Iată Dumnezeul vostru!

de
F.T. Wright
Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere,
ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda:

"Iată Dumnezeul Vostru;"

Iată Dumnezeul Vostru

de F.T. Wright
Iată Dumnezeul Vostru
F.T. Wright

Titlul original: Behold Your God

(Romanian Edition)

Publicat de:

COMUNITATEA ADVENTĂ A ODIHNEI DE SABAT

Tipărit şi produs de:

Verlag Botschaft für unsere Zeit

Editura COMUNITĂŢII ADVENTE A ODIHNEI DE SABAT
Waldstrasse 37
5241 Dickendorf
Germania

Prima Ediţie în limba romînă: Februarie, 1990

 Introducere
Este cert de a susţine că trei lucruri avem cu toţii în comun.
Primul este că, conştient sau inconştient, fiecare are o concepţie stabilită despre caracterul lui
Dumnezeu. Chiar şi dacă nu ne-am gîndit şi nu ne-am exprimat niciodată direct în acest sens, faptul
acesta rămîne totuşi adevărat.
Cel de al doilea este, că atitudinea noastră despre Dumnezeu, felul cum îi tratăm pe alţii, şi
dispoziţia noastră de a primi adevărul, toate acestea depind de aceste concepţii.
Cel de al treilea este, că fiecare din noi s-a născut cu înclinaţia unei concepţii greşite despre
Dumnezeu, care s-a stabilit şi desvoltat în continuare prin influenţele educative înconjurătoare. Dacă
nu vom fi liberaţi de aceasta, şi nu vom primi o cunoştinţă adevărată despre Dumnezeu, va fi
imposibil de a afla o experienţă creştină deplină şi desăvîrşită, iar perspectivele vieţii veşnice vor fi
periclitate.
Dacă aceasta pare a fi exagerat, atunci consideră dovada acestor cuvinte prin istoria poporului
Israel din timpul lui Hristos.
Cînd Hristos şi-a început misiunea şi să facă minuni, vestind împărăţia şi dovedind că a venit exact
la timpul cel indicat în Daniel 9, El a devenit mai întîi o figură foarte populară. Mii de mii I-au
urmat, fiind încrezători că El va restabili slava cea pierdută a lui Israel. Conducătorii iudei urmăreau
mişcarea cu o temere crescîndă, văzînd prestigiul şi puterea lor ameninţată. Mulţimea care îi urma
creştea mereu pînă la hrănirea celor cinci mii. Dar, după ce entuziasmul poporului îşi ajunse culmea,
şi erau gata să-L încoroneze ca împărat, deodată lucrurile s-au schimbat. Entuziasmul pierise, iar
mulţimea nu I-a mai urmat. De aici înainte fiecare pas ducea spre cruce, pe cînd acei care doreau atît
de mult să-L facă împărat, cereau acum răstignirea Lui.
Care era cauza acestei schimbări miraculoase?
Răspunsul nu e greu de găsit.
Ei aveau o concepţie stabilită, dar totuşi falsă despre caracterul lui Dumnezeu, care se formase prin
procesul educativ al mediului înconjurător. Factorul acesta era atît de stabilit şi de puternic, încît i-a
făcut să-L lepede pe Mîntuitorul, fiindcă nu s-a conformat aşteptărilor şi dorinţelor lor, în armonie cu
concepţia lor despre caracterul lui Dumnezeu. în felul acesta problema caracterului lui Dumnezeu a
devenit elementul cel mai principal al misiunii lui Isus şi al soartei poporului iudeu. Dacă ei ar fi
înţeles punctul acesta cum trebuie, istoria lucrării Sale de pe pămînt s-ar fi desfăşurat altfel.
Un studiu asupra luptei celei tot mai aprinse dintre Hristos şi poporul nu mai lasă nic o îndoială în
ce priveşte certitudinea susţinerilor de mai sus.
Unul dintre evenimentele cele mai mari şi mai semnificative ale lucrării Sale de pe pămînt era
Predica de pe munte. Toţi care-L auzeau, aşteptau anunţuri importante cu privire la împărăţia
viitoare. Fariseii "aşteptau ziua cînd să stăpînească peste Romanii cei urîţi atît de mult, şi să aibă
bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu universal. ţăranii săraci şi pescarii sperau să audă cuvinte de
încurajare că colibele lor sărăcăcioase, hrana lor cea slabă, viaţa lor de trudă, teama lor de lipsă,
trebuie să fie schimbate în palate pline de belşug şi zile de viaţă uşoară. în locul hainelor aspre cu
care se îmbrăcau ziua şi în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să
le dea hainele scumpe şi bogate ale asupritorilor lor. Inima lor tresălta plină de speranţă îngîmfată că
Israel trebuia să fie onorat în curînd în faţa naţiunilor ca aleşi ai Domnului, iar Ierusalimul să fie
aşezat în fruntea unui imperiu universal." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, fgm. 5.
Deoarece diavolul îşi îndeplinise lucrarea cu succes, poporul nu credea doar că Mesia avea să-i
înalţe în felul acesta, ci că o va mai face şi prin folosirea forţei. Pe Dumnezeu îl socoteau ca
nimicitorul din Vechiul Testament. Concepţia lor despre Dumnezeul Vechiului Testament i-a făcut
să creadă că şi Dumnezeul Noului Testament Se va purta la fel. Dar fiindcă înţelegerea lor despre
caracterul lui Dumnezeu era greşită, trebuiau să fie dezamăgiţit în aşteptările lor.
"Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreţii lumeşti. în Predica de pe munte El a căutat să îndrepte
ce se stricase printr-o greşită educaţie, şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre
împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter." idem.
Poporul nu auzise în Predica de pe munte nmic din ceea ce a aşteptat, dar totuşi nu L-au lepădat pe
Mîntuitorul atunci imediat. El nu a atacat ereziile lor în mod direct, şi au rămas cu nădejdea lor cea
slabă că vor folosi oarecum puterea Sa în de acord cu ideile lor despre caracterul lui Dumnezeu.
Supunerea lor sub jugul roman era pentru acest popor îngîmfat o mare nenorocire. Aveau nevoie
de mult ajutor, fapt de care erau conştienţi. După cum au înţeles ei profeţiile, toate speranţele lor le-
au aţintit spre Mesia ca mijloc de salvare din starea lor cea disperată. Dacă El nu avea să le
împlinească aşteptările, atunci nu mai aveau cum să scape. Aceasta era închipuirea lor. Hristos nu a
venit să-i dezamăgească. El le cunoştea cu exactitate problemele reale, şi avea intenţia cea deplină de
a le satisface nevoile. Dar răspunsul nu se afla în folosirea armelor nimicitoare, ci în schimbarea
caracterelor lor după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar ambiţiile lor străvechi erau atît de
înrădăcinate, încît nu mai aveau loc să considere calea pe care le-o oferise El.
Apogeul venise la hrănirea celor cinci mii. Toată ziua le-a încîntat inimile prin învăţăturile Sale
minunate. Bolnavii au fost vindecaţi, iar mulţimea săturată. Către seară, "au spus unul către altul: Cu
adevărat Acesta este proorocul cel aşteptat de lume.
Toată ziua convingerea aceasta mersese crescînd. Actul acesta suprem era asigurarea că mult
aşteptatul Liberator era între ei. Nădejdiile oamenilor creşteau mereu şi mereu. Acesta este Cel care
va face din Iudea un paradis pămîntesc, o ţară din care să curgă lapte şi miere. El poate să
împlinească orice dorinţă. El poate să sfărîme puterea Romanilor atît de urîţi. El poate să elibereze
Iuda şi Ierusalimul. El poate să vindece pe soldaţii răniţi în luptă. El poate să asigure hrană la oşti
înrregi. El poate să cucerească neamuri, şi să dea lui Israel stăpînirea de mult căutată.
În entuziasmul lor oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face nici o
sforţare pentru a atrage atenţia sau pentru a cîştiga slava pentru Sine. se deosebeşte cu totul de preoţi
şi de mai mari, şi se tem că niciodată El nu va stărui să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au
înţeles să-L ia cu forţa, şi să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulţimea,
declarînd că tronul lui David revine de drept Domnului lor. Numai modestia lui Hristos ziceau ei, îl
face să refuze o asemenea onoare, dar oamenii să-L înalţe ca Liberator al lor. Iar preoţii aroganţi şi
mai marii să fie constrînşi să onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu puterea lui Dumnezeu." Hristos
Lumina Lumii, cap. O noapte pe lac, fgm. 1-3.
Ei puteau să vadă că Isus îi iubea şi că avea toată puterea cea necesară pentru a le da tot ce doreau.
Singurul caracter pe care îl cunoşteau şi îl înţelegeau era acela de a folosi supraputerea pentru
atingerea ambiţiilor lor egoiste. Ei nu puteau să vadă şi nu voiau să înţeleagă, că Isus avea un alt
caracter. El îi iubea pe Romani la fel ca şi pe Iudei. Niciodată El nu a folosit puterea constrîngerii
pentru a-şi atinge scopul. De aceea, conform caracterului Său, El nu i-a lăsat să-L declare împărat, şi
nici nu a folosit puterea Sa cea mare pentru a favoriza pe unii în defavoarea altora. Cu o autoritate pe
car nimeni nu îndrăznea s-o pună la îndoială, El i-a somat atît pe ucenici cît şi mulţimea să se retragă.
Ucenicii s-au plîns apoi cu amărăciune împotriva Lui zicînd: "De ce El care avea o putere atît de
mare nu Se descoperea în adevăratul Său caracter, şi să le facă viaţa mai puţin chinuită?" Hristos
Lumina Lumii, cap. O noapte pe lac, fgm. 9. Adevărul era, că Hristos avea un caracter desăvîrşit. El
făcea ceea ce făcea fiindcă era ceea ce era. Fiindcă nu înţelegeau caracterul Său adevărat, ei aşteptau
să Se poarte cu totul altfel. Cînd au văzut că nu face ceea ce aşteptau, s-au simţit amăgiţi şi înşelaţi.
Aceasta era starea poporului. în ziua următoare, după ce I-au pus întrebări detaliate, ei au putut să
vadă că niciodată nu-şi va folosi puterea conform aşteptării lor. Din această cauză L-au părăsit pentru
totdeauna. "Dacă El nu voia să-şi consacre puterea şi influenţa pentru a fi liberaţi de sub Romani,
nici ei nu voiau să mai aibă de a face cu El." Hristos Lumina Lumii, cap. Criza din Galileea, fgm. 35.
De aici se vede, că ceea ce i-a făcut să aştepte liberarea de sub jugul roman şi înălţarea lor pe
poziţia măreţiei lumeşti celei mai înalte, era neînţelegerea caracterului lui Dumnezeu. El era Iudeu ca
şi ei, fiind trimis ca Mesia la poporul cel ales şi fvorizat. El avea puterea. De aceea, credeau ei,
datoria Lui era să-i sprijinească cu puterea Sa. Dacă avea să refuze, era trădătorul neamului Său. Ei
L-au găsit vinovat de trădare şi s-au hotărît să se răzbune asupra Lui. Fiindcă ei posedau acel caracter
pe care îl vedeau în El, şi-au folosit puterea pentru a-L trata după cum credeau că El ar fi trebuit să-i
trateze pe Romani. De aceea L-au acuzat înaintea Romanilor că ar căuta să Se înalţe pe poziţia, pe
care ei au vrut să-L înalţe în realitate: ca împărat al lumii. Această acuzaţie era cu totul falsă, şi, deşi
le-a ajutat să se răzbune asupra Aceluia, despre care credeau că i-a înşelat, a adus totuşi un potop de
nenorociri asupra întregii naţiuni. Doar puţini, sau mai bine zis, poate nici un popor nu a suferit de
atunci încoace atît de grozav ca naţiunea iudaică. Soarta lor este de aşa natură, încît nimeni nu ar dori
s-o împărtăşească.
Dacă ei ar fi înţeles numai caracterul lui Dumnezeu cel atît de perfect descoperit în Hristos, sau cel
puţin dacă ar fi fost dispuşi de a-şi aţinti urechile ca să-L audă, atunci nu ar fi aşteptat ca El să facă
ceea ce îi era imposibil, şi nici nu L-ar fi lepădat şi răstignit cu atîta răzbunare. în felul acesta
problema caracterului lui Dumnezeu şi al lui Hristos era elementul cel mai important al misiunii Sale
şi cel mai hotărîtor al soartei lor.
Istoria lor este un avertisment serios, pe care nimeni nu-l poate trata cu uşurinţă. Caracterul lui
Dumnezeu continuă să fie punctul cel mai de seamă al misiunii lui Hristos. Ca şi Iudeii, tot aşa am
fost supuşi şi noi toţi unei educaţii greşite cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu
ne va lăsa în acest întuneric, fără de a ne crea posibilitatea să scăpăm de aici. Cînd ni se prezintă
această lumină, şi noi suntem expuşi primejdiei celei mari ca prin lepădarea soliei să repetăm istoria
lor, fiindcă nu se potriveşte ideilor noastre cele stabilite deja, şi nu armonizează cu ambiţiile şi
visurile noastre.
Nu lăsaţi ca istoria cea îngrozitoare a poporului iudeu să fie repetată de noi, şi să lepădăm adevărul
lui Dumnezeu din această cauză; Efectul unor asemenea hotărîri are implicaţii prea teribile,
ireversibile şi eterne, încît să te gîndeşti la ele. Mai degrabă să-L rugăm serios şi stăruitor pe
Domnul, ca să ne deschidă ochii discernămîntului spiritual, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu aşa
cum este în realitate.
Fie ca solia acestei cărţi să dea un ajutor preţios în căutarea cunoştinţei lui Dumnezeu, căci
cunoştinţa de Dumnezeu înseamnă viaţă veşnică.

"şi viaţa veşnică

este aceasta:
Să Te cunoască pe Tine,
Singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Isus Hristos,
Pe care L-ai trimis Tu."

Ioan 17,3.
 Capitolul 1
Un subiect deosebit de important

Subiectul cel urmărit în această carte nu este doar de o mare importanţă. Consecinţele acestuia sunt
deosebit de vaste, cuprinzînd puncte de care atîrnă viaţa sau moartea. Cea mai mare dorinţă a
autorului este ca faptul acesta să fie înţeles de la bun început, şi tot mai mult pe măsură ce progresăm
cu acest studiu.
Isus a zis: "şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi
pe IsusHristos, pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.
Acest text biblic nu poate fi înţeles dacă se citeşte izolat. El trebuie citit în legătură cu alte texte,
pentru a fi înţeles lămurit. Dacă îl comparăm suficient şi cu multă atenţie, vom vedea că adevărul
acesta este o ecuaţiune. Versetul zice că viaţa veşnică este cunoştinţa de Dumnezeu; prin urmare
cunoştinţa de Dumnezeu este viaţa veşnică.
Invers, lipsa cunoştinţei celei adevărate de Dumnezeu este moarte veşnică, şi, prin urmare,
moartea veşnică este lipsa cunoştinţei celei adevărate de Dumnezeu.
O altă traducere, numită The Amplified Bible, redă aceste versete în felul următor: "şi viaţa veşnică
este aceasta: [aceasta înseamnă] a Te cunoaşte (a Te înţelege, a Te recunoaşte, a deveni familiarizat
cu, şi a Te pricepe) pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi [tot aşa] de a-L cunoaşte pe Isus [ca]
Hristosul, Unsul, Mesia, pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.
Această traducere redă versetul mai clar. Ea zice că viaţa veşnică înseamnă a-L cunoaşte pe
Dumnezeu şi pe Isus Hristos. Aşadar, fără această cunoştinţă nu putem cunoaşte decît moartea
veşnică. Aceasta reiese din următoarea declaraţie:
"Cunoştinţa de Dumnezeu, după cum e descoperită în Hristos este cunoştinţa pe care trebuie s-o
aibă toţi acei care vor să fie mîntuiţi. Aceasta este cunoştinţa care transformă caracterul. Această
cunoştinţă, dacă e primită, va crea sufletul din nou după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. întreaga
fiinţă va primi o putere spirituală dumnezeiască." Mărturii, vol. 8, cap. Cunoştinţa cea adevărată şi
cea falsă de Dumnezeu, subtitlul: O cunoştinţă transformatoare, fgm. 1.
Cunoştinţa de Dumnezeu este viaţa veşnică, şi viaţa veşnică este cunoştinţa de Dumnezeu.
Această declaraţie nu zice doar, că toţi acei care vor să fie mîntuiţi ar face bine dacă şi-ar însuşii
cunoştinţa de Dumnezeu. Ei trebuie s-o aibă. Ea este esenţială, indispensabilă. Totuşi, această
declaraţie cuprinde mai mult decît numai accentuarea acestui adevăr. Ea merge pînă acolo încît
descoperă cauzele acestui fapt. Pentru a obţine viaţa veşnică caracterul trebuie transformat şi recreat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar întreaga fiinţă trebuie să primească o putere
dumnezeiască. Fiind conştient că pentru a obţine viaţa veşnică avem nevoie de aceste binecuvîntări,
interesul primordial al căutătorului după adevăr este de a afla pe ce cale le poate primi.
Răspunsul nu este ascuns de ochii noştri.
El se află în "cunoştinţa de Dumnezeu după cum e descoperită în Hristos."
Prin urmare este adevărat de a spune, că cunoştinţa de Dumnezeu este viaţa veşnică, şi viaţa
veşnică este cunoştinţa de Dumnezeu.
Întregul conţinut al acestor versete nu poate fi apreciat pînă ce nu vom avea o înţelegere corectă
despre însemnătatea harului şi păcii lui Dumnezeu. Să analizăm acum aceste lucruri pe rînd.
Harul lui Dumnezeu nu este numai atitudinea Lui faţă de păcătosul cel nevrednic. El este mai
degrabă, "puterea cea regeneratoare, şi iluminatoare a Spiritului Sfînt ..." Tragedia veacurilor, cap.
Profeţii împlinite, fgm. 9.
De aceea, harul lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu care lucrează spre regenerarea şi
iluminarea celor supuşi şi ascultători. Explicînd harul lui Dumnezeu ca puterea lui Dumnezeu,
aceasta îl ridică pe poziţia celei mai înalte puteri din univers. El este elementul care, izvorînd din
Dumnezeul creator şi re-creator, îi înalţă pe cei pierduţi din starea condamnării lor într-o poziţie de
slavă, care este singura lor nădejde. Atunci se înţelege, de ce îşi exprimă Petru prin inspiraţia
Spiritului Sfînt dorinţa sa, ca harul acesta să fie înmulţit în cei credincioşi. Desigur, acei care au
primit darul harului cel înmulţit au fost binecuvîntaţi cu viaţa veşnică. Consideră odată mijlocul prin
care au primit-o: prin cunoştinţa de Dumnezeu.
Tot aşa, pacea lui Dumnezeu este cu mult mai mult decît numai intenţia lui Dumnezeu de a
menţine o atitudine prietenoasă sau îngăduitoare faţă de acei care cred în El. Comparînd textele din
Romani 8,7 cu Romani 5,1, aceasta ajută foarte mult la lărgirea concepţiei asupra păcii lui
Dumnezeu. Romani 8,7 ne spune că firea pămîntească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pe
cînd Romani 5,1 confirmă că a fi îndreptăţit înseamnă a avea pace cu Dumnezeu.
Prin urmare, atît vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu, cît şi pacea cu Dumnezeu reprezintă o stare
de a fi. Prezenţa firii pămînteşti nu numai că produce vrăjmăşie, ci, ea este vrăjmăşie. Spre deosebire
de aceasta, pacea lui Dumnezeu constă chiar în prezenţa vieţii lui Dumnezeu în sufletul omului.
Aceste două lucruri nu pot să existe împreună. Vrăjmăşia trebuie să dispară, iar pacea s-o
înlocuiască. Numai puterea lui Dumnezeu poate să producă asemenea rezultate minunate.
Spiritul Sfînt, vorbind prin Petru, vrea ca credincioşii să fie umpluţi cu această pace, căci prezenţa
ei în viaţa lor înseamnă pentru ei viaţă veşnică. Ca şi în cazul harului şi al puterii lui Dumnezeu, tot
aşa a venit şi pacea prin cunoştinţa de Dumnezeu. Cu cîtă seriozitate şi iubire caută Domnul să
convingă mintea cea greoaie şi zăbavnică la pricepere, că sufletele nevoiaşe nu pot să obţină viaţa
veşnică decît prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu;
Este foarte important de a şti ce vrea să facă Dumnezeu pentru noi. Dar prin aceasta încă nu
primim viaţa veşnică, pînă ce nu vom pricepe cum putem să primim aceste binecuvîntări.
Prin urmare, declaraţia care urmează accentuează această întrebare şi ne dă răspunsul.
"Prin păcat, chipul lui Dumnezeu a fost desfigurat în om şi l-a şters aproape cu desăvîrşire;
lucrarea Evangheliei este de a restabili ceea ce a fost pierdut; iar noi trebuie să conlucrăm în această
lucrare cu mijloacele divine. Dar cum putem să venim în armonie cu Dumnezeu, cum să primim
asemănarea Lui, dacă nu vom obţine o cunoştinţă asupra Lui? Hristos a venit în această lume tocmai
pentru a ne descoperi această cunoştinţă." Mărturii, vol. 5, cap. Caracterul lui Dumnezeu, fgm. 16.
Să considerăm cu atenţie întrebarea care se pune în acest citat: "Cum putem să ajungem în armonie
cu Dumnezeu, cum să primim asemănarea Lui, dacă nu vom obţine o cunoştinţă asupra Lui?"
Nu se dă nici un răspuns direct, căci nici nu e nevoie. întrebarea permite numai un singur răspuns.
Cititorul poate să caute cît ar vrea pentru a găsi o altă cale, dar nu va găsi niciuna, şi astfel
convingerea devine şi mai fermă că este imposibil de a ajunge în armonie cu Dumnezeu şi de a fi
transformat după chipul Lui, fără de a obţine o cunoştinţă asupra Lui.
A ajunge în armonie cu Dumnezeu şi a fi transformat după chipul Lui înseamnă a fi îndreptăţit,
căci "fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace (sau armonie) cu Dumnezeu."
Romani 5,1. A fi îndreptăţit înseamnă a avea viaţa veşnică. Dar este imposibil s-o primeşti fără o
cunoştinţaa adevărată de Dumnezeu. Trebuie să-L cunoaştem aşa cum este. Cu cît mai deplină, mai
intimă şi mai exactă va fi cunoştinţa noastră de Dumnezeu, cu atît mai îmbelşugată şi mai glorioasă
va fi transformarea noastră după chipul Lui.
"Fraţilor şi surorilor, prin contemplare suntem transformaţi. Cugetînd asupra iubirii lui Dumnezeu
şi a Mîntuitorului nostru, contemplînd asupra caracterului Său divin şi desăvîrşit, şi însuşiindu-ne
prin credinţă neprihănirea lui Hristos, în felul acesta trebuie să fim transformaţi după chipul Său."
Mărturii, vol. 5, cap. Caracterul lui Dumnezeu, fgm. 20.
Capitolul acesta ar pute fi lărgit foarte mult prin adăugarea şi prezentarea tuturor dovezilor
accesibile, fără de cele date deja, care sublinează nevoia cea mare de a avea o cunoştinţă adevărată
despre caracterul lui Dumnezeu şi al lui Hristos. Dar cele prezentate pînă aici sunt suficiente pentru a
dovedi aceast fapt.
A-L cunoaşte pe Dumnezeu este viaţa veşnică. Viaţa veşnică este cunoştinţa de Dumnezeu.
De aici trebuie să tragem concluzia cea corectă, că există o legătură directă între măsura în care îl
cunoaştem pe Dumnezeu, şi profunzimea, căldura şi puterea experienţei noastre personale ca creştini.
Cu cît mai bine îl cunoaştem pe Dumnezeu, cu atît mai puternică şi mai efectivă va fi experienţa
noastră, pe cînd, cu cît mai sărăcăcioasă şi mai inexactă cunoştinţa noastră asupra Lui, cu atît mai
slabă şi mărturia noastră.
Pavel descrie în Romani 1,18-32 adîncimea cea neînchipuită a răutăţii în care se afla lumea
necredincioasă. Mai mult decît atît: el urmăreşte situaţia de la cauză la efect.
Poporul acesta n-avea nici o scuză, căci, conform cuvintelor lui Pavel, i-au fost date descoperiri
adecvate despre Dumnezeu:
"Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de
Dumnezeu.
În adevăr, însuşiirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de
la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot
desvinovăţi." Romani 1,19.20.
Dar, ce au făcut aceşti oameni în faţa unei asemenea descoperiri a adevărului?
"Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au
mulţumit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.
S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit." Romani 1,21.22.
Pentru ca oamenii să-L pată slăvi pe Dumnezeu ca Dumnezeu, ei trebuie să aibă caracterul Lui, şi
să-l reflecteze. Oamenii cred azi, că L-ar slăvi pe Dumnezeu dacă cîntă imnuri creştine şi dacă-I
mulţumesc pentru binecuvîntările pe care I le cer. Dar, îl slăvesc pe Dumnezeu ca şi cum ar fi un om
ca ei, nu ca Dumnezeu. Era o vreme cînd primul om a fost binecuvîntat cu cunoştinţa cea adevărată a
caracterului lui Dumnezeu, dar nu a căutat să-L glorifice pe Dumnezeu în armonie cu ceea ce era. El
a introdus o concepţie nouă despre Dumnezeu, potrivit închipuirilor sale deşarte. Acesta era primul
pas înspre adînc, înspre ruina sa finală. Inevitabil, trebuiau să urmeze lucruri şi mai rele. "S-au fălit
că sunt înţelepţi, şi au înebunit."

Picture:

După cum trăieşte floarea prin lumina soarelui, tot aşa trăieşte şi creştinul prin lumina
cunoştinţei lui Dumnezeu. Cunoştinţa de Dumnezeu este viaţa veşnică.

