CAPITOLUL 26

26.1 Conţinutul integrării economice internaţionale

26.2 Uniunea Europeană – formă avansată de integrare economică

internaţională

26.3 Politica României în procesul integrării în Uniunea Europeană

Pachet pedagogic
Integrarea economică internaţională

INTEGRAREA ECONOMICĂ
INTERNAŢIONALĂ

În condiţiile regionalizării şi globalizării se manifestă tot mai evident

integrarea economică internaţională, ca o tendinţă obiectivă a economiei mondiale.
Acest fenomen a înregistrat o evoluţie semnificativă, în a doua jumătate a secolului
trecut, în toată lumea, dar mai ales în Europa Occidentală.
Înţelegerea profundă a conţinutului şi mecanismului complex al integrării
economice internaţionale implică analiza atentă a relaţiei între entităţile economice
naţionale şi sistemul economiei mondiale.

26.1 Conţinutul integrării economice internaţionale

Conceptul de integrare a fost folosit pentru prima dată în ştiinţa economică,

în relaţie cu organizaţiile industriale. Prin această noţiune se urmărea exprimarea
unui ansamblu de acorduri între firme pentru formarea de carteluri, concerne,
trusturi sau fuziuni pe o direcţie verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor
cu utilizatorii şi pe o direcţie orizontală, cu privire la înţelegerile între firme
concurente 1 .
În accepţiunea de combinare a unor economii naţionale distincte, noţiunea
are o istorie relativ scurtă, în literatura de specialitate semnalându-se după 1940.
În sensul strict al cuvântului, ea înseamnă unirea unor părţi într-un întreg
funcţional. La nivel internaţional aceasta se realizează cu acordul statelor
respective, fiind o integrare internaţională.
Integrarea economică interstatală este procesul complex al dezvoltării
economiei mondiale, bazat pe intensificarea interdependenţelor între economiile
mai multor state, ţintind constituirea unor ansambluri economice puternice într-o
anumită zonă a lumii. Interdependenţele sunt consimţite de statele respective şi
determinate de dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, a specializării
internaţionale. Astfel, integrarea economică interstatală necesită o complementaritate

1
The Encyclopedia of Social Sciences, 1937, vol. XV, p. 629.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător, în aşa fel încât părţile articulate să

constituie un întreg coerent.

Integrarea economică interstatală este apreciată de unii specialişti ca un proces şi

ca o stare de lucruri 2 . Ca proces, integrarea presupune măsuri menite să contribuie la
eliminarea discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor state naţionale
diferite. Ca stare de lucruri, integrarea reflectă absenţa diverselor forme de discriminare
între economiile naţionale.

Alţi specialişti 3 consideră că noţiunea de integrare este mai cuprinzătoare,

ajungându-se la noţiuni ca: integrarea naţională, integrarea regională, integrarea
globală.
Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare în evoluţia sa, de la
simplu la complex, se pot distinge următoarele trepte şi forme (tipuri) de integrare
economică interstatală ca: zona de comerţ liber (Free Trade Area), adică integrarea
a două sau mai multe ţări, înlăturându-se barierele comerciale între ele (de
exemplu, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb – AELS, Acordul de Comerţ
Liber Nord-American – NAFTA); uniunea vamală (Custom Union), adică
integrarea prin care ţările membre înlătură barierele în comerţul derulat între ele şi
adoptă, concomitent, un tarif vamal comun faţă de toate celelalte ţări nemembre;
piaţa comună (Common Market), acel stadiu de integrare în care se asigură libera
circulaţie a bunurilor economice, a persoanelor şi a capitalurilor între ţările
membre; uniunea economică, adică integrarea în care, pe lângă elementele
specifice pieţei comune, se realizează un anumit grad de armonizare a politicilor
economice naţionale pentru a se reduce discriminările ce apar din cauza
disparităţilor între aceste politici.

În condiţiile actuale, acest proces la scară mondială se manifestă printr-un

spectru foarte larg de forme de integrare, ce reflectă diferite grade de integrare
internaţională, existând forme simple şi forme complexe de integrare.
Formele simple includ zone de comerţ liber, uniunile vamale, integrarea pe unu-
două produse, iar formele complexe includ piaţa comună, uniunea economică, uniunea
monetară, uniunea politică etc.

Ca esenţă a integrării, în funcţie de gradul respectiv de intensitate, se

constată că ţările cuprinse în acest proces cedează unele atribuţii statale unor
organisme superstatale. Deci, într-o formă sau alta sunt afectate independenţa şi

2
Bela Balassa, Towards a Theory of Economic Integration, Homewood Ilionis, Irwin, 1961.
3
Fritz Machup, A History of Thought on Economic Integration, Macmillan Press Ltd, London, 1977,
p. 14-18.
Integrarea economică internaţională

suveranitatea statelor, în etapa superioară acestea putând fi pierdute aproape în

totalitate.
În legătură cu acest aspect, extrem de controversat, trebuie făcute două
precizări: mai întâi, faptul că ţările respective integrate realizează aceasta de
bunăvoie – dovadă că forma superioară de integrare este supusă referendumului.
A doua precizare constă în aceea că pierderea unei părţi din independenţă şi
suveranitate nu înseamnă şi pierderea fiinţei naţionale, a culturii naţionale şi a
tradiţiilor respective, a limbii şi, în general, a particularităţilor fiecărui popor.

Cauzele integrării economice internaţionale sunt multiple, în funcţie de normele

şi etapele de integrare.

În acest sens subliniem:

a) internaţionalizarea factorilor de producţie. Desigur, această internaţio-
nalizare poate explica procesul de integrare pentru ţările dezvoltate, ceea ce nu este
cazul pentru ţările în curs de dezvoltare; în fond, revoluţia tehnico-ştiinţifică, care
generează caracterul internaţional al factorilor de producţie, al vieţii economico-
social-politice, se manifestă profund în ţările dezvoltate şi prea puţin în cele în curs
de dezvoltare;
b) multilateralismul tot mai amplu în practica relaţiilor economice
internaţionale. Acesta presupune accentuarea fluxurilor economice între state
suverane;
c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii ar fi o altă cauză, în condiţiile
revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a tendinţelor recente de industrializare a unor state.
Aceasta determină mai întâi o puternică dezvoltare şi diversificare a relaţiilor
economice internaţionale, inclusiv forma superioară a acestora – cooperarea
economică internaţională în producţie şi tehnico-ştiinţifică;
d) concurenţa tot mai puternică pe plan mondial între diferiţi agenţi, mai
ales dacă ne gândim că lupta concurenţială se desfăşoară între cei mai puternici.
Acestea sunt societăţile transnaţionale, adevăraţi giganţi, cu o forţă economico-
ştiinţifică, tehnologică şi financiar-valutară mai puternică decât a multor state. O
regrupare a unora faţă de altele necesită intervenţia statelor respective pentru a crea
cadrul instituţional-politic şi mecanismele necesare pentru a se întări forţa colectivă
în faţa concurenţilor;
e) cauze politice; însăşi intervenţia statelor în acest proces de integrare
economică internaţională reprezintă şi o acţiune politică. Dar, mai importante sunt
împrejurările politice exterioare. De pildă, a fost chiar mărturisit faptul, cu ocazia
formării Pieţei Comune din 1958 (prin Tratatul de la Roma din 1957), când
cancelarul de atunci al R.F.G., Konrad Adenauer, îşi exprima grija faţă de pericolul
sovietic.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Am putea afirma că, în multe împrejurări, cauzele economice sunt

