Scriitorii şi Marea

Mihai Eminescu: Poezia Mării sau Marea Poezie

Moto: „Numai poetul,

Ca paseri ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului.”
M. Eminescu

Romantic prin excelenţă, n-ar fi fost de mirare ca Eminescu să-şi

îndrepte imaginaţia poetică spre oceanul de deasupra capului (Noaptea,
Nouri, Cerul şi stelele, Luna crăiasă, Luceafărul de dimineaţă), spre natura
ce-l înconjoară (Lacul codrilor albastru, Ramuri şi Păsări) sau să abordeze o
temă tentantă pentru orice visător: fascinaţia Mării.
Dar lucrul de poveste este că Poetul a dedicat acesteia numeroase
catrene admirabile, la o vârstă fragedă, fără ca măcar să o fi văzut aievea !
Astfel, în anii de ucenicie întru ale Poeziei, în perioada 1866 – 1869,
cel născut la Ipoteşti, în ţinutul boreal al României, scrie, purtat de valul
imaginaţiei, câteva uimitoare poezii, devenite ulterior un fel de alge marine:
„ Lida” (1866) ( ” Marea-i tristă-n vârful serii./Pe ruini ce se deşir/Lida
vede-icoana mării/Şi pe faţă-i plând gîndiri.”); „ Când Marea….” (1869) ( „
Când marea turbează de valuri împinsă/Şi-şi scutură coama de spume şi
vânt….”);„ Când priveşti oglinda Mărei” (1869) („ Când priveşti oglinda
Mărei /Vezi în ea/Ţărmuri verzi şi cerul serii/Nor şi stea.”);„ Cine-i ?”
(1869) (din drama „Steaua Mării”), „Unda spumă”(1869).
Când numele său începuse a fi cunoscut în lumea bună a Poeziei,
Marea, ideea în sine a Mării, îl acaparează în întregime. Sondându-i
adâncimile, cântându-i nemişcarea, indiferentă şi solitară, („Adânca
mare…”-1873) sau admirând valurile sălbatice ale oceanului („Cum
oceanu-ntărâtat” – 1873), Eminescu îşi îndreaptă din nou gândul spre
marea ce poartă pe undele sale corăbii ( „ Murmură glasul mării” – 1873).
În cel de al 5-lea lustru de viaţă al Poetului, se infiripă iubirea cea
mare iar poeziile lui Eminescu nu se îndepărtează de tema preferată: Marea.
Iată o poezie din 1876, „ În fereastra despre mare” ce prevesteşte prin
personajul principal – „ copila cea de crai” – imaginile colosale ale
Luceafărului izvorând din apa mării.
Personaje mitologice, chiar zeităţile Daciei/Geţiei îşi au lăcaşul în apa
mării, delfini, sirene, ondine, Regele Somn („ Mureşanu” – 1876 – din care

1
răsună în ureche distihul „ A mării unde-albastre alunecă-nspumate/Şi
fulgeră-ncadenţă… O dulce voluptate”).
Surprinzătoare repetare de teme marine în „ Diamantul Nordului” –
1877 din care reţinem versurile „ Cum marea de valuri nu ştie repaus/Astfel
se frământă al norilor chaos,/O stea nu luceşte pe bolta cea largă-/ Pornit ca
de vânturi sirepul aleargă/ Un tunet cutremură lumea-n temei/Venea parc-o
oaste călare de zei…/Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,/Vuind vine mândrul
al mărilor crai.”/ .
Şi, în continuare, ce muzicalitate, câtă armonie de culoare poate să
nască peisajul Mării Nordului: „ Mişcate de mare-nstrigare măreaţă/A
nordului vin caravane de gheaţă…/Pe ceruri în neguri o stea nu se-
arată/Departe doar luna – o galbenă pată”.
În aceeaşi poezie, magia sunetelor impresionează iarăşi:
„ Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe,/Cu chipuri ciuntite şi umere
strâmbe/Şi toată strigarea, vuirea, sunarea/E surdă ca ceriul, e moartă ca
marea./
Cine poate egala vreodată frumuseţea acestor versuri, clare ca
lumina lunii, lăţită pe întinderea mării:

„ Stelele-n cer”

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor,
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Temură largele
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi mişcătoarele
Pustietăţi.

2
 „ Dintre sute de catarge”

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile ?
Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, Vânturile ?

De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile

Nenţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.”

„ O, rămâi”

„ Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi”

„ De câte ori iubito”

„ De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte.”

