Professional Documents
Culture Documents
Eleonora SCHILLER
FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA
CROMATICII DENTARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
VÂLCEANU, ANCA
Fiziologia şi patologia cromaticii dentare / Anca
Vâlceanu, Constantin Vârlan, Eleonora Schiller. - Timişoara :
Orizonturi Universitare, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-638-291-5 ; ISBN (13) 978-973-638-291-8
I. Vârlan, Constantin
II. Schiller, Eleonora
616.314
Anca VÂLCEANU Constantin VÂRLAN
Eleonora SCHILLER
FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA
CROMATICII DENTARE
Referent ştiinţific
Prof. univ. dr. Elisabeta BRATU – Universitatea de Medicină şi
Farmacie "Victor Babeş" din
Timişoara
Consilier editorial
Prof.dr.ing. Ştefan KILYENI
Tehnoredactare computerizată
Anca VÂLCEANU
Coperta
Anca VÂLCEANU
Dan NIŢU
PREFAŢĂ ................................................................................................................5
CUPRINS .................................................................................................................7
1. LUMINA ŞI CULOAREA .................................................................................9
2. SPECIFICAŢIA CULORII, COLORIMETRIA ...........................................15
2.1. Sisteme de ordonare a culorilor ...................................................................15
2.2. Instrumente optice de măsura a culorii ........................................................19
3. REPRODUCEREA ŞI CLASIFICAREA CULORILOR ...................................21
4. PERCEPŢIA CROMATICĂ ...........................................................................27
4.1. Aparatul vizual uman ...................................................................................27
4.2. Caracteristicile percepţiei cromatice ...........................................................31
4.3. Factorii care influenţează percepţia cromatică ............................................32
4.4. Deficienţe în percepţia culorilor...................................................................33
4.5. Percepţia estetică a culorilor .......................................................................34
5. FIZIOLOGIA CROMATICII DENTARE .....................................................35
5.1. Structura ţesuturilor dure dentare .................................................................35
5.2. Caracteristicile cromatice ale structurilor dure dentare ...............................38
6. COLORIMETRIA ÎN MEDICINA DENTARĂ ..............................................47
6.1. Metoda clasică de analiză a culorii dinţilor..................................................47
6.2. Metode digitale de analiză a culorii dinţilor ................................................58
6.3. Analiza şi comunicarea culorii dinţilor .......................................................69
7. PATOLOGIA CROMATICII DENTARE ......................................................73
7.1. Etiologia şi diagnosticul discromiilor dentare .............................................73
7.1.1. Discromiile dentare intrinseci ...........................................................74
7.1.2. Discromiile dentare extrinseci ..........................................................86
7.1.3. Discromiile dentare mixte (internalizate)...........................................89
7.2. Indicaţii terapeutice în discromiile dentare .................................................96
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................109
Capitolul 1
LUMINA ŞI CULOAREA
Lumina alcătuită din radiaţii de o singură lungime de undă, care este percepută
de ochi ca având o singură culoare, se numeşte monocromatică.
10 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
în celălalt mediu. Cu cât indicii de refracţie a două suprafeţe au valori mai apropiate,
cu atât vor fi mai asemănătoare caracteristicile optice ale materialelor respective
(indicele de refracţie al unui material reprezintă raportul dintre viteza luminii în vid
şi viteza de propagare a luminii în materialul respectiv1).
La trecerea printr-o prismă optică, un fascicul luminos este de două ori refractat
(fenomen denumit dispersia luminii), o dată la intrarea în prismă şi a doua oară la
ieşirea din prismă; acest fenomen a fost descoperit în urmă cu aproximativ 300 de
ani de Isaac Newton. La ieşirea din prismă lumina albă este descompusă, formându-se
astfel, spectrul luminos (fig. 1.2.).
verde/ green (G), albastru/ blue (B), violet/purple(P) sau ca amestec, în diferite
proporţii, a două culori primare (pigmenţi). Sistemul Munsell cuprinde 5 nuanţe
principale plasate la intervale egale de-a lungul circumferinţei cercului: 5R, 5Y, 5G,
5B, 5P. Fiecare interval de culoare este divizat în câte 10 nuanţe intermediare; în
total 100 de subdiviziuni (fig.2.1.A).
Luminozitatea Munsell reprezentată în figura 2.1.B. pe axa centrală, exprimă
percepţia vizuală a cantităţii de lumină reflectată de o mostră de culoare (fracţiunea
de lumină reflectată din lumina incidentă). Reflexia este maximă pentru albul pur şi
are valoarea 10 şi minimă pentru negrul pur, care are valoarea luminozităţii 0.
Culorile neutre alb, negru şi diferitele tonuri de gri care se găsesc între aceste
două extreme nu prezintă atributul nuanţei.
Saturaţia Munsell este o caracteristică prin care se descrie percepţia vizuală a
unei mostre de culoare raportată la poziţia ei faţă de culoarea acromatică cu aceeaşi
luminozitate. Saturaţia se măsoară pe o scală de la 0 la 10; valoarea 0 corespunde
culorii acromatice, iar valoarea 10, nivelului maxim de saturaţie, nivel care depinde
de nuanţă.
Cu cât valoarea saturaţiei este mai apropiată de 0 cu atât culoarea este slabă
sau puţin saturată; cu cât valoarea saturaţiei este mai apropiată de 10, cu atât culoarea
respectivă este mai tare sau mai puternică.
Sistemul CIE
În cadrul sistemului CIE, elaborat în 1931 de „Commission Internationale de
l'Eclairage”, orice culoare poate fi specificată printr-o triadă de numere (X,Y,Z) care
exprimă cantităţile de roşu, verde şi respectiv, albastru (culorile primare recepţionate
de cele trei tipuri de celule cu conuri) necesare pentru a obţine culoarea respectivă
în condiţii de iluminare standard şi utilizând un colorimetru standard. Aceste trei
numere au fost numite valori „tristimulus” şi corespund domeniilor spectrale respec-
tive; valorile „tristimulus” care caracterizează percepţia cromatică sunt redate în
figura 2.2. O deficienţă a sistemului CIE este faptul că acest model de specificare a
culorii nu ia în considerare parametrul „luminozitate”.
Sistemul CIELAB
În 1976, prin corelarea celor două sisteme de ordonare a culorilor (CIE şi
Munsell) a luat naştere sistemul CIE L*a*b* sau CIELAB.
Spaţiul de culoare al sistemului CIELAB prezintă o scară a luminozităţii
(L* cu valori cuprinse între 0 şi 100) şi 2 axe opuse care corespund nuanţelor de la
roşu la verde (a*) şi, respectiv, de la galbel la albastru (b*). În figura 2.3. se poate
observa că reprezentarea tridimensională a sistemului CIELAB este similară cu cea
a sistemului Munsell, în ambele cazuri, scara luminozităţii (de la alb la negru) fiind
localizată în centrul spaţiului de culoare. Axa C*ab este o scală deschisă cu originea
în zero care include toate culorile neutre, iar unghiul hab, numit „unghi de nuanţă”
poate avea valorile cuprinse între 0 şi 360 grade. Culorile sunt aranjate după secvenţele
culorilor curcubeului.