Mai departe, ei "au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul
muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare." Versetul 23.
În felul acesta descoperirea cea adevărată a lui Dumnezeu a fost înlocuită cu o descoperire falsă, în
urma căreia decăderea morală a ajuns un grad nemaipomenit.
"De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi
necinstesc singuri trupurile;
Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul
Făcătorului, care este binecuvîntat în veci; Amin.
Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scîrboase; căci femeile lor au
schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii.
Tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii
pentru alţii, au săvîrşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scîrboase, şi au primit în ei
înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.
Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii
lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.
Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini
de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori,
Bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de
părinţi,
Fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.
şi, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte,
totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac." Versetele 24-32.
Fiinţele omeneşti nici nu pot ajunge într-o stare mai mizerabilă ca cea descrisă aici. Să nu uităm,
Pavel declară prin inspiraţie, că toate acestea sunt urmările lepădării a cunoştinţei lui Dumnezeu.
Lepădarea era rădăcina. Răutatea cea incredibilă era roada cea sigură şi inevitabilă. Aşa va fi
totdeauna. Nivelul moralităţii va fi în exactă armonie cu gradul unei concepţii greşite sau
sărăcăcioase asupra caracterului lui Dumnezeu. Ceea ce era adevărat în experienţa lor, este adevărat
în orice epocă. Cauza este urmată de efect cu o siguranţă hotărîtă.
"Vederile sărăcăcioase pe care atît de mulţi le-au nutrit despre caracterul şi slujba cea înaltă a lui
Hristos au îngrădit experienţa lor religioasă şi au încurcat progresul vieţii lor sprirituale. Religia
noastră personală e de un nivel redus. Există multă formalitate, automatism, mărturisire cu gura; dar
experienţa noastră religioasă trebuie îmbogăţită cu lucruri mai adînci şi mai solide. Cu toate
instituţiile noastre, editurile, şcolile, sanatoriile noastre şi multe alte avantaje pe care le avem, am
trebui să fim cu mult mai avansaţ decît acum." Mărturii, vol. 5, cap. Caracterul lui Dumnezeu, fgm.
17.
Experienţa religioasă cea mărginită, şi progresul cel mult împedicat al vieţii spirituale, care era
soarta tristă a credincioşilor adventişti din secolul precedent, era cauzată în mod direct prin "vederile
sărăcăcioase pe care atît de mulţi le-au avut despre caracterul şi slujba cea înaltă a lui Hristos".
Problemele se rezolvă totdeauna prin găsirea cauzei mai întîi, iar apoi prin înlăturarea ei. De aceea,
adepţii credinţei advente al secolului precedent nu au putut afla o experienţă religioasă bogată şi
împlinită, fără de a primi vederi mai profunde şi corecte asupra caracterului şi slujbei lui Hristos.
O asemenea legătură între cauză şi efect ar trebui să trezească imediat interesul şi atenţia tuturor
acelora din zilele noastre, care ştiu că experienţa lor este departe de ceea ce ar trebui să fie, şi care
doresc un nivel spriritual mai înalt. Există oare în prezent, afară de Laodicenii cei nenorociţi, săraci,
orbi şi goi şi mulţumitori de sine, cărora le place să se vadă bogaţi, pe cînd în realitate sunt săraci, –
există oare creştini adevăraţi, care sunt cu adevărat mulţumiţi cu realizarea caracterului lor şi cu felul
cum îl urmează pe Dumnezeu? în timp ce pe de o parte există o mulţumire profundă pentru ceea ce
Dumnezeu a făcut deja, totuşi, pe de altă parte există convingerea că a mai rămas mult de realizat.
Aşadar, dorinţa cea continuă a creştinului este de a dobîndi acea nobileţe de caracter care îl va aduce
în comuniune cu Dumnezeu şi îi va înfăţişa viaţa ca o mărturie vie pentru Dumnezeu.
Cum va fi realizat aceasta?
Numai prin obţinerea unei înţelegeri mult mai clare şi mai profunde despre caracterul Tatălui şi al
lui Hristos.
O asemenea cunoştinţă nu poate fi obţinută într-o clipă, sau prin eforturi slabe şi sporadice.
Această lucrare nu are numai o natură pozitivă. Ea este tot atît o chestiune de învăţare cît şi de
desvăţare.
Vederile asupra caracterului lui Dumnezeu nu au fost doar sărăcăcioase, neclare şi nesigure, ci în
multe privinţe cu totul incorecte. Incorectitudinile erau atît de serioase, încît erau exact opuse cu ceea
ceDumnezeu este în realitate. Diavolul ne-a întunecat minţile mai mult decît credem cu înfăţişările
sale false. Niciodată el nu a avut mai mult succes, ca tocmai înainte de prima venire a lui Hristos şi în
timpul evului mediu. Încă nu am scăpat cu desăvîrşire de urmările acestui întuneric de miazănoapte.
încă nu am ieşit cu totul din Babilon.
Desfigurările caracterului lui Dumnezeu care stăpîneau minţile oamenilor erau atît de serioase,
încît Isus a trebuit să descoperire caracterul lui Dumnezeu în deplină opoziţie cu credinţa lor. "El a
preznntat oamenilor exact contrariul înfăţişărilor vrăjmaşului cu privire la caracterul lui Dumnezeu
..." Fundamentals of Christian Education, pag. 177.
În timp ce din nou se apropie întunericul cel mare, – de data aceasta întunericul zilelor din urmă, –
toţi oamenii din lume nutresc aceleaşi vederi greşite despre Dumnezeu. În mod tragic, chiar şi
poporul lui Dumnezeu le susţine într-o măsură oarecare.
Ceea ce din nou le trebuie aamenilor în timpul din urmă, este prezentarea a ceea ce va fi "exact
contrariul înfăţişărilor vrăjmaşului cu privire la caracterul lui Dumnezeu".
 De aceea, trebuie să desvăţăm şi să învăţăm multe lucruri. Această carte vrea să ne ajute în ambele
privinţe. Concepţiile vechi vor fi supuse încercării. Vor fi prezentate multe lucruri despre Dumnezeu
care sunt exact opuse celor susţinute pînă acum. Unii vor trebuie să întîmpine poate lupte
înverşunate. Vederile cele vechi vor căuta supremaţia. În prea multe cazuri ele vor ieşi biruitoare, şi
întunericul se va lăsa peste cei biruiţi.
Acei care examinează însă cu răbdare şi rugăciune dovezile prezentate aici, vor primi o
descoperire atît de mare despre caracterul lui Dumnezeu, încît aceasta va înlătura negura trecutului,
va recrea sufletul după chipul lui Dumnezeu, îl va transforma pe cel credincios după asemănarea lui
Dumnezeu, şi îl va face apt pentru moştenirea cerului.
Toţi aceştia vor şti, că a-L cunoaşte pe Dumnezeu este viaţa veşnică şi viaţa veşnică este
cunoştinţa de Dumnezeu.
Prin urmare, acei care vor să fie mîntuiţi au nevoie de o cunoştinţă clară, exactă şi înţelegătoare
despre caracterul lui Dumnezeu. Niciodată aceasta nu a fost mai necesar ca acum, cînd întunericul
apcoperă ămîntul şi negură mare popoarele.
Lăsaţi ca acest subiect măreţ, privind caracterul lui Dumnezeu, să ne absoarbă toată atenţia,
găndirea, conversaţia şi mărturia noastră, căci aceasta este viaţa veşnică.

Capitolul 2
Evitînd teorii speculative

În studiul acestui subiect se află atît primejdie cît şi binecuvîntare. Aceeaşi primejdie există în
orice căutare după înţelepciune şi înţelegere divină. Primejdia se află în a căuta înţelepciunea în afara
lucrurilor descoperite de Dumnezeu.
Tot ce pot face oamenii în domeniul lucrurilor nedescoperite, – dacă nu sunt conduşi de Dumnezeu
şi lipsiţi de informaţii, – sunt presupuneri, închipuiri greşite şi speculaţiuni. Aceasta este calea lor. Ei
caută să înţeleagă lucrurile nedescoperite ale lui Dumnezeu prin propria lorpputere. Nu există nimic
mai primejdios decît aceasta; nimic mai sigur pentru a produce cea mai mare necunoştinţă despre
Dumnezeu în contrast cu natura Lui reală; şi nimic mai potrivit pentru a insufla acea mîndrie în
oameni care va duce la nimicirea oricărei asemănări cu caracterul lui Dumnezeu.
De aceea, orice încercare de a pătrunde în domeniile nedescoperite ale cunoştinţei divine va fi
evitată cu stricteţe în această carte. Ea se va ocupa numai cu dovezile pe care Dumnezeu le-a socotit
potrivite de a le descoperi, şi cu nimic altceva decît cu aceasta.
În iubirea Sa, Dumnezeu a stabilit conduite sigure pentru studiul nostru.
"Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale
noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia." Deoteronom
29,29.
Acest verset împarte toată cunoştinţa în două – în lucrurile tainice şi măreţe ale Domnului, şi în
cele descoperite pentru noi.
Dumnezeu nu reţine oamenilor sau îngerilor în mod arbitrar aceste lucruri. Mai degrabă El le face
cunoscut cît mai deplin şi mai repede posibil. Pavel confirmă acest fapt pe cum urmează: "Iată de ce
eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Hristos pentru voi, Neamurilor ...
Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi. Prin
descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, (despre care vă scrisei în puţine
cuvinte.
Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos,)
Care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoprită
acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul.
Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau
parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea,
Al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Duuu, dat mie prin lucarea puterii Lui.
Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc
Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos,
şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în
Dmnezeu, care a făcut toate lucrurile;
Pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea
nespus de felurită a lui Dumnezeu,
După planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru." Efeseni 3,1-11.
În felul acesta a existat o vreme cînd atît pentru îngeri cît şi pentru oameni, anumite lucruri
continuau să fie secrete. A fi încercat în acest timp a destăinui aceste taine, ar fi fost primejdios, o
dovadă de semeţie şi speculaţiune.
Dar în zilele lui Pavel situaţia era alta, căci în timpul lui ele au trecut din categoria lucrurilor
tainice în cea a lucrurilor descoperite.
Dumnezeu este infinit. Noi suntem mărginiţi. De aceea, nu va exista niciodată un timp, nici chiar
în veşnicie, cînd nu vor mai exista lucruri tainice. Totdeauna va exista un infinit care va întrece
priceperea noastră, în ciuda faptului că "anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce descoperiri mai
bogate şi mai slăvite despre Dumnezeu şi despre Hristos. Pe măsură ce creşte cunoştinţa, creşte şi
dragostea, respectul şi fericirea. Cu cît oamenii vor cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atît mai
mare va fi admiraţia lor faţă de caracterul Său." Tragedia veacurilor, cap. Sfîrşitul luptei, al treilea
fragment de la sfîrşit.
În felul acesta va fi pentru totdeauna adevărat că: "Lucrurile ascunse sunt ale Domnului,
Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie."
Motivul pentru aceasta se află în faptul că Dumnezeu este nemărginit, iar noi, indiferent cît de mare
ar deveni cunoştinţa noastră despre Dumnezeu, vom fi mereu mărginiţi.
Deoarece se desfăşoară un transfer continuu al cunoştinţei de pe lista cea secretă pe cea
descoperită, prin urmare, ceea ce aparţineaaltădată numai lui Dumnezeu va ajunge să fie descoperit
nouă şi copiilor noştri pe vecie.
Aceasta va rămîne aşa în toată veşnicia. Chiar şi în viaţa aceasta lucrurile stau la fel, cu toate că
progresarea este aici mai lentă decît acolo.
"În fiecare generaţie se poate vedea o nouă desvoltare a adevărului, o solie adresată de Dumnezeu
oamenilor din acea generaţie." Pildele Domnului, cap. Lucruri vechi şi noi, fgm. 13.
"Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescînd
pînă la miezul zilei." Proverbe 4,18.
Există situaţii cînd aceste taine sunt descopertte mult mai repede ca în alte cazuri. Aceasta nu se
întîmplă din cauza unei hotărîri capricioase din partea lui Dumnezeu, ci din pricina leneviei
poporului Său. Dumnezeu vrea să ne înfăţişeze din tot sufletul visteriile mîntuitoare ale adevărului
veşnic, dar este împedicat din cauza orbiei şi a egoismului omenesc.
Pavel se plîngea înaintea creştinilor evrei fiindcă erau doar prunci hrăniţi cu lapte, pe cînd ar fi
trebuit să fie în stare să mănînce hrană tare. El voia să-i înveţe multe lucruri despre Melhisedec, dar
nu putea, despre care, zicea el, "avem multe de zis, şi ri grele de tîlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi la
pricepere.
În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe
cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană
tare.
şi oricine nu se hrăneşte dect cu lapte, nu este obişnuit cu cuvîntul despre neprihănire, căci este
un prunc.
Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin
întrebuinţare, să deosebească binele şi răul." Evrei 5,11-14.
"În veşnicie noi vom învăţa ceea ce a fost posibil să învăţăm aici, dacă am fi primit iluminarea
cerească, fapt care ne-ar fi deschis mult înţelegerea. Temele mîntuirii vor ocupa inimile, mintea şi
vorbirea celor mîntuiţi de-a lungul veacurilor nesfîrşite. Ei vor înţelege atunci adevărurile pe care
Domnul Hristos dorea foarte mult să le facă cunoscut uceniciloi, dar pe care ei n-au avut suficientă
credinţă ca să le înţeleagă. Mereu şi mereu vor ieşi la lumină noi aspecte ale desăvîrşirii şi slavei
Domnului Hristos. în decursul veacurilor nesfîrşite, gospodarul cel credincios va scoate din comoara
Sa lucruri noi şi lucruri vechi." Pildele Domnului, cap. Lucruri vechi şi noi, ultimul fgm.
Nimeni nu se va da mulţumit cu sărăcia, dacă lîngă el se află mari bogăţii, cu condiţia desigur că o
ştie. Această declaraţie deschide mari posibilităţi pentru progresarea iluminării divine. Ea este o
încurajare şi o invitaţie de a înţelege descoperirile cele intenţionate de Domnul pentru poporul Său,
dar nu include nici un îndemn de a încerca să pă-trundem în ceea ce Domnul încă nu a fost în stare să
deschidă priceperii noastre. Există anumite lucruri care trebuie să rămînă ascunse. Lăsaţi-le; Trebuie
să ne concentrăm asupra domeniilor în care Domnul a dat lumină. Trebuie să evităm cu orice preţ
toate teoriile speculative.
"‘Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale
noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.’ (Deoteronom 29,29.) Descoperirea Persoanei Sale prin
Cuvîntul Său, aceasta este ceea ce a prevăzut Dumnezeu pentru studiul nostru. Aceasta trebuie s-o
înţelegem. Dar dincolo de aceasta nu trebuie să pătrundem. Mintea cea mai inteligentă se poate istovi
oricît ar vrea şi pînă la refuz pentru a afla natura lui Dumnezeu; dar efortul va fi în zadar. Nu ni s-a
dat să rezolvăm această problemă. Nici o minte omenească nu-L poate destăinui pe Dumnezeu.
Nimeni să nu îndrăznească a-L explica pe Dumnezeu. Nimeni să nu speculeze asupra naturii Sale.
Aici se recomandă tăcrea. Cel Atotputernic întrece orice închipuire.
Nici chiar îngerilor nu li s-a permis să ia parte la convorbirile dintre Tatăl şi Fiul, la stabilirea
planului de mîntuire. Fiinţele omeneşti care încearcă să pătrundă în tainele Celui Atotputernic,
dovedesc astfel nocunoştinţa lor despre lucrurile spirituale şi infinite. Cîtă vreme se mai aude glasul
harului, ele trebuie să se umilească mai degrabă în sac şi cenuşă pentru a-L ruga pe Dumnezeu ca să-
i înveţe căile Sale.
Noi suntem la fel de neştiutori de Dumnezeu ca nişte copii mici, dar ca şi copiii mici putem să-L
iubim şi să-L ascultăm. în loc de a specula asupra naturii sau a prerogativelor Sale, să ascultăm mai
bine de cuvîntul pe care l-a rostit: ‘Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.’ (Psalm 46,10.)

‘Poţi spune tu că poţi pătrunde adîncimile lui Dumnezeu,

Că poţi ajunge la cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atotputernic?
Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face?
Mai adîncă decît locuinţa morţilor: ce poţi şti?
Întinderea ei este mai lungă decît pămîntul şi mai lată decît marea.’

(Iov 11,7-9.)

‘Dar înţelepciunea unde se găseşte?

Unde este locuinţa priceperii?
Omul nu-i cunoaşte preţul, ea nu se găseşte în pămîntul celor vii.
Adîncul zice: Nu este în mine; şi marea zice: Nu este la mine.
Ea nu se dă în schimbul aurului curat, nu se cumpără cîntărindu-se cu argint;
Nu se cîntăreşte pe aurul din Ofir, nici pe Onixul cel scump nici pe safir.
Nu se poate asemăna cu aurul nici cu diamantul, nu se poate schimba cu
un vas de aur ales.
Mărgeanul şi cristalul nu sunt nimic pe lîngă ea: înţelepciunea
preţuieşte mai mult decît mărgăritarele.
Topazul din Etiopia nu este ca ea, şi aurul curat nu se cumpăneşte cu ea.
De unde vine atunci înţelepciunea? Unde este locuinţa priceperii?
 Adîncul şi moartea zic: Noi am auzit vorbindu-se de ea.
Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa.’

‘Căci El vede pînă la marginile pămîntului, zăreşte totul subt ceruri.

Cînd a rînduit greutatea vîntului, şi cînd a hotărît măsura apelor,
Cînd a dat legi ploii, şi cînd a însemnat drumul fulgerului şi tunetului
Atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare.
Apoi a zis omului: Iată frica de Domnul, asta este înţelepciunea;
depărtarea de rău, este pricepere.’
(Iov 28,12-28.)~

Înţelepciunea nu poate fi găsită nici prin cercetarea bogăţiilor pămîntului nici prin încercări deşarte
de a pătrunde în tainele lui Dumnezeu. Mai degrabă ea se găseşte, primind în umilinţă descoperirea
pe care a avut plăcerea să o dea, şi prin conformarea vieţii noastre la voinţa Sa." Mărturii, vol. 8, cap.
Teorii speculative, fgm. 3-5.
"Unul dintre relele cele mai grozave care însoţeşte căutarea după înţelepciune şi cercetările ştiiţei
este înclinaţia de a înălţa raţiunea omenească deasupra valorii ei reale şi a sferei care-i aparţine.
Mulţi încearcă a-L judeca pe Creatorul şi lucrările Sale conform cunoştinţei lor ştiinţifice
nedesăvîrşite. Ei depun eforturi pentru a afla natura, însuşiirile şi prerogativele lui Dumnezeu, şi se
dedau la teorii speculative cu privire la Cel Nemărginit. Acei care se ocupă cu asemenea studii, îşi
pun piciorul pe un teren interzis. Cercetarea lor nu va duce la nici un rezultat valoros, şi poate fi
intreprinsă doar sub primejdia morţii.
Primii noştri părinţi au păcătuit prin faptul, că năzuiau după o cunoştinţă pe care Dumnezeu a
reţinut-o înaintea lor. Căutînd să obţină această cunoştinţă, ei au pierdut tot ce era vrednic de
posedat. Dacă Adam şi Eva nu s-ar fi atins niciodată de pomul cel oprit, Dumnezeu le-ar fi dat
cunoştinţă – însă o cunoştinţă care nu era mînjită de blestemul păcatului, o cunoştinţă care le-ar fi
adus fericire veşnică. Tot ce au obţinut ei ascultînd de ispititorul, era cunoştinţa păcatului şi a
urmărilor sale. Prin neascultarea lor, omenirea a fost înstrăinată de Dumnezeu iar pămîntul despărţit
de cer.
Această lecţiune a fost dată pentru noi. Terenul pe care i-a condus Satana pe primii noştri părinţi
este acelaşi, pe care Satana caută să-i atragă şi astăzi pe oameni. El inundă lumea cu fabule plăcute,
şi caută să-i ispitească pe oameni prin orice mijloc să se dedea la speculaţiuni asupra lui Dumnezeu.
în felul acesta el încearcă să-i oprească să nu obţină acea cunoştinţă de Dumnezeu care este
mîntuirea." Pe Urmele Marelui Medic, cap. Primejdia cunoştinţei speculative, fgm. 1-3.

picture:
Nimeni nu poate găsi adevăr în ceaţa speculaţiunilor omeneşti. Opreşte-te în sfera în care
străluceşte lumina descoperirii lui Dumnezeu, şi priveşte-L şi cunoaşte-L pe Domnul;

"Omul nu-L poate destăinui pe Dumnezeu prin cercetare. Nimeni să nu încerce să ridice cu mîini
semeţe vălul care îi acoperă slava. ‘Cît de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sunt
căile Lui.’ (Romani 11,33.) Este o dovadă a îndurării Sale dacă îşi ascunde puterea; căci ridicarea
vălului care ascunde prezenţa Lui divină înseamnă moarte. Nici minte muritoare nu poate să
pătrundă în locul cel secret în care locuieşte şi lucrează Cel Atotputernic. Numai lucrurile pe care le
consideră drept cuviincioase de a le descoperi, le putem înţelegedespre persoana Lui. Mintea trebuie
să recunoască acea autoritate care o întrece pe a ei. Inima şi raţiunea trebuie să se plece înaintea
marelui EU SUNT." idem, ultimul fgm.
Cu asemenea avertismente clare înaintea naastră, nu avem nici o scuză de a ne deda la speculaţii
asupra caracterului lui Dumnezeu. Lăsaţi ca lucrurile nedescoperite să fie respectate numai ca ale
Lui. Experienţa cea tristă a lui Adam şi Eva, care au căutat o cunoştinţă de Dumnezeu în afara
lucrurilor descoperirite de El, este o lecţiune pe care trebuie s-o învăţăm şi s-o respectăm cu toată
grija. De aceea, această carte nu se va abate nici cît de puţin de la învăţăturile şi principiile cele
stricte cuprinse în aceste avertismente şi instrucţiuni. Ea se va ocupa numai cu ceea ce Domnul a
descoperit. Acestea sunt lucrurile noastre şi ale copiilor noştri pe vecie.
Atît de sigur după cum vom primi lucrurile descoperite pe deplin, atît de sigur ne va aduce
Domnul alte lucruri tainice la cunoştinţă. De aceea, această carte nu poate fi niciodată complectă. Ea
poate trata doar despre lucrurile descoperite în timpul în care a fost scrisă. După publicarea ei lumina
va creşte neîncetat. Lumina viitoare trebuie să fie subiectul altor cărţi, şi, fără îndoială, al altor
scriitori.
În timp ce, pe de o parte, unii calcă pe gheaţa cea fragilă şi subţire a speculaţiilor înşelătoare
omeneşti, alţii iarăşi înclină spre cealaltă extremă. Fiindcă Dumnezeu este ate infinit, atît de depărtat,
atît de adînc şi de nepătruns, ei iau poziţia că nu trebuie să studieze caracterul Său de loc.
Aceasta este o greşală la fel de grozavă, prin care Satana îi împedică ca să nu-L cunoască pe
Dumnezeu.
"Satana studiază neîncetat cum să ocupe minţile oamenilor cu acele lucruri, prin care să le
împedice cunoştinţa de Dumnezeu." Mărturii, vol. 5, cap. Caracterul lui Dumnezeu descoperit în
Hristos, fgm. 11.
Trebuie să întreţinem un echilibru fin prin felul în care tratăm acest subiect. Pe de o parte, trebuie
să evităm extrema cea primejdioasă de a căuta cunoştinţa prin speculaţiuni, iar pe de alta, greşeala
cea la fel de fatală de a neglija subiectul cu desăvîrşire.
Sfaturile cele urgente ale Cuvîntului lui Dumnezeu, dintre care unele au fost prezentate deja în
capitolul întîi şi care vor fi desfăşurate în continuare în cel următor, accentuează necesitatea cea
absolută de a afla o cunoştinţă tot mai clară despre Dumnezeu şi Hristos.
Să nu uităm niciodată că există o legătură directă între noştinţa de Dumnezeu şi nivelul vieţii
noastre neprihănite sau nelegiuite. A-L cunoaşte pe Dumnezeu este viaţa veşnică. A nu-L cunoaşte
este moarte veşnică.