amestecate cu cele politice. De pildă, formele integraţioniste apărute în ţările în
curs de dezvoltare, pe fondul insuficientei dezvoltări a factorilor de producţie, au la
bază şi unirea respectivelor ţări, pentru a fi mai puternice şi în negocierile purtate
cu ţările dezvoltate, deoarece fiecare ţară negociind separat are mai puţine şanse de
a-şi apăra interesele.

Luat în ansamblu, procesul de integrare economică internaţională, prin esenţa sa,

are o largă recunoaştere şi manifestă o atracţie tot mai puternică, datorită existenţei lui
reale şi tendinţei de creştere în economia mondială, a amplificării factorului internaţional,
a unei tot mai puternice influenţe asupra economiilor naţionale ale statelor, în pofida
afectării independenţei şi suveranităţii ţărilor.

Astfel, observăm că se înmulţesc organizaţiile integraţioniste, că în unele

existente intră sau vor să intre noi state.

Atracţia exercitată de integrarea economică internaţională se datorează, evident,

unor avantaje pentru ţările şi popoarele respective şi ignorarea acestei tendinţe de pe plan
mondial ar fi o miopie politică.

Trebuie însă precizat că într-o formă superioară de integrare economică

internaţională, de constituire a pieţei unice europene, paşii trebuie făcuţi cu
prudenţă. Este necesar ca economia şi populaţia să fie pregătite, pentru aceasta
subliniindu-se că trebuie atins nivelul de dezvoltare al partenerilor, trebuie realizată
o anumită aliniere legislativă, instituţională a sistemului financiar etc., pentru ca,
astfel, o ţară să beneficieze, realmente, de avantajele integrării.
Tocmai din acest motiv, ţările mai puţin dezvoltate trebuie să treacă mai
întâi prin forme pregătitoare ale procesului de integrare economică internaţională.
De aceea, prezintă importanţă teoretică şi practică cunoaşterea preliminariilor şi
etapelor integrării economice internaţionale.

Mai întâi, sesizăm că şi unele ţări dezvoltate au plecat de la forme mai mult sau
mai puţin simple de integrare.

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial s-au format,
pentru o perioadă scurtă de timp, înţelegeri de tip interogatoriu cum ar fi: Frantita
(Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), Fritalux (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg) şi Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg).
Benefice sunt şi zonele de comerţ liber. Astfel de zone sunt mai multe pe
plan regional şi interregional şi se preconizează formarea altora noi.
Integrarea economică internaţională

Asemănător uniunii vamale, zona de comerţ liber presupune că taxele

vamale se desfiinţează total sau parţial la toate produsele sau numai la unul dintre
ele, dar tariful vamal naţional se păstrează de către fiecare ţară, neexistând un tarif
vamal comun faţă de terţi.
Benelux a fost o Uniune vamală care consta în desfiinţarea taxelor vamale
între ţările respective şi crearea unui tarif vamal comun faţă de terţi. Rezultă că
ţările respective au renunţat la tariful vamal internaţional. Evident, rezultatul
economic este variat pentru consumatori şi pentru producători; mărfurile schimbate
între ţările respective nu mai sunt încărcate în preţuri şi costuri cu taxe vamale, ele
devenind mai ieftine pentru consumatori, iar relaţiile de schimb se intensifică.
Este recunoscută, în acest caz mai ales AELS (EFTA) – Asociaţia Economică a
Liberului Schimb, atestată prin Tratatul de la Stockholm (1959), care la început a avut
nouă membri (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Finlanda
(1963), Islanda (1973), Suedia) ca apoi să rămână mai puţine state prin intrarea Angliei,
Danemarcei şi Portugaliei în CEE, iar din 1995 au rămas şi mai puţine prin intrarea în
Uniunea Europeană a Austriei, Finlandei şi Suediei. Între timp însă, a aderat la AELS –
Liechtenstein (1990).
O zonă de comerţ liber şi mai largă ca număr de membri şi zonă geografică este
SEE (Spaţiul Economic European) format din CEE la început, iar azi Uniunea Europeană şi
AELS, iniţial cu prevederi asemănătoare din AELS (adică specifice zonelor de comerţ liber).
Semnarea însă de către cei 12 a tratatului de la Maastricht în anul 1992 a făcut ca
înţelegerea Uniunii Europene cu AELS, respectiv SEE să-şi lărgească treptat obiectivele,
mergând până la libera circulaţie a bunurilor materiale, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului.
În 1992, ia naştere o altă mare zonă de comerţ liber – NAFTA (North American
Trade Agreement) prin înţelegerea dintre SUA, Canada şi Mexic (act semnat la
San Antonio – Texas şi intrat în vigoare în 1993).
NAFTA intensifică relaţiile dintre cele trei state, cu circa 400 milioane de
locuitori, taxele vamale reducându-se până la desfiinţare, într-o perioadă de 15 ani.
În vara anului 1994, la propunerea SUA, a fost creat Forumul ţărilor din Asia, tot
ca o zonă întinsă de comerţ liber, care alături de SUA cuprinde şi alte 14 state, inclusiv
Dragonii şi Japonia.
Se poate aprecia că apariţia acestei zone nu este întâmplătoare, dată fiind
deplasarea centrului comerţului mondial din Atlantic în Pacific. Totodată, împreună cu
NAFTA se formează o contraforţă faţă de Uniunea Europeană şi SSE, preconizându-se o
ascuţire a concurenţei dintre aceşti poli.
În sensul mai deplin al procesului de integrare economică internaţională este
Comuniunea Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Formată din Franţa, RFG, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg, funcţionează din 1952 până în prezent, atestând necesitatea şi
credibilitatea procesului de integrare pentru cei şase. Scopul comunităţii respective este
de a stabili cote de producţie pentru fiecare ţară, preţul celor două produse, desfiinţarea
taxelor vamale pentru acestea, contingentările la import.
Caracterul suprastatal este arătat de mecanismul de funcţionare pus în mişcare de
organele de conducere care sunt: Înalta Autoritate, ca iniţiator al politicii comunitare
pentru cele două produse; Adunarea comună care dă orientarea generală a politicii;
Consiliul special de miniştri (de specialitate) ca organ decizional; Curtea de justiţie şi
Curtea de conturi, care exercită funcţiile specifice cunoscute ale unor asemenea organisme.
Desigur, în condiţiile formării Pieţei Comune din 1958 şi integrării CECO mai
târziu, ca o comunitate în cadrul comunităţii mai largi (CEE – 12 ţări membre), s-au
produs unele completări care însă nu schimbă caracterul de integrare, ci dimpotrivă.
Asemănător, funcţionează şi comunitatea numită EUROATOM integrată în CEE
(în Uniunea Europeană de azi); denumirea de Euroatom ne scuteşte de a intra în
descrierea obiectului de integrare.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Cea mai avansată formă de integrare economică internaţională de până

