ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA GUVERNELOR

1.1. Consideraţii generale

Caracterul uşor diferenţiat parlamentar al statelor comunitare

determină o serie de particularităţi ale fiecărui guvern, mai
semnificative fiind cele ce privesc formarea, longevitatea, structura şi
funcţionarea acestora.
Stabilitatea guvernamentală cu repercursiuni în planul acţiunii administrative
(programul de guvernare) este condiţionată de numeroşi factori,
printre care se evidenţiază sistemul partidelor politice şi obiceiurile
care se practica la alcătuirea guvernelor.
Instabilitatea guvernamentală nu presupune schimbarea tuturor sau a
majorităţii deţinătorilor de portofolii ministeriale, odată cu schimbarea
guvernelor. Aceasta ar dovedi un real exerciţiu democratic, deoarece
titularii portofoliilor ministeriale sunt numiţi după criterii de
competenţă şi nu după culoarea politică.
Practica a dovedit că longevitatea ministerială poate exista cu o
instabilitate guvernamentală cronica (ex. Franţei sub cea de-a III şi a IV-
a Republică sau a Italiei din domeniile 7-8 ale sec. XX). Această
realitate impune prudenţă în aprecierea efectelor instabilităţii
guvernamentale asupra administraţiei.
În ce priveşte formarea şi funcţionarea guvernelor sunt de
remarcat trei aspecte care prezintă interes:
1. gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, cu efecte asupra
stabilităţii administraţiei şi capacităţii sale de adaptare;
2. poziţia şefului guvernului care poate fi primus inter pares sau adevaratul
conducător al politicii guvernamentale;
3. modul de funcţionare a echipei guvernamentale care condiţionează
modalităţile de coordonare interministerială şi rezultatele acţiunii
guvernului.
Prezintă interes trecerea în revistă astructura şi funcţionarea
guvernelor celor mai importante ţări din Uniunea Europeană.

1.2. Organizarea şi funcţionarea guvernelor în:

c) Germania
Formarea Guvernului federal depinde de alegerea Cancelarului. Cu câteva luni
înaintea alegerilor pentru Dieta federală, partidele sau coaliţiile de partide îşi
desemnează candidatul la funcţia de cancelar. După alegerea Dietei
aceasta alege Cancelarul la propunerea Preşedintelui federaţiei.
Formarea Guvernului după alegerea Cancelarului, face obiectul
negocierilor între partide, care stabilesc atât programul politic cât şi
compoziţia Guvernului.
 Membrii se numesc şi se revocă de către de către Dietă la
propunerea Cancelarului.
Nu există incompatibilitate între funcţia guvernamentală şi
calitatea de parlamentar, membrii Guvernului fiind de regulă şi
membrii Dietei federale. Funcţia guvernamentală este însă
incompatibilă cu cea de membru în Guvernele sau Parlamentele
landurilor, ceea ce implică şi incompatibilitatea cu funcţia de membru
al Consiliului federal.
Guvernele germane se menţin de regulă, pentru un întreg mandat de 4 ani,
astfel încât Germania este, de departe, ţara cu cea mai mare
stabilitate guvernamentală în U.E.
Legea fundamentală prevede un mecanism perfecţionat de angajare
a răspunderii guvernamentale, şi anume -moţiunea de cenzură
constructivă.
Acest mecanism permite Dietei eliberarea din funcţie a Cancelarului
concomitent cu alegerea cu alegerea unui nou cancelar.
La rândul său, cancelarul are posibilitatea să determine dezvoltarea
Dietei de către Preşedintele federaţiei, prin solicitarea unui vot de
încredere.
Ambele procedee intervin ca urmare a modificării coaliţiilor politice şi au
drept scop asigurarea unei majorităţi parlamentare favorabile
Cancelarului.
Constituţia federală precizează că Guvernul federal este compus
din Cancelarul federal şi miniştri federali, precizând totodată, şi
competenţele şefului guvernului, competenţe care se exercită prin
emiterea de directive.
În baza acestor competenţe, Cancelarul determină liniile directoare ale
programului de guvernare, însă fiecare ministru beneficiază de
autonomie în conducerea ministerului său. Divergenţele dintre
ministere se tranşează în Guvern.
Cancelarul coordonează acţiunea guvernamentală conform unui
Regulament interior care se adoptă de Guvern şi se aprobă de
Preşedintele federaţiei. Cancelarul reprezintă Guvernul în faţa
Preşedintelui, a Parlamentului şi societăţii civile.
S-a format obiceiul unui vice-cancelar dintre personalităţile proeminente al
partidului liberal, dacă acesta face parte din coaliţie, având rolul de a-l
suplini pe cancelar în caz de absenţă.
De regulă, şeful Guvernului nu conduce nici un minister chiar
Cancelaria federală având propriul său ministru.
Din 1967 se pot numi şi secetari de stat parlamentaridin rândul
membrilor Dietei federale, care au rang de adjuncţi de miniştri dar nu
participă la şedinţele Guvernului.
Trebuie menţionat că potrivit tradiţiei germane, titlul de secretar de
stat, fără altă precizare desemnează pe cel mai înalt funcţionar
administrativ din ministerul din care face parte.
Numărul miniştrilor federali variază foarte puţin de la un guvern la
altul, întrucât este

