CAPITOLUL 25

25.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor

economice internaţionale

25.2 Comerţul internaţional

25.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe

Datoria externă

25.4 Inegalităţi şi decalaje în economia mondială

Pachet pedagogic
Interdependenţe economice internaţionale

INTERDEPENDENŢE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE

Fiecare economie naţională face parte din contextul economic mondial,

neputându-se dezvolta autarhic, ci promovând continuu schimburi cu alte economii
şi având un anumit loc în competiţia internaţională. Interdependenţele economice
internaţionale sunt concomitent cauză şi efect în raport cu progresul globalizării,
care implică transformări esenţiale în conţinutul activităţilor economice şi în cel al
pieţei, în interiorul fiecărei economii şi în raporturile dintre ele.

25.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice

internaţionale

Dinamica dezvoltării economiei naţionale presupune o amplă deschidere

spre economia mondială, printr-o participare activă la fluxurile economice
internaţionale.
Evoluţia economiei naţionale în termeni reali, de normalitate, se poate
asigura printr-un comportament competiţional adecvat în cadrul economiei
mondiale.

Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale privite ca

ansamblu de interdependenţe între ele, concretizat într-un schimb mutual permanent de
activităţi, de la formele simple la cele complexe.

Interdependenţele economice internaţionale între statele lumii există din

cele mai îndepărtate timpuri, parcurgând până acum un proces continuu şi
contradictoriu. Acest proces poate fi definit prin mai multe noţiuni, care
sintetizează tot atâtea straturi economice calitative cum sunt: schimbul mutual de
bunuri între ţări, piaţa mondială, economia mondială. Asemenea straturi formează
în prezent un pluralism economic deosebit de dinamic, ce reflectă în fond
macroeconomia deschisă, interdependenţele din economia mondială.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Schimbul de bunuri între ţări este un proces care însoţeşte evoluţia societăţii
umane pe fiecare treaptă de dezvoltare.

Aceasta înseamnă că el a devenit o reflectare a economiei mondiale atunci

când a dobândit o sferă cuprinzătoare de manifestare şi a început să influenţeze tot
mai vizibil dezvoltarea economiei fiecărui stat.
În perioada postbelică, multe ţări, de regulă cele în curs de dezvoltare, care
nu dispuneau de resurse valutare, au apelat la schimburi simple – marfă contra
marfă – ceea ce a rămas în istoria relaţiilor economice internaţionale sub denumirea
de „cliring” sau „barter”. În cadrul acestui sistem, schimburile se prevedeau
echilibrate valoric, iar dacă într-un an nu se realiza echilibrul, diferenţele se reglau
în anul următor sau erau compensate sub alte forme. Deficienţa acestui sistem
decurgea din faptul că paleta schimburilor bilaterale era totuşi restrânsă ca urmare a
profilului unor economii naţionale, iar ţările erau tentate să includă în asemenea
schimburi mărfuri nu de cea mai bună calitate. Acestea din urmă erau rezervate
pentru schimburile în valută convertibilă, care stimulau calitatea şi concurenţa pe
piaţa mondială.
Creşterea eficienţei activităţii economice, apariţia şi sporirea surplusului de
bunuri, trecerea acestora în proprietate privată, în condiţii de concurenţă, au
influenţat din ce în ce mai evident schimbul mutual între ţări.

Piaţa mondială reprezintă acel strat calitativ economic întruchipat în relaţiile de

schimb ce se realizează între agenţi economici din diverse ţări, inclusiv societăţi
transnaţionale, purtători ai cererii şi ofertei. Ea este spaţiul economic de manifestare a
diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor acesteia. Formarea statelor naţionale în secolul
al XIX-lea a influenţat puternic maturizarea relaţiilor de schimb, care constituie substanţa
pieţei mondiale.

Înţelegerea conceptului complex al pieţei mondiale contemporane necesită

informaţii multiple obţinute din operaţiuni specifice cum sunt: aprecierea ştiinţifică
a capacităţii de absorbţie a pieţei mondiale; multiplicarea tranzacţiilor tradiţionale
de export-import, concomitent cu identificarea unor tranzacţii noi; cercetarea
legăturilor dintre conjunctura economiei mondiale şi raportul cerere-ofertă pe
termen scurt şi pe termen lung; evaluarea realistă a locului şi rolului participanţilor
la mecanismul concurenţial specific pieţei mondiale, în prezent şi în perspectivă,
prin măsurarea ştiinţifică a forţei lor economice efective şi potenţiale; evaluarea
corectă, în dinamică, a relaţiilor sistemice dintre toate componentele pieţei
mondiale.
Interdependenţe economice internaţionale

Economia mondială este stratul calitativ superior al schimbului mutual de

activităţi desfăşurat pe piaţa mondială, între economii naţionale independente şi
specializate, în acord cu diviziunea mondială a muncii.

Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin

mai multe trăsături fundamentale cum sunt:
¾ entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile
naţionale, care se dezvoltă independent, nicidecum autarhic. Dar,
economiile naţionale înregistrează schimbări calitative majore, în
contextul globalizării;
¾ interdependenţele specifice economiei mondiale formează un
sistem în care fiecare entitate îndeplineşte funcţiile sale (de
subsistem) şi toate împreună au funcţii cu caracter de sistem
integrator regional sau global (planetar);
¾ economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se
supun aceloraşi legităţi specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;
¾ pe teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, ca rezidenţi,
precum şi agenţi economici străini, care sunt însă consideraţi rezidenţi
în situaţia când operează în interiorul unei ţări, de cel puţin un an;
¾ economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al
economiilor ţărilor lumii. Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau
mici, superdezvoltate sau subdezvoltate. În acest context, este relevant
faptul că nivelurile de dezvoltare ale economiilor naţionale
înregistrează o asimetrie evidentă, care influenţează interdependen-
ţele economice internaţionale;
¾ economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces
finit, imuabil, ci se află în permanentă evoluţie sub aspectul
conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub influenţa
unui ansamblu de factori;
¾ parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau
multilateral, funcţionând pe baza unor instrumente juridice proprii
(tratate cu caracter general, acorduri de colaborare, convenţii,
protocoale şi liste de mărfuri, contracte economice ş.a.) şi într-un
cadru instituţional adecvat (comisii, comitete, asociaţii etc.).

Instituţionalizarea multilateralismului cunoaşte mai multe forme, între care

cele mai răspândite sunt organizaţiile economice internaţionale, cum ar fi:
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor

(UIT), Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) etc.
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care a înlocuit Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1995
şi reprezintă forumul mondial cel mai prestigios pentru negocieri comerciale
multilaterale.
În funcţie de limitele naturale ale planetei Pământ, ca şi în raport cu
posibilităţile pe care le oferă cunoaşterea umană, este posibil ca treapta economiei
mondiale actuale, caracterizată prin globalizarea libertăţii de alegere şi asigurarea
egalităţii şanselor, să se integreze într-un proces de proporţii cosmice. La început
acesta s-ar realiza pe microzone cosmice, pentru ca apoi să se extindă nelimitat în
spaţiul Universului posibil, fie în actuala formă de viaţă, fie într-o altă formă, greu
de imaginat astăzi. În orice caz, o asemenea economie umană ar putea să se
numească economie cosmică, cu diferite grade de extindere.
Desigur, ordinea economică mondială reflectă felul în care sunt
ierarhizate şi organizate în timp şi spaţiu componentele economiei mondiale,
precum şi starea calitativă a lor, determinată de raportul de forţe pe plan economic
mondial.

Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru interdependenţele dintre

economiile naţionale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic
tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la
circuitul economic mondial.

Diviziunea mondială a muncii s-a cristalizat treptat în decursul timpului,

începând cu trecerea la maşinism şi la marea industrie.
În condiţiile actuale, în lume se înregistrează un model foarte eterogen al
diviziunii mondiale a muncii, cu grade diferite de specializare internaţională.
Realitatea arată că specializarea internaţională este necesară şi posibilă pentru că:
permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie şi să vândă
avantajos pe piaţa mondială bunurile lor; încurajează ţările slab dezvoltate să
participe la piaţa mondială pentru a obţine prin exportul de resurse economice, în
special, instrumentele valutare necesare finanţării importului unor bunuri
economice la care se înregistrează neajunsuri pe piaţa internă.
Diviziunea mondială a muncii este influenţată de mai mulţi factori cum ar
fi: condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii; dimensiunile teritoriului şi ale
populaţiei ţărilor; cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naţionali;
disponibilităţile de capital; complexitatea bunurilor în diferitele ţări; obiceiurile
Interdependenţe economice internaţionale

şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare; conjunctura social-

politică internă şi internaţională ş.a.
Diviziunea mondială a muncii stă la baza interdependenţelor economice
internaţionale, influenţându-le în direcţii importante care privesc restructurarea lor,
reorientarea activităţii ramurilor economice, regruparea ţărilor, accesibilitatea la
resursele economice, conţinutul schimburilor economice pe piaţa mondială,
participarea economiilor naţionale la circuitul economic mondial etc. Astfel este
favorizată şi o ordine economică mondială cu caracter dinamic.

Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcări de bunuri materiale,

servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta. Ele sunt
dependente organic de diviziunea mondială a muncii, pe piaţa mondială manifestându-se
prin forme diferite în timp şi spaţiu.

Fluxurile economice internaţionale au o tendinţă generală de multiplicare

şi diversificare într-un cadru economico-juridic bine determinat. Astfel, se disting
următoarele forme principale ale fluxurilor economice internaţionale: fluxul de
bunuri materiale şi servicii sau comerţul exterior; fluxul internaţional de capitaluri
şi monetar, fie ca investiţii directe, ca împrumuturi internaţionale sau ca tranzacţii
cu titluri de valoare pe piaţa mondială; fluxul mondial al muncii, generat de
migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta; fluxul mondial valutar, reflectat de
vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; fluxul internaţional de bunuri
economice care sunt rezultatul unei munci de înaltă calificare, al unei cercetări
ştiinţifice eficiente asimilate sistematic în activitatea economică; fluxul
informaţional internaţional etc.

Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice

internaţionale privite în unitatea şi interdependenţa lor. El reflectă îngemănarea formelor
schimbului mutual de activităţi între diferitele economii naţionale, referitoare la
activităţile producătoare de bunuri economice, de distribuţie, de cercetare ştiinţifică etc. În
condiţiile actuale deţin o pondere tot mai importantă fluxurile monetare, financiare, de
servicii şi informaţii etc.

Circuitul economic mondial are un caracter istoric concret şi dinamic, în

sensul că formele sub care se manifestă, se multiplică şi se diversifică în
dependenţă de: gradul dezvoltării economiilor naţionale şi al economiei mondiale
în ansamblul ei; nivelul diviziunii mondiale a muncii; stadiile şi direcţiile în care
evoluează conjunctura politică internaţională. Totodată, circuitul economic
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

mondial poate influenţa, la rândul său, economiile naţionale, economia mondială şi

relaţiile politice internaţionale.
Asemenea caracteristici se manifestă în contextul globalizării, fiind atât
cauze, cât şi efecte în raport cu aceasta.

25.2 Comerţul internaţional

Definirea comerţului internaţional

În contextul interdependenţelor economice internaţionale, comerţul

internaţional se distinge printr-un rol esenţial, care s-a manifestat încă de la apariţia
sa. El s-a dezvoltat în decursul timpului sub influenţa unui sistem de factori
naturali, economici, ştiinţifico-tehnici, social-politici, culturali, interni şi externi.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent economic
dintr-o altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional.
Exportul are funcţia principală de a asigura piaţă de vânzare pentru o parte din
bunurile create în economia naţională, diminuând corespunzător consumul final.
Importul reprezintă o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din
altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. Astfel, importul contribuie la
sporirea de bunuri economice care intră în consumul personal şi la asigurarea
factorilor de producţie pe care importatorul nu-i posedă sau are şanse de a-i crea cu
efort exagerat.

Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import,

ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de
bunuri materiale şi servicii ş.a. Acesta se măsoară cu ajutorul mai multor indicatori cum
ar fi: procentul exportului în totalul producţiei vândute a unei ţări; procentul importului în
totalul producţiei utilizată într-o ţară; procentul comerţului internaţional în produsul
intern brut (PIB) sau în produsul naţional brut (PNB); volumul exportului sau importului
pe locuitor ş.a.

Pentru evaluarea comerţului internaţional şi pentru adoptarea deciziilor

corespunzătoare în ceea ce priveşte exportul sau importul are o semnificaţie
informaţională deosebită determinarea capacităţii de export a pieţei şi a capacităţii
de import a pieţei. Aceste faţete ale capacităţii pieţei sunt investigate, la rândul lor,
cu ajutorul înclinaţiei medii şi a înclinaţiei marginale de a exporta şi de a importa.
Interdependenţe economice internaţionale

În cazul înclinaţiei medii de a exporta sau de a importa se determină raportul

dintre exporturile, respectiv importurile unei ţări şi venitul sau produsul ei global pe o
anumită perioadă.
În cazul înclinaţiei marginale de a exporta sau a importa se determină raportul
dintre modificarea exporturilor suplimentare, respectiv modificarea importurilor
suplimentare şi modificarea venitului sau produsului global al ţării respective pe o
anumită perioadă.

Pentru adoptarea deciziei de export în scopul pătrunderii pe piaţa externă,

producătorul trebuie să evalueze în mod ştiinţific şi realist: capacitatea firmelor de a
exporta, bunurile economice destinate exportului, precum şi modalitatea de export.
Pentru decizia de import trebuie să se respecte mai multe exigenţe care se
referă la: plata preţului stipulat în contractul de vânzare, obţinerea pe cheltuiala şi
riscul său a licenţei de import, îndeplinirea obligaţiilor vamale de import, preluarea
mărfii, transferul riscului ş.a.
În sensul unor astfel de decizii are o importanţă deosebită înţelegerea
elasticităţii cererii şi ofertei pentru export şi pentru import. Aceasta poate lua
următoarele forme: a) elasticitatea cererii pentru export; b) elasticitatea cererii
pentru import; c) elasticitatea ofertei de export. Fiecare dintre aceste forme
influenţează substanţial fluxurile internaţionale de bunuri economice.
Elasticitatea cererii pentru export. În situaţia în care se reduc preţurile
exporturilor noastre pentru a spori încasările în valută, este necesar ca cererea
pentru exporturi să fie elastică.
În cazul în care cererea pentru bunurile noastre va fi inelastică, situaţia va fi
nefavorabilă deoarece efortul nostru suplimentar de a vinde o cantitate ceva mai
mare de bunuri va fi mai mult decât inutil întrucât încasările mai mici în valută
pentru fiecare livrare înseamnă că noi vom încasa de fapt mai puţină valută în total.
Elasticitatea cererii pentru import. Situaţia este aici foarte asemănătoare cu
cea anterioară, dar funcţionează în sens invers.
Elasticitatea ofertei de export. Dacă exporturile trebuie să fie vândute în
cantităţi tot mai mari, ele trebuie să fie disponibile pentru vânzare. Aceasta înseamnă
că ar putea fi necesară reducerea cererii interne pentru ele, dacă oferta de exporturi
este inelastică. Orice acţiune care duce la reducerea cererii interne va mări oferta
de export. Această relaţie trebuie optimizată însă, ţinând seama de interesele
populaţiei, de puterea de cumpărare a banilor, de calitatea şi sortimentul bunurilor,
de preţurile de pe piaţa externă etc.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Caracteristicile principale ale comerţului internaţional actual s-au cristalizat

treptat într-un mediu economico-social tot mai complex. Se pot releva următoarele
caracteristici:

Comerţul internaţional a evoluat în perioada contemporană, într-un ritm mai

mare, în comparaţie cu dinamica producţiei.

Această caracteristică vizează atât devansarea ritmului producţiei, cât şi

devansarea ritmului creşterii produsului naţional brut, respectiv a produsului intern
brut. Un asemenea decalaj se explică prin creşterea volumului fizic al exporturilor şi
prin sporirea preţurilor pe piaţa mondială, ce au avut loc în perioada postbelică,
dovedind că o pondere relativ crescândă din producţia naţională este orientată spre
export, iar o pondere tot mai mare a importului contribuie la acoperirea nevoilor de
consum ale ţării.

Comerţul internaţional a înregistrat mutaţii calitative, structurale însemnate,

regăsite atât la export, cât şi la import.

Acestea sunt expresia schimbărilor adânci ce s-au realizat în structura

economiei mondiale, mai ales, sub impactul revoluţiei ştiinţifico-tehnice
contemporane şi dezvoltării diviziunii mondiale a muncii. Astfel, în componenţa
obiectului exportului, îndeosebi al ţărilor dezvoltate, se află produsele
manufacturate, cu grad înalt de prelucrare.

Comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia

conjuncturii economiei internaţionale.

Această caracteristică trebuie apreciată în complexitatea sa, deoarece

riscurile şi alte procese specifice crizei economice, monetar-financiare sau valutare
mondiale se regăsesc în evoluţia conjuncturii economice internaţionale contemporane.

Comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai

însemnată între ţările dezvoltate economic.

Un procent relevant al comerţului internaţional se înregistrează între

ţările dezvoltate economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate, precum şi
între filialele societăţilor multinaţionale, având ca obiect bunuri intermediare.
Interdependenţe economice internaţionale

Comerţul internaţional cunoaşte forme noi de alianţe şi cooperări internaţionale.

Pe lângă organismele şi acţiunile cu vocaţie mondială şi regională, create în

perioada postbelică pentru a stimula comerţul internaţional, cum ar fi Organizaţia
Mondială a Comerţului şi Uniunea Europeană, se întăresc tot mai mult în prezent
forme şi tehnici noi de afaceri internaţionale. Acestea depăşesc cadrul strict al
schimbului de bunuri materiale şi termenele specifice contractelor de export-import
tradiţionale, înscriindu-se în categoria mai cuprinzătoare a cooperării economice
internaţionale şi categoria mai nouă a alianţelor strategice şi de transfer
internaţional de tehnologie 1 , pe trasee specifice globalizării.
Alianţele strategice sunt:
¾ alianţe competitive: producţia sub licenţă (licenţierea), adică
acordarea, cu titlu oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de
produs sau proces, care a făcut anterior obiectul unui brevet, de la
licenţiat la licenţiator. Brevetul este însoţit de multe ori de know-how,
adică elemente tehnice şi tehnologice nebrevetabile; distribuţia sub
francizare (franchising), adică acordarea de o persoană (cedent) unei
alte persoane (franchiser) a permisiunii de a se folosi în afaceri de
drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului;
¾ cooperarea industrială: subproducţia internaţională, adică toate
operaţiile bazate pe un contract între o firmă principală (ordonator) şi
una sau mai multe firme executante de produse sau subansamble ce se
livrează contra cost ordonatorului, care le vinde pe piaţa mondială sub
marca sa;
¾ coproducţie internaţională, adică înţelegerea între două firme din ţări
diferite de a produce autonom anumite subansamble şi de a-şi livra
reperele create în scopul asamblării pentru obţinerea produsului finit;
¾ societăţi mixte, adică un acord între două sau mai multe părţi pentru a
lucra împreună la un proiect de afaceri economice.
În acest context apare şi se dezvoltă comerţul internaţional electronic
sub influenţa directă a implementării echipamentelor electronice pentru tranzacţii şi
transferuri de bunuri economice, mai ales noncorporale.

1
loan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Bucureşti, Editura Economică, 1997, p. 319 şi
următoarele
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Politici privind comerţul internaţional

În relaţie directă cu stadiul dezvoltării economice a unei ţări şi cu

exigenţele unor teorii economice predominante într-o perioadă de timp, referitoare
la comerţul internaţional, statul elaborează o politică comercială corespunzătoare.

Politica comercială reprezintă ansamblul reglementărilor de natură economico-

juridică, administrativă, fiscală, bugetară, financiară, bancară, valutară ş.a., adoptate de
stat pentru extinderea sau diminuarea schimburilor externe şi protejarea economiei
naţionale de concurenţa străină. Această politică este un segment important al politicii
economice a unei ţări, privind relaţiile ei economice internaţionale.

Pe termen lung, obiectivul politicii comerciale constă în stimularea

dezvoltării economiei fiecărui stat, în condiţii de concurenţă internaţională.
Pe termen scurt sau mediu, obiectivele politicii comerciale constau, în
principal, în modernizarea structurii relaţiilor comerciale internaţionale.
În ansamblul lor, obiectivele politicii comerciale se deosebesc în timp şi
spaţiu sub influenţa unor împrejurări naţionale şi internaţionale specifice. În
prezent, se întăreşte tendinţa spre instituţionalizarea relaţiilor economice
internaţionale, concomitent cu multilateralizarea acestora prin acorduri care
vizează codificarea unor norme şi principii referitoare la utilizarea anumitor
instrumente proprii politicii comerciale în schimburile economice mutuale.
Ţinând seama de conţinutul instrumentelor, putem aborda politica
comercială sub trei forme ca: politică vamală sau tarifară; politică comercială
netarifară; politică comercială promoţională şi de stimulare.

Politica vamală reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale referitoare la intrarea şi

ieşirea bunurilor economice într-o ţară sau dintr-o ţară; ea este o componentă importantă
a politicii comerciale promovate de un stat. Instrumentul principal, legal şi eficient pentru
înfăptuirea politicii vamale sunt taxele vamale.