Muzicale ca o cantilenă, iată gingaşele versuri ale dialogului dintre

Poet şi Iubită, din diafana poezie postumă „ Replici” (1871):

3
 Poetul

„ Tu eşti o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea
Iubita mea…”

După cum s-a dovedit, anul 1882 a marcat prezenţa lui Eminescu,
pentru prima dată, la ţărmul Mării Negre.
Poeziile sale capătă consistenţă, precum corăbiile ce ies din ceaţa
mării:
„ Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ
Cum între cer şi mare trec păsările stol
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripe spre negre-depărtări…
Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.”
(„Apari să dai lumină” – 1882)

Poetul doreşte să aibă „ pământul şi marea-n jumătate/ De mine să

asculte corăbii şi armate”, ori „ Marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii”
„ Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă/Să-ţi zic: -„ Ia-le pe toate, dar şi
pe mine ia-mă”. („Renunţare” – 1882).

Tot din acelaşi an datează şi această strofă premonitorie:

„ Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,

Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undeor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,
Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.
Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Şi oarba suferinţă ce bântuie natura ?”
(„ Nu mă-nţelegi” – 1882)

Apogeul iubirii fără speranţă, amintind de atmosfera din Luceafărul,

răsună şi în versurile de mai jos:

4
„ Căci un Luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nmărginit
Singurătăţii mării.
( n.a.Strofa de mai sus este reluată, aproape identic, şi în „Luceafărul”).

Şi ochiul tău întunecat

Atnci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.”
(„ Dacă iubeşti fără să speri” – 1882)

Teme şi motive poetice

Se poate spune că nimic nu poate să redea sentimentul de tristeţe pe

care îl resimte omul în faţa singurătăţii, decât sintagma eminesciană
„singurătatea mării”. Ea apare ca un leit – motiv în versurile anului 1882,
mai ales în poeziile „ Şi oare tot n-aţi înţeles” („El stăpâneşte
amorţit/Pustiile uitării/Ca şi o stea din răsărit/Singurătatea mării.”) sau „ Un
farmec trist şi ne-nţeles” ( „ E un Luceafăr răsărit/Din negura uitării,/Dând
orizon nemărginit/ Singurătăţii mării.”)
Mitul „Luceafărului” privit ca zeitate a Cosmosului şi a Apei. Se
poate spune că personajul poemului „ Luceafărul” uneşte în fiinţa sa cele
două nemărginiri – a cerului şi a mării. Marea este tărâmul miraculos care
preschimbă făptura celestă în fiinţă umană: „ El asculta tremurător,/Se
aprindea mai tare/ Şi s-arunca fulgerător,/Se cufunda în mare;/ Şi apa unde-
au fost căzut/În cercuri se roteşte/Şi din adânc necunoscut/Un mândru tânăr
creşte.”/
În finalul poemului capodoperă, „ al valurilor Domn” , „ Călăuzind
singurătăţi/ De mişcătoare valuri” rămâne „Luceafăr răsărit, / Din liniştea
uitării/” dând orizont nemărginit „singurătăţii mării”, „Dar nu mai cade ca-n
trecut/În mări din tot înaltul:/ având în minte doar un gând:” Ce-ţi pasă ţie,
chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul?”
Simbolul „ valului” este, la rândul său, unul cu adânci conotaţii
poetice: „ Ce e val, ca valul trece” ( „ Glossă”), „ Din valurile vremii, iubita
mea răsai” („Din valurile vremii…).

5
 Ultima dorinţă ….

Testamentul poetic al lui Eminescu (reiterat în toate variantele

versificate din Ediţia Princeps) este indisolubil legat de nemărginirea mării:
„ Mai am un singur dor:/În liniştea serii/Să mă lăsaţi să mor/La marginea
mării;” Acolo, „Luceferi ce răsar/Din umbră de cetini/Fiindu-mi prieteni/O
să-mi zâmbească iar./ Va geme de patemi/Al mării aspru cânt…” („Mai am
un singur dor” alături de celelalte 3 variante, din ediţia Maiorescu).

Universalitatea poeziei lui Eminescu nu trebuie demonstrată. El nu a

cântat o mare anume: Egee, Neagră sau Ligurică. A cânat pur şi simplu ideea
de Mare. Cu tot ce înseamnă ea: zbucium, nemărginire, valuri, corăbii,
singurătate, lumina lunii, stele, nouri, Luceafăr, paserile mării.
Destinul tragic al acestuia, ca şi al corăbiilor înghiţite de ocean, fac
din Eminescu un erou al Mării: Pierdut în valurile vieţii, sau cu tristeţea
celui care rămâne singur la ţărm, Poetul devine, după propriile gânduri
„ Braţe fără de nădejde/ Navă fără de stăpân”. („Catrene” – 1876), însă tot
Măria Sa, Domnul Eminescu, mai ştie că: „ Numai poetul,/Ca paseri ce
zboară/Deasupra valurilor,/Trece peste nemărginirea timpului.” („Numai
Poetul….1868).

Dan Toma Dulciu