d) Italia
Şeful guvernului italian, denumit Preşedintele Consiliului de
Miniştri este numit de Preşedintele Republicii, al cărui rol în denumirea
şefului de guvern este deosebit de important în condiţiile divizării
interne a partidelor politice şi pentru faptul că negocierile în vederea
stabilirii coaliţiei guvernamentale au loc după alegeri.
După consultări cu preşedinţii camerilor şi ai grupurilor
parlamentare, Preşedintele desemnează o personalitate, însărcinată
pentru început cu o misiune exploratorie, care se transformă într-o
misiune de pre-formare a Guvernului. Îndată ce se întrevăd suficiente
şanse de succes, Preşedintele numeşte un responsabil cu formarea
Guvernului, care trebuie să-şi asume funcţia de Preşedinte al consiliului
de Miniştri şi să propună lista cu membrii Guvernului său.
Înainte de a începe să funcţioneze, Guvernul nou format trebuie să
obţină votul de încredere al celor 2 camere ale Parlamentului.
Datorită fragilităţii coaliţiilor politice sunt frecvente cazurile când
noul Guvern nu obţine votul de investitură - fie din partea ambelor
camere, fie din partea uneia singure fapt care determina reluarea
întregului proces de formare a Guvernului.
Între funcţia parlamentară şi cea guvernamentală nu există în
incompatibilitate, membrii guvernelor italiene fiind în totalitate
senatori sau deputaţi.
Mandatul Guvernului se sfârşeşte odată cu demisia Preşedintelui C.M.
înaintată Preşedintelui Republicii, care o poate refuza.
În schimb, demisia este obligatorie în cazul pierderii încrederii uneia dintre
Camere. În viaţa politică italiană, cele mai multe guverne demisionează
din cauza crizelor interne ale partidelor politice, fără a mai aştepta
votul de neîncredere al Camerilor.
Sistemul politic italian, extrem de divizat, inclusiv în interiorul partidelor,
precumşi absenţa unor reguli constituţionale care să permită
Preşedintelui C.M. tragerea la răspundere a partenerilor responsabili de
ruptura politică, fac instabilitatea guvernamentală italiană, proverbială.
Aceasta poate totuşi coexista cu o anumită longevitate ministerială
cum este cazul portofoliului de miniştru de externe.
Durata procesului de schimbare, de circa 7 săptămâni, a început să se
mărească după 1970, ptând ajunge chiar la câteva luni.
Potrivit Constituţiei italiene, Guvernul se compune din Preşedinte şi
din miniştri.De asemenea, prevede ca organizarea preşediţiei
Consiliului de Miniştri, numărul, atribuţiile şi organizarea ministerelor
se stabilesc prin lege.
În realitate, dosr numărul şi atribuţiile ministerelor se stabilesc prin
lege.
În practica guvernamentală italiană se întâlnesc numeroşi miniştri fără
portofoliu care fac parte din Guvern. Aceştia nu conduc ministere ci îndeplinesc
anumite misiuni, bine determinate. Există şi subsecretari de stat care, sunt
adjuncţi de miniştri şi au rolul de a-i ajuta la conducerea ministerului
respectiv, fără însă a face parte din Consiliul de Miniştri.
Şedinţele Consiliului au loc periodic sub conducerea
preşedintelui la sediul acestuia. Deciziile se iau fie prin consens, fie
prin vot.

