Professional Documents
Culture Documents
Tematică Tutorate:
T1:
A. Specificul producţiei jurnalistice
B. Ştiri, relatări. « Acoperirea » pe domenii a evenimentelor.
T2: A Interviu
B. Portret
T3: A. Reportaj
B. Anchetă
TUTORAT 1: Specificul Producţiei Jurnalistice, Ştiri, Relatări
Producţia de mesaje jurnalistice este o producţie mai specială: deşi presa este
considerată ca fiind o instanţă profesională şi instituţională care are o responsabilitate
publică (în „contractul” social pe care îl are cu societatea, presa livrează informaţie şi
divertisment), în realitate, orice instituţie de presă este o afacere cu informaţii şi
publicitate, destinată să aducă un profit. Pentru a face faţă uriaşei responsabilităţi
sociale pe care o implică producţia jurnalistică, dar şi pentru a supravieţui pe o piaţă
economică din ce în ce mai dură, jurnaliştii trebuie să creeze produse informative sau
de divertisment, în condiţii de producţie speciale, care implică o serie de elemente
specifice (C. MacDougal, 1982, p. 5).
Exemplu: Deems Taylor, reporter, critic muzical la New York Times trebuia să scrie un articol
despre un spectacol de operă, amânat din cauza sinuciderii sopranei. Toate ziarele au relatat pe
prima pagină, mai puţin N.Y.T., deoarece Taylor lipsise de la eveniment. Întrebat de
redactorul-şef de ce a ratat ştirea, el a raspuns: “Well, there was no opera performance to write
about, so what else could I do but go home?”
Scriitura jurnalistică
Istoria presei a înregistrat în paginile sale mari nume ale literaturii universale
(Balzac, Zola, Sartre, Mauriac, Chateaubriand, etc.) şi invers. Se poate spune că există
o proximitate evidentă între scriitor şi jurnalist, care, deşi se pot bucura de acelaşi dar
al talentului, nu vor intra niciodată în aceeaşi categorie profesională. Chiar dacă şi
jurnalistul îşi poate permite să aibă “jocuri de stilou”, el nu se confundă cu actul de a
scrie, deşi este identificat cu aptitudinea de a scrie, indiferent de spaţiul mass-media în
care îşi desfaşoară activitatea. De asemenea, un scriitor care face jurnalism rămâne
doar un autor în ochii publicului.
Arta jurnalistului este de a face realitatea să existe. Stilul, amprenta personală
rezultă din arta de a povesti, de a lega dialogul, de a însufleţi personajele; pentru asta,
jurnalistul stă cu ochii aţintiţi în “ograda” marii literaturi.Din punct de vedere
jurnalistic, stilul echivalează cu talentul de a pune amprenta pe un moment al istoriei,
pe vocile şi pe imaginile care alcatuiesc acest moment. De aceea, se poate spune că
jurnalismul este o artă a comunicării. Din punct de vedere literar, stilul este autorul,
iar literatura este arta expresiei individuale.
Deosebirile între cele două modele de scriitură sunt remarcabile: pe de o parte,
textul jurnalistic: a) presupune o scriitură rapidă, în care responsabilitatea este
4
asumată atât la nivel individual, cât şi colectiv, b) este un produs de echipă, care are
anumite funcţii pe care trebuie să le îndeplinească; pe de altă parte, textul literar este:
a) rezultatul unei scriituri neconstrânse temporal sau stilistic, b) este o operă strict
individuală, în care responsabilitatea textului îi aparţine autorului, iar finalitatea
textului este însăşi producerea lui.
Textul jurnalistic este reuşit atunci când este citit. Acesta este scopul lui final.
De aceea, nu există text bine / prost scris, ci text care îşi atinge sau nu obiectivele.
Criteriile de apreciere ale acestui tip de text sunt următoarele: să convingă
necondiţionat prin credibilitate, să fie adaptat tipului de canal care îl difuzează, să
servească intereselor ziarului, să fie adecvat rubricii din care face parte, să fie scris în
stilul subiectului, să fie scris în stilul genului publicistic respectiv şi, nu în ultimul
rând, să conveargă cu scopul materialului (a informa, a explica, a povesti, a reacţiona,
a alarma, a sfatui, a emoţiona, a distra).
Angoasa scrisului este un element care face parte integrantă din culisele
scriiturii jurnalistice şi literare. Aceasta apare în momentul în care se schimbă
contextul (un nou context este semnul interesantului). Sub aparenţa angoasei se
ascund: dorinţa de a fi citit, apreciat, judecat. Cum se identifică angoasa: începe cu
pretextele de a nu scrie (zgomotul din stradă, vase de spălat, stiloul care nu scrie, etc.).
Poate fi redusă atunci când este recunoscută ca atare, iar cauzele îi sunt identificate
(de exemplu, o documentare insuficientă). Pentru depăşirea momentului critic este
recomandată o scurtă pauză, dar nu foarte mare. De cele mai multe ori, cel mai greu
de găsit este ‘atacul’. După găsirea acestuia, problemele se rezolvă în cele mai multe
cazuri. Micile strategii pentru a găsi începutul sunt simple, dar eficiente: a citi cu voce
tare şi a descoperi greşelile, a aplica tehnica mesajului esenţial, citatul sau anecdota
semnificativă-racordate la realitate, alegerea formulei de început pe teren, scrierea de-
a valma a ideilor care vin, urmând ca atacul să se contureze ulterior, sintetizarea
cuvintelor-cheie într-un mic plan, etc. Echivalentă cu tracul actorilor, angoasa este
unul din tabu-urile profesiei. Este normală, daca se iau în calcul termenii de creaţie,
inovaţie, responsabilitate. Angoasa jurnalistului este diferită de cea a scriitorului, iar
diferenţa rezultă din câmpul de constrângeri şi interese contradictorii. De regulă,
angoasa jurnalistului derivă din dependenţa jurnalistului de: cititor (trebuie să scrie
scurt, clar, interesant, viu, etc.), de sursele sale, de direcţia redacţiei (interese politice,
publicitare), de experţi, de propria capacitate de expresie, de lipsa aprecierii din partea
şefilor direcţi, de constrângerile de timp si spaţiu, etc.
Informaţia:
o scop: educaţia (info tip serviciu public), factualul (ştire, flash, reportaj), povestirea
(reportaj), persoana (portret), dialogul (interviu), o cauză în dezbatere (ancheta),
explicaţia (vulgarizarea unor informaţii), pagina de actualitate de dosar
(documentul, marturia).
o lingvistic: substantiv + verb (indicativ).
Comentariul:
o este orice text care exprimă o opinie personală a jurnalistului, diferit de a raporta o
opinie a cuiva (în textele info). Este diferită exprimarea unei opinii de explicaţii şi
de lămuriri (a analiza sistematic o informaţie).
o presupune valorizarea unei convingeri, a unui sentiment, a unei emoţii. Este un
mesaj care exprimă un punct de vedere personal.
o tipuri: raţional (editorial); de competenţă, de gust (critica); umoristic (pamfletul).
o lingvistic: adjective, adverbe, verbe (imperativ, subjonctiv, condiţional).
Relaţia între idee, subiect şi selecţia informaţiei. Cei mai importanţi factori
care afectează alegerea subiectului (a ideii de subiect) sunt: a) valoare de informaţie a
faptelor, b) definiţia publicului-ţintă, c) cadrul legislativ, d) formatul publicaţiei, e)
caracteristicile pieţei, f) factorii tipografici: pagina, rubrica, ambalajul grafic (coloane,
titraj, secunde, etc.); g) elementele de stil şi ton: informativ, explicativ, pedagogic,
editorialist; h) caracteristicile de gen publicistic: ştire, relatare, reportaj, interviu, etc.;
h) unghiul de abordare, reprezentând perspectiva care să lamurească fondul
problemei.
trebuie aplicată doar în cazuri urgente; în situaţia în care intervevarea se întâmplă prin
telefon, este necesară identificarea reciprocă a partenerilor de discuţie şi precizarea
scopului demersului jurnalistic (opinie sau informaţie); b) prin poştă; c) direct (C.
MacDougal, 1982, p.25).
Iată câteva sfaturi utile referitoare la etapa de colectare a informaţiei (C.
MacDougal, 1982, pp.31-36):
o Informaţiile off the record: sunt informaţiile spuse, dar care nu trebuie publicate.
Reporterul trebuie să decidă dacă ascultă informaţia. Informaţia respectivă poate
fi, eventual, obţinută de la alţii, caz în care jurnalistul are drept de publicare;
uneori, în funcţie de situaţie, jurnalistul îl poate avertiza pe deţinătorul
informaţiilor (servicii secrete, informaţii de razboi, informaţii economice).
o Reporterul nu este eficient daca depinde de sursă. Cea mai mare dilemă a
reporterului este de a menţine relaţiile, dar a-şi îndeplini obligaţiile de reporter.
o Oricât de plăcut ar fi interlocutorul, informaţia trebuie verificată.
o Vânătorii de publicitate sunt peste tot; de aceea, trebuie luate măsuri de precauţie,
având în minte calitatea şi autoritatea sursei, proeminenţa informaţiei în raport cu
interesul public, verificarea mesajelor publicate.
o Conferinţa de presă, ca loc de colectare a informaţiei, are unele dezavantaje: a)
informaţia este comună pentru toţi jurnaliştii; b) personalităţile pun condiţii de
publicare (“on the record”, “off the record”, “embargo”); c) accesul este uneori
dificil, dar are şi unele avantaje: a) mai multe întrebări aduc mai multe informaţii;
b) există un timp de pregătire, de documentare.
o Dreptul la replică: dacă informaţia publicată este eronată, atunci este o problema
de deontologie şi, în mod normal, trebuie acordat dreptul la replică; pentru
prevenirea acestei situaţii, care pune în discuţie credibilitatea profesională trebuie
făcută înregistrarea informaţiilor; regulile de bază în acest caz sunt: cunoaşterea
intervievatului, stăpânirea subiectului, flexibilitate, bun-simţ, etică, etc.