Sistemul CIELAB oferă în plus posibilitatea evaluării diferenţelor care există
între două culori apropiate, sub aspectul tuturor parametrilor (nuanţă, saturaţie,
luminozitate).
18 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Fig. 2.2. Cele trei funcţii care caracterizează valorile tristimulus ale percepţiei
cromatice, conform CIE 1931 (linia plină) şi CIE 1964 (linia întreruptă)
de fotopigmenţi din celulele cu conuri de la nivelul retinei. Teoretic, dacă cele trei
lungimi de undă sunt amestecate, poate rezulta lumina albă (fig. 3.1); din această
cauză, aceste culori au fost denumite culori primare aditive3.
Culorile primare se pot defini ca un grup de trei culori, dintre care nici una
nu poate fi obţinută prin amestecarea celorlalte două şi care amestecate în proporţii
convenabile pot da orice altă culoare2. Un caz particular al culorilor primare este
grupul culorilor fundamentale, alese convenţional pentru obţinerea oricărei culori
prin amestec aditiv; în fizică aceste trei culori fundamentale sunt roşu (R), având
lungimea de undă λ = 7000 Ǻ, galben (G), de fapt un verde-gălbui cu λ = 5461 Ǻ şi
albastru (A), un albastru-indigo cu λ = 4358 Ǻ 5.
Amestecul radiaţiilor luminoase monocromatice este diferit de cel al pigmenţilor
de culoare primari; în primul caz este vorba despre emisie de lumină, pe când în cel
de-al doilea, de lumină absorbită, respectiv, reflectată.
Pigmenţii de culoare primari sunt aceia care nu pot fi obţinuţi prin amestecarea
altor culori; ei sunt foarte asemănători cu culorile primare substractive, fiind numiţi
în mod convenţional roşu, galben şi albastru (în loc de violet, galben şi turcoaz).
Ca şi în cazul culorilor primare substractive, aceste culori sunt percepute atunci
când una din cele trei lungimi de undă corespunzătoare culorilor RGB este absorbită;
roşul se percepe când este absorbit verde, galben, când este absorbit albastru, şi
albastru este perceput când este absorbit roşu.
Prin combinarea a doi pigmenţi primari se obţine o culoare secundară; dacă
se combină roşu cu galben se obţine portocaliu, galben cu albastru generează verde,
iar roşu cu albastru, violet (fig. 3.2). Aceste trei culori (portocaliu, verde şi violet)
sunt denumite culori secundare.
R G P
G A Vd
A R Vt
Fig. 3.2. Prin combinarea pigmenţilor de culori primare (roşu, galben şi albastru)
se obţin culorile secundare portocaliu, verde şi violet (amestec substractiv)
24 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Interrelaţia care există între culorile primare şi cele secundare poate fi foarte
bine demonstrată cu ajutorul roţii culorilor (fig. 3.3); o particularitate a acestui sistem
de aranjare a culorilor este faptul că o culoare primară este întotdeauna opusă unei
culori secundare. Cele două culori opuse, poartă numele de culori complementare;
perechile de culori complementare sunt: roşu – verde, galben – violet şi albastru –
portocaliu.
R
P
Vt
G
A
Vd
R G A
Vd Vt P
Fig. 3.4. Culorile complementare aşezate una lângă alta se intensifică reciproc
Cap. 3. Reproducerea şi clasificare culorilor 25
R Vd Gri
G Vt Gri
A P Gri
bilitate maximă la lungimi de undă cuprinse între 440 - 450 nm, 525 – 545 nm şi
565-575 nm. Aceste lungimi de undă coincid cu receptivitatea maximă a retinei,
prima fiind în zona albastru-indigo a spectrului, a doua în cea verde-galben, iar a
treia în cea roşu-portocaliu6 (fig. 4.3).
Sursa de lumină
Calitatea sursei de lumină şi în special intensitatea şi compoziţia radiaţiei
luminoase influenţează percepţia cromatică, ştiut fiind faptul că acuitatea vizuală
creşte o dată cu deschiderea pupilei. Un diametru pupilar suficient de mare, care să
permită o percepţie corectă a culorii necesită o iluminare a cărei intensitate să aibă
valori cuprinse între 1600-2000 lux7.
Cea mai importantă sursă de lumină este soarele. Lumina naturală din zilele
senine este de fapt lumina solară reflectată înapoi spre cer.
Cap. 4. Percepţia cromatică 33
Distribuţia spectrală a luminii solare este diferită pe parcursul unei zile: dimi-
neaţa şi seara predomină radiaţiile cu lungimi de undă lungi (roşii şi portocalii), în
timp ce radiaţiile cu lungimi de undă scurte (verzi şi albastre) sunt dispersate în
atmosferă; acea-sta va avea ca rezultat o percepţie cromatică uşor denaturată, cu o
tentă uşor roşietică4.
Surselor de lumină artificiale au fost standardizate de către Commission
Internationale de l'Eclairage (CIE) în funcţie de efectul lor asupra percepţiei culorii.
Există 4 clase de lumină standard1,3(A,B,C,D), la care se adaugă sursele de lumină
fluorescente (F):
clasa A – filament tungsten, temperatură corelată culorii de 2856ºK;
clasa B – filament tungsten, filtru lichid, temperatură corelată culorii de 4874ºK;
clasa C – filament tungsten, filtru lichid, temperatură corelată culorii de 6774ºK;
clasa D – surse luminoase notate convenţional D50 şi D 65, care asigură o
iluminare similară cu lumina naturală, având o temperatură corelată culorii de
5000ºK, respectiv 6500ºK.
Pentru o percepţie cromatică de fineţe cea mai indicată sursă de lumină este
D50 şi D65 care au o temperatură corelată culorii similară cu cea a luminii naturale
de la ora prânzului, din zilele senine1.
Obiectul vizualizat
În condiţii de iluminare similare, pe lângă efectele de contrast deja amintite,
percepţia cromatică mai poate fi influenţată de mărimea obiectului, de forma, de
poziţia sa şi de proprietăţile de suprafaţă ale acestuia.
În anumite limite, percepţia caracteristicilor cromatice ale obiectelor înconju-
rătoare este direct proporţională cu mărimea acestora şi cu distanţa de la care sunt
analizate. Culoarea suprafeţelor plane şi netede este mai corect percepută decât în
cazul suprafeţelor neregulate şi rugoase.
Percepţia estetică a culorii este un proces analitic complex care presupune mai
mult decât simpla percepţie vizuală (a privi şi a vedea, pur şi simplu). Orice culoare
comunică o emoţie (plăcută sau neplăcută), generând o anumită dispoziţie sufletească10.
O suprafaţă acoperită de culori exercită asupra privitorului două efecte: un
efect fiziologic - concretizat în percepţia vizuală cromatică şi un efect psihologic –
determinat de vibraţia sufletească pe care o induce culoarea. Aceste două efecte sunt
aproape imposibil de separat, deoarece „foarte mult din ceea ce vedem se bazează
pe ceea ce simţim10”.
