A R H I E P I S C O P I A D UN Ă R I I D E J O S

PROTOIERIA TECUCI
CERCUL MISIONAR ŞERBĂNEŞTI

“2010 – ANUL OMAGIAL AL CREZULUI ORTODOX”

Conferinţa pastoral misionară – semestrul I 2010

PREOT MISIONAR BLĂNARU NICOLAE

1
2010 – ANUL OMAGIAL AL CREZULUI ORTODOX

I. Istoria Crezului ortodox

I.1. Simboluri de credinţă preniceene

Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare şi publică. Urmând

Domnului„ Iisus Hristos Care pe vremea lui Ponţiu Pilat a dat ca martor mărturisirea cea
bună“, creştinilor li se cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea răspuns oricăruia le
cere socoteală despre credinţa lor. Crezul niceo-constantinopolitan, de la a cărui elaborare
creştinătatea aniversează 1.685 de ani, a devenit Crezul ecumenic al Bisericii, fiind piatra de
temelie în cultul şi învăţătura ei de credinţă. În creştinism, cunoaşterea teologică începe cu
mărturisirea lui Iisus Hristos Domnul, aşa cum canonul biblic urmează canonului credinţei
sau al adevărului.

Crezul este un rezumat al adevărului revelat, o formulă esenţială care prezintă

cu autoritate articole de credinţă, care trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii.
Într-un mod mai simplu, Crezul reprezintă concentrarea esenţială a lucrurilor care trebuie
crezute. Fără credinţa în aceste lucruri, nu ne putem numi creştini şi, de fapt, odată cu
mărturisirea Crezului se face intrarea noastră în viaţa creştină. Formulele de credinţă au
cunoscut o dezvoltare de-a lungul timpului, de la precizări reduse ca lungime şi până la
fragmente din ce în ce mai ample, culminând, în anul 381, cu apariţia Crezului niceo-
constantinopolitan, folosit până astăzi în cadrul Bisericii Ortodoxe, fără adăugiri ulterioare.
La cel de-al Treilea Sinod Ecumenic, ţinut la Efes în anul 431, s-a interzis adăugirea fie şi a
unui singur cuvânt în textul Crezului niceo-constantinopolitan. Însă Crezul, la fel ca
majoritatea actelor de precizare şi rezumare a credinţei creştine, a avut o evoluţie pe o
perioadă destul de lungă de timp. Acest istoric este, la rândul său, foarte important pentru
identificarea dezvoltării esenţiale a conţinutului său.”1

În Vechiul Testament există în cuvintele de la (Deut.6:4) „Ascultă, Israele, Domnul

Dumnezeul nostru este singurul Domn“ o veritabilă mărturisire de credinţă. Ceea ce
frapează la poporul iudeu este monoteismul său strict, acesta fiind, poate, şi motivul pentru
care formula de credinţă insistă asupra acestui aspect. Poporul iudeu trebuia ferit în primul
rând de idolatrie. Pentru a prezerva credinţa era necesar ca evreii să păstreze tot timpul în
minte faptul că există un singur Dumnezeu. Mărturisirea de credinţă în Vechiul Testament se
concentrează, aşadar, asupra aspectului esenţial pe care oamenii puteau să îl perceapă în
momentul respectiv: că există un singur Dumnezeu la Care trebuie să se închine şi pe Care
trebuie să Îl slujească.”2

1
Alexandru I. STAN, “Crezul Ortodox”'Lumina de Duminică', 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI

2
Adrian AGACHI “Crez în Lege şi Evanghelie”,Ziarul Lumina, Miercuri, 17 Februarie 2010
2
Esenţial, în Noul Testament observăm o trecere de la mărturisirea monoteismului strict la
credinţa în Fiul lui Dumnezeu întrupat. Deşi niciunul dintre pasajele în care întâlnim aceste
mărturisiri nu Îi conferă o egalitate cu Tatăl, totuşi faptul că Hristos este confirmat drept
Mesia cel aşteptat denotă că deja se produce o îmbogăţire a formulei de credinţă. Avem
trecerea de la credinţa doar în Iahve la credinţa în Iahve şi Unsul (Hristosul) Său. Sunt, în
total, şase pasaje din Sfintele Evanghelii. Primul dintre ele este cel în care Sfântul Ioan
Botezătorul mărturiseşte clar: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui
Dumnezeu“ (Ioan. 1:34). Aici, Ioan Botezătorul nu lasă loc de nicio interpretare dubioasă: el
L-a văzut pe Hristos Însuşi, iar lucrul acesta este mai presus de orice îndoială. Şi nu numai că
L-a văzut, dar Îl şi mărturiseşte drept Fiu al lui Dumnezeu. În al doilea pasaj Sfântul Apostol
Natanael, după primele cuvinte ale dialogului său cu Hristos, declară uimit: „Rabi, Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel“ (Ioan. 1:49). Şi mărturisirea aceasta cuprinde o
nouă dezvoltare faţă de cea anterioară. Hristos nu este privit doar drept Fiu al lui Dumnezeu,
ci şi ca rege al lui Israel. Bineînţeles, aşa cum putem remarca din desfăşurarea ulterioară a
episoadelor evanghelice, Apostolii şi mulţimile înţelegeau la început această regalitate strict
trupeşte. Ei credeau că Hristos va guverna pământeşte peste regatul Israel şi îi va elibera de
robia romană.

Sfântul Apostol Petru ne oferă cele mai importante şi dezvoltate mărturisiri de credinţă în
Sfintele Evanghelii. Mântuitorul îi pune la încercare şi pe Sfinţii Apostoli, întrebându-i dacă
nu vor să plece şi ei împreună cu contestatarii Săi. În acel moment, ca un adevărat lider,
Sfântul Apostol Petru răspunde în numele tuturor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai
cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul
Dumnezeului Celui viu“ (Ioan. 6:68-69). Aici apare o nouă etapă a mărturisirii credinţei în
Hristos. Practic, Sfântul Apostol Petru face apel mai întâi la faptul că Hristos deţine
„cuvintele vieţii celei veşnice“, adică este un trimis al lui Dumnezeu şi cunoaşte lucrurile
esenţiale ale Acestuia. Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru nu mărturiseşte doar din
credinţă acest amănunt, ci şi din cunoaştere

Cel de-al doilea pasaj (al patrulea ales din Sfintele Evanghelii) în care întâlnim o nouă
mărturisire a Sfântului Apostol Petru este cel privind momentul întrebării adresate apostolilor
de Mântuitorul Hristos în privinţa propriei Persoane. Petru răspunde fără ezitare: „Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ (Matei, 16:16). În acest pasaj, Sfântul Petru arată
că acest lucru era de fapt credinţa întregului grup al Apostolilor, pentru că mai întâi întrebarea
Mântuitorului priveşte părerea mulţimilor. Mărturisirea de credinţă capătă astfel un caracter
sobornicesc şi deja nu mai este vorba de mărturia unui singur om, disparată, ca până atunci, ci
de forţa unităţii unui grup.”3 Ultimele două pasaje pe care le vom aborda se referă strict la
mărturisirea Martei şi la cea a Sfântului Apostol Toma. Marta îi spune Mântuitorului, în
momentul în care Acesta Se îndrepta spre mormântul lui Lazăr: „Eu am crezut că Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume“ (Ioan.11:27). Ceea ce ne interesează,
însă, în cel mai înalt grad este mărturisirea Sfântului Apostol Toma după Învierea
Mântuitorului. După ce atinge coasta Mântuitorului şi rănile provocate de cuie, Toma spune:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu“ (Ioan. 20:28). Toma, prin aceste cuvinte puţine,
mărturiseşte atât omenitatea Mântuitorului, cât şi firea Sa dumnezeiască. Ca o concluzie,
trebuie să precizăm că există o scală a mărturisirii de credinţă în Vechiul şi Noul Testament.
Dacă în perioada anterioară Întrupării Cuvântului avem o concentrare asupra mărturisirii
monoteismului în defavoarea pluralităţii idolatre, odată cu Întruparea se produce o nouă
polarizare, insistându-se de acum înainte şi asupra Persoanei lui Hristos.

Primul dintre simbolurile de credinţă preniceene, Simbolul apostolic (anul 50 d .Hr.), este
socotit drept rezumat al credinţei apostolilor. Iată cum explica Rufin apariţia "Simbolului
Apostolic" la începutul comentariului său: "Potrivit unei tradiţii primite din vechime, dupa
înălţarea Domnului şi Coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, cărora le-a dat să
3
Idem, op.cit.
3
vorbească în diferite limbi, li s-a poruncit ucenicilor de către Domnul să predice Cuvântul lui
Dumnezeu, fiecare mergând la câte un popor. Înainte însă de a pleca ei stabilesc de comun
acord norma sau regula viitoarei lor lucrări misionare, pentru ca nu cumva, atunci când vor fi
separaţi unii de altii să înfăţişeze ceva diferit acelora care erau chemaţi la credinţa în Hristos.
Adunaţi toţi la un loc şi plini de Duhul Sfânt, ei compun un simbol, semn sau sentinţe scurte a
viitoarei predici, punând la un loc ceea ce credea fiecare şi hotărăsc că aceasta este regula de
credinţă care trebuie dată credincioşilor:

„Cred în Dumnezeu, Tatal atotputernicul, Creatorul cerului si pamântului. Si în lisus

Hristos, Fiul său unic, Domnul nostru, care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din
Maria Fecioara; a pătimit sub Pontiu Pilat, s-a rastignit, a murit si s-a îngropat: s-a
coborât în iad, a treia zi a înviat din morti: s-a suit la ceruri, sade de-a dreapta lui
Dumnezeu, Tatal atotputernicul: de unde are să vie să judece pe vii si pe morti. Cred în
Duhul Sfânt: Sfânta Biserică catolică (soborniceasca): împărtăsirea sfinţilor, iertarea
păcatelor: învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.”4

Mărturisirea de credinţă nu este rezultatul unei creativităţi individuale, selective, care

formulează sau modifică esenţa conţinutului în funcţie de propriile păreri. „Apostolicitatea“
Crezului este o urmare a caracteristicii apostolicităţii Bisericii, iar această apostolicitate este
rezultatul lucrării Duhului Sfânt şi al comuniunii încredinţate de Sfinţii Apostoli. Mărturisirea
de credinţă este rodul conlucrării cu Duhul Sfânt, dar ea se naşte automat din comuniune în
interiorul unei comunităţi. Ea cheamă la unitate în credinţă, nu la un individualism creativ.
Martirii înşişi nu mărturisesc „propria credinţă“, ci credinţa întregii comunităţi, iar conţinutul
acestei credinţe este el însuşi o moştenire apostolică. Crezul ortodox nu este scris ca atare în
Sfânta Scriptură, însă întregul său conţinut este esenţial scripturistic.

Secolul al II-lea d.Hr. a reprezentat o perioadă de căutare şi precizare a conţinutului esenţial

al credinţei creştine. Sfântul Ignatie Teoforul atrage atenţia asupra elementelor esenţiale ale
credinţei. Trebuie să amintim o mărturisire de credinţă redusă ca dimensiune, care este
conţinută de aşa-numita Epistolă a Apostolilor, un text notat în regiunea Asiei-Mici, între 160
şi 170. Aici este specificată credinţa "într-Un Tată, Domn a toate, în Iisus Hristos Mântuitorul
nostru, în Duhul Sfânt Mângâietorul, în sfânta Biserică şi în iertarea păcatelor" 5 Fără
îndoială, această mărturisire de credinţă păstrează un caracter baptismal, fiind probabil
folosită în cadrul slujbei Botezului. Catehumenii rosteau acest text sau răspundeau afirmativ
la anumite întrebări cu conţinut asemănător. Este interesant că, în afara susţinerii învăţăturii
despre Sfânta Treime, acest text discută şi lucrarea fiecărei Persoane. Tatăl domneşte peste
toate, în timp ce Fiul este Cel care a lucrat mântuirea noastră, iar rolul Duhului Sfânt este cel
de Mângâietor, un termen cu o vechime liturgică apreciabilă. De asemenea apare credinţa în
sfânta Biserică, un element observabil peste aproape 80 de ani la Sfântul Ciprian al
Cartaginei, care va accentua în mod deosebit dezvoltarea unei ecleziologii corecte.
De asemenea, la finalul secolului al II-lea (c.180), observăm şi una dintre primele formulări
de credinţă în cadrul unui sinod local ţinut la Smyrna. Mărturia acestui sinod a fost păstrată
de Ipolit al Romei. Textul este foarte concis şi aduce în discuţie o serie de elemente noi.
„Cunoaştem în adevăr un Dumnezeu şi Îl mărturisim pe Hristos drept Fiu, Care a suferit,
a murit şi a înviat a treia zi, Care S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui şi va veni să
judece vii şi morţii. Şi spunând aceasta, noi mărturisim ceea ce ne-a fost încredinţat şi de
predecesorii noştri.6”

4
http://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_apostolic
5
Ică, Ioan jr, Arhidiac. Prof. Dr., Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos Ică, 2008, p. 558

6
Idem, Apostolicitatea Crezului sau „Noi mărturisim ce ni s-a încredinţat“,Ziarul Lumina, Miercuri, 10 Martie,
2010
4
Profesiunea de credinţă în cadrul martiriului este din ce în ce mai răspândită şi în documente,
un exemplu este cel al Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful. În actul martiriului, Sfântul
Iustin face o scurtă profesiune de credinţă creştină. „Ne închinăm Dumnezeului creştinilor,
pe care Îl considerăm Unul dintru început, creator al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute.
Credem şi în Domnul Iisus Hristos, alesul lui Dumnezeu, Care a fost vestit mai înainte
prin profeţi şi a vieţuit cu oamenii, bine-vestitorul mântuirii noastre şi învăţătorul
poruncilor drepte.“ 7Se remarcă în această mărturisire de credinţă faptul că Iustin nu poseda
la momentul respectiv o viziune corectă despre Sfânta Treime.

Un alt text, notat pe papirusul descoperit în localitatea egipteană Der-Balyzeh şi datat în jurul
anului 200 d.Hr., aduce o precizare în plus legată de ultima afirmaţie: "Cred într-Unul
Dumnezeu Tată Atoateţiitor, în Fiul Lui Unul-Născut Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul
Sfânt, în învierea cărnii şi în sfânta Biserică catolică" 8Aici apare, într-o circumstanţă aproape
singulară în acea perioadă, într-o mărturisire de credinţă termenul "catolică" atribuit Bisericii.
Biserica nu era numită "catolică" pentru că ar fi existat vreo separaţie între termenii "catolic"
şi "ortodox" în acea perioadă de timp. Trebuie să ne amintim că sensul primar al termenului
"catolic" este "universal". Biserica este considerată universală. Am amintit aceste două
mărturii pentru că se vor regăsi aproape în totalitate în cadrul crezului roman-apostolic care
este situat ca perioadă de timp între anii 200 şi 250, deci la o scurtă perioadă de timp faţă de
celelalte texte citate anterior.

În secolul al III-lea apar în cadrul Bisericii Sfinţi şi scriitori bisericeşti care au lăsat opere
patristice foarte importante şi bine organizate: Irineu al Lyonului, Tertullian, Ciprian al
Cartaginei. Primul dintre aceştia, în ordine cronologică, este Irineu al Lyonului (c.135-202).
În lucrarea sa “Tradiţia apostolică şi dovedirea ei împotriva falsificării gnostice”, Sfântul
Irineu ne oferă şi un rezumat al conţinutului credinţei creştine.9
Prima încercare importantă de formulare a unui Crez pe care o descoperim în cursul istoriei
creştine apare în perioada cuprinsă între anii 200-250 d.Hr., Crezul roman-apostolic, care
este, de fapt, rezultatul tuturor încercărilor de precizare şi receptare corectă a elementelor
credinţei creştine. Forma sa incipientă aminteşte foarte mult de credinţa mărturisită în cadrul
Crezului niceo-constantinopolitan”10.
Bisericile locale nu se puteau lipsi de o mărturisire de credinţă în care să fie cuprinse ideile
fundamentale ale învăţăturii creştine, pe care credincioşii trebuiau să le cunoască şi să le
mărturisească. După cum am văzut din cele expuse o bază comună exista, deşi formularea
era puţin deosebită de la o Biserică la alta, după care îşi lua şi numele: Simbolul de credinţă
roman-apostolic (Roma), Simbolul de credinţă al bisericii din Neo-Cezareea Pontului,
Simbolul de credinţă al Bisericii din CezareeaPalestinei, Simbolul de credinţă al Bisericii din
Alexandria şi altele.11

I.2.Arianismul şi disputele teologice premergătoare Sinodului I Ecumenic

7
Idem, op. cit.
8
Ică, Ioan jr, Arhidiac. Prof. Dr., Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos Ică, 2008, p.559.
9
Adrian Agachi, „Propovăduirea şi credinţa locuiesc în casa Bisericii”, Ziarul Lumina, Miercuri 17 Martie,
2010, p.16
10
Idem, “Prima formulare a Crezului”, Ziarul Lumina, Nr.78, Anul VI(1580),Serie nationala, Miercuri,7
Aprilie, 2010, p. 16
11
Ene Braniste, pr. Prof., Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p.348

5
 La 20 mai 2010, s-au împlinit 1685 de ani de la întrunirea Sinodului I Ecumenic de la
Niceea, din anul 325, convocat de împăratul Constantin cel Mare (306-337), pentru
combaterea ereziei lui Arie din Alexandria.
Arie, născut în 256 în Libia, discipolul indirect al episcopului Antiohiei Pavel de
Samosata, eretic antitrinitar, a fost un cap răzvrătit şi înfumurat, un temperament plin de
vanitate şi mândrie, un bărbat zgomotos, turbulent şi ambiţios, ştiind să-şi camufleze bine
aceste defecte sub aparenţa unei mari pietăţi şi sfinţenii. El era, după descrierea Sfântului
Epifaniu de Salamina , în Cipru, „un om în vârstă, de statură înaltă, cu faţa tristă, el avea o
înfăţişare care-l făcea capabil să înşele, asemenea unui şarpe viclean, inimile naive, prin aerul
său de sfinţenie aparentă”. Manierela sale erau blânde, atrăgătoare, insinuante şi linguşitoare.
Înstruit în teologie de preotul Lucian din Antiohia (+312), aderent al episcopului
eretic Pavel de Samosata, Arie a avut colegi de studii după 280, pe episcopii Eusebiu de
Nicomidia,Maris de Calcedon, Theognis de Niceea şi Leonţiu de Antiohia, care vor juca un
rol însemnat în răspândirea ereziei ariene. După terminarea studiilor la Antiohia, Arie a venit
la Alexandria, unde, distingându-se prin cultura şi înfăţişarea sa, fiind totodată un bun
cunoscător al Bibliei şi un predicator talentat, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru I al
Alexandiei (300-311), apoi preot de episcopul Aschilas (312). Ca preot , i s-a încredinţat
postul de paroh la Biserica Baucalis din port, cea mai însemnată din cele nouă biserici ale
Alexandriei.
Arianismul este o concepţie raţional –omenească de înţelegere a creştinismului, o
coborâre a lui de la înălţimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuşi Fiul Său Iisus
Hristos, la nivelul religiilor naturale păgâne. Erezia ariană a pus în circulaţie teoria unui
monoteism raţionalist, bine construit şi susţinut cu argumente sofiste ispititoare, spre a seduce
spiritele de elită ale lumii greco-romane la concepţia unui summus Deus.
Asupra lui Arie s-aexercitat influienţa şcolii din Antiohia, care interpreta Sfintele
Scripturi literal şi istoric, în opoziţie cu şcoala de Alexandria, care interpreta alegoric şi
spiritual.
Se remarcă în gândirea lui Arie principii gnostice-filosofice, care au circulat începând
cu secolul al II-lea d.Hr. şi mai circulau şi în timpul său. Cele mai importante sisteme
gnostice s-au născut la Alexandria, datorită a doi mari teologi gnostici din secolul al II-lea,
Basilide şi Valentin. Arianismul este în fond o încercare de explicare filosofică a tainei
întrupării Fiului, încercare raţionalistă proprie filosofiei greceşti.
Arie combătea egalitatea şi consubsatnţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu –
Tatăl şi prin aceasta nega Dumnezeirea Fiului. Elsusţinea cu tenacitate subordonaţianismul,
adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Dumnezeu-Tatăl, devenind prin
aceasta întemeietorul unei erezii puternice şi răspândite, care a tulburat creştinătatea mai mult
de şaizeci de ani, de la 318 până la 381.
Principiile ereziei ariene:
1.Dumnezeu Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Însăşi denumirea de
„Tatăl” cuprinde inevitabil în sine întâietatea şi superioritatea Sa faţă de Fiul şi arată în
acelaşi timp inferioritatea Fiului faţă de Tatăl. Arie ajungea astfel la un monoteism
influienţat de ereticii antitrinitari sau monarhieni.
Arie aduce în sprijinul acestei afirmaţii versetul din Evanghelia Sfântului Ioan „Tatăl
este mai mare decât Mine” (Ioan XIV-28), ignorând el că sensul acestui verset se referă la
natura umană a lui Hristos şi nu la natura Lui dumnezeească cum au argumentat episcopul
Alexandru al Alexandriei şi sfântul Atanasie, diaconul saău, în sinodul de la Alexandria din
320 sau 321, şi în Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325.
2.Fiul este creat prin voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa sau esenţa Lui, ci din nimic, fiind
prima Sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când fiul lui Dumnezeu n-a
existat. Fiul lui Dumnezeu are un început, în timp ce Dumnezeu-Tatăl este fără de început.
Arie aducea în sprijinul acestei idei versetul : „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut” (Ps. II,7; Evr.I,5), precum şi versetul Prov.VIII,22: „Domnul M-a creat cea dintâi
6
dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor.” Acest verset, însă se referă la Înţelepciunea
creată, pe care Părinţii Bisericii, îndeosebi Sfântul Atanasie şi Sfântul Vasile, o identifică cu
Logosul sau Cuvântul întrupat, care, de la Întruparea Logosului sau Cuvântului, ne uneşte
prin întrupare cu Tatăl şi Sfânta Treime. Fiul sau Logosul întrupat este numit creat, în virtutea
umanităţii Sale care a fost creată.
După părerea eronată a lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, fiind creatura Tatălui, este cu
totul străin de fiinţa Tatălui. Din revelaţia Sfintei Scripturi, aflăm însă, că Fiul lui Dumnezeu
s-a născut din fiinţa Tatălui, mai înainte de toţi vecii şi nu este, cum afirma Arie, o creatură, a
Tatălui.
3. Deşi , după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este după fiinţa Sa o
cratură, e schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuşi,
susţine Arie, de cinstea cea mai mare, deoarece Fiul lui Dumnezeu a creat toatre, chiar şi
ti8mpul.
4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă
Dumnezel cel prea înalt nu putea crea universul, decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare,
idee împrumutată din doctrina eretică a gnosticilor, după care materia este rea în sine, iar
Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu materia, căci s-ar întina de aceasta.
5. La creare universului, Hristos Fiul lui Dumnezeu, a primit măreţia şi puterea
creatoare a Tatălui. Fiul poate fi şi El numit Dumnezeu, căci datorită harului dumnezeesc pe
care l-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al tatălui. Ca atare Fiul are o divinitate
împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanţa sau esenţa Tatălui se deosebeşte atât de mult
de aceea a Fiului, cum se deosebeşte infinitul de finit. Arie , ne spune Sfântul Atanasie,
afirma că ”Hristos nu este adevăratul Dumnezeuci El, ca toţi alţii, se numeşte Dumnezeu prin
participare”. După cumreiese din scrierea sa Thalia, Arie şi-a formulat şi precizat doctrina
eratică astfel: „Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tată, ci a devenit mai în urmă; Fiul n-a
existat totdeauna, căci nu era mai înainte de a se naşte; nu este fin Tatăl, ci din nimic. Nu
este propriu Tatălui, căci este fătură şi creatură. Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci s-a
îndumnezeit prin participare.”12
Nu se ştie când a început neînţelegerea dintre Arie şi episcopul său Alexandru al
Alexandriei. Probabil că Arie era o fire vanitoasă, văzând că la alegerea de episcop al
Alexandriei în 313, s-a trecut peste persoana sa, fiind ales Alexandru (313-328) a început o
campanie de defăimare şi răsturnare a episcopului său, fiindcă acesta i-o luase înainte. Din
318 a început să-şi răspândească ideile sale eretice, făcându-şi numeroşi prieteni şi partizani
printre preoţii şi diaconii din Alexandria.
Zadarnice au fost eforturile episcopului Alexandru să-l facă să rămână la dreapta
credinţă. Încrezător în succesul repurtat printre clerici, prieteni şi admiratori, încurajat chiar şi
de păgâni, care găseau în ideile lui Arie, un sprijin pentru raţionalismul religiei păgâne greco-
romane, ajutat de cultura şi de talentul său oratoric, Arie şi-a continuat lupta pe faţă contra
învăţăturii ortodoxe, aşa cum fusese transmisă de hristos şi de apostolii săi.
Episcopulş Alexandru al Alexandriei, văzând că ideile eretice ale lui Arie, atrag tot
mai mulţi clerici şi credincioşi, ba chiar şi călugări şi călugăriţe, a convocat pe episcopii din
Egipt şi Pentapole la un sinod, care s-a ţinut la Alexandria în 320 sau 321. A urmat în Sinod o
dispută aprigă între episcopii ortodocşi şi Arie cu partizanii lui. Arie şi-a apărat cu
încăpăţânare ideile sale eronate, iar episcopii ortodocşi au susţinut în unanimitate că Fiul lui
Dumnezeu este deofiinţă şi veşnic cu Tatăl.
Cei aproape 100 de episcopi s-au pronunţat contra ideilor eronate ale lui Arie, iar el şi
prietenii săi, episcopul Secund de Ptolemaida şi Theonas de Marmarica, din Pentapole,
precum şi câţiva preoţi şi diaconi au fost excomunicaţi.
Arie însă n-a cedat şi a continuat să răspândească ideile sale, încât erezia ariană s-a
întins în Egipt, Pentapole, Libia, Palestina, Siria şi provinciile Asiei Mici.
Părăsind Egiptul a găsit sprijin şi adăpost în Palestina la colegiul şi prietenul său,
episcopul Eusebiu de Cezareea, mare istoric al Bisericii, dar mai puţin iniţiat în chestiunile de

12
Pr.prof.Ioan Rămureanu, „Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325,condamnarea lui Arie, Simbolul
Niceean”, în Ortodoxia, nr.1-2, 1977, pp. 13-18;
7
interpretare biblică şi în problemele dogmatice. Acesta a scris îndată episcopului Alexandru
al Alexandriei, reproşându-i că a denaturat ideile lui Arie şi că l-a excomunicat, rugându-l să
nu alunge pe Arie din Biserică.
Arie spre a câştiga favoarea împăratului Constantin pentru cauza sa, a plecat în 323,
din Cezareea Palestinei la Nicomidia pe atunci capitala părţii de răsărit a Imperiului roman,
locuind la prietenul şi fostul coleg de studii la Antiohia, Eusebiu de Nicomidia. La
insistenţele lui Arie acesta scrie mai multor episcopi spre a-i câştiga la noua doctrină eretică.
Ni s-a păstrat scrisoarea adresată către episcopul Paulin de Tir. Mai mult, Eusebiu întruni un
sinod în Nicomidia, care declară că episcopii şi clericii excomunicaţi de episcopul Alexandru
al Alexandriei, în frunte cu preotul Arie, trebuiesc reprimiţi în Biserică, şi ruga pe episcopul
Alexandriei să facă aceasta fără întârziere.
Cu toate insistenţele lui Eusebiu de Cezareea şi ale lui Eusebiu de Nicomidia,
episcopul Alexandru al Alexandriei a refuzat cu energie reprimirea lui Arie în Biserica
Alexandriei.
Un nou sinod s-a ţinut la Cezareea Palestinei,la care participaseră episcopii Eusebiu
de Cezareea, Paulin de Tir şi alţii, care hotărâră fără nici un temei canonic, ca Arie şi
aderenţii săi excomunicaţi să-şi preia funcţiile lor în Biserica Alexandriei. Încurajaţi de
hotărârile sinodului din Cezareea Palestinei şi profitând de situaţia politică tulbure creată în
Imperiu din cauza conflictelor dintre Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu, Arie şi
prietenii săi au revenit la Alexandria şi au reînceput lupta contra Ortodoxiei, creând o agitaţie
şi tulburare extraordinară. Arie a devenit tot mai popular, iar ideile sale erau obiectul de
predilecţie al discuţiilor dintre episcopi. În fiecare cetate, ne spune Eusebiu de Cezareea,
episcopii se ridicau contra episcopilor, noroadele contra noroadelor, luptând unii împotriva
altora. Nu numai episcopii se ciocneau între ei în discuţii, relatează istoricul Socrate, ci chiar
mulţimea credincioşilor se împărţise în două, unii înclinând de-o parte,alţii de alta; pe lângă
aceasta, religia creştină era luată în derâdere de păgâni în piaţă şi la teatre.
Arie compusese cântece religioase noi pentru răspândirea ereziei sale, pe care le
cântau în port şi pe străzi marinarii, morarii, negustorii şi călătorii.
La 18 septembrie 324 împăratul Constantin cel Mare îl învinge pe Liciniu şi rămâne
singurul Împărat al întregului Imperiu roman până la 22 mai 337. Biserica creştină se bucura
acum de pace în tot imperiul, dar erezia lui Arie produsese o mare tulburare în sufletele
credincioşilor, mai ales în răsărit. Văzând că tulburarea nu se potoleşte Împăratul Constantin
s-a străduit să reântroneze pacea religioasă în tot imperiul. El a trimis o scrisoare episcopului
de Alexandria prin episcopul curţii Imperiale Osiu de Cordoba, îndemnându-l se se împace cu
Arie, cerându-şi reciproc iertare. Încercarea împăratului Constantin de a împăca pe Arie cu
episcopul Alexandru al Alexandriei prin intermediul episcopului curţii imperiale,Osiu de
Cordoba, n-a dat rezultatul aşteptat, ba mai mult cearta dintre arieni şi ortodocşi a continuat
cu şi mai mare aprindere.13

I.3.Dezbaterea teologică şi cristalizarea Crezului ortodox în cadrul lucrărilor

Sinodului I ecumenic de la Niceea.

