1
Manual LovaasModelul continuităţii: Alternative la diagnostic
CAPITOLUL 2Teoriile tradiţionale despre persoanele care suferă de autism postulează că acestea ar avea ceva în comun,care le diferenţiază de alte grupuri de persoane. Acest punct de vedere dă însă naştere la o serie de întrebări. Mai întâi, deşi persoanele cu autism par la început a fi un grup destul de omogen, la o privire maiatentă descoperim că există o gamă largă de diferenţe individuale, care pun la îndoială faptul că acestepersoane ar avea ceva în comun. De exemplu, înainte de tratament, autiştii se pot înscrie într-o limitănormală a coeficientului de inteligenţă şi a stăpânirii limbajului, sau la fel de bine într-un interval deretardare profundă a funcţionării intelectuale (American Psychiatric Association, 1987). Unii autişti începtratamentul având capacitatea de a imita vorbirea altora, unii asimilează limbajul foarte rapid după începerea tratamentului, unii îl asimilează foarte încet, iar câţiva nu reuşesc să imite vorbirea altora şi sărealizeze comunicarea auditivă nici după o pregătire de durată. Acestui grup trebuie să i se predea formede comunicare vizuală, cum ar fi citirea şi scrierea sau Sistemul de Comunicare prin Schimb de Imagini(Capitolul 29 şi respectiv 30). O variabilitate similară se poate observa şi după încheierea tratamentului.Lovaas (1987) şi McEachin, Smith şi Lovaas (1993) au raportat existenţa a trei grupuri distincte derezultate, după aplicarea unui tratament intensiv la copii autişti cu vârste preşcolare: un grup a ajuns lafuncţionare normală, un grup intermediar a realizat o serie de progrese, iar un grup rezidual mai mic nu aavut decât foarte puţin de câştigat de pe urma tratamentului. Ipoteza că autiştii au probleme unice şidistincte poate fi pusă sub semnul întrebării şi din prisma faptului că studiile de până acum au constatât cătoate comportamentele autiştilor pot fi observate şi la alte grupuri de persoane, inclusiv la copii normali(Rutter, 1978). De exemplu, comportamentele autostimulative ca balansarea şi bătutul din palme, foarteadesea întâlnite la autişti, se observă şi la copiii normali (Kravitz şi Boehm, 1971). Ecolalia, odinioarăconsiderată simptom al unei dereglări psihice, poate fi observată într-o formă tranzitorie. Copiii normali aumanifestări isterice, iar unii se dau cu capul de suprafeţe tari ca şi copiii autişti, chiar dacă mai puţin intensşi pe perioade mai mici de timp. Într-adevăr, dacă vom echivala vârsta mentală a autiştilor cu aceea apersoanelor normale şi le vom compara comportamentele, vom constata că majoritatea diferenţelor dispar(DeMeyer, Hingtgen şi Jackson, 1981). DeMeyer et al. (1981) şi Rutter (1978) au scris lucrări excelentedespre problema pusă de diferenţele individuale şi suprapunerea comportamentală. Ei au sugerat cădiagnosticul de autism poate să reprezinte o multitudine de probleme comportamentale, cu o multitudinede etiologii. În consecinţă, nu ne surprinde faptul că eforturile de identificare a cauzelor sau tratamenteloreficiente prin intermediul abordărilor tradiţionale au fost sortite eşecului. În esenţă, problema este căexistenţa unei entităţi numită autism este o ipoteză (Rutter, 1978). Aspectul de tentativă al acestei ipotezeeste adesea trecut cu vederea. De exemplu, afirmaţia că Leo Kanner a fost “descoperitorul autismului” (e.g.Schopler, 1987), dă impresia eronată că avem confirmarea că autismul există. Trebuie să amintim că, la felcă în cazul oricărei ipoteze, autismul este un concept care fie poate facilita studiul, fie să-l împiedice, fie să-lorienteze greşit cu privire la ajutarea persoanelor cu acest diagnostic (Lovaas, 1971b). În încercarea de a înţelege indivizii cu autism, fără urmarea îndeaproape a conceptului de autism, behavioriştii au luat treidecizii metodologice pentru a întări schiţele lor de cercetare şi de abordare a tratamentului. Pe scurt,această problemă, autismul, este împărţită în două unităţi mai mici, adică diferitele comportamenteprezentate.1. Mare parte acestui text a fost prezentată în
A Comprehensive Behavioral Theory of Autistic Children:Paradigm for Research and Treatment
de O. Lovaas şi T. Smith, 1989, Behavioral Therapy and ExperimentalPsychiatry, 20, pp. 17-29. pe baza unor cazuri reale de autişti, abordate cu precizie şi acurateţe. Aceastăabordare nu numai că permite o evaluare precisă a problemei, dar prezintă şi problema eterogenităţiicomportamentelor autistilor. Deoarece comportamentul, şi nu autismul, este cel studiat cercetare, uncomportament poate fi analizat chiar dacă nu este prezent la toţi bolnavii de autism, chiar dacă diferite
2