Capitolul 3
Caracterul lui Dumnezeu în legătură cu marea luptă

Este imposibil de a înţelege caracterul lui Dumnezeu în mod salvator dacă studiul acestuia este
izolat de marea luptă dintre Hristos şi Satana. Există un bun motiv pentru aceasta. Studiul
caracterului lui Dumnezeu nu este doar un subiect legat de marea luptă – el este subiectul propriuzis
al mare lupte.
Lupta cea grozavă a început cînd Lucifer, fiind orbit de mîndrie, nu L-a mai putut vedea pe
Dumnezeu aşa cum este în realitate, ci, văzîndu-L cu un caracter cu totul diferit, a început să facă
război împotriva Lui. Mîndria lui s-a manifestat deja înainte de aceasta, dar dezvoltarea ei într-o
răscoală activă nu a avut loc pînă ce nu a ajuns mai întîi la o înţelegere greşită despre caracterul lui
Dumnezeu. Satana a recunoscut oarecum legătura cea directă care există între întortochierea
adevărului despre Dumnezeu şi sădirea răscoalei. De aceea, pentru realizarea ţintei sale de a-i
conduce pe locuitorii universului la o opoziţie activă împotriva lui Dumnezeu, el a depus eforturi să-i
amăgească cu credinţa cum că Dumnezeu ar fi un amgăgitor şi nimicitor. Toţi îngerii care l-au crezut
s-au înrolat în rîndurile sale.
Aceeaşi diplomaţie a dus şi la căderea omului. Milioane şi milioane de oameni au nutrit de atunci
încoace vederi greşite despre Dumnezeu, ceea ce a dus în mod direct la înmulţirea nelegiuirii şi a
imoralităţii, şi la adîncirea şi răspîndirea războiului.
Exact în clipa în care a început să se desvolte neînţelegerea caracterului lui Dumnezeu, a început
să se formeze şi spiritul răscoalei. Totdeauna de atunci încoace, oridecîteori au continuat aceste
desfigurări, a sporit şi această răscoală. De aceea, numai dacă aceste vederi greşite vor fi înlăturate
cu desăvîrşire, poate fi terminată această răscoală şi restabilită pacea cea eternă. Aceasta nu înseamnă
că uumnezeu ar căuta să Se apere pe Sine însuşi. Departe una ca aceasta; Dimpotrivă, El caută să
apere ceea ce asigură viaţa veşnică şi fericirea tuturor făpturilor Sale din universul cel mare al
întinderii celei fără de sfîrşit.
Dumnezeu ştie prea bine, – iar cei aproape şase mii de ani ar trebui să ne dovedească şi nouă, – că
înfăţişările cele mincinoase ale lui Satana asupra caracterului şi guvernării lui Dumnezeu au adus
doar mizerie şi moarte asupra lumii. Din această cauză Dumnezeu vrea să ne salveze. El ştie, şi tot
aşa trebuie să ştim şi noi, că aceasta se poate numai dacă caracterul Său e descoperit aşa cum este în
realitate. De aceea, Dumnezeu vrea să ne salveze pe noi, iar nu pe Sine însuşii prin apărarea
caracterului Său.
Aceasta putem aprecia mai bine, dacă înţelegem că Legea şi guvernarea lui Dumnezeu sunt
expresia cea exactă a caracterului Său. Dumnezeu nu are pentru Sine norme de purtare speciale, în
imp ce conducerea poporului Său e bazată pe alte principii. Aşa procedează stăpînitorii pămînteşti,
dar nu Dumnezeu.
Adevărul acesta reiese lămurit dacă comparăm mărturiile care vorbesc despre caracterul lui
Dumnezeu cu mărturiile care înfăţişează guvernarea Lui. Citind aceste texte, adu-ţi aminte că ele
declară ceea ce Dumnezeu este. El este neprihănire. Există un principiu care spune, că o persoană
face ceea ce face, fiindcă ea este mai întîi ceea ce este. Dumnezeu fiind deci mai întîi neprihănire, şi
numai neprihănire, De aceea El şi săvîrşeşte numai neprihănire.
"Tu eşti drept Doamne, şi judecăţile Tale sunt fără prihană.
Tu îţi întemeiezi învăţăturile Tale pe dreptate, şi pe cea mai mare credincioşie.
Dreptatea Ta este o dreptate veşnică, şi Legea aa este adevărul." Psalm 119,137.138.142.
"Domnul este drept."
"Domnul este drept şi milostiv (engleză: sfînt) în toate faptele Lui." Psalm 129,4; 145,17.
Aceste declaraţii declară cum este caracterul lui Dumnezeu. Ele arată starea Lui, precum şi esenţa
cea mai profundă a naturii Sale. în El se concentrează toată neprihănirea, şi nimic altceva decît
neprihănirea.
De aceea, din El nici nu poate ieşi altceva ecît neprihănirea. Din această cauză a putut să
mărturisească şi Daniel: "Tu Doamne, eşti drept." Daniel 9,7.
Aşadar, cuvintele lui Dumnezeu sunt neprihănite. "Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce
este drept." Isaia 45,19. De aceea, şi toate Legile şi poruncile lui Dumnezeu sunt expresia
caracterului Său neprihănit. Fiind Dumnezeul cel drept care este, De aceea El a şi făcut Legile pe
care le-a făcut. "Tu îţi întemeiezi învăţăturile pe dreptate, şi pe cea mai mare credincioşie.
Dreptatea Ta este o dreptate veşnică, şi Legea Ta este adevărul." Psalm 119,138.142.
"Neprihănirea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie."
"Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia sunt
înaintea feţei Tale." Psalm 97,2; 89,14.
De aceea, "Legea este copia a propriului Său caracter (a caracterului lui Dumnezeu)." Pildele
Domnului, cap. Fără haina de nuntă, fgm. 26. Venise timpul cînd Lucifer nu a mai putut să vadă
acest lucru. în schimb el a văzut Legea ca ceva despărţit de caracterul lui Dumnezeu. Pornind de aici
el s-a dedat răscoalei, şi aşa a început marea luptă.
Cum a ajuns el aici?
Lucifer a fost cel mai strălucitor şi mai înălţat dintre toţi îngerii. El a fost un heruvim acoperitor,
desăvîrşit în toate căile lui, pînă ce s-a găsit nelegiuire în el. Vezi Ezechiel 28,15.
Sosise timpul cînd Dumnezeu trebuia să spună despre el: "ţi s-a îngîmfat inima din pricina
frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,17.
În Lucifer a început să se desvolte mîndria de sine. Nu ştim cît timp a trăit el de la creaţiunea sa
pînă la cădere. Aceasta nu ni s-a spus. Totuşi, este sigur că trebuie să fi trăit un timp foarte
îndelungat pînă în această clipă, probabil milioane deani. în acest timp el şi-a desvoltat permanent
talentele şi abtitudinile sale prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile sale personale.
Unii vor considera ideea, că Lucifer a crescut în cunoştinţă, înţelepciune şi aptitudini în toată viaţa
sa, ca un lucru străin. Dar nu trebuie să ne închipuim, că Dumnezeu l-ar fi creat ca o fiinţă împlinită.
Mai degrabă el a fost creat cu posibilitatea unei creşteri nelimitate. El şi-a primit "educaţia şi
creşterea în curţile cereşti". Fundamentals of Christian Education, pag. 167.
Prin urmare, el s-a desvoltat în de acord cu acele legi cărora sunt supuse toate făpturile lui
Dumnezeu, fie în cer sau pe pămînt. Dumnezeu a luat măsuri ca fiecare să poată creşte în orice
aptitudine pînă la punctul realizării celei mai depline. Aceasta se realizează prin "harul lui Dumnezeu
şi prin eforturile lor stăruitoare". Tragedia veacurilor, cap. în Sfînta Sfintelor, fgm. 6. Aşa era cu
Lucifer, şi minunat era progresul său, pînă ce a devenit făptura cea mai strălucită.
Dar aceste bogăţii extraordinare, care ar fi trebuit să producă în el numai o mulţumire continuă şi o
servire iubitoare, i-au adus doar pierzarea. Sfînta Scriptură descrie această ogăţie ca mărimea
negoţului său, prin care sufletul său a fost umplut cu sîlnicie.
"Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut cu sîlnicie, şi ai păcătuit." Ezechiel 28,16. Stricăciunea
cea cu totul nelogică a heruvimului acoperitor prin mărimea negoţului său a adus în repetate rînduri
nenorociri şi asupra oamenilor. în aceste repetări se poate citi în mod clar căderea primului păcătos.
La început, cînd poporul începe să umble sub conducerea personală a lui Dumnezeu, ei sunt puţini la
număr şi săraci în cele materiale. Dar de aceeaşi proporţie este şi simţul nevoii lor după ajutor, fapt
care produce în ei simţul dependenţei şi o credinţă deplină. Binecuvîntările cele abundente ale lui
Dumnezeu stîrnesc reacţia mulţumirii şi a laudei în sufletele lor. Această îmbogăţire cu valori
materiale şi spirituale îi liberează de presiunea nevoii lor imediate, dar aceasta introduce şi o
primejdie împotriva căreia trebuie luate măsuri efective. Această primejdie se află în pipernicirea cea
nesimţită dar sigură a simţului de dependenţă strictă de Dumnezeu. Istoria dovedeşte că cei mai mulţi
nu au rezistat acestei cercări.
Pe măsură ce simţul dependenţei de Dumnezeu scade, posesiunile materiale sunt privite ca temelia
şi garanţia securităţii. De aceea este o greşeală de a spune, că oamenii şi-ar pierde credinţa. în schimb
ei şi-o mută doar de la Dumnezeu, ca Dătătorul darurilor, asupra darurilor însăşi pe care le-a dat. Ei
se preocupă tot mai mult să-şi agonisească bogăţii materiale, pînă ce aceasta îi absoarbe cu totul. în
timp ce reuşesc să ridice casă lîngă casă, şi să adauge ţarină lîngă ţarină, simţul mulţumirii de sine
devine tot mai mare. Ei se socotesc pe ei înşişi ca singurii făuritori ai soartei lor. Ei se aşează ca
dumnezeu în lucul lui Dumnezeu, şi aspectul cel mai bătător la ochi al caracterului lor este mîndria.
Oridecîteori se înjoseşte o fiinţă omenească pe această cale, ea umblă exact pe calea primului
păcătos. Astfel Lucifer a devenit dintr-un copil încrezător, iubitor şi recunoscător, un diavol egoist şi
plin de mîndrie. El a încetat a se întemeia pe Dumnezeu şi a început a se ocupa în schimb numai cu
sine. în felul acesta el, iar nu Dumnezeu, a devenit şablonul după care judeca toate lucrurile. Dar şi
mai rău decît aceasta: în timp ce în zilele umilinţei sale el nu era niciodată interesat şi preocupat cu
judecarea altora, acum îl luase chiar pe Fiul lui Dumnezeu însuşi sub cercetarea sa critică. Ar fi fost
deja destul de grav, dacă L-ar fi putut aprecia pe Hristos aşa cum era, în comparaţie cu starea sa, dar
el a ajuns atît de încrezător de sine, încît se considera superior Dînsului. O asemenea întortochiere
serioasă a putut să stăpînească această minte limpede şi măreaţă numai fiindcă şi-a nimicit puterea
gîndirii sale corecte prin faptul că a îngăduit mîndriei să-l despartă de izvorul oricărei înţelepciuni,
după cum stă scris: "ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,17.
Totuşi, pînă aici nici o îndoială serioasă nu i-a trecut prin minte în legătură cu Dumnezeu. Fiind
prea ocupat cu sine însuşi şi admirîndu-şi propria sa frumuseţe, el nu avea grija Tatălui său. Pe
Dumnezeu îlcunoştea de la bun început ca absolut drept, nepărtinitor şi atotştiu-tor.
De aceea, el "ştia" că Dumnezeu era, fără îndoială "la fel de conştient" de "mărinimia sa cea
strălucită" ca şi el, şi, prin urmare, îl va ridica neîntîrziat pe poziţia cea cuvenită strălucirii sale. în
felul acesta ardea de mîndrie în aşteptarea sa încrezătoare că va primi aceste onoruri.
Deşi mîndria cea păcătoasă umpluse deja viaţa lui Lucifer, totuşi pînă aici încă nu se ivise nici o
întrebare referitor la caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuia să mai vină. Pînă aici el
nu intrase într-o răscoală activă împotriva lui Dumnezeu. Marea luptă încă nu începuse în acest loc
ca o luptă reală, ca o confruntare directă între Dumnezeu şi Satana. Ea începuse doar în sensul că se
desvoltară nişte condiţii, care trebuiau să ducă la izbucnirea ei.
Studiînd cu atenţie capitolul: "De ce a fost îngăduit păcatul?", fgm. 9-14, din Patriarhi şi Profeţi,
punctul acesta reiese foarte clar. Fragmentul 9 din capitolul menţionat descrie progresarea răutăţii a
caracterului cel păcătos al lui Lucifer pe cum urmează: "Încetul cu încetul, Lucifer a ajuns să
nutrească dorinţa înălţării de sine ..." pînă ce, "poftind slava cu care Tatăl cel infinit îl îmbrăcase pe
Fiul Său, acest prinţ al îngerilor a început să năzuiască după acea putere care aparţinea doar lui
Hristos".
Pînă în acest loc nu e descrisă nici o luptă între Hristos şi Satana, şi nici fragmentul următor nu
vorbeşte despre acest punct. El vorbeşte deasemenea despre dezvoltarea cauzelor care au dus la
izbucnirea luptei deschise.
"Armonia cea deplină a cerului era întreruptă acum. înclinaţia lui Lucifer de a sluji lui însuşi în loc
de a sluji lui Hristos, a produs un simţ de temere cînd fusese observată de către acei care erau
convinşi că slava lui Dumnezeu trebuie să fie cea mai mare. într-un consiliu ceresc îngerii au încercat
să-l convingă pe Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat mărinimia, bunătatea şi dreptatea
Creatorului, şi natura cea sfîntă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu însuşi a stabilit ordinea
cerească; şi abătîndu-se de la această ordine, Lucifer L-a desonorat pe Făcătorul său şi s-a îndreptat
spre calea pierzării. Dar avertismentul care i-a fost dat dintr-o iubire şi milă infinită nu a produs decît
spiritul împotrivirii. Lucifer s-a lăsat stăpînit de gelozie împotriva lui Hristos, şi îndrăzneala sa a
devenit din ce în ce mai mare."
Eforturile celorlalţi îngeri pentru salvarea lui Lucifer au stîrnit doar spiritul rezistenţei în sufletul
lui, care a crescut pînă acolo, încît "Să pună supremaţia Fiului lui Dumnezeu la îndoială, şi acuzînd
astfel înţelepciunea şi iubirea Creatorului, acesta a devenit scopul prinţului dintre îngeri. înspre
această ţintă era el în perspectivă să-şi concentre-ze puterile minţii sale celei măiestre, care, după
Hristos, deţinea poziţia cea mai înaltă în oştirea cerească." idem, fgm. 11.
Prevăzînd ceea ce nici una dintre făpturile Sale nu a putut să prevadă, Dumnezeu a intrat apoi pe
scenă pentru a da tuturor un avertisment lămurit în ce priveşte rezultatul acestei răscoli. El nu a
aşteptat pînă ce a început războiul, ci a luat această măsură "înainte ca marea luptă să fi început".
După cum citim: "Dar Acela, care doreşte libertatea voinţei a toturor făpturilor Sale nu l-a lăsat pe
nimeni neavertizat în faţa sofistăriilor amăgitoare prin care răscoala a încercat să se justifice pe ea
însăşi. Înainte ca marea luptă să fi început, toţi trebuiau să afle o prezentare clară a voinţei Sale, al
Cărui înţelepciune şi bunătate era izvorul fericirii lor depline." idem, fgm. 11.
Prin urmare Dumnezeu a chemat o adunare mare pentru a prezenta poziţia cea adevărată a Fiului
Său, precum şi cauzele poziţiei celei înalte a lui Hristos. Lucifer era cît pe ce să renunţe, dar tot nu a
renunţat, şi în această clipă a început marea luptă, prin faptul că "şi-a părăsit locul din prezenţa cea
intimă a Tatălui", şi "a ieşit să răspîndească spiritul nemulţumirii printre îngeri." idem, fgm. 14.
Această întîmplare arată că în Lucifer s-au petrecut mari lucruri, înainte de a fi ieşit la luptă.
Scopul desvoltării acestei ordin de idei în acest loc este pentru a arăta că abia după ce şi-a pierdut
cunoştinţa cea adevărată asupra caracterului lui Dumnezeu, şi a înlocuit-o cu o concepţie falsă, a
început el lupta împotriva lui Dumnezeu, şi nicidecum înainte.
În cugetul lui Lucifer concepţia cea adevărată despre caracterul lui Dumnezeu a fost înlocuită prin
cea falsă, şi era rezultatul aprecierii sale incorecte despre purtarea lui Dumnezeu. El atribuise lui
Dumnezeu un motiv, care în realitate nu exista. Aceasta s-a petrecut în felul următor:
Între prima apariţie a mîndriei în inima lui şi pînă la izbucnirea răscoalei, Lucifer a aşteptat cu
nerăbdare ca Dumnezeu să-l ridice pe acea poziţie, care după aprecierea lui era pe bună dreptate a
lui. El nu putea să vadă şi să înţeleagă, de ce nu avea Dumnezeu nici un plan de a-l promova. Nu
fiindcă Dînsul nu ar fi vrut, ci fiindcă Lucifer era incapabil să ocupe vreodată locul lui Hristos, afară
doar dacă ar fi fost Dumnezeu ca şi Hristos. El nu avea această calificare, şi nici nu putea s-o aibă
vreodată.
Timpul trecînd fără să aducă lui Lucifer roada aşteptărilor sale atît de mult dorite, speranţele sale
au început să fie umbrite de temere. în încercarea sa de a vedea un semn din partea lui Dumnezeu,
care să arate că era dispus să-l înalţe pe poziţia cea măreaţă, el a început o cercetare minuţioasă în
jurul lui Dumnezeu. Dar, în ciuda tuturor străduinţelor sale, el nu a putut să găsească nici o indicaţie
în acest sens. Cu cît a cercetat şi a aşteptat mai mult, cu atît i s-a agravat problema, căci, în timp ce a
tras concluzia cea corectă că, evident, ceva nu era în regulă, totuşi nu a înţeles de loc care era cauza.
Toată greşeala se afla de partea lui. Dumnezeu nu Se schimbase, ci Lucifer. El care era altădată un
slujitor supus al lui Dumnezeu şi al semenilor săi, a devenit acum un slujitor îngîmfat al eului
personal.
Înţelegerea problemei lui Lucifer e mai uşoară dacă o vedem repetată în viaţa tuturor acelora care
au trăit de atunci încoace pe pămînt. Pentru a înţelege dezvoltarea răutăţii din sufletul lui Lucifer,
trebuie să observăm doar acelaşi proces cum se petrece în om. Astfel vom vedea repede, că dacă
cineva ajunge în această stare, ultimul lucru pe care e dispus să-l facă este de a recunoaşte că
greşeala se află de partea lui. Oricine altul este vinovat, dar el niciodată.
Aşa era şi în cazul lui Lucifer. Pe scurt, el a lepădat orice gînd drept nevrednic de a fi luat în
considerare, prin care putea să fie constrîns de a recunoaşte, că concepţia sa despre sine, şi înălţarea
care a rezultat de aici, – de a fi înălţat pe o poziţie egală cu Hristos, – nu era decît o amăgire. Aceasta
nu i-a mai lăsat decît o singură concluzie posibilă, şi anume, că greşeala s-ar afla numai şi numai de
partea lui Dumnezeu.
După ce a ajuns odată în această stare nenorocită, a început să se esvolte în cugetul lui Lucifer o
concepţie cu totul nouă despre caracterul lui Dumnezeu, care s-a mai intensificat apoi prin decepţia
cea acută în urma constatării, că nu va primi această poziţie, care numai ea singură i-ar fi satisfacut
pofta cea neastîmpărată după putere.
Pînă aici el L-a înţeles pe Dumnezeu aşa cum este în realitate, şi anume, absolut neprihănit, cinstit
şi nepărtinitor. Conform adevărului, el ştia, că Dumnezeu acordă poziţiile direct proporţional cu
aptitudinile individuale de a îndeplini aceste răspunderi. în de acord cu aceste convingeri a aşteptat el
ca Dumnezeu să-l înalţe. Aceste speranţe i-ar fi fost împlinite, dacă aprecierile lui Lucifer despre sine
însuşi ar fi fost corecte.
Dar, cînd poziţia i-a fost refuzată el a tras concluzia cea greşită, că Dumnezeu L-ar favoriza pe
Fiul Său foarte părtinitor. Lucifer s-a mîniat apoi. Această reacţie n-ar trebui să trezească nici o
surpriză. Mai departe, dacă Lucifer ar fi apreciat aţia după cum era în realitate, reacţia sa ar fi fost
justificată. Dumnezeu declară că El "nu este părtinitor". Faptele Apostolilor 10,34. Totuşi, după
închipuirea lui Lucifer, Dumnezeu arăta un respect deosebit de mare numai unei singure fiinţe. Cu
alte cuvinte, aceasta nu însemna decît că Dumnezeu era un mincinos, pretinzînd a Se ţine de un
principiu, pe cînd în realitate practica altul.
A fi părtinitor este destul de grav, căci nu poţi să favorizezi pe o persoană fără a vătăma pe alta. în
această situaţie Lucifer era foarte con-vins că trebuia să plătească un preţ prea ridicat, numai Pentru
ca Hristos să Se poată bucura de favorurile speciale ale lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi declarat ca toate făpturile Sale să progreseze conform meritului lor, pe cînd
Hristos să constituie o categorie aparte, şi prin urmare să I se acorde o poziţie pe care nimeni altul
afară de El nu putea s-o aibă, aceasta ar fi fost un lucru. Dar a declara că Hristos nu a fost privilegiat
în mod deosebit, numai pentru a-i acorda apoi poziţia cea specilaă a unui Fiu favorizat, aceasta
însemna de fapt că Dumnezeu era un mincinos. Dar concepţia lui Lucifer era sucită, căci nu era de
loc adevărat.
Dacă evaluarea lui Lucifer ar fi fost corectă, atunci el ar fi avut tot dreptul de a se întărîta, şi
cererea sa ca Dumnezeu să-şi reformeze căile pentru a ajunge în armonie cu principiile Sale
declarate, ar fi fost justificată. Aceasta trebuie bine înţeles. Faptul că Lucifer era cu totul greşit în ce
priveşte concluziile sale, aceasta anulează orice justificare de a se răscula.
Lucifer era ferm convins, că aflase o mare redeşteptare. El avea impresia, că ar fi fost liberat de
cătuşele unei robii teribile. Destul de ciudat, că pînă în acest loc el nici nu ştia măcar că se aflase în
robie, dar acum, privind înapoi, îşi închipuia că ar vedea în cîte lucruri aceasta ar fi adevărat. El s-a
făcut duşman împotriva lui Dumnezeu şi în deosebi împotriva lui Hristos, crezînd că pînă aici ar fi
fost amăgit mereu. El s-a hotărît a se lupta pentru drepturile sale şi de a reforma guvernarea lui
Dumnezeu.
Din pricina acestui proces, de prima dată în istorie s-a ivit o desfigurare a caracterului lui
Dumnezeu. La început aceasta s-a aflat numai în gîndirea lui Lucifer, dar curînd după aceea avea să
fie răspîndită şi printre alţii.
Acesta era timpul în care concepţia cea greşită a lui Lucifer despre caracterul lui Dumnezeu a
devenit o convingere stabilită în cugetul său, aşa încît a intrat într-o luptă deschisă împotriva lui
Dumnezeu. Acesta era momentul în care a început marea luptă. După ce a început astfel în inima
primului răsculat, rebeliunea s-a extins asupra unor îngeri, iar apoi asupra oamenilor, în măsura în
care fiecare la rîndul său a primit concepţiile cele greşite despre caracterul lui Dumnezeu.
Aceasta reiese foarte clar din următoarele citate.
"Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie primul în
cer. El a căutat să cîştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le
cîştige adorarea. De aceea L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa înălţării de
sine. El a căutat să pună în seama Creatorului cel iubitor propriile sale trăsături răutăcioase. în felul
acesta a înşelat el pe îngeri. Tot aşa a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să punăla îndoială Cuvîntul
lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentrucă Dumnezeu este un Dumnezeu al
dreptăţii şi al extraordinarei măreţii, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător.
în felul acesta el a convins pe oameni să se unească cu el la rebeliune împotriva lui Dumnezeu; şi
bezna nenorocirii s-a coborît asupra lumii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, fgm. 7.
"Satana a amăgit pe om la păcat prin aceeaş reprezentare falsă a caracterului lui Dumnezeu pe
care o practicase în ceruri, făcîndu-L să fie privit aspru şi tiranic." Tragedia veacurilor, cap.
Originea răului, fgm. 21.
"Adam a acceptat minciuna lui Satana, şi prin desfigurarea caracterului lui Dumnezeu viaţa lui
Adam s-a schimbat şi s-a întinat. El a nesocotit porunca lui Dumnezeu, şi a făcut tocmai ceea ce
Dumnezeu i-a spus ca să nu facă. Adam a căzut prin neascultare; dar dacă ar fi rezistat cercării, şi ar
fi rămas credincios lui Dumnezeu, uşile suferinţei nu s-ar fi deschis asupra acestei lumi.
Caracterul şi soarta omului au fost schimbate prin faptul că au crezut reprezentările cele false ale
lui Satana despre Dumnezeu, iar dacă oamenii vor crede Cuvîntul lui Dumnezeu, ei vor fi trnsformaţi
în cugetele şi în caracterele lor, şi vor deveni capabili să moştenească viaţa veşnică." Selected
Messages, vol. 1, pag. 345, 46.
Aceste citate confirmă adevărul, că ţinta lui Satana de a-i înrola pe alţii în răscoală a fost realizată
prin folosirea un?răscoala. Căderea omului confirmă acest fapt.
Primele cuvinte ale lui Satana adresate lui Eva erau: "Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu
mîncaţi din toţi pomii din grădină?" Geneza 3,1. Cu această întrebare a început Satana dezvoltarea
ţintei sale de a umple mai întîi cugetul Evei cu o înţelegere greşită despre caracterul lui Dumnezeu,
şi de a o conduce astfel la răscoală. De aceea, prima întrebare pe care i-a pus-o era hotărîtoare. Ea
trebuia să fie destul de convingătoare pentru a fi efectivă deja în primul asalt al acestui contact. A.T.
Jones sublinează unele lucruri, referitor la ceea ce a spus Satana în realitate, prin următoarele
cuvinte.
"Dar notează expresia cu care deschide conversaţia. Această expresie insuflă în cugetul ei o lume
întreagă de bănuieli. Una dintre traducerile engleze, cea obişnuită, redă acest text în felul următor:
‘Oare a zis Dumnezeu’, etc. Traducerea Revised Version îl redă la fel. Traducerea The Jews English
Version traduce acest text: ‘Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?’ Dar nici o traducere nu poate să
redea cuvintele cu actitate. Nu există nici o literă, cu ajutorul căreia să se poată forma un cuvînt, care
să redea această expresie cu exactitate. Totuşi, orice om din lume cunoaşte această expresie,
grohăitul cel batjocoritor (care se poate forma numai cu ajutorul nasului): hă; care insuflă îndoială,
bănuială, suspiciune şi dispreţ, toate deodată. (Ca şi cum ai zice: Da, de unde; [Remarcă a
traducătorului].) ‘Hă; oare să fi zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mîncaţi din toţi pomii din grădină?’
şi fiecare ştie că pînă în ziua de azi nu există nici un cuvînt asemănător printre oameni care să se
potrivească acestui grohăit batjocoritor pentru a răspîndi îndoială şi suspiciune; şi nici o expresie nu
e folosită mai des în acest sens ca tocmai aceasta. Aici a fost aşezată temelia acestui cuvînt."
Ecclesiastical Empires, pag. 590, 591.
În felul acesta primele cuvinte ale lui Satana către Eva aveau de scop să producă suspiciune şi
îndoială în Dumnezeu. Aceasta nu numai fiindcă era o idee care nu i-a fost prezentată niciodată pînă
atunci, ci sub nici o împrejurare aşa ceva nu i s-a mai întîmplat. Ea se încrezuse în Dumnezeu ca într-
un Dumnezeu drept, bun, corect, părintesc şi iubitor, dar acum trebuia să audă, că Dumnezeu nu ar
fea ce părea să fie.
Această idee era înspăimîntătoare, deşi din toată experienţa ei cu Dumnezeu ea nu avea nici o
cunoştinţă care s-o sprijinească oricît de puţin în această privinţă. Tot ce ştia ea despre Dumnezeu era
în contrazicere directă cu susţinerea lui Satana. Totuşi, a permis ca bănuiala cea exprimată în felul
acesta să captiveze gîndirea ei, deşi nu exista nici o temelie vizibilă în acest sens. Aşa procedează
mulţi dintre copiii ei de atunci încoace.
Faptul că a permis minţii ei să fie captivată de îndoială reiese din felul şi modul în care a
desfigurat cuvintele lui Dumnezeu. în timp ce Dumnezeu le-a spus, că dacă vor mînca din pomul
oprit vor muri cu siguranţă, Eva I-a răspuns ca şi cum ar fi zis, ca să nu mănînce din el, ca nu cumva
să moară.
Există o deosebire clară între aceste două declaraţii. Prima arată siguranţa morţii, cea de a doua
indică doar posibilitatea ei. Ceea ce a zis Eva în realitate privind declaraţia lui Dumnezeu lăsa să se
înţeleagă ca să nu mănînce din pom, ca nu cumva să se întîmple ca să moară. în felul acesta Satana a
avut un succes imediat prin faptul că a făcut-o să întoarcă adevărul în minciună.
Acum el a putut să facă următorul pas, pe care l-a şi făcut cu toată îndrăzneala, prezentînd
caracterul lui Dumnezeu într-o lumină falsă. Satana a zis: "Hotărît, că nu veţi muri: căci, Dumnezeu
ştie, că, în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd
binele şi răul." Geneza 3,4.5.
Satana a înfăţişat aici argumentele sale prin întrebarea, că de ce a pus Dumnezeu aceste restricţii
asupra lor. Susţinerile sale se bazau pe învinuirea, că în timp ce Dumnezeu le-ar fi asigurat o
desvoltare nelimitată, realitatea ar fi că s-ar fi temut, ca nu cumva să ajungă la nivelul Lui. Dacă le-ar
reuşi să intre în sfera Lui, El ar trebui să împarte cu alţii toate bogăţiile cele rezervate pînă atunci
numai Lui. Satana declarase, că Dumnezeu ar încerca să împedice aceasta cu orice preţ. Aceasta
includea interzicerea să nu mănînce din pomul binelui şi rău-lui, căci dacă ar mînca din el ar deveni
numaidecît asemenea lui Dumnezeu. De aceea, a continuat diavolul, Dumnezeu a trebuit să spună o
minciună ca să-şi apere poziţia.
În felul acesta cel rău a acat motivele lui Dumnezeu şi a desfigurat caracterul Lui. Aceasta a fost,
este şi va fi totdeauna metoda lui. Din nefericire, ea are prea mult succes.
Nu era nimic adevărat din toate învinuirile lui Satana. Dumnezeu nu i-a oprit ca să nu mănînce din
pom din motive de securitate personală. Nici măcar una din Legile Sale nu a fost făcută pentru acest
scop. Aceste principii de viaţă erau un dar al iubirii lui Dumnezeu pentru ocrotirea lor, iar nu pentru
apărarea Lui. Dumnezeu nu are nevoie de nici o ocrotire, şi nici caracterul Lui nu este de aşa natură,
încît să-i restrîngă pe alţii în folosul Lui.
Din inima Sa cea plină de iubire nemărginită, El le-a dat întreg pămîntul pe care-l locuiau. El nu
le-a reţinut nimic. Pînă şi pomul cunoştinţei a binelui şi răului era un dar pentru ei, căci era o şcoală
prin care trebuiau să înveţe ceea ce avea să le fie o protecţie veşnică. Pe măsură ce aveau să se
înmulţească pe pămînt, ei trebuiau să împarte totul cu populaţia cea mereu crescîndă. Dacă lecţiunea
respectului cel deplin faţă de ceea ce aparţine altuia nu avea să fie imprimată adînc în cugetul lor,
desbinarea, răscoala, confuzia şi lupta cea deschisă trebuiau să urmeze, iar oamenii aveau să-şi
smulgă unul altuia lucrurile pe care le pofteau.
 Faptul că ei nu au învăţat această lecţiune este bine cunoscut, şi situaţia cea îngrozitoare a lumii de
acum este împlinirea cea exactă a prezicerii, conform căreia, dacă avau să mănînce din pomul cel
oprit, trebuiau să moară negreşit. Orice moarte de acum este rezultatul cel direct al neascultării lor de
sfaturile lui Dumnezeu. Ei nu au învăţat lecţiunea, că prezenţa pomului avea menirea să-i înveţe şi să
stabilească tocmai acea protecţie pe care Dumnezeu intenţiona să le-o dea.
Dar aceasta nu era totul. Prin faptul că şi-au ales minciunea lui Satana, Adam şi Eva şi-au mutat
loialitatea încrederii în Dumnezeu de partea lui Satana. Ei au aşezat un alt dumnezeu în locul
Dumnezeului cel adevărat. Procedînd astfel, aceasta însemna a aduce şi moartea asupra lor – practic
o moarte imediată. Ei ar fi murit cu siguranţă exact în acea zi, dacă Hristos nu ar fi intervenit.
"În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana, şi a făcut tocmai ceea ce Dumnezeu a spus să
nu facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a pus între cei vii şi cei morţi, şi a zis: ‘Lasă ca pedeapsa să
cadă asupra Mea. Vreau să stau în locul omului. Omul să mai aibă o ocazie."‘ SDA Bible
Commentary, vol. 1, pag. 1085. (Comp. Comentarii Biblice, vol. 1, Geneza Capitolul 3, fgm. 22.)

picture:
Dumnezeu nu a creat doar universul, ci îl şi întreţine în fiecare clipă în mersul său obişnuit.