Textele de presă scrisă nu există pur şi simplu. Pentru ca ziarele să fie citite şi
să se vândă cât mai bine, paginile lor sunt aranjate cât mai adecvat pentru o lectură
uşoară, rapidă, coerentă. De aceea, se poate spune că punerea în pagină este o ştiinţă
care, uneori, se ridică la rangul de artă, având regulile ei (L. Guery, 1990, pp. 217-
255).
Titrajul
o Titrare: a “vedea”, a “înţelege”. Aceleaşi informaţii din lead, dar în alt fel spus.
o Şapou: este începutul unui articol compus, complex, reprezintă un scurt text
redaţtional, care completează sau precede un articol, rezumându-l.
o Se justifică pentru un articol prea lung, pentru articolele sugestive, aluzive, lipsite
de informaţii clare, pentru articolele care au nevoie de o cheie de lectură, etc.
o Intertitluri: informaţii complementare textului, lectură rapida, sunt scurte, marcate
grafic.
Este prima frază sau primul paragraf al unui articol, cu rolul de a incita la lectură. În
cazul redactarii simple, reia mesajul esenţial din titlu (în textul info) şi informează
asupra faptului căruia i se aplică opinia din titlu (în textul de opinie). În cazul
redactarii compuse, dă tonul textului, reia ideea mesajului esenţial, propus prin titlu şi
şapou, dar trebuie să fie diferit de acesta. Câteva tipuri de atac: a) moment istoric; b)
scenă semnificativă; c) mărturie elocventă; d) contur al protagonistului; e) imagine
care introduce decorul; f) analogie care sugerează o cheie de lectura; g) problema în
atenţia publicului; h) proverb; i) paradox.
Cel mai prost atac: cel care deschide mai multe porţi.
Nu exista reţetă pentru a scrie o poveste. Aceeaşi întâmplare poate fi povestită în mod
diferit, fără a se putea face diferenţa.
Cei 5 W: este greu de determinat care este mai important. în funcţie de natura
poveştii.
Nu exista reţetă pentru a scrie o poveste. Aceeaşi întâmplare poate fi povestită în mod
diferit, fără a se putea face diferenţa.
In cazul redactării compuse, textul este rezultatul unui plan care conţine fapte,
mărturii, argumente. Lizibilitatea textului ţine de: coerenţă, interes, accesibilitate.
Trebuie să urmeze un scop impus: să informeze, să povestească, să explice, să
deschidă un dosar, să prezinte aspectele unei probleme, să dezbată aspecte
controversate, să convingă.
11
Corenţa se obtine mai ales prin folosirea cuvintelor de legatură. Este o metodă de
obţinere a unităţii retorice a textului (“cu excepţia”, “totuşi”, “ca şi”, “deja”).
c) Încheierea
De regulă, pentru o ştire: ultima frază este ultima informaţie; pentru un reportaj: poate
fi un decor, un moment, o imagine; în cazul interviului: reprezintă cuvintele
interlocutorului; pentru anchetă: este o concluzie clară; pentru un comentariu: ideea,
sentimentul, opinia semnatarului.
Tipuri de final:
o sinteza: esentialul a ceea ce tocmai a fost enuntat sau demonstrat, in sopul de a-I
demonstra importanta.
o umoristic: este deja o forma de comentariu, dar, daca subiectul se preteaza, nu este
gresit.
o rotund (“en boucle”): contine o informatie din lead.
o interpelare: care aduce o concluzie, invitandu-l pe cititor sa adere la aceasta.
o deschis: cand subiectul nu este epuizat si urmeaza continuari.
c) Semnătura materialului
Exerciţii:
1) Citiţi cu atenţie ştirile de pe prima pagină a unui mare cotidian. Identificaţi leadurile
acestor ştiri şi analizaţi-le. Rescrieţi-le pe acelea pe care le consideraţi neinspirat
redactate.
2) Redactaţi un text informativ de 15-20 de rânduri pornind de la: a) povestea “Albă ca
Zăpada şi cei şapte pitici”, b) o poveste din cadrul emisiunii “Din dragoste”; c) un
12
roman poliţist; d) modul în care s-a desfăşurat primul an de facultate. Elaboraţi câte 2-3
variante de lead pentru fiecare din textele pe care le faceţi.
3) Care este cel mai potrivit mod de a redacta un lead pentru un cotidian comercial de
tip “Libertatea”, dintre variantele propuse mai sus? Argumentaţi-vă alegerea.
4) Leadul este un text, un principiu de redactare sau echivalentul primei fraze dintr-un
text jurnalistic? Comentaţi.
Organizarea informaţiei
Modurile de expunere sunt parte a unei strategii care are ca obiect persuasiunea.
Naraţiunea
Înseamnă a spune o poveste bazată pe fapte.
Organizată în secvenţe, chiar cronologice.
Funcţii: a informa, a explica.
Nu se reduce la evenimente trecute.
Are un rol important în relatarea detaliilor.
Descrierea
Tine de capacitatea de exprimare.
Este girată de o minte imaginativă care evocă cu exactitate relaţia fiinţă-obiect-loc.
În cazul articolelor tehnice, este indicat stilul oral.
A vedea obiectul în structura şi funcţiile lui
Argumentarea
Aduce obiectivitate (legături cu faptele verificabile).
Subiectivitatea: opinii.
Concluzii: costuri.
Argumentele: să facă apel la raţiune.
Intenţia utilizării argumentului: a convinge audienţa că părerea este corectă.
Demersurile retorice:
o Tematic
o Exemplificarea
o Definirea
o Clasificarea
13
o Împărţirea
o Comparaţia
o Analiza
Definiţia: presupune definirea termenilor care nu fac parte din vocabularul cotidian;
cu cât audienţa este mai eterogenă, cu atât este nevoie de mai multe definiţii.
Din punct de vedere logic, formula este următoarea: termenul de explicat se defineşte
dupa gen, clasa şi elementul de diferentă. Definiţia se extinde prin descriere, exemplu,
comparaţie. Plasarea se face în text, în grafica, în imagine.
Analiza, prin:
o Raţionamentul inductiv (de la particular la general) şi deductiv (de la general la
particular).
o Silogism.
o Cauză-efect şi invers.
Studii numeroase, după al doilea război mondial, despre modul în care se organizează
o poveste jurnalistică.
Atenţie mare acordată modului în care povestea poate fi citită mai uşor.
Piramida inversată
14
Naşterea sa: în Razboiul Civil (SUA), cand corespondenţii au folosit pentru prima
dată telegraful. Pentru ca nu funcţiona tot timpul, ei transmiteau ce era mai important
când prindeau momentul. Agenţiile de ştiri au perfectat sistemul. La jumătatea
secolului al XX-lea, o dată cu apariţia telecopiatorului, au fost transmise în 2-3
reprize, la intervale de câteva zile, cu alte lead-uri, inserturi, completări.
Nu contează stilul; cel mai important este să comunici ceva. Cuvintele scurte,
paragrafele nu pot valoriza detaliile care ţin de munca jurnalistică. Deci, contează
mesajul.
Exemplu:
O fetiţă de 7 ani a fost răpită, violată şi bătută până a murit. Ea era fiica lui Ann
Roberts din Baltimore.
Tatăl ei era judecător şi lider al partidului x. Poliţia a găsit trupul într-un câmp.
Trupul era dezgolit şi plin de vânătăi.
Mama copilului raportase dipariţia la ora 1.10 a.m.
A durat 4 ore şi 10 minute până când trupul a fost găsit de poliţie.
În textul de mai sus este greu de identificat lead-ul sau unitatea care poate fi astfel
denumită.
Dar se pot defini calităţile unui lead bun: indiferent de structura lui, trebuie să
raspunda la cât mai multe întrebări, să trezească interesul, să fie atractiv.
1) Materiale de actualizare
Persoanele obişnuite pot fi identificate prin mai multe metode: adresă, ocupaţie,
vârstă, titlu, poreclă, rasă, naţionalitate, ştiri anterioare, realizări, probleme de viaţă,
reputaţie, relaţii, statut civil, descriere, ocazie.
Locuri: a) comun / mai putin cunoscut; b) proximitatea faţă de un alt loc deja
identificat.
2) Materialele de urmărire
Este vorba, în principal despre „povestea de a doua zi” care trebui să conţină:
informatii care nu sunt conţinute în povestea din prima zi; cauzele şi motivele care au
lipsit din prima poveste; cele mai recente dezvoltari ale faptelor; eventuale opinii
despre eveniment.
“running story”: exploatarea unui subiect, a unei teme, a unui eveniment până la
epuizarea tuturor informaţiilor proaspete, importante. Tipuri de evenimente: război,
dezbateri politice, proces îndelungat, etc.
“revived story”: poveste care a ţinut pagina întâi şi care este însufleţită după o
perioadă mai mare.
“resurected story”: un fapt care pune în lumină diferită anumite evenimente istorice
sau personaje, schimbând imaginea acestora.
3) Materialele de interpretare
Punctul de vedere: pentru a răspunde la întrebările “cum?” şi “de ce?” este nevoie de
interpretare; necesită cunoştinţe de psihologie, psihologie socială, psihiatrie,
sociologie + experienţă + informaţie.
Cauze şi motive: sunt necesare pentru a construi răspunsul la întrebarea “de ce?”.
5) Textul de agenţie
Textul de agenţie este materialul cel mai supus tratamentului redacţional. Textul
depeşei este precedat de indicaţii sau de un cod, importante pentru identificare.
Ştirea scurtă
Este textul care dă răspunsul cel mai concis la întrebarea “ce se întâmplă?”