persoane îl manifestă în diferite grade sau chiar dacă el este prezent şi la oamenii normali. De fapt, unasemenea comportament comun poate facilita studiul şi tratarea persoanelor cu autism întrucât faceposibilă ajutarea acestora prin acele informaţii cunoscute deja la alte persoane.Există şi posibilitatea ca fiecare deviere comportamentală să îşi aibă propria etiologie neurobiologică, iar întârzierea de dezvoltare a unui comportament complex de tipul limbajului poate fi produsul multor cauze.Deci deviaţiile de limbaj trebuie remediate distinct şi separat. Se va implementa un soi de intervenţiepentru o persoană care nu vorbeşte şi un alt soi pentru o persoană cu ecolalie, în aceeaşi măsură în care sevor aplica intervenţii diferite la indivizi care asimilează gramatica (sintaxa) spre deosebire de semnificaţie(semantică). Psihologia şi educaţia specială îl ajută pe cei cu sisteme nervoase atipice, creând medii de învăţare potrivite pentru ei. Acestea trebuie să difere cât de puţin posibil de mediul obişnuit, din mai multeconsiderente. În primul rând, un scop de bază al intervenţiei este de a ajuta aceste persoane să se descurcemai bine în mediul de zi cu zi. Cu cât este mai mică diferenţa dintre mediul educaţional şi cel de zi cu zi, cuatât se va efectua mai uşor transferul de abilităţi. În al doilea rând, mediul obişnuit s-a format şi dezvoltattimp de secole şi conţine multe informaţii în ciuda limitărilor inerente. În al treilea rând, prin tratareapersoanelor cu întârzieri de dezvoltare ca diferite în grad şi nu în calitate, se recurge la cunoştinţele dejaacumulate despre cum învaţă şi se dezvoltă organismele tipice. O astfel de cunoastere include principiiledupă care oamenii învaţă, ceea ce reprezintă un subiect bogat în informaţii ştiinţifice. În cele din urmă, prindivizarea categoriei complexe a autismului în componentele sale comportamentale, specialiştii îndezvoltarea diverselor comportamente, cum este limbajul, pot avea un aport important în ceea ce priveştetratamentul.. Aceasta a fost pe scurt strategia urmată de cercetătorii care au dezvoltat tratamenteleprezentate în acest manual.Mediul potrivit pentru o persoană cu întârzieri în dezvoltare trebuie să fie echivalentul mediului unui omobişnuit, din care el învaţă zi de zi, toată viaţa lui. Acest mediu special trebuie introdus timpuriu şi trebuiesă fie permanent funcţional, prin contrast cu modelul de tratament-educaţional care intervine 1 sau 2ore/săptămână (logoterapie, psihoterapie şi integrare senzorială) sau 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână(educaţie specială). La baza duratei acestor abordări stă presupunerea că există o deficienţă centrală cetrebuie corectată, iar în acest context o intervenţie limitată este justificată. Totuşi nu există încă doveziempirice ale efectelor benefice ale acestor intervenţii pe termen scurt (Smith, 1993).Dacă pornim de la modelul de mediu obişnuit, este foarte clar că intervenţia trebuie iniţiată acasă şitrebuie să implice persoanele apropiate. Se doreşte învăţarea de către individ a unei game cât mai largi decomportamente (ex. limbaj şi joc adecvat) şi strategii de învăţare (ex. imitarea) înainte de integrarea într-un grup de învăţare de tipul grădiniţei. Puţini copii normali de 2 ani (cu vârstă psihică de 2 ani) învaţă multesau fac faţă unei situaţii de grădiniţă.Teoria comportamentală din prezentul manual are 4 opinii, prezentate pe scurt şi apoi detaliate.Mai întâi, legile învăţării explică comportamentele autiste şi oferă baza de tratament. Apoi, autiştii aumulte deficienţe comportamentale separate ce pot fi descrise ca întârzieri în dezvoltare şi nu ca odeficienţă centrală care, dacă este corectată, duce la îmbunătăţire substanţială. Profesorii trebuie să le deatotul pas cu pas şi să se concentreze asupra fiecărei deficienţe în parte. În ultimul rând, autiştii pot învăţaca nişte persoane normale dacă sunt puşi în medii speciale - deci problemele lor sunt pur şi simplu onepotrivire între sistemul lor nervos şi mediu. În prezent, date fiind cunoştinţele limitate din cercetărileneurobiologice, problemele acestor persoane se rezolvă cel mai repede construind medii funcţionale detratament.Opinia 1Numeroase constatări indică faptul că toate comportamentele autiste pot fi explicate prin legile învăţării.Dacă aceste comportamente sunt întărite, curbele de asimilare ale autiştilor se apropie de cele alepersoanelor normale. Când se retrag întăritoarele, comportamentele prezintă curbe de extincţie similarecelor luate din comportamentul altor organisme (Lovaas, Freitag, Gold şi Kassorla, 1965b).Comportamentele care nu se asimilează în tratament sunt de asemenea în legătură cu întăritoarele
3
