fantasticul are rădăcini mitice, fiind creat pe simboluri esenţiale. Spaţiul prozei lui Eliade este, în special, Bucureştiul, locul natal al scriitorului, oraş al „melancoliilor”, sufocat de căldură, dominat de banalitatea care camuflează misterele şi care pentru Eliade constituie „o geografie sacră”. Pentru Eliade, Bucureştiul nu este doar un loc natal, ci universul în care cerul şi Pământul se unesc: „Bucureştiul este pentru mine centrul unei mitologii inepuizabile”. În nuvela fantastică „La ţigănci”, Eliade construieşte o poveste fantastică situată în cadrul real al Bucureştiului interbelic. Personajul central este Gavrilescu, un bărbat de 49 de ani, profesor de pian care trăieşte sentimentul ratării: considera că ar fi putut ajunge un mare artist, dacă soarta i-ar fi fost mai favorabilă. Pe parcursul nuvelei se autocaracterizează repetând: „am o fire de artist”, „traiesc pentru suflet”, „idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură”. Personajul anost, trăieşte o experienţă stranie; fără să realizeze, el săvârşeşte un ritual de trecere, merge cu tramvaiul de trei ori pe săptămână, obsedat de numele unui erou real, colonelul Lawrence, care a fost lovit „ca o sabie” de arşiţa din Arabia. Gavrilescu spune aceasta povestire în tramvaiul cu care se întorcea de la Otilia, o elevă de- a lui, într-o zi caniculară de vară. În tramvai se vorbeşte cu o oarecare reţinere despre locul numit „la ţigănci” şi care s-ar părea ca nu este influenţat de timp, dispunând de atemporalitate „Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci”. Întorcându-se din drum pentru că îşi uitase partiturile la Otilia, personajul nuvelei îşi trasează un nou destin. Înainte de a pătrunde în universul miraculos de „la ţigănci”, el este „lovit de lumină”; despre întâlnirea cu Lumina, Eliade afirmă ca produce „o ruptura în existenţa subiectului”. Experienţa lui Gavrilescu este un ansamblu de realitate şi fantastic, el neînţelegând ce i se întâmplă. Lumea în care intră din curiozitate este un loc dubios. Realitatea îi oferă nenumărate semne, dar el nu este capabil să le descifreze, să recunoască semnele mitice, să „trăiască mitul” (M. Eliade): merge de trei ori pe săptămână cu tramvaiul (3- număr al tuturor ritualurilor), ţigăncile sunt în Bucureşti de „21 de ani”(adica de 3 ori 7, în Biblie cifra 21 este cifra perfecţiunii, semn al creaţiei perfecte). Toate întâmplările din casa ţigăncilor sunt trăite de protagonist cu un acut sentiment de apartenenţă la realitate; pentru el jocul celor trei („o grecoaică, o ţigancă şi o evreică”), care reprezintă, în esenţă, jocul ielelor, este o glumă la care nu se pretează: „Cine m-a pus să-mi pun mintea cu nişte copile? Pardon! Am spus copile din gentileţe, voi sunteţi altceva. Ştiţi voi bine ce sunteţi. Sunteţi ţigănci. Fără nici o cultură. Analfabete”. Prin acestă ieşire el este caracterizat direct de autor „izbucni deodată, cuprins brusc de furie” şi indirect prin vorbele pline de dispres la adresa celor trei fete. În aparenţa cotidiană, casa ţigăncilor este doar un loc rău famat, pentru Gavrilescu devine un Univers al misterului, fiind inconştient de ceea ce i se întâmplă. El trăieşte confuz între amintirile din tinereţe şi amintirile recente, este prins într-un joc pe care nu-l ia în serios, un joc în care este cuprins un mesaj, pentru care protagonistul nu e pregătit. Gavrilescu îşi trădase iubirea; jocul încercând tocmai trezirea acestui sentiment refulat. Gavrilescu devine prizonierul unui labirint, după ce cunoaşte experienţa onirică prin care se va schimba fizic „în clipa aceea îşi dadu seama că era îmbrăcat ciudat”. El nu se recunoaşte. Acest moment survine unei experienţe tragice: amintirea lui Hildegard, care a fost iubirea vieţii lui, neîmplinirea dragostei fiind categorisită drept „tragedia vieţii