Taxele vamale reprezintă un tip specific de impozite indirecte ce se percep

asupra bunurilor economice care formează obiectul comerţului internaţional, în
special al importului. Ele se aplică mărfurilor care trec frontierele vamale ale unei
ţări, constituind o sursă de natură fiscală la bugetul ţării, influenţând direct preţul
bunurilor care circulă în comerţul internaţional. Ca o pârghie a politicii comerciale,
taxele vamale restricţionează sau stimulează schimburile comerciale internaţionale.
Interdependenţe economice internaţionale

Politica comercială netarifară reprezintă ansamblul instrumentelor,

reglementărilor şi măsurilor publice sau private menite să restricţioneze comerţul
internaţional în scopul protejării pieţei interne de concurenţa străină sau să contribuie la
echilibrarea balanţei de încasări şi plăţi externe. Politica comercială promoţională şi
de stimulare reprezintă ansamblul instrumentelor şi măsurilor publice şi private menite
să stimuleze exporturile unei ţări. Aceste instrumente şi măsuri se înfăptuiesc în două
direcţii: măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare a exporturilor.

Măsurile promoţionale sunt acelea care urmăresc influenţarea

partenerilor externi potenţiali pentru a cumpăra unele bunuri economice ce există
deja sau care vor fi disponibile pentru export într-un viitor apropiat (negocierea şi
încheierea de acorduri comerciale şi de plăţi, organizarea de agenţii şi
reprezentanţe comerciale în străinătate, publicitate externă etc.).
Măsurile de stimulare a exporturilor sunt acelea care urmăresc mărirea
competitivităţii bunurilor economice destinate exportului şi ridicarea gradului de
motivaţie a producătorilor şi exportatorilor la nivel microeconomic şi
macroeconomic în vederea impulsionării exporturilor. Aceste măsuri pot avea
conţinut: bugetar (subvenţii directe şi indirecte de export, prime de export); fiscal
(facilităţi fiscale pentru bunurile exportate); financiar-bancar (credite de export,
asigurarea şi garantarea acestor credite); valutar (prime valutare, deprecierea
monedei naţionale).

Comerţul internaţional necesită încheierea sistematică de tratate, acorduri şi

diverse convenţii economice între parteneri din ţări diferite.

Realitatea comerţului internaţional demonstrează că, de regulă, odată cu

stipularea în tratat a problemelor comerciale se stipulează şi aspectele referitoare la
transportul internaţional al bunurilor economice respective pe cale maritimă şi
fluvială, astfel că aceste instrumente se numesc tratate de comerţ şi navigaţie.

Clauza naţiunii celei mai favorizate reprezintă acea prevedere înscrisă, de

regulă, în tratatele de comerţ şi navigaţie sau în acordurile comerciale şi de plăţi, potrivit
căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au
acordat sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.

În general, clauza naţiunii celei mai favorizate se aplică în următoarele

domenii: perceperea taxelor vamale de import, export şi tranzit; eliberarea
licenţelor de import-export; tranzitul de mărfuri; navigaţia maritimă şi fluvială;
situaţia juridică a agenţiilor şi reprezentanţelor comerciale şi a persoanelor juridice
ale unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Măsurarea gradului şi evoluţiei comerţului internaţional, pe de o parte, şi

dezvoltarea economică, pe de altă parte, constituie un demers ştiinţific fundamental
şi de mare complexitate în timp şi spaţiu. Această relaţie implică determinarea
riguroasă şi sistematică a eficienţei fiecărei operaţiuni de comerţ internaţional care
intră în structura actuală a acestuia.

Eficienţa economică a comerţului internaţional reflectă incidenţele pe care

exportul şi importul le au asupra activităţii economice, asupra economiei naţionale în
ansamblul ei.

Ea se calculează pe termen scurt, mediu sau lung, în funcţie de informaţiile

necesare pentru deciziile de prognoză şi/sau de evaluarea activităţii de comerţ
internaţional.
Pe termen scurt, eficienţa demonstrează modul în care ea îşi îndeplineşte
funcţia de menţinere a unei situaţii economice sau de a contribui la asigurarea
echilibrului între cererea şi oferta agregate de bunuri economice.
Eficienţa activităţii de comerţ internaţional, apreciată prin indicatorii
macroeconomici, este cu atât mai mare cu cât agenţii economici obţin mai multă
valută din export, cu ajutorul căreia pot să importe bunuri economice necesare.
Calcularea eficienţei comerţului internaţional la nivel microeconomic şi pe
fiecare operaţiune de export şi de import este necesară, dar nu şi suficientă pentru
aprecierea eficienţei totalităţii relaţiilor economice internaţionale, în corelaţie cu
eficienţa globală a activităţii economice dintr-o ţară.

De aceea, eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată pe ansamblul

componentelor acestuia privite în interdependenţa lor.

Astfel, preţul naţional trebuie comparat sistematic cu preţul mondial al

mărfurilor ce intră în operaţiuni de export sau de import. Atunci când preţul
naţional al mărfurilor exportate este mai mic decât preţul plătit pentru mărfurile
importate, înseamnă că eficienţa comerţului internaţional este mai mare.
În aprecierea eficienţei comerţului internaţional este necesar să se ţină
seama şi de starea de convertibilitate sau neconvertibilitate a monedei naţionale,
deoarece, într-o stare de convertibilitate, comparabilitatea corespunzătoare se
asigură în mod direct, în timp ce într-o stare de neconvertibilitate intervin
indicatori intermediari de cuantificare a eficienţei operaţiunilor de comerţ
internaţional.
Interdependenţe economice internaţionale

Pe termen mediu şi lung, eficienţa comerţului internaţional are o sferă

mai cuprinzătoare, deoarece reflectă efectele totale asupra evoluţiei de ansamblu
a economiei unei ţări, aflată în echilibru dinamic. Aceasta înseamnă că, prin
influenţele sale multiple, comerţul internaţional schimbă componenţa materială a
indicatorilor de rezultate macroeconomice, cum ar fi produsul global brut (PGB);
de asemenea, comerţul internaţional influenţează ritmul de creştere al produsului
naţional net (PNN), precum şi expresia monetară a acestuia. Astfel, eficienţa
comerţului internaţional trebuie evaluată atât din perspectiva obţinerii efectelor
imediate, directe, cât şi din cea a obţinerii efectelor imediate, agregate. Această
exigenţă poate conduce la aprecierea potrivit căreia contribuţia eficienţei
comerţului internaţional la sporirea produsului naţional net (PNN) este un criteriu
totalizator de mare importanţă, care trebuie prognozat şi urmărit permanent în
fiecare ţară, pe baza diviziunii mondiale a muncii, adică a specializării ei.

În consecinţă, relaţia dintre comerţul internaţional şi dezvoltarea economică devine

mai complexă şi mai cuprinzătoare, în sensul că ea trebuie să vizeze nu numai creşterea
eficienţei economice într-o anumită ţară, ci în ansamblul ţărilor partenere la operaţiunile
tot mai diversificate de comerţ exterior. În contextul integrării economice internaţionale şi
al globalizării, se pune tot mai acut problema creşterii eficienţei atât în economiile ţărilor
membre ale diverselor organisme integraţioniste, cât şi în economiile care aspiră să
devină în viitor membre ale acestora.

Comerţul exterior al României

Comerţul exterior românesc a evoluat în timp, în direcţiile şi pe

traiectoriile specifice evoluţiei economiei noastre naţionale în ansamblul ei. El a
reprezentat întotdeauna o consecinţă şi o premisă în raport cu strategia economiei,
cunoscând puncte nodale ce reflectau schimbări esenţiale în fiecare etapă.
Schimbările profunde de sistem care au început la sfârşitul anului 1989 au
găsit comerţul exterior în situaţia în care se confrunta cu propria sa ineficienţă
economică şi cu slaba lui competitivitate pe piaţa mondială.