Este cea mai mică unitate de informaţie. Spune ce se întâmplă, poate fi primul
paragraf al unui filet, este singura unitate redacţională din care nu se poate reduce
nimic.Acest tip de text rezultă dacă: ştirile nu sunt considerate importante; sunt destul
de comune pentru a fi relatate în câteva cuvinte sau prea specializate pentru a atrage
17
atenţia.Ca forma, în “breve” se constată 3 aspecte distincte: nu este datat (nu apar
locul şi sursa informaţiei, dar este totuşi identificat); este monobloc (este alcătuit
dintr-un paragraf sau două fraze simple); este aoutotitrat.
Ştirea obişnuită
7) Relatarea
Tonul este neutru, dar nu fără viaţă sau culoare, care se obţin prin citate sau stilul
indirect.
Nu comentariului subiectiv.
Exerciţii:
1) Lecturaţi cu atenţie un cotidian central şi încercaţi să identificaţi genurile jurnalistice de
pe prima pagină. Argumentaţi.
2) Alegeţi la întâmplare câteva texte informative din presa centrală, regională sau locală şi
analizaţi în ce măsură acestea îndeplinesc exigenţele specifice de redactare fiecărui tip de
text în parte. Argumentaţi.
3) Selectaţi un eveniment care se regăseşte în mai multe ziare importante şi comparaţi
textele care au rezultat în urma procesării informaţiei de către jurnalişti. Argumentaţi.
4) Alegeţi câteva cotidiane centrale (Adevărul, România Liberă, Evenimentul Zilei,
Naţional, Libertatea, etc.) şi identificaţi elementele care dau formatul repectivelor
publicaţii. Argumentaţi.
5) Alegeţi un cotidian şi încercaţi să identificaţi publicul-ţintă al acestuia. Argumentaţi.
6) Lecturaţi, timp de o săptămână, acelaşi cotidian. Care este, în mare, structura
informaţională a ziarului? (rubrici, domenii, genuri, etc.).
18
7) Citiţi cu atenţie 10 ştiri din mai multe ziare. Identificaţi elementele comune care au stat la
baza elaborării acestora.
8) Alegeţi câteva texte informative scurte pe care le consideraţi slab redactate. Rescrieţi-le.
9) Identificaţi, după un exerciţiu sistematic de lectură a presei cotidiane, erorile frecvente din
ştiri. Elaboraţi o listă în care să apară: numele publicaţiei, titlul, eroarea constatată şi
corectura efectuată.
10) Daţi definiţia reporterului şi pe cea a specialistului de relaţii publice. Identificaţi şi
comentaţi elementele comune şi elementele diferite între activitatea cotidiană a
reporterului şi cea a PR-istului.
11) Participaţi la un eveniment (Salonul Auto Bucureşti, TIB, Târg de Carte, etc.). Elaboraţi o
ştire pentru un cotidian central şi un comunicat de presă destinat televiziunilor centrale.
12) Citiţi cu atenţie ştirile de pe prima pagină a unui mare cotidian. Identificaţi leadurile
acestor ştiri şi analizaţi-le. Rescrieţi-le pe acelea pe care le consideraţi neinspirat
redactate.
13) Redactaţi un text informativ de 15-20 de rânduri pornind de la: a) povestea “Albă ca
Zăpada şi cei şapte pitici”, b) o poveste din cadrul emisiunii “Din dragoste”; c) un roman
poliţist; d) modul în care s-a desfăşurat primul an de facultate. Elaboraţi câte 2-3 variante
de lead pentru fiecare din textele pe care le faceţi.
14) Care este cel mai potrivit mod de a redacta un lead pentru un cotidian comercial de tip
“Libertatea”, dintre variantele propuse mai sus? Argumentaţi-vă alegerea.
15) Leadul este un text, un principiu de redactare sau echivalentul primei fraze dintr-un text
jurnalistic? Comentaţi.
16) Identificaţi şi comentaţi relaţia între publicul-ţintă al unui cotidian central şi o companie
multinaţională (Mobifon, Unilever, Procter & Gamble, Coca-Cola, etc.).
Exerciţii:
1) Pe autostrada Bucuresti-Pitesti a avut loc cu doua ore in urma un accident
în care şi-au pierdut viaţa 3 oameni. În accident au fost implicate cel puţin trei
maşini. Una din maşinile implicate era condusă de Cătălin Crişan, cea de-a
douamaşină implicată transporta un bolnav de la Piteşti la Bucureşti către Spitalul
Municipal. În cea de-a treia maşină se afla maiorul G. P. de la Politia Capitalei.
Redactaţi un text informativ de 15-20 rânduri pentru un cotidian central bucureştean.
2) Selectaţi, în urma lecturilor presei cotidiene, 3-4 texte informative având
drept subiect accidentele de circulaţie şi identificaţi elementele comune şi elementele
diferite atât din structura informaţională, cât şi redacţională a acestora. Comentaţi-
le. Rescrieţi unul din textele selectate.
3) Selectaţi dintr-un cotidian un text referitor la un accident rutier. Redactaţi-
l mai întâi într-o manieră senzaţionalistă, apoi într-o manieră informativă neutră.
Cum aţi făcut diferenţa între cele două moduri de redactare?
ale locatarilor, etc.; elementele de interes uman (dramatice); momentul în care a fost
declanşată alarama, identificarea celui care a dat telefonul la pompieri, etc.
Exerciţii:
1) Sursa dumneavoastră de încredere din Brigada de Pompieri a Capitalei
tocmai v-a anunţat că, pe Bulevardul Mărăcinilor din Bucureşti s-a declanşat în
urmă cu 15 minute un incendiu de mari proporţii. Alcătuiţi un plan de lucru. Pornind
de la informaţii imaginare, redactaţi un text informativ de 20-25 de rânduri care să
aibă drept subiect evenimentul respectiv.
2) Selectaţi, în urma lecturilor presei cotidiene, 3-4 texte informative având
drept subiect incendiile şi identificaţi elementele comune şi elementele diferite atât
din structura informaţională, cât şi redacţională. acestora. Comentaţi-le. Rescrieţi
unul din textele selectate.
3) Faceţi scenariul unui incendiu imaginar (unde, când, cum, etc.). Extrageţi
din informaţiile la care v-aţi gândit elementele care se referă la interesul uman.
Ştirile / relatările având drept obiect faptele în afara legii.
să le piardă pentru totdeauna (ceea ce este mult mai riscant decât dacă pierd o ştire
oarecare). În situaţia în care reporterul doreşte totuşi să dea informaţii, dar nu doreşte
să îşi pardă sursele din Poliţie, poate publica informaţii, după cum le înţelege, dar pe
cont propriu, fără a avea acoperire drept sursă din poliţie. De regulă, dacă reporterii
sunt experimentaţi, se abţin să dea drumul la informaţii care ar putea compromite
mersul anchetei sau al viitorului process în justiţie. De regulă, în asemenea situaţii,
este bine ca reporterul să cântrească bine înainte de a da drumul la informaţii care ar
putea afecta cursul investigaţiei oficiale. Elementele informative esenţiale de căutat
pentru astfel de subiecte sunt următoarele: punctul în care a ajuns investigaţia,
suspecţii, explicaţii suplimentare privind desfăşurarea cercetării; personalul însărcinat
cu cercetările, rezumatul faptelor cercetate.
În cazul subiectelor legate de arestări, structura informaţională esenţială se
reduce la: identificarea completă a persoanei arestate; acuzaţia care I se aduce
acestuia; detalii ale faptelor pentru care a fost acuzat; detalii legate de circumstanţele
arestării; informaţii legate de ofiţerii implicaţi în arestarea; sursa informaţiei. În plus,
în cazul unor delicte serioase, trebuie adăugate: trecutul suspectului; motivaţia
comportamentului său; împrejurările în care s-a făcut arestarea; detalii legate de
procedurile aplicate în timpul arestării.
Reporterul specializat pe astfel de evenimente are, de regulă, un statut special
în cadrul redacţiei (uneori, jurnalistul care se ocupă de investigaţii este denumit
“reporter special”).
Sunt considerate importante de către jurnalişti, mai ales în cazul unor procese
în care sunt implicate persoane care au făcut obiectul unor ştiri şi relatări anterioare.
Nu orice process îi interesează pe jurnalişti, ci, în special, cele legate de evenimente
majore (Ţigareta 2, Bancorex, etc.). Textele jurnalistice pot fi relatate în orice etaptă a
evoluţiei procesului. Elementele informative esenţiale care trebuie să apară într-o
relatare jurnalistică referirtoare la un astfel de eveniment sunt: datele de identificare
ale acuzatului; acuzaţia care I se aduce; natura delictului şi eventuale detalii
suplimentare faţă de ceea ce a fost dat deja; elementele de actualitate din cadrul
procesului (echivalând cu răspunsul la întrebarea “ce s-a întâmplat azi?”); elemente de
“recapitulare” a procesului, precum şi previziuni legate de evoluţia procesului; numele
judecătorului; tribunalul unde se ţine procesul.
Exerciţii:
1) 1) Sursa dumneavoastră de încredere din Poliţie vă anunţă că în noaptea
umrătoare va avea loc un raid al poliţiştilor în zonele rău famate de la periferia
Capitalei. Alcătuiţi un plan de lucru. Pornind de la informaţii imaginare, redactaţi un
text informativ de 20-25 de rânduri care să aibă drept subiect evenimentul respectiv.
2) Selectaţi, în urma lecturilor presei cotidiene, 3-4 texte informative având
surse din poliţie şi identificaţi elementele comune şi elementele diferite atât din
structura informaţională, cât şi redacţională. acestora. Comentaţi-le. Rescrieţi unul
din textele selectate.
3) În măsura în care aveţi posibilitatea, asistaţi la un process din tribunalul
oraşului în care locuiţi. Redactaiţ, pornind de la ceea ce se întâmplă la faţa locului, o
ştire dezvoltată, apoi o relatare de atmosferă. Ce dificultăţi majore aţi întâmpinat în
procesul de elaborare a celor două materiale?
