(trăsături ale unui roman aparţinând lui G.

Călinescu : Enigma Otiliei)

În cadrul lucrării ,,Poetica romanului românesc interbelic”, Gheorghe Glodeanu afirmă că

G. Călinescu, optând pentru romanul de tip balzacian, respectă şi trăsăturile acestuia,
reprezentative fiind: atenta observaţie a socialului, utilizarea detaliilor, naraţiunea la
persoana a treia, existenţa naratorului omniscient, observarea umanităţii sub latură
morală, prezentare frescei Bucureştiului înainte de Primul Război Mondial.
Romanul ,,Enigma Otiliei” apare în anul 1938 şi este al doilea dintre cele patru romane
scrise de G. Călinescu, celelalte fiind ,,Cartea nunţii”, ,,Bietul Ioanide” şi ,,Scrinul
negru”.
În crearea romanului său, Călinescu optează pentru metoda balzaciană, acesta aparţinând
realismului clasic, dar având şi influenţe moderniste.
Însuşi G. Călinescu defineşte în anul apariţiei romanului tema acestuia ca fiind
,,monografia unei familii bucureştene”. Aşadar, autorul evidenţiază viaţa burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în raport cu valoarea
principală din societatea degradată din punct de vedere moral, aceasta fiind banul.
Această temă este de factură balzaciană, întreaga acţiune fiind concentrată în jurul averii
lui Costache Giurgiuveanu.
Titlul iniţial, ,,Părinţii Otiliei”, reliefa ideea balzaciană a paternităţii, fiecare dintre
personajele romanului determinând soarta Otiliei, ca nişte ,,părinţi”. Motivul paternităţii
se menţine, însă, la nivelul întregului roman chiar dacă titlul a fost schimbat de editor,
dovedind înclinaţia lui Călinescu spre studiul acestei problematici. Astfel, Costache
Giurgiuveanu o iubeşte sincer pe Otilia dar nu îi asigură viitorul, sentimentele fiindu-i
învinse de avariţie. Fata va fi nevoită să se mărite cu Pascalopol, care declară că nu poate
distinge ce este patern şi ce este viril în sentimentele lui pentru Otilia. În cadrul familiei
Tulea, destinele copiilor sunt stăpânite de Aglae, acestora fiindu-le anulată şansa
împlinirii matrimoniale; retardul lui Titi se explică ca o tară pe care a moştenit-o pe linie
paternă, păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor.
Fiind proză realistă, scrierea ,,Enigma Otiliei” este caracterizată de prezenţa detaliilor
care îi conferă veridicitate. Descrierea spaţiilor (strada Antim, arhitectura, interiorul
casei) şi a vestimentaţiei dau impresia de autenticitate.
Acţiunea romanului se deschide în stil realist prin încadrarea în timp şi în spaţiu a
personajelor. Adolescentul Felix Sima, absolvent al Lieului Internat din Iaşi, vine la
unchiul şi tutorele lui în luna iulie 1909 pentru a urma Facultatea de Medicină.
Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu relevă şi trăsăturile de caracter ale acestuia,
sugerându-se de asemenea şi contrastul dintre aparenţă şi esenţă, acesta fiind un burghez
îmbogăţit care însă nu deţine fondul cultural necesar poziţiei sale.
Pentru a portretiza personajele, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi
fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Apar personajele tipice, moş
Costache fiind avarul, Aglae ,,baba absolută”, Aurica fata bătrână, Simion dementul
senil, Stănică Raţiu arivistul, Titi retardatul, iar Stănică Raţiu un reprezentativ personaj
pentru tipul parvenitului. Felix şi Otilia, fiind caractere în formare, nu se încadrează într-o
tipologie.
Competiţia pentru averea bătrânului avar reliefează efectele în plan moral, ale obsesiei
îmbogăţirii. Costache Giurgiuveanu deţine imobile, restaurante, acţiuni dar gândindu-se
că mai are timp, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul Otiliei, deşi o iubeşte. Pe de altă
parte, ,,clanul” Tulea, cum este denumit de Ov. S. Crohmălniceanu, doreşte succesiunea
totală a averii lui, plan pus în pericol de ipotetica înfiere a Otiliei. Stănică Raţiu urmăreşte
să ia averea familiei Tulea, dar realizând că bătrânul Costache are o avere mai mare
încercă prin diferite tertipuri să intre în posesia ei, lucru realizat într-un final.
Sunt observate aspecte ale socialului ce ţin de familia burgheză (căsătoria, relaţia dintre
soţi, statutul orfanilor). Din perspectiva ,,spiritului burghez”, împlinirea umană presupune
întemeierea unei familii. Din acest motiv, căsătoria îi preocupă pe mulţi dintre eroii
romanului. Astfel, Felix vede căsătoria ca pe o încununare a iubirii, realizarea socială
fiind pentru el atât afirmarea în plan profesional cât şi întemeierea unei familii. Otilia
alege să se căsătorească din nevoia confortului şi a unei protecţii. Pentru Stănică Raţiu,
căsnicia reprezintă doar un mijloc de parvenire, însurându-se cu Olimpia doar pentru
zestrea pe care nu o va primi niciodată. Titi trăieşte o experienţă matrimonială de scurtă
durată. Aurica, fată bătrână, doreşte să se căsătorească din vanitate. În familia Tulea,
rolurile sunt inversate, Aglae fiind cea care deţine autoritatea iar Simion cel care
brodează, lucru evidenţiat chiar in una din primele secvenţe ale romanului când sunt
prezentate personajele. Orfanii-Felix şi Otilia au doi protectori, pe Costache şi pe
Pascalopol. Primul, deşi este o victimă a banului îi iubeşte sincer pe cei doi orfani.
Leonida Pascalopol simte nevoia de a o proteja pe Otilia, trecerea timpului
transformându-i afecţiunea paternă în dragoste virilă.
Romanul ,,Enigma Otiliei” este realizat prin naraţiunea la persoana a III-a. Viziunea
„dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, însă vor apărea şi fragmente văzute
de ,,ochiul unui estet”. În acest sens, reprezentativ este fragmentul introductiv, în care
naratorul este unul specializat, observând detalii pe care doar un specialist le-ar observa.
Naratorul este omniscient, ştiind mai multe decât personajele sale.
Aşadar, ,,Enigma Otiliei” este un roman balzacian prin: veridicitate, utilizarea naraţiunii
la persoana a III-a, prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, motivul moştenirii, rolul vestimentaţiei şi al cadrului în
caracterizare, profunzimea observaţiei morale.