e) Marea Britanie
Din punct de vedere formal – juridic atât Cabinetul cât şi Guvernul şi Primul –
ministru se numesc de Coroană. Totuşi, ca urmare a unei convenţii
constituţionale formată în sec. XIX, obligă regina să numească în
funcţia de prim-ministru pe şeful partidului majoritar în Camera
Comunelor.
Există posibilitatea ca Regina să poată influienţa totuşi
desemnarea Primului-ministru, atunci când nici, un partid nu deţine
majoritatea (cum a fost cazul epocii tri-partide interbelice) sau când
partidul majoritar nu are un şef (cazul succesiunii lui charchill). Cu
aceste excepţii, se consideră că Primul –ministru este ales prin sufragiu
universal indirect, întrucât în mod normal, fiecare partid abordează
alegerile cu un şef desemnat pentru a fi Prim- ministru în caz de
victorie electorală.
Alegerea celorlalţi membri ai Cabinetului şi ai Guvernului se face de
către primul-ministru din rândul partidului său, toţi membrii guvernului
sunt şi membri ai Camerei Comunelor sau, într-un număr restrâns, ai
Camerei Lorzilor. Convenţiile Constituţionale obligă pe primul-ministru
să fie membru al Camerei Comunelor.
În afara cazurilor cexcepţionale: demisia, decesul sau moţiunea de
cenzură contra Guvernului, durata acestuia este egală cu cea a
legislaturii. Durata legislaturii este la dispoziţia primului- ministru dar
mandatul Camerei Comunelor nu poate depăşi 5 ani.
Primul-ministru poate oricând să ceară dizolvarea Prlamentului, punând
capăt legislaturii, pentru a profita de o conjunctură pe care o consideră
favorabilă din punct de vedere electoral. Aşa se face că durata medie a
legislaturilor este de 4 ani.
Primul-ministru poate modifica oricând componenţa guvernului sau, în mod
obişnuit remanierile făcându-se anual, după vacanţa de var.
Structura Guvernului face obiectul mai multor convenţii constituţionale.
Organizarea sa este prerogativă reală, chiar dacă, în acest domeniu
convenţiile constituţionale sunt mai puţin riguroase decât celelalte
cutume constituţionale.
Termenul de guvern în Anglia are trei accepţiuni, respectiv:
 majoritate guvernamentală
 administraţia de stat
 ansamblul cuprins din cca. 100 de persoane, care sunt miniştri
sau secretari de stat
În această ultimă accepţiune Guvernul cuprinde:
* miniştri departamentali (cei care conduc un minister) care poartă
denumirea
de Secretari de stat pentru ministerele cele mai vechi, şi miniştri în cazul ministerelor
mai recente.Miniştri departamentali sunt de regulă şi membri ai
Cabinetului. ei îşi conduc ministerele cu ajutorul miniştrilor de stat care
le sunt adjuncţi, şi cu ajutorul subsecretarilor de stat parlamentari,
care asigură legătura cu Camerele Parlamentului;
* miniştri non-deparlamentari (fără portofoliu) care ocupă în mod
tradiţional anumite funcţii, adesea onorifice;
* membrii grupului de parlamentari însărcinaţi cu organizarea votului în
Parlament;
*consilierii juridici ai Guvernului.
Miniştri care fac parte din Cabinet, miniştri de stat, consilierii
juridici şi principalii parlamentari însărcinaţi cu organizarea votului în
Parlament, sunt de cu apelativul miniştri seniori iar ceilalţi cu apelativul
miniştri juniori. Numirea tuturor miniştrilor este decisă de Primul –ministru
care stabileşte, de asemenea, şi componenţa Cabinetulu, adevăratul
organ de decizie guvernamentală, şi care cuprinde miniştri cei mai
importanţi. Anumiţi membrii ai Guvernului intră din oficiu în
componenţa Cabinetului: Lordul Cancelar, ministrul de finanţe,
subsecretarii de stat de la apărare, interne, afaceri externe .
Libertatea de alegere a Primului-ministru, în ce privesc membrii Guvernului,şi ai
Cabinetului, inclusiv remanierea acestora, nu este limitată decât de
propriul partid. Primul-ministru poate să-şi rezerve şi conducerea unui
minister (ex. Chrchill – ministerul de război; M.Thatcher – Ministerul
FFuncţiei Publice ).
Cabinetul se întruneşte din iniţiativa primului-ministru care stabileşte
şi ordinea de zi. Deciziile se iau prin consens, care se obţine datorită
ascendentului primului-ministru asupra celorlalţi miniştri.