22
Deşi par evenimentele cele mai frumoase şi cele mai spectaculoase şi par a fi
uşor de relatat din punctul de vedere al jurnalistului, capcanele care pot să apară în
redactare sunt la tot pasul (dintre care cele mai importante sunt cea a schematizării
limbajului, care are drept consecinţă utilizarea de clişee, dat fiind faptul că regulile
jocului, rămân aceleaşi, iar desfăşurarea este de cele mai multe ori previzibilă şi
acţiunile care trebuie relatate sunt aceleaşi). Pentru evitarea acestor capcane şi
realizarea unor relatări profesioniste, este obligatoriu ca reporterul să ţină cont de
anumite reguli: a) nu trebui să se implice în desfăşurarea faptelor, căci ceea ce îl
interesează pe cititor este informaţia despre joc, nu părerea reporterului; b) chiar dacă
limbajul sportului pare mai uşor de stăpânit decât orice alt limbaj de spcialitate
(juridic, de exemplu), şi acesta trebuie cunoscut foarte bine. În plus, tehinca scriiturii
de presă trebui aplicată şi aici ca în orice alt tip de relatare. O relatare sportivă
considerată corectă din punct de vedere jurnalistic este o relatare în care se ajunge
rapid la esenţa faptelor, sunt accentuate informaţiile de interes uman; sunt evitate
elementele de jargon şi clişeele; sunt date cititorului detalii care să îl transpună în
atmosfera jocului sau referitoare la persoanele despre care se scrie. Nici mai mult, nici
mai puţin, jurnaliştii sportivi trebuie să urmeze aceleaşi principii generale ale scriiturii
jurnalistice. Elementele informative care trebuie să se regăsească în materialele
sportive sunt următoarele: scorul; numele echipelor; tipul sportului; momentul şi locul
desfăşurării jocului; elementele-cheie legate de incidente care au intervenit în joc;
prestaţiile celor mai buni jucători; consecinţele jocului asupra clasamentului general
(dacă este cazul); elementele de strategie a jocului; detaliile legate de mărimea
publicului-spectator şi de comportamentul spectatorilor; datele statistice ale jocului;
faulturile; raportul între loviturile câştigătoare şi cele necâştigătoare; durata jocului;
recordurile (dacă este cazul); declaraţiile jucătorilor şi antrenorilor. Oricare din aceste
elemente se poate regăsi în leadul textului. În ceea ce priveşte structurarea informaţiei;
dacă este posibil, jurnalistul sportiv trebui să dramatizeze jocul, dacă se poate, pentru
a creşte interesul. Uneori, acest lucru se întâmplă chiar cu ajutorul implicării
reporterului, diferenţa între observaţiile fanilor şi a jurnalistului fiind aceea că
reporterul ştie mult mai multe despre culisele sportului respectiv.
Exerciţii:
1) Urmăriţi “pe viu” un joc sportiv (de handabal, de fotabl, etc.) sau o
manifestare cu caracter sportiv şi elaboraţi un material informativ dezvoltat
(20-30 de rânduri) referitor la acest eveniment. Rescrieţi materialul, reducând
la jumătate conţinutul informativ din textul redactat.
2) Urmăriţi cu atenţie un meci de fotbal transmis de una din televiziunile
româneşti. Extrageţi informaţiile principale şi redactaţi un text informativ de
15-20 de rânduri.
3) Lecturaţi cu atenţie timp de câteva zile o publicaţie sportivă cotidiană.
Identificaţi câteva aspecte caracteristice ale scriiturii. Comentaţi-le în scris,
în maximum 2 pagini (format A4, corp de literă 12, spaţiu 1,5 rânduri).
Bibliografie Tutorat 1:
23
Interviul
“Nimeni nu este obligat să îţi răspundă la o întrebare, dar orice întrebare merită un
răspuns”.
1. reporterul trebui să aloce cât de mult timp este posibil pentru a se documenta
asupra subiectului şi asupra persoanei care trebui intervievată;
2. întrebările trebuie dirijate cu atenţie, după un plan orientativ care ar trebui să
existe, fie pe hârtie, fie în mintea reporterului;
3. pe toată durata interviului, reporterul trebuie să încerce să stabilească o relaţie
adecvată cu intervievatul, în funcţie de natura interviului (această relaţie poate
să fie prietenoasă, naivă, tolerantă, ameninţătoare, autoritară, etc.).
4. reporterul trebuie să fie un ascultător activ şi un bun analist a ceea ce s-a spus,
a circumstanţelor în care a fost spus, a importanţei locului în respectiva
conversaţie
În cazul în care nu respectă aceste reguli minime, reporterii riscă să îşi piardă
slujbele. În realitate foarte puţini oameni (surse) sunt dispuse să vorbească cu reporteri
incompetenţi sau autoritari. De asemenea, dacă sursa realizează că reporterul se
foloseşte de interviul respectiv strict pentru a realiza o evoluţie în carieră sau pentru
ca reporterul să îşi promoveze ideile şi filosofia, sursa se va închide definitiv pentru
reporterul respectiv.
Pe de altă parte, sursele pot fi la fel de „incorecte”, mai ales cele în căutare de
promovare rapidă şi de mare impact, aşa cum este promovarea prin presă. Reporterii
care au suficientă experienţă profesională pentru a depista „baloanele” de încercare pe
care le lansează sursele, ştiu când este vorba despre o informaţie incompletă sau prost
plasată.
Pregătirea interviului
Este o etapă necesară, obligatorie pentru realizarea unui interviu, căci este
etapa de documentare asupra temei, asupra interlocutorului, etc., ce îi va furniza
jurnalistului instrumentele necesare pentru a opera raţionalizări (a crea un plan de
abordare, a reţine informaţiile esenţiale şi detaliile semnificative, a schiţa o serie de
întrebări, a-şi forma o viziune asupra temei, etc.).
Primele observaţii referitoare la această etapă a realizării interviului sunt
următoarele:
1. alegerea interlocutorului, a subiectului.
2. documentarea (asupra temei şi asupra persoanei) trebuie făcută temeinic,
nu numai pentru a iniţia întrebările şi a înţelege răspunsurile, dar şi pentru a
demonstra, dacă este cazul, că jurnalistul respectiv nu este uşor de păcălit;
3. organizarea temei: tema majoră a discuţiei poate fi divizată în mai multe
categorii logice, astfel încât, jurnalistul să poată obţine, dincolo de structura
informativă de bază, citate, anecdoate, poante, etc., adică o „pată de culoare”.
4. stabilirea obiectivelor interviului;
5. lista întrebărilor trebuie inventariată în avans şi trebuie să conţină, într-o
formă sau alta, toate întrebările care pot fi inventate asupra acelei teme;
6. în situaţiile în care interviul se va desfăşura pe o temă delicată, reporterul
trebui să îşi imagineze care ar putea fi atitudinea interlocutorului faţă de
jurnalist şi faţă de subiectul respectiv. Care este rolul sursei în eveniment? De
a cui parte este?, Ce fel de răspunsuri se aşteaptă de la întrebările-cheie?, sunt
tot atâtea puncte de plecare pentru elaborarea unui plan de atac menit să
identifice atât tipul de atitudine posibilă într-o asemenea situaţie, cât şi
soluţiile de ieşire din impas;
7. pregătirea întâlnirii propriu-zise (unde?, când?, etc.).
Termenul-limită este unul din cei mai importanţi factori după care se
organizează etapa de pregărire a informaţiilor. De aceea, background-ul
reporterului este foarte important în situaiile în care nu este prea mult timp la
dipoziţie. În cazul unei presiuni foarte mari a timpului, resursele personale ale
reporterului (cunoştinţe, notiţe, dosare, etc.), precum şi colegii din redacţie
reprezintă maximum de pregătire, iar planul de întrebări se poate face în urma
utilizării informaţiilor de la acest nivel.
Tehnica intervievării
Într-o lume ideală pentru reporteri, sursele cele mai bune sunt cele care doresc
să vorbească, iar atunci când fac acest lucru, discursul lor este la obiect şi este foarte
scurt. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Nu tot timpul, reporterii au de-a face cu
surse care iubesc vorbăria, care vorbesc foarte clar, care sunt de încredere în privinţa
subiectului care îi interesează pe reporteri.
În cele mai multe interviuri, întrebările se pregătesc din timp. Cel mai atent
sunt pregătite atât primele întrebări, cât şi cele esenţiale (de a căror desfăşurare
depinde modul în care are loc discuţia). Alte întrebări ajutătoare sau complementare
pot să decurgă direct din răspunsurile intervievatului şi nu pot fi pregătite.
În cazul interviurilor de personalitate, este obligatoriu ca reporterul să caute
datele importante referitoare la vârsta, adresa, educaţia, slujba, familia, hobby-urile
intervievatului. Uneori, toate aceste informaţii se regăsesc în materiale de tip CV, dar,
din păcate, aceste informaţii sunt seci, nu dau detalii, deci nu sunt cele mai bune
ghiduri în evaluarea personalităţii interlocutorului. De asemenea, reporterul trebuie să
identifice sursa astfel încât să furnizeze cititorului motive de a acorda credit
observaţiilor care pot fi făcurte în timpul interviului.
Întrebările de bază sunt neutre, indiferent de tipul de interviu şi în mod normal,
atrag răspunsuri fireşti, uşor de dat. Întrebările introductive sunt mai greu de ales dacă
este vorba despre persoane publice, care au exercţiul comunicării în public şi care
trebuie abordate cu cea mai mare atenţie.