Problemele esenţiale care trebuie soluţionate în această nouă perioadă privesc

deopotrivă şi comerţul exterior românesc. Participarea ţării noastre la diviziunea
mondială a muncii este de natură să favorizeze restructurarea de fond a relaţiilor
economice internaţionale promovate de România, în scopul asigurării contribuţiei
acestora la progresul economico-social general.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Importul, temeinic fundamentat ştiinţific, poate să-şi aducă aportul la

potenţarea efortului intern de dezvoltare a economiei. Totodată, exportul este
sursa primordială sau chiar unica pentru finanţarea importului şi pentru asigurarea
şi întărirea rezervei valutare a ţării. Desigur, exportul îşi poate îndeplini funcţiile
sale, în primul rând cu condiţia să nu lezeze cererea pe piaţa internă şi să se
realizeze la cote corespunzătoare de eficienţă economică.
În acest context, subliniem câteva caracteristici fundamentale ale
comerţului exterior românesc în perioada de tranziţie la economia cu piaţă
concurenţial-funcţională, astfel:

Dinamica şi volumul valoric, specifice comerţului exterior, reflectă evoluţia de

ansamblu a economiei româneşti.

Dinamica şi volumul valoric sunt relevate de indicatori ca: volumul

exportului şi importului pe locuitor; procentul deţinut de ţara noastră în comerţul
mondial; locul României în ierarhia exportului mondial.

Structura comerţului exterior este afectată intens de criza economică naţională.

Ameliorarea structurii comerţului nostru exterior este posibilă şi necesară

prin înfăptuirea riguroasă a unor procese ca: privatizarea eficientă; restructurarea şi
retehnologizarea raţională a economiei; gestionarea corespunzătoare a politicii
economice generale, implicit a politicii comerciale externe; eliminarea restricţiilor
de pe pieţele externe ale agenţilor economici români etc.

Orientarea geografică a comerţului exterior prin deschiderea către lume.

Aceasta presupune ca România, ca ţară europeană, să-şi dezvolte relaţiile

economice de comerţ exterior pe baze noi cu toate ţările europene şi neeuropene,
dezvoltate şi în curs de dezvoltare. În mod special, se impune dezvoltarea
schimburilor comerciale cu S.U.A. pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Reglementarea amplă a comerţului exterior printr-o politică comercială activă,

eficientă.
Interdependenţe economice internaţionale

În acest scop, statul foloseşte mai multe instrumente, între care un rol
deosebit are balanţa comercială, elaborată şi înfăptuită în condiţiile eliminării
monopolului statului în comerţul exterior. Astfel, balanţa comercială respectă
libertatea economică a agenţilor economici, impulsionându-i să înfăptuiască un
volum sporit al exportului, pentru a lărgi, pe această cale, importul. Rezultă că, în
prezent, agenţii economici dispun de libera iniţiativă pentru o anumită opţiune
economică şi comercială, care trebuie să se concretizeze într-un volum optim atât
al exportului, cât şi al importului.
În contextul politicii comerciale se acordă o atenţie specială realizării
funcţiilor multiple pe care le au: politica comercială netarifară; politica comercială
proporţională şi de stimulare ş.a.; toate acestea au un caracter dinamic, perfectibil,
fiind o consecinţă şi, totodată, o condiţie pentru perfecţionarea relaţiilor de comerţ
exterior românesc, pe măsura înfăptuirii reformei economice.

Sporirea rolului capitalului străin în comerţul exterior românesc.

Aceasta înseamnă că investiţiile de capital străin pot să aibă efect favorabil

pe multiple planuri economice atât pentru investitor, cât şi pentru beneficiar.
Succesul transformărilor economico-sociale din România depinde în proporţie
sporită de măsura în care economia noastră este tot mai deschisă spre comerţul
exterior şi de felul în care partenerii noştri economici răspund ofertelor româneşti.

Liberalizarea comerţului exterior determină reacţii ale preţurilor, astfel că prin

aceasta statul român are şanse de a beneficia de pieţe externe mai cuprinzătoare, de a
avea acces la tehnologii de vârf, de a lărgi cooperarea economică internaţională sub
diverse forme.

În acest fel se poate îmbunătăţi accesul României pe pieţe străine, ceea ce

va potenţa substanţial factorii de creştere economică. Totodată, este important ca
ţările industrializate să-şi deschidă pieţele pentru produsele româneşti, prin
acorduri comerciale de lungă durată.

Comerţul exterior românesc dobândeşte valenţe suplimentare, deoarece se

realizează în condiţiile specifice ale acţiunilor concertate ale României pentru integrarea
în structurile Uniunii Europene şi ale globalizării.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

25.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe.

Datoria externă

Toate operaţiunile de comerţ internaţional sunt reflectate în balanţa

comercială, care relevă şi gradul racordării unei ţări la fluxurile economice
internaţionale.

Balanţa comercială reprezintă un tablou economico-statistic în care se

înregistrează şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului
şi a importului unei ţări, pe o anumită perioadă, de regulă un an. Gruparea bunurilor
economice exportate şi importate se realizează în modalităţi diferite de la o ţară la alta.

Fiecare ţară urmăreşte, cu ajutorul balanţei comerciale, modul cum

participă ea la comerţul internaţional, în scopul valorificării pe piaţa externă a
rezultatelor activităţii la scară naţională. Exportul constituie activul în care se
înscriu operativ sumele încasate din vânzarea bunurilor economice, într-o valută
convenită. Importul constituie pasivul în care se înscriu sumele plătite pentru
bunurile economice importate, într-o valută înscrisă în contractul de import.
Balanţa comercială poate să se înfăţişeze sub mai multe forme, determinate
pe baza unor criterii necesare deciziilor pentru întocmirea, urmărirea sau evaluarea
balanţei. Astfel, după numărul partenerilor, balanţa poate fi: balanţă
comercială generală, atunci când în balanţă se cuprind schimburile de mărfuri ale
unei ţări cu toate celelalte ţări; balanţă comercială parţială, atunci când în balanţă
sunt cuprinse schimburile de mărfuri ale unei ţări cu agenţi economici dintr-o
singură ţară sau dintr-o singură grupare de ţări.
După raportul dintre export şi import, balanţa poate fi:
⎦ excedentară (activă) este atunci când valoarea exportului este mai
mare decât cea a importului, ţara respectivă realizând venituri suplimentare în
valută. O asemenea balanţă este recomandabilă pentru ţările care au datorii externe
şi cele care doresc să treacă la convertibilitatea monedei. O balanţă comercială
excedentară se poate realiza prin relaţii de comerţ exterior cu orice altă ţară;
⎦ deficitară (pasivă) este atunci când valoarea exportului este mai mică
decât cea a importului. Echilibrarea acestei balanţe se poate face prin folosirea
rezervelor valutare proprii sau prin credite externe rambursabile;
⎦ echilibrată (soldată) este atunci când valoarea exportului este egală
cu cea a importului. Aceasta se poate realiza în fiecare an sau în mod cumulativ
pe mai mulţi ani.
Interdependenţe economice internaţionale

Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară sau echilibrată) este expresia,

îndeosebi, a gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care
determină forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială.

