UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARAFACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIESPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

Raiul dinăuntru:

devenirea spirituală în viziunile luiC. G. Jung, E. Fromm, V. E. Frankl şi A. H. Maslow

– Eseu pentru

Psihologia religiei

– Autor: Cristina PopAn IIGrupa 5Timişoara, iunie 2010

Introducere

Spre deosebire de filozofie sau teologie, care au ca obiect formularea unor adevăruri închegate înansambluri de concepţii despre lume şi viaţă – cu accent deosebit asupra transcendentului în cazulteologiei, psihologia religiei caută să înţeleagă modul în care oamenii se raportează la un astfel desistem de credinţe şi felul în care viaţa lor psihică este influenţată de aceste credinţe. Relevanţa uneiastfel de cunoaşteri este foarte bine exprimată în următorul citat: „La fel ca televiziunea, banii,sexul şi agresivitatea, religia este o importantă parte integrantă a vieţii, iar psihologia nu poate pretinde a fi completă fără a înţelege religia alături de celelalte fenomene.” (Baumeister, 2002,

apud

Koltko-Rivera, 2006).Ca viitor psiholog, simt nevoia de a înţelege trăirile religioase ale altora, atât din curiozitatenemijlocită, cât şi din dorinţa de a şti cum să îi abordez în privinţa acestui subiect pe cei cu care voicolabora în viaţa profesională. Această dorinţă de cunoaştere se manifestă în contextul particular încare eu însămi mă consider o persoană spirituală, fără a aparţine, însă, altfel decât formal, uneireligii instituţionalizate. Aşadar, căutările în acest plan nu îmi sunt deloc străine, chiar dacă ele nuîmbracă aceleaşi forme exterioare cu ale majorităţii celor din propria-mi cultură. Nefiind preocupatăde dogmele religioase, am rezonat de la început foarte puternic cu conceptul de

„religiozitateintrinsecă”

propus de Gordon Allport – adică o formă de spiritualitate ce este parte integrantă avieţii lăuntrice a unei persoane, fiind prin ea însăşi un scop, spre deosebire de cea extrinsecă, carereprezintă mai degrabă calea spre a atinge scopuri de altă natură (cum ar fi dobândirea securităţii prin apartenenţa la un grup religios sau prin promisiunea unor recompense din partea divinităţii).În acest eseu voi urmări felul în care religiozitatea este prezentată în operele a patru dintre cele maimari nume ale psihologiei, care au tratat acest subiect: Carl Gustav Jung, Erich Fromm, Viktor E.Frankl şi Abraham H. Maslow. Voi arăta că descrierile pe care ei le fac unei vieţi spirituale maturese suprapun – în ciuda abordărilor diferite şi a accentelor pe aspecte diferite – cu religiozitateaintrinsecă. Pentru aceasta, voi arăta mai întâi felul în care fiecare dintre cei patru autori a înţelestranscendentul şi relaţia omului cu acesta, iar apoi voi prezenta trăsăturile comune ale viziunilor lor în ceea ce priveşte trăirea unei vieţi împlinite spiritual.

Accepţiuni ale divinităţii şi ale dezvoltării spirituale

Deloc întâmplător, aş spune, având în vedere natura profesiei lor, toţi cei patru îşi aţintesc privireanu asupra lui Dumnezeu ca entitate, ci a reprezentării sale în psihicul uman. Pentru aceasta, Jung, afost acuzat de „psihologism”, întrucât el declara că Dumnezeu este „

o realitate psihică

pe care nu o putem experimenta în chip imediat” şi că „un Dumnezeu care nu poate fi cunoscut la modul viu,sensibil, nu are nicio importanţă pentru sufletul uman” (Jung, 1998). Pentru el, contactul cuDumnezeu este accesibil omului prin accederea la inconştient, îndeosebi la cel colectiv, de unde poate aduce în conştiinţă „acel arhetip al imaginii divine, respectiv radiaţia şi efectul său” (Jung,1998). Jung a numit „individuaţie” procesul de reunificare a Sinelui, prin aducerea inconştientuluiîn conştient, şi a văzut în aceasta expresia maturizării psihice şi totodată spirituale a unei persoane.Definiţia pe care Erich Fromm o dă divinităţii este, de asemenea, una strict raportată la experienţalăuntrică a individului. El arată mai întâi că în toate religiile, indiferent de dogma adoptată,„Dumnezeu reprezintă cea mai înaltă valoare, cea mai dezirabilă formă de bine” (Fromm, 1995).Mai departe, el descrie două forme de iubire pentru divinitate, asimilabile celor două forme dereligiozitate – extrinsecă şi intrinsecă: dragostea imatură şi cea matură, „adevărată”. Fromm (1995)afirmă că pentru persoana cu adevărat religioasă „Dumnezeu devine un simbol [...] al celor cătrecare omul tinde”; omul matur din punct de vedere religios „are

credinţă în principiile pe care«Dumnezeu» le reprezintă

, el gândeşte adevărul, trăieşte dragostea şi dreptatea”, iar dragostea deDumnezeu „nu este nici cunoaşterea lui Dumnezeu prin gând, nici gândul la propria iubire pentru