În general, întrebările care se pun în majoritatea interviurilor sunt întrebările
menite să aducă informaţii originale, inedite, să dezvăluie aspecte necunoscute ale
unei probleme foarte cunoscută. Logica ce stă la baza elaborării planului de
chestionare este determinată de modul în care reporterul evaluează importanţa
informaţiilor referitoare la tema respectivă.
Tipuri de întrebări
Întrebările potrivite
29
Reporterii sunt adesea criticaţi din cauza întrebărilor elaborate pe care le pun
sau din cauza repetiţiei întrebărilor, care determină o anumită redundanţă de
informaţii. (aceleaşi întrebări pentru aceeaşi poveste ultracunoscută). Întrebările
potrivite sunt cele care aduc un plus de informaţie faţă de ceea ce se ştie deja.
Întrebările dificile
Constituie „cheia” realizării unui interviu de succes şi se referă la acel
chestionări care pun în dificultate interlocutorul, îl fac să se simtă inconfortabil, etc.
(exemplu: „Domnule Adrian Năstase, cum au fost tolerate abuzul şi corupţia în
Guvernul României, când tocmai aceşti demnitari ar trebui să fie exemple de
corectitudine?).
Stilul interviului
o Interviul ideal este cel prin care se obţin răspunsuri la cele 5 întrebări;
o Principiul fundamental al interviului: o idee, o întrebare;
31
Redactarea interviului
Problematica ascultării
Pseudo-ascultarea
Ascultarea ineficientă
Exerciţii:
1. Urmăriţi cu atenţie ştirile şi alegeţi un eveniment semnificativ. Elaboraţi
planul de întrebări al unui posibil interviu cu unul din actorii evenimentului
respectiv.
2. Realizaţi un interviu de profil cu o persoană obişnuită (mama, tatăl, sora, cel
mai bun prieten, etc.).
34
T2. B Portretul
Argumentul existenţei sale ca gen de sine stătător este acela că toţi oamenii
sunt interesaţi de istoria semenilor lor. De regulă, “pretextele” pentru pentru realizarea
de portrete sunt evenimente de tipul: alegeri, moarte, demisii.
Dacă biograful notează strict datele importante din viaţa unei persoane, atunci
reporterul face ca acestea sa aibă o identitate clară (faţă, ochi, păr, lumină a ochilor,
mâini, moduri de a vorbi, un décor în care persoana se manifestă, etc.). Un bun portret
presupune în primul rând o bună cunoaştere a personajului, o bună documentare, o
mare doză de curiozitate „socială”, de simpatie, de inteligenţă critică. Personajul
trebuie surprins în cadrul familial, professional şi de divertisment, aşa încât, dintr-un
bun potret trebuie să reiasă, pe cât posibil: decorul în care trăieşte individul, modul de
viaţă al acestuia, relaţiile pe care le are (toate aceste elemente sunt componente şi
expresii ale personalităţii sale). Valoarea sugestivă a detaliilor şi înlanţuirea lor
condiţionează rezultatul.
Portretul se înscrie în limitele genului informativ.
Sursele de informaţii cele mai potrivite pentru culegerea datelor de portret sunt
dosarele şi mărturiile.
Cele mai cunoscute tipuri de portret sunt: informaţia biografică, reportajul
descriptiv, anchetele de personalitate, interviul-intalnire.
Potretul nu încearcă să dea răspunsuri precise la întrebări de actualitate, ci, mai
degrabă, încearcă să pună în lumină un anumit personaj, din anumite motive, făcând
ca acest tip de text jurnalistic să fie unul elaborat.
În general, în presă, portretul se foloseşte atunci când jurnalistul trebuie să
prezinte un nou ministru, un om politic, un artist sau o personalitate din orice
domeniu. Din păcate, cea mai frecventă sutuaţie în care jurnalistul se “activează”
pentru a redacta textul de tip “portret” de actualitate este decesul cuiva, caz în care
portretul respectiv este mai degrabă un necrolog decât unul de relevare a
personalităţii.
Dintr-un anumit punct de vedere, portretul este o anchetă asupra unui personaj,
care este mai dificilă chiar decât realizarea unui interviu, susţin unii autori, deoarece
munca de organizare a textului nu se termină atunci când întrebările şi răspunsurile
din cadrul unui dialog au fost puse pe hârtie, aşa cum se întâmplă în cazul interviului.
În plus, pentru realizarea unui portret este nevoie de o apropiere mult mai mare faţă de
personaj decât în cazul interviului, fiind necesare o serie de informaţii provenind din
surse diferite, atât favorabile, cât şi nefavorabile “obiectului” portretului.
35
Pregătirea
36
Întâlnirea
Scriitura
Sfaturi:
o Citatele trebuie să fie scurte, de cel mult o frază şi de cel puţin câteva cuvinte
semnificative pentru individ. Nu este recomandată transcrierea unor paragrafe
lungi, oricât de bine ar suna acestea.
o Ideea principală despre personaj trebuie subliniată, fără a încerca să tragi o
concluzie despre personaj. Nu există reţetă pentru final, dar există un principiu
după care ar trebui să fie redactat: să rezume impresia particulară pe care a lăsat-o
jurnalistului, chiar dacă aceasta ar putea fi una paradoxală.
Exemple: mai jos sunt date câteva exemple de texte-portret, realizate de studenţi la
jurnalism în cadrul seminarelor de “Tehnici de redactare”, care, din anumite motive,
pot fi considerate slab realizate:
Text 1
Observaţii:
Text 2
“Principalul este esenţialul să învăţăm”
schimbă însă când intrai în dialog cu ea, şi cum noi în liceu eram obligaţi să intrăm
cel puţin patru ore pe săptămână, nu ne era deloc uşor.
Ne era profesoara de română, însă când spunea fraze de genul “Principalul
este esenţialul să învăţăm” sau “Eminescu nu este numai un poet al iubirii, el este în
primul rând un poet al iubirii, opera sa fiind o operă de iubire”, ne venea cam greu
s-o credem că a făcut studii superioare.
Anii de liceu curgeau şi noi nu rămâneam cu absolut nimic din orele de
română, deşi profilul nostru era uman. În fiecare oră profa ne ridica pe unul dintre
noi în picioare şi începea să ne bodogăne. Trebuie să recunosc că de cele mai multe
ori, eu eram cea bodogănită. Colegii mei ştiau şi mă rugau în pauză să o ţin cât mai
mult ocupată.
Motivul pentru care mă ridica în picioare în faţa clasei nu-l ştiam niciodată,
şi deşi la început eram foarte speriată şi-I răspundeam cât mai frumos, ulterior a
început să mă distreze.
De fiecare dată când ţipa la ore, suna cam aşa: “Haideţi să vedem ce ne
spune z despre poezia “Plumb”, că e foarte sigură pe ea. Z crezi că dacă părinţii tăi
au cine ştie ce pile, vei ajunge vreodată să-mi faci mie ceva? Te înşeli amarnic? Eu
zic să-ţi vezi de treaba ta! Şi ridică-te imediat în picioare când vorbesc cu tine, nu ţi-e
ruşine?”, după ce mă ridicam nu mai treceau cinci minute şi mă dădea afară din
clasă.
Urnătoarea oră însă, îşi schimba total atitudinea şi ajungea uneori să mă dea
ca exemplu pozitiv celorlalţi.
Lucrurile acestea le făcea cu toată lumea iar noi nu înţelegeam de ce, mai
ales că de obicei, eram foarte cuminţi la ore.
Nu ştia să predea nimic, orele cu ea erau complet inutile şi noi ne întrebam
cum a ajuns ea profă de română. Într-o zi însă ajutaţi de o altă profesoară am aflat
care era misterul.
Profa noastră de română era de fapt amanta secretă a directorului liceului şi
pe lângă asta mai avea şi pile puternice la Minister. Ea făcuse Facultatea de Limbi
Străine şi anume secţia de Rusă-Franceză. Ani de zile fusese profesoara de rusă dar
fiincă limba rusă dispăruse la un moment dat din învăţământul roman s-a făcut peste
noapte profă de română.
De-a-lungul anilor s-au făcut multe plângeri împotriva ei ceea ce probabil îi
provocau şi acea nesiguranţă şi stres la ore. Pe culoar când treceam, dacă o salutam
se uita urât la noi şi pleca mai departe.
Acum când privesc în urmă realizez că deşi n-am rămas noi cu multe de la ea,
este singura profesoară de care îmi mai aduc aminte uneori”.
Observaţii:
Exerciţii
Bibliografie
Funcţiile reportajului
o permite înţelegerea evenimentului.
o aduce în atenţia publicului informaţia personalizată.
o este informaţie, înainte de a fi instrument de înţelegere a realităţii.
o restituie, pe cât de original posibil, realitatea vieţii.
o pune într-o anumită lumină fapte concrete.
o face legatura între jurnalist şi public.
o dincolo de informaţie, sensibilizează.
o face legătura între evenimentul relatat şi viaţa publicului, prin semnificaţie, nu
prin consecinţe.
o faţă de informaţia comună, reportajul trebuie să aducă elementul-surpriză.
o Este spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut şi trăit, având ca
obiective să te facă să vezi, să înţelegi, să simţi, să trăieşti.
o Este o înlănţuire de fapte, “filtrate” de reporter.
o Are nevoie de decoruri, de personaje, de costume, de sunete, de acţiune (în
interiorul reportajului ar trebui să se regăsească elemente de scenariu, dialoguri,
regie).
o Urmează regulile dramaturgiei elementare: debut, desfăşurare, final.
o Este genul cel mai apropiat de tv şi cinema.
o Este mai uşor de realizat atunci când reporterul “gândeşte în imagini”.
o Jurnalistul este martor privilegiat al evenimentelor despre care scrie.
o Regula de aur este sobrietatea.