f) Franţa
Potrivit Constituţiei celei de-a V-a Republici şeful guvernului francez-
Primul-ministru, este desemnat şi numit de Preşedintele Republicii fără
nici o restricţie, fiind condiţionată doar de existenţa sau inexistenţa
unei majorităţi favorabile acestuia în Adunarea Naţională.
Angajarea răspunderii guvernului, cu ocazia constituirii sale în faţa
Adunării Naţionale are caracter facultativ întrucât, din punct de vedere
constituţional, investirea sa este efectivă odată cu numirea de către
Preşedintele Republicii.
Singura posibilitate la îndemâna opoziţiei parlamntare este moţiunea de
cenzură care necesită majoritatea absolută. Rezultă că un Prim –
ministru poate guverna atâta timp cât majoritatea absolută din
adunarea Naţională nu este împotriva sa.
Numirea membrilor guvernului se face de către Preşedintele Republicii, la
propunerea primului-ministru, ceea ce presupune un acord între ceilalţi
factori de putere pentru nominalizarea portofoliilor ministeriale
 În Franţa funcţia guvernamentală este incompatibilă cu cea
parlamentară.
În cazul unui parlamentar coiptat în Guvern, locul său în Parlament este luat
de un supleant ceea ce înseamnă că odată ce a ales funcţia
guvernamentală,
revenirea în parlament nu este posibilă decât cu ocazia unor noi alegeri.
Durata de viaţă a guvernelor depinde în primul rând, de voinţa
Preşedintelui Republicii.
Deşi în textul constituţiei nu este prevăzută responsabilitatea
Guvernului faţă de şeful statului, practica franceză este ca Primul-
ministru să prezinte demisia guvernului sau imediat ce Preşedintele i-o
cere.
Dacă împotriva Primului –ministru a fost adoptată o moţiune de
cenzură sau dacă Parlamentul i-a respins un vot de încredere, el este
obligat să prezinte demisia Guvernului său. Preşedintele Republicii poat
refuza această demisie, dar numai pe timpul necesar organizării de noi
alegeri. În acest interval de timp Guvernul nu poate adopta decizii
decât pentru rezolvarea problemelor curente.
Deşi constituţia nu o impune, cutuma republicană cere ca
Guvernul în exerciţiu să demisioneze imediat ce alegerile pentru
Adunarea Naţională s-au terminat.
Mecanismele constituţionale cu caracter prezidenţialist precum şi
evoluţia sistemului de partide politice au permis o stabilitate
guvernamentală neîntâlnită în timpul celui de-a III –a şi a IV-a Republici.
Frecventele remanieri guvernamentale, făcute fie la iniţiativa Primului-
ministru fie de către Preşedinte, determină o instabilitate accentuată a
anumitor portofolii ministeriale, aşa încât stabilitatea guvernării este
destul de dificil de apreciat, în ansamblul ei.
Constituţia prevede că primul-ministru conduce acţiunea
Guvernului şi că actele sale trebuie contrasemnate de către miniştri
care urmează să le aducă la îndeplinir, după caz. Această superioritate
ierarhică faţă de membrii guvernului este subliniată şi de procdurile de
arbitraj internaţional. În realitate, superioritatea Primului-ministru este
întărită sau contracarată de relaţiile sale cu Preşedintele Republicii dar
şi de relaţiile dintre acesta şi membrii Guvernului.
guvernul este format din miniştri şi secretari de stat, care nu participă la
şedinţele Consiliului decât în cazul dezbaterii unor probleme ce ţin de
competenţa lor.
S-a stabilit ca obicei numirea unor miniştri delegaţi aflaţi ca şi secretarii
de stat în subordinea unui ministru, dar care au dreptul să participe la
şedinţele Consiliului de Miniştri. În practica guvernamentală franceză se
utilizează şi titlul de ministru de stat, care are dosr caracter onorific şi se acordă
unora dintre miniştri la aprecierea primului-ministru sau a Preşedintelui
Republicii.
Suplinirea primului-ministru în caz de absenţă se face de către unul din miniştri,
după o ordine protocolară stabilită cu ocazia formării Guvernului sau a
unei remanieri ministeriale, de Primul-ministru împreună cu
Preşedintele. Conform tradiţiei imediat după primul-ministru urmează
ministrul justiţiei, dar nimic nu împiedică derogarea de la această
tradiţie.
Numărul ministerelor şi atribuţiile fiecărui membru al Guvernului
variază frecvent chiar şi cu ocazia remanierilor ministeriale. Stabilirea
acestora intră în competenţa guvernului şi întrucât sunt decizii luate în
Consiliul de Miniştri prezidat de Preşedintele Republicii, este necesar
acordul şi semnătura acestuia.
Potrivit tradiţiei, Consiliul de Miniştri se reuneşte săptămânal,
miercuri
dimineaţa, sub preşedinţia Preşedintelui Republicii, care stabileşte
ordinea de zi împreună cu Secretarul General al Guvernului, la
reşedinţa preşedinţiei şi nu la sediul Primului-ministr. Toate deciziile
care se iau în Consiliu trebuie să poarte semnătura preşedintelui, ceea
ce implică acordul său.
Deciziile se iau prin consens, la propunerea Preşedintelui care, poate
decide singur în cazuri de gravitate excepţională, după ce a recut
avizul membrilor Consiliului.
În mod cu totul excepţional, Guvernul se poate reuni în Consiliul
Cabinetului, fără participarea Preşedintelui, sub conducerea Primului –
ministru.