Pentru a pune capăt interminabilelor certuri şi discuţii provocate de erezia lui Arie cu
privire la dumnezeirea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi totodată pentru stabilirea unei
date fixe în ce priveşte sărbătoarea Paştilor, care să fie respectată de toţi creştinii, în Răsărit şi
Apus, împăratul a hotărât să convoace un sinod general sau ecumenic, la care să participe
episcopii Imperiului spre a discuta şi rezolva între ei problemele referitoare la dreapta
credinţă. Împăratul a deschis Sinodul I ecumenic ca un preşedinte de onoare, căci, după
terminarea discursului său, el a dat cuvântul, cum ne spune Eusebio, care se afla de faţă,
preşedinţilor sinodului, lăsându-ne să înţelegem că au fost doi. După toată probabilitatea,
aceştia au fost episcopii Eustaţiu al Antiohiei şi Alexandru al Alexandriei, care condamnase

13
Ibidem, pp. 19-20
8
pe Arie la Sinodul de la Alexandria din 320 sa 321 şi cunoştea cel mai bine ideile erticului
arie.
Sfântul Atanasie , însă, care a fost de faţă la Sinod, ne lasă să presupunem că
episcopul care a prezidat Sinodul I ecumenic ar fi fost Osiu de Cordoba, folosit de împăratul
Constantin pentru aplanarea tulburării provocate în Biserică de Arie, întrebându-se admirativ
în cinstea lui Osiu, „ce sinod n-a prezidat el ?”, spre a scoate în relief prestigiul şi autoritatea
acestuia faţă de arieni. Aceasta este însă o exprimare oratorică vagă, care nu poate fi luată
drept certitudine istorică, deoarece n-a fost confirmată de nici un istoric contemporan.
După deschiderea oficială a Sinodului, au început discuţiile teologice oficiale între
episcopi. Eusebiu spune că unii episcopi începură să formuleze din nou acuzaţii unii contra
altora, iar unii le răspundeau, apărându-se, încât s-a făcut mare tulburare în Sinod. Dintre
toate chestiunile, cea mai importantă era cea a ereziei lui Arie. Între clerici care au combătut
cu argumente scripturistice temeinice erezia lui Arie, s-a distins îndeosebi Sfântul Atanasie,
împotriva căruia s-a aprins invidia şi ura arienilor, cum ne spune istoricul Socrate. Abilitatea
Sfântului Atanasie în discuţii a învins vicleniile şi sofismele ereticilor. La rândul său, istoricul
Teodoret spune că Atanasie a cucerit la Niceea aprobarea ortodocşilor prin apărarea credinţei
apostolice şi-şi atrase ura vrăjmaşilor adevărului.
Este puţin probabil dacă Arie va fi fost primit să discute cu episcopii în plenul
Sinodului.14 Rufin afirmă că Arie a fost chemat de mai multe ori în mijlocul Sinodului şi
afirmaţiile lui au fost continuu discutate de episcopi. Ideea a fost preluată de ictoricul
Sozomen care spune că, înainte de a se întruni în şedinţe oficiale, episcopii au invitat pe Arie
să dicute cu el, ceea ce trebuie să admitem că a fost posibil. De altfel, Arie, avea în sinod
apărători înfocaţi cu renume, unii chiar, ca Eusebiue de Cezareea şi Eusebiu de Nicomidia,
având relaţii de prietenie cu împăratul Constantin şi cu membrii curţii imperiale. Istoricul
Filostorgiu dă o listă de 22 de episcopi ca suţinători şi apărători ai lui Arie, iar Gelasiu de
Cizic aminteşte de 17.
Cu toată apărarea prietenilor săi, Arie n-a puitu convinge majoritatea părinţilor
sinodali de dreptatea cauzei sale. Contra lui pleda în primul rând erorile din carte sa Thalia.
Afost de ajuns să se citească unele fragmente din ea, pentru ca acestea să suscite indignarea
părinţilor, care şi-au astupat urechile, spre a nu mai auzi asemenea erori dogmatice.
Contra afirmaţiilor eretice ale lui Arie că „a fost un timp când Fiul nu exista”, că are
un început în timp, că este dintr-o altă substanţă, esenţă decât a Tatălui, că este o creatură, că
este supus schimbării ş.a. părinţii Sinodului I ecumenic au apărat cu tărie, prin argumente
temeinice scoase din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Dumnezeirea Fiului, precum şi
egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu tatăl şi cu Duhul Sfânt. Fiul nu este o parte din
Dumnezeire, ci tatăl, Fiul şi sfântul Duh, formează împreună o singură Dumnezeire în trei
feţe sau ipostasuri.
După îndelungate dezbateri, aproape toţi episcopii au fost de acord că Iisus Hristos ,
ca Fiu al Lui Dumnezeu – Tatăl, este Dumnezeu adevărat, consubstanţial sau deofiinţă cu
Tatăl.Arie şi partizanii săi au fost declaraţi eretici de Sinod şi anatematizaţi.
Episcopii au fost de asemenea de acord că trebuie definită învăţătura de credinţă într-
un simbo,scurt, concis şi precis, în care să se afirme lămurit Dumnezeirea Fiului, egalitatea
şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, şi să se explice sensul şi scopul întrupării Fiului lui
Dumnezeu, precum şi semnificarea jertfei Lui pentru răscumpărarea sau mântuirea
oamenilor.
Pentru formularea Simbolului de credinţă, sinodalii au propus să nu se întrebuinţeze
decât termeni scripturistici, care puteau fi cunoscuţi şi înţeleşi de toţi, episcopi, preoţi ,
diaconi şi credincioşi - s-a observat că unele expresii scripturistice puteau da naştere la
confuzii şi echivocuri

14
Pr.prof.Ioan Rămureanu„ ”Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325, condamnarea ereziei lui Arie.
Simbolul Niceean,Ӕn rev.Ortodoxia, nr.1-2, 1977, pag.37;

9
 Arie şi partizanii săi se declarară gata să accepte aceşti termeni scripturistici nu fără a
remarca faptul că oamenii pot fi numiţi în Sfânta Scriptură fiii lui Dumnezeu, pentru că ei
sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui.Dumnezeu.
A trebuit să se recurgă la alte precizări dogmatice, spre a lua arienilor orice
posibilitate de răstălmăcire a hotărârilor sinodului cu privire la dumnezeirea şi
consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, precizări care să fie trecute în simbolul de credinţă.
Istoricul Filostorgiu atribuie alcătuirea simbolului episcopilor Alexandru al Alexandriei şi
Osiu de Cordoba. Sfântul Atanasie spune că simbolul e opera personală a episcopului Osiu de
Cordoba.
Mai târziu , Sfântul Vasile cel Mare va afirma că redactarea Simbolului a fost
încredinţată unui oarecare Hermogen, cel care a scris marea şi neântrecuta mărturisise de
credinţă în marele sinod.
După aprinse discuţii, majoritatea Părinţilor sinodali au hotărât ca învăţătura ortodoxă
despre Dumnezeirea Fiului şi despre egalitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl, să fie
precizată pe scurt într-un Simbol de credinţă, spre a fi cunoscută şi înţeleasă şi de credincioşii
simpli. Acesta este Simbolul niceean, care cuprinde şapte articole de credinţă.
Iată textul Simbolului niceean, tradus din limba greacă după textul original grecesc:15
„Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul tuturor celor văzute şi
nevăzute.
Şi într-unl Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl s-a
născut5, adică din fiinţa tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut Cel deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au
făcut, cele ce sunt în cer şi pe pământ.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, s-a pogorât, s-a întrupat şi s-a
făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri şi vaveni să judece vii şi morţii.
Credem şi întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei ce zic „că a fost un timp când El (Fiul) nu era” sau că „nu era mai înainte
de a se fi născut” , „şi că a fost creat din ceea ce nu era” sau dintr-o altă substanţă sau
esenţă, sau că este creat, schimbător şi mişcător, pe aceştia, Biserica universală şi
apostolică îi anatematizează.”
Arie şi partizanii săi, episcopul Secundus de Ptolemaida şi Theonas de Marmarica din
Pantapolis şi câţiva preoţi şi diaconi au fost depuşi din funcţiile şi scaunele lor şi exilaţi în
Iliricul occidental, după toată probabilitatea la cotul Dunării, la sud de Singidunum (Belgrad),
în Panonia Inferior, unde au nreuşit să atragă la erezia ariană doi tineri episcopi ilirieni, pe
Ursacius de Singidunum (Belgrad) şi Valens de Mursa (Osiec), răspândind astfel arianismul
în provinciile romane ale Iliricului în secolul al IV-lea.
Trei luni mai târziu au fost exilaţi de împăratul Constantin şi episcopul Eusebiu de
Nicomidia şi Theognis de Niceea, fiindcă n-au voit să recunoască anatema rostită contra lui
Arie.
Simbolul niceean, alcătuit şi aprobat de părinţii Sinodului I ecumenic, aveau să fie
completat cu alte cinci articole de credinţă, de către părinţii Sinodului al mII lea ecumenic de
la Constantinopol din 381 şi a devenit astfel Simbolul niceo-constantinopolitan.
Nu se ştie când s-au încheiat lucrările sinodului. Eusebiu ne relatează că la sfârşit,
hotărârile sinodului au fost redactate în scris şi semnate de toţi episcopii, iar împăratul a
poruncit să se aducă mulţumiri publice lui Dumnezeu, pentru că a câştigat o celebră vistorie
asupra vrăjmaşului Bisericii. Unii istorici sunt de părere că sinodul s-a închis la 25 iulie 325,
când împlinindu-se 20 de ani de domnie ai împăratului Constantin cel Mare, acesta a oferit
părinţilor sinodali un ospăţ şi le-a făcut bogate daruri.
După plecarea episcopilor la Bisericile lor, Costantin confirmă hotărârile Sinodului I
ecumenic şi le dădu valoare de lege civilă. Împăratul a luat apoi măsuri severe contra lui Arie

15
Pr.prof.Ioan Rămureanu„ ”Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325, condamnarea ereziei lui Arie.
Simbolul Niceean,Ӕn rev.Ortodoxia, nr.1-2, 1977, pag.43;

10
şi a partizanilor săi printr-un decret păstrat de istoricii Socrate şi Gelasiu de Cizic. Scrierea lui
Arie, Thalia a fost condamnată şi arsă.
Prin formularea Simbolului de credinţă şi prin hotărârile luate cu privire la diferite
domenii ale vieţii creştine, Sinodul I ecumenic de la Niceea a devenit un model de urmat
pentru sinoadele ecumenice din secolele următoare. El este considerat până azi o călăuză
sigură şi infailibilă în formularea adevărurilor de credinţă şi un far de orientare în viaţa
creştină pentru întreaga creştinătate. Adevărurile de credinţă formulate de Sinodul I ecumenic
au menţinut de-a lungul secolelor unitatea credinţei creştine, cu toate încercările şi
zdruncinăturile la care a fost supusă.16

I.4.Definitivarea Simbolului de credinţă la al-II-lea Sinod ecumenic de la

Constantinopol

Tulburarea spiritelor era aşa de mare în Imperiul Roman, de Răsărit din cauza ereziei
pnevmatomahilor, la finele secolului al IV-lea, că numai un nou Sinod Ecumenic putea să
aducă liniştea în sufletele credincioşilor şi pacea în Imperiu.
În jumătatea a doua a secolului al IV-lea, provinciile romane sud dunărene au fost
grav ameninţate de năvălirea goţilor,populaţie de origine germană, venită din Scandinavia,
stabilită pentru un timp în stepele de la nordul Mării Negre şi în estul şi sudul Daciei
Carpatice, de unde făceau dese incursiuni de pradă în Romania, adică în Imperiul Roman
În lupta aprigă care s-a dat cu goţii la 9 august 378, la Adrianopol, armata romană
condusă de Împăratul Valens (364-478) a fost aproape complet nimicită de goţi.
Pentru a face faţă pericolului goţilor, împăratul Graţian al Occidentului (375-25
aug.383) a proclamat la 19 ianuarie 379, la Sirmium pe generalul roman Teodosie, originar
din Cauca, provincia Segovia, din Spania. Din cauza năvălirilor goţilor, Teodosie s-a stabilit
la început în Tesalonic. Fiind botazat în urma unei grave maladii, el a primit botezul creştin în
ianuarie 380, de la episcopul Ascholius al Tesalonicului.
Încă de la urcarea sa pe tron, în 379, Teodosie a renunţat la titlul de „Pontifex
Maximus”, care acorda împăraţilor romani demnitatea religioasă de conducători supremi ai
religiei romane, renunţând să mai poarte mantia albastră smălţuită cu stele, simbolul
pontifului suprem al păgânismului. Exemplul său a fost urmat în 382 de Graţian, Augustul
Occidentului.
Renunţând la titlul de „Pontifex Maximus”, Teodosie cel Mare a luat măsuri severe
contra păgânismului şi ereziilor, încât se poate spune pe drept că Teodosie este creatorul
Imperiului roman de răsărit.
La 28 februarie 380, Teodosie promulgă din Tesalonic, un edict decisiv –Cunctos
populos - în favoarea Ortodoxiei niceene, contra ereziei arienilor şi pnevmatomahilor. Prin
acest edict el poruncea că toate popoarele supuse autorităţii sale „trebuie să mărturisească
credinţa pe care dumnezeescul apostol Petru a transmis-o romanilor, răspândită de la el
până acum, pe care o urmează papa Damasus (366-384) şi episcopul Petru al Alexandrei
(373-380), bărbat de o sfinţenie apostolică. Aceasta înseamnă să credem, după rânduiala
apostolică şi învăţătura evanghelică, într-o singură Dumnezeire a Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh, de aceeaşi mărire în Sfânta Treime.”17
După terminarea operaţiilor militare contra goţilor, Teodosie părăsi Tesalonicul şi
intră la 24 noiembrie 380 în Constantinopol, unde populaţia capitalei i-a făcut o primire
triumfală.

16
Ibidem, pag.60;
17
Pr.prof.Dumitru Stăniloae, „Sinodul II ecumenic şi Simbolul Niceo-Constantinopolitan,în rev. Ortodoxia,
nr.3/ 1981, pag.335;

11
 La 10 ianuarie 381, Teodosie a publicat un al doilea edict în favoarea Ortodoxiei
niceene, precizând prevederile primului edict dat la Tesalonic la 28 februarie 380. Potrivit
noului edict, trebuia să se adore pretutindeni numele singurului şi adevăratului Dumnezeu şi
să se respecte credinţa niceeană păstrată de înaintaşi, care este adevărata religie.
Edictul rezuma apoi articolele Simbolului Niceean: adevăratul credincios trebuie să
mărturisească pe atotputernicul Dumnezeu şi pe Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină – Deus de Deo, lumen de lumine, şi să
primească pe Sfântul Duh, Care provine de la Părintele Cel Preaînalt. Substanţa sau fiinţa
Treimii pe care grecii o numesc ousis este una şi nedespărţită.
În partea finală , edictul prevedea ca ereticii, îndeosebi fotinienii, arienii şi
eunomienii, care resping credinţa niceeană (ortodoxă) să înceteze a-şi lua numele adevăratei
religii, locaşurile lor de cult să fie date ortodocşilor, iar ei să fie alungaţi din oraşe.
La sosirea sa la Constantinopol, împăratul Teodosie găsi o situaţie religioasă foarte
confuză şi tulbure, deoarece ereticii arieni puseseră stăpânire pe cele mai multe biserici, iar
credincioşii niceeni (ortodocşi),apărători ai Simbolului de credinţă alcătuit de Părinţii
episcopi la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, constituiau o minoritate persecutată în
timpul împăraţilor Constanţiu(337-361) şi Valens (364-378). În urma episcopului arian
Eudoxiu (360-370), împăratul Valens a impus pe scaunul de Constantinopol tot un episcop
arian, pe Demofil (379-380), mai înainte episcop de Bereea, în Siria. Eunomiu însuşi, eruditul
teolog al anomienilor, arieni extremişti, un dialectician abil, locuia la Calcedon, pe ţărmul
asiatic al Bosforului, de unde răspândea influienţa sa în favoarea menţinerii ereticilor arieni.
Teodosie a suportat prezenţa lui la Calcedon aproape trei ani, dar,după asasinarea împăratului
Graţian al Occidentului (25 august 383), l-a trimis în exil, mai întâi la Halmyris , pe braţul
Sfântul Gheorghe al Dunării, în Scythia Minor, apoi în Cezareea Capadociei.

Pentru a putea rezista presiunilor ereticilor arieni, clericii şi credincioşii din

Constantinopol, s-au gândit să cheme în 378, după moartea împăratului Valens, în fruntea
Bisericii din capitala Imperiului, pe Sfântul Grigorie de Nazianz, unul dintre cei mai străluciţi
şi renumiţi teologi ai timpului, hirotonit în 371 episcop de către Sfântul Vasile cel Mare. El se
afla retras la Mînăstirea Sfânta Tecla, în provincia Isauria din Asia Mică, de unde o delegaţie
de clerici şi credincioşi l-au adus în 379 la Constantinopol, iar Sfântul Grigorie a consimţit să
vină.
Istoricul Socrate ne relatează că Sfântul Grigorie a fost transferat de la Nazianz la
Constantinopol cu consimţământul unanim al mai multor episcopi.
La Constantinopol, sfântul Grigorie de Nazianz a deschis mica biserică Anastasis –
Învierea, la care a rostit, în 380, contra ereticilor anomieni, arieni şi extremişti, Catehezele
sale, adevărate capodopere ale elocinţei creştine din secolul al IV-lea, a căror profunzime de
gândire teologică, de frumuseţe oratorică şi simţire creştină, au rămas neegalate şi sunt
admirate până azi în întreaga creştinătate.

După cum relatează istoricul Sozomen, pentru Macedoniu, „Fiul este Dumnezeu întru
totul asemănător cu Părintele Său, în ceea ce priveşte fiinţa. Însă Duhul Sfânt nu este de
aceeaşi demnitate, ci El nu este decât slujitorul şi Servitorul, şi ceea ce fără rătăcire, s-ar
putea zice despre îngeri.” Asemănător îşi exprimă doctrina împotriva Duhului Sfânt arianul
extremist Eunomiu.
Se cunoaşte că cel dintâi care a luat atitudine împotriva pnevmatomahilor a fost
Sfântul Atanasie cel Mare. El fusese informat, prin anul 358, de către prietenul său episcopul
Serapion de Thmuis, care îi scria: „Unii care au părăsit pe arieni, din cauza blasfemiei
aduse Fiului lui Dumnezeu, au început să înveţe greşit contra Sfântului Duh, spunând nu
numai că El este o creatură, ci şi unul dintre spiritele slujitoare şi nu se deosebeşte de îngeri
decât numai prin treaptă.”18 Sfântul Atanasie a răspuns împotriva învăţăturii
pnevmatomahilor, prin cunoscutele scrisori către Serapion, îndeosebi I-III-IV, în care este

18
Pr.prof.Cosntantin Galeriu, „Sinodul II ecumenic şi învăţătura despre duhul sfânt,” revista: Ortodoxia, nr 3,
1981, pp. 388-401;
12
expusă învăţătura sa ortodoxă despre Sfântul Duh şi constituie, în ordine istorică, primul
tratat de teologie despre Sfântul Duh. În esenţă învăţătura sa este o mărturisire energică a
Prea Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, astfel încât nici Tatăl nu poate fi despărţit de Fiul şi
nici Duhul deTatăl şi de Fiul. El aplică termenul de – omousios – plenitudinii Treimii. „A
mărturisii greşit despre Duhul, învaţă el, înseamnă a greşi şi despre Fiul. Principiul sfinţitor
al lumii, nu poate fi de aceeaşi natură cu cei pe care îi sfinţeşte Duhul de viaţă făcător al
făpturilor, nu poate fi o făptură.” În consecinţă, în viziunea ortodoxă a Sfântului Atanasie,
aşa precum Fiul ne îndumnezeeşte prin întrupare, pentru că El însuşi este Dumnezeu – chip
fiinţial al Tatălui – la fel, Duhul ne sfinţeşte, ne face „părtaşi firii dumnezeeşti” pentru că
este Dumnezeu.

Sinodul al II-lea de la Constantinopol din 381, deşi la el a participat un număr mic de

episcopi, numai 150, aproape toţi din Răsărit, constituie în istoria creştinismului unul dintre
cele mai importante evenimente. În afară de faptul că acest sinod a anatematizat din nou pe
ereticii arieni, care nu cunoşteau dumnezeirea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, pe
ereticii macedonieni sau pnevmatomahi, care negau dumnezeirea, consubstanţialitatea şi
egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, şi pe ereticii apolinarişti, care negau integritatea
naturii omeneşti primită de Iisus Hristos la întruparea Sa din Fecioara Maria, el a stabilit
adevărata învăţătură creştină, formulată concis, limpede şi precis în Simbolul
constantinopolitan, cel mai preţios tezaur al Credinţei, după Sfânta Scriptură, pe care ni l-a
transmis până azi, fără adăugire sau ştirbire, vechea Biserică ecumenică, una şi nedespărţită.
Simbolul niceo – constantinopolitan este acceptat de aproape toate Bisericile creştine din
lume, ca mărturisire a adevăratei credinţe în Iisus Hristos şi în Sfânta Treime.
Simbolul cuprinde învăţătura despre Sfânta Treime, precizată împotriva ereziilor care
nu recunoşteau decât o singură persoană în Dumnezeu, fie că ele coborau pe Cuvântul
întrupat Iisus Hristos şi pe Duhul Sfânt la treapta de făpturi, ca ereziile ariene şi
macedoniene, fie că îi socoteau pe aceştia ca simple moduri de manifestare ale unui
Dumnezeu monopersonal, ca ereziile sabeliene. Aceste erezii deşi păreau să se afle la
antipod, ereziile ariene vorbind de Cuvântul şi de Duhul, ca persoane despărţite de Dumnezeu
şi subordonate Lui, iar cele sabeliene confundându-le cu Tatăl, în fond părăseau şi unele şi
altele Treimea pentru un Dumnezeu monopersonal. De aceea Părinţii de la Sinodul II
ecumenic, afirmând Treimea deplin unită a persoanelor dumnezeeşti, trebuiau să găsească
expresii care să afirme în acelaşi timp şi deplinătatea acestor persoane.
Împortanţa acestui Simbol este permanentă, întrucât ereziile faţă de care el apără şi
precizează credinţa în Sfânta Treime sunt cele două forme ale permanentei negări a Treimii
spre care sunt ispitiţi unii dintre cei ce se afirmă creştini. „Ereziile, sub a căror presiune
Biserica veche a formulat învăţătura despre Treime nu sunt nicidecum legate de împrejurări
întâmplătoare şi trecute ale istoriei. Ele sunt primejdii permanente ale teologiei creştine.”19
Mântuirea noastră nu este asigurată însă decât numai prin faptul că Iisus Hristos e Fiul
etern al lui Dumnezeu, care făcându-se om rămâne în veci aşa, pentru a ne face şi pe noi fii
adoptivi ai lui Dumnezeu în veci.
Simbolul niceo-constantinopolitan e în întregime o expunere a istoriei lui Dumnezeu
cu creaţiunea şi îndeosebi cu cea umană. Simbolul deschide de fapt privirea spre două
direcţii: spre relaţiile interne ale persoanelor Sfintei Treimi, dar şi spre lucrările Lor mereu
mai avansate, îndreptate spre făpturi, îndeosebi spre cele umane ca să le ridice în Treime.
Simbolul ne vorbeşte despre Fiul care se naşte din Tatăl „mai nainte de toţi vecii” şi e „de o
fiinţă” cu El şi despre Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl şi e unit cu amândoi.dar ne
vorbeşte şi despre crearea lumii de către Tatăl, despre întruparea, răstignirea, învierea,
înălţarea şi a doua venire a Fiului spre judecarea viilor şi a morţilor şi despre împărăţia fără
de sfârşit a Lui din care vom face şi noi parte, şi despre Duhul Sfânt, care ne dă viaţa
adevărată a comuniunii noastre cu Tatăl şi cu Fiul în Duhul Sfânt.

19
Pr.prof.Dumitru Stăniloae, „Sinodul II ecumenic şi Simbolul Niceo-Constantinopolitan, în rev. Ortodoxia,
nr.3/ 1981, pag. 367-434
13
I.5. Sfinţi apărători ai învăţăturii de credinţă ortodoxă; rolul Sfântului Împărat
Constantin cel Mare.