Efectul psihologic are la bază un proces asociativ în concordanţă cu cunoştinţele
şi experienţa personală. Prin mecanism asociativ culorile pot trezi sau accentua
anumite stări sufleteşti10: culoarea roşie prin asociere cu roşul sângelui, este percepută
ca o culoare stridentă, care agită; culoarea galbenă, este percepută ca o culoare caldă,
tot aşa cum culoarea albastră o percepem ca o culoare rece.
Capitolul 5
FIZIOLOGIA CROMATICII DENTARE
Analiza estetică a unui zâmbet, a unei arcade dentare sau a unui dinte vizează
două categorii de atribute: geometrice şi cromatice. Deşi în estetica dentară, aceste
atribute interesează toate structurile anatomice care compun surâsul unei persoane
(buze, dinţi şi gingie), precum şi felul în care aceste structuri se armonizează cu
întreaga faţă, în această lucrare vom face referire pe larg la culoarea dinţilor.
Pentru a înţelege caracteristicile cromatice ale dinţilor trebuie să analizăm
structura ţesuturilor dure dentare, comportamentul acestora faţă de radiaţia luminoasă
precum şi felul în care diferitele atribute geometrice ale esteticii dentare (vizibilitatea
dinţilor, alinierea şi aranjamentul lor, morfologia primară, secundară şi terţiară a
coroanelor dentare, etc.) influenţează percepţia culorii lor.
Coroana oricărui dinte natural indemn se compune din două ţesuturi dure:
smalţ şi dentină. Aceste două ţesuturi prezintă caracteristici topografice, structurale
şi de comportament optic foarte diferite; de aceea, măsurarea culorii dinţilor este
dificilă, mai ales în condiţiile în care aceştia se suprapun peste spaţiul întunecat din
interiorul cavităţii bucale şi sunt înconjuraţi de celelalte structuri existente (buze,
gingie).
Smalţul
Smalţul uman este cel mai dur ţesut al organismului, având rol protector şi
asigurând forma şi conturul coroanei dentare. Smalţul este alcătuit în proporţie de
96% din materie anorganică (fosfat de calciu cristalizat sub formă de hidroxiapatită),
1% din materie organică (colagen, lipide, hidraţi) şi 4% apă.
Grosimea smalţului este variabilă de-a lungul coroanelor dentare, fiind minimă
în regiunea coletului şi maximă la nivelul muchiei incizale şi pe vârful cuspizilor11;
de asemenea, grosimea smalţului ocluzal nu este uniformă la toţi dinţii (aproximativ
2 mm la incisivi, 2,5-3,3 mm la premolari şi 2,5-3 mm la molari1).
36 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Referindu-ne la cele trei valenţe ale culorii, descrise de Munsell, trebuie făcute
câteva specificări:
nuanţa dinţilor este determinată primordial de dentină; în cazul dinţilor vitali
sănătoşi, nuanţa se situează în spectrul culorii galbene (de la galben la galben-
roşiatic). Dacă ne raportam la cheia de culori Vitapan standard, nuanţa dinţilor
se încadrează predominant în categoria A, cu un mic procentaj în B.
saturaţia culorii este dictată tot de dentină, dar este influenţată şi de translucidi-
tatea şi grosimea smalţului. Cu cât stratul de smalţ este mai gros, cu atât nivelul
de saturaţie al culorii dintelui este mai scăzut, îmbrăcând aspectul unei saturaţii
difuze; în regiunea cervicală a coroanei, unde stratul de smalţ este subţire,
culoarea dintelui se caracterizează printr-o saturaţie densă;
luminozitatea dinţilor este determinată, în principal, de calitatea şi grosimea
smalţului; în zonele cu strat de smalţ gros, efectele optice se caracterizează prin
valori mari ale luminozităţii dinţilor.
Fluorescenţa dinţilor este consecinţa impresionării pigmenţilor de la nivelul
dentinei şi a joncţiunii amelo-dentinare de către radiaţiile ultraviolete din lumina inci-
dentă, rezultând o emisie de lumină intens albă sau albastră. Clinic, aceasta se traduce
prin apariţia pe suprafaţa dinţilor a unor arii de iridiscenţă albe sau albăstrui (fig. 5.2).
aspecte de la gri-albăstrui până la alb- strălucitor. Aceste fenomene se petrec mai ales
la nivelul marginii incizale, unde structura dentară este lipsită de dentină (fig. 5.3).
Efectele intense (Fig. 5.4) sunt arii restrânse de aspect alb/lăptos, intens
saturate situate în grosimea smalţului; un exemplu tipic sunt petele asociate cu
procesele de hipermineralizare ale smalţului.
Caracterizările se referă la două dintre cele mai comune aspecte ale efectelor
optice: petele şi fisurile smalţului, precum şi la caracteristicile zonelor din proximi-
tatea ariilor opalescente sau cu efecte intense (fig. 5.6).
diferiţi), se comportă din punct de vedere optic ca un mediu opac, ceea ce face
ca la acest nivel să predomine procesele de absorbţie, de refracţie şi de dispersie
ale luminii (fig. 5.7).
Percepţia estetică a culorii dinţilor presupune mai mult decât simpla comparare
a acestora cu mostrele de culoare standardizate din cheile de culori; aceasta deoarece,
aşa după cum am văzut, pe suprafaţa aceluiaşi dinte pot să existe zone cu grade diferite
de saturaţie şi luminozitate, arii opalescente sau fluorescente. Pentru reproducerea
acestor caracteristici individuale medicul trebuie să parcurgă cel puţin două etape
de analiză cromatică, şi anume: analiza cromatică grosieră (sau stabilirea culorii de
bază a dintelui – fig. 6.1) şi analiza cromatică de fineţe (fig. 6.2), cu precizarea
tuturor caracteristicilor (nuanţă, saturaţie, luminozitate, opalescenţă, transluciditate,
fluorescenţă).
48 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
materie de restaurări dentare estetice; în plus, s-au fabricat şi chei de culori pentru
nuanţele gingivale, iar în momentul de faţă se caută soluţii pentru standardizarea
culorilor în cazul protezelor maxilo-faciale care înlocuiesc porţiuni de piele.
C1, C2, C3, C4, iar grupa D, trei nivele: D2, D3, şi D4. În afară de acest aranjament
producătorul mai propune o alternativă de ordonare a mostrelor, în funcţie de
diferenţa de culoare şi luminozitatea lor (de la nuanţa cea mai luminoasă (B1), la
cea mai întunecată (C4) (fig. 6.5.B). O altă modalitate de ordonare a mostrelor ar fi
în funcţie de diferenţa de culoare şi luminozitatea nuanţelor din fiecare grup în parte
(fig. 6.5.C)
Pentru o analiză cromatică cât mai corectă, cu ajutorul cheii Vita Classical,
etapele care trebuie parcurse sunt următoarele: se identifică întâi luminozitatea, apoi
nuanţa şi în final, gradul de saturaţie.