1.3. Aspecte privind organizarea şi funcţionarea Guvernului în

România, comparativ cu ţările Uniunii Europene

Conform Constituţiei din 1991, investiţia Guvernului în România

presupune un complex de activităţi anterioare momentului, respectiv:
1.desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru;
2.alcătuirea listei membrilor guvernului şi întocmirea programului de
guvernare;
3.dezbaterea în Parlament a programului de guvernare şi a listei Guvernului;
4.votul de încredere;
5.numirea Guvernului.
Desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru se face de
Preşedintele ţării în urma consultării cu reprezentanţii partidului care
deţine majoritatea absolută în Parlament ( în raport cu numărul total al
deputaţilor şi senatorilor) se face cu reprezentanţii tuturor partidelor
prezente în Parlament.
Alcătuirea listei Guvernului şi întocmirea programului de
guvernare sunt în sarcina candidatului la funcţia de Prim-ministru.
Acesta nu are i libertate deplină fiind obligat să ţină seama atât de
programele partidelor pe care se va sprijini pentru obţinerea votului de
încredere, cât şi de negocierile cu acestea în privinţa candidaţilor
ministeriabili.
Votul de încredere are în vedere concordanţa dintre program şi persoanele
apte să-l pună în practică. În România, nu există incompatibilitate între
mandatul parlamentar şi funcţia ministerială.
Candidatul la funcţia de Prim-ministru trebuie să solicite
Parlamentului votul de încredere în termen de 10 zile de la data la care
a fost desemnat. Dezbaterea programului de guvernare şi a listei
guvernului se face în şedinţă comună a celor două camere ale
Parlamentului în termen de 15 zile de la depuner. Votul de încredere
este secret şi necesită majoritatea absolută. Neacordarea votului
după două tentative eşuate şi după expirarea unui termen de 60 de
zile, dă dreptul Preşedintelui să dizolve Parlamentul, de altfel, unica
modalitate de dizolvare a Parlamentului prevăzută în Constituţia
României.
Numirea Guvernului se face prin decret prezidenţial în urma votului de
încredere acordat de Parlament.
Numirea Guvernului se face prin decret prezidenţial în urma votului de
încredere acordat de Parlament. Durata mandatului este de 4 ani, dar
poate înceta, şi înainte de termen, prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură sau dacă Primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al
Guvernului se face prin decret prezidenţial în urma votului de încredere
acordat de Parlament.
Durata mandatului este de 4 ani, dar poate înceta, şi înainte de termen, prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură sau dacă Primul-ministru îşi pierde
calitatea de membru al Guvernului (demisie, pierderea drepturilor
electorale, intervenţia unei stări de incompatibilitate, imposibilitatea
exercitării atribuţiilor mai mult de 45 de zile).
Având în vedere timpul relativ scurt care a trecut de când s-a instituit noul sistem
constituţional, este greu de apreciat stabilitatea guvernamentală în
România. Totuşi, putem remarca faptul că nici unul din cele 5 guverne
care s-au succedat nu şi-a încheiat mandatul înainte de termen ca
urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură (deşi ele au fost cerute),
ceea ce demonstrează că în România nu s-a destrămat nici o calitate
guvernamentală. Rezolvarea neinţelegerilor la care au ajuns cooaliţiile
guvernamentale s-a realizat prin revocarea primilor miniştri V. Ciorbea
şi Radu Vasile.
Comparând formarea guvernului României cu formarea guvernelor statelordin
Uniunea Europeană constătăm că şi România se încadrează în regimul,
mai mult sau mai puţin parlamentar al acestor state.
În ce priveşte modul de numire al şefului guvernului (facem
abstracţie de denumirile diverse folosite în statele analizate), situaţia
se prezintă astfel:
g) în 5 ţări, investirea Guvernului se face de Parlament, după
numirea Primului-ministru de către şeful statului (Belgia,