În situaţia în care o balanţă comercială este deficitară (pasivă) în mod

cronic, înseamnă că evoluţia economică este necorespunzătoare; însă, o stare
benefică nu presupune neapărat o balanţă comercială excedentară continuu, ci
necesită o balanţă comercială echilibrată în dinamică, pe orizonturi medii de timp
şi pe ansamblul relaţiilor de export-import. Pentru evaluarea corectă a situaţiei
balanţei comerciale trebuie să se ţină seama şi de mecanismul şi nivelul preţurilor
utilizate pentru bunurile economice care fac obiectul comerţului internaţional.
Balanţa comercială este o componentă principală a balanţei de încasări şi
plăţi externe.

Balanţa de încasări şi plăţi externe

Între instrumentele economice, valutar-fincaniare folosite pentru evidenţa,

analiza şi controlul interdependenţelor externe ale unei ţări, un rol deosebit are
balanţa de încasări şi plăţi externe. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-
financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată, de
regulă un an.

Balanţa de încasări şi plăţi reprezintă un instrument economico-statistic în care se

includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice,
financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.

În balanţa de încasări şi plăţi externe a unei ţări se înscriu fluxurile

valorice cu străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar-
valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. Potrivit
metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de încasări şi plăţi externe
reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective, cu
privire la fluxurile valorice ce trebuie să se efectueze în termenul pentru care se
întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.
Rezultă că balanţa de încasări şi plăţi externe exprimă felul în care economia unei
ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale,
conferind monedei naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-
financiare internaţionale.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Balanţa de încasări şi plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor
şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri
efectuate între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o
anumită grupare.

Capitolele principale ale balanţei de plăţi externe privesc input-urile şi

output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi:
exporturi şi importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism,
asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi folosirea rezervelor
valutare ş.a. Având în vedere conţinutul ei, o numim balanţa de încasări şi
plăţi externe, deşi în practică se foloseşte termenul de balanţă de plăţi externe.
În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa
uniformizării grupării posturilor în balanţele de încasări şi plăţi externe ale ţărilor,
în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după cum urmează
(vezi figura 25.1).
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului
balanţei de încasări şi plăţi externe.

Modalitatea de echilibrare a balanţei de încasări şi plăţi externe determină starea

acesteia, astfel că balanţa în totalitatea ei, reflectând situaţia posturilor care o compun,
poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile din relaţiile cu toate ţările
partenere în anul sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările
din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile
către străinătate.

O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie

înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de încasări şi plăţi externe,
concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări.

Privită în ansamblul ei, balanţa de încasări şi plăţi a avut, în perioada postbelică,

în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza
economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea ca urmare
a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit prelungit al balanţei de încasări şi plăţi impune
adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare
se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. În
cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a
creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen
mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Prin urmare, problemele interdependenţelor internaţionale sunt deosebit de

complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi specificitatea
diviziunii internaţionale a muncii.
Datoria externă a unei ţări reprezintă împrumuturile primite de o ţară sau
de agenţi economici particulari, în cadrul interdependenţelor internaţionale,
precum şi alte obligaţii financiare, rezultate din globalizarea economică.
În cadrul interdependenţelor economice internaţionale se practică o
diversitate de credite care pot fi grupate astfel: după destinaţie; după durată; după
natura creditorului; după natura beneficiarului 2 .
Noţiunea de datorie externă este cuprinzătoare şi poate fi abordată ca:
datorie externă brută în sens larg; datorie externă în sens restrâns; datorie externă
în accepţiunea Băncii Mondiale; datorie externă netă 3 .

Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care exprimă

gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl implică
această îndatorare.

Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare se

determină prin următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe;
dimensiunea medie a datoriei externe pe locuitor; raportul dintre datoria externă şi
produsul intern brut.
Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se
reflectă prin mărimea absolută a serviciului datoriei externe (rambursarea
creditelor şi plata dobânzilor aferente) şi prin raportul dintre serviciul datoriei
externe şi încasările din exportul de bunuri materiale şi servicii.

Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care
au moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în tranziţie.

2
Printre organismele financiare internaţionale creditoare se numără şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) denumită şi Banca Mondială, înfiinţată în 1944, care are ca
principală funcţie acordarea de credite pentru construcţie şi dezvoltare, adică pentru finanţarea
agriculturii, energiei, transportului, industriei ş.a. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), înfiinţat în
1944, are ca funcţie principală acordarea de credite pentru asigurarea echilibrului balanţei de
încasări şi plăţi.
3
În privinţa scadenţei creditelor externe se ţine seama de trei aspecte: termenul de folosire a
împrumutului; termenul de graţie, adică timpul în care nu se efectuează plăţi pentru rambursarea
creditului; termenul de rambursare efectiv al creditului. Se au în vedere disponibilităţile valutare,
creditele acordate, investiţiile directe şi investiţiile de portofoliu.
Interdependenţe economice internaţionale

În cazul ţărilor dezvoltate, aspectele datoriei externe se reduc în cea mai

mare parte la datoria publică. Ele pot recurge, după oportunitate, la devalorizarea
monedei naţionale, în scopul stimulării exportului şi calmării importului. De altfel,
în locul conceptului de datorie externă în ţările cu economie de piaţă concurenţială
dezvoltată şi cu moneda convertibilă se utilizează acela de „dezechilibru valutar
financiar" sau de „mişcare de capital".

Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu

condiţiile convenite. Aceasta ţine seama de indicatorii arătaţi şi de evoluţia dobânzilor,
realizându-se în corelaţie directă cu dezvoltarea economiei şi cu efîcientizarea activităţii
economice, ca şi a comerţului exterior. Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte
rambursarea în aşa fel încât încasările din export să favorizeze restituirea creditelor şi plata
dobânzilor corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea
importului de bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii
cerinţelor sociale într-o anumită perioadă.

25.4 Inegalităţi şi decalaje în economia mondială

Conţinutul inegalităţilor şi decalajelor

Economia mondială contemporană evoluează în contextul unor evidente

inegalităţi şi decalaje ce se manifestă pe diferite planuri. Problema inegalităţilor a
fost analizată în toate timpurile. În gândirea economică s-au cristalizat, în timp,
două curente opuse: liberalismul clasic sau neoclasic (care a minimalizat
importanţa inegalităţilor, punându-le, în special, pe seama varietăţii naturii umane)
şi gândirea socială (care ţine seama de proprietatea privată şi de folosirea muncii
salariate remunerată deficitar).
În prezent, se conturează o nouă viziune ce se încadrează între acestea,
adică gândirea privind egalitatea şanselor, care are rolul de a concilia egalitatea cu
pluralismul şi cu diversitatea stilurilor de viaţă.
Inegalităţile reprezintă relaţii cantitative, calitative şi structurale între
mărimi, entităţi, fenomene sau procese ce au dimensiuni, sfere de cuprindere,
intensităţi de manifestare diferite în timp şi spaţiu; ele se exteriorizează sub diferite
forme de decalaje economice.
Decalajele economice sunt discrepanţe cantitative, calitative, structurale
între nivelurile şi intensităţile dezvoltării economice a ţărilor, evaluate prin
compararea indicatorilor de rezultate sau structurilor macroeconomice.
Inegalităţile şi decalajele se bazează, pe diviziunea muncii şi se manifestă
atât în interiorul unei ţări, cât şi în relaţiile dintre ele. Pentru a reflecta cât mai bine
nivelurile de dezvoltare a diferitelor ţări şi discrepanţele dintre ele, O.N.U.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