În practică s-a observat că, în comparaţie cu dinţii naturali, cheia Vita Classical
prezintă nuanţe prea puţin saturate şi prea luminoase; corectarea acestui neajuns s-a
realizat o dată cu apariţia cheii de culori Vitapan Lumin Vacuum (fig. 6.6), care
astfel a devenit etalonul cromatic pentru determinarea culorii viitoarelor restaurări
ceramice (în timp ce cheia Vita Classical este recomandată pentru restaurările
polimerice3.
brun deschis, grupa 400 – gri şi grupa 500 – brun închis. În fiecare grupă mostrele
sunt aranjate în ordinea crescătoare a saturaţiei, reprezentată prin cifre de la 10 la 40
– cu cât saturaţia este mai mare cu atât cifra este mai mare. Astfel, fiecare mostră
este marcată printr-o cifră care reprezintă suma dintre numărul care desemnează
grupa şi cel care indică nivelul de saturaţie al nuanţei (ex.: pentru grupa 100 cele
patru mostre au următoarele marcajele: 110, 120, 130 şi 140). Înaintea acestei cifre,
specimenele prezintă marcaje, după cum urmează: grupa 100 – 01, 1A, 2A, 1C;
grupa 200 – 2B, 1D, 1E, 2C; grupa 300 – 3A, 5B,2E, 3E; grupa 400 – 4A, 6B, 4B,
6C; şi grupa 500 – 6D, 4C, 3C, 4D. În plus, ca şi în cazul cheii Vitapan 3D Master,
cheilor de culori Chromascop li s-a adăugat grupul de nuanţe notate cu 0, pentru
dinţi albiţi. Cheia de culori Chromascop este indicată pentru stabilirea culorii
restaurărilor integral ceramice tip Empress I şi Empress II, dar şi pentru sistemul
Targis/Vectris.
Fig. 6.9. Cheia de culori Vintage Halo: A setul Value Plus (nuanţe cu luminozitate
crescută), B setul Standard (nuanţe cu luminozitate standard), C setul Low Value
(nuanţe cu luminozitate scăzută), D setul Whitening (pentru dinţi albiţi)
Setul Basic este format din 16 mostre de culoare marcate exact la fel cu cele
din cheia de culori Vitapan Classical; în plus mai există 3 culori „de rădăcină” notate
A,B şi C. Culorile sunt aranjate în două grupe, în funcţie de nuanţă, iar în interiorul
grupei, în ordinea saturaţiei lor crescătoare. Setul Value Plus conţine 9 culori marcate
de la VA1 la VB4, care corespund nuanţelor din grupele A, respectiv B, din setul
Basic, dar au o luminozitate mai crescută. Setul Red Schift conţine 10 culori cores-
punzând grupei A din setul Basic şi grupei VA din setul Value Plus, dar au o tentă
mai roşcată. În plus, mai există 3 nuanţe pentru dinţi albiţi, introduse ulterior (W1,
W2,W3), prima având luminozitatea cea mai mare, iar ultima, luminozitatea cea
mai mică (fig. 6.9.D).
În cazul restaurărilor cu materiale compozite, este bine ca identificarea culorii
dinţilor să se facă cu ajutorul cheilor proprii fiecărei truse. În ultimul timp, tot mai
multe firme producătoare de răşini compozite furnizează chei de culori însoţite de
reţete proprii pentru obţinerea nuanţei finale dorite, a restaurării; dintre cele mai
cunoscute răşini compozite prevăzute cu astfel de chei, fac parte Esthet-X (Densply
– fig. 6.10) şi Venus (Heraeus Kulzer – fig. 6.11). În cazul compozitelor firmei 3M
ESPE (Filtek Supreme şi Filtek Supreme XT), deşi, stabilirea culorii dinţilor se face
(conform indicaţiilor producătorului), cu ajutorul cheii Vita Classical, pentru a asigura
o predictabilitate a rezultatului, trusele sunt însoţite de reţete proprii de stratificare a
materialului (fig. 6.12).
56 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
2. dintele care urmează să fie analizat trebuie să fie perfect curat iar parodonţiul
sănătos;
3. analiza culorii să se facă la începutul şedinţei de lucru, în condiţii de iluminare
artificială difuză;
4. poziţionarea medicului să se facă în aşa fel încât ohii acestuia să fie la înălţimea
dintelui investigat, iar analiza să se realizeze de-a lungul axului lung a dintelui;
5. specimenul din cheia de culori să se plaseze la acelaşi nivel cu dintele, într-o
poziţie cât mai asemănătoare;
6. dintele nu trebuie analizat mai mult de 5 secunde, după care, privirea se va odihni
pe o suprafaţă colorată în gri;
7. identificarea cât mai rapidă a specimenului de culoare, sau a combinaţiei dintre
două mostre;
8. dacă există diferenţe de textură între dinte şi martorul din cheia de culori, este
indicat ca ambele să fie umezite cu apă;
9. analiza trebuie să stabilească transluciditatea/opacitatea şi strălucirea diferitelor
regiuni de pe suprafaţa dintelui, cât şi caracteristicile de suprafaţă;
10. determinarea trebuie să se facă într-un singur timp fără a încerca să urmărim
neapărat o anumită schemă.
aparate permite utilizatorului să privească scena prin acelaşi obiectiv prin care va fi
luată şi imaginea; aparatul conţine o oglindă care reflectă imaginea pe ecranul de
vizualizare şi o prismă pentagonală pentru ca imaginea să fie redată în poziţie corectă.
Aparatele digitale SRL dispun de un senzor de imagine mai mare, cu pixeli mai
numeroşi, ceea ce va determina o calitate superioară a imaginii, faţă de orice model
de aparat digital compact26.
Fig. 6.15. A,B. Camere digitale SRL performante, cu opţiune pentru reglaje
manuale sau automate, blitz TTL încorporat, rezoluţie peste 6 Megapixel
Aparatele digitale SRL moderne (fig. 6.15.A,B) includ atât reglaje automate
cât şi manuale; ele oferă două opţiuni distincte de calitate a imaginii (rezoluţia şi
dimensiunea fişierului imagine). Încorporând procesoare şi sisteme electronice
avansate, aparatele digitale SRL de înaltă rezoluţie sunt concepute pentru o utilizare
cât mai uşoară, meniurile electronice permiţând selectarea comenzilor digitale. Bazate
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 63
unică folosinţă, care are rolul de a dirija fascicolul luminos spre suprafaţa dintelui
(fig. 6.17.A). Înregistrările colorimetrice se obţin cu ajutorul unor filtre care analizează
culoarea imaginilor capturate; prin combinarea celor trei imagini filtrate rezultă o ana-
liză colorimetrică exprimată în pixeli. Procesul durează aproximativ o secundă. După
înregistrare, piesa este poziţionată în suportul aparatului al cărui software se lansează
automat, iar informaţia este descărcată printr-o conexiune USB (fig. 6.17.B). Pe ecranul
computerului apare, în funcţie de opţiunea utilizatorului, fie, imaginea dintelui investi-
gat sub forma unei fotografii, fie, imaginea dintelui peste care se suprapune analiza
cromatică a celor trei zone (cervicală, mijlocie şi incizală) exprimată în nuanţe Vita, fie,
harta cromatică a dintelui investigat; în plus pot fi vizualizate harta nuanţelor, harta
saturaţiilor şi harta luminozităţilor dintelui respectiv (fig. 6.17.C).