Danemarca, Grecia, Italia, şi Portugalia). Opţiunea este limitată;
h) în alte 5 state: Austria, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda,
Primul-ministru şi Guvernul se numesc de şeful statului, fără a fi
necesar votul de încredere al Parlamentului. Libertatea de
 opţiune a şefului statului variază de la o ţară la alta (ex. în
Franţa libertatea este apreciabilă, în Marea Britanie este practic
inexistentă);
i) în alte 5 ţări: Finlanda, Germania, Irlandaa, Spania şi Suedia există
proceduri particulare de investitură.
În Finlanda Primul-ministru este ales de Parlament şi numit de Preşedinte.
În Irlanda Primul- ministru este numit de Preşedintele Republicii la
propunerea Camerei Deputaţilor, după care acesta solicită votul de
încredere pentru lista membrilor guvernului.
În Spania, caandidatul la funcţia de Prim-ministru desemnat prin
acordul dintre Rege şi preşedintele Congresului Deputaţilor, devine
Prim-ministru după obţinerea votului de încredere al Congresului
Deputaţilor. Ceilalţi membri ai
guvernului sunt numiţi de rege la propunerea Primului-ministru.
În Suedia, preşedintele Parlamentului, după consultarea părţilor
prezente în Parlament, prezintă plenului candidatul la funcţiaa de prim-
ministru care este
ales dacă întruneşte majoritatea voturilor parlamentarilor. După alegere
prezintă
Parlamentului lista membrilor guvernului. Guvernul se întruneşte în şedinţă
specială, în prezenţa şefului statului (regele) şi Preşedintelui
Parlamentului, care înmânează Primului-ministru actul de investitură.
Comparând situaaţia ţărilor din UE cu situaţia României, vom observa
că investitura guvernului nostru este asemănătoare cu cea din primul
grup de ţări comunitare. Este vorba de asemănare şi nu de identitate
întrucât Preşedintele României numeşte Primul-ministru abia după ce
acesta a primit votul de încredere al Parlamentului, şi nu înainte, ca în
ţările respective.
Originalitatea regimului constituţional român constă în abilitatea
Preşedintelui de dizolvare a Parlamentului în cazul în care acesta nu
acordă votul de încreder, după parcurgerea unei anumite proceduri.
În ce priveşte responsabilitatea guvernului, în toate ţările studiate,
acesta răspunde în faţa Parlamentului (situaţie aplicabilă şi României)
care îl poate înlătura printr-o moţiune de cenzură. Specifică României
este însă imposibilitatea de a dizolva Parlamentulpentru rezolvarea
crizelor politic, aşa cum se procedează în ţările UE (franţa Danemarca).
În ce priveşte compatibilitatea funcţiei guvernamentale cu cea
parlamenmtară, situaţia se prezintă astfel:
j) ţări în care calitatea de membru al guvernului este condiţionată de calitatea de
parlamentar: Marea Britanie, Irlanda;
k) ţări în care calitatea de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de
parlamentar: Austria, Franţa, Luxemburg, Portugalia, Suedia;
l) ţări în care cele două calităţi nu sunt incompatibile: Finlanda, Belgia, Danemarca,
Olanda, Italia şi Spania.
Sub acest aspect, România se alătură acestui ultim grup de state
comunitare. În ce priveşte structura Guvernului, Constituţia cuprinde o
singură reglementare ce face trimitere la lege organică: Guvernul este
alcătuit din mrim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică. Această lege (L 90/2001) a apărut în aprilie 2001, până atunci
fiind în vigoare Legea 37/1990, anterioară Constituţiei.
Conform vechii legi, Guvernul era alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi
Secretari de Stat. Inexistenţa unor reglementări clare a făcut ca opiniile
cu privire la structura Guvernului să difere, în funcţie de poziţia
Primului-ministru şi /sau a coaliţiei guvernamentale.
După unele opinii (prof. I. Vida) Legea 37/1990 a fost abrogată
parţial de Constituţia din 1991 în sensul că secretarii de stat nu pot
face parte din guvern, nefiind prevăzuţi în Constituţie. în realitate
situaţia a fost alta, conform celor prezentate mai sus.