Onoarea convocării Sinodului I Ecumenic, la Niceea, în 325, aparţine incontestabil

împăratului Constantin cel Mare, cum se constată din scrisorile trimise episcopilor Imperiului
Roman. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează că „Împăratul a convocat Sinodul
ecumenic, iar episcopii fiind invitaţi prin scrisori respectuase, s-au grăbit să ajungă la
sinod.20

Împăratul Constantin s-a gândit la început ca acest Sinod ecumenic să se întrunească

la Ancira (Ankara), în Galatia,dar, în cele din urmă, s-a ales Niceea (Victorioasa), lângă lacul
Ascanius, pentru a permite episcopilor din Imperiu şi din afara hotarelor Imperiului să vină
mai uşor. La alegerea Niceei, a contribuit şi faptul că împăratul putea mai uşor merge de la
reşedinţa sa Imperială din Nicomidia, la sinod, spre a asista şi supraveghea mersul discuţiilor
şi lucrărilor şi a se lua hotărâri în concordanţă cu dreapta credinţă, care să nu mai fie apoi
contestate de nimeni.
Pentru venirea episcopilor şi însoţitorilor lor la Sinodul din Niceea, împăratul
Constantin a luat măsuri ca să li se pună la dispoziţie poşta publică şi să li se procure cele
necesare pentru drum. Pe tot timpul duratei sinodului, episcopilor li s-a pus la dispoziţie
locuinţă şi s-a dat masă gratuit.
La sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 au participat episcopii din Europa, din
Africa de nord şi din provinciile Orientului Apropiat şi Asiei Mici. Cei mai mulţi episcopi au
venit din provinciile de Răsărit ale Imperiului roman din prefectura Orientului. Istoricul
Eusebiu de Cezareea ne-a păstrat numele provinciilor care au trimis episcopi la sinod. Au
venit episcopi din provinciile: Siria,Cilicia,Fenicia,Arabia,Palestina şi Mesopotamia; au venit
de asemenea cei din Egipt, Tebaida şi Libia. „era prezent acolo un episcop din Persia şi nici
scitul nu lipsea din ceată”adică nu lipsea din numărul episcopilor. Un epsicop renumit a
venit din Spania. E vorba de Osiu de Cordoba, prietenul lui Constantin cel Mare.
Împreună cu episcopii, au venit la Niceea o mulţime de preoţi şi diaconi. Printre
diaconi se distingea Sfântul Atanasie, tânărul secretar al episcopului Alexandru al
Alexandriei.21
Istoricul Gelasiu de Cizic, amintind numele episcopilor care au trimis episcopi la
Sinodul I ecumenic, arată că „fiecare din cele două Sciţii” au trimis episcopi, adică Scitia
Maior de la Nordul Mării Negre şi Scitia Minor de la sud de gurile Dunării, încât prezenţa
unui episcop scit, ca reprezentant al Bisericii de Tomis din Scithia Minor la Sinodul I
ecumenic, poate fi acceptată ca reală.22
Primind convocarea Împăratului Constantin, toţi episcopii au venit cu mare bucurie la
Niceea,având bună speranţă că se va restabili pacea şi înţelegerea în Biserică.
Mulţi dintre episcopi, scrie Teodoret aveau daruri duhovniceşti, mulţi purtau pe
trupurile lor semnele rănilor Domnului Iisus Hristos, unii au făcut vindecări şi minuni. Era un
popor de mucenici adunat la sinod.
Printre episcopii prezenţi la sinod se remarcau: Eustaţiu al Antiohiei, primul adversar
al lui Arie, însoţit de diaconul său Atanasie, care a avut o mare contribuţie în timpul
discuţiilor pentru stabilirea credinţei ortodoxe. Marcel al Ancirei din Galatia, Macarie al
Ierusalimului, Eusebiu de Cezareea, un adevărat savant în materie de istorie, episcopul Osiu

20
Pr.prof. Ioan Rămureanu, “Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic până la
moartea lui Arie” în Studii Teologice, anul XIII, Nr. 1-2, 1961 pp. 24-25

21
Ibidem, pp. 26-27;
22
Ibidem, pp. 29;

14
de Cordoba, din Spania, care se afla la curtea lui Constantin cel Mare şi a fost folosit de
împărat, la început, pentru readucerea arienilor la dreapta credinţă, fără ca intervenţia acestuia
să dea rezultatele aşteptate.
Unii episcopi erau sfinţi, ca Sfântul Nicolae, episcop de Mira, în provincia Licia şi
Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei din insula Cipru. Alţii suferiseră martiriul între 303-
305 în timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305), ca Pavel de Neocezareea, care avea
mâinile mutilate prin fier înroşit în foc, în timpul lui Liciniu; Pafnutie de Tebaida de sus,
martir care fusese tăiat la genunchiul drept şi avea un ochi scos în timpul persecuţiei lui
Maxim Daia (305-313), a cărui cicatrice a sărutat-o împăratul Constantin cel Mare , de mai
multe ori, Amphion de Epifania, Potamon de Heracleea, în Egipt, şi mulţii alţii. Iacob din
Nisibi era un taumaturg, iar Leonţiu de Cezareea avea darul proorociei.
Împăratul Constantin, a deschis oficial lucrările Sinodului, în 20 mai 325 şi a asistat la unele
Şedinţe. Şedinţa de deschidere a Sinodului s-a desfăşurat într-oi atmosferă de mare
solemnitate, fiind inaugurată de însuşi împăratul Constantin, care deşi era nebotezat fiind
numai catehumen, printr-o cuvântare a impresionat mult pe Părinţii sinodali şi întreaga
asistenţă. Istoricul Eusebiu de Cezareea descrie în amănunte atmosfera sărbătorească în care
s-au inaugurat lucrările oficiale ale sinodului. Episcopii, în număr de peste 300 au loc pe
scaunele aşezate în marea sală imperială de-a dreapta şi de-a stânga aşteptând în tăcere
sosirea împăratului. Îndată după aceea au intrat pe rând trei din rudele sale. Au mai intrat şi
unii funcţionari şi militari de-ai curţii imperiale, dar numai aceea care erau creştini. La un
semnal dat, li s-a anunţat venirea împăratului şi toţi cei prezenţi s-au ridicat, după obicei, în
picoare. Împăratul a intrat în sală, înaintând prin mijlocul scaunelor, până în faţă ca un înger
al lui Dumnezeu, după expresia lui Eusebiu, într-o ţinută impunătoare, îmbrăcat în purpură,
împodobit cu aur şi cu pietre preţioase, plin de strălucire, măreţie şi frumuseţe. În ce priveşte
starea sufletească, el manifesta stăpânire de sine şi frumuseţe, măsură, modestie şi respect
faţă de Dumnezeu, ţinând ochii plecaţi cu smerenie în jos, şi nu se aşeză pe micul scaun de
aur, mai înainte pregătit, decât după ce episcopii i-au făcut semn să şadă. Au luat loc apoi pe
scaune toţi episcopii. 23
Împăratul Constantin a luat parte la discuţii, a ascultat cu multă răbdare cele
exprimate de diferiţi episcopi şi a explicat uneori raţiunilor lor. El le vorbi episcopilor în
limba greacă, de care avea oarecare cunoştinţă, convinse pe unii, mustră cu blândeţe pe alţii
şi, în fine, făcându-i să renunţe la certurile şi dezbinările lor, îi aduse pe toţi la înţelegere.
Eusebiu ne spune apoi că împăratul a ascultat pe toţi vorbitorii „cântăridu-le temeiurile...cu
luare aminte şi fără părtinire”. Disputele au fost aprinse dar Constantin „cu fiecare şedea de
vorbă cu omenie,...lucru care i-a îngădui ca pe unii să-i convingă, la alţii să mai poată
stărui, să-i laude pe cei ce vorbiseră bine – pe toţi aducându-i pe calea împăcării”. După
mărturia lui Socrate, împăratul a primit referate de la sinodali şi pentru că nu erau stăpânite
de duhul iubirii şi al unităţii, le-a aruncat în foc, spunând episcopilor: „Voi nu puteţi fi
judecaţi de oameni şi Dumnezeu singur trebuie să se pronuţe asupra contestaţiilor voastre.”
Episcopii se împăcară nu numai asupra adevărurilor credinţei, şi asupra zilei în care
trebuie să se celebreze sărbătoarea Paştilor. După diferitele discuţii, Sozomen de informează
că unii episcopi fură de părere să nu se introducă nimic nou contra credinţei, iar aceştia erau
cei simpli, obişnuiţi să creadă adevărurile religiei fără multă subtilitate. Alţii, din contră,
susţineau că nu trebuie să se urmeze credinţa celor vechi, fără a fi examinată. Se afla acolo un
mare număr de episcopi şi alţi clerici din suita lor, care şi-au făcut renume în discuţii, fiind
cunoscuţi de împărat şi de oamenii curţii.
A fost unul dintre cele mai impresionante şi solemne momente istorice această
întâlnire dintre împăratul Constantin, capul vastului stat roman şi reprezentanţii Bisericii
creştine, până la el aprig persecutată de împăraţii romani precedesori.

23
Pr.prof. Ioan Rămureanu, “Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic până la moartea lui
Arie” în Studii Teologice, anul XIII, Nr. 1-2, 1961, pp. 324-325
15
 I.6. Receptarea, locul şi rolul crezului ortodox în istoria Bisericii

Ca operă a primelor două Sinoade Ecumenice de la care îşi trage şi numele, Simbolul
niceo-constantinopolitan este cea mai importantă mărturisire de credinţă a Bisericii. În
această mărturisire se fixează şi precizează credinţa Bisericii pentru apărarea vieţii în Hristos.
Sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381) au contopit
simboalele locale integrându-le şi desăvârşindu-le astfel pentru totdeauna în ceea ce numim
crezul niceo-constantinopolitan. Sinoadele ecumenice ulterioare vor întări prin definiţiile lor
acest simbol, el rămânând mereu norma de credinţă a Bisericii noastre. Veacurile de
experienţă multiplă a Bisericii au confirmat constant rolul său indispensabil. În acest context
nu e de prisos arătarea faptului că în vremea celor două sinoade menţionate două dintre cele
mai mari erezii – arianismul şi macedonianismul, adică subordonarea Fiului faţă de Tatăl,
respectiv a Sfântului Duh în raport cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi impuneau
precizări de anvergură pentru ceea ce înseamnă con-substanţialitate, bază pentru soluţionarea
altor diferende, provocate de fracţiunile eretice ulterioare.

Sămânţa Evangheliei, prin sfinţii apostoli şi urmaşii lor – înţelegând ierarhia

bisericească – a încolţit, trebuind să fie ferită în fireasca-i creştere de buruieni vătămătoare.
Se ştie că urmaşii direcţi ai sfinţilor apostoli au nutrit sincer conştiinţa că exprimă aceeaşi
credinţă pe care înaintaşii au primit-o de la Domnul Iisus Hristos. Părinţii Sinodului I
ecumenic au stabilit 7 articole ca semn al darurilor desăvârşite, la care, cei de la Sinodul II
ecumenic au adaus încă 5, număr ce, în afara simbolismului propriu, legat cu deosebire de
simţurile ce orientează fiinţa omenească în lume, întregeşte cel de 12, număr evocator al
ucenicilor Divinului Învăţător. Tradiţia Bisericii chiar atribuie fiecăruia dintre sfinţii apostoli
câte unul dintre cele 12 articole ale simbolului credinţei, vrând prin aceasta să arate tocmai
provenienţa apostolică a adevărului de credinţă.

Simbolul niceo-constantinopolitan a avut un rol esenţial în viaţa Bisericii încă de la început.

Mărturisirea credinţei în Sfânta Treime şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, are o
însemnătate fundamentală pentru viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte. Biserica şi-ar
pierde identitatea ei, dacă nu ar mărturisi limpede acum sau în viitor această credinţă.”24

Rolul Simbolului de credinţă în spiritualitatea Bisericii şi cu atât mai mult al Simbolului

Niceo-Constantinopolitan, care a luat locul celorlalte şi a rămas în viaţa Bisericii până astăzi,
este subliniat pregnant de către toţi marii cateheţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Sf. Chiril
al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf.
Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin etc. Aceştia arată importanţa covârşitoare a
mărturisirii de credinţă, atât pentru naşterea omului în Hristos prin Sfintele Taine de iniţiere:
Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cât şi pentru întreaga viaţă a creştinului dreptmăritor.”25

Această expunere concisă şi hotărâtoare a credinţei ortodoxe a servit mai multe secole ca mod
de mărturisire identitară. Odată însă cu provocările pe care islamul şi dezbinările creştine le-
au adus s-a simţit nevoia unei mărturisiri mai ample a credinţei ortodoxe. Vom aminti aici
câteva mărturisiri de credinţă care au avut în istorie un rol important:
*-Mărturisirea de credinţă a Patriarhului Ghenadie al Constantinopolului (1455-1456);
*-Răspunsul lui Ieremia al II-lea către luterani (1573-1581);
*-Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos (1625);
*-Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită, ratificată de către Sinodul
de la Iaşi din 1642;
24
N. Ivanov, Simbolul ortodox al credinţei. Istoria şi importanţa lui., în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964),
nr. 9-10, Timişoara, p. 531.
25
Diac. Asist. Ion Caraza, Simbolul Niceo-Constantinopolitan în viaţa şi spiritualitatea Bisericii, în
„Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 3, Bucureşti, p. 433.
16
*-Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului Pavăza Ortodoxiei (ratificată de Sinodul de la
Ierusalim din 1672);
*- Enciclica patriarhilor ortodocsi de la 1848, ca raspuns la enciclica papei Pius al IX-lea.
Rolul acestor mărturisiri este unul covârşitor într-un nou spaţiu de manifestare a
identităţii de credinţă ortodoxă, într-un spaţiu creştin dar neortodox. Prin aceste mărturisiri de
credinţă s-a dorit păstrarea unităţii de credinţă între ortodocşi dar şi prezentarea credinţei
eterodocşilor protestanţi sau catolici, ori în cazul primei mărturisiri amintite în faţa sultanului
Mahomed II.”26

De fapt, Simbolul Niceo-Constantinopolitan e în întregime o expunere a istoriei lui

Dumnezeu cu creaţia şi îndeosebi cu cea umană. În ortodoxia românească crezul s-a oglindit
în fapte, trăirea duhovnicească reflectându-se în viaţa cotidiană. Iată de ce şi noţiunea de lege
românească a însemnat în decursul istoriei naţionale atât crezul ortodox, cât şi buna rânduială
a vieţii noastre. Adevărata mărturisire de credinţă implică şi respectul legii pământului
strămoşesc. Crezul însuşi este un imbold la viaţă.

II. Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox

II.1. Crezul Ortodox în Sfânta Liturghie
26
http://marginionut.wordpress.com/2010/05/03/scurt-studiu-la-crez/
17
 .
Deşi la Sinodul al patrulea ecumenic (451), acest Simbol a fost considerat drept
„formula dogmatică oficială”, el nu s-a constituit într-o normă teologică independentă de cult
şi de spiritualitate, ci dimpotrivă, a fost introdus în practica liturgică. Având Simbolul de
credinţă în centrul cultului divin, Biserică află cel mai potrivit mijloc de a-şi exprima
credinţa. Sfânta Liturghie este ea însăşi mărturia Sfântului Duh despre venirea lui Hristos în
lume. Liturghia este o mystagogie, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, deoarece ea
învederează omului relaţia dintre Creator şi făptură. În ea omul asimilează şi consumă
Cuvântul lui Dumnezeu devenit trup.
Prin intrarea în practică liturgică, Simbolul niceo-constantinopolitan se impune ca
adevărata „regulă de credinţă”, înlocuind celelalte simboluri baptismale sau sinodale locale şi
căpătă o însemnătate esenţială în viaţa Bisericii.

În vechime, Bisericile din Răsărit îşi aveau fiecare marturisirea lor de credinţă. Aceasta nu
avea întrebuinţare liturgică decât de câteva ori pe an, şi anume la Paşti, la Cincizecime şi la
Epifanie sau Teofanie, adică Naşterea şi Botezul Domnului, când catehumenii trebuiau să o
rostească cu ocazia botezului lor. Unul dintre cele mai interesante aspecte istorice ale
Simbolului de Credinţă Niceo-Constantinopolitan este modul în care acesta a ajuns să fie
parte integrantă în Sfânta Liturghie.

Spre sfârşitul secolului al V-lea, în toiul controverselor hristologice dintre ortodocşi şi

monofiziţi, ambele tabere se declarau fidele Simbolului niceo-constantinopolitan, ceea ce
amplifica şi mai mult confuziile teologice. În acest context, printr-o adevărată stratagemă
politico-religioasă, patriarhul monofizit de Antiohia Petru Gnafevs (sau Fullon), în anul 471,
introduce Simbolul de Credinţă în Sfânta Liturghie. În anul 512 patriarhul monofizit de
Constantinopol Timothei generalizează Crezul în Liturghie pentru tot Imperiul în încercarea
de a-şi demonstra fidelitatea faţă de credinţa Sfinţilor Părinţi. Patriarhii ortodocşi următori au
păstrat practica rostirii Crezului deoarece acesta s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei,
alaturându-se anaforalei liturgice care până atunci reprezenta principala formă de exprimare a
dogmelor. Deja în anul 518, când scaunul de Constantinopol a revenit ortodocşilor, aceştia
nu mai puteau scoate acest Simbol de Credinţă din Liturghie (chiar dacă el era destinat doar
Botezului), pentru că în acest fel ar fi fost acuzaţi de erezie de către monofiziţi. În Apus,
Simbolul de Credinţă a fost introdus prin hotărârea Sinodului de la Toledo din anul 589,
având şi ad aosul Filioque (pe atunci folosit doar în Spania, în lupta cu arienii vizigoţi).27

Aşa s-a ajuns să avem Simbolul niceo-constantinopolitan chiar în Liturghie, deşi însăşi
Anaforaua liturgică şi toate celelalte rugăciuni, pe lângă conţinutul lor liturgic-sacramental,
sunt şi mărturisiri de credinţă; deci Liturghia nu era lipsită de Crez nici până atunci. Imnul
“Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh…” se poate considera de fapt numai ca un motto
rezumativ şi introductiv la mărturisirea de credinţă, prin recitarea simbolului dogmatic, care
este anunţat de diacon prin strigarea:”uşile, uşile…”,iar partea finală,”Cu înţelepciune să
luăm aminte”, reprezintă o completare mai târzie, pentru a face atenţi pe credincioşi asupra
recitării simbolului de credinţă.

Deşi Crezul nu cuprinde nici o menţiune expresă referitoare la Sfânta Jertfă Euharistică, nu se
poate spune totuşi că el este străin sau fără legătură cu ritualul ei. Căci se poate lesne observa
că în centrul Simbolului de credinţă stau articole în care mărturisim opera sfintei Treimi
pentru mântuirea noastră, care, din nesfârşita Sa iubire de oameni, a trimis pe Unicul Fiu al
Tatălui ceresc spre a ne răscumpăra şi a ne împăca cu Dumnezeu, împărtăşirea noastră de
roadele mântuirii îndeplinindu-se sub acţiunea Sfântului Duh. În parte, unele amănunte ce au
urmat după Jertfa Domnului sunt chiar simbolizate prin acţiunea ce se desfăşoară în altar, în
27
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1972, p. 217.
18
timp ce se rosteşte mărturisirea de credinţă. Astfel, preotul ridicand Sfântul “Aer” de pe
sfintele daruri, îl clatină deasupra lor, simbolizând prin aceasta cutremurul ce s-a petrecut la
Învierea Domnului, când îngerul a ridicat piatra de pe mormânt. De aceea, după articolul al
cincilea al Simbolului (“Şi a înviat din morţi a treia zi…”) încetează clătinarea “aerului”,
care este întocmit şi pus de o parte.”28

Introducerea Simbolului Niceo-Constantinopolitan în Sfânta Liturghie este dovada că

el se bucură de cea mai mare autoritate în Biserică, precum şi dovada că această preluare a
corespuns nevoilor reale ale vieţii Bisericii şi nu a fost doar o preluare în sens tradiţionalist.
În Sfânta Liturghie credinciosul trăieşte unirea deplină cu Hristos aşa cum exprimă cântarea
de la încheierea slujbei Sfintei Euharistii: „Am văzut lumina cea a devărată, am primit Duhul
Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că
Aceasta ne-a mântuit pe noi”. De pe această culme a Taborului creştinul coboară din nou în
lume pentru a aduce în ea roadele „primirii Duhului cel ceresc”. „Credinţa cea adevărată” pe
care a aflat-o acolo, este trăirea credinţei mărturisită în Simbol, care îl însoţeşte şi după aceea
în viaţa cea de toate zilele.
Aşezarea Simbolului de credinţă în Liturghie nu contravine în nici un fel spiritului ei.
Mărturisirea credinţei creştine este desigur un act de cult, prin recunoaşterea solemnă a
existenţei lui Dumnezeu, a însuşirilor şi a operei Lui. În acest sens accentua Sfântul Chiril al
Ierusalimului „că felul cinstirii lui Dumnezeu constă din aceste două lucruri: dogme pioase şi
fapte bune.”În conştiinţa bisericii Sfânta Liturghie, Euharistia presupune unitatea în credinţă
a tuturor participanţilor. De aceea includerea Simbolului credinţei în Liturghie s-a extins
foarte repede pretutindeni şi a confirmat legătura organică şi nedespărţită dintre unitatea
credinţei şi autoîmplinirea Bisericii în Jertfa Euharistică.

II.2. Crezul ortodox în Sfintele Taine şi celelalte slujbe bisericeşti

. Unitatea în sfinţenie, în comuniunea bisericească, reprezintă o aplicare a normei de

credinţă; această realitate se întrezăreşte într-un chip sublim în cultul Bisericii ca mijloc de
sacralizare a tuturor laturilor vieţii. Se poate spune că simbolul credinţei a reprodus în
formule scurte dar esenţiale sâmburele propovăduirii creştine ilustrată în mod deosebit de
Sfinţii Apostoli după Înălţarea Domnului Iisus Hristos, potrivit rânduielii Părintelui ceresc..
Expresiile credinţei în acest concept pot fi găsite pe buzele candidaţilor la Taina Sfântului
Botez, ca şi la botezul sângelui, precum şi la cel al dorinţei, tot atâtea forme ce se găsesc la
începutul creştinismului.

Istoric, Crezul Ortodox nu începe cu anul 325, la Niceea. Primele sale elemente încep să
apară încă din perioada Sfântului Ioan Botezătorul. Cât despre prima mărturisire de credinţă
în cadrul Botezului, ea este observabilă încă din cadrul „botezului pocăinţei“ efectuat de
Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Apostol Marcu precizează: „Ioan boteza în pustie,
propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor“ (Mc. 1:4). Până astăzi avem
specificat în Crez următorul aspect: „Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor“. Este
destul de clar că Sfântul Ioan Botezătorul a adus o prefigurare a Botezului creştin, lucru
mărturisit şi de el însuşi: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine,
Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi
cu foc“ (Lc. 3:16). Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o subtilitate deosebită ceea ce
Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după Înviere: necesitatea botezării în numele
Sfintei Treimi. Neamurile trebuie învăţate prin propovăduire, dar conţinutul propovăduirii
28
Idem, op. cit. p. 218
19
trebuie crezut pentru a putea fi botezate. La finalul Evangheliei după Marcu, Mântuitorul
spune următoarele: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va
osândi“ (Mc.16:16). Desigur, faptul că un om crede în ceva implică în mod direct şi faptul că
mărturiseşte acel lucru. Un exemplu în acest sens ni-l oferă botezul famenului etiopian.

Precum ştim, famenul etiopian era un mare dregător în ţara sa şi tocmai se întorcea acasă,
citind pe îndelete cartea proorocului Isaia. Sfântul Apostol Filip mânat de Duhul Sfânt s-a
apropiat de el şi i-a tâlcuit câteva versete. „Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la
scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar
famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată
inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip şi famenul, şi l-a botezat“
(Fapte 8:35-38). Credinţa este considerată o condiţie de bază pentru primirea Botezului, dar
ea include totodată o mărturisire. Nu este suficient să afirmăm că Dumnezeu există, trebuie să
fim convinşi şi să mărturisim din toată inima acest lucru. Mergând în secolul al III-lea la
Cartagina, vom găsi un exemplu al mărturisirii credinţei, un Crez baptismal efectuat de un
catehumen înainte de a fi botezat. În cadrul acestui exemplu vom observa un fragment din
slujba Botezului, aflat fără îndoială la începutul serviciului liturgic şi în care preotul îi adresa
trei întrebări esenţiale catehumenului. În perioada primelor trei veacuri, majoritatea celor care
se botezau erau adulţi. Prima întrebare a preotului suna astfel: „Crezi în Dumnezeu-Tatăl, Cel
Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului?“ Catehumenul răspundea simplu: „Cred.“
Acesta era, de altfel ,răspunsul său şi la celelalte două întrebări. Cea de-a doua întrebare se
referea la credinţa în Hristos: „Şi crezi în Iisus Hristos, Fiul Său Unul-născut?“ Cea de-a treia
întrebare rezuma mai multe aspecte: „Şi crezi în Duhul Sfânt, în iertarea păcatelor, în învierea
trupului şi în viaţa veşnică?“ Primul lucru care trebuie remarcat este că, luate împreună, cele
trei întrebări rezumă într-un mod simplu credinţa în Sfânta Treime. Prima dintre ele se referă
la Tatăl, a doua la Fiul, a treia la Duhul Sfânt. Completarea interesantă apare la cea de-a treia
întrebare. Deja aici sunt incluse alte trei aspecte fundamentale ale mărturisirii de credinţă:
iertarea păcatelor, învierea trupului şi viaţa veşnică. Toate versetele scripturistice amintite
anterior sunt practic reformulate aici.29

La săvârşirea Tainei Botezului, se ştie că înainte de botez se face pregătirea celui ce are să fie
botezat. Această rânduială se face în pridvor, în faţa uşilor bisericii, deoarece cel nebotezat,
nefiind încă spălat de păcatul strămoşesc, nu este organ al Bisericii şi nici cetăţean al cerului,
ale cărui uşi ni le deschide numai Taina Botezului. De aceea, Botezul se numeşte uşa
Tainelor. Slujba catehumenului are trei părţi: exorcismele, lepădările şi unirea cu Hristos.

Exorcismele sunt rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la cel ce
urmează a fi botezat (catehumenul) toată puterea cea rea a diavolului. Lepădările şi unirea cu
Hristos sunt formate din întreita lepădare a catehumenului sau a naşului - în numele
catehumenului - „de satana şi de toate lucrurile lui“, urmată de întreita lui asigurare că s-a
unit cu Hristos. Unirea cu Hristos se face prin credinţă. Iar dovada este mărturisirea credinţei
creştine prin rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare, sau de naş, în
numele pruncului, şi nu de altcineva.

Observăm că rânduielile bisericeşti redau însăşi învăţătura creştină ce îşi are izvorul în
Crez. Aceasta în mod expres intră în alcătuirea slujbelor celor mai de seamă pentru edificarea
omului credincios. Astfel, este nelipsit în cărţile de slujbă ca şi în cele de rugăciune. În multe
dintre acestea, chiar atunci când nu e reprodus textual, crezul este menţionat ca obligatoriu a
se rosti. El este prezent în slujba celor 7 laude, în rânduiala Pavecerniţei şi a Obedniţei.
Crezul se află apoi în slujba Sfintelor Taine care de altfel se săvârşesc tot în legătură cu
Sfânta Liturghie. În unele, ca Sfântul Botez şi Mirungerea cu care este unit, Simbolul

29
Adrian Agachi “Scriptura şi practica baptismală”,Ziarul Lumina, Miercuri, 03 Martie 2010
20
credinţei este prevăzut a se rosti în mod direct; în altele el primeşte un caracter aparte, cum ar
fi la spovedanie şi hirotonia în acea mai înaltă treaptă a preoţiei, anume a arhieriei. De
menţionat că în afara celor rânduite la cuminecarea grabnică, rugăciunea obişnuită a Sfintei
Împărtăşanii conţine şi o mărturisire de credinţă, aceasta legată însă de persoana
Mântuitorului. Întregul cult, cuprinsul rugăciunilor şi al imnografiei reia crezul sub forme cât
mai accesibile înţelegerii oricărui credincios.30 La cea mai sfântă dintre slujbele noastre
rostirea crezului este precedată de îndemnul: „Cu înţelepciune să luăm aminte”! Faptul că
Simbolul de credinţă a luat în Tradiţia Bisericii ecumenice, forma unui act de cult, începând
cu perioada apostolică, e o dovadă grăitoare că pentru însuşirea în tainele mântuirii fiecare
credincios are nevoie de harul dumnezeesc, iar acest har nu i se conferă decât prin integrarea
sa organică în viaţa bisericeacă. Sfântul Duh şi Biserica, înainte chiar de a constitui obiectul
unor articole din Crez, formulate explicit şi definitiv la Sinodul al II-lea ecumenic, sunt două
noţiuni teologice care stabilesc condiţiile înseşi ale cunoaşterii şi mărturisirii adevărului
creştin.Cu crez sfânt în suflet trebuie angajate toate puterile fiinţei a păstra moştenirea
dobândită, luând aminte la ceea ce zideşte necontenit spre desăvârşire, convingere şi făurire.
Într-adevăr, pentru creştinul ortodox crezul e o mărturisire în rugăciune spre împlinire.