Sistemul SpectroShade (MHT Optic Research, Niederhasli, Switzerland) este
unicul sistem hibrid care combină tehnologia imaginilor digitale cu spectrofotometria1.
Aparatul are o construcţie foarte complexă şi o aplicabilitate largă, fiind la ora actuală
cel mai scump instrument de determinare a culorii dinţilor (Fig. 6.18.A).
Sursa de lumină este cantonată în unitatea de bază a aparatului, fiind reprezentată
de un bec halogen de intensitate mare. Radiaţia luminoasă este direcţionată spre
piesa de mână printr-un cablu optic ce conţine un mănunchi de fibre şi lentile care
asigură o iluminare uniformă sub un unghi de 45o; instrumentul este iniţial calibrat
pe o suprafaţă albă şi verde. Lumina reflectată de pe suprafaţa dintelui este trimisă
simultan, prin intermediul unui sistem de lentile, spre două detectoare CCD (charge-
coupled device): unul cu filtru de culoare pentru analiza imaginii digitale color a
dintelui (analiza spectrală), iar celălalt, alb-negru. Vizualizarea imaginii dintelui pe
monitorul computerului se face concomitent cu focalizarea ei. Prin activarea butonului
de pornire, lumina reflectată este analizată întâi de detectorul CCD alb-negru, care
furnizează date instantaneu, după care în decurs de 2-3 secunde se desfăşoară şi analiza
spectrală; fiecare pixel al CCD-ului este asociat cu o curbă spectrală a luminii re-
flectate. O dată ce imaginile şi datele spectrale au fost analizate ele sunt utilizate la
calcularea diferenţei de culoare dintre două sau mai multe înregistrări simultane,
exprimarea datelor făcându-se în termeni de nuanţă, saturaţie şi luminozitate. Progra-
mul aparatului oferă multiple opţiuni de analiză cromatică, fie a întregii suprafeţe
dentare, fie, la nivelul celor trei zone: cervicală, mijlocie şi incizală (Fig. 6.18.B).
Producătorul a pus la dispoziţia specialiştilor şi un model portabil „SpectroShade
Micro” (fig. 6.18.C) mult mai uşor de utilizat, din care datele fie, sunt transferate
pe un PC via UBS, Wirelles, sau SD card fie, sunt trimise laboratorului prin E-mail
sau salvate pe un CD-ROM.
68 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Următoarea etapă este realizarea unor fotografii de înaltă rezoluţie (de preferat
digitale) a dintelui sau a dinţilor interesaţi. Pe lângă determinarea culorii de bază şi
analiza hărţii cromatice, realizarea unor fotografii din incidenţe diferite (pentru a
evidenţia şi celelalte caracteristici de suprafaţă) furnizează medicului date suficiente
în cazul restaurărilor directe cu materiale compozite29. Pentru restaurările care
implică şi laboratorul de tehnică dentară, etapa analitică trebuie urmată de comuni-
carea interpretărilor făcute de medic către tehnicianul dentar.
Etapa de comunicare a parcurs drumul de la comunicarea orală şi în scris, la
cea prin mijloace media electronice. Totuşi, din considerente de ordin financiar,
comunicarea scrisă reprezintă, cel puţin în România, modalitatea cea mai răspândită
de transmitere a informaţiilor între medic şi laborator; aceasta se realizează cu ajutorul
unor formulare.
Aceste formulare trebuie să conţină datele personale ale pacientului (nume,
prenume, vârstă, sex, eventual profesia dacă aceasta este relevantă), indicaţii pentru
tipul de lucrare protetică, materialele din care se realizează şi informaţii precise în
legătură cu morfologia şi culoarea dinţilor. Pentru ca tehnicianul să poată confec-
ţiona o restaurare cât mai asemănătoare cu structura dentară pe care o înlocuieşte,
datele legate de culoare vor fi comunicate în termeni de nuanţă, saturaţie şi lumi-
nozitate; de asemenea, se vor specifica prezenţa şi intensitatea efectelor, a opales-
cenţei şi a caracterizarilor. Includerea în formulare a hărţilor cromatice manuale sau
digitale reprezintă deja un ajutor semnificativ pentru tehnician.
În situaţiile dificile se poate opta pentru o modalitate mai puţin obişnuită de
comunicare a caracteristicilor dentare individuale: cosmetizarea mostrei de culoare
cu care s-a făcut determinarea culorii de bază a dintelui3. Pentru aceasta, se îndepăr-
tează de pe suprafaţa dintelui din cheia de culori stratul superficial de glazură şi se
aplică diferite nuanţe de pigmenţi, în aşa fel încât, să se reproducă cât mai exact
aspectul natural; în plus, se pot practica ajustări şi în ceea ce priveşte textura suprafeţei.
O formă de comunicare mai modernă şi rapidă, faţă de metoda de cosmetizare
a martorului din cheia de culori, o reprezintă fotografia digitală. Fotografia digitală
este un domeniu cu o dezvoltare rapidă, care oferă o serie de avantaje faţă de fotografia
tradiţională; cel mai mare beneficiu pe care îl aduce un aparat digital este faptul că
oferă o imagine instantanee, eliminând timpii intermediari30. Imaginile pot fi vizuali-
zate imediat de laboratorul dentar prin plasarea lor pe un website, trimiţându-le pe
e-mail sau imprimându-le pe un CD-ROM; de asemenea, ele pot fi transferate din
dispozitivul de memorare al aparatului foto (ex. Smart Media Card) direct pe un
computer, unde pot fi stocate şi imprimate la nevoie.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 71
Fig. 6.20. Fotografiile care trebuie trimise laboratorului dentar: A. fotografia feţei;
B. fotografia surâsului; C. fotografia dinţilor frontali; D fotografia dinţilor şi a
martorului din cheia de culori, considerat a fi în nuanţa cea mai apropiată;
Capitolul 7
PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Orice modificare fizică, chimică şi/sau biologică a unuia dintre ţesuturile dentare
poate antrena o schimbare a culorii dintelui care are drept consecinţă instalarea
discromiei. Modificarea poate apare sub acţiunea unor factori de mediu externi
şi/sau interni, în timpul formării preeruptive, sau de-a lungul evoluţiei posteruptive
a dinţilor.