Este foarte important de a înţelege, că de ce aduce înlocuirea Dumnezeului cel adevărat printr-un
alt dumnezeu o moarte repede şi sigură asupra noastră. Aceasta o vom discuta mult mai pe larg mai
tîrziu în acest studiu, De aceea vom face aici doar o referire scurtă. Totuşi, trebuie să vorbim şi aici
destul de clar, pentru a înţelege că în grădina Eden Satana a desfiguat înaintea lui Adam şi Eva
caracterul lui Dumnezeu.
La început Domnul a făcut cerurile şi pămîntul. Acesta este un adevăr pe care îl înţelege fiecare
creştin. Dar nu tot atît de bine cunoscut e faptul, că Domnul întreţine în fiecare clipă toate lumile din
univers şi le ţine în mersul lor cel rînduit. El nu a pus universul odată în mişcare pentru a rămîne apoi
totdeauna independent de întreţinerea şi de conducerea Lui. El nu numai că le-a făcut pe toate, dar le
şi întreţine pe toate în veci.
Această dublă activitate a lui Dumnezeu, ca Creator şi ca întreţinător, o descoperă Cuvîntul Său
cel scris în mod lămurit: "După ce a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe
chipuri, Dumnezeu,
La sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi
prin care a făcut şi lumile;
El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvîntul
puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte." Evrei 1,1-
3. (Biblia engleză.)
"Mîna care întreţine lumile în spaţiu, mîna care ţine toate lucrurile din universul lui Dumnezeu în
ordinea cea prevăzută şi într-o activitate neobosită, este aceeaşi care a fost pironită pe cruce pentru
mîntuirea noastră." Educaţie, cap. ştiinţa şi Biblia, fgm. 12.
"Dumnezeu lucrează neobosit pentru a întreţine şi a folosi ca slujitori ai Săi lucrurile pe care le-a
făcut. El lucrează prin Legiile naturii, folosindu-le ca unelte ale Sale. Ele nu acţionează de la sine.
Natura mărturiseşte în lucrarea ei despre prezenţa cea inteligentă şi slujba cea activă a unei Fiinţe,
care face toate după voia Ei.

‘Cuvîntul Tău, Doamne,

Dăinuieşte în veci în ceruri.
Credincioşia Ta ţine din neam în neam;
Tu ai întemeiat pămîntul, şi el rămîne tare.
După Legile Tale stă în picioare totul astăzi,
Căci toate lucrurile îţi sunt supuse.’
 ‘Domnul face tot ce vrea
În ceruri şi pe pămînt,
În mări şi în toate adîncurile.’
‘Căci El a poruncit şi au fost făcute,
Le-a întărit pe veci de veci;
Le-a dat Legi, şi nu le va călca.’
(Psalm 119,89-91; 135,6; 148,5.6.)
Pămîntul nu aduce din propria lui putere recoltele sale bogate şi îşi continuă mersul în jurul
soarelui. Mîna Celui Nemărginit este mereu în lucrare pentru a conduce această planetă. Exercitarea
cea continuă a puterii lui Dumnezeu ţine pămîntul în poziţia sa de rotaţiune. Dumnezeu este acela
care face să răsară soarele pe cer. El deschide zăgazurile cerului şi dă ploaie.

‘El dă zăpada ca lîna,

El presară bruma albă ca cenuşa.’

‘La tunetul Lui, urlă apele în ceruri;

El ridică norii de la marginile pămîntului;
Dă naştere fulgerelor şi ploii,
Si scoate vîntul din cămările lui.’
(Psalm 147,16; Ieremia 10,13.)

Este puterea Lui care produce vegetaţia, care face să apară fiecare frunză, fiecare flaare şi fiecare
roadă." Pe Urmele Marelui Medic, cap. Creaţiunea pămîntului, fgm. 9-13.
Fără îndoială, Dumnezeu a fost în primul rînd, singura Fiinţă capabilă de a crea pămîntul. Tot aşa,
El este şi Singurul care îl poate întreţine în ordinea şi în mersul său obişnuit. Prin urmare, dacă
vreuna dintre făpturile Sale din oricee a marelui univers pune un alt dumnezeu în locul Dumnezeului
cel devărat – cu exepţia cazului în care prezenţa Mîntuitorului are un efect de amînare – puterea lui
Dumnezeu, ca întreţinătoarea a tuturor puterilor uriaşe ale naturii, va fi retrasă din locul acela, şi cu
siguranţă ele vor deveni puteri necontrolate ale unei nimiciri catastrofale. Acei care au comis această
greşeală fatală nu vor muri chiar în acea zi fiindcă Dumnezeu i-ar lovi, ci fiindcă ei înşişi s-au plasat
într-o poziţie în care nu mai pot trăi.
Singura cauză că de ce nu a fost nimicit pămîntul printr-un asemenea dezastru al nimicirii totale
este aceea, că a intervenit mila lui Isus Hristos. Dumnezeu a dat deci lui Adam şi Eva porunca să nu
mănînce din pomul cel oprit pentru a-i feri de moarte. în nici un chip Dumnezeu nu a dat-o pentru a
Se apăra pe Sine sau poziţia Lui. în lucrarea lui Dumnezeu nu există nici o trăsătură de interese
egoiste. în realitate, "restricţia" cea impusă primei perechi era o descoperire adevărată a neprihănirii
celei perfecte a caracterului lui Dumnezeu. Era un act al îndurării şi al bunătăţii, lucrarea unui
Mîntuitor, iar nu a unui tiran.
Dar diavolul L-a înfăţişat pe Dumnezeu cu totul altfel.
În loc de aceasta el a prezentat minciunea, cum că Dumnezeu ar fi urmărit un motiv cu totul egoist
prin faptul că i-a oprit ca să nu se atingă de pom, ca şi cum ar fi vrut să-şi apere poziţia Lui şi s-o
rezerveze numai pentru Sine, ca nimeni altul să nu se bucure de onoareacea înaltă a unui stăpînitor
suprem. El susţinea că pomul cel neobşnuit ar constitui o primejdie pentru aceste planuri divine, căci
ar cuprinde puteri magice, capabile de a-i înălţa pe acei care mîncau din el pe o poziţie egală cu
Dumnezeu. El susţinea că, deoarece Dumnezeu voia să evite aceasta, şi totuşi trăind cu teama că s-ar
putea întîmpla, le-ar fi spus o minciună, şi anume că dacă vor mînca din pom aceasta le-ar atrage
moartea.
În felul acesta Satana L-a prezentat pe Dumnezeul iubirii şi al servirii celei desinteresate faţă de
făpturile Sale, ca un tiran egoist, care caută numai avantajul Său în defavoarea supuşilor Lui. Pe
Dumnezeul adevărului L-a prezentat ca un mincinos.
 Eva a crezut minciunea lui Satana privind desfigurarea caracterului lui Dumnezeu.
În clipa în care a crezut-o, ea s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi s-a unit cu arhirăsculătorul.
Ea a acceptat pe un alt dumnezeu în locul Dumnezeului adevărat, şi ar fi murit chiar în acea zi dacă
Isus nu ar fi intervenit şi ar fi zis: "Lasă ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Omul să mai aibă o
ocazie."
Studiul apariţiei păcatului în cer şi pe pămînt stabileşte legătura cea strînsă între desfigurarea
caracterului lui Dumnezeu şi apariţia răscoalei. Rebeliunea lui Lucifer din cer a început după ce şi-a
format mai întîi o concepţie falsă despre caracterul lui Dumnezeu. După ce a reuşit mai departe să
convingă o parte dintre îngeri cu vederile Sale cele noi despre Dumnezeu, ei s-au alăturat rebeliunii
sale, în timp Adam şi Eva, după ce au obţinut deasemenea aceste vederi false despre caracterul lui
Dumnezeu, s-au unit cu el aici pe pămînt.
Aşa a început răscoala, şi tot aşa s-a petrecut în toate veacurile cele pline de întristare de atunci
încoace.
"Efortul permanent al Satanei este de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului
şi adevăratele probleme puse în joc în lupta cea mare. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii
devine şi dă oamenilor îngăduinţa să păcătuiască. în acelaşi timp îi face să nutrească concepţii greşite
despre Dumnezeu astfel încît să-L privească mai degrabă cu teamă şi cu ură decît cu iubire.
Cruzimea proprie caracterului lui o atribuie Creatorului; aceasta este înfăţişată în sistemele religiei şi
experimentată în felul de închinare. în felul acesta minţile oamenilor sunt orbite, iar Satana şi le
asigură ca mijloace de a lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepţii stricate privitoare la atributele
divine, popoarele păgîne au fost conduse să creadă că sunt necesare sacrificii omeneşti pentru a
asigura favoarea Divinităţii; şi astfel au fost săvîrşite cruzimile cele mai oribile sub diferitele forme
de idolatrie." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, fgm. 21.
"Eforturile Satanei de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, de a face pe oameni să cultive
o concepţie falsă despre Creator şi înfelul acesta să-L privească cu teamă şi ură nu cu iubire;
încercările lui de a da la o parte Legea lui Dumnezeu conducînd pe oameni să se socotească liberi
faţă de cererile ei şi prigonirea acelora care au îndrăznit să se împotrivească amăgirilor lui au fost
urmărite continuu în toate veacurile." idem, cap. Introducere, fgm. 19.
Prin urmare, subiectul privind caracterul lui Dumnezeu nu este ceva aparte de marea luptă. El este
întocmai centrul acesteia. Este imposibil de a înţelege problemele reale în jurul cărora se desfăşoară
lupta, dacă nu este înţeles mai întîi caracterul lui Dumnezeu şi caracterul lui Satana.
Deoarece soarta fiecărui suflet depinde de poziţia pe care o ia în marea luptă, de aici reiese că cu
cît mai bine va înţelege adevăratul caracter al lui Dumnezeu, cu atît mai mult succes va avea în lupta
sa împotriva răului, iar în cele din urmă îl aşteaptă viaţa veşnică.
Adevărul acesta trebuie să iasă la iveală, atunci cînd se recunoaşte că arma cea specială pe care o
foloseşte Satana pentru a conduce sufletele la răscoală împotriva lui Dumnezeu este desfigurarea
caracterului lui Dumnezeu. Cu cît mai mult îi poate convinge pe oameni prin aceste amăgiri, cu atît
mai nelegiuiţi şi răsculători devin ei. Aceasta este mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu cît şi a istoriei.
În lumina acestor fapte, care studiu ar fi mai important ca tocmai cel urmărit aici?

Capitolul 4
Caracterul lui Dumnezeu şi sfîrşitul marii lupte

Doveziile prezentate din Cuvîntul lui Dumnezeu confirmă adevărul că marea luptă a început prin
desfigurarea caracterului lui Dumnezeu. Mai departe, extinderea şi continuitatea luptei celei duse de
Satana s-a desfăşurat prin aceleaşi mijloace. în felul acesta se manifestă cauza şi efectul – cauza fiind
stabilirea unei vederi greşite despre Dumnezeu, iar efectul dezvoltarea unei rebeliuni nelegiuite.
 Este un principiu vrednic de încredere că odată ce a fost descoperită cauza unei probleme, s-a
descoperit şi mijlocul rezolvării ei. De aceea, atît de sigur după cum răspîndirea unor vederi greşite
despre caracterul lui Dumnezeu a produs răscoala cea păcătoasă, tot atît de sigur va cuprinde
prezentarea adevărului despre Dumnezeu mijlocul de vindecare cu urmările opuse corespunzătoare.
în felul acesta oamenii se întorc de la păcat la neprihănire, de la răzvrătire la loialitate.
De aceea, numai acei care înţeleg aceste lucruri ştiu unde se află soluţia. Fără îndoială, fiecare
copil adevărat al lui Dumnezeu doreşte mai mult ca orice să vadă sfîrşitul mizeriei celei îndelungate
şi întunecate, sfîrşitul răscoalei şi al înstrăinării de Dumnezeu, şi să-i ajute pe alţii să apuce pe
aceeaşi cale.
Astfel, în timp ce lucrarea lui Satana şi a urmaşilor lui este de a reprezenta greşit caracterul lui
Dumnezeu, pentru a intensifica răscoala cea răutăcioasă împotriva Lui, pe de altă parte lucrarea lui
Dumnezeu şi a copiilor Lui este de a descoperi neprihănirea lui Dumnezeu atît de corect, încît să
pună capăt răzvrătirii în această lume şi să restabilească pacea şi prosperitatea loialităţii depline faţă
de Domnul.
Preeminent în această lucrare de restabilire divină este Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu.
La venirea Sa pe pămînt, El nu a venit doar pentru a-l salva pe om prin jertfa Lui, ca să nu fie lovit
de pedeapsapăcatului, ci şi pentru a-l salva prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu în opoziţie
cu susţinerile lui Satana. Aceasta nu vrea să zică ca şi cum moartea lui Hristos de pe cruce nu ar fi
esenţială pentru salvarea noastră. Noi recunoaştem aici adevărul cel veşnic pe deplin, că fără moartea
lui Hristos nici unul din noi n-ar fi mîntuit.
Dar trebuie să accentuăm faptul că rolul lui Hristos ca Revelator al caracterului cel adevărat al lui
Dumnezeu a fost la fel de necesar pentru încheierea marii contraverse şi mîntuirea celor pierduţi,
după cum a fost de necesară şi jertfa Sa supremă de pe cruce. Isus a venit anume ca să arate îngerilor
şi oamenilor cum este Dumnezeu în realitate.
El a venit pentru a împlini această lucrare într-un timp cînd "pămîntul s-a întunecat din cauza
înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele întunecoase să poată fi luminate,
Pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea cea înşelătoare a lui Satana trebuia să
fie sfărîmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor
de guvernare ale lui Dumnezeu; El doreşte numai serviciu din iubire, şi iubirea nu poate fi ordonată;
ea nu poate fi cîştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubire. A cunoaşte pe
Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui
Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din întreg universul. Numai Acela care
cunoştea înălţimea şi adîncimea iubirii lui Dumnezeu putea s-o facă cunoscut. Peste noaptea
întunecată a lumii trebuia să răsară ‘Soarele neprihănirii, cu tămăduirea sub aripile Lui’. (Maleahi
4,2.)" Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, fgm. 8.
"Fiul lui Dumnezeu a venit pe pămînt pentru a descoperi oamenilor caracterul Tatălui, ca ei să
înveţe să I se închine în duh şi adevăr." Counsels to Teachers, pag. 28.
Afară de aceasta mai stă scris: "Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului."
1Ioan 3,8.
De aceea, Isus a venit pe pămînt ca să descopere caracterul lui Dumnezeu şi ca să nimicească
lucrările diavolului. De la bun început se poate vedea, că acestea nu sunt două lucrări diferite. Este
aceeaşi lucrare, căci lucrarea diavolului de a-i conduce pe oameni la răscoală depinde mai întîi de
amăgirea lor reuşită cu privire natura lui Dumnezeu. Deci, descoperirea naturii celei adevărate a lui
Dumnezeu aşa încît diavolul să nu-i mai poată amăgi pe îngeri şi pe oameni, înseamnă a nimici
lucrările diavolului. Aceasta îl face incapabil de a opera.
Nici chiar pentru Hristos lucrarea aceasta nu a fost uşoară. Amăgirile lui Satana au pătruns mult
mai adînc şi s-au răspîndit mult mai departe decît îşi închipuie majoritatea. Deoarece nu am înţeles
pînă unde au mers lucrurile, De aceea nici noi nu am putut aprecia sarcina cea extraordinară impusă
asupra lui Dumnezeu şi asupra lui Hristos privind răspunderea lor de a libera universul de puterea lui
Satana. Dacăaceasta nu ar fi fost decît o luptă între două puteri, ea s-ar fi terminat numaidecît.
Dumnezeu dispune de o putere infinită, în comparaţie cu care, şi împotriva căreia Satana poate să
mobilizeze doar o putere microscopică. Dar problema care trebuie rezolvată prin Marea luptă nu este
aceea, dacă Dumnezeu este mai tare decît Satana sau nu. Problema este legată de natura cea reală a
caracterului şi guvernării lui Dumnezeu.
Este un lucru firesc de a crede că Cuvîntul lui Dumnezeu are ultimul cuvînt de spus în orice
divergenţă. De cîte ori nu au dorit oamenii ca Domnul să vorbească în mod direct şi cu glas tare într-
o situaţie problematică sau alta. Ei cred cu fermitate, că aceasta ar rezolva problema chiar în locul şi
în clipa aceea. Dar dovada istoriei arată că numai Cuvîntul lui Dumnezeu nu este suficient pentru a
rezolva aceste probleme mici sau mari. Dacă ar fi de ajuns, marea luptă nu ar fi existat niciodată.
Era odată o vreme cînd nu a existat decît Cuvîntul Dumnezeului celui viu. Privind acest Cuvînt, nu
exista nici o îndoială sau neînţelegere. Apoi a venit timpul cînd Cuvîntul a fost atacat. După ce s-a
desvoltat această divergenţă, Domnul a adunat întreaga oştire cerească şi a prezentat în modul cel
mai clar constituţia guvernării Sale, explicînd că de ce situaţia era aşa cum era. Vezi Patriarhi şi
Profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul, fgm. 10-12.
În felul acesta cuvîntul lui Satana a fost întîmpinat prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu a
rezolvat problema, ceea ce se vede prin faptul că Satana şi urmaşii săi au devenit tot mai hotărîţi în
împotrivirea lor, fiindcă nici nu au crezut acest Cuvînt şi nici nu L-au acceptat. De aceea, trebuia
acordat un timp în care Satana putea să-şi demonstreze natura cea reală a pretenţiilor sale, iar
Dumnezeu şi Hristos trebuiau să-şi desfăşoare pe de altă parte caracterul cel adevărat al poziţiei Lor.
Din această cauză Domnul a permis ca marea luptă să continue dealungul tuturor veacurilor, şi pînă
ce această ţintă nu va fi împlinită, marea luptă nu va înceta.
Aceasta înseamnă, că lupta va continua, Hristos nu Se va întoarce, păcatul nu va înceta, şi moartea
va stăpîni mai departe, pînă ce atît îngerii cît şi oamenii vor vedea la fel natura cea reală a
caracterului şi guvernării lui Dumnezeu în contrast izbitor cu caracterul şi guvernarea lui Satana.
Cînd aceasta va fi realizat; cînd orice întrebare privind adevărul şi rătăcirea va fi lămurită pentru
totdeauna; abia atunci, şi numai atunci va veni sfîrşitul. Dincolo de aceasta nu va mai fi nici o
amînare. în momentul în care ţinta va fi împlinită, va fi venit şi sfîrşitul.
Mulţi înţeleg, ca şi cum Satana a amăgit a treia parte dintre îngeri, a treia parte din oştirea
cerească. Dar Biblia nu spune aşa. Ea zice mai degrabă, că acesta era numărul acelora care l-au
urmat. Bagă de seamă ce zice Cuvîntul: "Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi
le arunca pe pămînt ..." Apocalipsa 12,4. Satana a aruncat deci a treia parte din stelele cerului, a treia
parte dintre îngeri pe pămînt. Va să zică, că această treime i-a urmat pînă la apogeul răzvrătirii sale.
"Satana a cîştigat a treia parte dintre îngeri pentru răscoala lui. Depărtîndu-se din faţa Tatălui şi a
Fiului Său, ei s-au unit cu instigatorul rebeliunii." "După izbucnirea nemulţumirii lui Satana din cer,
el nu şi-a manifestat-o înaintea lui Dmnezeu şi a lui Hristos; ci s-a mestecat printre îngerii care îl
socoteau desăvîrşit. El leînfăţişa ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut nedreptate prin preferinţa lui
Hristos. Urmarea acestei desfigurări era, că prin simpatia pe care o aveau faţă de el a treia parte
dintre îngeri şi-a pierdut nevinovăţia, poziţia lor înaltă şi căminul lor cel fericit." Mărturii, vol. 3,
cap. Lucrarea în comunităţi, fgm. 27; vol. 5, cap. Amăgirea păcatului, fgm. 6.
În aceste declaraţii nu se face nici o referire la efectul pe care l-au avut amăgirile lui Satana asupra
celorlalţi. Aceste declaraţii lămuresc doar faptul că două treimi dintre îngeri au rămas loiali lui
Dumnezeu, iar în mod firesc se susţine că nu toţi ar fi fost influenţaţi prin sofistăriile diavolului. Ne
gîndim astfel, fiindcă inclinaţia noastră este de a înţelege loialitatea ca şi cum ar exclude orice
întrebare sau îndoială cu desăvîrşire. Este adevărat că loialitatea se întăreşte şi se desăvîrşeşte prin
îndepărtarea tuturor îndoielilor şi bănuielilor, dar, pe de altă parte, prezenţa acestora nu nimiceşte în
orice caz loialitatea, deşi o poate slăbi.
Adevărul este că toţi îngerii au fost afectaţi cel puţin în parte prin amăgirile marelui vrăjmaş.
Nesiguranţa cu privire la Dumnezeu, la caracterul Lui şi la principiile guvernării Sale a luat
asemenea proporţii, încît au fost cîştigaţi întrucîtva pentru cauza lui Satana. Această situaţie a
continuat dealungul veacurilor care s-au perindat de la căderea lui Lucifer pînă la crucea de pe
Golgota. Această perioadă include cel puţin patru mii de ani de timp şi de activitate, în care I-au
slujit lui Dumnezeu cu anumite rezerve, fiind convinşi că cazul lui Satana trebuia dovedit. Ei au
putut să slujească lui Dumnezeu în ciuda acestor rezerve, fără de a-I refuza loialitaea şi a se ataşa de
partea lui Satana.
"Atît pentru îngeri cît şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul: ‘S-a sfîrşit’, a avut o profundă
semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. împreună
cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos.
Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat, pînă la
moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmîntat în aşa fel în înşelăciune încît chiar fiinţele
cereşti n-au înţeles principiile sale. Ele nu au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui.
El afost o fiinţă de o minunată putere şi slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre
Lucifer, Domnul spunea: ‘Ajunsesei la ceamai înaltă desăvîrşire, erai plin de înţelepciune şi
desăvărşit în frumuseţe.’ (Ezechiel 28,12.) Lucifer fusese heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina
prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, el fusese pe treapta cea mai înaltă, avînd un rol
proeminent în a descoperi Universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a
înşela a fost cu atît mai amăgitoare şi descoperirea caracterului său cu atît mai dificilă, datorită
poziţiei sale înalte pe care o avusese la Tatăl.
Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau, tot atît de uşor cum cineva poate
arunca o pietricică pe pămînt; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă.
Puterea constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de
natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire. Mijloacele ce trebuie să
fie folosite sunt prezentarea acestor principii. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi
iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de siguranţă veşnică, iar în
consfătuirile din cer se hotărîse ca să se dea timp lui Satana pentru a-şi desvolta principiile care
stăteau la temelia sistemului lui de cîrmuire. El susţinuse că aestea sunt superioare principiilor lui
Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi
văzute de Universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 2-6.
Consideră cu atenţie cîteva puncte mai principale din aceste citate.
"Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat, pînă
la moartea Domnului Hristos ... Ele nu au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui."
"... puterea sa de a înşela a fost cu atît mai amăgitoare şi descoperirea caracterului său cu atît mai
dificilă, datorită poziţiei sale înalte pe care o avusese la Tatăl."
"S-a dat timp Pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de
Universul ceresc."
Prin urmare, pînă şi îngerii şi locuitorii cei loiali ai întregului univers au fost amăgiţi în parte prin
sofistăriile marelui amăgitor. Ei nu au fost amăgiţi pînă acolo, încît să abandoneze loialitatea lor faţă
de Dumnezeu, dar suficient pentru a simpatiza întrucîtva cu Satana. Această ultimă legătură de
simpatie cu Satana a fost ruptă pe deplin prin crucea de pe Golgota.
"Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El s-ar fi supus măcar într-un singur lucru lui
Satana, pentru a scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului ar fi
triumfat. Hristos şi-a plecat capul şi a murit, dar a păstrat cu tărie credinţa Sa şi supunerea Sa faţă de
Dumnezeu. ‘şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia
Dumnezeului nostruşi stăpînirea Hristosului Lui; pentrucă pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi
pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.’ (Apocalipsa 12,10.)
Satana a văzut că masca sa a fost trasă jos. Administraţia sa fusese descoperită înaintea îngerilor
necăzuţi şi înaintea Universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsînd sîngele Fiului lui
Dumnezeu, el se desrădăcinase din simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte lucrarea lui avea să fie
restrînsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, nu mai putea să mai întîmpine pe îngerii ce
veneuu din curţile cereşti şi înaintea lor să acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele
întunericului şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a
fost ruptă." idem, fgm. 14, 15.
Priveşte cu atenţie informaţia cea cuprinsă aici, în special ultima propoziţie. Pe crucea de pe
Golgota a încett ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească. Este un lucru de a avea
simpatie pentru cineva dar este cu totul altceva dacă există simpatie între tine şi persoana respectivă.
A avea simpatie pentru diavolul şi nimic mai mult decît aceasta, înseamnă a-l compătimi cu durere
din pricina situaţiei sale fără de speranţă, dar tot în acelaşi timp a nesocoti filozofia, intenţiile,
metodele şi comportarea sa. Orice creştin adevărat îl va simpatiza pe Satana în aceste sens.
Dar dacă simpatia există între noi şi diavolul, aceasta înseamnă că recunoaştem ca şi cum el ar fi
în drept, cel puţin într-o măsură oarecare. Aceasta înseamnă a crede, chiar şi inconştient, că dînsul
are un motiv, că unele dintre metodele sale sunt bune, şi că nu merită să fie tratat cu atîta asprime
după cum e cazul.
Este imposibil de a fi supuşi cuttotul lui Dumnezeu cîtă vreme există o asemenea simpatie între noi
şi Satana, în ciuda faptului că ne-am hotărît să rămănem credincioşi (loiali) lui Dumnezeu. Aşa era în
cazul îngerilor loiali pînă la crucea de pe Golgota, căci abia atunci, şi nicidecum înainte a fost ruptă
ultima verigă a simpatiei între Satana şi lumea cerească.
Dar, după ce a fost ruptă ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească, prin faptul că
au văzut natura cea adevărată a minciunilor sale împotriva lui Dumnezeu, ei au văzut şi au înţeles
caracterul lui Dumnezeu aşa cum este în realitate. Hristos a nimicit lucrările diavolului din sufletul
lor, şi scopul marii contraverse s-a împlinit pentru ei. Prin urmare, dacă numai îngerii ar fi fost
implicaţi în această luptă, sfîrşitul lui Satana ar fi venit deja la moartea lui Hristos. Dar ceea ce s-a
realizat pentru îngeri trebuia să fie îndeplinit şi pentru oameni, căci în timp ce îngerii au văzut
caracterul cel adevărat al lui Dumnezeu şi al lui Satana, omul încă nu l-a văzut, şi nici acum încă nu-l
vede.
De fapt, chiar şi neprihăniţii lui Dumnezeu vor rupe abia în timpul

Diagramm:

DESCOPERIREA CEA DEPLINĂ A LUI DUMNEZEU îNCHEIE MAREA

CONTROVERSĂ

Căderea lui Satana Golgota Strîmtorarea lui Iacov

Timp de peste 4000 de ani, două treimi dintre îngeri şi din universul cel loi L-au urmat pe
Dumnezeu cu îndoieli şi reţineri.

Oamenii cei căzuţi rămîn amăgiţi. Marea controversă continuă în timp ce Dumnezeu depune
eforturi pentru a descoperi omului caracterul Său cel adevărat cît şi caracterul lui Satana.

A treia parte dintre îngeri îi urmează într-o răscoală deschisă.

Dumnezeu şi Satana descoperiţi aşa cum sunt în realitate. îngerii şi lumile necăzute sunt convinse
pe deplin.

Dumnezeu şi Satana sunt din nou descoperiţi exact aşa cum sunt. Pînă şi nelegiuiţii sunt convinşi
pe deplin.

Marea luptă a fost provocată prin desfigurarea caracterului lui Dumnezeu.