42
o Realiatea nu trebuie prezentată ca fiind bună sau rea; spectatorul trebui să decidă
acest lucru.
o Reţeta optimă a reportajului este următoarea: scriitura “vie” plus realitatea sobră.
o În reportaj nu trebui creată impresia de ”déjà vu”. Dacă acest lucru se întâmplă,
atunci jurnalistul are preconceptii.
o Impresiile jurnalistului sunt esenţiale în compoziţia reportajului.
o Se ştie că obiectivitatea nu există, totuşi, autenticitatea informaţiei şi onestitatea
abordării rămân reguli de aur ale reportajului.
o Este un apel afectiv.
o Reportajul de calitate depinde de o multitudine de factori: subiect (exotic,
pitoresc), de distanţa la care se desfşăaoră evenimentul faţă de locul în care apare
publicaţia, de dimensiuni, de tehnica de compunere.
o Se spune că reportajul bun începe cu un fapt divers tratat dinamic şi se termină cu
însufleţirea unei relatări seci.
“Falsul” reportaj
Este mai ales, cel care se inspiră din evenimentele politice. La acesta se
adaugă aşa-numitul “mico-trottoir” (“vox populi”), care presupune intervievarea la
întâmplare a oamenilor de pe stradă asupra unei probleme considerată importantă de
către jurnalişti. Toutşi, rezultatul care (sumă de opinii nereprezentative) este foarte
puţin informativ. În general, este considerat o soluţie superficială, “de umplutură”.
Unghiul de abordare
1. Pregătirea
Jurnalistul este cel care trebuie să “aducă” la locul acţiunii, prin intermediul
textului, pe cititor. Pentru a atinge acest obiectiv, se impugn anumite precizări
referitoare la interacţiunea cu personajele, la luarea de notiţe, la interpretarea
informaţiilor, fără a denature sensul alocat de “actorii” evenimentului respectiv.
Ajungerea “la faţa locului” poate fi un moment greu pentru journalist, mai ales
dacă locul respectiv nu este situate într-o zonă familiară jurnalistului. În asemenea
situaţii, jurnalistul trebuie să ceară ajutorul unui confrate, care este mai avizat asupra
locaţiei respective. Totuşi, informaţiile, ideile despre reportaj, mai ales dacă sunt
originale, trebuie împărtăşite cu precauţie, căci, oricând se poate ivi pericolul imitaţiei
subiectului, deşi, exclusivitatea asupra unui subiect tinde să devină un fapt rarisim în
aceste vremuri “supra mediatizate”.
Specialiştii în reportaj spun că interacţiunea efectivă cu persoana care îl
interesează pe jurnalistul este o artă. Tehnicienii scrisului cred, însă, că este o artă care
poate fi învăţată. Jurnaliştii experimentaţi cred că, de regulă, relaţionarea este o
chestiune de “feeling”, că nici o discuţie nu seamănă cu alta şi că, în cele din urmă,
colectarea informaţiei în teren este strâns legată de abilităţile de psiholog ale
reporterului. Astfel, pentru eficienţa interacţiunii cu “subiecţii” reportajului,
jurnalistul trebuie să fie cu adevărat interesat de oameni, de vieţile lor, de
preocupările, emoţiile, bucuriiile şi necazurile lor şi nu doar să pară că aceste lucruri îi
interesează.
Jurnaliştii experimentaţi nu recomandă graba în stabilirea relaţiei. Ei susţin că,
dacă discuţia începe fără nici un fel de pregătire a interlocutorului, iar jurnalistul
deschide din prima clipă carneţelul de notiţe şi stă la pândă cu stiloul pregătit, atunci
şansele pentru informaţii originale, personalizate, opinii interesante, etc. scad
considerabil, căci interlocutorul se va inhiba sau, chiar mai rău, se va închide în sine
definitiv.
44
3. Redactarea reportajului
Stilul reportajului:
o concizia: nu sunt indicate digresiunile, deoarece ocupă spaţiul şi reprezintă o sursă
de ambiguitate.
o precizia: a termenilor, a locurilor, temporală, a explicaţiilor, etc.
o simplitatea: nu sunt indicate cuvintele-obstacol (neologisme, regionalisme, etc.) şi
frazele complicate.
o culoarea: reportajul trebuie să sugereze, să creeze impresii.
o vitalitatea: textul trebuie să transmită o “felie de viaţă”.
„Legile alternanţei”
Relansarea: la modul ideal, ar trebui făcută în fiecare paragraf, prin imagini noi,
anecdote, citate, etc.
Verbele: timpul prezent, diateza activă; timpul “flash-back”: perfect compus, care
permite, pentru întoarcerile în trecut, coerenţa acţiunilor şi separarea cronologică a
nivelelor temporale.
Limbajul:
- vorbit: trebuie păstrat, deoarece aduce autenticitate;
-comun, trebuie aplicat, indiferent de domeniu sau de tipul de eveniment, căci scopul
reportajului este de a fi citit de cât mai mulţi oameni.
-trebuie să fie cât mai explicativ, ceea ce se obţine, de regulă, prin comparaţii,
juxtapuneri, etc.
-trebuie adaptat, în funcţie de public: astfel, limbajul abstract nu trebuie aplicat pentru
redactarea unor texte destinate omul obişnuit, dar nici limbajul specializat nu trebuie
simplificat la extrem (poate apărea foarte uşor pericolul vulgarizarii).
Forma finală pe care o îmbracă informaţia face parte din operatiunea “seducţie” şi
trebui să se bazeze pe elemente ca: titraj, foto.
Şapoul: “vinde” reportajul, de aceea trebuie redactat în stil “nervos” (fraze scurte,
cuvinte sugestive, grafică speciala).
Intertitlul: oferă timp pentru respiraţie, atrage atenţia, informează, menţine tempoul
reportajului.
lansarea unui Internet Café în zona centrală este nevoie de o investiţie destul de
mare. Calculatoarele performante, mobilierul modern, un bar select, chiria mare
ridică, implicit, şi costul orei de navigare. Clientela este alta. Puştii de cartier au
acces doar dacă au bani. Iar străinii devin clienţi fideli. Pentru reuşita succesului,
Internet-Café-ul poate fi susţinut de afaceri conexe, cum sunt, în acest caz, un centru
de frumuseţe şi fitness şi o florărie. În ce priveşte preţul, în cazul acestor internet
cafeuri nu este elementul care primează. Printre cei care deschid uşa acestor internet
cafeuri sunt, în general, tinerii, care caută jocuri de ultimă oră.
Amplasat în centrul oraşului, un astfel de internet café select este zilnic vizitat
de 80-100 de persoane, în mare parte studenţi. Nu are jocuri. În schimb, oferă
atmosferă. Clienţii vin pentru browsing, mail şi chat. Au avantajul că plătesc pentru
cât stau pe internet, chiar dacă este vorba de 10 minute. Deşi preţurile nu sunt foarte
mici, afacerea merge, pentru că tinerii care vin aici apreciază atmosfera liniştită şi
echipamentul modern. În plus, în afară de navigarea pe internet, clienţii au
posibilitatea să tehnoredacteze şi să printeze. Pentru studenţii de la universitate, pare
a fi locul ideal. Din 2002, numărul vizitatorilor a crescut constant.
Aceste localuri sunt deseori vizitate de străini, cum ar fi studenţi din
Indonezia ce studiază în România. Vin aici de cel puţin trei ori pe săptămână pentru
că atmosfera este plăcută. Stau pe mail chiar şi două ore, pentru a trimite mesaje
prietenilor şi familiei.
Din necesitate, din plăcerea de a juca un joc sau chiar din dependenţă,
internet café-ul răspunde nevoii tinerei generaţii de a fi informată, de a fi în contact
cu lumea. Atâta timp cât puterea de cumpărare este mică şi puţini îşi permit să îşi
cumpere un PC şi să se conecteze la internet de acasă, aceste localuri, din cartiere
obişnuite sau din centrul oraşului, au toate şansele să fie o afacere profitabilă”.
Observaţii:
o Ideea de reportaj este bună: acest gen de afacere se dezvoltă, este pe placul
tuturor, există o piaţă, etc.;
o Textului îi lipseşte informaţia! În afară de cifra de 80-100 de persoane (media
vizitatorilor calculată pentru un internet café, neatribuită), de faptul că se face
comparaţia între localurile de cartier şi cele din centrul oraşului, care sunt vizitate
de tineri, nu prea există alte informaţii, ceea ce reprezintă cea mai mare deficienţă
a acestui aşa-numit “reportaj”;
o Multe clişee de gândire şi de exprimare;
o Probleme de topică, de punctuaţie.
o Un astfel de text este universal: este valabil pentru 2002, pentru 2003, poate
pentru 2004, etc. Lipseşte “decupajul” exact al unei realităţi care se desfăşoară
într-un anumit interval de timp şi în spaţii concrete;
o Detaliile sunt esenţa reportajului; din textul de faţă, lipsesc aproape în totalitate!
Exerciţii:
1. Identificaţi şi explicaţi elementele care fac diferenţa între relatare şi reportaj.
2. Este reportajul un gen informativ sau de interpretare? Explicaţi.
3. Identificaţi trei tipuri de evenimente care ar putea constitui subiecte de
reportaj. Elaboraţi planul de realizare a unuia dintre subiecte.
49
Bibliografie
T3. B
Ancheta, definiţie
Ancheta poate fi considerată ca fiind orice demers jurnalistic care are ca scop
informarea, explicarea sau aprofundarea unor informaţii existente şi considerate
importante de către jurnalist. Elemente ale anchetei se regăsesc şi în alte genuri: a)
când o informaţie este verificată; b) când jurnalistul forţează obţinerea unor
informaţii; c) atunci când textul jurnalistic scoate la lumină fapte noi, neaşteptate.
ancheta este un gen publicistic specific presei scrise, dar acest fapt nu înseamnă că
anchetele nu sunt prezente şi pe canalele radio şi televiziune.