Ţesuturile dentare sunt în relaţie permanentă, atât cu mediul intern, prin inter-
mediul circulaţiei sanguine pulpare, cât şi cu mediul cavităţii bucale, prin intermediul
lichidului bucal; la acest nivel, rolul esenţial îl are saliva. Permeabilitatea relativă a
smalţului (corelată adesea cu prezenţa porozităţilor, a defectelor de structură sau a
fisurilor), face ca substanţele colorante (denumite generic substanţe cromatofore sau
cromogene) care se găsesc în alimente, băuturi, tutun, preparate medicamentoase,
etc. să reacţioneze chimic cu componentele organice structurale, stabilind legături
cu grupările hidroxilate sau aminate, ori cu ionii Ca2+; complexele moleculare,
astfel formate, prezintă o stabilitate variabilă a acestor legături chimice. În mod
similar, substanţe cu potenţial asemănător vehiculate pe cale sistemică pot ajunge la
74 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
ale funcţiei organice a ţesutului amelar. Clinic, se observă un smalţ care din punct
de vedere cantitativ şi/sau calitativ este anormal (dentina este normală).
Există trei forme principale:
forma hipoplazică: dinţii au o culoare albicioasă spre maronie, suprafaţa smalţului
este netedă sau rugoasă cu depresiuni şi şanţuri, dar, la palpare, prezintă duritate;
forma hipomatură: dinţii prezintă, în momentul erupţiei, o culoare alb-opacă care
ulterior poate vira spre maro închis; suprafaţa smalţului este mată, netedă sau
cu porozităţi, şanţuri şi fosete, iar la palpare, prezintă o duritate scăzută.
forma hipomineralizată: la erupţie, dinţii au o culoare alb-opacă, culoare ce mai
târziu, poate vira spre galben-maroniu; suprafaţa smalţului este mată şi rugoasă,
iar palpatoric foarte moale.
Dentinogeneza imperfectă face parte din categoria defectelor dentinare.
Prima clasificare coerentă a defectelor dentinare a fost facută în 1973 de
Shields şi colaboratorii37; el le-a clasificat în dentinogeneză imperfectă şi displazii
dentinare.
Dentinogeneza imperfectă se datorează unei tulburări în elaborarea matricei
dentinare, şi nu unei modificări cantitative sau calitative a mineralizarii dentinei.
Afecţiunea se prezintă sub trei forme:
dentinogeneza imperfecta de tip I - este o manifestare a unei osteogeneze
imperfecte;
dentinogeneza de tip II (displazia Capdepont sau dentinogeneza opalescentă
ereditară) – este cea mai comună formă şi prezintă urmatoarele caracteristici
clinice:
afectarea posibilă a ambelor dentaţii;
dinţii prezintă o culoare sidefie, gri-albăstruie sau maronie, de chihlimbar, cu
reflexe albastru-maronii;
transluciditatea dinţilor este crescută;
dentina periferică este iniţial normală;
dentina restantă are un aspect atipic;
smalţul este rugos şi sub acţiunea forţelor ocluzale suferă procese de atriţie rapidă.
Prin fragmentarea smalţului, dentina este dezgolită pe alocuri, sub forma unor
insule de dentină. Acest aspect clinic simulează o afectare a smalţului; de fapt,
fracturarea smalţului este consecinţa unui suport dentinar deficitar38.
uzura coroanelor dentare poate fi uniformă şi poate avansa până la nivelul
gingiei sau, poate fi diferenţiată la nivelul celor două ţesuturi dure, situaţie în
care, pe suprafaţa ocluzală a dinţilor persistă insule de smalţ.
76 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
dentinogeneza de tip III (tip Brandywine) - are un caracter endemic (în SUA,
în orăşelul Brandywine cu o populaţie izolată, formată din trei etnii: albă,
negroidă şi amerindiană37).
Displaziile dentinare reprezintă cea de a 2-a categorie a defectelor dentinare
(conform clasificării amintite). Se descriu două tipuri de displazii dentinare: coronare
şi radiculare. Din punctul nostru de vedere, ne interesează displaziile coronare; acestea
se caracterizează fie, printr-o coloraţie aproape normală a dinţilor, fie, printr-o
coloraţie de chihlimbar translucid. Dinţii permanenţi sunt mai puţin afectaţi şi pot
prezenta obliterarea parţială a camerei pulpare.
Displaziile dentare dobândite
Spre deosebire de displaziile ereditare, displaziile dobândite sunt mult mai frec-
vente; ele sunt consecinţa unor factori de mediu care acţionează în timpul formării
structurilor dentare, înaintea erupţiei dinţilor şi niciodată după. În consecinţă, displaziile
dentare dobândite ale dinţilor temporari sunt cauzate de factori etiologici (rubeola,
sifilisul mamei sau alte afecţiuni) care acţionează în perioada de sarcină şi în primul an
de viaţă al copilului; în cazul dinţilor permanenţi, displaziile dentare dobândite sunt
generate de factori etiologici care acţionează de la naştere până la vârsta de 7 ani.
Aspectul displaziei şi gradul de afectare depind de momentul în care factorul
etiologic a intervenit (perioada de formare a matricei organice sau perioada de
mineralizare), de intensitatea şi durata de acţiune a acestuia (acută sau cronică).
Factorii post-natali care pot avea un impact asupra dentaţiei permanente sunt:
prematuritatea şi hipotrofia fetală (greutate mica la nastere), toate bolile infecto-
contagioase ale copilariei, tulburări metabolice (boala celiacă), dezechilibrul fosfo-
calcic, deficienţele nutriţionale (mai ales carenţa de fier). Studii de dată mai recentă,
demonstrează faptul că alăptarea prelungită la sân, peste vârsta de 8 luni creşte
riscul de apariţie a displaziilor de smalţ39.
Oricare dintre factorii amintiţi pot induce două tipuri de modificări structurale,
însoţite de discromii: hipoplazii sau hipomineralizări de smalţ. Caracteristic pentru
aceste displazii este faptul că ele apar simetric, pe grupe de dinţi omologi, cei mai
afectaţi fiind incisivii si molarii primi permanenţi; mai rar pot fi afectaţi şi caninii
permanenţi.
Dacă factorul sau factorii etiologici au acţionat în perioada de formare a matricei
organice a smaţului, atunci dinţii prezintă hipoplazii de smalţ. Ele sunt leziuni stabile,
neevolutive care se manifestă clinic prin modificări morfologice sub formă de şanţuri
dispuse în şiruri paralele cu marginea incizală sau cu creasta marginală, fosete sau
leziuni extinse cu margini netede. Smalţul este dur şi are o culoare galben-maronie.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 77
smalţ opac, rugos şi friabil cu margini neregulate, mai ales la nivelul molarilor
primi permanenţi. Acest tip de manifestare clinică a fost definit de Weerheijm
şi colaboratorii40 „sindromul M.I.H” (Molars Incisors Hypomineralisation).
Fluoroza
Prezenţa fluorului în concentraţie optimă intervine în cursul diferitelor etape
ale amelogenezei; o concentraţie crescută de fluor poate duce însă la fenomenul de
fluoroză dentară.