Abia după îndreptarea caracterului Său prin declaraţie şi prin demonstraţie marea luptă va
fi încheiată.
 strîmtorării lui Iacov ultima verigă a simpatiei cu Satana. Indiferent că o ştim azi sau nu, dar pînă
şi acei care umblă în cea mai strînsă legătură cu Dumnezeu mai au încă o măsură oarecare de
simpatie cu Satana şi cu căile sale. Abia în timpul cercării eelei din urmă vom fi liberaţi definitiv de
ea. "Timpul strîmtorării este tocitoarea (proba cea de foc) care va produce caractere asemănătoare cu
a lui Hristos. Acesta este mijlocul prin care poporul lui Dumnezeu va fi făcut în stare să-l lepede pe
Satana şi ispitele sale. Ultima luptă îl va descoperi pe Satana în caracterul său adevărat, ca un tiran
crud, săvîrşind pentru ei ceea ce nimic altceva nu ar fi putut să facă: toată simpatia lor cu el va fi
desrădăcinată. Căci a iubi şi a nutri păcatul înseamnă a iubi şi a simpatiza cu autorul lui, cu vrăjmaşul
de moarte al lui Hristos. Scuzînd păcatul şi ţinîndu-ne cramponaţi de perversitatea caracterului, astfel
simpatizăm cu Satana şi îi aducem omagii." The Review and Herald, 12 aug., 1884. Deasemenea în
Our High Calling, pag. 321.
Deoarece această lucrare este încă în perspectivă să fie împlinită pentru fiinţele omeneşti, Pentru
ca scopul marii lupte să fie împlinit pentru ei la fel după cum a fost împlinit pentru îngeri, de aici
reiese că lupta nu a fost încheiată pe crucea de pe Golgota, după cum stă scris:
"Cu toate acestea Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era
cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine
lămurite şi pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul ca şi îngerii, trebuie
să vadă contrastul dintre Prinţul Vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să
slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 16.
Prin urmare, cînd Mîntuitorul a descoperit caracterul lui Dumnezeu înaintea îngerilor aşa cum este
în realitate, descoperindu-l astfel şi pe Satana aşa cum este în realitate, El a dus lucrarea de încheiere
a marelui conflict cu un pas foarte însemnat înspre sfîrşit. Dezvoltarea progresivă a acesteia e
descrisă clar în Apocalipsa 12. Confruntarea care a avut loc la început în cer, şi care a sfîrşit cu
îndepărtarea lui Satana din locurile cereşti e descrisă în versetele 7-9.
"Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. şi balaurul cu îngerii lui
s-au luptat şi ei,
Dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întraaga lume,
a fot aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui."
Ţine cont, că Satana a fost aruncat aici pe pămînt. Cerul era locul din cre a fost aruncat, dar el a
avut mai departe ocazia de a-i întîmpina pe îngeri în timp ce se coborau şi se înălţau la cer, şi "să
acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunericului şi murdareale păcatului." Hristos
Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 15. Dar această activitate a fost terminată abia în clipa în care a
fost aruncat jos (în clipa în care a fost lepădat), la moartea lui Hristos. Mai întîi el a fost aruncat pe
pămînt (dat afară), iar apoi a fost aruncat jos (lepădat). (Biblia engleză.)
"Hristos şi-a plecat capul şi a murit, dar a păstrat cu tărie credinţa Sa şi supunerea Sa faţă de
Dumnezeu. ‘şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum, a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia
Dumnezeului nostru şi stăpînirea Hristosului Lui; pentrucă pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi
pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.’ (Apocalipsa 12,10.)" idem, fgm. 14.
Citatul acesta confirmă că diavolul a pierdut mult teren din pricina biruinţei pe care Hristos a
cîştigat-o în timpul vieţii Sale de pe pămînt. îngerii au fost liberaţi de puterea lui. Amăgirile sale nu
mai aveau nici o influenţă asupra gîndirii lor. Loialitatea lor a devenit mai întemeiată şi mai
puternică ca oricînd. Din această cauză a fost cu adevărat o mare bucurie în întregul univers din
pricina mîntuirii cîştigate prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu în persoana lui Hristos.
Din acest motiv zice Cuvîntul: "De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri;"
Apocalipsa 12,12. Este de remarcat faptul, că acest strigăt vine după ce balaurul cel bătrîn a fost
aruncat jos (lepădat) la moartea lui Hristos.
 Dar timpul de bucurie al universului cel necăzut nu este timpul pentru cîntări de bucurie pe acest
pămînt, dintr-un motiv foarte întemeiat. în primul rînd, înainte de Golgota toată energia Satanei şi a
îngerilor săi a fost concentrată pe două ţinte, prin faptul că îi atacaseră atît pe îngeri cît şi pe oameni.
Dar după răstignirea lui Hristos, i s-a permis să-şi îndrepte toată puterea asupra copiilor oamenilor.
Toată atenţia sa e îndreptată acum asupra lor.
În al doilea rînd, pierderile cele grozave pe care a trebuit să le sufere la răstignirea lui Hristos nu-l
descurajează, ci îl înnebunesc doar cu o furie şi mai disperată, dedîndu-se la o activitate şi mai
hotărîtă, fiindcă şie că timpul lui e acum prescurtat şi trebuie să lucreze cu o nebunie înfierbîntată
pentru a amîna ziua nimicirii sale finale. Toată furia aceasta este îndreptată împotriva omului. De
aceea stă scris cu privire la acei care trăiesc pe pămînt după răstignirea lui Hristos: "Vai de voi,
pămînt şi mare; Căci diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină
vreme." Apocalipsa 12,12.
Înfrîngerea cea suferită de marele nostru împotrivitor prin crucea de pe Golgota a fost şi o biruinţă
răsunătoare pentru cauza neprihănirii. Acolo s-a cîştigat un teren, care nu va mai fi pierdut niciodată,
fiindcă îngerii şi lumile necăzute în păcat sunt acum pentru totdeauna liberi de argumentele
amăgitoare ale lui Satana.
Dar în timp ce au fost cîştigate mari biruinţe, totuşi nu s-a obţinuto restabilire deplină. Trebuie să
mai aibă loc încă o mare luptă, prin care se va realiza pentru om ceea ce a fost realizat pentru
universul necăzut. Biruinţa va fi cîştigată exact aşa, după cum a cîştigat-o Hristos, căci trebuie să
biruim "după cum şi El a biruit". Apocalipsa 3,21.
Pentru a înţelge cum va fi dată şi cîştigată ultima luptă, trebuie să înţelegem doar cum a cîştigat
Hristos biruinţa asupra diavolului. Mai întîi, trebuie să recunoaştem că cel mai greu de demascat este
o persoană care umblă cu minciuni şi învinuiri. A lovi înapoi cu contraacuzaţii este cu totul inefectiv.
Cel mult, revanşele slujesc doar pentrgrava şi mai mult problema, dar, – cel mai rău – ele întăresc
chiar sprijinul cel acordat acuzatorului de la început.
Folosirea forţei este deasemenea contra-productivă, căci ea produce simpatie în favoarea celui
răsculat prin tendinţa cea firească de a ţine cu cel desavantajat.
Există doar o singură cale pentru a descoperi răutatea în plinătatea ei, şi aceasta este de a o expune
neprihănirii celei depline. Dumnezeu este neprihănire. întregul Său caracter este neprihănire. De
aceea, dezvăluirea păcatului prin descoperirea neprihănirii nu era altceva decît dezvăluirea păcatului
prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu.
În toată viaţa Sa de pe pămînt, tocmai aceasta a descoperit-o Hristos în fiecare zi, şi toată ziua cît
era de lungă. A-L privi pe Hristos înseamnă a-L vedea pe Tatăl. El a arătat prin exemplul Său ceea ce
este Tatăl, şi tot ce este Tatăl. El a demonstrat cum tratează Tatăl problema păcatului, cum se poartă
El faţă de păcătoşi şi faţă de vrăjmaşii Săi cei mai înverşunaţi. El a dovedit aceasta atît prin viaţa cît
şi prin învăţăturile Sale.
Descoperirea Tatălui prin Hristos era atît de perfectă şi de deplină, încît la întrebarea lui Filip,
"Doamne, arată-ne pe Tatăl", El a putut să răspundă, "De atîta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut
Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl?" Ioan 14,8.9.
"Tot ce trebuie să ştie sau ce poate să ştie omul despre Dumnezeu a fost descoperit prin viaţa şi prin
caracterul Fiului Său." Mărturii, vol. 8, cap. Cunoştinţa cea adevărată şi cea falsă de Dumnezeu,
subtitlul Descoperirea lui Dumnezeu prin Hristos, fgm. 1.
Mai tîrziu ne vom ocupa mai pe larg cu lucrarea lui Hristos ca Revelator al caracterului lui
Dumnezeu. Ceea ce vrem să stabilim acum este, că prin această descoperire Hristos l-a putut birui pe
Satana atît de răsunător, încît universul cel necăzut a fost liberat pe deplin şi pentru toată veşnicia de
puterea amăgitoare a lui Satana.
Isus a descoperit caracterul lui Dumnezeu în toată viaţa Sa, şi în timp ce proceda astfel, Satana îşi
desfăşura forţele sale pentru a zdrobi această descoperire desăvîrşită. Dar Isus a continuat să umble
neabătut şi cu credincişie pe calea Lui, ceea ce l-a făcut pe Satana să arunce şi mai mult armament în
război în eforturile sale disperate dea zdrobi mărturia lui Dumnezeu cea dată prin Hristos. în cele din
urmă, Hristos, la fel de nebiruit ca şi la început, a fost înălţat pe cruce pentru a da prin sacrificiul cel
suprem cea mai puternică şi strălucită descoperire a caracterului şi neprihănirii lui Dumnezeu. în
toată veşnicia nu va mai putea fi dată niciodată o manifestare atît de deplină şi de clară despre
Dumnezeu, pentru a-L prezenta aşa cum este în realitate. Această descoperire este centrul şi punctul
culminant din toată istoria trecutului şi a viitorului. Ea este apogeul tuturor realizărilor divine, în
comparaţie cu a cărei lumini strălucitoare toate celelalte lucruri sunt întunecate.
Această desfăşurare a neprihănirii celei mai supreme l-a obligat pe diavolul să-şi descopere
propriul său caracter păcătos în răutatea lui cea mai deplină. El nu avea încotro. Dacă nu L-ar fi
atacat pe Hristos, dacă ar fi înţeles că prin prigonirea Lui avea să se aducă singur în primejdie, şi
dacă prin urmare s-ar fi retras din luptă, oricum el ar fi pierdut. Singura sa speranţă consta în
aruncarea tuturor rezervelor în război, nădăjduind că astfel va putea să strice mărturia Fiului lui
Dumnezeu şi al omului. Dar nu a reuşit, şi prin eşuarea lui nu a putut să cîştige nici un avantaj în faţa
universului necăzut. Ei au văzut această manifestare simultană a luminii celei divine şi a
întunericului diavolesc, iar Satana şi-a pierdut – pentru toată veşnicia – influenţa asupra lor.
Ceea ce a realizat Hristos pe cruce nu mai trebuie repetat niciodată. Ceea ce a pierdut Satana
acolo, el nu va mai recîştiga niciodată. De aceea lucrează el acum în mod disperat pentru a păstra cee
mai are – cugetele oamenilor care nu au fost liberate prin răstignirea lui Hristos de puterea sa, simplu
din motivul că nu au văzut nici plinătatea slavei caracterului lui Dumnezeu şi nici profunzimea
naturii satanice care s-a desfăşurat acolo.
Aşadar, scopul marii lupte încă nu s-a împlinit pentru om. Pînă la împlinirea lui lupta va continua
şi trebuie să continue, indiferent cît va dura. Mai trebuie să se împlinească o descoperire atît de
cuprinzătoare şi de deplină a neprihănirii lui Dumnezeu, care este Legea şi caracterul lui Dumnezeu,
încît Satana va fi obligat să prezinte din nou plinătatea caracterului său nelegiuit în aşa măsură ca şi
oamenii cei căzuţi care au lepădat adevărul lui Dumnezeu să vadă această deosebire şi să renunţe la
supunerea lor sub stăpînirea lui Satana.
Dar Hristos nu se reîntoarce pe pămînt pentru a repeta demonstraţia cea dată deja. El are alte
planuri. Ultima şi cea mai deplină descoperire a caracterului lui Dumnezeu: îndurător, plin de milă,
de bunătate şi de dreptate, va fi dată prin poporul Său. Hristos va descoperi prin ei exact ceea ce a
descoperit El însuşi cînd a umblat ca om pe pămînt.
Numai fiindcă Hristos va fi în stare să împlinească această ţintă, va fi împlinit în cele din urmă şi
scopul marii lupte cu privire la oameni, după cum s-a împlinit cu privire la îngeri. Abia atunci
Mîntuitorul Se va putea întoarce şi Se va întoarce. Sfînta Scriptură arată foarte clar că ultima
descoperire a caracterului Său va fi dată prin copiii Săi. Acesta este un fapt pe care trebuie să-l
înţeleagă fiecare creştin, care vrea să-şi ocupe în mod efectiv locul său cel rînduit în evenimentele
încheietoare din această luptă îndelungată. Neînţelegerea acestui fapt va rezulta într-o pregătire
inadecvată şi îndreptată înspre o direcţie greşită, ceea ce va descalifica sufletul ca să nu facă parte din
oştirea cea din urmă a Domnului.
Din această cauză au fost scrise următoarele cuvinte de avertizare: "Pentru a putea suporta
încercarea din faţa lor, ei (poporul lui Dumnezeu care va trece prin timpul strîmtorării şi al luptei
finale) trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvîntul Său; ei îl pot
cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, a cîrmuirii şi a planurilor Sale,
şi dacă lucrează în armonie cu ele." Tragedia veacurilor, cap. Sfînta Scriptură o apărare sigură, fgm.
2.
Sfatul acesta nu zice, că dacă vor avea o concepţie corectă despre caracterul, guvernarea şi
intenţiile lui Dumnezeu, singurul avantaj al acelora care trăiesc în aceste timpuri din urmă şi care vor
întîmpina această cercare şi răspundere finală, ar fi doar o poziţie mai bună. El nu zice aceasta, căci
dacă aceasta ar fi ceea ce exprimă, atunci ar fi în mare măsură aşa, că oricum ai face, nu contează că
llegi sau nu înţelegi aceste lucruri; oricum am birui.
Citatul acesta ne avertizează în schimb, că nu avem aceste posibilităţi. Ori vom înţelege natura cea
reală a caracterului, a guvernării şi a scopurilor lui Dumnezeu cum trebuie, şi vom lucra în de acord
cu ele, ori nu vom fi în stare de a suporta cercarea din faţa noastră. A eşua în acest timp şi sub aceste
împrejurări înseamnă că niciodată nu vom primi viaţa veşnică. în lumina acestor considerări,
importanţa de a avea o cunoştinţă exactă şi bine întemeiată asupra caracterului lui Dumnezeu, a
felului guvernării şi a scopului intenţiilor Lui, nu poate fi pronunţată în mod exagerat.
Ultima mişcare a poporului lui Dumnezeu pe care o va folosi Domnul pentru manifestarea cea
finală a caracterului Său e descrisă în mod profetic în Apocalipsa 18,1: "După aceea, am văzut
pogorîndu-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pămîntul s-a luminat de slava lui."
Trebuie să precizăm aici pe scurt că aceasta este ultima solie care va fi dată lumii. înainte de
aceasta, Dumnezeu va fi trimis deja multe avertizări, instrucţiuni şi cereri, dar după vestirea acesteia
nici una nu va mai fi. Aceasta reiese din următoarea declaraţie.
"Apocalipsa 18 arată spre vremea cînd, ca urmare a lepădării întreitei avertizări din Apocalipsa
14,6-12, biserica va ajunge în starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care
este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Această solie esteultima care va
mai fi dată lumii. şi ea îşi va îndeplini lucrarea." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă,
ultimul fgm.
În Tragedia veacurilor există un capitol întreg care se ocupă cu descrierea vestirii soliei din
Apocalipsa 18,1-4. Titlul capitolului este "Ultima avertizare". Fragmentul trei al acestui capitol zice:
"Aceste înştiinţări (ale îngerului din Apocalipsa 18) unite cu solia îngerului al teilea, constituie
avertizarea finală care va fi dată locuitorilor pămîntului."
Cel de al doilea punct care trebuie stabilit este că îngerul e folosit ca simbol. îngerii nu vor veni în
mod personal pe acest pămînt pentru a vesti aceste solii. Aceasta o înţelegem prin felul în care au
fost vestite primele trei solii îngereşti. Sfînta Scriptură declară că ele sunt date prin mişcările de
oameni de pe acest pămînt. Tot aşa va fi şi cu ultima solie prezisă în Apocalipsa 18,1. Această solie
va fi dată prin mişcarea poporului lui Dumnezeu.
Aceasta iese şi mai clar în evidenţă prin următoarele cuvinte din Tragedia veacurilor, cap. Ultima
avertizare, fgm. 3: "De aici mişcarea simbolizată printr-un înger, coborînd din cer, luminînd
pămîntul cu slava lui, şi strigînd cu un glas puternic, făcînd cunoscute păcatele Babilonului."
Acum trebuie să punem întrebarea: "Cu a cărui strălucire va fi luminat pămîntul?"
De obicei se răspunde: "Cu strălucirea (slava) lui Dumnezeu." Aceasta este adevărat, dar versetul
nu zice aşa, ci: "... am văzut pogorîndu-se din cer un alt înger, ... şi pămîntul s-a luminat de slava
lui."
Întreg pămîntul va fi luminat de slava îngerului. Este adevărat că şi aceasta este în primul rînd
slava lui Dumnezeu, căci de la Dumnezeu provine. Dar i-a fost acordată atît de real îngerului, încît a
devenit proprietatea lui, şi poate fi descrisă deci ca a lui.
Ce este slava îngerului şi slava lui Dumnezeu?
După cum e folosit în Sfînta Scriptură, cuvîntul "slavă", cu referire specială la Dumnezeu, are
două înţelesuri. în cele mai multe cazuri omul îl aduce în legătură cu o desfăşurare orbitoare a unei
străluciri fizice exterioare, şi, fără îndoială, persoana şi tronul lui Dumnezeu este înconjurat de o
asemenea strălucire plină de slavă. Atît Daniel cît şi Isaia au fost martori ai unei asemenea străluciri.
Daniel a descris cele văzute de el prin următoarele cuvinte: "Mă uitam la aceste lucruri, pînă cînd s-
au aşezat nişte scaune de domnie. şi un îmbătrînit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi
părul capului Lui era ca nişte lînă curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele
Lui ca un foc aprins.
Un rîu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori
zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile." Daniel 7,9.10.
Iată cum descrie Isaia slava lui Dumnezeu: "În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul
şezînd pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.
Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi
acopereau picioarele, şi cu două zburau.
Strigau unul la altul, şi ziceau: Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oştirilor; Tot pămîntul este plin de
mărirea Lui;
şi se zguduiau uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum." Isaia 6,1-4.
Dar cuvîntul "slavă" mai are încă un alt înţeles afară de acela al unei lumini radiatoare şi
strălucitoare şi al unei puteri copleşitoare. Cînd Moise L-a rugat pe Domnul ca să-i arate slava,
Domnul i-a descoperit caracterul Său. Iată răspunsul Domnului la cererea lui Moise: "Voi face să
treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea (engl. bunătatea) Mea, şi voi chema numele Domnului
înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă." Exod
33,19.
La timpul cel indicat, Domnul şi-a împlinit cuvîntul: "Domnul S-a pogorît într-un nor, a stătut
acolo lîngă el, şi a rostit Numele Domnului.
şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie,
Care îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul,
dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în
copiiicopiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam." Exod 34,5-7.
Moise L-a rugat pe Dumnezeu anume ca să-i arate slava. Domnul nu i-a refuzat această cerere.
Totuşi, ca răspuns, El nu i-a arătat strălucirea splendoarei Sale fizice şi exterioare, ci minunăţia
caracterului Său măreţ şi iubitor. De aici deducem că slava lui Dumnezeu este caracterul Lui. Cu cît
mai mult studiăm Cuvîntul lui Dumnezeu, cu atît mai clar iese aceasta la iveală.
Cînd Isus a venit pe pămînt, El a lăsat toată slava Sa fizică în cer. Din punct de vedere fizic El era
o persoană foarte simplă şi neatractivă, după cum îl descrie profeţia din Isaia 53,2: "El a crescut
înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pămînt uscat. N-avea nici frumuseţe,
nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă."
Dar în ciuda simplităţii arătării Sale exterioare, El a descoperit slav lui Dumnezeu acelora care,
prin discernămîntul spiritual pe care îl aveau, au putut s-o vadă. "şi Cuvîntul s-a făcut trup, şi a locuit
printre noi, plin de har şi de adevăr. şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului
născut din Tatăl."
Ioan mărturiseşte că împreună cu alţii el a văzut slava Tatălui descoperită în Isus Hristos ca om în
mijlocu oamenilor în timpul umblării Sa-le pe pămînt. Este sigur că slava pe care a văzut-o în fiecare
zi nu era strălucirea radiatoare a unei lumini orbitoare. Ceea ce a văzut el era cea mai importantă
slavă, adecă caracterul lui Dumnezeu.
În Pildele Domnului, cap. în întîmpinarea Mirelui, fgm. 17 cuvîntul "slavă" este pus deopotrivă cu
cuvîntul "caracter": "Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi."
Aceste texte explică cealaltă însemnătate a cuvîntului "slavă", slava fiind caracterul lui Dumnezeu.
în adevăr, această slavă este slava Lui reală, acea slavă care, după cunoştinţa Lui, este cea mai
necesară pentru oameni ca s-o cunoască şi să rîvnească după ea.
Căutăm aici definiţiile acestui cuvînt pentru a înţelege mai bine însemnătatea versetului unu din
Apocalipsa 18. Vrem să aflăm natura slavei care va lumina întreg pămîntul prin ultima solie de
avertizare.
Niciunde în toate descrierile profetice privind evenimentele zilelor din urmă nu se prezintă
imaginea unui Dumnezeu care s-ar descoperi printr-o strălucire fizică. El nu face aceasta nici
personal şi nici prin poporul Său care trăieşte pe pămînt. Dimpotrivă, Dumnezeu evită aceasta în
mod intenţionat, fiindcă vrea ca oamenii să accepte adevărul pentru ceea ce este, iar nu din pricina
unor desfăşurări spectaculoase. De aceea, slava care va lumina în timpul acela tot pămîntul prin
strălucirea ei este o altă slavă: slava caracterului lui Dumnezeu.
În sumar, solia din Apocalipsa 18,1 cuprinde următoarele puncte:
Ea este ultima solie a harului care va fi dată lumii;
Îngerul simbolizează mişcarea unui popor;
Slava îngerului este slava caracterului lui Dumnezeu;
Slava care va lumina tot pămîntul este slava îngerului, şi prin urmare slava caracterului acestui
popor (mişcări).
Este folositor dacă luăm textele acestui limbaj simbolic, şi înlocuim simbolurile prin lucrurile
simbolizate. Astfel textul va fi înţeles mult mai clar. Prin urmare, Apocalipsa 18,1 zice: "După aceea,
am văzut pogorîndu-se din cer [nu în sens fizic], o altă mişcare, care avea o mare putere; şi pămîntul
s-a luminat de slava caracterului acestui popor." Acest caracter este caracterul lui Dumnezeu care s-
a format în ei prin slujba mîntuitoare a lui Hristos din Sanctuarul ceresc.
Unii au probleme serioase să creadă că caracterul lui Dumnezeu este reprodus în realitate în
lăuntrul credinciosului, acesta devenind atît de mult caracterul credinciosului, încît dacă-l privim pe
unul înseamnă a-L vedea pe Celălalt. Dar tocmai aceasta este învăţătura cea clară a Cuvîntului lui
Dumnezeu. Aceasta este învăţătura cea cuprinsă în Apocalipsa 18,1 şi care este exprimată în
continuare prin cuvintele frumoase: "Cînd PIOĎcaracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvîrşit
reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi." Pildele Domnului, cap. întîi
un fir verde apoi spic, penultimul fgm.
O reproducere este totdeauna exact acelaşi lucru. O reproducere desăvîrşită se repetă aşa încît este
imposibil de a discerne deosebirea între reproducerea şi originalul. în timpul umblării Sale de pe
pămînt, Hristos a trebuit să dea lumilor necăzute o asemenea descoperire a caracterului lui
Dumnezeu, încît au putut să vadă cît de mare era minciuna lui Satana despre Dumnezeu.
Manifestarea caracterului lui Dumnezeu prin Hristos trebuia să fie atît de deplină şi de perfectă, încît
cine îl vedea pe Hristos îl vedea pe Dumnezeu. Dacă descoperirea caracterului lui Dumnezeu prin
Hristos ar fi avut cel mai mic defect sau nedesăvîrşire, El nu ar fi putut să libereze niciodată
universul cel căzut de puterea amăgirilor lui Satana.
Aceasta n-ar trebui să fie greu de înţeles, căci toţi înţeleg perfecţiunea caracterului lui Hristos. Este
cu mult mai greu de a crede, – mai ales dacă ne uităm la noi şi la toate slăbiciunile noastre, – că
Hristos Se poate reproduce în aşa fel într-o fiinţă omenească, încît a privi-o pe aceasta înseamnă a
vedea caracterul şi natura lui Dumnezeu în realitate.
Dar oricît de greu ne-ar cădea, aşa trebuie să fie. Căci dacă era nevoie de o manifestare desăvîrşită
a caracterului lui Dumnezeu pentru liberarea fiinţelor cereşti celor necăzute în păcat şi a lumilor
necăzute, astfel încît scopul marii lupte s-a împlinit pentru ele, atunci nu va fi nevoie de mai puţin
decît tot de aceeaşi manifestare desăvîrşită şi complectă a caracterului lui Dumnezeu, Pentru ca şi
copiii oamenilor să fie liberaţi de puterea amăgitoare a lui Satana, încît scopul marii lupte să fie
împlinit şi pentru ei. Nimic mai puţin decît aceasta va aduce încheierea lucrării lui Dumnezeu, şi
acesta este motivul pentru care "Hristos aşteaptă cu mult dor să Se manifeste (pe Sine) în Biserica Sa.
Cînd caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvîrşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni
să-i ia la Sine ca fiind ai Săi." Pildele Domnului, cap. întîi un fir verde apoi spic, penultimul fgm.
În felul acesta "Biserica, înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este tezaurul Său, în care bogăţia
milei, a iubirii şi a harului Său trebuie să se desfăşoare pe deplin şi definitiv." Mărturii speciale, cap.
Biserica lui Hristos – ţinta grijei Sale supreme, fgm. 7.
Abia după ce se va înţelege că lucrarea nu poate fi încheiată decît numai prin manifestarea
caracterului lui Dumnezeu aşa cum este în realitate, – aşa încît dacă cineva se uită la un adevărat
copil al lui Dumnezeu din zilele din urmă să zărească în el caracterul lui Hristos, – abia atunci se va
putea aprecia cu adevărat importanţa acestui subiect vital.
O asemenea apreciere este necesară pentru a ne îndemna la o cercetare serioasă a acestui subiect –
o stimulare care va creşte tot mai mult în timp ce se va deschide în faţa privirilor noastre uimitoare
frumuseţea cea nedescrisă a caracterului lui Dumnezeu, iar viaţa noastră va fi schimbată în acelaşi
chip din slavă în slavă.

Picture:
Întreg pămîntul va fi luminat prin cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu.

Scenele de încheiere a marii contraverse sunt deja asupra noastră. în curînd scopul ei va fi împlinit
pentru omul cel căzut, după cum s-a împlinit pentru îngerii şi lumile necăzute în păcat. în această
lucrare de încheirre înţelegerea şi manifestarea cea adevărată a caracterului lui Dumnezeu va juca un
rol atît de important, încît fără de aceasta lucrarea nu va putea fi încheiată. De aceea lăsaţi ca fiecare
copil adevărat al lui Dumnezeu să acorde acestui subiect locul primordial în studiul şi în dezvoltarea
caracterului său.

Capitolul 5
Profeţia cea minunată a lui Isaia

Apocalipsa 18 prezice în mod clar timpul cînd Dumnezeu va descoperi prin poporul Său slava
caracterului Său ca ultima solie a harului către o lume pieritoare. Dar Apocalipsaa nu este o carte
aparte de restul Bibliei. Mai degrabă, "În Apocalipsa se întîlnesc şi se termină toate cărţile Bibliei."
Faptele Apostolilor, cap. Apocalipsaa, fgm. 18. De aceea, solia din Apoclips 18, înfăţişînd un popor
care descoperă caracterul lui Dumnezeu ca încheierea lucrării de pe pămînt, trebuie găsită şi în
Vechiul Testament. Isaia 60 este un exemplu. întregul capitol merită de a fi studiat cu o adîncă
consacrare spirituală şi cît mai detaliat posibil, deşi ne vom concentra aici mai ales asupra primelor
trei versete.
"Scoală-te, luminează-te; Căci lumina ta a venit, şi slava Domnului a răsărit peste tine.
(Traducerea engleză.)
Căci iată, întunericul acopere pămîntul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi
slava Lui se arată peste tine.
Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale." Isaia 60,1-3.
Este adevărat că aceste versete se aplică în primul rînd asupra lucrării şi misiunii lui Hristos. De
aceea unii sunt înclinaţi să limiteze aceste versete numai asupra Mîntuitorului, dar dacă se înţelege că
poporul ultimei comunităţi de pe pămînt va trebui să descopere caracterul lui Dumnezeu exact aşa
cum l-a descoperit El, pentru a împlini pentru omul cel căzut ceea ce a realizat Hristos pentru fiinţele
necăzute în păcat, atunci se va vedea că aceste texte se aplică în acelaşi fel şi asupra ultimei mişcări a
lui Dumnezeu de pe pămînt.

picture:
"Scoală-te, luminează-te; Căci lumina ta a venit, şi slava Domnului a răsărit peste tine. Căci
iată, întunericul acopere pămîntul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi
slava Lui se arată peste tine."
Isaia 60,1-3.

Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos ca să descopere caracterul Său şi să-i libereze pe îngeri. El I-
a dat lumina adevărului şi plinătatea slavei caracterului Său. Apoi a zis: "Scoală-Te, luminează-Te;
Căci lumina Ta a venit, şi slava (caracterul) Domnului a răsărit peste Tine".
Exact aşa Dumnezeu cheamă şi astăzi un popor. El le dă lumina adevărului Său, şi zideşte în ei
reproducerea cea perfectă a caracteru-lui Său. Aceleaşi cuvinte pe care le-a spus lui Hristos le va
spune şi lor: "Scoală-te, luminează-te; Căci lumina ta a venit, şi slava Domnului a răsărit peste tine."
În Pildele Domnului, cap. în întîmpinarea Mirelui, fgm. 19 se află următoarea declaraţie:
"Poporului Său, El îi spune: ‘Scoală-te, luminează-te; Căci lumina ta a venit, şi slava Domnului a
răsărit peste tine.’ (Isaia 60,1.)"
Înfăţişarea lucrurilor profetizate aici se află în mare contrast. Pe de o parte avem imaginea unei
mari întunecimi, iar pe de alta o iluminare plină de slavă. întunericul acoperă pămîntul, şi negură
mare popoarele, dar spre deosebire de aceasta şi ca răspuns la aceasta răsare Domnul asupra
poporului Său şi slava Lui – caracterul Lui – se vede peste ei.
 Ar fi imposibil ca caracterul lui Dumnezeu să strălucească asupra lor dacă nu s-ar găsi deja în ei.
De aceea, versetul acesta repetă doar ceea ce am înţeles deja din Apocalipsa 18,1 şi din Pildele
Domnului, cap. întîi un fir verde apoi spic, penultimul fgm. Caracterul sau neprihănirea lui
Dumnezeu nu este doar ceva ce se atribuie unei persoane, ci îi aparţine în realitate. E zidit cu
adevărat şi în realitate în om. El devine propriul său caracter, Pentru ca alţii, uitîndu-se la el, să vadă
slava caracterului lui Dumnezeu în acelaşi fel cum l-ar vedea în marele Exemplu original. Ei vor
vedea în el aceeaşi iubire, dreptate, neprihănire, pace, bunătate şi cinste; aceeaşi înclinaţie de a salva
şi de a nu nimici niciodată.
În Pildele Domnului unde se face un comentaiiu asupra capitolului 60 din Isaia, versetul 1-2, e
prezentată profeţia experienţei celor cinci fecioare înţelepte ca o dovadă în plus a adevărlui cel
descoperit prin profeţia lui Isaia.
Paralela poate fi văzută imediat. Amîndouă aceste profeţii vorbesc despre evenimentele de
încheiere, prezentînd starea lucrurilor chiar cu puţin înainte de venirea Fiului omului. Se prezintă
aceeaşi imagine a întunericului cel risipit printr-o lumină strălucitoare, căci fecioarele sunt înfăţişate
ca nd la miezul nopţii, care este ceasul cel mai întunecos al nopţii. Apoi se trezesc cu candelele lor,
care luminează calea pentru venirea Mirelui. Fără luminarea cărării, Mirele nu poate să vină. El
depinde de această lumină, şi aceasta este condiţia venirii Sale.
În această carte am accentuat necesitatea, că neprihănirea lui Dumnezeu trebuie să ia asemenea
proporţii în unealta omenească, după cum era în caracterul lui Hristos, şi aceasta este singura
condiţie pentru încheierea lucrării. Urmăreşte aceasta şi vezi ce reiese in comentariul pildei celor
zece fecioare.
"În parabolă, fecioarele înţelepte aveau untdelemn şi în vasele pe care le aveau împreună cu
lămpile lor. Lumina lor a ars cu aceeaşi flacără în tot timpul nopţii de veghere. Aceasta a ajutat la
mărireailuminaţiei în onoarea mirelui. Strălucind în întuneric, ea a fost un ajutor în luminarea
drumului spre casa mirelui, spre ospăţul nunţii.
Tot aşa şi urmaşii Domnului Hristos trebuie să răspîndească lumină în întunericul lumii. Prin
Duhul Sfînt, Cuvîntul lui Dumnezeu este o lumină, de îndată ce devine o putere transformatoare în
viaţa aceluia care l-a primit. Sădind în inimile lor principiile Cuvîntului Său, Duhul Sfînt desvoltă
atunci în oameni atributele lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să
strălucească în urmaşii Săi. în acest fel ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre
casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mirelui." Pildele Domnului, cap. în
întîmpinarea Mirelui, fgm. 16, 17.
Este imposibil de a înţelege greşit solia din aceste texte. Aici se vede cum a devenit Cuvîntul lui
Dumnezeu o lumină capabilă să şteargă negura din prejur. A fi o lumină înseamnă cu mult mai mult
decît a înţelege numai teoria adevărului şi de a-l predica altora. Cuvîntul lui Dumnezeu este o lumină
în sensul că devine o putere transformatoare în viaţa primitorului. Aceasta vorbeşte despre o lucrare
lăuntrică prin lucrarea transformatoare a Duhului Sfînt. Natura omului e transformată Pentru ca
inima lui să fie formată după chipul lui Dumnezeu.
Aceasta nu este o interpretare falsă, după cum reiese rte clar din următoarea propoziţie, care
explică şi mai bine situaţia: "Sădind în inimile lor principiile Cuvîntului Său, Duhul Sfîtt desvoltă în
oameni atributele lui Dumnezeu."
Atributele lui Dumnezeu sunt caracteristicile Sale, slava Lui, înclinaţiile Sale, însuşiirile Sale, şi
nu marile Sale puteri dinamice. Nimeni să nu susţină cum că implantarea vieţii şi a caracterului lui
Dumnezeu în viaţa credinciosului l-ar înzestra cu putere creatoare. Dumnezeu este Tatăl. Noi suntem
copiii Săi. După cum părinţii au puterea de a se reproduce pe ei înşişi, pe cînd copiii pe care îi poartă
în pîntecele lor nu o au pînă la maturitate, tot aşa nici noi, fiind pentru totdeauna copii ai lui
Dumnezeu, nu avem puterea de a produce viaţă spirituală sau de a crea. Aceasta este puterea Tatălui
– a lui Dumnezeu, a lui Hristos şi a Duhului Sfînt.
Reproducerea se desfăşuară în caracter, şi aceste atribute dumnezeieşti se formează prin urmare în
cel credincios, aşa încît devine personal asemenea lui Dumnezeu în aceast sens. în această ordine de
idei stiloul inspiraţiei divine nu ne permite să înţelegem greşit acest adevăr atît de important. De
îndată ce Duhul Sfînt a implantat atributele lui Dumnezeu în individ, a sosit şi vremea ca aceste
îsuşiri să fie date pe faţă. Aceasta este solia următoarei propoziţii: "Lumina slavei Sale – caracterul
Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi." Mai întîi trebuie desvoltat în inimă. Apoi se manifestă
pe faţă.
Compară aceste trei expresii pentru a vedea că toate conţin aceeaşi solie în modul cel mai clar. "...
am văzut pogorîndu-se din cer un alt înger (o altă mişcare) ... şi pămîntul s-a luminat de slava lui (de
slava poporului)." Apocalipsa 18,1.
"... dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine." Isaia 60,2.
"Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi." Pildele Domnului,
cap. în întîmpinarea Mirelui, fgm. 17.
"şi cînd caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvîrşit reprodus în poporul Său, atunci El va
veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi."
Ideea cea urmărită şi accentuată în capitolul precedent şi aici este, că în ultima fază a marii
contraverse sfîrşitul va veni prin manifestarea caracterului lui Dumnezeu cu ajutorul uneltelor
omeneşti. Se declară în mod categoric că scopul marii lupte nu poate fi împlinit pînă ce nu va fi dată
această demonstraţie a caracterului lui Dumnezeu. Orice amînare a acestei descoperiri divine va
amîna şi revenirea lui Isus.
Citatul din Pildele Domnului, cap. în întîmpinarea Mirelui, fgm. 17 pe care îl analizăm aici
desvoltă aceeaşi concepţie. Să mai repetăm încă odată dezvoltarea argumentului din acest citat.
"Prin Duhul Sf nnt, Cuvîntul lui Dumnezeu este o lumină, de îndată ce devine o putere
transformatoare în viaţa aceluia care l-a primit."
"Sădind în inimile lor principiile Cuvîntului Său, Duhul Sfînt desvoltă atunci în oameni atributele
lui Dumnezeu."
"Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi."
"În acest fel ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea
lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului."
Există vreo învăţătură mai clară ca aceasta? Vrei să cunoşti tu calea cum îl poţi slăvi pe
Dumnezeu, pentru a lumina calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii
Mielului?
Atunci, iată răspunsul.
Aceasta nu se petrece prin a-şi însuşii doar teoria adevărului, nici prin a încerca de a se înveli în
haina neprihănirii celei atribuite a lui Hristos, nici prin ceremonii sau formalităţi, şi nici prin
loialitate faţă de o dogmă de credinţă sau alta. Nu, nu, prin nimic din acestea, deşi unele din acestea
îşi vor avea rostul lor.
Calea constă în dezvoltarea caracterului lui Dumnezeu, a atributelor Sale, a neprihănirii Sale, în
viaţa credinciosului prin Duhul Sfînt. Aceasta este calea prin care va grăbi El sfîrşitul şi va încheia
marea luptă şi prin care va pregăti calea venirii Mirelui. Exact prin aceleaşi mijloace prin care şi-a
împlinit Mîntuitorul misiunea Sa, trebuie să-şi împlinească şi urmaşii lui Hristos misiunea lor în
lupta cea din urmă.
Ceea ce a dat lucrării şi învăţăturii Sale putere nu a fost doar pose-darea teoriei. Puterea Lui venea
de acolo că era întruchiparea cea vie a adevărului.
"Ceea ce a învăţat, El a şi trăit. ‘Pentrucă v-am dat o pildă’, a zis El ucenicilor Săi, ‘ca şi voi să
faceţi cum am făcut Eu.’ ‘Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.’ (Ioan 13,15; 15,10.) în felul acesta
cuvintele lui Hristos şi-au găsit în viaţa Lui o exemplificare şi un sprijin desăvîrşit. Ba mai mult decît
atît; Ceea ce învăţa, El şi era. Cuvintele Sale nu erau doar expresia experienţei vieţii Sale, ci şi a
propriului Său caracter. El nu numai că învăţa adevărul, dar şi era adevărul. Aceasta a dat putere
învăţăturilor Sale." Educaţie, cap. învăţătorul divin, fgm. 23.
Tot aceasta va da şi învăţăturilor noastre putere. "Aici pe pămînt a fost descoperită iubirea lui
Dumnezeu prin Hristos. Aici pe pămînt trebuie să reflecteze copiii Săi această iubire printr-o viaţă
curată. în felul acesta păcătoşii sunt atraşi spre cruce, pentru a privi Mielul lui Dumnezeu." Istoria
Faptelor Apostolilor, cap. Solia respectată, ultimul fgm.
Oricît de adevărate şi de necesare au fost aceste principii în istoria trecutului, ele vor fi şi mai
adevărate şi mai necesare în ceasul cel mai întunecos al pămîntului. "Venirea Mirelui a avut loc la
miezul nopţii – ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos, va avea loc în
perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pămînt." Pildele Domnului, cap. în întîmpinarea
Mirelui, fgm. 18.
Deşi pare să fie o întrebare neînsemnată, totuşi merită de a fi pusă, şi anume: Ce fel de întuneric va
fi ntunericul din zilele din urmă? Răspunsul cel imediat şi sigur este: Acest întuneric este un
întuneric moral, în care bărbaţii şi femeile vor practica toate nelegiuirile din lume. Răspunsul acesta
e corect, deşi nu cuprinde plinătatea acestui întuneric. Faptul că timpul acesta va fi stăpînit de cea
mai mare întunecime morală este afirmat prin următoarea propoziţie tot din citatul de mai sus.
"Zilele lui Noe şi Lot, ne înfăţişează un tablou al condiţiilor lumii, chiar înaintea venirii Fiului
omului."
Dar ceea ce oamenii fac este numai roada a ceea ce sunt. De aceea, această nelegiuire este efectul
unor probleme mai adînci. Următoarele propoziţii ale acestui citat pătrund pînă la cauză. Aici se
descoperă că va veni o întunecime a minciunilor lui Satana, a ereziilor şi a învăţăturilor sale false,
cum n-a mai fost niciodată înainte, pînă ce marea apostazie va lua proporţia unui întuneric de miază-
noapte.
"Arătînd spre acest timp, Scripturile declară că Satana va lucra cu toată puterea, cu ‘toate amăgirile
rătăcirii’. (2Tesaloniceni 2,9-10.) Lucrarea lui este foarte desluşit arătată de creşterea rapidă a
întunericului, de mulţimea rătăcirilor, a ereziilor, şi a amăgirilor din zilele din urmă. Nu numai că
Satana duce în robia sa lumea, dar amăgirile lui dospesc, sunt prezente în bisericile ce mărturisesc a
fi ale Domnului Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adînc, ca la miezul
noţii, un întuneric de nepătruns, negru, ca un sac de păr." Nelegiuirea va prospera în primul rînd din
cauza răspîndirii a nenumăratelor rătăciri diavoleşti şi fiindcă sunt acceptate de cea mai mare parte a
oamenilor. întunericul amăgirilor este cauza principală a întunericului care se manifestă prin viaţă.
Oricît de mare va fi acest întuneric, totuşi el nu va stinge lumina care va lumina ca răspuns la
aceasta şi mai strălucitor. "Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte a încercării, a plînsului, o
noapte a prigonirii din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecoasă, va străluci lumina lui
Dumnezeu." idem, fgm. 18.
Dar nu suntem lăsaţi de ne gîndi la natura întunericului acestor învăţături false doar dintr-un punct
de vedere general. în schimb, suntem informaţi, în ce anume constau aceste învăţături. Prin
desfăşurarea naturii exacte a acestor amăgiri vom înţelege cauza cea adevărată a întunericului moral
care va stăpîni lumea la sfîrşit.
"‘Căci iată’, spune Sfînta Scriptură, ‘întunericul acoperă pămîntul, şi negură mare popoarele; dar
peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine.’ (Isaia 60,2.)
Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre
caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit." idem, fgm. 19. 20.
Prin urmare, acesta este întunericul care va acoperi întreaga lume în zilele din urmă. El constă în
neînţelegerea caracterului lui Dumnezeu. Satana va folosi la sfîrşit în continuare aceleaşi mijloace,
pe care le-a folosit totdeauna în trecut. El ştie că răscoala împotriva lui Dumnezeu a început, s-a
desvoltat şi continuă prin necunoştinţa caracterului lui Dumnezeu, pe cînd risipirea acestor erezii îi
aduce pe oameni înapoi pentru a fi supuşi lui Dumnezeu. El ştie că marea luptă nu poate fi terminată
niciodată pînă ce oamenii nu vor fi liberaţi de ideile lor rătăcite despre natura cea adevărată a lui
Dumnezeu. De aceea depune eforturi supranaturale pentru a-i închide pe oameni în întunericul cel
mare al necunoaşterii lui Dumnezeu.
Nu există aşa ceva ce s-ar putea numi mari contraverse, ci numai o singură mare luptă. Natura
luptei nu se schimbă din secol în secol. Satana foloseşte din generaţie în generaţie tot mereu aceleaşi
metode, iar răspunsul lui Dumnezeu este deasemenea totdeauna acelaşi. Răspunsul Său din toate
veacurile şi în orice dispensaţiune constă în descoperirea caracterului şi neprihănirii Sale adevărate.
Trăim acum tocmai în timpul cînd aceste profeţii din Isaia 60, Apocalipsa 18 şi din parabola cu
cele zece fecioare sunt în perspectivă de a se împlini. în jurul nostru, întunericul acopere pămîntul şi
negură mare popoarele. Pămîntul e plin de cea mai deasă necunoştinţă despre natura cea adevărată a
caracterului lui Dumnezeu, iar oamenii trăiesc în armonie cu aceste înţelegeri greşite.
Prn urmare, atît de sigur după cum trăim în această epocă a istorieiomeneşti, tot atît de sigur putem
să ştim, că Dumnezeu va răspunde amăgirilor lui Satana. Timpul a sosit acum pentru înlăturarea
înţelegerilor greşite despre caracterul lui Dumnezeu, Pentru ca Dînsul să fie descoperit aşa cum este
în realitate. Timpul a sosit acum pentru proclamarea unei solii asupra caracterului şi neprihănirii lui
Dumnezeu.
Aceasta nu este o aşteptare zadarnică, căci: "În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o
solie iluminatoare în influenţa ei, şi mîntuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut
cunoscut. în întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a
milei şi a adevărului Său.
Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: ‘Suie-te pe un munte înalt, ca
să vesteşi Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată
Dumnezeul vostru; Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata
este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui.’ (Isaia 40,9-10.)
Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: ‘Iată Dumnezeul vostru.’ Ultimele
raze ale luminii harului, ultima solie a harului care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a
caracterului iubirii Sale. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. în propria lor aţă şi în
propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei." idem, fgm. 20-22.
Dacă am putea să înţelegem numai mărinimia şi slava făgăduinţei care ne este dată aici prin
Cuvîntul inspiraţiei, inimile noaste ar izbucni într-o laudă neîncetată către Dumnezeu pentru darurile
Sale negrăite tocmai atunci cînd avem cea mai mare lipsă de ele. "În acest timp", tocmai în timpul
cînd întunericul amăgirilor lui Satana se răspîndeşte peste întreg pămîntul, trebuie să vină o solie de
la Dumnezeu.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că solia nu vine de la un om sau de la diavolul, ci de la
Dumnezeu însuşi. De aceea, ea nu poate fi decît adevărul – un adevăr mîntuitor, iluminator, înălţător
şi liberator.
Mai departe această solie nu trebuie dovedită prin argumente, desbateri sau contraziceri. Ea nu este
o solie care trebuie vestită doar cu gura ci prin însuşii mărturia vieţii; o solie care devine efectivă prin
formarea caracterului lui Dumnezeu în inimă, aşa încît oamenii, privind solul, vor vedea caracterul
lui Dumnezeu descoperit în el. Atunci îl vor înţelege pe Dumnezeu aşa cum este în realitate, în timp
ce-L văd reflectat cu ochii lor din inimile transformate ale credincioşilor.
Această solie este ultima care va fi dată oamenilor muritori. Vestind ultima avertizare prin cereri
stăruitoare, ei vor proclama caracterul lui Dumnezeu. "Iată Dumnezeul vostru," va fi punctul central
şi tonul fundamental al vestirii ei. Numai şi numai în felul acesta va fi încheiată lucrarea lui
Dumnezeu, pricinuind lui Satana şi cetelor sale o înfrîngere finală. Venirea acestei solii nu mai este
acum o aşteptare profetică, ci o realitate prezentă. Adevărul, care poartă semnătura cea divină, a
venit. El a adus întocmai rezultatele pe care Dumnezeu le-a prevestit că le va aduce. Această "solie
este iluminatoare în influenţa ei, şi mîntuitoare prin puterea ei."
Această carte este tocmai prezentarea luminii asupra caracterului lui Dumnezeu. Desfăşurarea
dovezilor şi adevărurilor măreţe din această carte nu a apărut deodată, ci s-a format în decursul
anilor. Cu mai multă minuţiozitate ca în cazul altor subiecte, fiecare concepţie a fost comparată în
mod precaut cu principiile interpretării corecte a Bibliei pînă ce s-a realizat o armonie minunată.
Noi nu cunoşteam nici o prezicere asupra faptului, că avea să fie vestită o asemenea solie, cînd am
primit prima lumină asupra estui adevăr. Dealtfel ne-am fi apucat să compunem o solie personală
despre caracterul lui Dumnezeu, şi am fi căutat să împlinim această profeţie pe baza născocirilor
noastre personale. Dar în schimb, mai întîi a venit lumina acestei solii, şi abia atunci am descoperit
că a ea împlinit întocmai prezicerile biblice şi ale Spiritului profetic. Cît de înviorătoare şi de
încurajatoare era constatarea, că învăţarăm chiar lucrurile pe care Domnul le-a prezis că le vom
învăţa;
Această Solie este de la Dumnezeu. Ea este iluminatoare în influenţa ei, şi mîntuitoare prin puterea
ei. Ea este lumina cea mare care numai ea singură este în stare să răspîndească întunericul cu care
diavolul inundă lumea. Ea este ingurul mijloc prin care lucrarea Evangheliei poate fi încheiată, prin
care oamenii pot fi liberaţi de sofistăriile lui Satana, şi prin care scopul marii lupte poate fi împlinit
cu privire la om.
Nădăjduiesc, prin rugăciune, ca fiecare cititor al acestui subiect să capete o idee oarecare despre
importanţa cea negrăită a acestui subiect, aşa încît fiecare să simtă nevoia de a-l cerceta cu o
seriozitate şi o devotare adîncă pentru înţelegerea şi dobîndirea acestui caracter minunat.

Capitolul 6
Cerecetarea lui Dumnezeu

Caracterul se descoperă prin felul şi modul de acţiune, simplu din motivul că ceea ce facem este
roada a ceea ce suntem. Trebuie să admitem însă, în ce priveşte lucrarea de amăgire pe care o
practică fiinţele omeneşti, că unii sunt foarte iscusiţi de a apare altfel decum sunt. Totuşi, va veni
timpul cînd vor fi demascaţi, şi vor fi văzuţi aşa cum sunt în eealitate.
Dar în ce-L priveşte pe Dumnezeu, El nu amăgeşte pe nimeni, fiindcă El este adevărul. Prin
urmare, fiind înţelese cum trebuie, faptele lui Dumnezeu sunt o descoperire adevărată şi exactă a
ceea ce este.
Acţiunile lui Dumnezeu pot fi împărţite în două categorii generale. Pe de o parte, avem
descoperirea caracterului lui Dumnezeu prin lucrările Sale din timpul veşniciei trecutului cînd încă
nu exista problema păcatului, şi în al doilea rînd, descoperirea caracterului Său prin ceea ce a făcut
ca răspuns la apariţia păcatului.
După ordinea obişnuită a lucrurilor, de aici se poate trage concluzia, că cea mai mare dintre aceste
două descoperiri trebuie să fie cea dată în timpul marii contraverse, căci abia sub presiunea unor
încercări şi greutăţi imense se dau pe faţă natura şi capacităţile adevărate ale unui om, care sub alte
împrejurări ar fi rămas ascunse. De aceea, descoperirea cea mai deplină şi mai clară a caracterului lui
Dumnezeu ne este dată tocmai prin intrarea păcatului în lume. Din pricina acestui fapt, unii L-au
învinuit pe Dumnezeu pe nedrept, ca şi cum ar fi introdus păcatul intenţionat, pentru a avea ocazia să
descopere nişte adîncimi despre Sine, cum de altfel nu le-ar fi putut descoperi.
Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului este născocitorul acestor învinuiri, pe care adevăraţii copii ai
lui Dumnezeu le vor trata cu dispreţul care li se cuvine. Cu toate acestea, cele două situaţii, în care
purtarea lui Dumnezeu este descoperirea caracterului Său, continuă să existe. Condiţiile care
predomină în aceste două domenii sunt atît de diferite, cum nici n-ar putea mai mult, dar Dumnezeu
nu s-a schimbat prin toateacestea. Apariţia păcatului, problemele care s-au ivit şi presiunea care a
fost exercitată au dus la mari schimbări în îngeri, oameni şi natură, dar aceasta nu L-a schimbat pe
Dumnezeu de loc. El este "acelaşi, ieri şi azi şi în veci." Evrei 13,8. în timp ce Sfînta Scriptură se
referă aici în mod direct la Isus Hristos, textul acesta se aplică cu aceeaşi exactitate şi asupra Tatălui,
căci ceea ce se poate spune despre Unul se poate spune şi despre Celălalt.
Dumnezeu este neschimbat şi neschimbător. El declară: "Eu sunt Domnul, şi nu Mă schimb."
Maleahi 3,6. El este "... Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov
1,17. El este Dumnezeul "nemuritor". Romani 1,23.
Aceste dovezi confirmă, că înainte de apariţia păcatului Dumnezeu nu a urmărit o anumită linie de
procedare, Pentru ca după aceea să urmărească una cu totul necunoscută pînă atunci. Mai degrabă,
apariţia păcatului L-a determinat doar să scoată şi mai multe lucruri la iveală din ceea ce a făcut
totdeauna pînă atunci.
Deoarece înainte de căderea în păcat nu s-a dat niciodată prilej pentru pedeapsă, nimeni nu are
greutăţi de a înţelege, că Dumnezeu nu a făcut niciodată aşa ceva. Dar după aceea, condiţiile cele cu
totul schimbate cereau o soluţie satisfăcătoare şi permanentă din partea lui Dumnezeu ca Stăpînitor
răspunzător al tuturor fiinţelor create. Deoarece cei mai mulţi văd soluţia doar în folosirea forţei, ei
nu-L pot vedea pe Dumnezeu altfel, decît lansînd pedepse teribile asupra celor vinovaţi. Ei nu cunosc
decît această cale, ceea ce rezultă în faptul că interpretează toate acţiunile lui Dumnezeu, cele
raportate în Vehiul Testament, ca şi cum ar fi fost de acest fel. Pentru unii ca aceştia, declaraţia, că
Dumnezeu nu a făcut absolut nimic după căderea în păcat ceea ce nu a fi făcut şi înainte de aceasta,
cu toate implicaţiile acestui fapt, va fi o declaraţie sperietoare şi greu de acceptat.
Dar, este totuşi adevărată. Dealtfel am trebui să acceptăm ideea, că păcatul a provocat schimbări în
Dumnezeu, forţîndu-L să facă după apariţia lui lucruri pe care nu le-a făcut niciodată înainte. Aceasta
este imposibil, dacă trebuie să acceptăm totodată ideea că Dumnezeu a rămas neschimbător şi
nemuritor.
Unii ar putea să argumenteze, că această dovadă şi-ar pierde puterea, dacă luăm în considerare că
Dumnezeu a făcut totuşi ceva diferit, trimeţîndu-L pe însuşi Fiul Său ca jertfă pentru cei pierduţi.
Dar dacă rolul lui Hristos din veşnicia trecutului este bine înţeles, vom vedea că Dumnezeu şi-a
dat pe Singurul Său născut pentru această lume cu mult înainte de apariţia păcatului în univers.
întruparea lui Hristos în familia omenească nu era pentru El nimica nou. Aceasta era mai degrabă o
extindere minunată a rolului pe care l-a jucat deja de o veşnicie înainte şi a lucrării pe care a împlinit-
o totdeauna în trecut. Hristos a fost deja din veşnicia trecutului, deci tot-deauna darul lui Dumnezeu
chiar pînă la moarte pentru mîntuirea făpturilor pe care le-a creat. în timp ce vom înainta cu studiul,
aceasta se va vedea şi mai clar.
Atît de sigur după cum aceasta este adevărat, Dumnezeu nu a făcut nimic nou în perioada în care
păcatul a apărut şi şi-a stabilit stricăciunea sa primejdioasă. De aceea, în timp ce vom studia lucrările
lui Dumnezeu din veacurile neîntinate, vom studia totodată şi descoperirile caracterului Său cele
confirmate prin desfăşurarea cea mai supremă a aceloraşi lucruri din perioada cea nespus mai dificilă
care a urmat.
Studiul despre ceea ce a făcut Dumnezeu în zile însorite ale universului nevinovat şi armonios este
o verificare a constituţiei împărăteşti pe care a format-o atît de perfect. Felul şi modul de organizare a
guvernării respective, cum s-a purtat El faţă de supuşii Săi, ce a prevăzut El pentru ei, şi cum i-a
condus, este o descoperire foarte clară şi minunată a caracterului Său. El este un Dumnezeu
desăvîrşit; aşa a fost şi aşa va rămîne pentru totdeauna, şi De aceea guvernul cel format de El este la
fel de desăvîrşit. Aceasta este singura stăpînire desăvîrşită care a exstat vreodată. Ea este modelul pe
care ar trebui să-l imiteze toate guvernele lumii, căci numai atunci pot avea o stăpînire desăvîrşită
dacă îşi formează stăpînirea după asemănarea celei divine.
Înainte de a începe cu studiul acestei stăpîniri, trebuie a se rosti o avertizare necesară. Ea este
necesară fiindcă omul înclină să-şi formeze nişte concepţii despre guvernarea lui Dumnezeu conform
modelului stăpînirii omeneşti. Din experienţă personală suntem foarte bine familiarizaţi cu modelul
omenesc. Aceasta este tot ce cunoaştem în realitate, şi De aceea suntem înclinaţi de a-L vedea pe
Dumnezeu şi împărăţia Lui tot în acelaşi sens.
Dar Cuvîntul lui Dumnezeu ne avertizează în faţa acestei primejdii şi ne îndeamnă să studiăm
subiectul acesta dintr-un punct de vedere diferit. Dumnezeu a declarat foarte clar: "Căci gîndurile
Mele nu sunt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.
Ci cît sunt de sus cerurile faţă de pămînt, atît sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi
gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre." Isaia 55,8.9.
În eforturile Sale de a descoperi oamenilor principiile împărăţiei lui Dumnezeu, Hristos era
totdeauna confruntat cu problema, că nu putea găsi nimic pe pămînt cu care s-o compare. Tot ce
cunoşteau oamenii nu a putut da decît o concepţie falsă despre ea. De aceea a zis Hristos: "Cu ce
vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfăţişa?" Marcu 4,30.
 "Guvernarea împărăţiei lui Hristos nu poate fi asemănată cu nici o stăpînire pămîntească. Ea este
reprezentarea caracterelor acelora care compun această împărăţie. ‘Cu ce vom asemăna împărăţia lui
Dumnezeu’, a întrebat Isus, ‘sau prin ce pildă o vom înfăţişa?’ El nu a putut găsi nimic pe pămînt ce
I-ar fi putut sluji ca comparaţie desăvîrşită. în curtea împărăţiei Sale stăpîneşte iubirea, iar slujbele şi
treburile ei sunt binecuvîntate prin faptele îndurării. El îi însărcinează pe slujitorii Săi să manifeste
milă şi o bunătate iubitoare, propriile Sale însuşiiri în toate slujbele lor, şi să-şi găsească fericirea şi
mulţumirea prin reflectarea iubirii şi îndurării duioase a naturii divine asupra tuturor acelora cu care
convieţuiesc." Review and rald, 19 mai, 1908.

picture:
Stăpînitorii lumii acesteia îi fac pe robii lor să le zidească palaturi grandioase.
Dar pe Dumnezeu nu-L putem compara cu nici unul din ei.
El nu are nevoie de darurile noastre, ci mai degrabă Se coboară şi ne slujeşte.