acum este Uniunea Europeană, apărută mai întâi sub denumirea de Piaţă Comună
în 1958, pe baza tratatului din 1957 de la Roma (semnat de cei şase din CECO),
apoi a Comunităţii Economice Europene (pentru că include şi CECO şi Euroatom),
sau, pe scurt, Comuniunea Europeană cu 12 membri (celor de la CECO li s-au
adăugat pe parcurs Anglia, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda).
În fond, denumirile succesive menţionate arată etapele de adâncire a
integrării economiilor statelor respective.

26.2 Uniunea Europeană – formă avansată de integrare economică

internaţională

Un moment esenţial în devenirea Uniunii Europene a fost Tratatul asupra

Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) semnat în februarie 1992 4 , numit aşa
după denumirea localităţii olandeze unde a avut loc evenimentul. Tratatul a intrat
în vigoare la 1 noiembrie 1993, astfel că cele 12 ţări membre al Comunităţii
Europene au creat o Uniune Europeană, marcând o nouă etapă superioară a
integrării europene. În prezent, Uniunea Europeană cuprinde 15 ţări, iar pe baza
hotărârilor Summitului de la Copenhaga din decembrie 2002, acest număr s-a mărit
cu încă zece ţări de la 1 ianuarie 2004 (Polonia, Ungaria, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru).

Tratatul stipulează că Uniunea este fondată pe comunităţile economice

europene, completate cu politici şi forme de cooperare precizate prin prevederile
tratatului. Structura instituţională a Uniunii Europene este asemănătoare cu cea statală.

Astfel, există: Consiliul ministerial, care este instituţia dominantă, având

competenţa să influenţeze implementarea legislaţiei prin intermediul comitetelor
consultative şi al comitetelor manageriale; Consiliul european este cel mai înalt for
de adoptare a deciziilor pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei; Comisia
europeană este componenta executivă, decizională. Ea are rolul principal similar
cu cel al unui guvern naţional; Parlamentul european este un organism cu funcţii,
în cea mai mare parte similare cu cele ale unui corp legislativ naţional, fiind abilitat
să realizeze controlul parlamentar al aprobării execuţiei bugetare, să aprobe
acordurile internaţionale şi să supravegheze mecanismele executivului.

4
Conférence des répresentants des gouvernements des États membres – Union Economique et
Monétaire, Bruxelles le 1 fevrier, 1992, Traité sur l’Union européenne, CONF-UP-EUM, 2002/92.
Integrarea economică internaţională

Obiectivele Uniunii Europene sunt: promovarea progresului economic şi

social echilibrat şi durabil prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin
întărirea coeziunii economice şi sociale, prin stabilirea unei Uniuni Economice şi
Monetare; afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin promovarea unei
politici externe şi de securitate comune, inclusiv a unei politici comune de apărare;
întărirea protecţiei şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instaurarea unei
cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne; menţinerea integrală a legislaţiei comunitare şi dezvoltarea acesteia, în scopul
examinării măsurii în care politicile şi formele de cooperare instituite prin Tratat vor
trebui revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Tratatul Uniunii prevede că aceste obiective se realizează în condiţii şi
ritmuri prestabilite, pe baza respectării principiului subsidiarităţii.
Uniunea Europeană respectă identitatea naţională a statelor membre, în care
sistemele de guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum şi drepturile
fundamentale ale omului, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia Europeană de
apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată în noiembrie 1950, la
Roma.
În tratatul Uniunii Europene sunt stipulate obiective concrete privind taxele
vamale, politicile economice, uniunea monetară etc.
În spiritul Tratatului a fost iniţiată Conferinţa Interguvernamentală a
Uniunii Europene, ca forum în care pot fi determinate amendamentele de la
tratatele existente sau pot fi elaborate noi tratate.
Prin procesul constituirii sale, prin conţinutul obiectivelor ei, prin specificul
mecanismelor utilizate, ca şi prin efectele obţinute până acum, Uniunea Europeană se
dovedeşte a fi o formă avansată de integrare economică internaţională. Pentru
susţinerea acestei aprecieri surprindem unele coordonate majore ale Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este expresia mai multor trepte evolutive de integrare,
pe care le-au parcurs regionalismul şi multilateralismul în viaţa economică
internaţională. De aceea, Uniunea Europeană pune mai bine în corelaţie
componente esenţiale cum sunt: interesele strategice ale autorităţilor
guvernamentale din ţările implicate, grupurile de interese din ţările membre,
grupurile de interese şi autorităţile din ţările terţe. Corelarea acestora ţine seama de
ceea ce specialiştii numesc integrarea negativă şi integrarea pozitivă.
Integrarea negativă înseamnă eliminarea obstacolelor şi este relativ mai
simplă deoarece vizează reglementarea structurală, liberalizarea comercială etc.
Integrarea pozitivă înseamnă crearea de condiţii egale pentru funcţionarea
componentelor economice integrate, ceea ce este mai dificil deoarece implică
forme mai complexe de intervenţie şi armonizare a politicilor guvernamentale.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un proces superior de conlucrare

între statele participante referitor la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea
consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică etc. Fiind o
formă avansată de înţelegere, Uniunea Europeană demonstrează că armonizarea
instituţională devine insuficientă, impunându-se necesitatea transferării unor abilităţi
decizionale de la nivel naţional la nivelul unor instituţii unionale. În acest fel, se creează
instituţii decizionale integraţioniste comune de tipul organismelor internaţionale,
diminuându-se unele competenţe ale decidenţilor macroeconomici din ţările membre.
Aceasta duce la evidente efecte favorabile, dar nu trebuie scăpate din vedere şi anumite
efecte nefavorabile.

