You are on page 1of 23

MODELELE ASISTENŢEI

SOCIALE
 Modelul medical (casework)
 Prima dintre concepţiile globale care au orientat practica
asistenţei sociale provine din medicină. Spre sfârşitul
secolului trecut, când începea să se contureze identitatea
profesiei de asistent social, exista o strânsă înrudire între
asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale
nu erau altceva decât cadre medicale cu pregătire medie,
care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial
şi profesional după încetarea tratamentului medical,
considerând (pe bună dreptate) că refacerea completă a
pacientului presupune nu numai o bună îngrijire în spital,
ci şi un sprijin post-tratament
 Din acest motiv, strategiile de intervenţie, teoriile şi
limbajul medical au fost transferate în asistenţa socială.
Asistentul însuşi era considerat un fel de medic ce are
capacitatea de a descoperi şi de a trata „maladiile
sociale", iar serviciul social era privit ca o instituţie
care stabileşte tipologii de diagnostic şi de tratament
pentru „bolile societăţii".
 Modelul tratamentului social {modelul medical sau
casework) a fost puternic influenţat de curentele
psihanalitice şi psihoterapeutice ale începutului de
secol XX, fapt care a condus chiar la o „reformă termi-
nologică" în asistenţa socială din epocă. Astfel,
termenul de „tratament" a fost înlocuit cu cel de
„terapie", vorbindu-se frecvent despre terapia socială,
socioterapie, psihoterapie, terapie de sprijin etc.
Cât priveşte obiectivele urmărite prin
asistenţa derulată după modelul medical,
acestea aveau tot sonorităţi specifice:
tratament curativ (cel care se adresa
persoanelor şi familiilor deja afectate de
disfuncţii sociale şi psihosociale), tratament
preventiv (care se adresa clienţilor aflaţi în
situaţie de risc) şi tratament promoţional
(cel care, acompaniindu-le pe primele două,
se derula în tradiţia curentelor de educaţie
populară în domeniul sanitar, economic,
social etc).
 În primele decenii ale veacului XX, se considera că
există două forme de tratament social, în funcţie de
„traseul" urmat de acţiunea asistenţială:
1. tratamentul direct (numit şi psihoterapie) se adresa
nemijlocit clientului individual, acordându-î sprijin
psiho-logic şi dezvoltându-i capacitatea înţelegerii de
sine, ca premisă a refacerii capacităţii de funcţionare
socială normală;
2. tratamentul indirect (sau socioterapia) era centrat pe
mediul exterior clientului; acţionând asupra mediului
familial şi profesional, asupra grupului de prieteni
sau de vecini, asistentul social viza o schimbare
comportamentală la nivelul clientului individual.
Practica asistenţială desfăşurată după model
medical pornea de la premisa că disfuncţiile
psihosociale cu care se confruntă indivizii şi
familiile sunt practic nişte „boli", pe care asistenţii
sociali le pol diagnostica şi trata. Clientul sau
„pacientul" nu face decât să primească
„tratamentul" cu încredere şi să aştepte
„vindecarea".
Denumirile sub care găsim modelul medical în
prezent sunt acelea de casework, serviciu social
individualizat sau metoda intervenţiei psihosociale.
în esenţă, modelul conservă orientarea sa iniţială
către persoana asistatului sau/şi către microgrupul
de apartenenţă (în special cel familial, dar şi cel
profesional, religios, educaţional etc).
o Denumirile diferite utilizate în literatura canadiană
(serviciu social individualizat sau intervenţie
personalizată) şi în cea americană şi europeană
(intervenţie psihosocială) trimit la două nuanţe ale
unuia şi aceluiaşi model: „serviciul individualizat
este orientat, înainte de toate, către adaptarea
persoanelor la situaţia lor şi către rezolvarea
problemelor rezultate din interacţiunea persoană-
situaţie, în timp ce, evoluând, intervenţia
psihosocială este preocupată mai curând de
problemele legate de bunăstarea personală şi de
funcţionarea socială a clienţilor" (Menthonnex,
1995: 84).