Orice text redactat pentru a fi publicat în presă răspunde la întrebările
fundamentale: cine?, ce?, când?, cum?, de ce?. Ancheta merge puţin mai departe,
dând răspunsuri elaborate, argumentate acestor întrebări într-o manieră incisivă. De
exemplu, o anchetă nu spune doar cine este actorul principal al unui eveniment.
Ancheta încearcă să identifice cu exactitate cine este, într-adevăr, acel personaj,
încearcă să reconstituie datele situaţiei până în cel mai mic detaliu, încearcă să
localizeze cât mai precis modul de desfăşurare a faptelor, să fixeze detaliile
temporale, să descrie contextul în care a avut loc evenimentul, care este logica
acestuia, etc.
Ancheta este, fără nici un fel de îndoială, un gen informativ, care nu trebuie să
fie scrisă după regulile editorialului sau ale comentariului, deşi, fără nici o îndoială că
poate fi un text care are ca punct de plecare convingerea intimă a jurnalistului că
acolo, în zona în care îşi propune să cerceteze, se întâmplă ceva. „Fapte, nu opinii”,
aceasta este deviza după care trebuie să se orienteze jurnalistul atunci când elaborează
ancheta. Desigur, elementele de evaluare calitativă (declaraţii, opinii, etc.) au un rol
52
Tipuri de anchetă
a) Ancheta de actualitate
„Ambiţia” sa este limitată, în funcţie de presiunea evenimentului asupra publicării.
Dacă trebuie să fie extrem de repede publicată, aşa cum se întâmplă de cele mai
multe ori, ancheta de acest tip se rezumă la a aduna şi a asambla declaraţiile şi
informaţiile cele mai disponibile. Cum se poate obţine o autorizaţie de instalare,
pentru a deschide un magazin în incinta unui stadion?, cum s-a întâmplat că
magazinul a luat foc?, etc.
Ancheta de actualitate este relativ modestă în comparaţie cu „surorile” ei mai
elaborate (ancheta-magazin, spre exemplu), dar, cu toată modestia informaţiilor pe
care le aduce în mod normal, este utilă, deoarece aduce în atenţie anumite
mecanisme de funcţionare, care poate atrage atenţia asupra unui tip de probleme
care ar putea să apară într-o anumită zonă. Ancheta de actualitate este relativ
ieftină ca efort şi energie consumate din partea jurnalistului, dar nu este un gen de
anchetă frecvent întâlnit în paginile ziarelor.
c) Ancheta-magazin
Prima caracteristică aunei anchete de tip magazin este aceea de a se fi eliberat de
sub presiunea actualităţii imediate (a evenimentului sau a publicării). În cel mai
rău caz, poate fi vorba despre fapte care au legătură cu evenimentul respectiv, care
se întâmplă în actualitatea imediată şi care creează pretextul pentru elaborarea
anchetei asupra subiectului respectiv. Acest tip de demers jurnalistic nu plasează
lectorul în contextul unui eveniment punctual, ci într-unul mai general, în care pot
fi plasate fapte similare (dacă un stadion ia foc, ancheta ar trebui să arate care este
situaţia în general pe stadioane, nu neapărat pe un anumit stadion). Câmpul clasic
de investigaţie descris de acest tip de anchetă este cel al sociologiei, pe care o
practică şi jurnaliştii într-o anumită măsură. Temele cele mai frecvente în acest tip
de anchete sunt cele precum: femeia de carieră, avortul în rândul adolescentelor,
biserica şi tinerii, salariile în sistemul de învăţământ, etc. Reuşita anchetelor
întreprinse asupra unor teme de acest tip este garantată de observaţia directă,
profundă. Dar titlurile generale şi aparent generoase pot fi înşelătoare. Ele
sugerează dosare de multe pagini şi săptămâni de muncă. Dar nu trebuie să fie
nepărat aşa. Anchetele-magazin pot să fie relativ scurte, cu accente substanţiale
asupra unei idei principale, considerată de jurnalist de importanţă pentru
actualitate. Presa-magazin este spaţiul în care se regăsesc aceste texte jurnalistice,
care pot fi valoroase atât prin natura temei, a subiectului ales, cât şi a unghiului de
abordarte, dar şi prin relevanţa faptelor prezentate.
d) Ancheta de investigaţie
Este tipul de anchetă foarte bine documentată, care este relativ greu de făcut de
către jurnaliştii mai puţin experimentaţi. Trebuie precizată că formula „anchetă de
investigaţie” este aproape un pleonasm, căci orice travaliu jurnalistic presupunând
cercetare, investigare, muncă de detectiv duce în mod normal la elaborarea unei
anchete, din punctul de vedere al raportului faţă de realitate. În prezent, în practica
jurnalistică, o anchetă care face parte din această categorie este asemănătoare unui
text ştiinţific, în care faptele sunt raţionalizate şi interpretate în termenii impuşi de
logica paradigmei ştiinţifice, fapt care are anumite consecinţe, cea mai importantă
dintre acestea fiind că sursele vor fi mult mai reticente, poate chiar ostile faţă de
54
e) Ancheta-portret
Unii autori consideră că redactorii-şefi cu fler şi inspiraţie profesională sunt cei
care veghează pentru a nu se produce amestecul genurilor în interiorul unui
material. Totuşi, de multe ori, din neglijenţă, amestecul dintre anchetă şi reportaj
este constant în textele de mare amploare. „Trecerea liniei” dintre genuri este
permisă atunci când situaţiile o cer; de exemplu, atunci când este cazul studierii
unei personalităţi, se poate face o anchetă-portret, care să permită „aprofundarea”
personalităţii personajului. În această situaţie sunt necesare: mărturii ale
colaboratorilor, ale prietenilor, ale adversarilor, ale concurenţilor. Chiar dacă, în
mod formal, pare că textul este un portret, tehnicile de colectare, de evaluare şi de
interpretare a informaţiilor aparţin genului „anchetă”.
f) Ancheta-document
În general, acest tip de anchetă se referă la investigaţiile de mare amploare (care,
de altfel, au întreţinut şi mitul), care, din păcate, au dezavantajul de a fi extrem de
costisitoare (ca efort financiar şi nu în cele din urmă ca efort psihologic).
Chiar dacă pare un clişeu, ancheta este cu atât mai reuşită cu cât contribuie
mai mulţi la realizarea acesteia. Şedinţele de redacţie, indiferent de mărimea,
importanţa sau numărul de membri ai redacţiei, sunt surse inepuizabile de idei pentru
realizarea unei anchete. Zvonuri, informaţii din surse personale, idei de la cei care nu
cunosc foarte bune subiectul pot fi tot atâtea surse de inspiraţie pentru jurnalist.
Gestionarea timpului
Din acest punct de vedere, o anchetă este foarte dificil de realizat, deoarece
necesită foarte mult timp de pregătire şi de realizare. Chiar dacă acest tip de abordare
este prestigioasă pentru jurnalişti şi promite numeroase şi importante gratificaţii
profesionale, o anchetă seriaosă nu poate fi realizată de azi pe mâine. Este aproape
imposibil ca un jurnalist să realizeze o anchetă într-o zi, fără ca textul să fie
incomplet. Factorul “timp” este, oricum, important în realizarea oricărui text
jurnalistic, dar este cel mai important în realizarea anchetei, deoarece în acest caz
riscurile derapajelor mediatice sunt cele mai mari (cel mai frecevent, există riscul de a
face conexiuni speculative, din cauza lipsei de verificare a informaţiilor).
56
că un sfert din toxicomani sunt infectaţi cu HIV); cum percepe societatea fenomenul
drogurilor; cum se manifestă acest fenomen la nivel mondial şi care este gradul în
care autorităţile reacţionează pentru a contracara efectele (se ştie că cifra de afaceri
mondială vehiculată prin traficul de droguri este de trei ori mai mare decât bugetul
Franţei).
Aşadar, acest tip de date trebuie să situeze fenomenul investigat într-o anumită
perspectvă, pentru a I se deduce amploarea. Pentru cunoscători, prezentarea datelor de
fond certifică relevanţa unui anumit fenomen în societate, în timp ce pentru lectorii
neavizaţi reprezintă o introducere sistematică în câmpul respectiv.
Acest tip de date pot fi accesibile şi în urma parcurgerii dosarelor furnizate de
agenţiile de presă în special, dar este recomandat, în spiritul exerciţiului investigativ,
ca jurnalistul să facă de asemenea eforturi pentru a ajunge să îşi interiorzeze acele
date, să le asimileze, să creadă în realitatea pe care o sugerează. În cazul în care
jurnalistul se mulţumeşte să construiască o problematică de fond în baza datelor
furnizate de serviciile de arhivă şi de documentare ale agenţiilor de presă, există riscul
ca textul pe care îl va publica să conţină o serie de judecăţi de valoare comune, de
clişee, aparţinând altora şi fiind transmise ca atare sub semnătură proprie, chiar sub
“acoperirea” avantajoasă a menţionării surselor şi “ambalarea” informaţiilor cu
fotografii colorate şi spectaculoase.
Sursele scrise
Munca de documentare iniţială (din dosare, din alte surse scrise) are şi un alt
scop decât acela al colectării informaţiilor şi anume acela de a identifica informatorii
potenţiali. „Cine este cel mai calificat pentru a răspunde la întrebarea...?”, ei bine, din
documentele scrise poate să reiasă care este cea mai calificată persoană pentru a da
informaţiile din zona de interes a jurnalistului. Totuşi, chiar este un punct de plecare
pentru a merge pe „căi bătătorite” şi de alţii cu succes, jurnalistul trebuie să aibă o
rezervă foarte mare în ceea ce priveşte relevanţa sursei în relaţie cu subiectul, ceea ce
înseamnă că, dacă sursa respectivă a fost frecvent citată şi de alţii, nu înseamnă
neapărat că este unica sursă din lume care poate să ofere date referitoare la o anumită
problemă, poate că doar are un bun serviciu de PR, poate că are o carismă deosebită,
poate că este pur şi simplu o persoană extrem de doritoare de publicitate.