COMISIA
Propune

PARLAMENTUL COMITETUL
COMISIA ECONOMIC
EUROPEAN Adoptă o poziţie cu
Emite opinii ŞI SOCIAL
privire la opinia Emite opinii
Parlamentului şi
Comitetului

CONSILIUL MINISTERIAL
Adoptă o poziţie comună cu
majoritate calificată

PARLAMENTUL EUROPEAN O aprobă sau

O respinge
Trebuie să întreprindă următoarea nu se pronunţă
acţiune, în cel mult 3-4 luni
(în înţelegere cu Consiliul)

O amendează COMISIA
Revizuieşte propunerea
în cel mult 3 luni,
incluzând
amendamentele
CONSILIUL Parlamentului
CONSILIUL
MINISTERIAL
MINISTERIAL
Poate adopta propunerea
Adoptă
cu unanimitate în 3 luni. CONSILIUL MINISTERIAL propunerea
Dacă consiliul nu se În 3-4 luni: ţinând cont de
pronunţă se consideră că a) poate adopta propunerea poziţia comună
propunerea nu a fost Comisiei cu majoritate calificată
adoptată b) poate adopta amendamentele
Parlamentului cu unanimitate
c) poate amenda propunerea
Comisiei cu unanimitate

Figura 26.1 Modalitatea de cooperare între organele Uniunii Europene

Integrarea economică internaţională

Construcţia Uniunii Europene relevă un proces complex realizat

concomitent prin accentuarea integrării în plan intern şi prin extinderea ei în plan
extern, datorită aderării ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Astfel, se au în vedere
mai multe alternative de genul Europei cu o geometrie variabilă, al Europei
cercurilor concentrice, al Europei cu mai multe viteze de înaintare spre integrare.
Uniunea Europeană utilizează în mod benefic o ierarhie specifică în
politicile de conlucrare 5 , cum sunt: informarea, în sensul că partenerii convin să se
informeze reciproc în privinţa instrumentelor şi mecanismelor de politică
economică pe care urmează să le pună în operă; consultarea, în sensul că partenerii
îşi exprimă acordul cu privire la obligaţia lor atât pentru a se informa reciproc, cât
şi pentru a solicita sprijinul celorlalţi referitor la setul de decizii pe care
intenţionează să le adopte; coordonarea, în sensul că partenerii se obligă să fie de
acord cu privire la pachetul de acţiuni cerute de elaborarea şi aplicarea unor politici
comune coerente; unificarea, adică fie eliminarea instrumentelor naţionale şi
înlocuirea lor cu instrumente comune pentru întreaga zonă, fie adoptarea unor
instrumente identice de către toţi partenerii; armonizarea, adică îmbinarea perfectă,
prin bună înţelegere, a intereselor partenerilor în toate domeniile convenite
(figura 26.1).

Uniunea Europeană realizează obiectivele sale complexe cu beneficii mai

mari decât costurile.

Beneficiile decurg dintr-o mai bună alocare comună a factorilor de

producţie, din politicile de stabilizare a creşterii economice şi de redistribuire
echitabilă a veniturilor. În acest fel, prin unificarea şi armonizarea deciziilor se au
în vedere aspecte ca: posibilitatea de a echilibra veniturile cu cheltuielile bugetare
în acord cu nevoile interne; posibilitatea finanţării inflaţioniste a deficitului
bugetar; posibilitatea utilizării deprecierii monetare, ca modalitate de impulsionare
a exporturilor şi descurajare a importurilor; posibilitatea utilizării unei protecţii
secvenţiale a consumatorilor, a unor politici naţionale de sănătate şi de redistribuire
a veniturilor; posibilitatea folosirii unei politici naţionale externe costisitoare.
În acest context, un rol deosebit revine şi instituţiilor specializate ale
Uniunii Europene, care contribuie direct la funcţionarea cu efecte favorabile a
activităţii în diverse medii economico-sociale.

5
Vezi Dumitru Miron, Economia integrării europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998; Integrarea
economică regională, Bucureşti, Editura Silvy, 2001.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Uniunea Europeană este o formă avansată de integrare economică internaţională,

demonstrată prin efectele sale multiple: economice, sociale, culturale, financiar-
monetare, de stabilitate regională etc.

Integrarea pieţelor naţionale ale forţei de muncă şi capitalurilor determină

câştiguri semnificative de bunăstare pentru ţările participante. Integrarea pieţelor
naţionale de mărfuri dinamizează considerabil comerţul intra-industrial prin
valorificarea economiilor de scară, prin diversificarea obiceiurilor de consum între
ţările membre, prin adaptarea treptată a unor standarde uniforme la scară
comunitară, ceea ce încurajează practicile industriale comunitare uniforme.

Mecanismele pieţei unice a bunurilor materiale, serviciilor şi factorilor de

producţie favorizează reducerea costurilor atât în sectorul privat, cât şi în cel public,
creşterea nivelului general de eficienţă prin restructurarea sectorială şi prin asigurarea
unui mediu economic şi organizaţional mai concurenţial.

Piaţa unică stipulează activitatea firmelor pentru impulsionarea

restructurării inter şi intra-sectoriale, pentru creşterea volumului producţiei în
corelaţie cu nivelurile mai înalte ale cererii intracomunitare şi cu accentuarea
concurenţei extracomunitare prin preţuri.
Uniunea Europeană facilitează sporirea posibilităţilor firmelor de
colaborare cu partenerii din ţările membre, în privinţa cercetării ştiinţifice,
dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic. În acest sens, sporesc
abilităţile manageriale, se accentuează transferul de know-how şi ridicarea
calificării forţei de muncă deoarece lucrătorii în calitate de executanţi ai producţiei
şi managerii vor învăţa metode moderne de organizare, programare şi conducere a
producţiei.
Uniunea Europeană impulsionează, prin liberalizarea serviciilor monetar-
financiare, dinamica investiţiilor în domeniul pieţei unice şi creşterea fluxurilor de
capital într-un mediu concurenţial tot mai puternic.

De asemenea, sporeşte substanţial rolul uniunii monetare, prin introducerea, la

1 ianuarie 1999, a monedei unice – EURO, cu valenţe de eficienţă valorică substanţiale
pentru parteneri.