 Postulatele modelului casework sunt următoarele:
 Orice persoană întâlneşte, în decursul vieţii,
dificultăţi, conflicte şi tensiuni legate de
specificul vieţii ca atare (spre exemplu, legate
de schimbările fiziologice proprii diferitelor
etape de vârstă, de schimbările de rol social
etc.) sau provocate de circumstanţe ale
mediului.
 Persoana caută să rezolve situaţia problematică
fie exclusiv prin efort propriu, fie apelând la
ajutorul altora.
 Nu orice tensiune sau problemă resimţită de o
persoană constituie o situaţie problematică de
care să se intereseze serviciul social. Totuşi,
fiecare om se poate afla, la un moment dat, în
situaţia de a nu-şi putea asuma de unul singur
dificultăţile şi de a avea nevoie de un ajutor, de
susţinere temporară, de o relaţie de sprijin în
acelaşi timp afectivă, permisivă şi competentă
profesional. Această relaţie interpersonală
pozitivă poate constitui esenţa intervenţiei
psihosociale.
A. Menthonnex consideră că există cinci faze
ale procesului de ajutorare.
1. Faza de întâlnire: poate fi „provocată" de către
asistentul social care identifică o persoană aflată
într-o situaţie problematică sau poate să urmeze
unei cereri din partea persoanei în cauză, care
solicită ajutor; este o etapă de cunoaştere
reciprocă, profund marcată de elemente
emoţionale, şi în cadrul căreia se construieşte
fundamentul relaţiei de încredere; pentru clienţii
care recurg la asistenţa socială în urma unui
mandat tutelar sau penal, faza de întâlnire este în
acelaşi timp şi etapa de luare în grijă.
2. Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelei
elemente din viaţa clientului care îi sunt necesare
asistentului social pentru a-l putea ajuta: situaţia
familială, materială şi de habitat; activitatea
profesională şi pregătirea şcolară; factorii bio
-psihosociali (sănătate, experienţe trăite, atitudini,
aspiraţii, roluri jucate, apartenenţa de grup etc.);
elementele semnificative ale istoriei individuale;
relaţiile interpersonale fundamentale şi secundare;
factorii de presiune şi cauzele lor probabile;
experienţele problematice anterioare şi modul lor de
soluţionare; resursele şi limitele (constrângerile)
clientului; identificarea problemei actuale şi evaluarea
preliminară a cauzelor ei.
3. Faza de diagnostic psihosocial sau de evaluare a situaţiei
clientului. Prin diagnostic trebuie să se poată răspunde la
următoarele tipuri de întrebări:
 cum percepe clientul (şi cum percep cei din
proximitatea sa) situaţia problematică?,
 care sunt condiţiile de mediu care au dat naştere
problemei?, care sunt elementele personale care au
determinat apariţia problemei clientului?,
 care sunt scopurile şi aştep-tările clientului în ceea ce
priveşte soluţionarea?,
 ce forţe facilitează şi ce forţe frânează rezolvarea
problemei?
Diagnosticul psihosocial este o evaluare (dintr-o dublă
perspectivă: a personalităţii individului şi a mediului
său social) a problemei cu care se confruntă clientul şi
o proiecţie realistă a mijloacelor de a o rezolva.
4. Elaborarea planului de intervenţie, adică
stabilirea obiecti-velor, a mijloacelor de
realizare şi a etapelor de parcurs.

5. Faza de realizare a planului sau intervenţia


psihosocială propriu-zisă.