Consultarea unor publicaţii de tipul „Who is Who”, a buletinelor biografice
emise de agenţiile de presă, a agendelor politice, a enciclopediilor financiare, etc.
poate aduce lămuririle necesare asupra surselor pe care jurnalistul intenţionaeză să le
abordeze. Anuarele, dosarele de personalitate, biografiile oficiale, serviciile
specializate de documentare, etc. reprezintă tot atâtea variante de a deduce dacă
expertul respectiv are într-adevăr valoarea pe care jurnalistul i-o acordă în demersul
său.
Trebuie, totuşi, semnalat un risc care poate să apară din cauza creşterii
exponenţiale aproape a accesului la informaţiei ca urmare a progresului tehnologic.
Informaţia ştiinţifică, tehnică, economică, financiară, etc. pe care o pot obţine
jurnaliştii este mult mai disponibilă în ultimii ani datorită băncilor de date virtuale, de
aceea poate interveni o supra-informare în privinţa anumitor personaje care se află în
prim-planul vieţii politice, sociale, economice, etc., care poate da naştere unor
reprezentări-clişeu asupra acestora; în paralel, se poate produce o sub-informare sau o
para-informare referitor la surse la fel de autorizate, dar care nu sunt în atenţia publică
(de exemplu, adjunctul unui ministru foarte important, al Internelor, care este mult
mai avizat asupra detaliilor tehnice ale unei operaţiuni, dar care este „umbrit” de şeful
său şi nu poate avea acces la presă, decât în cazul în care ministrul refuză să dea
informaţii într-o anumită problemă şi este de acord ca adjunctul său să stea de vorbă
cu jurnaliştii).
Categorii de surse
59
Orice jurnalist experimentat ştie că persoanele care sunt foarte dispuse să dea
informaţii au tot interesul să o facă. Având în vedere acest aspect, jurnalistul poate
face două lucuri referitor la modul de abordare al acestui tip de surse: a) trebuie să
manifeste anumite îndoieli legate de intenţia de a face publice anumite informaţii
nefiind chiar atât de naiv încât să creadă că sursa îi dă informaţii doar pentru că îi plac
ochii săi („oare de de x vrea să povestească care au fost condiţiile în care s-a făcut
privatizarea transporturilor?”); b) trebuie să verifice informaţiile, punând accent pe
clarificarea contextului în care s-au produs declaraţiile respective.
În general, puţini oameni sunt cei care acţionează împotriva interesului
propriu; cazul cel mai întâlnit în practica jurnalistică este cel al conferinţelor de presă,
care, privite din unghiul interesului celor care le iniţiază, reprezintă un mijloc elegant
şi acceptat de manipulare a informaţiilor în favoarea „actorilor” conferinţelor
respective. În consecinţă, în aceste situaţii, jurnalistul trebui să fie foarte atent la
selecţia informaţiei.
Totuşi, jurnalistul poate recurge la acest tip de surse, care pot fi considerate de
încredere, ştiind din start că au anumite obiective prin publicarea datelor pe care
acceptă să le dea jurnaliştilor. Din această categorie fac parte: martorii (care relatează
evenimentele la care au participat sau la care au asistat), experţii (care aduc opinii
despre faptele care sunt de interes), serviciile specializate (de exemplu, agenţiile de
presă, care pot furniza dosare de presă contra cost).
După colectarea datelor de la aceste surse este necesară o „pre-anchetă”, care
să certifice anumite intuiţii ale jurnalistului, înainte de a pleca în teren. În această
etapă a anchetei, cele mai indicate surse sunt cunoscuţii (prietenii, colegii, părinţii,
rudele, etc.), adică toţi cei care pot furniza direcţii în demararea ancheteio propriu-
zise, chiar dacă nu se exprimă întotdeauna în termenii unui limbaj specializat. Astfel,
ei sunt în măsură să atragă atenţia jurnalistului asupra a ceea ce este important de
urmărit (de exemplu, o documentare din surse oficiale nu va arăta niciodată că X a
primit postul de director al întreprinderii din cauza carcaterului său slab şi a lipsei de
personalitate, care l-au avantajat pe Z, acţionarul principal, în luarea anumitor decizii
manageriale; în schimb, un prieten care lucrează în respectiva organizaţie poate aduce
această clarificare, ce îl poate direcţiona altfel pe jurnalist).
Apelarea informatorilor din „cercul cunoscuţilor” (care constituie şi primul
nivel de informatori) îl ajută pe jurnalist să câştige timp (de exemplu, sfatul unui
prieten poate fi util chiar dacă sună foarte banal: „Nu vorbi cu X! Este director de
doar 3 luni în întreprindere şi, oricum, e nou venit în producţia de cauciuc...”).
Contactele cu sursele din primul nivel îl determină pe jurnalist să revizuiască
de multe ori informaţiile iniţiale şi să-şi contureze mai clar ce are de făcut.
Un alt avantaj al utilizării apropiaţilor ca surse este accesibilitatea acestora: toţi pot fi
contactaţi prin telefon, deci, într-un timp relativ scurt, jurnalistul poate acoperi un
„câmp” important de informaţii. Metoda colectării prin telefon a informaţiilor nu este
recomandată surselor mai puţin familiare jurnalistului, din numeroase motive, dintre
60
Reţeaua de informatori
Notiţele
Întreţinerea reţelei
posibilitatea unui al doilea interviu sau a unui al treilea, dacă apar alte întrebări pe
măsură ce ancheta se derulează. Întâlnirile pot fi solicitate de surse, pot avea loc mai
multe întâlniri cu aceeaşi sursă, etc.
În primul rând, trebuie explicat sursei care este tema cercetată, trebuie precizat
că informaţiile vor fi utilizate în elaborarea anchetei. Apoi, se realizează intervievarea
(vezi text Tutorat 3-Interviul).
Este mijlocul cel mai eficient pentru a contacta un interlocutor, dar anumite
precauţii trebuie luate în privinţa a două categorii de surse: timizii şi suspicioşii. Din
prima categorie fac parte persoanele modeste, impresionabile, fricoase; din a doua
categorie, fac parte indivizii care îi suspectează pe jurnalişti că îi implică într-un
scandal de amploare. Şi într-un caz, şi în celălalt, jurnalistul trebui să facă uz de toate
abilităţile sale profesionale, psihologice, etc. pentru a provoca întâlnirea, deoarece
practica a demonstrat că, dacă sursa este pusă faţă în faţă cu jurnalistul, poate să îşi
învingă angoasele.
Locul întâlnirii
În teren
Scriitura
Scriitura nu este doar o chestiune de stil, este mai ales talentul de a da coerenţă
informaţiilor adunate şi de a trage concluziile. Una din responsabilităţile majore ale
jurnalistului este aceea de a selecta informaţiile, detaliindu-le doar pe acelea care au o
valoare mare de credibilitate. Oricum, jurnalistul trebuie să manifeste prudenţă în
evaluarea informaţiilor, trebuie să accentueze punctele în dezbatere, trebuie să
remarce şi să evidenţieze contradicţiile, trebuie să accentueze îndoielile.
Totuşi, scopul principal al anchetei este acela de a transmite un mesaj, în jurul
căruia trebuie să se organizeze elementele textului. Sarcina jurnalistului este de a
identifica mesajul, de a-l sublinia şi de a-şi exprima o convingere în legătură cu ael
mesaj. Textul devine anchetă în momentul în care mesajul respectiv este demonstrat şi
argumentat.
Una din erorile pe care le poate face un jurnalist începător poate fi aceea de a
explica circumstanţele în care s-a produs ancheta, fapt care poate fi considerat
neinspirat, deoarece nu este perceput de către cititor ca un mod de a valoriza textul, ci
de a îngreuna parcurgerea acestuia.
În concluzie, textul final este rezultatul selecţiilor succesive operate de către
jurnalist, pentru atingerea următoarelor obiective:
a) relatarea faptelor sigure, în baza surselor, a declaraţiilor;
b) ierarhizarea datelor în ordinea importanţei lor, jurnalistul având în minte
penttru atingerea acestui obiectiv 2 axe: 1. răspunsul la întrebarea „ce crede
jurnalistul despre...?”, 2. răspunsul la întrebarea „care sunt elementele
informative pe care se sprijină jurnalistul în susţinerea opiniei sale?”;
respectarea celor 2 axe permite organizarea expunerii.
c) demonstrarea ideii principale („x este vinovat”), prin canalizarea informaţiei;
argumentele trebuie să vină în ordinea descrescătoare a informaţiei.
d) probarea mesajului principal;
e) concluzia.
65
Stilul scriiturii
Deşi ancheta este un gen extrem de serios, stilul trebui să fie digerabil.
Calităţile stilului redacţional utilizat în anchetă: a) rigoarea (informaţiile trebuie să
contribuie la înţelegerea de către cititor a mecanismelor din interiorul unui fenomen);
b) citarea foarte clară a surselor (acurateţea numelor proprii şi a indicatorilor pentru
sursele scrise); c) rezumarea declaraţiilor foarte lungi; d) „segmentarea” informaţiei în
„blocuri” de text; e) utilizarea anecditelor semnificative, care uşurează înţelegerea
textelor; f) accentuarea detaliilor de culoare, dacă acestea există (ticuri, gesturi, ton,
etc.); g) utilizarea cifrelor în sisteme de comparaţie; h) utilizarea creării de „imagini”
ajută la înţelegerea ideilor; utilizarea metodelor didactice în articularea informaţiilor
care compun o anchetă; i) respectarea legilor şi a deontolgiei profesionale.
DEFĂSURAREA ANCHETEI
Documentarea
Realizarea interviurilor
Redactarea textului
Exerciţii:
Bibliografie