Tratatul de la Maastricht stipula că stabilitatea preţurilor constituie ţinta

esenţială a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Astfel, s-a pus
accentul pe sporirea anuală a Indicelui Agregat al Preţurilor de Consum (IAPC) sub
2%, care se poate înfăptui numai pe termen mediu. O asemenea ţintă este axată pe
Integrarea economică internaţională

zona EURO ca un sistem convergent, implicând menţinerea şocurilor sectoriale sau

regionale într-un ecart rezonabil 6 .
Toate acestea dovedesc utilitatea deosebită a Uniunii Europene atât pentru
ţările membre, cât şi pentru întreaga regiune. Totodată, ea constituie un centru
important de putere economică, un pol de referinţă pentru întreaga economie
mondială. Unii analişti surprind, însă, şi faptul că în efortul integrării trebuie să se
ţină seama de realitatea că Europa este o arhitectură mult prea eterogenă, mult mai
sensibilă decât SUA, în raport cu şocurile economice specifice acestui proces
complex de integrare.
În condiţiile economiei contemporane se accentuează fenomenele de
mondializare reflectate tot mai mult de existenţa şi funcţionarea societăţilor
transnaţionale, care au o forţă economică puternică, rivalizând cu aceea a unor ţări
dezvoltate.

Societăţile transnaţionale sunt firme gigantice care desfăşoară activităţi economice

multiple şi diversificate dincolo de graniţele naţionale, constituind un subsistem mondo-
economic. Ele au fost create iniţial, cu prioritate în industrie, dar s-au extins repede în
aproape toate domeniile mari ale economiei contemporane (comerţ în ansamblul său, cu
precădere în servicii, domeniul bancar-financiar, agricultură, investiţii etc.).

Favorabilităţi şi limite ale integrării României în Uniunea Europeană

Aspiraţiile integrării economiei României în Uniunea Europeană trebuie să

ţină seama de cel puţin două categorii de parametri. Prima categorie derivă din
specificul şi particularităţile economice, geografice, politice şi culturale ale noastre.
A doua categorie derivă din interesele şi comportamentele celorlalte ţări în cadrul
relaţiilor economice internaţionale. Armonizarea acestor categorii de parametri se
impune pe baza respectării avantajelor reciproce şi a cerinţelor dreptului internaţional.

Favorabilităţile integrării economiei României în Uniunea Europeană reprezintă

avantajele care se pot obţine, faţă de situaţia în care nu s-ar apela la această aspiraţie de
integrare, adică de legături permanente şi sistematice cu economia celorlalte ţări.

6
Realizarea în practică a Strategiei monetare centrate pe stabilitate, promovată de Banca Centrală
Europeană a generat multe dispute referitoare la compatibilitatea între politica monetară şi structura
instituţională adecvată. S-au evidenţiat aspecte importante cum ar fi: concentrarea SEBC pe stabilitatea
preţurilor, preocuparea SEBC pentru probleme specifice ale ţărilor mai puţin dezvoltate, conferirea unui
rol important agregatelor monetare, confruntarea SEBC cu vulnerabilitatea lansării fiscale ş.a.
(Vezi Dumitru Miron, Stabilitate şi convergenţă în condiţiile lansării monedei unice europene, în
Relansarea creşterii economice în România, Bucureşti, Editura Economică, 2000, p. 416-423.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Asemenea favorabilităţi pot să rezulte dintr-o analiză riguroasă a

răspunsurilor formulate la diversele opţiuni sau alternative ale României, cum ar fi:
să nu participe la nici unul dintre genurile de aranjamente de integrare economică
şi politică; o eventuală redefinire a condiţiilor racordării sub alte forme sau
componente, faţă de cele cunoscute pe plan mondial; stabilirea de relaţii
economice, comerciale şi politice cu grupări integraţioniste din Europa şi din afara
acesteia; adoptarea de variante de strategii de dezvoltare cum sunt cele folosite de
„tigrii asiatici”; accentuarea unor forme de integrare de complexitate mai redusă,
cum ar fi acordurile de creare a unor zone de liber-schimb; conceperea unor căi de
aderare cu geometrie variabilă la organisme de tipul Uniunii Europene etc.
Asemenea alternative pot deveni viabile şi pot să creeze avantaje care
trebuie puse însă în balanţă cu cele ce se obţin din formele de integrare ce
funcţionează în prezent.

Având în vedere stadiul actual al racordării economiei noastre (dar şi a altor ţări)
la economia mondială, se poate aprecia că nu există o schemă unică, imuabilă în acest
sens, care să fie aplicată cu efecte optime la diferitele ţări din Europa Centrală şi de Est.

Demonstraţia economică depinde în esenţă şi de factori sociali, culturali

sau politici, diferiţi de la o ţară la alta.
Realizarea favorabilităţilor care să se concretizeze hotărâtor în potenţarea
dezvoltării eficiente a economiei româneşti implică cel puţin următoarele segmente
principale ale unui mecanism rentabil de integrare: aplicarea unui cadru legislativ
adecvat în care să se desfăşoare relaţiile economice internaţionale eficiente;
înlocuirea instituţiilor vechi cu altele noi încadrate cu profesionişti de mare
competenţă ştiinţifică şi integritate morală; corelarea optimă a instrumentelor
specifice economiei naţionale în economia mondială, întemeiate pe
descentralizarea deciziilor economice, comerciale, valutare şi pe stimularea
agenţilor economici etc.
Interrelaţia puternică între dezvoltarea economiei naţionale şi a economiei
mondiale arată că opţiunilor strategice din domeniul integrării se conturează într-un
anume context social-politic, deoarece numai soluţiile tehnocratice nu sunt
suficiente pentru alegerea celei mai bune forme şi a celui mai potrivit mecanism de
asigurare a favorabilităţilor corespunzătoare în planul mondoeconomiei.

Astfel, mecanismul integrării economiei naţionale în Uniunea Europeană

reprezintă totalitatea principiilor, normelor legale, instituţiilor, instrumentelor şi
pârghiilor care asigură desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale în acord cu
obţinerea favorabilităţilor necesare înfăptuirii obiectivelor strategice de dezvoltare
economico-socială a ţării.
Integrarea economică internaţională

El cuprinde: cadrul normativ creat prin legislaţia economică, generală şi

specifică; sistemul organizatoric – instituţional; sistemul de prognoză; sistemul
instrumentelor şi pârghiilor adecvate; sistemul de stimulare materială.

Integrarea economiei României în Uniunea Europeană se loveşte de unele limite

sau restricţii, ce decurg din stadiul dezvoltării economiei noastre, precum şi din starea
generală a economiei mondiale.

Asemenea limite sau restricţii sunt: caracterul energointensiv al producţiei

industriale şi structura învechită a industriei ca ramură; nivelul pronunţat al uzurii
morale a capitalului fix; nivelul redus al eficienţei economico-sociale; fărâmiţarea
proprietăţii agricole, care este departe de dimensiunea optimă; infrastructura
economică slabă; gradul redus al satisfacerii cererii pe piaţa internă şi nivelul
scăzut al eficienţei ofertei pe piaţa externă; realizarea unei insuficiente activităţi de
marketing în relaţiile de comerţ internaţional; cadrul legislativ şi, în general, un
mecanism insuficient adaptat la cerinţele pieţei mondiale.
Asemenea limite ies în relief prin mai multe dezechilibre şi contradicţii ce
vin din trecut şi se manifestă în ansamblul evoluţiei economiei naţionale şi în
integrarea ei pe plan internaţional.