 În fiecare din cele cinci faze, autoarea
menţionată indică utilizarea unor tehnici de
comunicare (interviu) şi de sprijin pe care le
grupează în trei categorii: tehnici de susţinere
şi dezvoltare a atuurilor clientului; tehnici de
ghidare şi orientare; tehnici de clarificare
(Menthonnex, 1995: 112-126)
 În categoria tehnicilor de susţinere şi dezvoltare
sunt incluse:
 „Ventilaţia": tehnică ce constă în facilitarea
proceselor de exteriorizare a emoţiilor,
sentimentelor şi experienţelor (prezente sau
trecute), în scopul eliberării (derulării) clien-
tului, pentru a-l pregăti astfel în vederea
reorientării energiilor către rezolvarea
problemei şi nicidecum către permanenta ei
retrăire mentală.
 “Reformularea”: a-i expune clientului propria lui
povestire, reconstruită logic în termeni cât se
poate de clari, pentru a ne convinge că noi înşine
(în calitate de asistenţi sociali) am înţeles bine
care este problema clientului, cât şi pentru a-l
ajuta pe acesta să pună ordine în mecanismele
cunoaşterii de sine.
 “asigurarea” urmăreşte să-i demonstreze
clientului că îi cunoaştem şi îi recunoaştem
calităţile, capacităţile, dar şi limitele şi trebuinţele;
prin aceasta, îi întărim încrederea în propriile forţe
şi îl asigurăm că este capabil să depăşească
situaţia problematică, beneficiind de un ajutor
specializat.
 Construcţia binomului asistent-client: tehnică prin care
lucrătorul social îi oferă asistatului certitudinea că nu este
singur în efortul de refacere a capacităţii de funcţionare
socială normală; odată demarată relaţia de ajutorare,
problema se va pune în felul următor: în ce stare ne
aflăm, ce vom urmări, ce vom întreprinde? Această
tehnică îi oferă clientului un alter ego pentru a-l
acompania într-un moment dificil şi pentru a parcurge
împreună calea redresării psihosociale.
 Tehnica informativă elimină carenţele de informaţie ale
asistatului, în scopul creşterii cunoştinţelor şi
competenţelor sale în domenii cum ar fi: legislaţia,
prestaţiile sociale, tipurile de instituţii asistenţiale,
identificarea şi procurarea resurselor de tot felul etc.
 Discuţia logică: tehnică ce utilizează şi dezvoltă
capacitatea clientului de a raţiona în sensul unei mai bune
percepţii asupra realităţii, al descoperirii alternativelor de
acţiune, al înţelegerii priorităţilor etc. Scopul esenţial al
discuţiei îl constituie formarea capacităţii clientului de a
analiza corect situaţiile problematice în termeni de
premise (cauze) .şi concluzii (efecte), astfel încât am
putea numi aceasta tehnică „silogistică asistenţială".
 Confruntarea: este tot o tehnică „educaţională", de
revelare a anumitor comportamente, atitudini şi incidente
din viaţa clientului, care au produs efecte negative. Prin
confruntare nu se caută cauzele comportamentelor
inadecvate, ci doar conştientizarea existenţei lor şi aflarea
unor alternative comportamental-atitudinale.
 Tehnica rememorării urmăreşte să-l determine pe
client să îşi amintească reacţiile, mijloacele de
acţiune şi rezultatele obţinute în situaţii
problematice similare cu cea pe care o trăieşte în
prezent. Astfel, o manieră acţională care şi-a
dovedit în trecut eficienţa poate fi reluată de către
client.
Toate tehnicile din categoria celor de susţinere şi
dezvoltare a atuurilor clientului sunt modalităţi
specifice de aplicare a interviului (standardizat,
semi-standardizat şi non-directiv) în asistenţa
socială.
 Printre tehnicile de ghidare şi orientare menţionăm:
 Intervenţia directă constă în furnizarea unui ajutor
imediat clientului (de exemplu: a-i găsi o locuinţă, un
loc de muncă. a-i acorda un sprijin material etc), pentru
a depăşi situaţia de criză şi pentru a crea premisele unor
procese adaptative viitoare.