mele”. Rătăcind prin labirint el este cuprins de teamă, deoarece este părăsit de cele 3 fete a căror etnie nu a putut-o ghici. Pătrunzând dincolo de un paravan , el are o senzaţie de sufocare şi se dezbracă. Nuditatea reprezintă părăsirea formei şi a individualităţii. Labirintul este inofensiv, dar şi ameninţător, seamănă cu locuri ştiute, acolo există „cineva, ceva, o fiinţă, sau un obiect cu neputinţă de precizat”. Trăirea sa seamănă cu sentimentul morţii, însă legătura cu profanul nu a fost în totalitate întreruptă „aude voci şi zgomote şi scaune trase pe parchet”. Gavrilescu, cuprins de frică înaintează „cu prudenţă”, alergând din instinct, reuşeşte să ajungă în ultimul moment într-un coridor semiluminat, căpătând şansa de „ a fi îmbrăcat” din nou. Instinctiv el părăseşte acel loc mistic pentru a se întoarce şi a regăsi paradisul său: nunta cu Hildegard. Experienţa lui Gavrilescu este echivalentă cu iniţierea în moarte, căci „a ieşi şi a intra într-un labirint este ritual iniţiatic prin excelenţă”. Rătăcirea în bordeiul ţigăncilor devine un mesaj şi un advertisment asupra a ceea ce-l aşteaptă în lumea profană. Odată întors în realitate se va confrunta cu un nou labirint: află cu stupoare că biletul de tramvai s-a scumpit şi că banii pe care-i avea s-au retras din circulaţie de trei ani; oamenii pe care-i văzuse în urmă cu câteva ore nu mai există, în casa lui locuiesc alte persoane, Elsa fiind plecată în Germania. În final realizaze că cele 6 ore petrecute la ţigănci echivalează cu 12 ani în lumea reală. El nu este recunoscut de cârciumar, ceea ce înseamnă că aspectul fizic este diferit. Nu protestează, nu disperă, ci se întoarce la ţigănci. În drumul spre locul sacru, protagonistul este transportat de un fost dricar cu trăsura. Dricarul reprezintă personajul mitic Choran, cel care conform tradiţiei duce sufletele dintr-o lume în alta. Trece pe lângă o biserică, în cimitirul căreia a fost înmormântat cineva de dimineaţă. Se simte mirosul reginei nopţii. Aceste simboluri reprezintă o avertizare, o pregătire a personajului deoarece iniţierea presupune o cunoaştere. Ajungând la ţigănci el primeste o nemţoaică, cea pe care o refuzase iniţial. Îşi regăseşte iubirea pierdută din cauza laşităţii- el nu a fost capabil să aleagă, a fost ales de Elsa, din cauza situaţiei financiare se simte obligat şi îşi trădează iubirea faţă de Hildegard. Totuşi el primeşte o a doua şansă, fiinţa neputând intra în eternitate decât prin nuntă. Cei 12 ani reprezintă un ciclu cosmic, perioadă în care a suferit transformări multiple, fiind supus unor probe: alegerea ţigăncii, jocul ielelor, întoarcerea în profan unde cârciumarul are impresia că-l cunoaşte, dar nu-l identifică. El şi-a reconstituit întreaga fiinţă, întorcându-se la momentul de graţie când a cunoscut-o pe Hildegard. Întâlnirea cu persoana iubită (care murise) nu trezeşte personajul la realitate, Gavrilescu nu realizează ca el trece într-un spaţiu sacru. Se leagă de realitate: „dar n-am bani”, „pălăria”, „voi să se întoarcă din drum”. Cei doi se urcă în trăsura fostului dricar; Hildegard îi spune acestuia să ia drumul prin pădure. Pădurea verde este simbolul eternităţii, astfel ei pătrund în mediul sacru, fără posibilitatea de a se reîntoarce în profan. În acel moment, protagonistul realizează că se „întâmplă ceva”, „aş crede că visez”, afirmă el, oarecum derutat de situaţia în care se afla. Nuntă-moarte sugerează întregirea fiinţei, întoarcerea la condiţia ei originară, aflată sub semnele oniricului: „Aşa începe. Ca într-un vis...”. Pentru Gavrilescu, plecarea cu Hildegard reprezintă a doua şansă în împlinirea destinului sau cosmicului. În opera sa, Eliade conferă fantasticului o dimensiune ontologică, având un caracter iniţiatic, şi dăruind o viziune asupra ideilor sale care tinde către mit.