(relaţia incipit-final în „Moromeţii”)

Prin romanul Moromeţii, Marin Preda s-a înscris în tradiţia literară a vremii sale (alături
de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu), însă a propus în acelaşi timp şi o
nouă viziune asupra lumii satului şi asupra ţăranului. Ca scriitor preocupat de umanitate,
el a cerut literaturii să surprindă soarta „fiecărui om în parte, în marele curs al istoriei”
plecând de la structuri reale. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat
pentru o artă implicată în problematica istorică, socială şi politică a vremii. Aceasta
implicare a asigurat totodată autenticitatea operei.
Apariţia Moromeţilor (volumul I, 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor talentului său
şi a noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. Cel de-al doilea volum (1967) prezintă
aceeaşi tipologie, însă dintr-un unghi diferit şi totodată cu altă metodă epică. Însă cele
două părţi formează o unitate, se susţin şi se luminează reciproc.
Romanul conţine, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de ţărani din Câmpia
Dunării, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
Primul volum este concentrat în jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, şi al
familiei sale. Personajele sunt construite într-o aşa manieră încât au timp să gândească şi
să se exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenţa nu-i terorizează. De pe „stănoaga”
podiştei sale, Ilie Moromete priveşte cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; în
adunarea din poiana lui Iocan, el citeşte şi judecă evenimentele politice contemporane.
Spaţiul este întins, viaţa nu e tulburată şi îşi păstrează acelaşi ritm vechi şi calm.
Al doilea volum îşi schimbă ritmul epic. În plan social, este surprins procesul
colectivizării, existenţa este mai concentrată, oamenii apar invadaţi de întâmplări şi
„evenimente pline de viclenie”, angrenaţi în mersul istoriei. Satul aşezat pe tipare arhaice
cunoaşte un proces de destrămare. Sub puterea istoriei, personajele apar micşorate, nu
mai au spontaneitatea din primul roman. Moromete se retrage de pe „podişcă” în locuri
mai obscure, sfera sa de observaţie se micşorează. În cadrul epicului, autoritatea şi
importanţa sa scad. Din romanul unui destin, Moromeţii devine romanul unei colectivităţi
(satul) şi-al unei civilizaţii sancţionate de istorie.
Tipologia este, ca la Slavici şi Rebreanu, ţărănească, însă toate aceste particularităţi
structurale îi conferă romanului, în ansamblu, originalitate şi profunzime. Marin Preda
face din ţăranii săi indivizi cu o viaţa psihologică normală, apţi prin aceasta a deveni eroi
de proză modernă.
Relaţiile dintre personaje sunt complexe, în familia numeroasă a Moromeţilor (tatal- Ilie
Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui şi ai
Catrinei-Tita, Ilinca şi Niculae) mocnind nemulţumirile. Un prim conflict este cel dintre
Moromete şi cei trei fii ai săi, izbucnit din dorinţa băietilor de „a face bani” şi, îndemnaţi
de Guica, sora lui Moromete, din cauza fugii lor cu oile şi caii familiei. Fără să ştie, cei
trei acţionează în spiritul vremii, în concordanţă cu noile relaţii de producţie. Însă pentru
Moromete pământul înseamnă condiţia etică a individului, îi asigură independenţa în
mijlocul lumii şi al formelor ei înşelătoare. Iar conflictul este cu atât mai adânc din cauza
celor doua mentalităţi, cele două moduri de a înţelege existenţa care se înfruntă
ireconciliabil.
Un alt conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, când Moromete vinde un pogon din
cele opt aparţinând soţiei sale, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei, promisiune
pe care nu o mai respectă. Neînţelegerile dintre cei doi se vor adânci mai ales pe
parcursul volumul doi al romanului: Catrina îl părăseşte la bătrâneţe, mutându-se „în
vale”, la Alboaica, fata ei din prima căsătorie, refuzând să-i mai vorbească.
Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfaşoară între Moromete şi sora sa, Maria,
poreclită Guica, pentru că aceasta se simţea nedreptăţită de Moromete de când el s-a
recăsătorit, în loc să o lase pe ea să aiba grija de gospodarie şi, mai mult, i-a cumparat un
loc şi i-a construit un bordei departe de curtea lui.
Incipitul, care se defineşte ca prima unitate a textului, are drept funcţii epice anunţarea
temei şi captarea atenţiei cititorului, prin trecerea sa din spaţiul real în spaţiul ficţional al
cărţii. Tema centrală în Moromeţii este libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei.
Textul primului volum începe în mod progresiv, deschizându-se cu o descriere
programatică: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără
conflicte mari”. Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul devine
chiar un „personaj”, un laitmotiv, este viclean, iar răbdarea nu-i decât o formă de
acumulare pentru o nouă criză.
Finalul, ce desemnează ultima unitate a textului, este exprimat când drama Moromeţilor
este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite este spulberată, prozatorul revenind asupra
notaţiei despre timp de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea al Doilea Război
Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Astfel, în primul volum, relaţia dintre incipit şi final este simetrică, circulară, plina de
evoluţii închise. Aceasta dă o idee despre rotaţia procesuală a vieţii, iar demersul epic al
prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii.
Marin Preda revine în cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea
anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar.
Tema centrală a acestui volum este drama lumii ţărăneşti după stalinizare, acţiunea având
loc în 1949. Însă relaţia incipit-final, în a doua carte, nu mai este atât de bine trasată, nu
mai are circularitate, nici simetrie, ideea centrală fiind dispariţia unei civilizaţii străvechi.
Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocră social: „În bine sau în rău se
schimbase Moromete?” întreabă retoric naratorul în incipitul celui de-al doilea volum,
punând de fapt în discuţie schimbările întregului univers rural. Calităţile meditative şi
ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotărât tragism, rolul şi autoritatea sa atât
în cadrul familiei, cât şi în sat, au fost de mult subminate şi intrate în umbră. Ultimele
capitole ale cărţii relatează agonia lentă, lipsită de măreţie, a lui Moromete. Bătrân de
aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se întâmpla, rătăcind pe câmp în neştire,
adus de un nepot acasă cu roaba pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, în cele din
urmă cade definitiv la pat, având totuşi puterea să-i spună doctorului, într-o zi:
„Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Revenit în sat pentru a participa
la înmormântarea tatălui său, Niculaie află de tristeţea acestuia, care închisese ochii fără
să aibă niciun fecior alături (Nilă murise în război, Paraschiv pierise ucis de o boală de
piept). Niculaie este mâhnit şi nu-şi află liniştea până când imaginea tatălui nu-i apare în
vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Finalul
acesta, amestec de optimism vag şi de tragism, lasă intactă impresia amară asupra
fatalităţii destinului uman supus „terorii istoriei” (Mircea Eliade)
Romanul Moromeţii în ansamblu este un roman autentic, inovator, produs al unei
elaborări exemplare.