Dezechilibrele din economia românească şi-au găsit expresia în principalele

corelaţii de eficienţă, aceasta din urmă fiind măsurată atât în forma clasică (consum de
factori de producţie-rezultate), cât şi sub forma modernă a unor combinaţii de genul
efort-efort, dar şi efect-efect.

Una dintre aceste corelaţii dezechilibrante se referă la raporturile dintre

produsul global, cheltuielile materiale şi valoarea adăugată creată în economia
noastră, raporturi care pun în evidenţă eficienţa scăzută a activităţilor economice
agregate la nivel naţional şi influenţează nefavorabil integrarea în Uniunea Europeană.
Decalajul care s-a creat între consumul sporit de factori de producţie şi
randamentul scăzut al utilizării acestora este rezultatul unui grad de dotare tehnică
şi tehnologică deficitar, al opţiunilor nerealiste în dimensionarea şi structurarea
unor elemente ale efortului investiţional. De asemenea, acest decalaj reflectă
contradicţia dintre obiectivele dezvoltării economice şi resursele posibil de atras, ca
şi suprasolicitarea factorilor extensivi de susţinere a unor ritmuri exagerate de
creştere economică, în dauna calităţii acestor factori. În structura aparatului tehnic
de producţie există importante capacităţi de producţie nefolosite, având consecinţe
nefavorabile asupra echilibrului fizic al producţiei, asupra eficienţei şi rentabilităţii
producţiei, implicit asupra competitivităţii economiei româneşti pe plan mondial.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Dezechilibrele şi contradicţiile din economia românească trebuie examinate

atent şi, totodată, se impune folosirea unui sistem de acţiuni pentru diminuarea sau
eliminarea efectelor lor negative asupra integrării economiei noastre în plan european şi
mondial.

În primul rând, se impune transformarea profundă a mecanismului

economiei reale, care să ducă la sporirea eficienţei activităţii în producţie şi la
obţinerea unui nivel ridicat de competitivitate pe piaţa mondială.
În al doilea rând, este necesară diagnosticarea precisă a situaţiei cererii de
bunuri economice pe piaţa internă, bunuri care fac obiectul relaţiilor economice
externe promovate de România. Menţinerea pe o perioadă mare a unui nivel redus
de satisfacere a cererii de bunuri economice pe piaţa internă poate să influenţeze
negativ exportul şi să stimuleze importul, determinând eforturi materiale şi
financiare suplimentare şi generând datorie externă. Atunci când, însă, se asigură
un grad corespunzător de satisfacere a cererii pe piaţa internă un timp îndelungat,
se poate stimula capacitatea de performanţă a activităţii economice pentru
producerea bunurilor respective, sporind importul printr-un export eficient,
competitiv.
În al treilea rând, exportul românesc trebuie să fie influenţat în sensul
specializării lui prin producerea de bunuri economice eficiente pe care piaţa internă
are capacitatea suficient de puternică să le absoarbă sistematic, astfel încât exportul
bunurilor respective să se dovedească a fi expresia unei valorificări superioare a
resurselor economice.
În al patrulea rând, importul trebuie să decurgă din nevoile de producţie şi
consum, fiind dimensionat în aşa fel încât să corespundă posibilităţilor de plată pe
care le oferă exportul.
În al cincilea rând, integrarea avantajoasă a economiei româneşti în
exigenţele economiei mondiale implică şi soluţionarea corespunzătoare a
convertibilităţii leului. Aceasta trebuie să exprime creşterea performanţelor de
eficienţă şi calitate ale economiei noastre, asigurându-se, pe această bază, cerinţele
creşterii forţei de concurenţă pe piaţa mondială.

Aceste măsuri au caracter complex şi deosebit de sensibil, deoarece se referă

concomitent şi la favorabilităţile care trebuie amplificate, şi la restricţiile sau limitele care
trebuie diminuate. De aceea, ele se impun a fi concepute ca pachete de acţiuni şi măsuri,
care să se aplice riguros în toate momentele şi la fiecare componentă, specifice politicii
de integrare profitabilă a economiei naţionale româneşti în structurile economice
europene şi mondiale.
Integrarea economică internaţională

26.3 Politica României în procesul integrării în Uniunea Europeană

Politica ţării noastre de integrare în Uniunea Europeană ţine seama de o

idee fundamentală potrivit căreia această integrare este o necesitate durabilă, care
presupune o sumă de exigenţe economice, sociale, politice, culturale, pentru
îndeplinirea cărora trebuie să acţioneze concertat întreaga populaţie. Naţiunea
română are nevoie să cunoască exact aceste exigenţe, raportul în care ea se află cu
ele, avantajele şi dezavantajele ce le implică un proces de o asemenea amploare.

Conceptul de politică de integrare în Uniunea Europeană este deosebit de

complex, presupunând nu numai aspecte economice, ci şi aspecte sociale, politice,
culturale ş.a.

Uneori acest concept tinde să urmeze logica politică, mai degrabă decât pe
cea strict economică. Raţiunile de natură politică devansează procesele de integrare
cu piaţa comunitară a bunurilor materiale şi serviciilor, precum şi cu piaţa
capitalurilor, a forţei de muncă etc. Asemenea raţiuni politice pot fi: dificultatea
armonizării intereselor sectoarelor economice care solicită protecţie crescândă;
folosirea unor mijloace politice alternative pentru a se influenţa procesele
economice (de exemplu, politici de ajustare structurală, barierele netarifare,
metodele administrative etc.); folosirea la nivel naţional a unor forme fundamentale
de politică economică, cum ar fi politica de creştere economică, politica de
distribuire a veniturilor etc.

Aderarea României la Uniunea Europeană este o opţiune generală ce se găseşte în

relaţie cu reforma economică, cu edificarea unei societăţi noi, democratice, în ţara noastră.

Strategia naţională de pregătire pentru aderarea României la Uniunea

Europeană 7 şi Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen
mediu ţin seama de condiţiile concret istorice de la noi, de stadiul evoluţiei şi de
perspectivele româneşti în vederea integrării europene, de condiţiile concret-
istorice de la noi, de stadiul de dezvoltare şi de perspectivele economiei naţionale.
Acordul european de Asociere a României la Uniunea Europeană a intrat în
vigoare la 1 februarie 1995. El instituie o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Acordul

7
Vezi La stratégie nationale de la préparation pour l’adhésion de la Roumanie a l’Union Europeéne,
Snagov, 1995, Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, Guvernul
României, martie, 2000.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

include o perioadă de tranziţie cu durată de maximum zece ani, în două etape

succesive, fiecare durând în principiu cinci ani.