Morbiditatea, frecvenţa şi severitatea fluorozei dentare depinde, în primul rând,
de concentraţia de fluor din apa de băut (zone endemice), dar şi de vulnerabilitatea
genetică; o concentraţie mai mare de 1-2 ng/ml poate cauza, la copii, instalarea
fluorozei; dacă la aceasta se adaugă şi aportul prin produse fluorurate (paste de
dinţi, ape de gură) severitatea manifestărilor clinice poate creşte semnificativ.
Primele semne de alterare ale smalţului sunt evidenţiate prin linii fine albe,
localizate iniţial pe suprafeţele vestibulare ale dinţilor. În formele avansate, smalţul
devine alb-cretos cu mici depresiuni circulare, izolate sau multiple, care ulterior se
unesc şi formează suprafeţe neregulate de aspect maroniu. Aceste leziuni afectează
întreaga dentaţie, dar severitatea lor este diferită; cei mai afectaţi sunt în ordine:
premolarii, urmaţi de molarii secunzi, incisivii caninii şi molarii de şase ani maxilari
şi incisivii mandibular41.
În 1916, Black a observat şi a descris dinţi cu pete brune şi cu displazii de
smalţ, ca manifestări endemice în unele zone din America, Europa, Asia, Africa; după
15 ani, specialiştii au stabilit că aceste manifestări se datorează fluorozei34.
În ceea ce priveşte patogeneza fluorozei, aceasta este mai puţin cunoscută; se
pare că ameloblastele tinere în faza lor secretorie, în prezenţa unei cantităţi crescute
80 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
de fluor, îşi încetinesc secreţia şi, astfel, se formează un smalţ hipomineralizat poros.
Anomaliile de suprafaţă (“pitting”) se produc secundar, în timpul fazei post-eruptive;
ele avansează până în profunzime şi favorizează fracturarea smalţului.
Sunt descrise 3 clase de discromii dentare date de fluoroză37:
fluoroză simplă (forma uşoară): dinţii prezintă o slabă coloraţie gălbuie sau brună,
asociată cu linii fine transversale sau mici zone alb-opace, fără defecte de supra-
faţă (smalţul este neted); aceste forme răspund bine la tratamentele de albire;
fluoroză opacă (forma moderată): dinţii apar cu pete galben-gri-brune, asociate
cu zone alb-opace, iar suprafaţa smalţului este neregulată (fig. 7.5.); prin tehnici
de albire se poate obţine o ameliorare a discromiei;
Discromia tetraciclinică
Administrarea sistemică a tetraciclinei in timpul dezvoltării este asociată cu
una din cele mai severe forme generalizate de discromie. Acest fenomen se datorează
depunerii tetraciclinei la nivelul oaselor şi ţesuturilor dure dentare. Cea mai mare
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 81
şi apar mai frecvent la copii (3-6%), fiind foarte dificil de indepărtat37. Se presupune
că în etiologia lor mai pot fi incriminaţi pigmenţii sanguini, bacteriile cromogene
(bacterii fluorescente şi fungi: Penicillinium, Aspergillium) sau clorofila46.
Coloraţiile brun-negre apar iniţial punctiform ca apoi să conflueze formând
linii festonate cu lăţime de 0,5-1 mm ce urmează rebordul gingival. Coloratiile inte-
resează toţi dinţii şi sunt dificil de îndepărtat. Ele apar în proporţie de 3-6% la copiii
între 6 şi 15 ani (Commerell, Gulzow)37. Aceste coloraţii conţin germeni gram-pozitivi
şi actinomices (Theilade şi colab.)37 şi o matrice, reprezentand o formă specială de
placă bacteriană. Coloraţia este dată de sulfidele ferice insolubile care sunt formate,
probabil, din hidrogenul sulfurat de origine bacteriană şi fierul salivar (Reid şi colab.)37;
se îndepărtează mai uşor decât cea galben-verzuie, dar ambele revin progresiv.
Coloraţia galben-portocalie este dată de depozitele moi care se găsesc, cel
mai adesea, pe suprafaţa vestibulară şi linguală a tuturor dinţilor; aceste depozite sunt
alcătuite din diferite bacterii a căror compoziţie nu este bine cunoscută (Serratia
marcescens si Flavobacterium lutescens).
Culoarea albastru-violet apare în urma consumului de cireşe negre şi afine,
prin formarea unei pelicule pe suprafaţa dintelui.
Culoarea brună este dată de cafea, ceai şi Coca-Cola.
Culoarea galben-rosiatică poate apare ca urmare a consumului exagerat de
condimente: piper roşu, şofran, boia.
Culoarea galben-brun-neagră apare la fumători şi la cei care mestecă tutun;
produşii chimici pot penetra uneori la nivelul fisurilor de pe suprafaţa smalţului,
generând o discromie combinată.
Discromiile extrinseci metalice
Aceste discromii sunt asociate cu diferite expuneri profesionale la sărurile
metalice sau diferite medicamente ce conţin săruri metalice47.
Discromiile de culoare neagră sunt caracteristice persoanelor care urmează
tratament cu fier si muncitorilor din industria metalurgică48.
Cuprul cauzează o coloraţie verzuie, întâlnită mai ales la muncitorii care
lucrează în industria de profil sau în cazul utilizării unor ape de gură ce conţin cupru.
O serie de alte metale pot duce la discromii:
permanganatul de potasiu conţinut în unele ape de gură favorizează apariţia unei
coloraţii violet spre negru;
sarea de nitrat de argint utilizată în medicina dentară generează o coloraţie gri;
fluorura de staniu cauzează o discromie galben-maronie.
88 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Discromia la clorhexidină
Clorhexidina a constituit de-a lungul timpului un interes deosebit în ceea ce
priveşte mecanismul de colorare al dinţilor; cercetările efectuate de Flotra49 au dus
la concluzia că, pigmentările de la nivelul dinţilor şi a limbii nu apar numai prin
utilizarea clorhexidinei ca apă de gură ci, şi a altor cationi antiseptici; este vorba, în
principal, de uleiurile fenolice din compoziţia unor ape de gură (ex.Listerina).
Coloraţia are o tentă brun-negricioasă mai intensă în zonele interdentare şi
cervicale sau pe suprafeţele de smalţ ce prezintă neregularităţi (fig. 7.10.A.,B). Există
o mare variaţie individuală în ceea ce priveşte gradul de colorare, ceea ce ridică
probleme serioase în stabilirea diagnosticului diferenţial între discromiile intrinseci,
extrinseci şi cele mixte. Pigmentările generate de clorhexidină sunt persistente şi
dificil de îndepărtat chiar şi prin periaj profesional.
proteinele şi carbohidraţii din pelicula dentară deja formată suferă o serie de reacţii
de condensare şi polimerizare care au ca rezultat pigmentarea acestei pelicule.
Clorhexidina poate accelera formarea peliculei, prin catalizarea anumitor faze ale
reacţiei Maillard. La oara actuală, acesta este mecanismul care a captat toată atenţia
cercetătorilor.