II.3.Crezul ortodox la hirotonia arhiereului, expresie a plinătăţii slujirii

sfinţitoare, învăţătoreşti şi pastoral-conducătoare

Treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria. Rolul arhiereului in
cadrul cultului ortodox poate fi studiat foarte usor din cartile de cult, in special din
Arhieraticon. Cartea cuprinde detaliile implicarii arhiereului in randuiala Sfintei Liturghii, a
hirotoniilor in cele trei trepte fundamentale ale clerului, a hirotesiilor, a sfintirii noilor biserici
sau a celor renovate, in fine, a sfintirii în sobor a Sfantului si Marelui Mir. Acest rol are insa o
semnificatie profunda, de mare importanta, caci arhiereul este mediatorul unirii noastre cu
jertfa lui Hristos, cel care face posibila, euharistic, participarea noastra la moartea si invierea
Domnului. Ca deţinător al deplinei puteri harismatice, episcopul a fost dintru început şi în
chip natural centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştei creştine din fiecare
biserică locală. Rangul cel mai inalt al ierarhiei, chemat spre a lucra cele sfinte, este cel de
episcop, cea mai inalta demnitate liturgica. Aceasta demnitate se dobandeste prin hirotonie,
adica prin punerea mainilor de catre ierarhi, insotita de rugaciunea sfintitoare.
La început Sfintii Apostoli lăsau in fiecare comunitate nou evanghelizată un singur episcop,
si în concluzie, în Efes si la Filipi nu putea fi decât câte un singur episcop stabilit, restul fiind
preoti. Dintre acesti episcopi unici si stabili Sfantul Apostol Pavel aminteste pe doi, care au
fost si cei mai apropiaţi ucenici ai sai : Timotei si Tit. Tit ocupa un loc de frunte in rândurile
credinciosilor convertiţi dintre pagâni si a fost lăsat in Creta ca sa îndrepteze cele ce mai
lipseau si sa aseze preoti prin cetati (Tit I, 5).
In afara de cei doi episcopi amintiti, Traditia veche bisericeasca ni-l infatiseaza pe Iacob,
fratele Domnului, ca pe cel dintai episcop al Ierusalimului. Împreuna cu Petru si cu Ioan sunt
numiti de catre Sfantul Pavel, stalpi ai Bisericii (Galateni II, 9). S-au pastrat si alte nume de
episcopi in literatura patristica si in alte scrieri vechi, unde gasim stiri despre episcopii
Romei, Atenei, Corintului, Pontului etc.. Este foarte probabil ca dintre cei sapte ingeri ai
Bisericilor, de care vorbeste Sfântul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, unii sa fi fost episcopi.

30
Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. prof. I. Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II,
Bucureşti, 1972 p. 855-857).

21
 Trecand la alegerea episcopului, aceasta a fost rezervata la inceput Apostolilor,
trecand in mod natural la episcopi, succesorii si continuatorii misiunii incredinţate lor de catre
Mântuitorul Iisus Hristos.
Randuiala hirotoniei episcopului este una dintre cele mai bogate si mai solemne slujbe, ea
fiind precedata de solemnitatea chemarii si a examinarii candidatului. Unele din aceste
ceremonii se savarsesc in altar, altele in naosul bisericii. Rugaciunea de consacrare, precum si
punerea mâinilor peste capul candidatului, punctul central al tainei, se savârsesc numai in
altar, si numai in cadrul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur si a Sfantului Vasile cel Mare.
In Biserica Ortodoxa Romana, candidatul ales de Colegiul electoral. căruia i s-a facut
examinarea canonica de catre Sfantul Sinod, si este confirmat de conducerea statului (art.
129-132 din Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane), poartă
pâna la hirotonie, atributul de ipopsifiu (candidat), adică ales, propus sau desemnat pentru
arhierie . In seara din preziua hirotonirii, dupa terminarea vecerniei, in biserica, in cadrul unei
randuieli si in prezenţa a doi episcopi care vor participa la hirotonie, se face vestirea arhieriei.
Decretul de numire este citit de către un delegat din partea Sfântului Sinod. Episcopii si
comisia prezentă incheie un process-verbal in care se consemneaza chemarea ipopsifiului la
treapta arhieriei; apoi il conduc pe candidat la arhiereul care urmeaza sa-l hirotoneasca, sau la
mitropolit. Conform canoanelor, hirotonia se face de cel putin doi sau trei arhierei (can. 1 si 2
apostolic, can. 4 Sin. I, ec. ; can. 3 Sin. VII ec, 19 si 23 Antiohia, 13 Cartagina).
In ziua hirotoniei, dupa terminarea utreniei, se face cercarea credinţei si desemnarea
ipopsifiului, in mijlocul bisericii. In acest sens, se zugravesc dinainte, pe un covor sau pe
pardoseala, in naos, trei vulturi, pe care vor trece arhiereii hirotonisitori si pe care apoi va sta
candidatul, cand va face mărturisirea credintei.
Arhiereii hirotonisitori (de obicei trei) se imbraca cu o parte din vesminte, iau Sfânta
Evanghelie si Sfânta Cruce si vin in mijlocul bisericii. La Slava de la Laude, arhiereii vin pe
câte un vultur, apoi este scos ipopsifiul de catre doi diaconi, prin usile imparatesti, il predau
la doi preoti, care făcând prima aducere, spun: "Se aduce preaiubitul de Dumnezeu N., spre a
fi hirotonit arhiereu al Episcopiei (Mitropoliei) N., cu titlul N. Este adus candidatul pe coada
vulturului, tinând in mâini Sfanta Evanghelie, în care are, dinainte scrisa, marturisirea
credintei ortodoxe, pe care o face in trei etape. Dupa citeva formule interogative,
candidatul recita Simbolul credinţei, rosteşte anateme împotriva tuturor ereticilor şi a
vrăjmaşilor Bisericii, anatematizaţi de către Sfintele Sinoade, ale căror Canoane şi aşezăminte
sfinte, viitorul arhiereu jură că le va păstra cu scumpătate, până la ultima suflare.
Dus la mijlocul vulturului, se face a doua vestire, dupa care ipopsifiul citeste o lunga
marturisire privitoare la credinta sa în Sfânta Treime, atributele fiecarei persoane treimice,
despre intruparea Fiului etc. Avansează pâna la capul vulturului, unde se face a treia vestire si
candidatul citeste a treia mărturisire. Apoi făgăduieste că va păstra toate canoanele sinoadelor
ecumenice, învătătura Sfintilor Parinti, Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe si semneaza actul
de numire. Toate acestea fiind rostite în faţa celorlalţi slujitori şi a credincioşilor, ipopsifiul
semnează Mărturisirea de credinţă citită , care este în totalitatea ei o expresie a plinătăţii celor
trei slujiri, semn că acum are deplina putere sacerdotală.31

II.4. Forme de exprimare a Crezului ortodox în tradiţia liturgică (lectură,

recitare, cântare bisericească)

Privit din perspectiva unei tradiţii creştine milenare, Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan ne apare ca o constituţie de viaţă şi de învăţătură, care exprimă
infaibilitatea măreaţă şi ecumenică a mărturisirii de care este însufleţită Biserica Ortodoxă.

31
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/hirotonia-episcopului-ritul-liturgic-
ortodox-in-armean-studiu-comparativ-70622.htm

22
Fixând adevărul mântuitor într-o formă concisă, care să redea cu fidelitate mesajul
Evangheliei încredinţat de către Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi, Simbolul are
menirea să angajeze participarea şi responsabilitatea fiecărui credincios la o lucrare pe care
Sfântul Duh însusi o săvârşeşte în Biserică. Originea lui are rădăcini înfipte în perioada
apostolică, de pe vremea în care neofiţii, cu ocazia primirii Botezului, pronunţau anumite
formule, cunoscute sub denumirea de „simboluri” sau „canoane”, care aveau rolul să-i
introducă în tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, precum şi acela de a-i feri de nesiguranţă,
arătându-le cum şi ce trebuie să creadă. Crezul pe care Sfinţii Părinţi întruniţi la
Constantinopol, în anul 381, l-au pregătit în vederea proclamării dreptei credinţe, are la bază
unul (sau mai multe) dintre vechile „simboluri” care s-au folosit în ritualul Botezului în
Biserica Ierusalimului Cezareei şi, cu oarecare probabilitate, în a Antiohiei. Fiind lărgit şi
precizat în expunerea învăţăturii privitoare la dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, încă la
Sinodul de la Niceea (325) şi în cele din urmă completat cu învăţătura despre Sfântul Duh şi
Biserică, în cadrul celui de al doilea Sinod Ecumenic, acest Simbol a ajuns să exprime
mărturisirea de credinţă a creştinătăţii, care nu este altceva decât mărturisirea însăşi a sfinţilor
Apostoli.32
Călăuzită spre mărturisirea lui Hristos de către Sfântul Duh (Ioan XVI,3), Biserica din
vremea Sfinţilor Apostoli nu a cunoscut alte izvoare autentice de învăţătură (înainte de
fixarea în scris a cuvintelor rostite de Iisus) decât conştiinţa ei, iar această conştiinţă se
folosea de acele formule scurte şi bine definite, prin care credincioşii îşi proclamau credinţa
în cadrul cultului divin. Cea dintâi formă pe care o are mărturisirea poartă, într-adevăr,
numele de „regula credinţei apostolice”, iar funcţiunea ei, sub aspect negativ, constă în
eliminarea „basmelor netrebnice şi băbeşti” (I Tim. IV,7). Una şi aceeaşi conştiinţă a
determinat apariţia „simbolurilor” a formulelor baptismale în perioada apostolică şi a făcut, la
ivirea marilor erezii trinitare, să rezulte din ele o singură „expunere a credinţei”. Exprimarea
verbală sau scrisă a unui conţinut de credinţă este însă numai un semn exterior de care se
foloseşte Biserica pentru a-şi preciza concepţia, atunci când o defineşte raţional în raport cu
alte învăţături greşite.
Recitarea simbolului reprezintă deci încă un moment de concentrată meditaţie şi de
pietate adâncă în legătură cu actul mântuirii noastre, care va fi actualizat imediat în ritualul
Sfintei Jertfe. Deşi de fapt simbolul credinţei rezumă în general punctele esenţiale ale
credinţei creştin-ortodoxe, referitoare la fiecare din persoanele Sfintei Treimi, la Biserică, la
Sfintele Taine şi la viaţa viitoare, totuşi nu este greu să se observe că, aşa precum sublinia
Sfântul Gherman I al Constantinopolului, „s-a orânduit să se spună dumnezeiescul Simbol al
credinţei ortodoxe, ca din el să cunoască toţi că Unul din Sfânta Treime, Fiul, unul născut şi
Cuvântul Tatălui celui fără de început, s-a făcut om pentru mântuirea noastră, întrupându-se
din Sfânta Fecioară, răstignindu-se, îngropându-se şi înviind... Noi mărturisim că El a
îndurat suferinţele în ceea ce priveşte trupul, dar că Dumnezeirea s-a păstrat în afară de
suferinţă. În acelaşi timp mărturisirea credinţei a fost rânduită ca, prin pronunţarea acestui
dumnezeiesc Simbol, cei neştiutori şi neânvăţaţi să cunoască de-a pururea cele ce s-au dat
pe faţă ale tainei credinţei, care nu sunt interzise urechilor noastre.33
Fără îndoială Crezul nu este o compoziţie poetică în felul rugăciunilor şi al imnelor
destinate prin natura lor a fi cântate în slujba divină, ci o mărturisire a convingerilor
religioase ale Bisericii, stabilite în formule dogmatice, menite a fi declarate sau a fi afirmate
oarecum demonstrativ. De aceea pentru forma de rostire a Simbolului de credinţă, este
proprie cursivitatea obişnuită a vorbirii solemne,iar nu cântarea cum se stabilise practica în
Biserica Apuseană din Evul Mediu şi cum se încearcă pe alocuri şi de unele coruri din
bisericile noastre. Regulile din Liturghierul Bisericii ortodoxe prescriu însă ca slujitorii să
rostească în sine Crezul în acelaşi timp cu credincioşii, găsindu-se astfel uniţi „într-un gând”
cu comunitatea, aşa cum a răsunat mai înainte strigarea diaconului. Idealul este ca toţi
32
Pr.conf.Ilie Moldovan, Învăţătura unitară despre Sfântul Duh şi despre Biserică exprimată în Simbolul de
credinţă La Sinodul al II-lea ecumenic (381), în rev.Ortodoxia, nr.3, 1981, pag.409;
33
Sf. Gherman I al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005,
p. 218
23
credincioşii să-l rostească în comun, cu voce tare, ca odinioară, aşa cum se practică încă în
unele Biserici Ortodoxe naţionale. A fost într-adevăr o veche şi pe cât se pare o neântreruptă
tradiţie ca Simbolul de credinţă să fie rostit de toţi credincioşii în acelaşi timp. Astfel Sfântul
Maxim Mărturisitorul ne informează că în veacul al-VII-lea mărturisirea Simbolului credinţei
era făcută de toţi. Nu mai puţin Nicolae Cabasila, în veacul al-XIV-lea, afirmă că „preotul
îndeamnă ca toţi să spună cele ce au învăţat să creadă despre Dumnezeu..., iar ei spun tare
întreaga mărturisire, care e Simbolul credinţei.34”

II.5. Pomenirea sinodului I şi a celorlalte Sinoade ecumenice în cultul ortodox

Duminica a VII-a după Paşti, prima după Înălţarea Domnului Iisus Hristos (16 Mai
2010) a intrat în conştiinţa lucrătoare a Bisericii pentru că în această zi se savârşeşte
"pomenirea de fiecare an a purtatorilor de Dumnezeu Parinti (teoforilor) adunati din toata
lumea in stralucita cetate a Niceei, la Sinodul I Ecumenic. Ei“au nimicit invatatura cea
nelegiuita a ticalosului Arie si l-au alungat din Biserică anatematizându-l; si au invatat pe
toti sa marturiseasca lamurit ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal, impreuna vesnic
si mai inainte de veci, lasand in scris aceasta, cu grija si cu evlavie, in Simbolul credintei.
Pentru aceasta si noi, urmând dumnezeiestilor lor invataturi, crezand cu tarie, ne inchinam
Tatalui si Fiului si Duhului Sfant, Treimii celei de o fiinta, intru o Dumnezeire" (Slava
Stihoavnei.de.la.Litie,gls.4)
Aceştia sunt cei treisute optsprezece Sfinti Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut
la Niceea în anul 325, în timpul împaratului Constantin cel Mare, pentru apararea, lamurirea
si întarirea Credintei Ortodoxe. La vremea aceea, se arătasera “lupi îngrozitori” (Fapte 20:29)
sub chipul înşelător al pastorilor Bisericii, care din pricina vietilor lor desfrânate, nu au putut
afla un loc pentru adevarul lui Hristos în launtrul lor, ci au lasat credinta deoparte, învatându-
i pe oameni desfrânarea pe care o traiau ei, ne spun cântările bisericeşti din Penticostar.

De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel
încât, adevaratii învatatori ai lui Hristos sa fie vazuti, ca împotrivitori ai minciunii; si pentru
ca sa se vada taria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta împotriva Lui;
precum stelele care licaresc pe cer îsi primesc lumina de la soare, tot asa Sfintii Parinti au
stralucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos si Duhul Sfânt. Acestia erau barbati
purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea în fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult
salasluitori ai cerului decât ai pamântului, mai mult ca îngerii decât oameni. Acestia erau,
întru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: “Voi locui în ei
si Eu voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16).
Nu este destul sa pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoastem cel mai bine, ca
să înţelegem cum erau ceilalti trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Parinte Nicolae, Sfântul
Spiridon si Sfântul Atanasie cel Mare. Multi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe
trupurile lor ranile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îsi pierduse un ochi la
locurile de suferinta. Toti straluceau cu o lumina lăuntrica, care venea de la Dumnezeu, si în
care adevarul era vazut si stiut. Ca urmatori ai lui Hristos care a fost rastignit, ei priveau
suferinţele lor ca pe nimic, suferinţe, care le-au adus o neînfricare nemarginită si de negrait
prin cuvânt, în apararea adevarului. Prin cunoasterea adevarului cea data lor de la Dumnezeu
si prin curajul lor în apărarea adevarului, acesti Sfinti Părinti au dovedit hulitoarea învăţătură
si au dat o lovitură ereziei lui Arie, alcatuind Crezul.

34
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1972, p. 219.

24
Iar daca in Sobor Sfintii Parinti sunt socotiti a fi "slavitii impodobitori ai miresei Tale,
Biserica, Hristoase, infăţişând limpede hotărârea cea de aur a credintei" (Slava, Cantarea I a
Sf. Parinti), "Iuda cel nou", "Iscarioteanul cel vanzator" este Arie,,,Arie cel nebun". Acesta se
face una cu Iuda, caci ataca dumnezeirea: "adaugand pagâneste, nelegiuitul, nasterii celei
dumnezeiesti curgere, patimire si despartire" (Cantarea a 3-a), "grăia blasfemii si micsora pe
Unul din Treime, Care este Fiu si Cuvânt al lui Dumnezeu" (Slava Sedelnei, gls. 4).

Pedeapsa este indoita. Una venita de la Sfintii Parinti, care, "ca niste fulgere adunându-se
astazi", L-au marturisit lamurit pe Hristos, Fiu Unul-Nascut, impreuna fara de inceput si de o
Fiinta cu Tatal (Cantarea 1, II). Caci ei il taie de la trupul Bisericii cu sabia cea taioasa a
invataturii curate (Cantarea 3,1), reusind astfel sa se arate pastratori si pazitori ai adevarului:
"Pasunea ereziei celei cumplite a lui Arie ati ingradit-o, ca niste doctori ai sufletelor si ai
trupurilor, punand inaintea tuturor sfantul Simbol al credintei (...)" (Cantarea a 9-a, II).

Dupa ce "Arie este alungat ca un madular putred din Biserică prin hotărârile Părintilor"
(Cantarea 4, 1), moartea, din voia lui Dumnezeu, îi este la fel de dezonorantă ca nebunia in
necredinţă, căci "În prapastia păcatului căzând Arie, cel ce şi-a inchis ochii sa nu vada
lumina, si cu undiţa cea dumnezeiască in măruntaie , se zbate să-şi dea afară cu sila toata
fiinţa si sufletul, făcându-se ca un al doilea Iuda cu nesocotinţa si cu purtarea" (Luni,
Vecernie, Stihira III).

Lectia data lui Arie are însa, ancorata în Înaltarea Domnului si prefaţând praznicul Pogorârii
Sfântului Duh, o deschidere mult mai amplă în cântările Penticostarului: "Dumnezeiestii
Pastori, ca niste slujitori cu totul credinciosi ai lui Hristos si cunoscatori prea-sfinţiţi ai
dumnezeieştii propovaduiri, strângându-si toata iscusinţa lor cea păstoreasca si mânaţi fiind
acum de o prea îndreptăţită mânie, au alungat cu praştia Duhului Sfânt pe lupii cei
primejdioşi şi molipsitori, izgonind din staulul Bisericii pe cei ce căzusera spre moarte si erau
ca nişte bolnavi fără vindecare" (Stihoavna Vecerniei de Luni, III). Piatra adevarului din
"prastia Duhului" "zdrobeste hulirea lui Arie; dupa care si pe Macedonie, vădindu-l luptător
contra Duhului Sfant, a osândit pe Nestorie, pe Eutihie si pe Dioscor, pe Sabelie si pe Sever
cel fără cap" (Slava Stihoavnei) si probabil ca până azi numele acestor antihrişti pot umple
cărti sau biblioteci.”35

De aici aşezarea-prefaţă a acestei Duminici. Căci o data apărată dumnezeirea Celui Care a
înviat pentru noi, la atacul dumnezeirii Duhului Sfânt, Biserica va răspunde cu mai multa
hotărâre în efortul de a rămâne "în acelaşi duh cu Tatăl şi Fiul."Mai sunt pomenite în cultul
ortodox, sinodul IV, în data de18 iulieşi Sinodul VII ecumenic în data de 17 octombrie, în
acest an.

Al patrulea Sinod Ecumenic a fost la anul 451 in cetatea Calcedon, unde s-au dat anatemei
monofizitii, sub imparatii Marcian si Pulcheria. Acum au cazut o multime de Biserici, numite
necalcedoniene, cum este Biserica Abisiniei, a Armeniei, Biserica Copta din Alexandria,
Biserica Siriaca Veche, care marturisesc o fire si o voie in Hristos. Sfantul, marele si
Ecumenicul sinod strans cu harul lui Dumnezeu in biserica Sfintei Mucenite Eufimia, cea
biruitoare în Hristos, a hotărât în legătură cu Simbolul de credinţă următoarele:

Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă si acrivie, Sfantul Sinod Ecumenic a
hotarât că nimanui nu îi este ingaduit sa infatiseze, sa scrie sau sa alcatuiasca, nici [el
insusi] sa gandeasca, nici sa invete pe altul o alta marturisire de credinta. Cat despre cei
care indraznesc sa alcatuiasca o alta [marturisire de] credinta, sa o înfăţişeze altora spre
învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor sa se întoarcă la cunoştinţa
adevărului de la rătăcirile elinesti sau iudaicesti sau de la oricare alta erezie, aceştia,

35
Penticostar, EIMBOR, Bucureşti, 1999, pp. 267-287
25
dacă sunt episcopi sau clerici, să fie indepătaţi [episcopii de episcopie si clericii de cler],
iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.

În Mineiul lunii iulie găsim referiri si la alte hotărâri luate de Sinodul IV Ecumenic:”Numărul
cel de şase sute şi treizeci al credincioşilor bărbaţi, înşelăciunea lui Eutihie şi eresul lui Sever
surpându-l, a zis: în două firi pe Hristos propovăduim, urmând cuvintelor Fericitului
Chiril.”(Cântarea 1-a, canonul Sf.Părinţi) sau “Cela ce nu propovăduieşte în două firi şi în
două lucrări pe Hristos Cuvântul Tatălui, să fie anatema. Că Sinodul al patrulea al Sfinţilor
Părinţi înţelepţeşte aşa a rânduit. De aceea toţi să-I fericim pe dânşii.”(Slavă… Canonul).”36
Tot Sinodul IV Ecumenic hotărăşte: “Asadar, era de-ajuns pentru desăvârsita cunoaştere si
întărirea bunei credinţe acest întelept şi mântuitor Crez al harului dumnezeiesc, căci învaţă
desăvârşit despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţiseaza întruparea Domnului celor ce o
primesc cu credinţă”.

Sinodul VII ecumenic este pomenit în data de 17 octombrie, în acest an, aşa cum găsim în
Mineiul lunii octombrie, care dă îndrumări cum se face slujba, dacă ar cădea în ziua cinstirii
Cuvioasei Paraschiva (14 octombrie)”37. Sinodul al VII-lea a toată lumea, a fost si ultimul
Sinod Ecumenic al Bisericii, in fruntea căruia a fost Sfantul Patriarh Tarasie si
binecredincioşii împăraţi Constantin şi Irina la anul 783, dar discutiile si toate procesele
verbale si toate asezamintele acestui sobor, abia s-au incheiat la anul 787, cu câţiva ani mai
târziu, pentru că a fost mare lupta impotriva iconoclaştilor, a împăraţilor iconomahi si a
multor arhierei care au căzut din dreapta credinţă, preoţi şi popor peste măsura de mult.

Evanghelia aşezată de Sfinţii Părinţi în zilele de pomenire a Sinoadelor Ecumenice este cea
care cuprinde ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc.
Caci ne spune Evanghelia si, prin ea, Hristos Însuşi: "Şi Eu nu mai sunt in lume, dar ei in
lume sunt si Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tau pazeste-i pe cei pe care Mi i-ai
dat, ca ei sa fie una, asa cum suntem Noi. Cand eram in lume cu ei, Eu intru numele Tau îi
pazeam pe cei pe care Mi i-ai dat; si i-am pazit si nici unul dintre ei n-a pierit, decat fiul
pierzarii, ca sa se plineasca Scriptura" (Ioan 17,11 -13).
Această rugăciune si-a aratat lucrarea la toate cele şapte Sinoade Ecumenice. Prin puterea
acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la aceste Sinoade aparatori
credincioşi si neînfricaţi ai adevărului, şi biruitori asupra iscodirii si răutăţii oamenilor si
demonilor ne spune Cazania. In felul acesta întelegem, parcă mai adânc, de ce Evanghelia
acestei Duminici este aceea de la Ioan 17, 1-13, numită si Rugăciunea arhiereasca a lui
Hristos, in care Hristos Însusi aseamăna unitatea de duh dintre Apostoli, cheagul
sobornicităţii lor, cu unitatea pe care El, Fiul, o are cu Tatăl în Duhul, oferind astfel pentru
veşnicie, ca model al împreuna-trăirii, al comuniunii depline, Însăşi Treimea.”38

II.6. Modalităţi practice de exprimare a Crezului ortodox de către toţi

participanţii la sfintele slujbe, în parohie

Crezul este dovada iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi mărturisirea Lui de către noi,
este recunoaşterea acestei dovezi a iubirii Lui. Iar mărturisirea lui la sfintele slujbe în comun
este manifestarea iubirii noastre întreolaltă, întemeiată pe iubirea lui faţă de noi. E o
manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a
dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi, mai ales că
acesta e rostit în toate bisericile din parohii, ca semn de recunoaştere a creştinilor ortodocşi

36
Mineiul pe iulie, EIMBOR, Bucureşti, 1984, pp. 176-187
37
Mineiul pe octombrie, EIMBOR, Bucureşti, 1983, pp. 400-401
38
Cazania sau Tâlcuirea Evangheliilor, EIMBOR, Bucureşti, 1989, pp 102-112
26
faţă de eretici. Prin mărturisirea în comun a Crezului de către credincioşi, practic ei se
pregătesc să primească pe acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, aşa cum se pregătesc prin
mărturisirea aceluiaşi Crez, să-l primească în Taina Botezului, să-l reprimească în Taina
Spovedaniei, sau cei ce vor primi harul arhieriei. În Crez participanţii la sfintele slujbe
mărturisesc că Dumnezeu nu este o forţă oarbă, ce nu ştie de oameni, ci un Tată plin de iubire
faţă de Fiul Său, dar şi faţă de oameni.

Rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă . Mărturisirea credinţei prin

rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă a mădularelor Bisericii prin
mărturisirea aceluiaşi adevăr mântuitor. Credinţa creştină este cunoaşterea şi trăirea mântuirii
ca restabilire a unităţii cu Dumnezeu şi, întru El, cu ceilalţi membri ai Bisericii şi cu întreaga
făptură, după chipul unităţii Sfintei Treimi. Este cunoaşterea anticipată, în Biserică, a
Împărăţiei lui Dumnezeu ca unitate de sus: Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru
cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru
Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca Tu M-ai trimis.
Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem (Ioan
17, 20-22). Unitatea de sus este conţinutul vieţii dumnezeieşti treimice. Credinţa înseamnă
aşadar părtăşia la unitatea de sus cu Dumnezeu şi semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea
credinţei, este acea unitate care primeşte, în care se intră şi la care devii părtaş prin credinţă.
De aceea credinţa nu poate fi individualistă. Nu poţi avea credinţă mântuitoare în afara
Bisericii. Credinţa se dobândeşte şi se trăieşte în Biserică, în comuniune cu ceilalţi şi
exprimând unitatea cu ceilalţi.

Sfânta Liturghie este Taina în care înaintăm spre împlinirea desăvârşită de către Duhul Sfânt
a unităţii de sus a Bisericii prin aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Domnului: Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti
unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O
condiţie esenţială pentru ca Duhul Sfânt să ne unească în Biserică este mărturisirea aceleiaşi
credinţe revelate. Legatura organică între unitatea credinţei şi împlinirea Bisericii în
Euharistie alcătuieşte centrul vieţii Bisericii. De aceea numai cei uniţi în mărturisirea
credinţei ortodoxe se pot împărtăşi la Sfânta Liturghie. Rostirea Crezului este dovada
ortodoxiei credinţei şi a unităţii de credinţă, condiţie pentru aducerea Sfintei Jertfe şi
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Rostirea Crezului este o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez. Crezurile au fost utilizate
încă de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor şi mărturisirea credinţei la
Botez. Din secolul al IV-lea, după formularea lui la primele două sinoade ecumenice,
folosirea Crezului niceo-constantinopolitan s-a impus în practica Bisericii menţinându-se
până astăzi. Astfel, fiecare creştin ortodox, la Botez, s-a lepădat de satana şi s-a unit cu
Hristos mărturisindu-şi credinţa prin rostirea acestui Crez fie direct (dacă a fost botezat
matur) fie indirect, prin intermediul naşului (dacă a fost botezat prunc). La Sfânta Liturghie şi
la celelalte slujbe, rostirea Crezului înseamnă pentru toţi credincioşii o reînnoire a făgăduinţei
făcute la Botez, o afirmare a calităţii de membru al Trupului lui Hristos, Biserica.

Rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei. Marea majoritate a creştinilor ortodocşi

de astăzi au fost botezaţi ca prunci, naşii mărturisind credinţa pentru ei. Din păcate puţini naşi
îşi înţeleg responsabilitatea pe care şi-o asumă atunci când botează un prunc de a-l îndruma
pe calea Bisericii, de a-l învăţa credinţa. Ca urmare mulţi ortodocşi nu cunosc dogmele
credinţei noastre. Rostirea Crezului la Sfânta Liturghie este un prilej pentru aceştia de a
învăţa tainele credinţei. Aşadar rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei pentru cei
„necunoscători şi neînvăţaţi”.

Rostind Crezul ne aratăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a

dovedit-o lucrând mântuirea noastră. Contemplând tainele mântuirii noastre exprimate de

27
Crez nu putem decât să fim mulţumitori, ca anticipare a mulţumirii veşnice din veacul viitor.
Mărturisirea dumnezeiescului simbol al credinţei, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată
mulţumirea tainică pentru raţiunile şi modurile înţeleptei providenţe dumnezeieşti cu privire
la noi, prin care ne-am mântuit, mulţumire care va avea loc în veacul viitor. Răspunsul
nostru la mântuirea dăruită nouă de Dumnezeu este credinţa. Rostind Crezul, ca expresie
concentrată a credinţei, ne arătăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a
dovedit-o lucrând mântuirea noastră. Ne pregătim astfel să ducem, în unitate de credinţă şi
iubire, mai departe mulţumirea noastră prin aducerea Sfintei Jertfe şi rostirea anaforalei
liturgice.”39 Valorificarea simbolului de credinţă se face însă pentru cel ce-l mărturiseşte în
viaţa sa. O vorbă înţeleaptă arată că după cum cineva crede aşa şi trăieşte. Faptele creştinului
sunt întotdeauna o reflectare a credinţei şi deci a convingerilor religioase pe care le are în
legătură cu viaţa . În acest înţeles, crezul este rădăcina din care creşte, înfloreşte şi rodeşte
toată virtutea: Îndrumătoarele de viaţă creştină îndeobşte pleacă tocmai de la articolele
simbolului de credinţă, privind aspectul practic al legăturii de taină între Dumnezeu şi
credincioşi.40

III.LOCUL CREZULUI ORTODOX ÎN CATEHEZA ORTODOXĂ

III.1. Importanţa pastoral-misionară a Crezului ortodox în predica şi cateheza de

astăzi

Termenul cateheză desemnează lucrarea didactică a Bisericii41, fie că este vorba

despre catehizarea în Biserică, în cadrul cultului divin public, fie că este vorba de ora de
religie, care se predă în şcolile de stat şi particulare. Cel care realizează această misiune se
numeşte catehet, adică cel care învaţă pe altul. Catehumenul este cel care învaţă de la altul,
ucenicul, elevul. Procesul prin care se realizează această lucrare se numeşte catehizare,
adică „acţiunea de a învăţa, de a instrui şi educa în spirit creştin, pentru viaţa creştină, prin
cunoaşterea învăţăturilor Bisericii şi împlinirea voii lui Dumnezeu”42. Prin cateheză „asistăm
la înrădăcinarea Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului”, fiind percepută

39
Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986, p. 248-249.

40
Mitropolit Nicolae Mladin, Diac. O. Bucevschi, prof. C. Pavel, Diac. I. Zăgrean, Teologia morală ortodoxă,
Bucureşti, 1979, p. 14
41
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 10.
42
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,
Caransebeş, Editura Diecezană, 2001, p. 91.
28
 ca „o adevărată Bună-vestire personală”43. Sfântul Chiril al Ierusalimului, referindu-se la
procesul de catehizare, invită la o analogie practică atunci când încearcă să-i explice rostul:
„Închipuie-ţi catehizarea ca pe o casă! Dacă nu vom săpa adânc pământul şi nu vom aşeza
temelie, dacă nu vom încheia casa după toată regula (rânduiala), cu legăturile zidirii, ca să
nu rămână vreun loc gol şi să se strice clădirea, atunci nu-i nici un folos de osteneala de
mai 'nainte. Ci trebuie să punem, după regulă, piatră pe piatră, să cadă muchie pe muchie,
îndepărtând tot ceea ce este nefolositor. Aşa trebuie să se zidească o clădire bună. În chip
asemănător îţi oferim pietrele cunoştinţei. Trebuie să auzi învăţăturile (catehezele) despre
Dumnezeul Cel Viu! Trebuie să auzi învăţăturile despre judecată! Trebuie să auzi
învăţăturile despre Hristos! Trebuie să auzi învăţăturile despre Înviere! Învăţăturile pe care
vi le vom expune metodic sunt multe. Acum vi le-am amintit sumar, dar la timpul potrivit vi
le vom expune armonios. Dacă însă nu le vei aduna la un loc şi nu-ţi vei aminti de
învăţăturile spuse de la început şi de cele de mai târziu, meşterul zideşte clădirea, dar tu vei
avea o casă slabă”44.
Catehizarea în Biserică presupune, o dată cu sensul etimologic general al catehezei de
„a învăţa pe altul”, şi sensul de predare a unui conţinut special: „ (Învăţ despre) Dumnezeu
în articolele Simbolului de credinţă credinţă, crearea lumii, nasterea, moartea învierea, botez,
biserică, mântuirea etc.”45. Aşadar, catehizarea are la bază un conţinut religios. Crezul
ortodox în predica şi cateheza de astăzi a fost şi este unul din importantele mijloace folosite
cu binefăcătoare influenţe creştine asupra sufletului omenesc, iar acest tip de cateheză a fost
practicată de Biserică încă din primele veacuri ale creştinismului, aşa cum sunt catehezele
Sfântului Chiril al Ierusalimului. Ele au fost văzute ca un izvor de apă vie ce alimentează
sufletul creştinului în viaţa creştină constructivă. Catehizarea are meritul deosebit prin aceea
că este destinată să înlăture analfabetismul religios stimulând noi puteri de viaţă religios-
morală. Trebuie amintit că primele lecţii de cateheză au avut ca temă explicarea Crezului,
mai exact a Botezului. Drept urmare, întreaga instituţie catehetică a bisericii este legată de
Crezul ortodox. În primele veacuri creştine, activitatea instructiv-educativă nu se oprea
odată cu simpla mărturisire de credinţă de la botez, ci îşi propunea să-i conducă progresiv pe
credincioşi către primirea Sfintelor Taine. Din cuprinsul lor se desprind clar şi luminos
principiile fundamentale ale educaţiei creştine în genere : idealul educatiei, mijloacele
educatiei si comunitatea de educatie sau de formare crestina a omului. La formarea
crestinului, rolul mare il are si catehetul. intrucat numai prin felul sau de a expune clar si
precis, de a influenta efectiv vointa si gandirea, de a comunica din viata sa spirituala, viata
celor pe care-i catehizeaza, invatamintele pot contribui si pot ajuta mult pe cel supus
catehizarii.
Prin predică şi cateheză, care au ca subiect învăţăturile de credinţă cuprinse în Crez,
Biserica îi îndeamnă pe credincioşi la despătimire, pentru a nu neutraliza efectele harului
dumnezeiesc, determinându-i să păstreze în inimile lor cuvintele şi poruncile dumnezeieşti
împreună cu săvârşirea lor.
Catehizarea reprezintă, aşadar, un mijloc educaţional-creştin de maximă importanţă,
dar şi o îndatorire pastorală majoră, prevăzută expres în noul Statut pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în art. 50, lit. „a”, referitor la atribuţiile
preotului paroh, citim: „Catehizează copiii, tinerii şi adulţii, conform îndrumărilor centrului
eparhial”. Iar în art. 52, al. „3” se prevede: „Preoţii şi diaconii, personalul didactic din
învăţământul teologic şi cel care predă religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii
(cântăreţii), au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile la care
slujesc, sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către
Sfântul Sinod şi centrele eparhiale”. Pe de altă parte, clericii au datoria canonică de a
catehiza credincioşii „în fiecare zi şi cu deosebire în duminici” potrivit canonului 19 de la
Sinodul VI Ecumenic46, dar şi în virtutea canoanelor 58 Apostolic, 19 Trulan, 11 Sardica, 19
43
Ibidem.
44
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, (Trad. de Pr. D. Fecioru), Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 12.
45
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p.11.
46
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi comentarii, Sibiu, Ediţia a III-a îmbunătăţită
(Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă), 2005, p. 128-129.
29
 Laodiceea, 71, 121,123 Cartagina47, care le impune obligaţia de a propovădui continuu
adevărul credinţei, orientându-se în lucrarea lor după scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a nu
greşi, în caz contrar făcându-se pasibili de pedeapsa bisericească, ajungându-se până la
caterisire.
Iată, aşadar, că prin limpezirea adevărului de credinţă mărturisit în Biserică şi prin
cunoaşterea sensului vieţii creştinului pe acest pământ, reflectat în Simbolul credinţei,
credinciosul poate fi îndrumat să conştientizeze că în Biserică Însuşi Dumnezeu îşi
desfăşoară, prin trimişii Săi, lucrarea de comunicare a Tainelor Sale către om.

III.2. Necesitatea comentariului pastoral-misionar al Crezului pentru viaţa

creştină.

Este foarte interesantă modalitatea în care Sfântul Chiril al Ierusalimului prezintă

necesitatea comentariului pastoral-misionar al Crezului pentru viaţa creştină. Opera sa
principală o alcătuiesc cele 24 de cateheze rostite in Biserica Sf. Învieri din Ierusalim in anul
348 sau 350. Prima poartă denumirea de procateheză - respectiv cateheza pregătitoare în care
se arată candidatilor la Sf. Botez însemnatatea acestei Sf. Taine. Celelalte 23 de cateheze se
împart în doua grupe. Primele 18 adresate catre cel care se apropie de sfânta luminare, iar
ultimele cinci, sunt adresate celor care s-au botezat, lămurindu-i asupra doctrinei adânci a Sf.
Taine. De aceea poartă numele de mistagogice. in ele fiind lămurite Tainele : Sf. Botez, Sf.
Împărtăşanie şi Sf. Mirungere. In primele 18 cateheze cu conţinut eminamente dogmatic si
mai puţin moral si liturgic, sunt lămurite dogmele fundamentale ale Crestinismului, cuprinse
toate intr-un mod sintetic în Simbolul nostru de Credinţă. Cei care, dintre păgâni sau iudei,
voiau ca să intre în comunitatea creştină, erau supuşi întâi unui examen doctrinal şi moral
timp de doi ani de zile. Perioada aceasta se numea catehumenat iar cei care se supuneau se
numeau catehumeni. In Procateheză, Sf. Chiril îi pregăteşte pentru ascultarea marilor
adevăruri pe care aveau să le tălmăcească în cele 18 cateheze. Pregătirea sau instruirea se
făcea în timpul celor 40 de zile ale postului mare, iar botezul îl primeau în săptămâna
luminată. Sfantul Chiril îi îndeamnă la deplina sinceritate şi inimă curată. Ipocrizia este
marele duşman al duhului. Sinceritate, convingere adâncă si inima curata cere si de la catehet
ca si de la catehumen. Le dă ca exemplu de nesinceritate si de rea intenţie pe Simon Magul
care a intrat ca un lup ca să împrăştie sufletele adunate ale Bisericii Mântuitorului. Le arata
necesitatea exorcismelor, a edificarii prin lecturi sfinte din cărţile Sfintei Scripturi si a cântării
religioase.
. De aceea, în prologul catehezei a IV-a, precizează următoarele: "Esenţa credincioşiei constă
din două lucruri: din învăţături drepte şi din fapte bune. Nici învăţăturile nu sunt bine
primite de Dumnezeu fără fapte bune şi nici faptele săvârşite fără învăţături drepte nu sunt
primite de Dumnezeu. Care este folosul de a cunoaşte învăţăturile despre Dumnezeu, dar a
face, cu neruşinare, desfrânare? Iarăşi, care-i folosul de a trăi în înfrânare într-un chip bun,
dar a huli cu lipsă de evlavie? Cea mai mare bogăţie este învăţarea dogmelor; dar este
nevoie de un suflet treaz, pentru că sunt mulţi cei furaţi de filosofia şi învăţătura cea deşartă"
Observăm cum Sfântul Chiril al Ierusalimului nu pierde prilejul de a arăta necesitatea în
dezvoltarea credinţei, atât a învăţăturilor drepte, cât şi faptelor bune. Fără învăţăturile drepte,
transformăm credinţa într-o misiune socială fără orizont, iar fără fapte bune, credinţa noastră
devine o filosofie abstractă, fără rezultate concrete. Sfântul Chiril consideră că, pentru ferirea
creştinilor de învăţăturile greşite proliferate de păgâni, eretici şi iudei, "se impune
învăţarea Simbolului de credinţă şi a tâlcuirilor lui" De aceea, afirmă în continuare: "Mi
se pare că este bine ca înainte de a vă preda Simbolul credinţei să vorbesc acum, într-un
scurt rezumat, despre învăţăturile absolut necesare; aceasta, pentru ca nu cumva din pricina
47
Ibidem, p. 40.
30
mulţimii celor care vor fi spuse şi din pricina duratei zilei Sfintei Patruzecimi, să fie uitate de
cei mai puţin înzestraţi la minte dintre voi. Dar ca să nu uităm pe cele ce le vom cultiva mai
pe larg mai târziu, de aceea le semănăm pe scurt acum".48

Din diverse motive, creştinii noştri acordă, în general, puţin timp preocupărilor religioase. Cei
mai mulţi se limitează la frecventarea bisericii (în această categorie intrând aşa-numiţii
"creştini de duminică"), frecventare mai mult sau mai puţin consecventă. Ocupaţiile de tot
felul ale credincioşilor noştri, grija zilei de mâine, greutăţile tranziţiei etc., pe de o parte, iar
pe de alta insuficienta atenţie faţă de cele duhovniceşti, ne determină să constatăm cu tristeţe
că mulţi dintre ei nu au o credinţă luminată. Chiar după evenimentele din decembrie 1989,
când nimănui nu i s-au mai impus restricţii pe motive religioase, când librăriile şi tarabele au
fost din ce în ce mai pline de cărţi de spiritualitate, nu putem afirma că s-a progresat foarte
mult în aprofundarea credinţei ortodoxe şi a învăţăturilor dogmatice cuprinse în Crezul
ortodox. Există, desigur, excepţii. În fiecare parohie, ştim că sunt creştini îmbunătăţiţi sub
acest aspect, dar numărul lor nu este prea mare. Sunt puţini cei care au citit integral Sfânta
Scriptură, spre exemplu, iar marea majoritate nu cunoaşte, măcar în linii mari, înţelesurile Sf.
Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. Trebuie să luăm seama bine la
faptul că mulţi dintre creştinii noştri sunt victimele superstiţiilor, ale sectelor mai vechi şi mai
noi, ale fenomenelor aşa-zis parapsihologice, datorită ignoranţei în materie de credinţă,
ignoranţă explicabilă pe de o parte prin lipsa personală de preocupări, pe de alta prin lipsa
unei catehizări sistematice din partea slujitorilor Bisericii.În acest context este necesară o
reconsiderare a preocupărilor slujirii învăţătoreşti, fără a fi neglijate, desigur, celelalte două
dimensiuni, sfinţitoare şi pastorală.49
Faptul că fiecare creştin trebuie să-şi cunoască credinţa este un adevăr ce se impune
de la sine. De altfel, nici nu se poate numi credincios cel ce nu e în măsură să-şi
mărturisească credinţa, sau nu e în stare „să dea socoteală” de credinţa sa (I Petru3,15).
Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a
credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu
rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce
vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?
Comentariul pastoral-misionar al Crezului pentru viaţa creştină este astăzi mai necesar ca
niciodată şi aceasta întrucât viaţa creştinului devine o viaţă informată prin înţelegerea şi
mărturisirea Crezului, deosebindu-l în acest fel pe creştin de necreştin. În această perspectivă,
comentariul pastoral-misionar al Crezului este totodată o iniţiere în conţinutul mărturisirii de
credinţă, în rugăciune şi în viaţă creştină. Această iniţiere constă în prezentarea şi tâlcuirea
Simbolului de credinţă, care va fi baza solidă şi indispensabilă pe care se va putea ridica fără
teamă edificiul vieţii spirituale.

III.3.Folosul aprofundării Crezului Ortodox în cadrul orei de religie şi al

programului “Hristos împărtăşit copiilor”

Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca
instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a
statului. Crezul sau Simbolul de Credinţă prezintă învăţătura sintetizată a Bisericii, pe care
orice creştin trebuie să o cunoască, să o primească şi să o mărturisească. Rolul Crezului în
educaţia religioasă a copiilor este esenţial. Trebuie amintit că primele lecţii de cateheză au

48
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, (Trad. de Pr. D. Fecioru), Editura EIBMBOR, Bucureşti, 2003,
pp. 40-51.

49
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 95-102

31
avut ca temă explicarea Crezului, mai exact a Botezului. Drept urmare, întreaga instituţie
catehetică a bisericii este legată de Crez.

Lucrarea Bisericii de transmitere a Simbolului de credinţă noii generaţii este în

primul rând o necesitate educativ-misionară fiind o nevoie constantă şi o datorie
permanentă:”Lasaţi copiii sa vină la mine si nu-i opriţi”(Matei XIX, 14,Marcu X,14). Aceasta
este porunca Mântuitorului Iisus Hristos privind relaţia Bisericii cu aceste fiinţe gingaşe, cu
pruncii, pe care Hristos Domnul nu numai că îi iubeşte, ci şi îi dă ca model de inocenţă şi
puritate, arătând prin aceasta că nu numai copii au de învăţat de la adulţi, ci şi adulţii au de
învăţat de la copii:”De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în
Împărăţia cerurilor”, spune Mântuitorul Iisus Hristos (Matei XVIII,3).
În al doilea rând, această lucrare de catehizare este o necesitate pastorală, deoarece
ora de religie din şcolile de stat nu este suficientă pentru a cunoaşte şi exprima mediul
credinţei ecleziale, ca mediu de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă. Prin
urmare, ora de religie riscă să fie redusă la asimilarea de cunoştinţe intelectuale didactice,
dacă nu se continuă cu transmiterea credinţei şi culturii creştine în mediul cel mai propice şi
cel mai natural al lor şi anume Biserica.
Aşadar, aprofundarea Crezului Ortodox în cadrul orei de religie şi al programului “Hristos
împărtăşit copiilor” are în vedere legătura copiilor cu parohia, legătura lor cu o comunitate
vie, mărturisitoare şi rugătoare, pentru ca ora de religie să nu rămână un act de cultură
despărţit de cult. Cu alte cuvinte , aşa cum s-a spus, într-o formă concentrată, cultura
sufletului trebuie să fie sufletul culturii, iar cultura sufletului înseamnă cultivarea relaţiei
noastre cu Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, în timp ce cultura umană, în
general, este cultivarea relaţiei noastre cu creaţia sau natura şi societatea.

Dacă profesorul de religie împărtăşeşte doar cunoştinţe intelectuale didactice

copilului, dar acesta nu este introdus în comuniunea spirituală a parohiei, din educaţia
religioasă lipseşte tocmai esenţialul. Dacă vorbim de ora de religie din perspectiva
comunicării, trebuie să spunem că este vehiculat un bagaj informaţional foarte complex.
Religia, ca şi Teologia, este doctrină, filosofie, artă şi istorie. Ora de religie, însă, trebuie
văzută într-un echilibru cât mai optim între comunicare şi comuniune. Cea mai bună metodă
didactică de a realiza o cateheză sau o oră de religie este asocierea cu Sfânta Liturghie.
Liturghia începe cu închinarea la icoane, găsirea locului în biserică, cu alte cuvinte, ieşirea
dintr-un mediu psihologic şi intrarea într-un spaţiu duhovnicesc. La ora de religie îi inviţi pe
copii la intrarea într-un spaţiu psihologic-duhovnicesc aparte. Liturghia începe cu
binecuvântarea mare, ora de religie poate începe cântând "Hristos a înviat" sau rostind
rugăciunea, sau Simbolul Credinţei. În prima parte a Sfintei Liturghii, noi primim nişte
noţiuni, mai ales în momentul citirii Apostolului şi a Sfintei Evanghelii; ora de religie vine cu
nişte conţinuturi care sunt tot de natură informaţională. Punctul culminant al Sfintei Liturghii
este epicleza, când arhiereul sau preotul invocă Duhul Sfânt. Pentru a gestiona eficient ora de
religie, trebuie să-i facem pe elevi să conştientizeze, să simtă aripa mângâietoare a Duhului
Sfânt. E vorba aici de o epicleză didactică. Un copil poate intra la ora de religie cu o anumită
stare, fie de melancolie, fie de anxietate. Profesorul de religie trebuie să facă tot posibilul ca
acel elev să iasă de la oră cu o stare de împăcare şi de linişte. Doar asemănându-se unei Sfinte
Liturghii, în care mărturisirea de credinţă este afirmată cu tărie, ora de religie îşi atinge
obiectivele.

Experienţa liturgică şi catehetică a credinţei este foarte importantă, dar o mulţime de oameni
n-au avut posibilitatea să beneficieze de ora de religie de la şcoală şi de cateheza parohială de
la Biserică pentru a se bucura de complementaritatea lor. Iar această complementaritate
devine stringentă mai ales astăzi, când o mulţime de copii sunt lăsaţi singuri acasă, doar cu
mătuşa sau bunica lor, întrucât părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate. Dacă nici Biserica
nu vine în ajutorul copiilor, integrându-I în această familie spirituală, care este parohia, atunci
creşterea copiilor va fi marcată de lipsa de afecţiune părintească şi de atmosfera de familie.

32
 În al treilea rând activitatea de catehizare a copiilor, prin aprofundarea Simbolului
de credinţă este o investiţie spirituală pe termen lung. Diferenţa dintre credinţa creştină vie
şi umanismul secularizat se reflectă în faptul că Biserica trebuie să formeze caractere umane
pentru toată viaţa şi chiar mai mult: nu doar cetăţeni ai parohiei pământeşti ci şi cetăţeni ai
Raiului sau ai împărăţiei cerurilor. Am putea spune, deci, o investiţie spirituală pentru
eternitate.
Sf. Ioan Gură de Aur a intrigat pe unii când a dat un răspuns la întrebarea “cine sunt
dascălii omului?” El i-a enumerat în ordinea aceasta: mai întâi părinţii care l-au născut pe
copil, în al doilea rand, preotul care îl botează şi apoi îl păstoreşte ca părinte duhovnicesc, în
al treilea rând sunt profesorii, iar în al patrulea rând Dumnezeu. Această ordine este totuşi
una corectă întrucât omul uneori nu mai ascultă de părinţii care l-au născut şi l-au crescut, nu
se mai întâlneşte cu preotul care l–a botezat şi nu-şi mai aminteşte de profesorii săi. Astfel, în
ultimă instanţă, singurul dascăl al omului rămâne Dumnezeu cu pedagogia Sa divină, Care pe
unii oameni îi apropie de El prin situaţii neaşteptat de favorabile lor, iar pe alţii îi conduce pe
calea mântuirii prin necazuri, prin încercări, al căror sens îl înţelege omul abia mai târziu.
Dumnezeu rămâne astfel singurul dascăl al minţii şi al inimii, care se luptă cu noi şi pentru
noi ca să nu pierdem mântuirea sufletului sau viaţa veşnică.
Dumnezeu binecuvintează pe toţi cei ce se ostenesc în această activitate nobilă de
catehizare şi formare spirituală a copiilor şi tinerilor, astfel încât programul “Hristos
împărtăşit copiilor”, care trebuie să aprofundeze studierea Crezului ortodox la fiecare
întâlnire cu elevii, să aducă multă lumină în suflete şi să contribuie la întărirea rugăciunii şi a
comuniunii frăţeşti în parohie, în familie şi în societate pentru sfinţirea vieţii pe calea
mântuirii.

III.4. Crezul ortodox şi modalităţi practice de catehizare a credincioşilor în parohie şi în

şcoală.

Actul catehizării face parte din activitatea învăţătorească a preotului, investit

prin harul Hirotoniei, după cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor Săi:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile…” (Matei 28,19). Domnul Iisus Hristos este Catehetul,
„învăţătorul nostru suprem”50, fiind, totodată, „piatra de hotar în istoria educaţiei”, Sfinţii
Părinţi numindu-L „pedagog al omenirii” de la care provine puterea educativă a
creştinismului. Spre deosebire de alţi educatori însă, Mântuitorul a trăit, a aplicat şi a
verificat El Însuşi principiile pedagogice creştine, care au la temelia lor iubirea faţă de orice
făptură omenească. . Pentru a conduce credincioşii pe calea mântuirii, preotul este dator să-şi
înveţe păstoriţii adevărurile minime de credinţă, simbolismul actelor liturgice şi orice lucrare
privitoare la activitatea din Biserică, venind în întâmpinarea lor cu modalităţi practice de
catehizare, necesare împlinirii acestui scop.
Mijloacele practice de catehizare a credincioşilor în parohie şi în şcoală, având ca
subiect articolele de credinţă cuprinse în Crezul ortodox trebuie adaptate, desigur, la situaţiile
specifice, locale. Se înţelege că aceste mijloace nu sunt singurele care pot contribui la
luminarea credinţei, dar cele pe care le vom prezenta pot fi foarte foarte eficiente. Iată,
aşadar, câteva dintre ele: cateheza de la slujbele din zilele de rând, dialogul săptămânal,
biblioteca parohială, buletinul parohial şi vizitele pastorale individuale, programele
pastoral- misionare aplicate în Arhiepiscopia Dunării de Jos, iar pentru cei mici programul
“Hristos împărtăşit copiilor
1. Cateheza. În fiecare parohie, în afară de duminici şi sărbători, se oficiază slujbe în
zilele de rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea şi sâmbătă seara. De obicei se
săvârşesc acatiste, diverse sfinţiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu, şi vecernii,
slujbe la care se poate adăuga, la sfârşit, o scurtă cateheză, care, dacă este bine întocmită şi

50
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătorul nostru suprem”, în „Ortodoxia”, nr. 1,
anul 1983, p. 34-61.
33
susţinută cu convingere, va aduce multă lumină şi bucurie în sufletele ascultătorilor şi va
atrage un număr tot mai mare de credincioşi. Majoritatea vin, desigur, pentru slujba în sine,
dar există un număr dintre ei, care vin numai dacă ştiu că se rosteşte şi un cuvânt de
învăţătură, mai ales acolo unde cuvântul este axat pe explicarea doctrinei din Simbolul de
credinţă şi a cultului, însoţit de permanente actualizări. 51

Conţinutul catehezelor se va orienta după trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor din

parohia respectivă, pe care fiecare preot le cunoaşte, măcar în linii mari. Tematica se fixează
la libera opţiune a preotului, îngrijindu-se, totuşi, să aibă în vedere cu prioritate: principalele
subiecte ale doctrinei ortodoxe cuprinse în Crezul ortodox, semnificaţia (simbolismul) actelor
de cult, punctele de credinţă interpretate greşit de către protestanţi sau neoprotestanţi.
Subliniem marea importanţă a unei cateheze, fie cât de scurtă, la orice fel de slujbă de peste
săptămână. Notăm, de asemenea, că la aceste cateheze se poate declanşa şi un mic dialog, cu
toate că timpul este foarte limitat. Cei prezenţi pot fi invitaţi, totuşi, să pună o întrebare, două,
la care preotul va răspunde scurt, cu promisiunea (dacă întrebarea necesită un răspuns mai
amplu, sau este din afara subiectului) că problema legată de acea întrebare va fi reluată într-o
cateheză ulterioară.
2. Dialogul săptămânal. Întrucât la o cateheză programată după o slujbă nu se poate
desfăşura un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puţin o dată pe săptămână să aibă
loc o întâlnire specială, prestabilită în acest scop. Pentru că un astfel de dialog se desfăşoară
în biserică, este bine ca el să fie precedat de o slujbă, care să nu depăşească, însă, o oră.
Facem miruitul, iar apoi, cu cei care doresc să rămână la dialog ne aşezăm în jurul unei mese
şi stăm de vorbă. Este foarte important acest aspect: participanţii ştiu că, după slujbă, mai
sunt reţinuţi doar o singură oră, atât cât este programat, nu mai mult, pentru a li se permite să
plece la timpul ştiut, fapt de mare importanţă psihologică dar şi fizică, mai ales pentru cei
care locuiesc departe. La sfârşit se face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat),
iar cu cei doritori de a pune întrebări suplimentare se mai rămâne, atât cât este nevoie.
Întâlnirea pentru dialog este mult mai eficientă dacă există o tematică prestabilită. Una dintre
tematici poate fi cea a Crezului ortodox, care ar putea fi un subiect destul de vast, întins pe
parcursul anului 2010. Din când în când este bine ca la aceste dialoguri să invităm câte o
personalitate din afara parohiei (un profesor de teologie, un duhovnic mai îmbunătăţit, chiar
un laic - specialist într-o problemă care-i interesează pe enoriaşi) pentru ca dialogul să arate,
astfel, deschidere faţă de experienţele altora.
3. Biblioteca parohială. În vremurile noastre nu se mai poate concepe catehizare fără
o lectură minimă din partea credincioşilor noştri, nu numai în mediul urban, ci şi în cel rural.
Este adevărat că la oraş credincioşii au condiţii mai prielnice în acest scop, dar şi creştinii de
la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu şi alte cărţi de căpătâi ale
creştinului, ca de pildă Catehismul, Vieţile Sfinţilor etc. Desigur, întotdeauna şi-n tot locul au
fost preoţi care s-au străduit să faciliteze procurarea cărţilor pentru creştinii iubitori de lecturi
evlavioase. Atenţia spre care trebuie să ne concentrăm astăzi cu mai mare solicitudine este
legată de faptul că s-au înmulţit într-un chip fără precedent cărţile eterodoxe, pe care sectarii
le împart gratuit, peste tot: pe stradă, în parcuri, în pieţe, în cutiile poştale etc. Astfel, dacă
nu-i vom ajuta noi pe creştinii noştri să citească literatură ortodoxă, o vor citi numai pe cea
sectară şi, neavând termeni de comparaţie, vor risca să ia de bună învăţătura greşită. Cum
mulţi dintre creştinii noştri nu au posibilităţi să cumpere cărţi ortodoxe, soluţia salvatoare este
dotarea cu cât mai multe volume a bibliotecii parohiale, care să funcţioneze cu scopul de a
împrumuta cărţile care să reflecte credinţa noastră ortodoxă.
4. Buletinul parohial reprezintă un mijloc de catehizare deosebit de eficient în zilele
noastre, atât pentru creştinii participanţi la Sfintele Slujbe, care-şi pot îmbogăţi, astfel,
cunoştinţele în materie de religie, cât şi pentru cei care, din diferite motive, nu pot veni la
biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt ziditor şi pot fi beneficiarii unor îndrumări

51
Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Catedra de Omiletică şi Catehetică cu noţiuni de Pedagogie, în Studii
Teologice, an. XXXIII (1981), nr. 7-10, p. 578-581.