foloseşte din anul 1990 un sistem de indicatori economici şi sociali denumit

Sistemul indicatorilor dezvoltării umane (Human Development Index – HDI).
În scopul aprofundării cunoaşterii ştiinţifice şi al măsurării veridice a
evoluţiei economice, decalajele se pot grupa în mai multe categorii astfel: decalaje
cantitative – discrepanţe numerice, de mărime între indicatorii comparaţi; decalaje
calitative – discrepanţe între laturile esenţiale ce definesc indicatorii respectivi;
decalaje absolute – discrepanţe între indicatori, manifestate prin deosebiri
comparabile în privinţa ponderii şi ritmurilor înregistrate de indicatorii
macroeconomici ce se compară.
Pentru obţinerea unor informaţii ample şi elevate, în analizele economice
se mai folosesc şi alte categorii de decalaje, având în vedere un anumit criteriu de
referinţă cum ar fi: starea economiei (boom sau recesiune), structura tehnică,
tehnologică sau economică, timpul pentru care se realizează analiza etc. Subliniem
în continuare unele dintre acestea.
Decalajaul recesionist reprezintă inegalitatea ce se determină ca diferenţă
între produsul intern brut actual efectiv şi produsul intern brut potenţial. Acest
decalaj este generat de şomajul ciclic, adică acela care se formează în faza de
recesiune (criză, depresiune) a ciclului economic sau care derivă nemijlocit din
diminuarea activităţii economice în anumite anotimpuri.
Decalajul tehnologic reflectă inegalitatea în nivelul dezvoltării ştiinţei,
tehnicii şi tehnologiei, în gradul înzestrării tehnice a muncii, al utilării producţiei
cu tehnici şi tehnologii moderne, concretizate în mărimea productivităţii sau
randamentului înregistrat într-un anumit timp. De asemenea, acest decalaj se
manifestă între diferite firme privind nivelurile eficienţei tehnologice, exprimate
fizic sau eficienţei economice, exprimate în termenii costurilor.
Decalajul tehnologic poate fi măsurat cu ajutorul unor indicatori ca:
ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în produsul intern brut; ponderea
operaţiilor mecanizate, automatizate, robotizate în totalul activităţilor din
economie; nivelul şi rata tehnologiilor moderne folosite în totalul tehnologiilor
utilizate etc.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, de exemplu, se concentrează
peste 90% din numărul total al cercetătorilor ştiinţifici, circa 97% din stocul
mondial de brevete şi licenţe, circa 95% din capacitatea de prelucrare electronică a
informaţiilor şi aproape întreaga producţie de circuite integrate din lume.
Decalajul temporal (lag) reprezintă perioada dintre momentul elaborării şi
momentul în care un set de politici macroeconomice devin evidente, incontestabile
în viaţa economică a unei ţări. În cazul unei politici macroeconomice de orice tip
Interdependenţe economice internaţionale

se armonizează mai multe decalaje cum sunt: a) decalaje de recunoaştere, care

relevă timpii utili pentru ca executivul ţării să recepteze imperativul adoptării unei
anumite politici macroeconomice; b) decalaje de decizie, care relevă timpii utili
pentru ca executivul ţării să conceapă şi să aplice o decizie referitoare la politica ce
va fi implementată; c) decalaje de implementare, care relevă timpii utili pentru ca
o politică macroeconomică să fie efectiv transpusă în practică de către executivul
ţării, într-un anumit moment al ciclului electoral; d) decalaje de efecte, care relevă
timpii utili pentru evaluarea efectelor proiectate.
Asemenea decalaje trebuie cunoscute şi folosite în toate momentele
managementului economic guvernamental, deoarece ele ţin şi de incertitudinea şi
riscul activităţilor economice. În prezent, mai mult ca oricând, se constată că
incertitudinea este sursa potenţială a riscului, iar riscul este forma concretă pe care
o îmbracă pierderile în afaceri. De aceea, activităţile economice se stabilesc ex-
ante şi se măsoară ex-post, şi în raport cu precizia de a fi prevăzute şi urmărite
sistematic diferitele forme de decalaje.

Inegalităţile în condiţiile contemporane

Problematica amplă a inegalităţilor şi decalajelor, în special a celor din

domeniul repartizării veniturilor, a căpătat o importanţă deosebită în ultimele
decenii, în corelaţie cu globalizarea economiei. Deşi nu există încă un consens
general privind asemenea aspecte, totuşi s-au acumulat suficiente informaţii
potrivit cărora amplificarea inegalităţii în contemporaneitate decurge din
participarea diferenţiată a ţărilor la globalizare, potrivit gradului lor de
dezvoltare economică. Globalizarea produce efecte diferite pentru participanţi şi
non-participanţi: dacă în rândul participanţilor există semne clare de convergenţă
economică, în acelaşi timp ea produce un fenomen invers de divergenţă între
aceştia şi non-participanţi, cei care rămân izolaţi de pieţele globale 4 .
Inegalităţile au o istorie îndelungată şi nu au conotaţii strict negative.
Cauzele care generează interesul sporit pentru cunoaşterea şi folosirea
informaţiilor despre inegalităţile economice pot fi sistematizate astfel: valoarea pe
care participanţii la tranzacţii o atribuie bunurilor pe care le schimbă care este
subiectivă şi inegală; valoarea pe care fiecare subiect o acordă bunului ce îl doreşte
este superioară valorii bunului la care este dispus să renunţe; inegalităţile între
indivizi cu privire la capacităţile fizice şi intelectuale ale acestora; atitudinea faţă

4
Peter H. Lindert, Jeffrey G. Williamson, Does Globalization Make the World More Unequal?,
Cambridge, NBER Working Paper, No. 822X, April 2001, p. 3.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

de risc şi poziţia pe piaţă a agenţilor economici; capacitatea de negociere sau de

impunere a condiţiilor de schimb; corupţia aproape instituţionalizată, într-o serie
de state, şi gradul de apropiere a agenţilor economici de factorul politic.
Asemenea aspecte se întâlnesc în mod diferit în toată lumea, dar paradoxal
poate, cele mai multe astfel de semnale nu vin din statele aflate la periferia pieţei
mondiale, ci din cele situate în topul dezvoltării.
Inegalitatea economică, îndeosebi în repartizarea veniturilor, a devenit o
problemă globală a omenirii din cauze care ţin de: mecanismele pieţei, implicit
eşecurile ei; ratele diferite de creştere economică; erodarea capitalului uman, mai
ales prin şomaj; discrepanţele dintre bogaţi şi săraci; subţierea clasei de mijloc;
politici sociale inadecvate, îndeosebi politici redistributive.