Ţinând seama de realităţile României şi de prevederile acestui acord, se

cristalizează trăsăturile principale ale politicii ţării noastre de integrare în Uniunea
Europeană, sistematizate după criterii precise. Cel mai util este criteriul metodologic de
abordare a diverselor laturi ale politicii de integrare.

Potrivit acestui criteriu, pot fi surprinse mai multe trăsături:

a) Includerea în substanţa acestei politici a obiectivelor proprii, naţionale,
corelate cu obiectivele globale, planetare, care să se armonizeze în dinamica lor
temporală şi spaţială. Se folosesc, astfel, sistemul promoţional, sistemul normativ
pentru operaţionalizarea obiectivelor specifice, împreună cu structurile administrative,
cu tehnicile şi procedeele corespunzătoare spaţiului economic planetar.
b) Conceperea modelelor de cooperare economică şi etapizarea procesului
de integrare, ţinându-se seama de sensurile multiple ale conceptului de integrare,
care nu trebuie redus cumva la cel de „asimilare” economică. Acest aspect poate
declanşa confruntări de opinii în interiorul ţării noastre, dar şi cu reprezentanţii
altor ţări, cu cei care îşi oferă experienţa şi serviciile pentru o integrare mutual
avantajoasă. În acest context, nu trebuie să se admită concesii pe seama
suveranităţii şi a demnităţii naţionale.
c) Politica României de integrare în Uniunea Europeană ţine seama de
situaţia concretă a economiei noastre, de faptul că ea parcurge o evidentă tranziţie
prin criză spre economia cu piaţa concurenţială. Aceasta implică un management
economico-social adecvat pentru gestionarea corectă a reformelor, pentru
eficientizarea activităţii economice la toate nivelurile de agregare, astfel încât să se
poată respecta angajamentele pe care ţara noastră, precum şi partenerii ei, şi le-au
asumat sau urmează să şi le asume pe plan internaţional.
d) Stabilirea în mod ştiinţific şi realist a formelor şi modalităţilor de
integrare în Uniunea Europeană, fixându-se exact reglementările legale, cadrul de
înfăptuire a drepturilor şi obligaţiunilor ce rezultă din relaţiile tot mai ample cu
partenerii străini. Este important să se ţină seama că se pot întâmpina unele
dificultăţi care rezultă din aprecierea globală a situaţiei ţării noastre, ca şi a situaţiei
ţărilor superindustrializate, cu economie de piaţă avansată, eludându-se unele
dificultăţi cu care se confruntă chiar aceste ţări.
Integrarea economică internaţională

e) Oportunităţile pentru o calitate nouă în relaţiile specifice integrării

României în Uniunea Europeană derivă din caracterul de asociere pe care îl
cunosc diverse acorduri ce se stabilesc între România şi partenerii săi străini.
Aceasta presupune urmărirea riguroasă a opţiunilor stipulate în diferite acorduri de
asociere, începând cu stabilirea lor şi ajungând la punerea în operă, integral, a
acestora pentru a se obţine cât mai repede posibil avantajele reciproce.
La Summitul de la Copenhaga din decembrie 2002, România a obţinut
menţionarea datei de 1 ianuarie 2007 drept moment al aderării la Uniunea
Europeană. S-a prezentat „Foaia de parcurs” pentru următorii cinci ani, prin care se
stipulează priorităţile pe care România trebuie să le îndeplinească până la acea
dată. În aprilie 2005, România a semnat acordul de aderare, urmând să se
îndeplinească procedurile corespunzătoare la nivel naţional şi Europa până în 2007.

Obiectivele şi formele politicii României de integrare în structurile europene

sunt multiple şi interdependente în mod organic, deoarece unul sau mai multe obiective
poate (pot) genera o formă sau mai multe forme adecvate, greu de delimitat cu exactitate
sub aspect cantitativ şi calitativ-structural.

Astfel de obiective pot fi:

• utilizarea unui cadru propice de integrare economică complexă şi a unui
dialog structurat permanent în acest scop;
• stabilirea şi respectarea riguroasă a structurilor operaţionale compatibile
cu interesul naţional şi mondial, ca şi a aranjamentelor bi şi
multilaterale cu statele lumii;
• ameliorarea utilizării avantajelor comerciale acordate României, care
trebuie să exprime accesul produselor româneşti pe piaţa comunitară;
• racordarea sistemului naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică cu exigenţele procesului mondial de integrare, sporind
profitabilitatea oportunităţilor oferite prin programele comunitare de
cercetare în contextul dezvoltării societăţii informaţionale;
• încurajarea investiţiilor străine în România, prin ameliorarea cadrului
legislativ şi prin luarea în considerare a reglementărilor regionale sau
globale pertinente;
• amplificarea relaţiilor interumane privind circulaţia persoanelor;
• continuarea modernizării sistemului de învăţământ românesc şi
realizarea unei concordanţe între filialele şi programele de studii
existente în România şi cele ale Comunităţii Europene;
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

• promovarea şi intensificarea cooperării în domeniul culturii, al

audiovizualului, al informaţiilor şi comunicaţiilor pentru punerea în
valoare a patrimoniului cultural românesc la nivel regional şi global;
• elaborarea şi aplicarea, în cadrul politicilor comunitare de dezvoltare şi
de cooperare, a politicii naţionale compatibile cu standardele
internaţionale.

Astfel de obiective şi forme implică o acţiune convergentă şi consecventă, ce

trebuie desfăşurată la toate nivelurile şi structurile societăţii româneşti, prin mecanisme
adecvate, care să permită integrarea României în structurile europene, sub aspect
structural, funcţional şi profitabil. Aceste mecanisme trebuie gestionate în mod
operaţional la nivel central şi local, prin instituţii specifice relaţiilor de parteneriat, care
să urmărească sistematic promovarea şi respectarea loială a drepturilor şi obligaţiilor
reciproc asumate.

Politica României de integrare în Uniunea Europeană nu este un scop în

sine, ci trebuie să ducă la asigurarea prosperităţii populaţiei, cu atât mai mult cu cât
realitatea demonstrează că transpunerea în practică a acestei politici înseamnă
avantaje incontestabile pentru noi, dar şi unele renunţări.