34
liturgice. O dată cu acestea, enoriaşii pot fi ţinuţi la curent cu anumite probleme
administrative, cu programul slujbelor şi cu alte ştiri de interes general. Sprijinul misionar al
unei publicaţii parohiale este deosebit de mare. Întâi de toate, este o bună pavăză împotriva
colportajului sectar.
5.Vizita pastorală Având în vedere faptul că frecventarea Bisericii se raportează la
un număr relativ mic de credincioşi, în comparaţie cu cel real din parohie, preotul, în calitatea
lui de păstor de suflete, trebuie să se îngrijească şi de aceia care nu beneficiază direct cu
activitatea sa liturgică. Dacă, în timp ce unii dintre credincioşi refuză în mod deliberat să aibă
în minte sfaturile şi glasul lui Dumnezeu, care-i cheamă la pocăinţă, alţii aşteaptă pe cineva
să le reamintească, să le trezească conştiinţa, să le vorbească cu compasiune, să le arate o cale
de restaurare, de salvare, de mântuire, de reconciliere cu Dumnezeu şi cu poporul Său. 52. De
aceea, preotului îi revine îndatorirea să întreprindă o seamă de vizite, ce au ca finalitate
trezirea conştiinţei de enoriaş a păstoriţilor lui, pentru faptul că, alături de slujirea liturgică pe
care preotul o exercită în mod curent cateheza este la fel de importantă. Vizitarea bolnavilor
constituie un bun prilej de cateheză, dar şi o piatră de încercare pentru preot
6. Arhiepiscopia Dunării de jos, la iniţiativa ÎPS. Arhiepiscop Dr. Casian, încă
din anul 2001 a pregătit un plan de activităţi menite să dinamizeze viaţa pastorală şi
misionară a comunităţilor parohiale din Arhiepiscopia noastră. Acest plan structurat pe patru
programe misionare l-a aplicat mai întâi experimental cu sprijinul câtorva parohii, în prima
jumătate a anului 2002. Angajarea parohiilor în desfăşurarea activităţilor misionare-pilot,
transpunând în practică programele eparhiale, a dus la concluzia că acestea sunt eficiente şi
trebuie extinse în întreaga eparhie. Consiliul eparhial din 12 iulie 2002 şi 14 februarie 2003,
precum şi adunarea eparhială din 2003 au aprobat aplicarea celor patru programe misionare
în întreaga eparhie. Aceste programe pastoral -misionare de catehizare a credincioşilor în
număr de patru sunt următoarele:
a. Studierea critică şi apologetică a doctrinei şi practicilor eterodoxe;
b. Activităţi misionare cu grupe de tineri
c. Cursuri săptămânale de lectură şi exegeză
d. Programe pastoral-misionare pentru cei ce nu frecventează biserica
Aceste programe au fost implementate la parohii şi deja au început să dea roade, ele având o
legâtură clară cu mărturisirea credinţei adevărate. Mulţi dintre credincioşi au început să vină
la Sfânta Biserică pentru a participa la oficierea slujbelor religioase, alţii doresc să studieze
mai mult şi doresc cărţi de la biblioteca parohială. Tinerii angajaţi în diferite activităţi
misionare încep să se simtă utili societăţii şi devin mai responsabili. La cursurile
săptămânale de lectură şi exegeză se programează citirea sistematică Bibliei sau lecturarea
Catehismului cu explicarea învăţăturilor de credinţă cuprinse în Crez.
7. Programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” - un program instructiv
complementar orei de Religie”53, implementat iniţial în Arhiepiscopia Iaşilor, având
aprobarea Sf. Sinod al BOR, din ianuarie 2006. Acest proiect este iniţiat de WORDIRECT, o
organizaţie creştină non-profit, dezvoltată de „Gospel Light Worldwide” din S.U.A., cu
scopul de a susţine activitatea de catehizare a copiilor. În spaţiul ortodox, această iniţiativă s-
a materializat prin editarea în limba engleză a mai multor ghiduri catehetice, pentru vârste ale
copiilor cuprinse între 6 şi 17 ani. În total vor fi editate 12 volume, fiecare volum fiind
împărţit în două părţi (două cărţi distincte) a câte 18 lecţii fiecare. Noutatea pe care o aduc
aceste ghiduri catehetice propuse de Wordirect o reprezintă metoda modernă de predare a
unor cunoştinţe religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice, iconografice), precum şi
accentul pe însuşirea şi aplicarea în viaţa de zi cu zi a acestor cunoştinţe.
Materialul de bază include:
-“Îndrumarul pentru catehet”, care conţine sugestii pentru introducerea materialului
biblic, liturgic,doctrinal şi spiritual în demersul educaţional.

52
Ibidem.
53
Pr. Prof. V. Gordon, Simpozion cu temă catehetică: Hristos împărtăşit copiilor, „Vestitorul Ortodoxiei” din
31 ian. /2006, p. 8.
35
 -“Ghidul catehetic”, care conţine pe lângă text o activitate biblică concentrată pe temă
şi o scurtă explicaţie a sărbătorii, perioade liturgice a anului, a praznicului zilei, folosindu-se
ca mijloace şi procedee iconografia, imnografia, rugăciunile şi textele.
-Unităţile de învăţare cuprind 3-4 lecţii, fascicule din Vieţile Sfinţilor, cultul Bisericii,
icoane şi locul lor în case sau biserici şi scriitori biblici.
-Secţiunea “Acasă şi în viaţa de familie” cuprinde sugestii pentru părinţi, incluzând
diferite moduri de serbare a praznicelor şi a perioadelor liturgice speciale, rugăciuni şi
activităţi pregătitoare primirii Sfintelor Taine, evoluţia morală şi relaţionarea cu cei din jur,
activităţi de familie şi idei pentru ajutorarea bolnavilor şi nevoiaşilor din comunitate
(parohie).
-Activităţile privind recapitularea şi accentuarea noţiunilor corespunzătoare temei de
bază a lecţiei pot fi folosite acasă ori la şcoală
Am încercat să prezentăm în acest fel câteva mijloace de catehizare care pot fi utilizate în
parohie şi pentru elevi.
8. De mare sprijin pentru predica şi cateheza parohială sunt mijloacele pe care
Patriarhia şi eparhiile ni le oferă acum cu atâta generozitate, prin grija specială a
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a membrilor Sfântului Sinod: posturile de radio-tv
Trinitas (şi cele de radio locale), cotidianul „Lumina”, la care se adaugă numeroase publicaţii
centrale şi eparhiale, care, prin intermediul preotului, trebuie să ajungă şi în mâinile
credincioşilor.
Folosind aceste mijloace, orice preot va dovedi vocaţie autentică, întrucât va avea din
capul locului conştiinţa că nu se mai poate face astăzi pastoraţie numai prin săvârşirea
slujbelor tradiţionale, nici doar cu "ceaslovul şi molitfelnicul", după expresia unui înalt ierarh
al Bisericii noastre, mitropolitul Antonie al Ardealului54 Iată contextul afirmaţiei Î. P. S. Sale:
"Exigenţele lumii moderne au crescut şi din alte puncte de vedere. Se cere în plus cultură.
Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi cu Molitvelnicul. Preotul trebuie să fie egal în cultură
cu păstoriţii lui, dacă nu chiar superior lor, fiindcă numai aşa mai poate sta de vorbă cu ei.
Trebuie să răspundă la exigenţele lor, trebuie să vorbească în limba lor, limba veacului
nostru, să macine ideile veacului nostru şi ale societăţii noastre, să poată deci răspunde
preocupărilor credincioşilor de azi... Lumea de astăzi a început să vrea altceva, vrea
argumente, vrea logică, vrea o desfăşurare de idei, stil sobru şi căutat, nu se mai mulţumeşte
cu retorici ieftine şi cu floricele..." (p. 162 - 163). Să luăm aminte că aceste afirmaţii au fost
făcute în anul 1982. De atunci au trecut 18 ani! Afirmaţiile sunt valabile, dar responsabilitatea
noastră, a slujitorilor a crescut simţitor.

IV. CREZUL ORTODOX ÎN DIALOG CU ALTE BISERICI CREŞTINE

ŞI CU SOCIETATEA

IV.1. Problema adaosului Filioque şi consecinţele lui asupra unităţii Bisericii

O hotărâre a Sfinţilor Părinţi, formulată în mod concilian, nu poate fi schimbată sau

completată cu noi formule dogmatice. Ar fi un sacrilegiu, atâta timp cât hotărârile sinoadelor
ecumenice au fost rostite sub inspiraţia Sfântului Duh. Forma unei mărturisiri de credinţă este
neschimbabilă, indiferent de contextul istoric sau de tendinţele societăţii. Ceea ce suntem
datori să facem este de a primi mărturisirea de credinţă aşa cum a fost formulată de Sfântul
Sinod şi de a încerca să o înţelegem în spiritul Sfinţilor Părinţi.
Deoarece taina Sfintei Treimi este peste puterea noastră de înţelegere, pentru
formularea învăţăturii despre modul în care Sfântul Duh posedă fiinţa dumnezeiască, Sfinţii
Părinţi au preluat din Sfânta Scriptură expresia Care din Tatăl purcede (In. 15,26), folosind-o
în Simbolul de credinţă, aşa cum o rostise Însuşi Mântuitorul. Văzând în Simbolul de
54
Dr. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 162.
36
credinţă doar un mijloc apologetic-misionar, în Apus s-a decurs la introducerea adaosului
Filioque în Crez, şi constituie una dintre cele mai vechi controverse teologice care separă
Biserica Ortodoxă de cea Catolică.
În anul 809, în cadrul Conciliului de la Aachen, teologii de la curtea lui Carol cel
Mare, alături de alţi ierarhi din Imperiul Caolingian au fondat biblic, patristic şi teologic
învăţătura apuseană despre Filioque. Ea fusese introdusă de cel de-al treilea sinod de la
Toledo (589), ţinut în timpul regelui vizigot Reccard, în vederea afirmării mai întemeiate a
dumnezeirii Fiului în faţa puternicelor reminiscenţe ariene din gândirea vizigoţilor ce
renunţaseră deja la arianism. Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia
întărirea poziţiei antiariene şi afirmarea clară a credinţei că Iisus Hristos este Dumnezeu, de
aceeaşi substanţă cu Tatăl. Papa Leon al III-lea (795-816), pus în faţa alegerii adaosului, a
afirmat că formula Crezului trebuie rostită fără Filioque şi ordonă imprimarea versiunii
Orientale a Crezului, pe două plăci de argint, puse pe porţile Palatului Lateran. Pe ele, sub
textul Simbolului credinţei stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică
Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă. Plăcile
au fost depozitate ulterior la San Pietro. Prin acest gest Papa se opunea poziţiei împăraţilor
franci, favorabili iconoclasmului şi lui Filioque. Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024)
determină introducerea termenului Filioque în crezul latin, în anul 1014, cu prilejul
încoronării solemne a împăratului Henric al III-lea (973-1024), devenind valabil în întreaga
Biserică Romano-catolică.55

Răspunsul ortodox la Filioque a venit a venit mai întâi în cadrul disputelor dintre Roma şi
Constantinpol pentru jurisdicţia asupra noii Biserici Bulgare. Patriarhul Fotie al
Constantinopolului a emis o enciclică în care prezenta eroarea Filioque. Mai târziu, în cadrul
disputelor cu Cardinalul Humbert, acest adaos este respins de patriarhul Mihail Celularie. În
cadrul Sinoadelor unioniste de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa (1348-1349) s-a încercat
impunerea lui, dar nu a fost acceptat de teologii răsăriteni, care au rămas fideli credinţei
ortodoxe, în secolele următoare fiind adesea criticat în Răsărit.56

La început, folosirea lui a întâmpinat greutăţi chiar şi în Biserica din Apus, primit cu
dificultate de către mulţi teologi din Apus şi abia după multe secole Simbolul de credinţă cu
adaosul Filioque s-a generalizat în întreaga Biserică Romano-catolică. Aceasta dovedeşte că
nu se întemeiază pe solide argumente scripturistice şi patristice. Expresia Filioque înseamnă
şi din Fiul şi se referă la învăţătura Bisericii Romano-Catolice că Duhul Sfânt purcede şi din
Tatăl şi din Fiul. Deşi această adăugare nu se bucură de autoritatea unui sfânt sinod
ecumenic, ci doar de sprijinul sinoadelor din interiorul Bisericii din Apus, unii teologi au
forţat găsirea unor argumente pentru impunerea ei.
Un prim argument pe care îl aduc teologii romano-catolici este acela că în textul
scripturistic Ioan 15, 26, deşi este afirmată doar purcederea Duhului Sfânt din Tatăl se
subînţelege şi purcederea din Fiul căci Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă şi toate însuşirile pe care
le are Tatăl le are şi Fiul. Prin urmare, dacă Tatăl purcede pe Duhul Sfânt şi Fiul purcede pe
Duhul Sfânt.
Prin acest argument adus de teologii apuseni, am putea admite purcederea Sfântului
Duh şi din Fiul dacă purcederea ar fi o însuşire fiinţială, proprie firii dumnezeieşti, dar ea este
însuşire personală. Dacă purcederea ar fi însuşire fiinţială, atunci ar fi comună şi Tatălui şi
Fiului, şi datorită fiinţei comune Celor Trei Persoane dumnezeieşti am putea spune că Fiecare
Persoană purcede pe Celelalte două, ori ea rămâne personală, proprie Sfântului Duh.
Un alt argument porneşte de la cuvântarea Domnului Hristos Care spune despre
Duhul Sfânt: „El pe Mine Mă va preamări, căci din ce este al Meu va lua ca să vă vestească
vouă. Toate câte are Tatăl sunt ale Mele, pentru aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte
vouă”(In. 16, 14-15). Apusenii consideră că expresia „din ale Mele va lua” se referă la

55
Pr. Daniel Benga, “Filioque, etapele şi stadiul dezbaterii ecumenice la 1200 de ani de la sinodul de la Aachen
(809)”în Studii Teologice, Anul V, Nr. 3, Bucureşti, 2009, p. 259
56
Ibidem. p. 260
37
purcederea Duhului Sfânt din Tatăl. Ceea ce nu înţeleg ei este că nu la firea dumnezeiască se
referă Mântuitorul ci la lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Mântuirea obiectivă adusă de
Domnul Hristos este împărtăşită subiectiv credincioşilor prin lucrarea sfinţitoare a Duhului
Sfânt. Tocmai folosirea verbului la viitor „va lua” dovedeşte ca nu se referă la purcedere,
căci purcederea este însuşire eternă, ori Mântuitorul vorbeşte despre o lucrare a Sfântului Duh
după înălţarea Sa la cer, lucru întărit de versetul anterior prin cuvintele când va veni Acela
(Ioan. 16,13).
Un al treilea argument adus în favoarea adaosului Filioque se bazează pe versetele în
care se găsesc expresiile „Duhul Fiului” (Gal. 4,6) sau „Duhul lui Hristos” (Rom. 8,9). Se
cuvine să arătăm aici că nu de fiecare dată în Sfânta Scriptură cuvântul Πνεϋμα se referă la
Persoana Sfântului Duh, ci şi la starea de sfinţenie şi de înnoire harică a credinciosului care
este împreunat cu Domnul Hristos şi i se împărtăşeşte harul sfinţitor prin lucrarea Sfântului
Duh. Duhul lui Hristos este şi amprenta pe care o lasă în sufletul creştinului vieţuirea cu
Hristos. Contextul în care apar expresiile arătate se referă strict la datoria noastră de a rămâne
permanent în starea de sfinţenie a Domnului Hristos.
Teologii apuseni au încercat să găsească susţinere pentru Filioque şi în cuvintele
rostite de Mântuitorul la instituirea Sfintei Taine a Pocăinţei când zice apostolilor: „luaţi Duh
Sfânt …” (Ioan. 20,23). Ei confundă darul pe care Domnul îl face apostolilor cu Însăşi
Persoana Sfântului Duh. După fiinţă Duhul Sfânt nu este împărtăşibil nouă ci lucrarea Sa este
cea care ni se comunică. Aşadar, în versetul invocat, prin expresia „luaţi Duh Sfânt”,
Mântuitorul nu se poate referi la Însăşi Persoana Sfântului Duh.57
Biserica Romano-catolică a încercat să aducă unele argumente din Sfânta Tradiţie şi
din istorie. A fost invocat un aşa numit simbol atanasian, atribuit pe nedrept Sfântului
Atanasie cel Mare căci nu prezintă termenul ομοούσιος şi care este cunoscut în trei limbi:
latină, galică şi greacă. Acesta nu prezintă adaosul Filioque în varianta din limba greacă,
făcând astfel dovada că iniţial nu l-a avut ci i-a fost adăugat ulterior în limbile latină şi galică
ce se vorbeau doar în Apus, atunci când dreaptă învăţătură a suferit unele modificări.
Pornind de la anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei rostite la Sinodul al III-le
Ecumenic, în care Duhul Sfânt este numit „propriu Fiului”, teologii apuseni au încercat să
găsească un argument propice adaosului Filioque. Însă, în dorinţa lor de a găsi argumente cu
orice chip, nu ţin cont de contextul în care s-au emis aceste scrieri, care nu erau tratate de
dogmatică despre Persoana Sfântului Duh, ci încercau să prezinte învăţătura despre unirea
celor două firi în Persoana Domnului Hristos. Nestorie învăţa că Domnul Hristos nu a fost
unit cu Dumnezeu-Cuvântul până la Înviere, dar a beneficiat de putere de la Duhul Sfânt. În
acest context, Sfinţii Părinţi au spus despre Duhul Sfânt că este „propriu Fiului”, că Hristos
Domnul nu doar beneficiază de puterea Sfântului Duh ci puterea Sa ca om vine din unirea
celor două firi într-o singură Persoană, unire care comunică însuşiri dumnezeieşti şi firii
umane, iar Fiul şi Duhul Sfânt posedă aceeaşi fiinţă dumnezeiască.
În timpurile noastre, unii teologi din Apus au încercat să vorbească despre naşterea
Fiului şi purcederea Duhului Sfânt ca despre două acţiuni ce fac parte dintr-o ordine a
procesiunii consubstanţiale. S-a pornit de la faptul că termenul latin procedere a fost folosit
de Tertiulian în traducerea Vulgata, atât pentru cuvântul grecesc εκπορεύεσται, întâlnit în In.
15,26 pentru purcederea Sfântului Duh din Tatăl, cât şi pentru cuvântul προϊέναι, îtâlnit în In.
8,42, unde are sensul de a proveni, a ieşi, Mântuitorul zicând despre Sine: „de la Dumnezeu
am ieşit şi am venit”. Aşadar, întrucât teologi de seamă apuseni precum Tertulian şi Fericitul
Augustin folosesc termenul procedere (Ioan. 15,26) nu doar pentru purcederea Sfântului Duh
din Tatăl ci şi pentru venirea Fiului în lume (Ioan. 8,42), teologul catolic Juan Miguel
Garrigues a încercat să găsească o formă de conciliere între Biserica Ortodoxă şi cea
Romano-catolică în disputa legată de Filioque. El propune expresia: Duhul Sfânt, din Tatăl
purcezând, iese din Tatăl şi din Fiul.58 Procesiunea consubstanţială asupra căreia insistă
acest teolog apusean, descrisă ca o ordine treptată în care Fiul şi Duhul Sfânt posedă fiinţa

57
Ibidem, p.262
58
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAIE, Studii catolice recente despre Filioque, în „Ortodoxia”, nr. 7-8/1973, pp.471-
476;
38
divină, Fiul din Tatăl şi Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul, nu poate fi cu nimic acceptată,
spune părintele profesor Dumitru Stăniloaie, întrucât Tatăl comunicând Fiului natura divină
nu-I comunică şi calitatea de comunicant al firii dumnezeieşti, căci acesta e proprie
ipostasului Său. Observăm că teologilor apuseni nu le este clară distincţia dintre persoană sau
subiect şi natură sau fiinţă.
Toate aceste argumente aduse de teologii romano-catolici reprezintă efortul lor de a
apăra o inovaţia inclusă oficial în învăţătura de credinţă, care generalizându-se în Apus nu
mai poate fi înlăturată şi prin urmare trebuie susţinută cu orice chip. Oricărui teolog apusean
i-ar fi extrem de greu să renunţe la susţinerea unei inovaţii atât de bine consacrată în Apus şi
să propună înlăturarea ei.
Problema principală pe care o ridică Filioque este una foarte gravă, atâta timp cât ea
afectează unitatea Bisericii Domnului Hristos, căci unitatea Bisericii are la baza ei unitatea de
credinţă. Dacă romano-catolicismul recomandă ca platformă a unirii supunerea sub jurisdicţia
pontifului roman a tuturor creştinilor, Biserica Ortodoxă aşază unitatea de credinţă ca şi
condiţie principală în realizarea unităţii Bisericii. Chiar şi în contextul actual, în care s-a
sporit dialogul între Biserici, poziţia ortodoxă rămâne una fermă căci ea „nu concepe o unire
pusă pe alte temeiuri decât pe acela a unui acord deplin prin păstrarea şi mărturisirea
credinţei Bisericii Vechi. Acest temei impune unirii creştine o formă mai greu de realizat, dar
îi asigură în schimb o valoare şi o tărie ce nu mai pot fi contestate.” 59 Prin urmare, unitatea
deplină a Bisericii se va putea realiza dacă se va reveni la învăţăturile dogmatice ale Bisericii
din primele secole, care sunt roadele lucrărilor unor mari Sfinţi Părinţi, izvorul patristic
rămânând sursa inepuizabilă a unităţii Bisericii. Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan trebuie rostit aşa cum a fost el alcătuit de cele două sinoade ecumenice, pe
când instituţia Bisericii era una.

IV.2 Crezul ortodox – simbol al credinţei ortodoxe în faţa tendinţelor

prozelitiste eterodoxe

Odată cu Sinodul I Ecumenic Simbolul de Credinţă devine cartea de identitate a Bisericii.

Simbolul de Credinţă capătă un sens nou, general și precis. Prin aceste articole ale crezului
Sfinții Părinți delimitează credinţa. Simbolul de Credinţă devine armă a adevărului împotriva
ereziei. Cu alte cuvinte Sfinții Părinți pun crezul ca și graniţă; cine nu mărturiseşte aşa să fie
anatema. Biserica se identifică cu crezul ei, cu mărturisirea ei, împotriva ereziei. Cine
mărturisește Crezul este ortodox.

Cu toate acestea însă, istoria ne-a arătat că sensurile pot fi deturnate. Că pe aceleaşi cuvinte se
întemeiază din diferite perspective şi ortodoxia şi erezia. Un prim astfel moment a apărut în
disputa dintre monofiziţi şi ortodocşi. Fiecare dintre cele două tabere se simţeau îndreptăţite
de Simbolul de Credinţă. Monofiziţii încântaţi de accentuarea persoanei divine în Iisus
Hristos au încurajat credinţa că în Iisus Hristos există doar firea dumnezeiască. Ortodocşii pe
de altă parte nu simţeau nici o ameninţare a credinţei în două firi, umană şi dumnezeiască în
Iisus Hristos. Astfel că monofiziţii au folosit Simbolul de Credinţă ca armă de popularizare a

59
DRD. GRIGORAŞ AUREL, Unitatea de credinţă condiţie a unităţii, Bisericii, în „Ortodoxia”, nr. 371966, p. 417;
39
credinţei lor, prin introducerea Crezului în Sfânta Liturghie, episod amintit la începutul
lucrării.

În acelaşi context şi astăzi mişcarea ecumenică se promovează prin Simbolul de Credinţă,

făcând din el vârful de lance al discursului ecumenic. Cu toate că fiecare biserică gândeşte
altfel acelaşi text, şi că Simbolul de Credinţă dă identitate segregară în acest context,
ecumeniştii deturnează ideea de graniţă a celor care au dat lumii Simbolul de Credinţă şi îl
folosesc ca punct central. Dacă Sinodalii ecumenici prin Simbolul de Credinţă excludeau
erezia, ecumeniştii de astăzi adună la un loc erezia cu ortodoxia prin același simbol.

Părintele Profesor Ioan Ică a sesizat această eroare de înțelegere a mărturisirii ca act ultim a
comuniunii depline de credință și cult. De aceea părintele defineşte actul de mărturisire
astfel:

” Termenul de “marturisire de credinta” -, semnifică acordul, adeziunea si consimtamantul

mai multor persoane, de afirmare in public, prin cuvant si cu insasi viata, a unui fapt sau a
unei convingeri sau credinte religioase – dogmatic inseamnă cartea care cuprinde
invatatura de credinta, formulata de Biserica pe baza Revelatiei si pe care credinciosii sunt
tinuti s-o marturiseasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, dupa porunca Mantuitorului:
“Tot cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor si Eu voi marturisi pentru el
inaintea Tatalui Meu din ceruri” (Matei 10, 32). Fiindca nu-i suficient numai sa primim
cuvantul lui Dumnezeu si sa-l rostim “intru marturisirea inimii”, ci trebuie sa se dea si o
buna marturie despre adevarul lui inaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), dupa pilda lui Hristos
care “a venit in lume sa marturiseasca adevarul” (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul
deci atat pe actul personal al marturisiri credintei cat si pe continutul sau adevarul credintei
marturisite.”60

În contextul nevoii de mărturisire Părintele Profesor identifică în ecumenism şi părţile

pozitive dar nuanţează precis și eroarea de raportare la sensuri: Dată fiind importanţa majora
a Marturisirii de credinta pentru teologie si viata Bisericii in general, ea a devenit mai ales in
ultimile decenii obiectul unei sustinute preocupari atat in cadrul teologiei catolice si
protestante contemporane, cat si ecumenismului contemporan. Imbucurator este faptul ca
accentul cade acum, in general, nu numai pe lucrarea de innoire a formelor de exprimare si
valorificare a credintei crestine in contextul lumii de azi, ci si pe precizarea continutului lor
dogmatic confesional, precum si al fondului doctrinar comun al Bisericilor crestine in efortul
ecumenic actual de apropiere si unire a acestora.