Forme de inegalităţi

Aceste forme sunt multiple şi dinamice. Ele constituie atât premise, cât şi
efecte ale dezvoltării economice. Formele principale ale inegalităţilor sunt:
inegalităţi în interiorul ţărilor şi inegalităţi între ţări (internaţionale); inegalităţi în
PIB pe locuitor; inegalităţi în venituri; inegalităţi în indicatori ai dezvoltării
umane: rata natalităţii şi mortalităţii, speranţa medie de viaţă, educaţie, accesul la
cultură şi inegalităţi în servicii de calitate etc.
Efectele inegalităţilor sunt deosebit de puternice deoarece diversele forme
ale lor se intersectează şi se intercondiţionează în permanenţă în plan naţional şi
internaţional.
În interiorul ţărilor, relaţia dintre gradul de deschidere a ţării şi
inegalitatea din interiorul ei este controversată. Unii specialişti descoperă o relaţie
negativă (creşterea deschiderii determină reducerea inegalităţii), în timp ce alţi
specialişti indică o relaţie pozitivă. Diversele elemente ale deschiderii economiei
(comerţ, migraţie, pieţe de capital) par a avea efecte diferite asupra inegalităţii,
greu de măsurat cu precizie.
Inegalitatea între ţări este însă mult mai mare într-o lume parţial
globalizată, decât într-una în care integrarea economică va fi deplină.
O creştere a integrării în ultimii zece ani, manifestată prin apariţia unor
forme incipiente de integrare economică, în America – atât în Nord, prin NAFTA,
cât şi în partea Centrală şi de Sud, prin MERCOSUR sau ANDEAN, în Asia –
ASEAN, APEC, dar şi prin adâncirea şi lărgirea integrării în spaţii deja consacrate,
precum Europa, a avut efecte benefice, în primul rând asupra statelor în dezvoltare:
rata medie anuală de creştere economică a fost dublă faţă de cea a statelor
Interdependenţe economice internaţionale

dezvoltate; mai mult, unele state din rândul celor în dezvoltare au intrat în clubul
statelor dezvoltate în acest interval.
Rezultă din toate acestea că inegalităţile au caracter permanent, trebuie
cercetate atent în funcţie de mişcarea generală a economiei mondiale. Inegalităţile
nu se confundă cu nedreptăţile, dar nici echitatea cu egalitatea participării la
distribuirea rezultatelor. Egalitatea şi dreptatea sunt interdependente, dar ele nu
trebuie confundate. Atacarea fără discernământ a inegalităţilor riscă să producă
mari nedreptăţi, tocmai în numele dreptăţii. Asimilarea corectă a unor asemenea
aspecte este benefică pentru elaborarea şi înfăptuirea unor strategii globale privind
inegalităţile în care să se aibă în vedere atât conţinutul lor profund, cât şi efectele
multiple (cu favorabilităţi şi limite) în ansamblul dinamicii ordinii economice
mondiale.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE CHEIE

• Economie mondială • Politică comercială netarifară

• Piaţa mondială.
• Ordine economic mondială
• Diviziune mondială a muncii.
• Fluxuri economice internaţionale
• Circuit economic mondial
• Comerţ internaţional
• Import; export
• Balanţa comercială
• Politică comercială
• Taxe vamale
• Politică comercială promoţională
• Politică comercială promoţonală şi de stimulare
• Clauza naţiunii celei mai favorizate
• Eficienţa comerţului internaţional
• Balanţă de încasări şi plăţi externe
• Contul curent
• Datorie externă
• Amortizarea valutară interbancară
• Inegalităţile economice
• Decalaj economic

ÎNTREBĂRI

ƒ Ce este economia mondială şi când s-a format ea?

ƒ Sintetizaţi caracteristicile interdependenţelor internaţionale.
ƒ Cum explicaţi raporturile dintre fluxurile economice internaţionale şi economia
mondială?
ƒ Care sunt trăsăturile fluxurilor economice internaţionale în perioada contemporană?
ƒ Ce este circuitul economic mondial?
ƒ Care este conţinutul comerţului internaţional şi cum se manifestă el în contemporaneitate?
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

ƒ Ce este balanţa comercială şi cum se poate încheia aceasta?

ƒ Cum se defineşte politica comercială şi ce forme are ea?
ƒ Cum explicaţi caracteristicile comerţului exterior românesc actual?
ƒ Ce sunt inegalităţile internaţionale?
ƒ Explicaţi tendinţele dezvoltării economice inegale mondiale.
ƒ Ce este balanţa de încasări şi plăţi externe?
ƒ Analizaţi comparativ balanţa comercială şi balanţa de încasări şi plăţi externe.
ƒ Ce este datoria externă?

APLICAŢII

1. În condiţiile actuale, economia mondială: a) este omogenă; b) are caracter dinamic;

c) cuprinde doar economiile superdezvoltate; d) cuprinde numai economiile
subdezvoltate care sunt preponderente; e) presupune anularea suveranităţii naţionale
a tuturor ţărilor.

2. Fluxurile economice internaţionale în prezent: a) se referă doar la mişcările de

bunuri materiale şi de servicii între ţări; b) nu sunt dependente organic de diviziunea
mondială a muncii; c) pot fi studiate numai la nivel regional; d) apreciate în unitatea
lor organică, constituie circuitul economic mondial; e) sunt incompatibile cu
principiile autonomiei şi independenţei naţional-statale.

3. Necesitatea şi posibilitatea specializării internaţionale constă în faptul că:

a) permit ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie;
b) avantajează sub toate aspectele ţările slab dezvoltate; c) nu oferă condiţii pentru
vânzarea favorabilă pe piaţa mondială a bunurilor cu grad ridicat de prelucrări;
d) oferă întotdeauna avantaje ţărilor care vând pe piaţa mondială resursele lor
naturale şi de muncă; e) evoluează în sensuri contradictorii.

4. Balanţa comercială în raport cu balanţa de încasări şi plăţi externe: a) este mai

cuprinzătoare; b) este o componentă a balanţei de plăţi externe; c) este întotdeauna
excedentară; d) este activă atunci când valoarea importului este mai mare decât
valoarea exportului; e) este mai cuprinzătoare decât balanţa de plăţi externe deoarece
cuprinde şi comerţul invizibil.

5. Creşterea exportului: a) reduce deficitul balanţei comerciale; b) reduce excedentul

balanţei comerciale; c) măreşte activul balanţei de încasări şi plăţi externe; d) arată
întotdeauna o concurenţă scăzută a pieţei interne; e) menţine constante încasările din
balanţa de încasări şi plăţi externe.
Interdependenţe economice internaţionale

6. O ţară realizează exporturi de 10 miliarde dolari şi importuri de 20 milioane euro.

În cazul în care 1 euro =1,5 dolari, balanţa comercială a ţării respective
înregistrează: a) deficit de 5 miliarde dolari; b) deficit de 10 miliarde dolari;
c) deficit de 20 miliarde dolari; e) excedent de 10 miliarde dolari.

7. În condiţiile în care excedentul balanţei comerciale a unei ţări reprezintă

10 miliarde dolari, iar exporturile reprezintă 60 miliarde dolari, atunci importurile
ţării respective reprezintă: a) 50 miliarde dolari; b) 70 miliarde dolari; c) 40 miliarde
dolari; d) 60 miliarde dolari; e) 30 miliarde dolari.

8. Adevărat sau fals?: „Balanţa comercială este mai cuprinzătoare decât balanţa de
încasări şi plăţi externe”.

9. Adevărat sau fals?: „Creditele acordate de instituţiile financiare internaţionale

măresc încasările din balanţa de plăţi externe”.

10. Creditele acordate de către instituţiile financiare internaţionale: a) reduc deficitul

balanţei comerciale; b) măresc excedentul balanţei comerciale; c) reduc activul
balanţei de încasări şi plăţi externe; d) măresc încasările din balanţa de încasări şi
plăţi externe; e) nu au nici un efect asupra balanţei de încasări externe.