86.

Radu Stanca Elegie de toamnă

1. învăluită – îmbrăcată; a depăna – a înfăşura.
2. Cratima din structura „nu mă-ntreba” înlocuieşte sunetul î şi marchează, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a
două părţi de vorbire diferite, iar la nivel prozodic, contribuie la menţinerea ritmului şi a măsurii versurilor.
3. a-i suna ceasul, ceas de ceas, a se da de ceasul morţii.
4. Prezenţa eului liric este marcată prin forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a – „Nu mă-ntreba nimic în
toamna asta”, „Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra”.
5. Tema naturii, motivul frunzelor.
6. Verbele la imperativ din textul dat marchează componenta afectivă a monologului liric, adresat iubitei. Succesiunea
verbelor la imperativ – „nu mă-ntreba”, „lasă”, „preumblă-te”, „fă (focul)”, „aşază-mi-te”, „deapănă”, „fereşte-mă” –
accentuează creşterea în intensitate a dorinţei de izolare a eului liric, într-un spaţiu al liniştii, intim şi primitor.
7. Un posibil răspuns la întrebarea pe care o sugerează ultimul vers al poeziei este că frunzele pot semnifica apropierea
morţii, a sfârşitului.
8. Titlul face trimitere la o stare de spirit melancolică, depresivă a eului liric, elegia fiind o specie a genului liric în care se
exprimă sentimente de regret, de tristeţe profundă, de jale. Titlul, alcătuit din două substantive, face trimitere şi la un
anotimp care simbolizează moartea, tristeţea – toamna. În text, imaginea anotimpului menţionat în titlu este surprinsă în
dimensiunea ei depresivă, prin căderea frunzelor – „Să nu văd frunzele cum cad din ram…”, „Să nu simt frunzele cum
zboară-n vânt…”, „Să n-aud frunzele sub paşi, cum gem…”, „vasta / Urgie-a toamnei care bântuie…” Frunzele, simbol al
morţii în context, devin modalităţi de expresie a sentimentelor trăite de eul liric, elementul prin intermediul căruia sunt
comunicate propriile sentimente şi trăiri, sugerate prin verbele de percepţie – „văd”, „aud”, „simt” etc. În acest mod, se
realizează o corespondenţă între trăirile eului liric şi cadrul natural, exterior.
9. Una dintre trăsăturile limbajului poetic care poate fi identificată în textul dat, ca marcă a afectivităţii discursului liric,
este expresivitatea, obţinută cu ajutorul figurilor de stil şi al folosirii sensurilor figurate ale termenilor – „Nu mă-ntreba
nimic în toamna asta / Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am, / Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, / Să nu văd frunzele cum
cad din ram...”
87. Radu Stanca, Sonet*
1. aşa – astfel; tainice – misterioase, neştiute, necunoscute.
2. Cratime din structura „n-o să dispară” marchează, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a două cuvinte diferite,
prin dispariţia sunetului u,iar la nivel prozodic, marchează menţinerea ritmului şi a măsurii versurilor.
3. Nu ne-a vizitat nici o dată, nici de două ori / Nu a menţionat nici o dată pentru teză. Nu e bine nici acum, cum nu era nici
odată.
4. Tema iubirii, motivul timpului.
5. „Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. / Va dăinui-ntre noi, la nesfârşit.”
6. Prezenţa eului liric se evidenţiază în textul dat prin forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a – „spuneai”,
„mi-am zis”, „vezi”, „noi”.
7. În strofa a doua, enumeraţia şi epitetul din versurile „Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. / Va dăinui-ntre noi, la
nesfârşit.” marchează o caracteristică a sentimentului trăit de eul liric, în ipostaza îndrăgostitului. Se transmite, prin aceste
figuri de stil, ideea că sentimentul de dragoste este etern, asigurând dăinuirea fiinţei umane.
8. Textul ilustrează tema iubirii, văzută ca unică şansă la eternitate a fiinţei umane. Tema iubirii apare în relaţie cu motivul
timpului, văzut atât ca manifestare a efemerităţii – „Acel minut – şi totuşi a pierit” - , cât şi a eternităţii – „Şi chiar dac-ar
mai trece înc-o seară / şi multe altele-apoi, în şir sporit”. În antiteză cu efemeritatea fiinţei umane, aflată sub dominaţia
timpului trecător, iubirea asigură şansa la eternitate, la supravieţuirea în timp a îndrăgostiţilor, raportul concesiv stabilit
între propoziţiile din strofa a doua accentuând puterea sentimentului – „Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară / Şi multe alte-
apoi, în şir sporit, / Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. / Va dăinui-ntre noi, la nesfârşit.” Personificarea sentimentului
accentuează eternitatea acestuia – „Aşa încât mi-am zis că o să moară / Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.” Ultima
strofă accentuează caracterul profund uman al sentimentului evidenţiat în întregul text, atribuindu-i caracteristica
absolutului: „Şi amândoi, căutând desăvârşirea, / Vom învăţa-mpreună că iubirea-i / Cea mai puternică din slăbiciuni…”
9. Una dintre trăsăturile limbajului poetic care poate fi identificată în textul dat, ca marcă a afectivităţii discursului liric,
este expresivitatea, obţinută cu ajutorul figurilor de stil şi al folosirii sensurilor figurate ale termenilor – „Şi chiar dac-ar
mai trece înc-o seară / Şi multe alte-apoi, în şir sporit, / Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. / Va dăinui-ntre noi, la
nesfârşit.”