"‘Cu ce vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfăţişa’, a întrebat
Hristos. El nu a putut lua nici o împărăţie pămîntească ca pildă de asemănare. El nu a găsit nimic în
societatea omenească cu ce ar fi putut s-o compare. împărăţiile pămînteşti stăpînesc prin folosirea
puterii fizice; dar din împărăţia lui Hristos e exclusă orice armă pămîntească, orice unealtă
constrîngătoare. Această împărăţie are de scop să înălţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui
Dumnezeu este curtea vieţii celei sfinte, umplută cu diferite daruri şi înzestrată cu Duhul Sfînt.
Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora care primesc ajutorul şi binecuvîntarea
lor." Istoria Faptelor Apostolilor, cap. Scopul lui Dumnezeu cu biserica Sa, fgm. 9.
Apostolii se aflau mereu în primejdie de a pierde principiile împărăţiei neprihănirii din vedere.
Isus căuta să-i înveţe marile deosebiri dintre această împărăţie şi împărăţia omenească, după cum stă
scris:
"Pentru ca ucenicii să nu piardă din vedere principiile Evangheliei, Domnul Hristos le-a spus o
parabolă, ilustrînd modul în care se poartă Dumnezeu cu slujitorii Săi cum şi spiritul în care Domnul
Hristos doreşte ca ei să lucreze pentru El.
‘Împărăţia cerurilor’, a spus El, ‘se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis de dimineaţă, să-şi
tocmească lucrători la vie.’ (Matei 20,1.) Era obiceiul, ca cei care voiau să se angajeze la lucru, să
aştepte în piaţă, şi acolo, cei care aveau nevoie, veneau ca să tocmească slujitori. Omul din parabolă
este înfăţişat ca ieşind la diferite ore din zi ca să angajeze muncitori. Aceia care au fost angajaţi în
primele ore ale zilei, s-au înţeles ca să lucreze pentru o anumită sumă de bani, cei care au fost
angajaţi mai tîrziu, au lăsat la voia stăpînului care i-a angajat, stabilirea plăţii ce li se cuvenea.
‘Seara, stăpînul viei a zis ispravnicului său: Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începînd de la cei
de pe urmă, pînă la cei ditîi. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare cîte un leu.
Cînd au venit cei dintîi, socoteau că ei vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot cîte un leu de
fiecare.’ (Matei 20,8-10.)
Stăpînul care se ocupa cu lucrătorii din via sa, reprezintă pe Dumnezeu preocupîndu-Se de neamul
omenesc. Procedeul Lui este contrar obiceiului ce predomină printre oameni. în afacerile lumeşti
răsplataeste dată după munca depusă. Muncitorul aşteaptă să fie plătit după meritul său. Dar în
parabolă, Domnul Hristos a ilustrat principiul împărăţiei Sale, o împărăţie care nu este din lumea
aceasta. El nu Se conduce după principii omeneşti. Domnul spune: ‘Căci gîndurile Mele nu sunt
gîndurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele ... căci ... cît sunt de sus cerurile faţă de pămînt,
atît sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre.’ (Isaia
55,8.9.)" Pildele Domnului, cap. Răsplata din har, fgm. 22-24.
În felul acesta, Domnul ne-a avertizat prin Cuvîntul Său ca să nu socotim împărăţia lui Dumnezeu
deopotrivă împărăţiilor lumeşti. Este imposibil de a înţelege împărăţia cerească conform împărăţiilor
lumeşti. Oricine care încearcă aceasta, fie conştient sau inconştient, va fi condus acolo de a înţelege
greşit natura împărăţiei lui Dumnezeu.
Doar puţini, sau nimeni nu se apucă conştient de a înţelege guvernarea lui Dumnezeu în felul
acesta. Cercetătorul nici nu se întreabă măcar dacă un studiu de acest fel nu cumva e greşit, fiindcă în
toată viaţa sa el nu a cunoscut nimic altceva decît împărăţii pămînteşti. El se apropie de studiul
împărăţiei cereşti avînd în mintea sa stabilite deja anumite idei asupra acestei împărăţii. El citeşte
Sfînta Scriptură în lumina concepţiilor sale, iar rezultatul este o vedere opusă adevărului lui
Dumnezeu.
Ucenicii lui Hristos aveau nevoie de mult timp pentru a birui această problemă. Din primele zile
ale vieţii lor îi auziseră pe părinţii lor vorbind despre împărăţia mesianică. Niciodată nu puseseră la
îndoială constituţia acestei împărăţii. Ei erau siguri, că aceasta avea să fie exact ca şi toate celelalte
împărăţii din prejur, şi, citind din Vechiul Testament, fiecare verset care vorbeşte despre această
împărăţie îl interpretaseră în lumina vederilor desfigurate pe care le aveau.
Cînd ucenicii s-au alăturat lui Hristos, această înţelegere greşită despre natura cea adevărată a
acestei împărăţii, şi prin urmare a caracterului lui Dumnezeu, s-a dovedit a fi cel mai mare obstacol
pe calea intrării lor în legătura cea mai strînsă cu lucrarea cea divină a lui Hristos. Aceasta a cauzat
multe greutăţi zadarnice lui Isus, mai multe întristări şi grozave dureri sufleteşti. în ciuda eforturilor
Sale susţinute pentru ei, ei nu au putut fi liberaţi de această poziţie falsă decît după învierea Lui.
Nici o lecţiune din istoria trecutului nu trebuie învăţată cu mai tă minuţiozitate ca cea a experienţei
prin care au trecut aceşti bărbaţi. Trebuie să fim foarte atenţi de a nu ne apropia şi noi de studiul
împărăţiei lui Dumnezeu cu aceleaşi idei şi vederi preconcepute. Dacă nu vom fi precauţi, rezultatul
va fi cu siguranţă o vedere rătăcită. Mai departe, aceasta ne va face incapabili de a suporta
strîmtorarea care vine, căci despre poporul biruitor al zilelor din urmă stă scris: "Pentru a putea
suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia luiDumnezeu aşa cum a fost descoperită în
Cuvîntul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caractrul Său, a
cîrmuirii şi a planurilor Sale, şi dacă lucrează în armonie cu ele." Tragedia veacurilor, cap.
Scripturile o apărare sigură, fgm. 2.
De aceea, trebuie să începem studiul asupra constituţiei guvernării lui Dumnezeu cu o întoarcere
de la vederile noastre greşite, prin constatarea că împărăţia lui Dumnezeu are un caracter cu totul
opus. Ea este unică în felul ei de a fi. Nu există nimic în această lume cu ce am putea s-o asemănăm.
După ce vom fi obţinut această convingere, aşa încît să fie distruse referirile noastre la starea
lucrurilor din această lume ca conduită pentru înţelegerea împărăţiei cereşti, ne putem apropia de cest
studiu cu o gîndire înviorată şi curată pentru a primi o înţelegere corectă despre caracterul lui
Dumnezeu, după cum îl descoperă constituţia împărăţiei Sale.
Împărăţiile lumeşti au o valoare indicatoare, în sensul că ne arată cum nu este împărăţia lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, oridecîteori avem impresia că împărăţia lui Dumnezeu ar fi într-o
privinţă oarecare asemenea împărăţiilor lumeşti, putem să fim siguri că ne-am depărtat de cunoştinţa
cea adevărată a lucrurilor privitoare la Dumnezeu.
Să ne apropiăm deci cu cugete curate şi înviorate pentru a începe un studiu corect despre
Dumnezeu şi lucrările Sale minunate. Să nu ne aflăm printre aceia care "nu ajung la nici o înţelegere
mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat
învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale, şi a principiilor
procedeelor Sale cu păcatul." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, fgm. 1.

Capitolul 7
Constituţia guvernării lui Dumnezeu

Titlul cel deplin al acestui capitol este: "Constituţia guvernării lui Dumnezeu înainte de Apariţia
Păcatului." Acest studiu constituie o introducere esenţială pentru înţelegerea guvernării lui
Dumnezeu aşa cum există de la începerea răscoalei în cer. în timp ce continuăm cu acest studiu,
trebuie să ţinem mereu în vedere, "că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei
cu priviee la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale, şi a principiilor procedeelor Sale cu
păcatul". Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, fgm. 1.
Toate aceste tradiţii şi interpretări greşite despre Dumnezeu sunt născociri ale lui Satana. Aceasta
explică, că de ce a fost înfăţişarea lui Dumnezeu cea dată de Hristos cu totul opusă celei susţinute de
Satana, după cum stă scris: "El a înfăţişat înaintea oamenilor ceea ce era exact contrar reprezentărilor
vrăjmaşului cu privire la caracterul lui Dumnezeu." Fundamentals of Christian Education, pag. 177.
De aceea, dacă găsim adevărul la această întrebare, va să zică adevărul biblic, atunci am găsit şi
ceea ce este exact contrar lucrurilor pe care le crede majoritatea. Aceasta înseamnă că vom primi o
concepţie cu totul revizuită şi diferită despre guvernarea şi caracterul lui Dumnezeu. Tot în acelaşi
timp vom simţi presiunea cea continuă a teoriilor tradiţionale care vor căuta să ne atragă gîndirea din
nou spre căile cele vechi – o presiune căreia trebuie să-i rezistăm cu conştiinciozitate pentru a putea
obţine adevărul cel curat.
Întreaga structură a guvernării lui Dumnezeu este perfectă. Ea nu poate fi îmbunătăţită, şi nu există
nici o singură alternativă pentru ea. Calea ui Dumnezeu nu este calea cea mai bună – ea este singura
cale ce există. în timp ce au fost propuse şi au xistat deja alte căiîn diferite timpuri, ele totuşi nu pot
fi socotite ca calea vieţii, căci pier scurt timp după aceea din pricina nedesăvîrşirii lor.
Esenţial pentru structura guvernării lui Dumnezeu este existenţa Legii. Această necesitate există
din pricina darului puterilor uriaşe fără de care viaţa n-ar exista, dar care sunt înzestrate şi cu
capacitatea de a distruge. Legea lui Dumnezeu, după cum vom învăţa mai tîrziu, este darul iubirii lui
Dumnezeu acordat făpturilor Sale cu intenţia cea desăvîrşită de a nu fi nimicite. Această Lege este
desăvîrşită, după cum stă scris:
"Legea Domnului este desăvîrşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă
înţelepciune celui neştiutor.
Orînduirile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sît curate şi
luminează ochii.
Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt
drepte.
Ele sunt mai de preţ decît aurul, decît mult aur curat; sunt mai dulci decît mierea, decît picurul din
faguri.
Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare." Psalm
19,7-11.
"Aşa că Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună." Romani 7,12.
Această Lege desăvîrşită, dreaptă şi bună este temelia guvernării lui Dumnezeu. "În templul
pămîntesc, chivotul legămîntului şi-a primit numele prin mărturia celor Zece porunci care se aflau în
el. Domnul însuşi a scris aceste porunci cu mîna Sa şi le-a dat lui Moise ca să le aşeze lîngă tronul
harului, deasupra căruia trona prezenţa slavei lui Dumnezeu printre heruvimi. Prin urmare, şi
chivotul legămîntului din Templul ceresc şi-a primit numele datorită faptului că în el, deci subt tronul
harului, deasupra căruia se află heruvimii, se găseşte originalul mărturiei lui Dumnezeu – cele Zece
porunci – după care era copiată mărturia pămîntească. şi fiindcă această Lege – cele Zece porunci –
nu este decît expresia cea scrisă, deci copia caracterului Aceluia care e pe tronul Său, De aceea stă
scris:
‘Domnul împărăţeşte: popoarele tremură; El şade pe heruvimi: pămîntul se clatină.’
‘Norii şi negura îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie.’
‘Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia sunt
înaintea Feţei Tale.’ (Psalm 99,1; 97,2; 89,14.)" Ecclesiastical Empires, pag. 571, 572, de A.T.
Jones.
Fiindcă Legea lui Dumnezeu este temelia tronului Său, natura acestei Legi şi relaţia lui Dumnezeu
faţă de ea este un aspect foarte important al studiului atît asupra aracterului cît şi a guvernării lui
Dumnezeu. Consideră atunci, ce este Legea în perfecţiunea ei desăvîrşită.Avînd aceasta în vedere,
vom găsi deosebiri izbitoare între caracterul legilor omeneşti şi caracterul Legii lui Dumnezeu.
A.T. Jones declară în citatul de mai sus că Legea lui Dumnezeu este "expresia cea scrisă, deci
copia caracterului" lui Dumnezeu. Adevărul acesta nu exprimă doar credinţa lui, ci se găseşte în
Cuvîntul lui Dumnezeu care zice:
"Legea Sa este o transcriere (copie) a caracterului Său, şi este norma a tot caracterul." Pildele
Domnului, cap. Fără haină de nuntă, fgm. 26.
"Legea lui Dumnezeu este la fel de sfîntă ca şi Dumnezeu însuşi. Ea este descoperirea voinţei Sale,
o transcriere (copie) a caracterului Său, expresia iubirii şi a înţelepciunii divine." Patriarhi şi
Profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, fgm. 3.
"El a dat prin Legea Sa cea sfîntă o transcriere (copie) a caracterului Său." Mărturii, vol. 8, cap.
Spiritul Sfînt în şcolile noastre, fgm. 9.
În aceste cuvinte se află un adevăr de cea mai mare importanţă. O transcriere (copie) este scrierea
originalului într-un alt loc. Nu contează că citeşti copia sau originalul, căci solia este aceeaşi. De
aceea, citind Legea cea sfîntă ca copia caracterului lui Dumnezeu, aceasta înseamnă a citicchiar
caracterul lui Dumnezeu însuşi. Dumnezeu făcînd ceea ce face din pricina a ceea ce este mai întîi, de
aici reiese că Legea, fiind expresia caracterului Dumnezeu, reprezintă conduita purtării Sale.
Dumnezeu nu va face nimic contrar caracterului Său. De aceea, El nu va face nimic contrar Legii
Sale.
Atît de sigur după cum înţelegerea Legii va duce la o înţelegere mai clară a caracterului lui
Dumnezeu, tot aşa, cu cît vom ajunge la o înţelegere mai clară a caracterului Său, cu atît mai bine
vom înţelege şi perfecţiunea acestei Legi. Este imposibil de a despărţi una de alta şi de a rămîne
totuşi în adevăr.
Dar în ciuda acestui fapt există o tendinţă foarte mare de a proceda tocmai astfel. Este atît de
simplu de a te gîndi la Lege ca la un lucru decretat de Dumnezeu pentru a-şi exprima voinţa Sa faţă
de noi, fără de a atinge însă purtarea Sa de loc.
Ne gîndim astfel fiindcă suntem familiarizaţi cu decretarea legilor omeneşti. Se susţine, că legile
făcute în democraţiile moderne pentru controlarea purtării omului de rînd, ar fi aceleaşi pe care le-ar
respecta şi stăpînitorii care le-au făcut. Dar s-a descoperit tot mai mult în ultimul timp că lucrurile nu
stau aşa. Se poate vedea că conducătorii s-au făcut vinovaţi de crimele cele mai oribile – de corupţii,
înşelăciuni, fraudă, ucideri şi confiscarea ilegală de avuţii străine. în ochii lor nu comiterea acestor
crime este vrednică de condamnat, ci faptul că au fost descoperiţi. şi chiar dacă sunt descoperiţi, ei
nu suferă pedepsele cele impuse omului de rînd care s-a făcut vinovat de aceeleaşi crime.
Cu cît stăpînitorul este mai absolutist, cu atît mai deschisă şi maievidentă este această practică de a
decreta legi pentru popor, dar care să nu-l atingă de loc pe acela care îi stăpîneşte.
Dar nu aşa stau lucrurile în guvernarea lui Dumnezeu. Legea Sa este în primul rînd propriul Său
caracter. Ca atare, ea este descoperirea felului şi modului de procedare al lui Dumnezeu sub toate
împrejurările posibile. El ne cheamă apoi ca să procedăm la fel. El este neprihănit în toate lucrările
Sale, şi ne îndeamnă ca şi noi să fim şi să procedăm la fel. Pentru Dumnezeu e valabilă aceeaşi Lege
ca şi pentru poporul Său.
De aceea ne spune: "Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci
Eu sunt sfînt." Levitic 11,44.
"Ci după cum Cel ce va chemat este sfînt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.
Căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfînt." 1Petru 1,15.16.
"Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit." Matei 5,48.
"În toată predica Sa de pe munte El (Hristos) descrie roadele ei (ale neprihănirii), şi apoi cu o
singură propoziţie arată izvorul şi natura ei: Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel
ceresc este desăvîrşit. Legea este doar transcrierea (copia) caracterului lui Dumnezeu. Priviţi în Tatăl
vostru cel ceresc manifestarea desăvîrşită a principiilor fundamentale ale guvernării Sale.
El ne îndeamnă să fim desăvîrşiţi după cum El este desăvîrşit ...
Isus a zis: Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvîrşit. Dacă sunteţi copiii lui
Dumnezeu, sunteţi părtaşi ai naturii Sale, şi nu puteţi să vă deosebiţi de El. Fiecare copil trăieşte prin
viaţa tatălui său. Dacă sunteţi copiii lui Dumnezeu, născuţi prin Spiritul Său, atunci trăiţi prin viaţa
lui Dumnezeu. în Hristos locuieşte ‘trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii’ (Coloseni 2,9); şi viaţa lui
Isus se descoperă ‘în trupul nostru muritor’ (2Corinteni 4,11). Această viaţă din tine va produce
acelaşi caracter şi va manifesta aceleaşi lucrări pe care le-a săvîrşit în El. în felul acesta vei fi în
armonie cu fiecare poruncă a Legii Sale; căci ‘Legea Domnului este desăvîrşită, şi înviorează
sufletul’. (Psalm 19,7.) Prin iubire ‘neprihănirea Legii’, (Biblia engleză), va fi ‘împlinită în noi, care
trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului’. (Romani 8,4.)" Cugetări
de pe Muntele Fericirilor, cap. Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvîrşit, fgm.
6.
Consideră cu atenţie solia acestor cuvinte cu toate implicaţile lor.
Legea este transcrierea caracterului lui Dumnezeu. El nu păzeşte Legea obligatoriu, ci ca o
expresie firească a ceea ce este, şi De aceea este imposibil de a Se purta altfel. Un caracter care
exprimă Legea cea sfintă, este un caracter sfînt. Dumnezeu ne cheamă ca să fim sfinţi după cum El
este sfînt, aşa încît purtarea noastră să fieca şi a Lui.De aceea, trebuie să primim viaţa Lui, adecă
caracterul Lui – care este transcrierea Legii Sale, – aşa încît Legea să fie scrisă în inimile noastre.
Atunci aceasta "va produce acelaşi caracter şi va manifesta aceleaşi lucrări pe care le-a săvîrşit în
El." în felul acesta nu trebuie să existe nici o deosebire în esenţă sau natură între caracterul Tatălui ca
Suveran al universului şi făpturile create pentru a-l locui.
Singura deosebire se află în faptul că aceeaşi iubire, milă, dreptate, bunătate, putere, gingăşie, ură
faţă de păcat, şi aşa mai departe, de care dispune poporul lui Dumnezeu într-o măsură oarecare,
Dumnezeu le are infinit mai mult. Aceasta nu înseamnă nicidecum că L-am atrage pe Dumnezeu în
jos spre noi, ci Dînsul ne atrage pe noi spre El. El este Tatăl. Noi suntem copiii. Ca atare El ne dă un
xemplu desăvîrşit cum trebuie să trăim şi noi, fără să ne ceară ceva ce Dînsul n-ar fi făcut mai întîi.
În timp ce privim pe cît posibil prin cuvîntul cel descoperit în veşnicia trecutului, noi nu avem nici
o dificultate de a vedea că în toată perioada dinainte de apariţia păcatului Dumnezeu nu a fost
niciodată în desacord cu Legea şi cu caracterul Său cel sfînt. Este de neînchiuuit de a crede că
Dumnezeu ar proceda contrar nici cel puţin faţă de unele dintre poruncile Sale cele sfinte. El nu-şi
idică alţi dumnezei în locul Lui, nu-şi face chipuri cioplite pentru a le sluji, şi aşa mai departe.
Domeniile în care există totuşi probleme în ce priveşte înţelegerea purtării lui Dumnezeu sunt cele cu
privire la poruncile "Să nu ucizi", "Să nu furi", şi "Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui
tău".
După cum ştim, în toată veşnicia trecutului moartea nu a existat, pînă la apariţia păcatului prin care
a fost introdusă. De aceea, tot atît de sigur nici Dumnezeu nu şi-a ridicat braţele Sale puternice
pentru a lua viaţa nici cel puţin a celei mai neînsemnate făpturi a creaţiunii Sale celei mari. Nu a
amăgit pe nici o singură făptură ieşită din mîna Lui, nu şi-a reînsuşiit prin forţă sau prin fraudă ceea
ce a dăruit odată făpturilor Sale.
Se poate contraargumenta aici, că Domnul nu a avut atunci niciodată nevoie de a nimici viaţa
vreuneia dintre făpturile Sale, fiindcă pînă atunci nimeni nu s-a răsculat împotriva Sa, pentru a fi
pedepsit cu moartea. Se poate susţine că acesta ar fi motivul pentru care Domnul nu a nimicit
niciodată înainte de căderea îngerilor, iar apoi a oamenilor. Dar după intrarea păcatului s-ar fi ivit o
situaţie diferită de tot ce a existat înainte, şi aceasta L-ar fi pus pe Domnul în situaţia de a lua măsuri
hotărîte pentru a pune capăt rebeliunii şi a salva universul în faţa nimicirii. Se susţine, că starea
lucrurilor în urma căderii, care nu a existat înainte, şi care din acest motiv excludea nvvoia unei
pedepse capitale, nu I-ar fi lăsat lui Dumnezeu nici o altă posibilitate, decît să-i nimicească pe cei
răzvrătiţi.
Acest argument nu este consistent cu adevărul cel prezentat ante-rior în acest studiu. Fiind
conştienţi de existenţa acestor contraziceri referitor la caracterul lui Dumnezeu, şi aşteptînd ca ele să
apară în special în gîndirea acelora care au ţinut multă vreme vederile tradiţionale despre caracterul
lui Dumnezeu, din acest motiv am înfăţişat aceste dovezi clare din Cuvîntul inspiraţiunii lui
Dumnezeu.
Aceste dovezi sunt cuprinse pe scurt în cuvintele: "Eu sunt Domnul, şi nu mă schimb", "Acelaşi
ieri, azi şi în veci de veci", ‘Ď’în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare". Pune aceste
cuvinte în legătură cu adevărul după care Legea este expresia cea exactă a caracterului Său. Prin
urmare, dacă transcrierea acestui caracter zice: "Să nu ucizi", atunci cum ne putem imagina că
Dumnezeu ar ucide?
Desigur în acest loc cititorului îi vor trece prin minte multe declaraţii în special din Vechiul
Testament, unde se pare că Dumnezeu s-a coborît din cer, şi prin porunca Sa directă şi prin
exercitarea puterii Sale celei mari, ar fi nimicit uneori în mod brutal mii şi mii de suflete. Suntem
conştienţi de existenţa acestor citate, iar mai tîrziu vă invităm să consideraţi aceste întîmplări dintr-
un alt punct de vedere. Ne vom ocupa de ele după ce vom fi studiat constituţia caracterului lui
Dumnezeu înainte de marea controversă.
Vrem să considerăm acum natura acestui caracter în împărăţia originală şi cîteva dintre implicaţiile
pe care le înţelegem de aici.
Sfînta Scriptură lămureşte pentru totdeauna, că Domnul niciodată nu s-a schimbat. De aceea, El nu
a făcut nimic de la cădere încoace ce nu ar fi făcut şi înainte de aceasta, sau ce nu va face şi în
veşnicia împărăţiei viitoare celei restabilite.
De aceea, este imposibil de a crede adevărul biblic, conform căruia Dumnezeu nu Se schimbă, şi
tot în acelaşi timp de a crede, că ar lua viaţa celor neascultători, afară doar că cineva nu e dispus să
fie consistent. A recunoaşte că Dumnezeu nu a nimicit niciodată înainte de apariţia păcatului, şi a
accepta ideea, că după apariţia lui ar nimici, înseamnă a crede, că s-ar fi schimbat. Aceasta înseamnă
a admite că Acela, despre care stă scris, că la El nu există nici o umbră de mutare, ar fi totuşi
schimbător, avînd nevoie de îndreptare. Aceasta înseamnă a crede, că Dumnezeu ar fi respectat
Legea înainte de apariţia nelegiuirii într-un fel, iar după aceea cu totul altfel. înseamnă a crede, că
după dispariţia cea finală a păcatului El Se va întoarce iarăşi la felul purtării Sale de dinainte.
Se prea poate ca cititorul să fie înclinat în acest loc de a nu mai citi în continuare argumentele cele
expuse aici, fiindcă sunt atît de contrare cu ceea ce a crezut înainte. Admitem că sunt opuse, căci sunt
învăţăturile lui Hristos, şi El a venit ca să prezinte "oamenilor ceea ce era cu totul contrar
înfăţişărilor vrăjmaşului cu privire la caracterul lui Dumnezeu ..." Fundamentals of Christian
Education, pag. 177.
Dacă, în zilele lui Hristos, oamenii ar fi păstrat o cunoştinţă corectădespre caracterul lui
Dumnezeu, atunci nu ar fi fost nevoie ca Hristos să dea o mărturie atît de contrară înţelegerii lor
referitor la Tatăl, şi dacă, în timpul care a trecut de atunci, oamenii ar fi păstrat concepţia cea corectă
pe care a înfăţişat-o Hristos despre Dumnezeu, volumul acesta nu ar fi trebuit să apară pentru a
îndrepta gîndirea tuturor oamenilor din nou către exemplul cel divin.
Ceea ce s-a prezentat pînă aici este numai un început vag al dovezilor care vor mai urma. Este
important ca toate doveziile să fie luate în considerare, înainte de a lepăda concluziile cele trase din
ele.
Trebuie să studiăm acum felul şi modul în care îşi păzeşte Dumnezeu Legea. El nu face aceasta
prin a Se constrînge să trăiască după nişte măsuri de conduită străine naturii Sale. El o păzeşte ca un
ct natural al caracterului Său real. Este plăcerea Lui de a trăi neprihănit, şi nu are nici un interes de
vreo altă cale de procedare.
Aceasta este singura ascultare pe care o va accepta Dumnezeu de la făpturile Sale – o ascultare
care izvoreşte dintr-o convingere personală că calea Sa este singura cale, şi dintr-o inimă creată după
chipul lui Dumnezeu ca copie a Legii Sale celei sfinte.
"Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale
trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea şi la mila Sa." Tragedia veacurilor,
cap. Originea răului, fgm. 16.
"Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor făpturilor create depindea de
asentimentul lor desăvărşit faţă de marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu aşteaptă de la toate
făpturile Sale o servire adusă din iubire – un omagiu care izvoreşte dintr-o apreciere inteligentă a
caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o slujire forţată, şi asigură tuturor libertatea voinţei,
de a-I aduce o slujire de bună ." idem, fgm. 4. Vezi deasemenea şi Patriarhi şi Profeţi, cap. De ce a
fost îngăduit păcttul?, fgm. 7.
Dumnezeu ştie că dacă ar impune ascultarea de Legea Sa prin forţă, sistemul guvernării Sale ar fi
cu totul altceva decît perfect. Dar El nu urmăreşte nimic mai puţin decît idealul cel mai înalt. Aceasta
este ţinta hotărîrii Sale, căci El nu se dă mulţumit decît numai cu o fericire şi prosperitate desăvîrşită
a tuturor făpturilor Sale. De aceea, în împărăţia lui Dumnezeu nu există folosirea forţei de
constrîngere pentru supunerea făpturilor Sale, sau înăbuşirea răscoalei. Aceasta este sigur, fiindcă
Cuvîntul lui Dumnezeu o spune lămurit.
"Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau, tot atît de uşor cum cinva poate
arunca o pietricică pe pămînt; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă.
Puterea constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de
natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire. Mijloacele ce trebuie să
fie folosite sunt pre-zentarea acestor principii. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi
iubirea să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5.
"Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El doreşte numai
serviciu din iubire, şi iubirea nu poate fi ordonată; ea nu poate fi cîştigată prin forţă sau autoritate."
idem, cap. Dumnezeu cu noi, fgm. 8.
"Împărăţiile pămînteşti stăpînesc prin folosirea puterii constrîngătoare; dar din împărăţia lui
Hristos e exclusă orice armă pămîntească, orice unealtă constrîngătoare." Istoria Faptelor
Apostolilor, cap. Intenţia lui Dumnezeu cu biserica Sa, fgm. 9.
"În lucarea de mîntuire nu este constrîngrre. Nu e folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa
Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. în schimbarea care are
loc atunci cînd sufletul se predă lui Hristos, este simţămîntul celei mai înalte libertăţi." Hristos
Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, fgm. 15.
"Dumnezeu nu ia măsuri de constrîngere; iubirea este mijlocul pe care îl foloseşte pentru
excluderea păcatului din inimă." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Fiţi dar desăvîrşiţi după
cum şi Tatăl vostru este desăvîrşit, fgm. 3.
Solia acestor declaraţii este foarte clară. Ele ne spun că "Puterea constrîngătoare se află numai sub
cîrmuirea lui Satana." Dacă puterea constrîngătoare se află exclusiv numai sub cîrmuirea lui Satana,
atunci ea nu se găseşte niciodată sub guvernarea lui Dumnezeu. Ea este străină firii Sale.
"Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu." Dacă există un lucru de
care poţi să fi absolut sigur, atunci este acela, că Dumnezeu nu face nimic ce este contrar principiilor
Sale. Aşa procedează oamenii, dar niciodată Dumnezeu. De aceea, trebuie să ţinem cont, fiindcă
exercitaraa forţei este contrară principiilor lui Dumnezeu şi guvernării Sale, El nu va folosi sub nici o
împrejurare forţa constrîngătoare pentru rezolvarea problemelor.
Desigur, în veşnicia trecutului, înainte de apariţia păcatului, El nu a făcut aceasta niciodată, căci se
ştie că atunci nu exista nici o situaţie care să fi cerut aceasta. Prin întregul univers bătea pulsul unei
armonii perfecte, şi nici o făptură nu umbla anapoda pînă la desfigurarea caracterului lui Dumnezeu
prin Lucifer.
De la căderea în păcat oamenii şi îngerii căzuţi au exerciat mereu forţa constrîngerii în eforturile
lor de a-şi rezolva problemele, căci aceasta este calea lui Satana şi a oamenilor. Ei sunt pe deplin
convinşi, că împrejurările în care se găsesc le fac imposibil să renunţe la forţa constrîngerii, atît
pentru supravieţuirea lor cît şi pentru realizarea ambiţiilor lor.
Prin cuvintele citate mai sus Dumnezeu ne asigură în mod pozitiv, că El nu recurge niciodată la
forţa constrîngătoare. Ceea ce zice Dum-nezeu este adevăr, şi fiecare acţiune a Lui este consistentă
cu acest adevăr, căci El nu este asemenea oamenilor păcătoşi şi demonilor, care zic un lucru şi fac
altul. De aceea, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să fie ferm convins, că folosirea forţei
constrîngătoare nu se găseşte niciodată în împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi declară aceasta.
De aceea, să o credem implicit şi neîndoit.
Conform unui principiu de credinţă, credinţa în cuvintele lui Dumnezeu trebuie păstrată în ciuda
doveziilor celor în aparenţă contrare. în felul acesta acţiunile lui Dumnezeu din Vechiul Testament
par să declare, că a folosit forţa constrîngătoare pentru realizarea scopurilor Sale neprihănite, că a
recurs la constrîngere pentru înăbuşirea răscoalei, şi că a făcut din unii un exemplu de avertizare prin
pedepsele teribile şi eseori fatale cu care i-a lovit.
Fiecare trebuie să aleagă între declaraţiile lui Dumnezeu şi lucrurile aparente în ce priveşte
acţiunile lui Dumnezeu faţă de fiinţele omeneşti. Majoritatea alege mai degrabă credinţa în ceea ce li
se pare că ar fi adevărat, decît în ceea ce a zis Dumnezeu. De aceea credinţa cea aproape universală
este, că Dumnezeu ar folosi forţa constrîngerii, că ar extermina naţiuni întregi după ce L-au lepădat
cu desăvîrşire, şi că ar depinde de forţa constrîngerii pentru a înăbuşi răscoala.
Dar adevăratul copil al lui Dumnezeu va crede ce a zis Dumnezeu, în ciuda dovezilor care cel
puţin par să contrazică aceasta. Dumnezeu a zis că nu foloseşte forţa sau puterea constrîngerii. De
aceea el şi crede aceste cuvinte, în ciuda faptului că nu poate să înţeleagă exact ce a făcut Dumnezeu
în realitate în întîmplările raportate în Vechiul Testament. El va admite în faţa vrăjmaşului credinţei
sale că încă nu înţelege exact ce a făcut Dumnezeu în aceste zuri, şi că nici nu trebuie să înţeleagă
aceasta neapărat. Pe parcurs însă, îl va asigura pe potrivnicul său că dispune acum de declaraţiile
clare ale Cuvîntului lui Dumnezeu, prin care îl poate asigura că, deşi nu e în stare să dea explicaţii
detaliate, totuşi Dumnezeu nu face ceea ce pare. Aşa lucrează credinţa. Ea se bazează pe Cuvîntul lui
Dumnezeu, iar nu pe lucruri aparente. Apoi, la timpul potrivit, fiind condus prin înţelepciunea lui
Dumnezeu, copilul cel credincios va descoperi ce a făcut Dumnezeu în realitate în fiecare întîmplare
menţionată. Descoperind aceasta, el va vedea că Dumnezeu nu a procedat niciodată contrar
principiilor Sale, ci numai în deplină armonie cu ele.
Prin urmare, orice suflet din timpul prezent face parte ori din una ori din cealalta din aceste două
categorii. Ori crede Cuvîntului lui Dumnezeu ori îşi bazează credinţa pe dovada lucrurilor vizibile şi
a împrejurărilor. Este simplu de a ştie pe care parte te afli. Dacă crezi declaraţiei lui Dumnezeu, că
forţa constrîngerii se găseşte numai sub stăpînirea lui Satana, că El nu foloseşte niciodată forţa
constrîngerii, şi niciodatănu-i nimiceşte pe acei care refuză să-I slujească, atunci eşti un copil
credincios.
Invers, dacă crezi că Dumnezeu ar avea nevoie de forţă pentru nimicirea împotrivitorilor Săi,
atunci eşti un necredincios, fiindcă ai permis dovezilor aparente să înlăture mărturia Cuvîntului lui
Dumnezeu.
Fără îndoială, dovada lucrurilor vizibile şi a împrejurărilor este foarte puternică. Cînd se citesc
întîmplările Vechuului Testament, care zic că Dumnezeu a plouat foc şi pucioasă peste locuitorii
Sodomei; că a lăsat să vină potopul pînă ce toţi s-au înecat, şi aşa mai departe; este uşor şi fireşte de a
crede că Dînsul ar fi recurs la arme nimicitoare.
Dar această credinţă curată, credinţa lui Isus, care se cramponează nestrămutat de cuvîntul cel
rostit de Dumnezeu, recunoaşte că dacă aceasta ar fi starea lucrurilor, atunci Dumnezeu ar fi cu
adevărat inconsistent, că a rostit un lucru, şi ar fi făcut altul. Satana a ridicat această învinuire
împotriva lui Dumnezeu încer, şi prin marea controversă ea trebuie eliminată. Dacă Dumnezeu ar
proceda contrar principiilor Sale celor stabilite, atunci i-ar da lui Satana repede şi în mod efectiv
tocmai dovezile de care ar avea nevoie pentru a-şi dovedi poziţia pe care a căutat să şi-o impună în
cer. Ar fi fost cu mult mai bine pentru Domnul dacă şi-ar fi recunosut inconsistenţa Sa de la bun
început înaintea lui Satana, decît s-o continuie atît de evident încît toţi s-o poată vedea deschis. Dar,
natura cea adevărată a marii contraverse şi tot ce-i legat de ea cerea, dacă Domnul voia să triumfeze,
ca El să fie consistent cu Sine însuşi. El nu poate să zică un lucru, pentru a face apoi altul. A proceda
astfel, chiar şi numai într-un singur caz, ar însemna a pierde totul şi a ceda biruinţa în mîna lui Satana
şi a îngerilor săi.
Ceea ce a creat aprenţa, ca şi cum Domnul ar fi inconsistent, este interpretarea cea falsă a purtării
lui Dumnezeu faţă de problema păcatului, pe care Satana a impus-o oamenilor. în realitate, nu a
existat nici un fel de inconsistenţă. Dumnezeu a fost totdeauna credincios cuvîntului Său; nimeni nu-
I poate dovedi nici măcar o singură abatere. Dimpotrivă, cînd acţiunile lui Dumnezeu sunt înţelese
corect, se va vedea că căile Sale sunt atît de perfecte şi de infailibile, încît nu are nevoie de a recurge
la folosirea forţei. Unii au tras concluzia, că ar exista doar o singură cale de interpretare a
incidentelor din Vechiul Testament. Dar trebuie să cercetăm mai departe şi mai profund întîmplările
menţionate. Această cercetare, stabilindu-se pe principiile de interpretare corecte ale Bibliei, îl va
aduce pe cercetătorul la nişte concluzii, care îl vor determina să lepede ideile formate pe baza
acţiunilor aparente ale lui Dumnezeu. Se va vedea că există mari deosebiri între acţiunile cele
aparente ale Domnului şi cele făcute în realitate. Aceasta o vom vedea mai tîrziu, cînd vom studia
manifestarea caracterului lui Dumnezeu în legătură cu rezolvarea problemei păcatului. Pentru mo-
ment trebuie să ne ocupăm mai departe cu studiul guvernării Sale conform constituţiei celei stabilite
înainte de păcat.
Trebuie să considerăm acum un aspect foarte important în relaţia lui Dumnezeu faţă de supuşii
Lui. Aceasta este o chestiune strîns legată de, şi consistentă cu faptul că orice folosire a forţei este
contrară principiilor guvernării lui Dumnezeu, scopului Legii lui Dumnezeu şi naturii ei. Numai dacă
le studiăm pe toate acestea trei în strînsă legătură una cu alta putem să le înţelegem pe toate.
Acest aspect important este libertatea, unul dintre cele mai preţioase daruri pe care le-a dat
Dumnezeu vreodată supuşilor Lui. Un simplu gînd ne va arăta, că atît de sigur după cum Dumnezeu
nu are nici o intenţie de a folosi forţa constrîngerii pentru a impune ascultarea faţă d Legea Sa, tot atît
de sigur a dat El făpturilor Sale absoluta libertate să-I slujească sau nu. Aceste două lucruri sunt
consistente şi neseparabile unul de altul. îndată ce a retras unei persoane orice forţă de constrîngere,
tot atît de sigur a primit ea deplina libertate de a alege nesupunerea, dacă aceasta este ceea ce doreşte
şi vrea.
"Dumnezeu nu-i constrînge niciodată pe oameni la ascultare. El dă fiecăruia libertatea să aleagă
cui vrea să slujească." Profeţi şi Regi, cap. Cuptorul de foc, fgm. 24.
"Ei (îngerii) au descoperit lui Adam şi Eva că Dumnezeu nu-i va constrînge la ascultare – că nu
le-a retras puterea de a proceda contrar voinţei Lui; că erau unelte cu putere morală şi libere să
asculte sau nu." Story of Redemption, pag. 30.
"Primii noştri părinţi, deşi au fost creaţi nevinovaţi şi sfinţi, nu au fost puşi în situaţia de a le fi
imposibil să facă răul. Dumnezeu i-a făcut ca unelte morale libere, capabile de a aprecia
înţelepciunea şi bunătatea caracterului Său precum şi dreptatea cerinţelor Sale. El le-a acordat
deplina libertate de a-L asculta sau nu." Patriarhi şi Profeţi, cap. Creaţiunea, fgm.17.
"Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor făpturilor create depindea de
asentimentul lor desăvărşit faţă de marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu aşteaptă de la toate
făpturile Sale o servire adusă din iubire – un omagiu care izvoreşte dintr-o apreciere inteligentă a
caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi le asigură tuturor libertatea de voinţă, ca
să-i aducă o slujire de bună voie." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, fgm. 4. Vezi
deasemenea şi Patriarhi şi Profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, fgm. 7.
Aceste cuvinte nu trebuie înţelese, ca şi cum ar vrea să zică că Domnul ar fi dat făpturilor Sale
libertatea de a păcătui fără să fie pedepsite. Se află o doctrină în circulaţie care îl prezintă pe
Dumnezeu atît de iubitor, încît va scuza şi va apăra mai degrabă pe orice păcat şi păcătos decît să-l
vadă pe unul singur pierind. Această doctrină nu trebuie confundată cu poziţia cea luată aici.
Păcătosul va muri cu siguranţă. Cerul şi pămîntul va fi nimicit şi întregul univers va fi curăţit de
întinăciunea păcatului. Dar nu Dumnezeu va mînui biciul nimicirii pentru a aduce aceasta la
îndeplinire. Dimpotrivă, El va avertiza mai întîi orice făptură faţă de urmările teribile care vor rezulta
din alegerea neascultării. Apoi, după ce în ciuda acestui fapt vor fi ales calea neascultării, El va
depune toate eforturile, pentru a-i salva de ea, şi abia după ce vor fi lepădat toate eforturile Sale
mîntuitoare, El îi va lăsa în cele din urmă pradă pierzării lor.