Dumnezeu, ci actul experimentării unificării cu Dumnezeu”.Deşi singurul dintre cei patru autori adept al unei forme instituţionalizate de religie, Viktor Franklnu încearcă să impună, prin opera sa, propria lui concepţie despre divinitate. Principiile credinţeisale transpar însă în teoria sa şi în crezul său terapeutic. Pentru el, apogeul dezvoltării personale estegăsirea unui

sens al propriei vieţi

, atât per ansamblul ei, cât şi pentru fiecare secvenţă a ei. Şi, deşiadept al unei religii monoteiste, care promovează imaginea lui Dumnezeu ca o fiinţă supranaturală,Frankl (2009) afirmă că „sensul şi perceperea lui se găsesc în totalitate pe pământ; ele nici nu plutesc undeva, prin aer, şi nici nu sunt zăvorâte într-un turn de fildeş”. Aşadar, şi în acest caz ceinteresează este modul în care omul găseşte în sine şi pentru sine acel sens care va da expresia vieţiisale spirituale mature.Ultimul în această enumerare, Abraham Maslow este cunoscut îndeosebi pentru teoria sa privindmotivaţia umană, organizată sub forma piramidei trebuinţelor. Iniţial, în vârful acesteia se aflanevoia de auto-actualizare (de realizare deplină a potenţialului propriu), dar spre sfârşitul vieţiiMaslow (

apud

Koltko-Rivera, 2006) a diferenţiat o nouă treaptă, considerată până atunci doar ocaracteristică a unora dintre oamenii în proces de actualizare a sinelui:

nevoia de transcendenţă

.Oamenii ajunşi la acest nivel de dezvoltare „urmăresc un câştig dincolo de cel pur personal şi cautăcomuniunea cu transcendentul, eventual prin experienţe mistice sau transpersonale; ei ajung să seidentifice cu ceva mai mare decât sinele pur individual, deseori punându-se în slujba altora”.Aceasta este pentru Maslow cea mai evoluată formă de viaţă spirituală. El a identificat prezenţaunei credinţe declarate în Dumnezeu sau a unor experienţe mistice la o parte dintre persoanele careau depăşit faza de auto-actualizare, dar nu a impus existenţa acestora ca o condiţie pentru accedereala cel mai înalt nivel de dezvoltare. Aşadar, transcendentul este şi aici privit din perspectivaindividului, implicând o trăire a persoanei care, ajunsă la o maturitate psihică superioară, caută să-şidepăşească graniţele unui sine izolat, prin conexiunea cu o formă mai extinsă de viaţă – fie easupranaturală sau o pământeană colectivitate umană.

Caracteristicile intrinseci ale spiritualităţii mature

Se observă încă din definiţiile prezentate mai sus că toţi cei patru autori sunt preocupaţi de studiereaunei forme intrinseci de spiritualitate. Dezvoltarea spirituală este

un scop în sine

; ea nu este ocălătorie spre atingerea unui alt scop, ci este totodată călătoria şi destinaţia. Erich Fromm (1995)este chiar drastic afirmând că iubirea matură pentru Dumnezeu este una dezinteresată: „persoana cuadevărat religioasă, dacă urmează esenţa ideii monoteiste, nu se roagă pentru nimic, nu aşteaptănimic de la Dumnezeu”. La fel de categoric este Viktor Frankl (2009) atunci când afirmă că viaţa – şi, aş adăuga eu, nici Dumnezeu – „nu ne datorează fericirea, dar ne oferă un sens”. Aşadar, caleamaturizării spirituale nu este menită nici măcar să ne aducă fericirea ca recompensă. Cu acest punctde vedere sunt congruente şi observaţiile lui Maslow (2007) asupra oamenilor auto-actualizaţi, care,deşi puternici şi sănătoşi psihic, nu sunt scutiţi de trăiri ca anxietatea, vinovăţia sau chiar, uneori,depresia; ba chiar, observă Maslow, o anumită tristeţe pare să fie inerentă condiţiei acestor oameni,care găsesc relativ rar oameni care să le poată răspunde la nivelul profunzimii pe care o caută ei înrelaţii, şi care se află în poziţia de a asista la evoluţia inferioară a celor din jur fără a putea interveniîn măsura în care şi-ar dori. Tot în această linie se înscriu şi afirmaţiile lui Jung (1998) despredificultăţile procesului de individuaţie, care presupune un puternic disconfort prin faptul că necesităabandonarea, în bună măsură, a certitudinilor şi a sentimentului de control.Rămânând în acest context, consemnez faptul că toţi cei patru menţionează

acceptarea suferinţei

inerente maturizării psihice ca o caracteristică a oamenilor ce pot atinge această maturitate. Jung(1998) vorbeşte despre „a nu fugi de suferinţă” în contextul acceptării mersului natural al procesuluide individuaţie. Maslow (2007) despre lipsa temerii faţă de necunoscut, ba chiar atracţia pentruacesta, specifică oamenilor auto-actualizaţi. Fromm (1995, 1998) descrie atât adevărata libertate, cât