Recesiile gingivele
În zonele cervicale, unde smalţul este mai subţire, leziunilor de uzură dentară
li se pot adăuga recesiile gingivale, accentuând şi mai mult dizarmonia estetică
(7.11.B.), mai ales, în condiţiile în care, aceste leziuni sunt vizibile în timpul zâmbe-
tului – surâs cu linie labială înaltă.
Atât uzura dentară cât şi recesiile gingivale sunt leziuni cu etiologie multifac-
torială încă incomplet elucidată.
Procesele carioase
Diferitele stadii evolutive ale procesului carios se trădează prin modificările
cromatice de la nivelul structurilor dentare.
Leziunea iniţială este caracterizată printr-o pată albă - cretoasă, opacă. Pata
albă diferă de smalţul adiacent prin porozitate crescută şi prin modificarea indicelui
de refracţie. Smalţul are un indice de refracţie de 1,62, în comparaţie cu 1,33 pentru
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 91
apă şi 1.0 pentru aer. Uscarea dintelui prin proiectarea unui jet de aer determină
îndepărtarea apei din porii smalţului demineralizat şi penetrarea aerului; acest
fenomen este răspunzător pentru aspectul alb-cretos al leziunii “white spot lesion”
şi poate fi explicat prin modificarea procesului de transmitere al luminii33.
Caria oprită în evoluţie este de culoare neagră; această culoare se datorează
pigmentării ţesuturilor afectate pe cale exogenă, fie sub acţiunea coloranţilor alimentari,
fie, a pigmenţilor produşi de către microorganisme (melanină, chinone).
Cercetările actuale referitoare la modificările de culoare din cadrul proceselor
carioase sunt centrate pe mecanismul de eliberare al amino-acizilor în cursul proce-
sului de proteoliză, proces care, conform teoriei proteolizei-chelaţiei este răspunzător
de formarea cavităţii.
Asocierea manifestărilor clinice ale proceselor de uzură dentară cu cele carioase
generează aspecte clinice deosebit de dezagreabile atât prin alterarea morfologiei
coronare, cât şi prin modificările de culoare care le însoţesc (fig. 7.12. A.,B).
Onlay-urile metalice din aliaje Cr-Co pot provoca modificarea culorii dinţilor,
mai ales atunci când stratul de smalţ restant la nivelul suprafeţelor vestibulare ale
coroanelor dentare este subţire (fig. 7.15.A,B).
Materiale de restaurare radiculară
Persistenţa materialelor utilizate în obturaţia radiculară în interiorul camerei
pulpare reprezintă cauza cea mai frecventă a discromiilor localizate pe dinţi indivi-
duali cu tratament endodontic (fig. 7.16. A.,B). Pentru a preveni instalarea coloraţiilor
94 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
Discromiile dentare reprezintă una dintre cele mai frecvente dizarmonii pentru
care pacienţii apelează la un tratament dentar estetic. Etiologia şi manifestările clinice
diverse ale acestora constituie motive ce impun o abordare terapeutică variată şi
individualizată, de la caz, la caz.
La ora actuală, sunt utilizate următoarele modalităţi terapeutice:
1. albirea dinţilor:
se poate realiza prin tehnici biologice, complet neinvazive;
metodele de albire se adresează în mod diferit dinţilor vitali şi, respectiv, celor
devitali;
există atât metode specifice de albire în cabinet, cât şi posibilităţi de tratament la
domiciliu; acestea se pot desfăşura concomitent, efectul lor potenţându-se reciproc.
Anumite situaţii clinice particulare necesită metode de tratament diferite, ce
pot fi asociate sau nu, tehnicilor de albire:
2. micro- şi macroabraziunea;
3. faţetarea vestibulară (directă sau indirectă);
4. tratamentul invaziv protetic – se aplică în cazul discromiilor severe, însoţite de
leziuni distrofice sau în situaţia unui eşec al mijloacelor terapeutice amintite
anterior.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 97
1. Albirea dinţilor
Scopul principal urmărit prin albirea dinţilor este alterarea şi/sau fragmentarea
moleculelor pigmentate prezente în structura smalţului şi/sau a dentinei; acest lucru
este realizat cu ajutorul unor agenţi oxidanţi (peroxidul de hidrogen, peroxidul de
carbamidă şi perboratul de sodiu) care decolorează ţesuturile dentare, fără să afecteze
structura lor.
Procesul de albire a dinţilor presupune o reacţie chimică în care agenţii chimici
utilizaţi vor penetra smalţul şi dentina, realizând permeabilizarea lor, vor reacţiona
cu substanţele colorante şi vor conduce la dispariţia pigmentării.
În principiu, există două modalităţi de albire a dinţilor vitali: albirea în cabinet
şi albirea la domiciliu.
Albirea în cabinet se poate realiza, la rândul ei, prin două tehnici: albirea în
scaunul dentar şi albirea în sala de aşteptare; materialele cele mai utilizate şi durata
lor de aplicare sunt prezentate în tabelul 7.1.
Pentru albirea dinţilor la domiciliu se poate utiliza metoda clasică de albire
care constă în aplicarea substanţei active sub formă de gel în interiorul unor gutiere
individualizate (tratamentul se desfăşoară sub stricta monitorizare a medicului), sau
metoda modernă de albire cu ajutorul benzilor dentare impregnate cu substanţe de-
colorante, sau a gelurilor care se aplică pe dinţi prin pensulare (conduita terapeutică
rămâne, în acest caz, exclusiv în grija pacientului). Materialele cu cea mai largă
răspândire în cadrul tehnicilor de albire la domiciliu sunt cuprinse în tabelul 7.2.
Tabel 7.1. Substanţele utilizate pentru albirea dinţilor în cabinet
Firma
Preparatul Principiul activ Mod de folosire Particularităţi
producătoare
Peroxid de Gel, fără gust, inodor - pro-
Den Mat Quick Start® 30 min.
carbamidă 35% tecţie cu digă, Opal Dam
Lichid / pulbere;
Peroxid de De la 30 la 60 min. Se
Dentsply Illumine® Fără protecţie gingivală,
hidrogen 35% poate repeta de 9 ori
lumină şi căldură
Lichid-pulbere fotoactiva-
Peroxid de Se poate folosi de
Shofu Hi-Lite® bil,cu schimbarea culorii,
hidrogen 35% 6 ori.
cu protecţie gingivală
De la 30 min. la 2h/zi,
Opalescence Peroxid de Este necesară gutiera
Ultradent urmat de tratament la
Quick® carbamidă 35% termoformată.
domiciliu.
Peroxid de Gel fotoactivat 1 min., Gel oranj fotoactivabil.
Opalescence
Ultradent hidrogen 35% şi 5 min pauză, se înlo- Necesită digă, Opal Dam.
Xtra®
4-β-caroten cuieşte gelul şi se reia. Se conservă la rece.
98 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE
tehnicile de albire) este necesar ca tratamentul să cuprindă toţi dinţii frontali şi chiar
premolarii superiori.
tenţa unor manifestări de tip distrofic, distrucţii dentare extinse, etc. reclamă combi-
narea diferitelor modalităţi terapeutice şi clar-viziune în ceea ce priveşte rezultatul final.