identificabile. De exemplu, comportamentele autostimulante ca legănatul şi bătutul din palme suntmenţinute de feedback-ul senzorial pe care îl oferă unei persoane; dacă acest feedback este eliminat,comportamentele dispar (Rincover, Newsom şi Carr, 1979). În aceeaşi măsură, s-a constatât desprecomportamentele automutilante şi agresiunea împotriva altora (Carr şi Durand, 1985) că au una dintreurmătoarele trei funcţii: autostimulare, întăritor negativ (permite persoanei să scape din situaţiinefavorabile) sau întăritor pozitiv (duce la atragerea atenţiei celorlalţi). Înainte de tratament, autiştiirăspund la o gamă destul de îngustă de întăritori, care se poate lărgi prin folosirea principiilor derivate dinteoria învăţării prin dublarea unui stimul neutru pentru autişti (cum ar fi lauda din partea altora) cu un altstimul (ex. alimentele), care este deja întăritor (Lovaas, Freitag, et al., 1966). În cele din urmă, conformteoriei comportamentale, paradigmele de pregătire diferenţiată derivate din teoria învăţării sunt foartefolositoare la dezvoltarea programelor de tratament pentru autişti (Stoddard şi McIlvane, 1986). Douătipuri de învăţare diferenţială sunt baza pentru predarea mai multor comportamente: imitaţia şi acţiuneade asociere a obiectului mostră.Opinia 2Autiştii au mai degrabă multe deficienţe comportamentale separate decât o deficienţă centrală care, dacăeste corectată, duce la o schimbare cu bază largă. Această opinie derivă din constatările asuprageneralizării răspunsului limitat şi generalizării stimulului limitat, precum şi din observaţiile că diverselecomportamente ale unui individ sunt controlate de diverse variabile de mediu.Majoritatea teoriilor tradiţionale despre dezvoltarea copilului postulează existenţa unui “conceptorganizatoric” (ex. un “sine”, o “capacitate” sau o “schemă cognitivă”), care apare dacă un copil ajunge laun anumit stadiu de maturizare sau trece prîntr-o anumită situaţie sau eveniment. Apariţia acestuiconcept organizatoric crează schimbări într-o gamă largă de comportamente, ducând la ceea ce senumeşte în ştiinţa comportamentală generalizarea răspunsului (modificări în comportamente, altele decâtcele predate în mod specific). În anii ’60, cei care s-au ocupat de studierea comportamentelor au depusnenumărate eforturi pentru a găsi un aspect central al comportamentului, care să ducă la generalizarearăspunsului la copiii autişti. Aceste eforturi au fost sortite eşecului (Lindsay şi Stofflmayer, 1982). În loculunei generalizări a răspunsului s-a remarcat o specificitate a sa. Modificările în comportamentele de tipullimbajului nu au dus la modificări evidente în alte comportamente. Chiar şi într-o unitatecomportamentală restrânsă şi de bază cum ar fi asimilarea termenilor abstracţi, s-a demonstrat ospecificitate ieşită din comun a răspunsului. De exemplu, stăpânirea unei clase de termeni abstracţi (ex.prepoziţiile) nu a facilitat în mod necesar înţelegerea altor termeni abstracţi (ex. pronumele). Copiii au fost învăţaţi numele lor şi numele celorlalţi copii, dar aceasta nu i-a făcut să ajungă la concluzia că “persoanediferite au nume diferite”. Copiii au fost învăţaţi să stabilească contact vizual şi să dea şi să primeascăafecţiune, dar, chiar şi cu aceste abilităţi, copii au rămas izolaţi social în multe feluri (ex. nu au început să se joace cu alţi copii decât dacă li s-a spus în mod explicit să facă acest lucru).Ca şi limitele în generalizarea răspunsului, limitele în generalizarea stimulului (Stokes şi Baer, 1977) oferădovezi împotriva prezenţei unei capacităţi organizatorice, de sinteză sau interne. Autiştii nu demonstreazăo capacitate de “a-şi păstra experienţele ” în diverse medii decât dacă li se spune direct să facă acest lucru.Pentru remedierea acestei situaţii, ei trebuie să fie învăţaţi să generalizeze. De exemplu, Lovaas, Koegel,Simmons şi Long (1973) au constatât că îmbunătăţirile obţinute pe parcursul tratamentului în spital nu aufost transferate afară din spital decât dacă acasă părinţii efectuau intervenţia comportamentală. În studiimai recente (Lovaas, 1987; McEachin et al., 1993), mulţi copii autişti au reuşit să menţină nivele normalede funcţionare acasă şi la şcoală, demonstrând că pot să generalizeze intercomportamental şiintersituaţional. Este foarte probabil că acest lucru s-a produs deoarece copii au fost învăţaţi să asimilezeinformaţii nu numai de la persoanele specializate din spital, ci şi de la părinţi, profesori şi colegii de şcoală.Mulţi profesionişti s-au opus tratamentului comportamental datorită aspectelor de tipul generalizăriirăspunsului limitat şi generalizării stimulului, neremarcând două puncte importante. Mai întâi, ambeletipuri de generalizare pot fi predate. Apoi, eşecul predării generalizării rapide poate să nu fie caracteristic
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
More From This User
Notes
Load more