Desi mai exista inca unii teologi protestanti, care in efortul de modernizare a teologiei
militeaza pentru o intelegere strict personalist-existentialist-actualista a credintei si a
marturisirii ei, totusi preocuparea dominanta a teologilor si autoritatilor oficiale
bisericesti, luterane si reformate de astazi, este grija pentru pastrarea si apararea continutului
doctrinar specific al marturisirii lor de credinta, ca mijloc de afirmare a identitatii lor
bisericesti. Din cercetarile acestea mai noi pot fi retinute cateva puncte pozitive importante in
problema noastra, ca si pentru dialogul ortodox-luteran :

1. Recunoasterea din partea Bisericii Evanghelice a Simboalelor vechi de credinta ca

legatura cu Traditia si Biserica veche apostolica si ca mostenire a noastra comuna si prin
aceasta o anumita recunoastere a Traditiei apostolice.

2. Accentul pus pe continutul de adevar apostolic al Marturisirii de credinta si importanta

acesteia pentru normarea predicii si vietii bisericesti, prin care se pastreaza de-a lungul
veacurilor identitatea adevarului revelat in Biserica ca Traditie dinamica.

60
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html
40
3. Accentuarea unei legaturi mai stranse intre Scriptura si Biserica, in sensul ca Scriptura
este suficienta numai in si prin Biserica. Marturisirea fiind interpretarea Scripturii de
catre Biserica si are autoritate intrucat este in acord cu adevarul revelat.

4. Afirmarea importantei autoritatii doctrinare a Bisericii si a functiei ei invatatoresti, fara

institutionalizarea acesteia insa.

De asemenea merita amintit si efortul remarcabil de innoire si reactualizare a Marturisirilor

de credinta protestante in contextul lumii de azi, cum este de ex. “Manualul de credinta sau
catehismul evanghelic pentru maturi”, aparut in 1975, 1356 p., desi acesta din cauza tendintei
lui de modernizare care s-a extins nu numai asupra formei de exprimare ci si asupra
substantei credintei evanghelice, a starnit multe discutii chiar in sanul teologiei evanghelice :
Noua carte de credinta crestina comuna», a aparut in 1972, 520 p. in contextul dialogului si
conlucrarii ecumenice intre catolici si protestanti in Apus, precum si eforturile in acelasi sens
intreprinse de teologi si ierarhi ai Bisericii Romano-Catolice pentru recunoasterea in 1980 de
catre Biserica Romano-Catolica a Confesiei Augustane ca o expresie, legitima a credintei
catolice.61 Suntem îndreptăţiţi să afirmăm în faţa tendinţelor prozelitiste eterodoxe care era
crezul Bisericii înainte de dezbinarea ei. Vechimea şi neschimbabilitatea Simbolului niceo-
constantinopolitan îi oferă desăvârşita autoritate şi recunoaştere, ca singurul reper în căutarea
unicului adevăr.

IV.3. Crezul ortodox – mărturie a unităţii panortodoxe şi bază a dialogului

intercreştin

Din cele de mai sus am observat că Simbolul de Credinţă este legat de necesitatea de a
mărturisi public credinţa unui individ sau a comunității, și că această mărturisire de credință
denotă identitatea religioasă şi apartenenţa la credinţa apostolică. Cu alte cuvinte împlinirea
de către credincioşi sau de Biserică a poruncii Mântuitorului Iisus Hristos: ”Drept aceea,
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:19-20). De asemenea am văzut că
Simbolul de Credinţă a trecut de la dimensiunea baptismală personală la identitatea
comunitară a Bisericii, de la Cred la Credem. Ba mai mult am văzut prin hotărârea a două
Sinoade Ecumenice că Simbolul de Credinţă devine criteriul Ortodoxiei. Cine mărturiseşte
Simbolul de Credinţă stă în comuniune apostolică, cine nu mărturiseşte aşa, se rupe de
comuniune și cade în erezie, Crezul devenind mărturie a unităţii panortodoxe şi bază a
dialogului intercreştin.
Provocările ecumenice a secolelor XX și XXI aduc în prim plan mărturisiri comune
în cadrul organizaţiei religioase: Consiliul Ecumenic al Bisericilor – o organizaţie ecumenistă
care are ca deziderat suprem unirea bisericilor creştine. Adunările CEB au întotdeauna o
finalitate ce seamănă cu rezoluţiile unui sinod ecumenic, însă nu sunt investite cu autoritate
tocmai din lipsa unei identităţi care nu are drept de guvernare în nici una din bisericile
participante. Definitoriu pentru credinţa ecumenică este conştiinţa mărturisirii comune.

In cadrul dialogului intercreştin contemporan problema Mşrturisirii de credinţă

comună a fost o preocupare majoră si constantă a Comisiei “Credinţă si Constituţie” a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, chiar de la prima întrunire a acesteia la Lausanne in anul

61
Pr. Daniel Benga, “Filioque, etapele şi stadiul dezbaterii ecumenice la 1200 de ani de la sinodul de la Aachen
(809)”în Studii Teologice, Anul V, Nr. 3, Bucureşti, 2009, pp. 264-265

41
1927, in cadrul secţiei a patra : “Marturisirea de credinţă comună a Bisericii”. Insa
raportul acestei secţii s-a exprimat intr-o formă echivoca când afirmă că în ciuda deosebirilor
doctrinare, Bisericile sunt totuşi una în credinţă comuna, asa cum s-a păstrat ea în simbolul
apostolic, si niceo-constantinopolitan. Numai că simpla acceptare a acestora fără întreaga
Tradiţie apostolica pe care o concentreaza in ele, nu suprima deosebirile interconfesionale,
nici nu reprezinta formula unirii Bisericilor si nici Marturisirea de credinta comuna spre care
nazuieste miscarea ecumenical. Totusi retinem ideea exprimata in finalul raportului ca Duhul
Sfant v-a calauzi Bisericile sa găsească noi forme de exprimare comune a adevarurilor
Revelatiei in conformitate cu problemele noi care apar. Aceste formule noi vor fi tot atatea
trepte care vor contribui la largirea consensului lor dogmatic si la îmbogăţirea continua a
Mărturisirii de credinţă ecumenice, care în final trebuie sa coincida in esenţă cu Marturisirea
de credinţă a Bisericii apostolice şi soborniceşti, una şi nedespărţită.

Desi, intre timp s-au realizat unele progrese in directia largirii bazei teologice a CEB si a
consensului doctrinar intre Bisericile membre, ca de ex., in privinţa Botezului, Euharistiei si
Preoţiei, cu toate acestea “contrastele dintre Biserici – spune directorul Comisiei “Credinta si
Constitutie” V. Vischer - sunt departe de a fi invinse. Confesiunile singulare stau acum ca si
inainte ca entitati mai mult sau mai putin identificabile si toate eforturile de a ajunge la o
marturisire comuna a credintei n-au fost in stare sa schimbe ceva esential in aceasta privinta.
Comunitatii noastre “ecumenice ii lipseste baza doctrinara solida ca sa se poata dezvolta
plenar, pentru ca nu este fundamentată in una si aceeasi Marturisire de credinta ci cuprinde o
pluralitate de marturisiri care se contrazic intreolalta”. Fara sa contestam aceasta lipsa de baza
solida in CEB, totusi folosirea termenului de “marturisire de credinta comuna”, inainte de a
se fi realizat unitatea deplina in credinta apostolica, este confuz, ambiguu si echivoc,
intelegandu-se prin aceasta fie o schema dogmatica minimala, fie o formula de acord realizata
din suma tuturor traditiilor confesionale.

În cadrul dialogurilor inter-creştine, chestiunea dogmatică din Simbolul de credinţă cel mai
mult disputată a fost Adaosul Filioque. Această problematică a fost lansată în dezbaterea
teologică ecumenică de către documentul Conciliului pontifical pentru promovarea unităţii
creştine, intitulat „Tradiţiile greacă şi latină privind purcederea Duhului Sfânt”, Vatican
1996. Fundaţia Pro Oriente din Viena a convocat o convocat o consultaţie teologică, pe baza
documentului amintit mai sus, în mai 1998, la care a participat, printre alţi teologi de renume,
şi actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al
Moldovei. În cadrul acesteia au fost arătate punctele pozitive, dar şi dificultăţile în a armoniza
Filioque cu doctrina Ortodoxă. Referatele teologilor ortodocşi au scos în evidenţă deosebirea
dintre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, învăţătură căreia teologii apuseni nu-i oferă suficientă
importanţă mai ales atunci când vorbesc despre purcederea Sfântului Duh.62

În 23 şi 26 septembrie 2009 s-a desfăşurat la Aachen o conferinţă teologică

internaţională cu titlul „A mărturisi azi împreună credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 1200
de ani de la Sinodul de la Aachen 809”.
Contribuţia fundamentală a conferinţei s-a conturat în partea istorică, unde a fost
aprofundată hermeneutica sinodalilor de la Conciliul din Aachen 809 . Întreaga dezbatere s-a
dus pe dorinţa de a împăca teologia apuseană cu cea răsăriteană. În cadrul secţiunii
ecumenice s-a arătat că în timp ce vechii catolici şi anglicanii au renunţat la Filioque în urma
dialogului teologic cu Biserica Ortodoxă, iar mai mulţi teologi apuseni contemporani îl
consideră nerelevant pentru normativitatea propriei mărturisiri de credinţă, unele Biserici
apusene au acceptat o soluţie de compromis, aceea ca atunci când sunt ortodocşi de faţă să se
rostească Crezul fără Filioque, iar atunci când nu sunt ortodocşi prezenţi cu Filioque. Această
poziţionare confuză nu rezolvă lucrurile, ci le complică, denotând lipsa de seriozitate cu care

62
Ibidem, p.263
42
se tratează lucrurile. Conferinţa de la Aachen din 2009 s-a încheiat fără o declaraţie comună
sau un document asemănător, urmare a diversităţii opiniilor exprimate”63

In general, problema “Marturisirii de credinta comuna”, este vazuta si

solutionata azi in teologia ecumenica, in termenii si in spiritul “Comunitatii conciliare”,
ambiguu si echivoc. Confuze sunt si structura si functia pe care o are aceasta noua
marturisire de credinta comuna in cadrul Bisericilor. Ea nu va lua locul Marturisirilor
particulare ci va subzista alaturi de acestea provocand Bisericile sa-si recepteze intr-un chip
nou Marturisirile de credinta proprii si pe ale celorlalte. In felul acesta marturisirea fiecaruia
isi va imbogati si largi mereu continutul, devenind ecumenica.

Biserica Ortodoxă este conştientă de responsabilitatea ei pentru restabilirea unităţii

lumii creştine foarte dezbinate şi desfăşoară dialoguri bilaterale şi multilaterale, mai ales în
mediile Consiliului Mondial al Bisericilor. Aceste dialoguri constituie un minunat prilej
pentru Biserica Ortodoxă nu numai să anticipeze bogăţia teologiei şi spiritualităţii ei, ci să
îmbogăţească orizontul teologic al celor din alte confesiuni, având la bază tradiţia patristică.
Importanţa ecumenică a tradiţiei patristice este recunoscută şi de mulţi teologi protestanţi,
care descoperă în Părinţi baza pentru restabilirea unităţii lumii creştine. Un bun exemplu
pentru fraţii noştri de alte confesiuni îl dădea unul dintre promotorii Reformei, Jean Calvin,
care spunea cu o uimitoare limpezime de gândire: „Întrucât nu avem în toate timpurile un
Atanasie, un Vasile cel Mare, un Chiril, trebuie să ne orientăm, să fim călăuziţi de
Simbolurile de credinţă ale primelor sinoade ecumenice.64

Tot el, în opera sa „Institutio” (1559), zicea: „Din adâncul sufletului cinstesc
sinoadele cele vechi şi aş dori din tot sufletul ca ele să fie respectate de toată lumea” ;
„Dogmele credinţei, respectiv sinoadele cele vechi din Niceea, Constantinopol, primul din
Efes şi cel din Calcedon şi toate care sunt în conformitate cu ele, ţinute pentru condamnarea
ereziilor, le acceptăm cu bucurie şi le cinstim ca sinoade sfinte, întrucât nu conţin altceva
decât explicaţia curată şi genuină a sfintei Scripturi, pe care Sfinţii Părinţi cu înţelepciune
spirituală au folosit-o contra adversarilor de atunci ai religiei.65

Dar din punct de vedere ortodox nu se poate ajunge la o marturisire de credinta

comuna daca nu s-a ajuns in prealabil la unitate deplina de credinta. Ce fel de credinta
marturisesc crestinii in comun daca ei sunt si raman in continuare deosebiti doctrinar ?
Apoi, marturisirea de credinta comuna nu este o cale sau mijloc prin care se ajunge la
unitatea de credinta, ci mijlocul prin care se exprima unitatea noastra deplina in
credinta, la care ajungem insa prin dialogul teologic largit treptat asupra intregii sfere a
credintei apostolice integrale, pana la obtinerea consensului teologic deplin asupra
acesteia.

Termenii trebuie deci inversati : nu prin marturisirea de credinta comuna la unitatea

crestina, ci prin unitatea deplina in credinta dogmatica la marturisirea de credinta comuna.
O marturisire de credinta ecumenica are deci un sens numai daca ar exprima unitatea
doctrinara deplina a Bisericii, care este scopul insusi al ecumenismului.”66

63
Ibidem p.261
64
apud JUHASZ, Prof. Dr. Istvan, Simbolul Niceo-constantinopolitan, sinteză a învăţăturii dogmatice a
Bisericii, în „Studii Teologice”, nr. 7-10 (1981), p. 616
65
Ibidem, p. 619
66
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html

43
IV.4. Crezul ortodox – prilej de dialog cu societatea şi cu exponenţii tendinţelor
atee şi secularizante

Biserica este ea însăşi o societate, societatea celor care cred în Dumnezeu-Treime,

societatea celor care cred în Întruparea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, având două
ramuri, una văzută şi una nevăzută: Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare, cea de pe
pământ şi cea din ceruri.Trebuie să dezvăluim cine este această Biserică, să o facem
cunoscută lumii. Pentru că ea trebuie să vorbească lumii, vocea ei trebuie să fie tot mai auzită
şi nu trebuie să se sustragă problemelor cu care se confruntă lumea, ci să dea mărturie despre
sine, să fie călăuza care să arate drumul ce trebuie urmat.
Convieţuirea oamenilor fără raportarea la mărturisirea lui Dumnezeu prin Crez îl
conduce pe om la o vieţuire limitată doar la nivel de materie. Omul se apropie astfel şi
îmbrăţişează ceea ce este efemer şi nestatornic, iar alipirea doar de cele materiale duce la
nesocotirea aproapelui ca şi purtător al chipului lui Dumnezeu, împreună cu cei chemaţi la
veşnicie. Toate sistemele filosofice, teoriile, concepţiile care tratează problema omului
ignorându-L pe Dumnezeu au constituit antropologii false care l-au privat pe om de ideea
veşniciei. Existenţialismul ateu vede în om o fiinţă fără o cauză şi o necesitate care
transcende lumea aceasta. Fără a aştepta învierea morţilor şi a vieţii de veci ajungem într-un
pesimism care ontologic este străin firii noastre umane. Gânditorii materialişti ajung uşor la
revolta absurdă produsă de neliniştea apropierii de punctul ultim unde consideră că îi aşteaptă
trecerea în nefiinţă. Cu alte cuvinte, fără credinţa în Dumnezeu Atotţiitorul, Făcătorul tuturor
celor văzute şi nevăzute, viaţa omului este lovită de nonsens. Succesele şi bucuriile, truda lui,
faptele sale bune nu duc nicăieri, nu-l pregătesc pentru o mulţumire totală, în mintea sa
nemaiexistând responsabilitatea veşniciei. Un astfel de om, cuprins cu totul în cadrele
naturale, nu mai are valoare absolută, fiindcă aparţine pământului. El este valoros pentru
ceilalţi doar atât cât poate constitui o sursă de profit.
Pornindu-se de la mitul realizării prin sine a omului şi de principiul selecţiei naturale,
pus în circulaţie de Darwin, s-au elaborat sisteme filosofice care tind să transforme societatea
într-o fel de arenă în care cei neajutoraţi sunt eliminaţi de cei puternici. Evoluţionismul a
justificat în cadrul vieţii sociale principiul agresiunii, contrar credinţei pe care o mărturisim.
Valorile trecătoare ale lumii au luat locul valorilor spirituale, iar lumea se ocupă exclusiv de
economie şi de trup.67

Omul nu mai găseşte timp pentru suflet, pentru că timpul limitat în care trăim nu se
deschide spre veşnicie, ci devine valoros doar pentru că poate face bani. De aceea explicaţia
naturalistă a originii vieţii este numită de Sfântul Serafim de Sarov „o filozofie a nebunilor”,
iar de către Nichifor Crainic „demonică caricaturizare”.
Biserica Ortodoxă, prin credinţa pe care o mărturiseşte şi-a afirmat, de-a lungul
istoriei, respectul faţă de om, ceea ce rezultă şi din faptul că s-a manifestat ca o Biserică
înrădăcinată în trecut şi insensibilă la investigaţiile umanismului optimist care credea în
posibilităţile infinite ale omului singur. Biserica a înţeles că este datoare să apere să respecte
valoarea credinţei ca dar revelat nouă de Dumnezeu, singura cale care ce duce la fericirea
veşnică.
Pentru cultura secularizată este esenţial să se întoarcă la adevărul atotcuprinzător din
Simbolul de credinţă pentru ca omul să devină conştient de demnitatea sa de fiu al lui
Dumnezeu. Căci nu cultivarea încrederii exagerate a omului în propriile forţe, nici cultivarea
în mod excesiv a calităţilor trupeşti, nici îmbunătăţirea calităţii vieţii înţeleasă exclusiv ca
bunăstare materială, nu au fost mijloacele potrivite alese de om pentru a se împlini. Amăgirea
şi-a pregătit-o el însuşi prin intermediul culturii secularizante, şi i-a adus dezamăgirea.
Modalitatea optimă pentru împlinirea omului este mărturisirea şi urmarea credinţei.

67
Pr.conf. dr.Vasile Citirigă, „Antropologia hristologică şi relevanţa ei pentru depăşirea concepţiilor
antropologice ale culturii secularizate”, în Ortodoxia, AnulLIX, Nr. 1-2, 2008, pp.21-22
44
 Toţi cei care trăiesc într-o societate cu rădăcini creştine, aşa cum este a noastră, ştiu
care sunt în mare învăţăturile Bisericii, dar manifestă indiferenţă faţă de ele. Este drama
omului contemporan, care se îndepărtează de valorile credinţei, care se încearcă a fi izolată în
domeniul particularului. Dar ea nu trebuie şi nu poate să accepte acest lucru; ea trebuie să
vestească lumii Evanghelia, să dea seama de lucrările lui Dumnezeu, căci „al Domnului este
tot pământul, lumea şi toată plinirea ei”, adică toţi cei care locuiesc în ea, toţi oamenii. Au
apărut tot mai multe surogate care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu: de la domnia
ştiinţelor la lucrurile mărunte, de fiecare zi, care pot acapara cu totul sufletul omului,
îndepărtându-l sau blocându-i accesul la dialogul intim cu Dumnezeu, dialog care nu poate fi
întreţinut decât prin harul lui Dumnezeu pe care îl împărtăşeşte Biserica. Ea trebuie să fie ca
soarele, care nu se sfiieşte să treacă peste locurile spurcate şi murdare: ea trebuie să vorbească
păcătoşilor, bieţilor nenorociţi atraşi de cântecul de sirenă al duşmanului mântuirii noastre,
marele manipulator din spatele tuturor fenomenelor care îl alienează, îl îndepărtează de la
Izvorul vieţii şi îl duc pe om în pustiul chinuitor al pierzării. Crezul ortodox poate fi şi este o
piedică în calea acestui tăvălug, care îi ameninţă pe toţi cei care nu cunosc învăţătura Bisericii
şi nu se adapă din izvorul harului care se revarsă din ea prin Sfintele Taine. Cunoaşterea
Crezului, ca fiind rezumatul credinţei noastre, de fapt cunoaşterea învăţăturii noastre de
credinţă cuprinsă în Simbol, şi în acelaşi timp şi trăirea acestei credinţe îi vor pune la adăpost
pe credincioşii noştri faţă de furtuna devastatoare de suflete, căci acesta este cel mai periculos
duşman, după cum a spus şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Nu vă temeţi de cei ce ucid
trupul, iar sufletul nu pot să îl ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi
trupul să le piardă în gheena” (Mat. 10, 28).68
Am putea avea şi un aliat în acest sens, adică fenomenul curios pe care l-a suscitat
secularizarea, mai ales în Occident, dar care începe să se manifeste şi la noi: setea de religie,
de găsirea unei mângâieri spirituale într-o viaţă din ce în ce mai mecanicistă, mai raţională, în
care sufletul nu găseşte hrana necesară, ci numai surogate. „Lumea s-a săturat de multă
vreme de occidentalizarea ei şi caută altceva. Numai că acel ceva, mai exact Cineva, pe care
îl caută din fire subconştientul omului, nu trebuie căutat prin diverse locuri exotice ci în
Ortodoxie, în creştinismul universal al Domnului nostru Iisus Hristos, acel creştinism care
nu ţine seamă nici de ţară, nici de culoarea pielii, nici de nimic altceva, afară de ascultarea
de Domnul, fiindcă aici toţi oamenii sunt recunoscuţi ca fii ai Tatălui ceresc şi toţi pot avea
acces în mod egal la împlinirea sensului lor în această lume: îndumnezeirea”69. De aceea,
trebuie să fim mereu gata să ne mărturisim credinţa noastră, să explicăm Crezul nostru tuturor
celor care caută cu sinceritate calea izbăvirii lor sufleteşti; să îl explicăm atât prin cuvânt, cât
şi prin faptă, prin întreg felul nostru de a fi. Să dăm mărturie prin felul nostru de a fi despre
iubirea Dumnezeului treimic, despre evenimentul fundamental al Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt care ne înnoieşte permanent vieţile, cât şi despre
nădejdea mutării noastre din această Biserică pământească în cea din ceruri, alături de toţi
sfinţii, părinţii şi strămoşii noştri. Numai prin credinţa în Dumnezeu Cel în Treime, mărturisit
în Simbolul de credinţă, care a dat Bisericii Ortodoxe forţă şi prestigiu, omul îşi găseşte
raţionalitatea, verticalitatea, demnitatea şi mântuirea, pentru că viaţa, adevărul şi harul vin
de la Tatăl, prin Fiul , în Duhul Sfânt.

68
Ibidem, pp. 26-28
69
*** Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti,
2009, pp. 37- 51
45
 Programe si manifestări organizate la parohia Şerbăneşti 1 în Anul omagial al
Crezului ortodox

La parohia Şerbăneşti1 a fost elaborat un program cu caracter bisericesc pentru

realizarea în acest an a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic si mediatic
intitulat ”2010 - Anul omagial al Crezului Ortodox si al Autocefaliei romanesti”, care a
fost anunţat la data de 1 ianuarie. Acest program a fost indeplinit dupa cum urmeaza:

1.Proiecte pastoral-misionare şi liturgice, cu referire specială la cunoaşterea

învăţăturii despre dreapta credinţă şi rolul acesteia în viaţa enoriaşilor parohiei

1. La fiecare Sfântă Liturghie toţi credincioşii prezenţi rostesc Simbolul credinţei

repetând dupa preotul şi cântăreţul bisericesc fiecare articol, uniţi fiind “intr-un gând” în
mărturisirea credinţei adevărate. Tabloul pe care este scris cu litere mari Simbolul credinţei
este ţinut în faţa participanţilor de la Sfânta Liturghie pentru a fi văzut şi citit. În cadrul
programelor pastoral-misionare implementate la parohii se face discutarea pe teme privind
cunoaşterea şi importanţa Crezului.
2.La slujba Botezului, nasii copilului sunt invitaţi sa rostească Simbolul de credinţă,
după Lepădări rostindu-se o scurtă cateheză “ Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”,
pentru toţi cei prezenţi.

46
 3. În fiecare duminică au fost rostite predici şi cateheze cu referire la aspecte istorice,
dogmatice şi pastorale ale Simbolului de credinţă, precum şi la dobândirea Autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul proiectului catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”se
tratează aspecte ale istoriei Sinodului I Ecumenic, se tâlcuieşte Crezul, articol cu articol, şi se
relatează istoria dobândirii Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române,

4. In legătură cu proclamarea anului 2010 ca An omagial al Crezului Ortodox si al

Autocefaliei româneşti in ziua de 25 aprilie 2010, cand s-au implinit 125 de ani de la
semnarea Tomosului de recunoastere a autocefaliei B.O.R., cu binecuvantarea ÎPS.
Arhiepiscop Casian, s-a facut pomenirea la Sfânta Liturghie a Mitropolitului Calinic al
Ungrovlahiei, a episcopului Melchisedec Stefănescu, a ierarhilor si personalităţilor, care au
contribuit la dobandirea autocefaliei B.O.R.. Dupa otpust a fost oficiata o slujba de Te-Deum,
iar preotul paroh a rostit un cuvant de invatatura despre “Simbolul de credinta si Autocefalia
B.O.R.” si s-a subliniat importanta respectivului moment jubiliar prin referinte de ordin
canonic si istoric.
5. La sărbătoarea Înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos la ceruri
întru slavă s-a făcut şi pomenirea eroilor români jertfiţi pe toate câmpurile de luptă, în
lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru
reîntregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului roman. La
monumentul ridicat în memoria eroilor români din faţa Bisericii au participat autorităţile
locale, veterani, credincioşi şi elevii Şcolii Nr. 3, care au intonat imne patriotice şi au recitat
poezii. Cu acestă ocazie a fost rostită cateheza “Înălţarea Domnului la ceruri în Crezul
ortodox” în care s-a spus că înălţarea la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos are loc după ce El
trece prin jertfa crucii şi prin înviere

6. În Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea(16

Mai.2010), după oficierea Sfintei Liturghii a fost rostită cateheza “Actualitatea Sinoadelor I
şi II Ecumenic în viaţa parohiilor”, făcăndu-se o incursiune prin istoria acestor sinoade,
fiind evocaţi ierarhii care au participat la Sinod: Sf. Atanasie cel Mare, Osiu de Cordoba, Sf.
Spiridon, Sf. Nicolae, Sf. Alexandru, Sf. Pafnutie, Teofil al Goţiei etc. A mai fost arătată
importanţa deosebită a Sinoadelor I şi II Ecumenic, în cristalizarea credinţei ortodoxe şi în
fixarea primelor articole din Crez. Duminica la Sfânta Liturghie au fost invitaţi şi elevii de la
scoala şi de la programul “Hristos împărtăsit copiilor”, şase dintre ei fiind îmbrăcaţi cu haine
de ipodiaconi.

7. În data de 21 Mai la predica zilei a fost evocată personalitatea Sfinţilor Împăraţi

Constantin şi Elena precum şi contribuţia lor la organizarea Sinodului, după care a fost rostit
Acatistul în cinstea acestor sfinţi. A fost rostită cateheza” Importanţa Crezului ortodox în
viaţa liturgică eclesială şi viaţa spirituală personală”, Crezul fiind o mărturisire prin excelenţă
liturgică şi una euharistică.