În ce priveşte funcţia de ministru de stat, acelaşi autor o considera
conformă Constituţiei, deoarece titulatura de ministru utilizată în textul
constituţional, are caracter generic, fiind posibile orice circumstanţieri.
Astfel, se poate utiliza atât denumirea de miniştru de stat, cât şi cea de
ministru fără portofoliu (ceea ce de altfel se întâmplă în realitate – ex.
minsitru pentru relaţii cu Parlamentul, ministru delegat la Ministerul
Integrarii europene), existenţa acestor funcţii fiind dictată de
imperative politice, şi nu juridice.Trebuie precizat că funcţia de ministru de
stat are caracter onorific, reprezentând o evidenţiere a ministerelor pe
care primul-ministru le consideră mai importante.
În actualul guvern (Adrian Năstase) există 26 de miniştri din care 4 fără
portofoliu, funcţia de ministru de stat fiind abandonată.
Potrivit Legii 90/2001, Guvernul se întruneşte în şedinţe săptămânal şi ori
de câte ori este nevoie, la sediul Guvernului. Cu toate că guvernul este
o autoritate colegială, legea organică îi conferă primuli-ministru o
poziţie de adevărat şef al Guvernului.
De asemenea, mai multe prevederi constituţionale conferă primului-
ministru o autoritate de sine stătătoare.
Dacă primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului
sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele va
desemna un alt membru al guvernului ca prim-ministru interimar până
la formarea noului guvern. Legată de această eventualitate există un
aspect de interes practic, pe care nici Constituţia şi nici legea organică
nu le reglementează : înlocuirea primului-ministru în caz de absenţă.
Soluţia simplă şi logică ar fi desemnarea unui înlocuitor dintre miniştri
de către primul-ministru.
Analizând ţările comunitare comparativ cu România sub aspectul
structurii guvernului, vom remarca următoarele:
m) sunt ţări în care Constituţia prevede exact cine sunt membrii
Guvernului: Germania, Grecia, Irlanda, Italia şi Olanda;
n) ţări în care Constituţia reglementează în mod general structura Guvernului, lăsând pe
seama altor acte normative stabilirea precisă a membrilor acestuia: Belgia, Franţa,
Luxemburg, Spania
o) ţări cu situaţie aparte: Danemarca, unde structura guvernului nu are o reglementare
 constituţională şi Marea Britanie, care nu are o constituţie scrisă,
În ce priveşte România, aceasta are o situaţie similatră ţărilor din
cel de-al doilea grup.
În ce priveşte componenţa Guvernului, peste tot există Prim-
ministru şi miniştri. Cât priveşte miniştrifără portofolii aceştia se
regăsesc în multe guverne europene, aşa încât nu constituie o
excepţie în Guvernul român.
În toate ţările rolul şi puterea primului-ministru variază de la caz la
caz. Unii prim-miniştri răspund numai în faţa Parlamentelor, alţii au o
răspundere în plus şi faţă de şeful statului, ceea ce le limitează
puterea.
În România primul-ministru răspunde doar în faţa Parlamentului ceea
ce îi conferă poziţia de figură centrală a politicii naţionale.
Modificarea relativ frecventă a numărului de ministre şi a titulaturii
acestora se întâlneşte în multe ţări comunitare, ceea ce reflectă adaptarea
la dinamica realităţii sau o încercare de ridicare a eficienţei serviciilor
publice, ori sunt rezultatul unor erori sau a unor presiuni partizane.În
fine, modul de funcţionare- şedinţe săptămânale cu hotărâri adoptate prin
consens sau de primul-ministru este comun ţărilor din UE în care
figura
politica centrală este – Marea Britanie, Germania, România.
Concluzia este că structura şi modul de funcţionare a Guvernului
român se înscriu în standardele europene, iar modificările aduse
Constituţiei prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003 vor oferi
modalităţi de creştere a stabilităţii guvernamnetale, continuităţii,
coerenţei şi eficacităţii acţiunii guvernamentale.

Bibliografie : Arat Tudot Gheorghe - "Sisteme Administrative

Europene"

Autori : Baciu Cristina

Chiper Cristina
A.P., zi, grupa a IV-a