 Demonstraţia prin exemplu îi facilitează clientului
descope-rirea unor tipuri de comportamente şi de
strategii de acţiune eficace pe care nu le-a practicat
până în prezent, dar care i-ar permite să reintre în
normalitate. Respectivele exemple nu constau în
comportamente la îndemâna oricui, ci în gesturi
hotărâte şi curajoase - caracteristici care le conferă
„exemplaritatea".
 Tehnica exemplului tipurilor obişnuite de
comportament caută să-i sugereze clientului o serie de
modele acţionale imediat utilizabile, care nu comportă
eforturi mari de asimilare, întrucât ele sunt practici
cotidiene ale tuturor oamenilor „normali" (de exemplu:
a se îngriji de aspectul exterior al propriei persoane, a
pune ordine în lucruri şi în activităţi, a folosi maniere
de comunicare socialmente consacrate etc).
 Consilierea sau orientarea reprezintă o tehnică
directivă ce constă în exprimarea de către asistentul
social a unei opinii în legătură cu situaţia clientului, în
formularea unei recomandări motivate de
comportament sau în sugerarea unei decizii pe care
clientul este pus în situaţia de a o lua.
 Definirea limitelor rezonabile este o tehnică de
întărire a supra - eului, adică de dezvoltare a
capacităţilor de auto-control ale clientului, cu
scopul ca acesta să evite sau să renunţe la anumite
comportamente periculoase, inadecvate situaţiei în
care se află. Asistentul social îi va contura clien-
tului limitele rezonabile de manifestare pentru a
putea depăşi situaţia de criză şi a reintra în
normalitatea psihosocială. Limitele rezonabile se
referă deopotrivă la ceea ce este socialmente
permis şi la ceea ce este strategic eficient.
 După utilizarea tehnicilor de susţinere, ghidare şi orientare, se
trece la a treia categorie - aceea a tehnicilor de clarificare.
 Acestea urmăresc „tratamentul" sau modificarea
comportamentelor care împiedică pe client să funcţioneze
normal. Pentru aceasta, este necesar ca însuşi clientul să fi
resimţit nevoia unei astfel de schimbări, conştientizându-şi
elementele de blocaj şi inadaptare. Tehnicile de clarificare
(„ventilaţia", confruntarea şi clarificarea) fac apel la arsenalul
psihanalizei şi al psihoterapiei, iar pentru utilizarea lor sunt
necesare nişte condiţii de garanţie din partea clientului: a) să
aibă un Eu suficient de puternic pentru a suporta introspecţia;
b) să fie convins de faptul că o mai bună utilizare a anumitor
mecanisme de apărare l-ar putea ajuta în ameliorarea conduitei;
c) să posede capacităţi intelectuale reale şi să fie capabil de a-şi
analiza şi verbaliza problemele şi conduitele; d) să aibă
posibilitatea de a stabili relaţii obiective şi constructive cu
asistentul social; e) să dovedească o reală capacitate de a face
faţă realităţii.
 Prin clarificare se urmăreşte „punerea în evidenţă a
anumitor comportamente repetitive ale clientului, care
îi dăunează funcţionării sociale normale şi care sunt
manifestări ale unei utilizări abuzive a mecanismelor
de apărare. Se va încerca, astfel, sprijinirea clientului
pentru a-şi conştientiza atitudinile şi rolul pe care ele îl
joacă în viaţa şi în situaţia lui prezentă. De asemenea,
clientul va fi ajutat să înţeleagă deopotrivă satisfacţiile
şi insatisfacţiile conştiente pe care le are prin utilizarea
sistematică a unor asemenea mecanisme de apărare,
astfel încât să sesizeze raportul care există între
tensiunile şi reacţiile sale fapt care îl determină să
realizeze o legătură mai strânsă între intelect şi
afectivitate. Scopul urmărit şi explicat clientului este
astfel acela ca, prin conştientizare, să-şi poată
recunoaşte atitudinile şi să le poată corija şi pentru a le
face mai puţin dăunătoare pentru sine" (Menthonnex,
1995: 123-124).

You might also like