2.Proiecte cultural-educaţionale

1. Cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Arhiepiscop Dr. Casian, a fost organizat

concursul de icoane „2010 Anul Crezului Ortodox”, din Duminica Ortodoxiei.
In perioada 9-12 februarie 2010 preotul paroh a achizitionat 50 de icoane de la
magazia Protoieriei Tecuci, destinate premierii elevilor si ca modele pentru pictarea
icoanelor. In perioada 15-18 februarie 2010 a fost organizat si s-a desfasurat concursul
propriu-zis fiind selectionate cele mai bune 10 lucrari. In toata aceasta perioada preotul
impreuna cu cantaretul bisericesc au repetat cu cei 20 de elevi de la programul „Hristos
impartasit copiilor” cantarile Sfintei Liturghii. Elevii cu cele mai bune 10 lucrari au primit ca
dar, 10 icoane care reprezentau pe Maica Domnului. Icoanele pictate de copii au fost expuse
pe holul scolii intr-un cadru special amenajat. In ziua de 21 februarie cei 50 de elevi au
participat la Sfanta Liturghie, au luat parte la cântarea omofona, s-au împărtăşit cu Trupul si
47
Sângele Domnului , dupa care preotul paroh a ţinut un scurt cuvant în care s-a spus că
pictarea icoanelor este tot o mărturisire de credinţă, dupa care tuturor le-au fost oferite în dar
icoane. Cele zece icoane cu ierarhi prezenţi la sinodul I şi II ecumenic, pictate de elevii de la
Cercul de pictură de la biserica din Lieşti au fost premiate de ÎPS. Arhiepiscop Casian la
Galaţi, premiile fiind înmânate solemn intr-un cadru festiv.

2. In ziua de 20 Martie 2010 a fost organizata Olimpiada de religie- etapa judeteana de catre
Arhiepiscopia Dunarii de Jos cu binecuvantarea I.P.S. Arhiepiscop Casian, in conlucrare cu
Inspectoratele Scolare Judetene Galati si Braila, eveniment legat de “Anul Crezului Ortodox.
Evenimentul, care a atras peste 550 de elevi ai claselor VII-XII, a fost organizat prin
implicarea sectorului Cultural-Învăţământ şi activităţi cu tineretul al Centrului eparhial. La
Galaţi, concursul s-a desfăşurat în cadrul Şcolii Gimnaziale nr. 13, gazdele acestuia arătând
multă deschidere şi preocupare pentru pregătirea cadrului necesar desfăşurării competiţiei la
care au participat aproximativ 300 de elevi atât din mediul urban, cât şi rural. Aceştia au avut
bucuria de se întâlni cu Înaltpreasfinţitul Casian – Arhiepiscopul Dunării de Jos, care i-a
încurajat şi binecuvântat înaintea începerii concursului, oferindu-le în dar câte o iconiţă.

În semn de felicitare şi încurajare, Arhiepiscopia Dunării de Jos a tipărit o diplomă specială –

„Tinereţe şi credinţă”, semnată de ÎPS Arhiepiscop, care a fost înmânată solemn, tuturor
olimpicilor. Editura Arhiepiscopiei a tipărit lucrarea „Tinerii – mărturisitori ai Învierii”,
alcătuită din exprimările tinerilor privind trăirile lor interioare, legate de slăvitul praznic al
Învierii Domnului. În acest fel au fost onoraţi şi premiaţi tinerii care s-au ostenit cu studiul şi
au demonstrat că ora de Religie face parte din preocupările lor importante.

La acest eveniment, din partea parohiilor Lieşti şi Şerbănesti 1 au participat la etapa

judeţeană patru elevi: Hancu Claudia- , Mitu Maria, Toderascu Elena, Ciobotaru
Gabriela, care au primit din partea Arhiepiscopiei Dunarii de Jos diploma “Tinerete si
credinta”. Elevii participanţi, au dovedit atât o bună asimilare a învăţăturii de credinţă
creştin-ortodoxe, cât şi râvnă pentru transpunerea acesteia în propria viaţă.

3. La scoala Nr. 3 din Şerbăneşti, com. Lieşti a fost organizat în parteneriat, Biserică
şi cele 4 şcoli din comună, un simpozion(7.04.2010) cu tema “Crezul ortodox-
Marturisirea de credinta un act personal si responsabil in viata crestinilor.”Elevii au
prezentat scurte referate în care s-a arătat istoria Crezului ortodox şi rolul său în viaţa
creştinilor. La simpozion au participat elevii claselor V-VIII , profesorii şi părinţii. La
încheiere au fost discuţii referitoare la articolele din mărturisirea de credinţă ortodoxă.

4. În cadrul programelor pastoral-misionare şi cultural-educaţionale dedicate anului Crezului

ortodox şi Autocefaliei româneşti, Arhiepiscopia Dunării de Jos a pus în aplicare hotărârea
Sfântului Sinod cu privire la Concursul naţional de oratorie creştină intitulat "Crezul meu".
Miercuri, 21 aprilie, la sediile protopopiatelor Galaţi şi Tecuci au avut loc ceremoniile de
susţinere şi premiere a celor mai reuşite eseuri, copiii clasaţi pe primele trei locuri primind
diploma "Crezul meu" emisă de Patriarhia Română, prin sectorul Teologic-Educaţional,
precum şi consistente premii din partea protoieriilor. Delegaţii IPS Arhiepiscop Casian, pr.
Lucian Petroaia, consilier pentru învăţământ şi activităţi cu tineretul, şi pr. Daniel Zlate,
inspector eparhial pentru cateheză, au prezidat comisiile de evaluare a lucrărilor şi au
transmis mesajul şi binecuvântarea ierarhului Dunării de Jos. Vineri, 23 aprilie la Catedrala
Sf. Gheorghe din oraşul Tecuci a fost săvârşită de ÎPS. Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos
Sfânta Liturghie arhierească. La finalul slujbei, în cadrul unei ceremonii speciale au fost
premiaţi elevii câştigători ai concursului de oratorie Crezul ortodox.

Parohia Şerbăneşti 1 a organizat Concursul de oratorie creştină intitulat "Crezul meu".

În ultimele două săptămâni ale Postului Mare, elevii participanţi la cursurile de cateheză au

48
prezentat în cadrul parohiei propriile creaţii, iar cele mai bune au fost selectate pentru
următoarea etapă, la nivel de protopopiat. Cele mai bune lucrari au fost ale elevilor:
Toderascu Elena- Alexandra (Cred oare ce rostesc?), Lupoaie Maricel (Simbolul credintei sau
Crezul), Borsan Ionela Cristina (Ce ma invata Crezul), Nastasache Maria Madalina (Crezul
-Luceafarul Ortodoxiei), toti fiind elevi ai clasei a –VIII-a, de la Scoala Gimnaziala Nr.3 şi
care activeaza in cadrul programului “Hristos impartasit copiilor. De la parohiile Lieşti şi
Şerbăneşti au participat la faza pe protopiat doi elevi, care s-au încadrat în primii 10 din
protoierie.

5. În data de 29.04.2010 a vut loc la Scoala de Arte si Meserii Nr. 2 Lieşti, Cercul pedagogic
al profesorilor de religie cu tema “Simbolul credinţei – esenţa învăţăturii creştine”.Mai întâi a
fost oficiată slujba Te-Deum-ului la care au participat părintele Inspector de cateheză Slate
Daniel, părintele Inspector Bejan Daniel, parintele protoiereu Joghiu Gheorghe, preot
misionar Blănaru Nicolae, preot paroh Gabor Titi, preot Croitoru Ioan, 45 profesori de religie
şi elevi. Ora de religie a fost susţinută de profesor Apopei Gabriela, iar referatul cu tema
“2010- Anul omagial al Crezului ortodox” a fost citit de profesorLupoaie Liliana Georgeta.
Toţi participanţii şi-au exprimat bucuria pentru ridicarea nivelului de cunoştinţe în procesul
de formare continuă a profesorilor de religie în educaţia moral-religioasă.

3. Proiecte social-filantropice

1. În ziua de 25 aprilie, 2010, cu binecuvantarea ÎPS. Arhiepiscop Casian, după

oficierea sfintei Liturghii, preoţii Cercului Misionar Şerbanesti s-au deplasat la spitalul Ivesti
unde au oficiat Sfinţirea cea mică a apei si slujba Sfântului Maslu in sobor, slujbe la care au
participat bolnavii si personalul medical în frunte cu managerul aşezământului, medic Baican,
care era de gardă. La finalul slujbei preotul misionar Blănaru Nicolae a vorbit despre
Aniversarea a 1.685 de ani de la primul Sinod Ecumenic, cel de la Niceea (325), şi a 125
de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) Au
fost dăruite pachetele individuale cu hrană, revista Călăuza Ortodoxă şi carţi cu învăţături
despre Sfânta Biserică fiecărui bolnav.
Preotul Blănaru Nicolae de la parohia Şerbăneşti 1 a vizitat si „Centrul de zi pentru
copii defavorizaţi” din Şerbăneşti, care este patronat de Fundaţia „Inimă de copil” din Galaţi.
În prezent Centrul de zi are 8 copii cu probleme speciale, care au reuşit să rostească in cor
primul articol din Crez.

2. În perioada 16-21 Mai, 2010, în cadrul creat de proclamarea de către Sfântul Sinod
al B.O.R. a anului 2010 ca An omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti în
toate parohiile protoieriei, cu binecuvântarea ÎPS. Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos, au
fost desfăşurate următoarele activităţi:
- Duminica după slujbă au fost invitaţi elevii de la programul “Hristos împărtăsit
copiilor”, la Sfânta Biserică, unde au rostit Crezul în cor , rugăciuni şi au intonat cântece
religioase, după care a urmat o deplasare la Spitalul Iveşti pentru o acţiune social-filantropică.
- În după amiaza zilei de 21 Mai legat de cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
Elena a fost organizată o acţiune cu caracter social –filantropic la “Centrul de zi pentru copii
defavorizaţi”, care s-au bucurat când au văzut elevii, care au venit să le aducă daruri.

4.Pelerinaje în cinstea anului omagial al Crezului ortodox.

1. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Dr. Casian, a fost organizat în

ziua de 27 martie 2010, un eveniment misionar, pelerinajul de Florii, care aminteşte de
Intrarea Domnului în Ierusalim şi care pregăteşte poporul, duhovniceşte, pentru trăirea cu mai
mare intensitate, a Săptămânii Sfintelor şi Înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului Hristos. În
acest pelerinaj nu au fost vizate anumite repere geospirituale, ci interiorul nostru, sufletul

49
creştinului, în care stă, ca într-un tron, Domnul Hristos. De aceea am organizat împreună cu
preotul Gabor Titi, ca plecarea în pelerinaj cu cei 200 credincioşii (câte 100 din fiecare
parohie) să înceapă de la biserica Lieşti cu rugăciunea pentru călătorie, având ca destinaţie
biserica parohiei Şerbăneşti 1. Aici a fost oficiată slujba vecerniei, după care preotul
Blanaru Nicolae. si preotul Gabor Titi au rostit cuvântări in care au subliniat importanţa
pelerinajului şi faptul că a fi pelerin înseamnă a purcede pe un drum la capătul căruia Domnul
Hristos Înviat, cu chip luminos, aşază cununa biruinţei pe creştetul celui ce şi-a luat osteneala
drumului.
S-a subliniat că noi păstorii şi păstoriţii avem ca model Arhiepiscopia Dunării de Jos,
în care sub păstorirea ÎPS Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, încă din anul 1990 s-au aşezat
temeliile puternice ale unor evenimente misionare, marcate de pelerinaje. Primirea sfintelor
moaşte ale unor sfinţi (Sf. Apostol Andrei – 1996 şi 2001, Sf. Ioan Casian şi Sf. Ioan cel
Milostiv – 2002, Sf. Atanasie Patriarhul – 2004, Sf. Dasie, Emilian şi Gheorghe – 2005, Sf.
Nectarie – 2006, Sf. Sofronie – 2008, Sf. Vasile cel Mare, Sfinţii din Samotracia, Sf. Grigorie
Palama şi Sf. Martiri de la Niculiţel – 2009) la Dunărea de Jos sau ale unor relicve de mare
valoare, pentru întreaga creştinătate (o părticică din crucea Domnului – 1992, o părticică din
crucea Sf. Apostol Andrei – 1997, Brâul Maicii Domnului – 2001, Veşmântul Sf. Parascheva
– 2001, veşmântul Sf. Efrem de la Pecerska – 2005, veşmântul Sf. Patapie – 2009) s-a făcut
cu mari procesiuni, iar în pelerinaj au venit, spre a cinsti aceste tezaure duhovniceşti zeci de
mii de pelerini.
2. În Arhiepiscopie se organizează, anual, mai multe pelerinaje, care au devenit
tradiţionale: cu prilejul cinstirii Eroilor Neamului – la Praznicul Înălţării Domnului ,cu
prilejul hramului mănăstirii Buciumeni – la care participă peste 5.000 de pelerini, dintre care
1.000 sunt tineri din licee. Aşezată sub genericul "Călătorind cu Dumnezeu - pelerinajul la
biserici şi mănăstiri" în acest an din parohia Şerbăneşti au plecat la mănăstirea Buciumeni, în
mod organizat două autocare de pelerini: unul cu credincioşi în vârstă şi altul cu tineri liceeni.
Pelerinajul anual al tinerilor „Buciumeni 2010” a fost dedicat anului omagial al Crezului
ortodox.

CREZUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN

Crezul niceean (325 d.Hr.)

Cred
• În unul70 Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul71, Făcătorul72 cerului şi al pămîntului, al
tuturor celor văzute şi nevăzute73.
• Şi într-un singur74 Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu75, unul născut76, carele
din Tatăl s-a născut77 mai înainte de toţi vecii78. Lumină din lumină79, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat80, născut, nu făcut81, Cel de o fiinţă cu Tatăl82,

70
Iac.2:19, Mar.12:32, Rom.3:29-30, 1 Cor.8:4, 1 Cor.8:5-6, 1 Tim. 2:5, Efe. 4:6, Mal.2:10, Isa.45:18, Isa.45:21,
2 Împ.19:15, Deu.7:9, Ioa.17:3, Ioa.5:44, Isa.37:16
71
Col. 1:17
72
Isa.45:18, Psa.146:6, Ier.10:12, Ier.51:15, Evr.1:10, Iov.38:4, Isa.48:12-13, Isa.51:12-13, Psa.119:90, Zah.12:1
73
Apo.4:11, Efe.3:9, Evr.3:4, Fap.17:24-25, Psa.119:91, Ecl.12:1, Col.1:16
74
1 Cor. 8:6
75
Ioan 1:32-34, 1 Ioan 4:15, 2Cor.1:19, 1Cor.1:9, 1 Ioan 1:3, Rom.1:3-4
76
Ioan 1:14
77
Ioan 1:14, Evr.5:5
78
1 Petru 1:19-20, Col. 1:17
79
Ioan 8:12, 1Ioan 1:5
80
Ioan 1:1,2,14
81
Nicăieri în Biblie nu este folosit cu privire la Fiul lui Dumnezeu termenul "creat" sau "făcut", ci numai
"născut".
82
De vreme ce Fiul Se naşte din Tatăl, rezultă că El se împărtăşeşte de aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui,
respectiv că este "de o fiinţă" cu Tatăl. Nicăieri în Biblie nu se specifică direct sau indirect că Fiul ar avea o altă
50
 prin care toate s-au făcut83. Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mîntuire84 s-a pogorît din ceruri85 şi s-a întrupat86 de la Duhul Sfînt şi din fecioara
Maria şi s-a făcut om87. Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat88 din Pont89, a
pătimit şi s-a îngropat90. Şi a înviat a treia zi după Scripturi91. Şi s-a suit la ceruri92
şi şade la dreapta Tatălui93 şi iarăşi va să vie cu slavă94, să judece viii şi morţii95, a
Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit96.

Crezul Constantinopolitan (368 d.Hr.) - continuare la Crezul niceean

[...cred...]

• Şi întru Duhul Sfînt, Domnul97 de viaţă dătătorul98, Carele de la Tatăl purcede99,

Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit100, Carele a grăit prin
prooroci101.

• Întru una102 sfîntă103, sobornicească şi apostolească104 biserică.

• Mărturisesc un105 botez spre iertarea păcatelor106.
natură decât cea dumnezeiască a Tatălui; dimpotrivă, atât direct cît şi indirect apare că Fiul are aceeaşi natură
dumnezeiască a Tatălui.
83
Ioan 1:3, Col. 1:16
84
1Cor.15:3, 1 Tes. 5:9-10, Fapte 4:12
85
Ioan 3:13, Ioan 17:5; de vreme ce Isus spune că era cu Tatăl în slavă înainte de crearea lumii, iar despre Tatăl
mărturiseşte că este "în ceruri" (Mat.6:1, Mar.11:25,26, etc.), rezultă clar că Fiul era în ceruri mai înainte de a Se
fi pogorât pe pământ, întrupându-se.
86
v. Ioan 1:14
1 Ioan 4:2, Rom.1:3-4
87
Ioan 1:14, Mat. 1:18
88
Matei 27, Marcu 15, Luca 3 şi 23, Ioan 18-19, Fapte 3:13, Fapte 13:28
89
Mat.27:2
90
Mat. 27, Mar.15, Luc.23, Ioa. 19
91
1 Cor.15:3-4, Fapte 10:4
92
pentru "înălţare" v. Marcu 16, Luca 24, Ioan 20; Luca 24:51, Marcu 16:19, Ioan 20:17, 1 Pet.3:21-22, Evrei
10:12, Rom. 8:34
93
Evr. 1:3
94
Matei 25:31, Luca 9:26, Matei 16:27
95
2 Tim. 4:1, Matei 16:27, Fapte 17:31
96
Luca 1:32-33, 2 Petru 1:11, Apoc. 11:15
97
2 Cor.3:17
98
Ioan 6:63, 2 Cor. 3:6, 1Tim.6:13, Ioan 4:24
99
Ioan 15:26
100
1 Ioan 5:7; de vreme ce Tatăl şi Fiul sînt proslăviţi, iar Duhul este "una" cu Tatăl şi cu Fiul, înseamnă că
Duhul este proslăvit şi închinat deopotrivă cu Tatăl şi cu Fiul.
101
Neemia 9:30, 2 Petru 1:21, 1 Petru 1:10-12
102
În Noul Testament apare în mod constant expresia "Biserica lui Dumnezeu" (1Cor.10:32, 11:22, 15:9,
1Tim.3:5, 3:15, Gal.1:13, etc. ), iar Hristos vorbeşte despre "Biserica Mea" (Matei 16:18), de unde reiese clar
unicitatea ("una") şi universalitatea ("sobornicească") Bisericii.
103
Efes.5:26, 1 Pet.2:5
104
Biserica îşi întemeiază existenţa şi funcţia pe mărturia istorică a apostolilor şi pe învăţăturile acestora: Fapte
2:42; Fapte 1:2, 2 Petru 3:2, Efe.2:19-20, Fapte 16:4, Iuda 1:17
105
Efes. 4:4, Marcu 16:16. În toate cazurile nou testamentale, botezul este realizat de oameni maturi, capabili să
îşi exprime credinţa. (Fapte 8:12,13, 38, Fapte 16:15,33, Fapte 18:8, etc.). Botezul este "mărturia unui cuget
curat" (1 Petru 3:21), mărturie care nu poate fi realizată decât în mod personal, de fiecare individ în parte
(nimeni nu poate mărturisi pentru altul).
106
Fapte 2:38
51
• Aştept învierea morţilor107 şi viaţa veacului ce va să fie108. Amin.

BIBLIOGRAFIE
1. Adrian AGACHI ”Apostolicitatea Crezului sau „Noi mărturisim ce ni s-a încredinţat“
Ziarul Lumina, Nr. 57 (1559) Anul VI, |Miercuri, 10 Martie 2010.
2. Adrian AGACHI “Crez în Lege şi Evanghelie”,Ziarul Lumina, Miercuri, 17 Februarie
2010.
3. Adrian AGACHI “Propoveduirea si credinta locuiesc in casa Bisericii”,Ziarul Lumina,
Nr. 63, Anul VI (1565), Serie nationala, Miercuri 17 Martie,
4. Adrian AGACHI “Prima formulare a Crezului” Ziarul Lumina, Nr. 78, Anul VI (1580),
Serie nationala, Miercuri 7 Aprilie 2010.
5. Adrian AGACHI “Scriptura şi practica baptismală”Ziarul Lumina, Miercuri, 03 Martie
2010
6. Alexandru I. STAN, “Crezul Ortodox”'Lumina de Duminică', 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul
VI - serie naţională).
7. Pr.prof Ene Braniste,., Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002
8. Pr.prof.Ioan Rămureanu„ ”Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325, condamnarea ereziei
lui Arie. Simbolul Niceean,Ӕn rev.Ortodoxia, nr.1-2, 1977,
9. Pr.prof. Ioan Rămureanu, “Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic
până la moartea lui Arie” în Studii Teologice, anul XIII, Nr. 1-2, 1961.
10 Pr.prof. Dr. Ioan Rămureanu,”Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325,... în Studii
Teologice, Anul XXIX, Nr. 1-2, 1977, p. 15-60.
11. Pr.drd. Liviu Lazăr, “Sfântul Atanasie cel Mare şi disputa ariană”, în Ortodoxia, Anul
LIX, Nr.3-4, 2008, p. 129, 134, 144-149.
12. Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă,

107
Luca 20:34-35, Marcu 12:25-27, Luca 14:13-14, 1Cor.15:12, Apoc.20:4-6
108
Apoc. 21:1, 2Pet.3:13
52
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
13. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 1972.
14. Pr. Conf. Dr. Ionel Ene, “Aspecte istorice şi teologice privitoare la formularea Crezului
Niceo- Constantinopolitan” în Biserică, Misiune, Slujire, Editura Arhiepiscopiei Dunării de
jos, Galaţi, 2010, Nr. 10, p. 192-239.
15. Diac. Asist. Ion Caraza, Simbolul Niceo-Constantinopolitan în viaţa şi spiritualitatea
Bisericii, în „Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 3
16. N. Ivanov, Simbolul ortodox al credinţei. Istoria şi importanţa lui., în „Mitropolia
Banatului”, an XIV (1964), nr. 9-10, Timişoara.
17. Ică, Ioan jr, Arhidiac. Prof. Dr., Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos 2008
18 Mitropolit Nicolae Mladin, Diac. O. Bucevschi, prof. C. Pavel, Diac. I. Zăgrean, Teologia
morală ortodoxă, Bucureşti, 1979.
19. Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. prof. I. Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, Bucureşti,
20. Pr.conf.Ilie Moldovan, Învăţătura unitară despre Sfântul Duh şi despre Biserică exprimată
în Simbolul de credinţă La Sinodul al II-lea ecumenic (381), în rev.Ortodoxia, nr.3, 1981;
21. Sf. Gherman I al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2005
22 PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAIE, Studii catolice recente despre Filioque, în „Ortodoxia”, nr.
7-8/1973,
23. DRD. GRIGORAŞ AUREL, Unitatea de credinţă condiţie a unităţii, Bisericii, în „Ortodoxia”,
nr. 371966,
24 , Prof. Dr. Istvan, Simbolul Niceo-constantinopolitan, sinteză a învăţăturii dogmatice a
Bisericii, în „Studii Teologice”, nr. 7-10 (1981),
25. ***„Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, Editura
Christiana, Bucureşti, 2009 (Din smerenie, autorul cărţii, un monah, nu şi-a trecut numele).
26 Pr. Daniel Benga, “Filioque, etapele şi stadiul dezbaterii ecumenice la 1200 de ani de la
sinodul de la Aachen (809)”în Studii Teologice, Anul V, Nr. 3, Bucureşti, 2009
27 Pr.conf. dr.Vasile Citirigă, „Antropologia hristologică şi relevanţa ei pentru depăşirea
concepţiilor antropologice ale culturii secularizate”, în Ortodoxia, AnulLIX, Nr. 1-2, 2008
28 Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Catedra de Omiletică şi Catehetică cu noţiuni de
Pedagogie, în Studii Teologice, an. XXXIII (1981), nr. 7-10
29. Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătorul nostru suprem”,
în „Ortodoxia”, nr. 1, anul 1983
30 Dr. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984
31. Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, Editura
Sophia, 2004.
32. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, (Trad. de Pr. D. Fecioru), Editura IBMBOR,
Bucureşti, 2003
33. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Caransebeş, Editura Diecezană, 2001
34 Cazania sau Tâlcuirea Evangheliilor, EIMBOR, Bucureşti, 1989
35.Mineiul pe octombrie, EIMBOR, Bucureşti, 1983
36. Mineiul pe iulie, EIMBOR, Bucureşti, 1984.
37. Penticostar, EIMBOR, Bucureşti, 1999.
38. Sfânta Scriptură
39 Simbolul de Credință
40. http://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_apostolic
41 http://marginionut.wordpress.com/2010/05/03/scurt-studiu-la-crez/
42.http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/hirotonia-episcopului-ritul-liturgic-
ortodox-in-armean-studiu-comparativ-70622.htm
43.http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-
68852.html

53
2010 – ANUL OMAGIAL AL CREZULUI ORTODOX

CUPRINS

I. Istoria Crezului ortodox

I.1. Simboluri de credinţă
preniceene..................................................................................................................................2
I.2.Arianismul şi disputele teologice premergătoare Sinodului I
Ecumenic....................................................................................................................................6
I.3.Dezbaterea teologică şi cristalizarea Crezului ortodox în cadrul lucrărilor Sinodului I
ecumenic de la Niceea……………………………….…………………… …..………...….8
I.4.Definitivarea Simbolului de credinţă la al-II-lea Sinod ecumenic de la
Constantinopol……………………………………………………………………….
……….11
I.5. Sfinţi apărători ai învăţăturii de credinţă ortodoxă; rolul Sfântului Împărat Constantin cel
Mare………………………………………………………………………………..………...14
I.6. Receptarea, locul şi rolul crezului ortodox în istoria
Bisericii………………………………………………………………………………………16

II. Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox

II.1. Crezul Ortodox în Sfânta Liturghie…………………….……...………………………..18

54
II.2. Crezul ortodox în Sfintele Taine şi celelalte slujbe
bisericeşti………………………………………………………………………………….....19
II.3.Crezul ortodox la hirotonia arhiereului, expresie a plinătăţii slujirii sfinţitoare,
învăţătoreşti şi pastoral-conducătoare…………………………………………………….
……………………………21
II.4. Forme de exprimare a Crezului ortodox în tradiţia liturgică (lectură, recitare, cântare
bisericească)………………………………………………………………………..………...23
II.5. Pomenirea sinodului I şi a celorlalte Sinoade ecumenice în cultul
ortodox………………………………………………………..……………………….……..24
II.6. Modalităţi practice de exprimare a Crezului ortodox de către toţi participanţii la sfintele
slujbe, în parohie……………………………………………………………..
…………………………27

III. Locul Crezului Ortodox în cateheza ortodoxă

III.1. Importanţa pastoral-misionară a Crezului ortodox în predica şi cateheza de astăzi .....29

III.2. Necesitatea comentariului pastoral-misionar al Crezului pentru viaţa creştină. ….. ..30
III.3.Folosul aprofundării Crezului Ortodox în cadrul orei de religie şi al programului
“Hristos împărtăşit
copiilor”…………………………………………………………………………………….. 32
III.4. Crezul ortodox şi modalităţi practice de catehizare a credincioşilor în parohie
şi în şcoală…………………………………………………………………...……………….33

IV. Crezul Ortodox în dialog cu alte biserici creştine şi cu societatea

IV.1. Problema adaosului Filioque şi consecinţele lui asupra unităţii Bisericii… …………37
IV.2 Crezul ortodox – simbol al credinţei ortodoxe în faţa tendinţelor prozelitiste
eterodoxe……………………………………………………………………………… …....40
IV.3. Crezul ortodox – mărturie a unităţii panortodoxe şi bază a dialogului
intercreştin…………………………………………………………………………..… …...41
IV.4. Crezul ortodox – prilej de dialog cu societatea şi cu exponenţii tendinţelor atee şi
secularizante…………………………………………………………… ….…………..…..44

V.Anexe
V.1. Programe si manifestări organizate la parohia Şerbăneşti 1 în Anul omagial al Crezului
ortodox …………………………………………………………………………..
……………...…..47
V.2. Crezul ortodox cu trimiteri scripturistice…… …………………..…………………...51
V.3.Bibliografie……………………………..………………………..…………………….53

CUPRINS: …………………………………………………………..………………...…..55

55