Efectele politicii româneşti de integrare în Uniunea Europeană le putem sesiza pe

termen scurt şi pe termen lung.
Pe termen scut relevăm următoarele aspecte:
- stimularea activităţii economice, a producţiei, îndeosebi a celei pentru
export;
- îmbunătăţirea exportului sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, ca
şi stimularea importului raţional;
- impulsionarea restructurării economice, în general, şi a celei
industriale, în special;
- incitarea infuziei tehnologice şi ştiinţifice;
- facilitarea accesului pe variate pieţe de desfacere cu bunuri de calitate
superioară;
- utilizarea eficientă a asistenţei financiare externe;
- stimularea cooperării economice internaţionale în scopul îndeplinirii
obiectivelor prioritare din fiecare etapă de evoluţie a economiei;
- stabilitatea preţurilor pe piaţa internă şi jugularea inflaţiei;
- îmbunătăţirea funcţionării pieţei monetar-financiare;
- stimularea investiţiilor externe şi creşterea încrederii între partenerii de
afaceri români şi străini.
Integrarea economică internaţională

Pe termen lung, politica României de integrare în Uniunea Europeană

vizează următoarele aspecte:
- ridicarea nivelului de eficienţă economică printr-o activitate bazată pe
raţionalitate ştiinţifică, managerială şi ecologică, precum şi creşterea
susţinută a standardului calităţii vieţii populaţiei României, în cadrul
economiei umane;
- crearea de zone de comerţ liber, prin eliminarea barierelor vamale şi a
celor netarifare din calea comerţului reciproc;
- corelarea preţurilor din ţara noastră cu cele din ţările avansate şi cu
nivelul veniturilor populaţiei, în special al salariilor;
- ridicarea dezvoltării economiei naţionale a României şi a economiei
celorlalte ţări, prin logica injoncţiunii tuturor şanselor relaţiilor
internaţionale şi înlăturarea absolutizării unei singure direcţii de
înaintare;
- instaurarea unei diplomaţii realmente eficiente, prin lichidarea oricărei
tendinţe de superficialitate, de amatorism politic, de disensiuni ridicole
privind corelarea interesului naţional cu cel global, mondial.

Toate acestea sunt efecte ale unei politici economice multidimensionale, cu mai
multe alternative şi cu luarea în calcul a mai multor sensuri de mişcare în relaţiile
internaţionale promovate de România.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE-CHEIE

• Complementaritate internaţională • Consiliul European

• Zonă de comerţ liber • Parlament European
• Uniune vamală • Regionalism şi multilateralism
• Piaţă comună • Integrare negativă
• Uniune economică • Integrare pozitivă
• Integrare economică internaţională • Mecanism rentabil de integrare
• Uniunea Europeană • Politică de integrare în Uniunea
• Moneda unică Europeană
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

ÎNTREBĂRI

ƒ Ce legătură există între complementaritatea internaţională şi modul de utilizare a

factorilor de producţie?
ƒ Care sunt caracteristicile complementarităţii internaţionale?
ƒ Cum se defineşte locul economiei naţionale în economia mondială?
ƒ Explicaţi mecanismul specific al racordării României la economia mondială?
ƒ În ce constau necesitatea şi posibilitatea racordării economiei româneşti la economia
mondială?
ƒ Care sunt formele de integrare economică internaţională? Explicaţi-le.
ƒ Ce cauze generează integrarea economică internaţională?
ƒ Care este geneza Uniunii Europene?
ƒ Ce favorabilităţi decurg din integrarea României în Uniunea Europeană? Dar
neajunsuri? Realizaţi o balanţă a acestora.
ƒ Ce este şi care sunt componentele politicii României de integrare în Uniunea
Europeană?
ƒ Ce este „Foaia de parcurs”?

APLICAŢII

1. Principalele cauze al integrării economiei internaţionale sunt:

a) diminuarea fluxurilor economice internaţionale;
b) atenuarea concurenţei pe piaţa mondială;
c) internaţionalizarea factorilor de producţie;
d) adâncirea unor imense decalaje economice regionale sau mondiale;
e) reducerea diviziunii mondiale a muncii.

2. Uniunea Europeană:
a) este expresia mai multor trepte evolutive de integrare;
b) are o structură instituţională diferită de cea statală;
c) nu se poate extinde în nici o direcţie;
d) a luat fiinţă în anul 1952;
e) include doar economiile de mare performanţă între care există inegalităţi.

3. Uniunea Europeană cuprinde:

a) doar economii din Europa Occidentală;
b) numai economii din Europa Centrală;
c) exclusiv ţări cu economii complexe;
d) doar economii cu ritmuri egale de creştere economică;
e) comunităţi economice europene, completate cu politici şi forme de cooperare
precise.
Integrarea economică internaţională

4. Obiectivele Uniunii Europene sunt:

a) promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil;
b) afirmarea identităţii sale pe scena internaţională;
c) întărirea protecţiei şi intereselor resortisanţilor statelor membre;
d) dezvoltarea cooperării strânse în domeniile justiţiei şi afacerilor interne;
e) toate cele de mai sus.

5. Criteriul metodologic de abordare a diverselor laturi ale politicii de integrare

presupune:
a) corelarea obiectivelor proprii, naţionale cu cele globale, planetare;
b) conceperea modelelor de cooperare economică şi etapizarea procesului de
integrare;
c) luarea în calculele integrării a tranziţiei prin criză spre economia de piaţă
concurenţial-funcţională;
d) stabilirea ştiinţifică a formelor şi modalităţilor de integrare în U.E.;
e) toate alternativele anterioare.

6. Efecte ale politicii României de integrare în U.E. sunt, pe termen scurt:

a) accelerarea restructurării economiei;
b) utilizarea eficientă a asistenţei financiare externe;
c) stimularea infuziei tehnologice şi ştiinţifice;
d) stimularea investiţiilor externe;
e) toate variantele arătate mai sus.

7. Efecte ale politicii României de integrare în U.E. sunt, pe termen lung:

a) ridicarea nivelului general de eficienţă economico-socială;
b) creşterea gradului de dezvoltare a economiei naţionale şi, pe această bază,
diminuarea decalajelor economice;
c) ocuparea optimă a resurselor de muncă şi eliminarea fenomenelor inflaţioniste;
d) corelarea preţurilor din ţara noastră cu cele din ţările avansate şi cu nivelul
veniturilor populaţiei, în special al salariilor;
e) toate variantele a-d.

8. Adevărat sau fals?

„Integrarea în Uniunea Europeană implică pierderea fiinţei naţionale şi a tradiţiilor
popoarelor din ţările respective.”

9. Adevărat sau fals?

„Politicile de conlucrare din Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile
informării, consultării, coordonării, unificării şi armonizării.”

10. Adevărat sau fals?

„Structura instituţională a Uniunii Europene este asemănătoare cu cea statală.”