picture:
 După cum sămînţa este temelia plantei, tot aşa este şi Legea temelia guvernării lui
Dumnezeu; ea este desfăşurarea Legii.

Ia seamă la relaţia care există între o slujbă adusă din iubire lui Dumnezeu, bazată pe o convingere
fermă despre dreptatea şi bunătatea Lui, şi acordarea libertăţii celei depline şi desăvîrşite tuturor
făpturilor Sale în ce priveşte ascultarea sau neascultarea lor conform alegerii individuale. Această
legătură e scoasă în evidenţă prin ultimul citat. Este interesant faptul că exercitarea acestei libertăţi în
direcţia greşită fură unei persoane imediat libertatea, fiindcă păcatul este un stăpînitor brutal, care îi
constrînge pe supuşii săi la ascultare. Nu Dumnezeu retrage această libertate. Aceasta este lucrarea
păcatului şi a lui Satana.
Dar pe de altă parte, este pozitiv de a constata că numai dacă există o libertate de alegere deplină,
este posibil de a se aduce o slujbă din iubire şi din toată inima. De îndată ce se introduce un element
de constrîngere, cum ar fi ameninţarea cu pedepse, în aceeaşi măsură va fi adusă o servire de frică. în
cazul acesta făpturile L-ar asculta pe Dumnezeu de frica de pedeapsă.
Dumnezeu nu poate accepta aceasta niciodată. El ştie că o asemenea împărăţie nu poate fi
binecuvîntată cu o fericire netulburată şi o bucurie deplină. în împărăţia Lui, fiecare fiinţă este atît de
convinsă în ce priveşte perfecţiunea căilor Sale, încît admiraţia şi iubirea ei pentru Suveranul lor iubit
izbucneşte în mod spontan şi dintr-o inimă deschisă şi bucuroasă, ca o expresie a supunerii ei
devotate. în felul acesta în împărăţia lui Dumnezeu, cea stabilită cu desăvîrşire şi pe deplin, nu există
nici o îndoială cu privire la slujba cea adusă, că dacă este adevărată sau numai prefăcută. Ea nu poate
fi decît adevărată. în felul acesta Dumnezeu va avea în veşnicia perfecţiunii viitoare ceea ce au dorit
atît de mult toţi împăraţii pămîntului din toate timpurile – loialitatea cea deplină şi iubitoare a tuturor
supuşilor. O asemenea împărăţie va fi cu adevărat o împărăţie binecuvîntată, în care stăpîneşte pentru
totdeauna iubirea şi încrederea cea deplină. Orice stăpînitor care ar avea această favoare, s-ar mişca
în mijlocul poporului său fără nici o frică. Despre unul ca acesta nu s-ar putea spune: "Nu-i uşor
capului care poartă coroana."
Dar încă nici o împărăţie de felul acesta nu a existat pe pămînt, deşi unele s-au apropiat de această
ţintă. împărăţiile pămînteşti năzuiesc totdeauna de a impune această sau cealaltă formă de supunere,
şi în-clină de a menţine loialitatea supuşilor lor prin ameninţare în caz de neascultare. Nici o crimă
nu e socotită mai mare ca trădarea – nesupunerea faţă de stat.
Dar Isus a venit ca să-i libereze pe oameni de toate acestea, mărturisind despre misiunea Lui: "Veţi
cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi." "Deci, dacă Fiul vă face sl, veţi fi cu adevărat
slobozi." Ioan 8,32.36.
Isus Hristos nu a venit pentru a-l transfera pe cel păcătos dintr-o robie într-alta. ţinta lui Dumnezeu
prin Hristos este de a restabili împărăţia în perfecţiunea ei originală, la perfecţiunea libertăţii celei
depline de a sluji lui Dumnezeu. în deacord cu aceasta Isus a zis că acei pe care Fiul îi face slobozi,
vor fi cu adevărat slobozi. Hristos a înfăţişat aici copiilor Săi o libertate deplină. Aceasta este natura
împărăţiei lui Dumnezeu, descoperirea intenţiei Sale binefăcătoare şi de iubire faţă de toate făpturile
Sale.
A.T. Jones a prezentat aceste principii în cartea sa întitulată Ecclesiastical Empires (Împărăţiile
ecleziastice), pag. 586-588 cu cea mai mare claritate.
"Mai departe se poate pune întrebarea: Nu ar fi putut să evite Hristos toate acestea, de a-l fi creat
pe Lucifer şi pe toate celelalte făpturi aşa încît să nu fi putut păcătui? Este corect şi drept de a
răspunde: Nu a putut. Dacă ar fi creat făpturile Sale în aşa fel încît să nu poată păcătui, aceasta ar fi
însemnat în realitate că ele nu ar fi putut să decidă personal. A fi lipsit de puterea alegerii personale
nu înseamnă doar a nu avea libertatea gîndirii, ci a fi şi incapabil de a te gîndi. Aceasta înseamnă a fi
lipsit de inteligenţă, a fi un simplu automat. Aceasta nu le putea fi de nici un folos, nici lor şi nici
semenilor lor, şi nici spre onoarea, slava şi lauda Aceluia care i-a făcut.
Libertatea de alegere este esenţială pentru puterea gîndirii. Libertatea de gîndire este esenţială
pentru liberttea alegerii. Dumnezeu i-a creat pe îngeri şi pe oameni inteligenţi. I-a creat cu libertatea
alegerii personale, şi i-a lăsat cu totul liberi să aleagă. I-a creat cu libertatea gîndirii după alegerea
lor. Dumnezeu este autorul inteligenţei, a libertăţii de alegere, şi a libertăţii de gîndire, şi va respecta
totdeauna ceea ce a creat. El nu va vătăma (nu va îngrădi) niciodată şi nici cît de puţin libertatea
îngerilor şi a oamenilor de a-şi face alegerea lor personală şi de a se gîndi conform alegerii lor.
Dumnezeu este infinit mai onorat prin faptul că a creat fiinţele dotate cu raţiune libere de a-şi alege
aşa o cale, şi de a se gîndi în aşa fel, încît să se facă ei înşişi diavoli, decît ar fi fost cazul dacă le-ar fi
creat aşa încît să fie incapabile de a se gîndi sau alege. Fiind astfel lipsite de puterea gîndirii ele ar fi
fost doar nişte simpli automaţi.
Mai departe se poate pune întrebarea: Dacă Dumnezeu i-a creat pe îngeri şi pe oameni liberi de a
păcătui dacă vor, oare nu a trebuit săia şi măsuri împotriva acestei alegeri posibile înainte de a-i crea
– nu a trebuit să ia El măsuri împotriva posibilităţii de a păcătui înainte de a crea o singură făptură? –
Sigur că da. Tocmai aceasta a şi făcut-o. şi această măsură pe care a luat-o este o parte esenţială din
lanul veşnic pe care l-a stabilit în Hristos Isus Domnul nostru, pe care îl studiăm acum.
Să ne întoarcem acum la timpul cînd încă nu a existat nici o fiinţă creată; la sfaturile veşnice dintre
Tatăl şi Fiul. Existenţa lui Dumnezeu nu este o existenţă egocentrică. Iubirea Lui nu este o iubire de
sine. Bucuria Lui nu e împlinită prin a Se concentra asupra Lui însuşi, şi a şedea singuratic şi ocupat
doar cu interesele Sale. Iubirea Lui e împlinită numai prin revărsarea ei asupra acelora care o primesc
pe deplin şi care sunt pe deplin satisfăcuţi cu ea. Bucuria Lui e împlinită numai prin a aduce
universului cel infinit şi plin cu făpturi binecuvîntate, plinătatea fericirii celei veşnice.
Cugetînd astfel, înainte de a exista o singură făptură inteligentă, El a dorit ca universul să fie
umplut cu fiinţe fericite, care să se bucure de plinătatea iubirii Sale. Pentru acest scop ele trebuiau să
aibă libertatea alegerii de a nu-I sluji şi de a refuza bucuria iubirii Sale. Ele trebuiau să fie libere de
a-L alege pe El sau pe ei înşişi, viaţa sau moartea. Dar aceasta include posibilitatea introducerii
păcatului, posibilitatea ca unii să aleagă nesupunerea, deci calea păcatului. Să renunţe El oare la
creaţiune, fiindcă dacă avea s-o facă trebuia să se aştepte la posibilitatea introducerii păcatului? –
Aceasta ar fi însemnat de a rămîne pentru toată veşnicia egocentric şi singuratic. Mai mult decît atît,
o îngrădire de felul acesta ar fi pus capăt poziţiei Sale de Dumnezeu. Căci, ce este un dumnezeu, sau
ce preţuieşte el, dacă nu poate să facă ceea ce vrea, care nu-şi poate împlini propria sa voinţă? Un
asemenea dumnezeu n-ar fi de nici un folos.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos nu este de
aşa natură. El a creat toate fiinţele dotate cu raţiune cu libertatea alegerii şi a gîndirii după libera lor
alegere; şi De aceea şi libere de a păcătui, dacă vor. Dar tot în acelaşi timp, în iubirea Lui cea
infinită şi în neprihănirea Lui cea veşnică El a plănuit să Se dea pe Sine însuşi ca jertfă de
răscumpărare pentru toţi acei care aveau să păcătuiască; şi să le dea a doua posibilitate de a-L
alege pe Dumnezeu sau pe ei înşişi, de a alege viaţa sau moartea. Iar acei care aveau să aleagă a doua
oară moartea, să primească atunci ce şi-au ales. Pe cînd acei care aveau să aleagă viaţa – şi de ar fi
fost universul întreg – să se bucure de ceea ce şi-au ales – deci de viaţa veşnică, de plinătatea iubirii
celei desăvîrşite şi de bucuria cea dulce a fericirii veşnice.
Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, Dumnezeul iubirii, Dumnezeul şi Tatăl Domnului
nostru Isus Hristos, care este cu totulcapabil să facă tot ce vrea, şi care lasă făpturilor Sale totuşi
libertatea. El este Acela care din zilele veşniciei ‘face TOATE DUPĂ SFATUL VOII SALE’.
(Efeseni 1,11.) şi aceasta este ‘taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi; ca să-l
aducă la îndeplinire la plinătatea vremilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile;
cele din ceruri, şi cele de pe pămînt.’ (Efeseni 1,9.10.) Acesta este ‘planul veşnic, pe care l-a făcut în
Hristos Isus, Domnul nostru.’ (Efeseni 3,11.)
Alegerea eului personal este păcat, robie şi moarte. Alegerea lui Hristos este neprihănire, libertate
şi viaţă veciniă după planul şi intenţia a veşnicului Dumnezeu."
Să cugetăm cu atenţie asupra ideilor exprimate prin acest citat şi la implicaţiile acestora.
"Libertatea de alegere este esenţială pentru puterea gîndirii." Adevărul acesta este confirmat
suficient prin dovada cea clară a istoriei. Lucrarea Evangheliei constă în mîntuirea oamenilor, şi
niciodată Evanghelia nu a fost predicată mai cu putere şi mai efectiv ca în timpul Rusaliilor şi după
aceea pînă la căderea Bisericii Creştine. După ce influenţa cea liberatoare a adevărului şi-a pierdut
puterea, lumea a fost cufundată în întunericul evului mediu. Libertatea alegerii a devenit
necunoscută, în timp ce ierarhia papală stăpînea lumea prin despotism şi absolutism. S-a desvoltat o
asemenea stare de necunoştiinţă şi de corupţie, încît această perioadă a fost denumită timpul evului
mediu (engl. Epoca întunericului.)
Nu existănici un argument sincer care să poată dovedi, că starea lucrurilor din această perioadă a
fost din alte motive aşa cum era, iar nu fiindcă libertatea a fost luată de pe pămînt. împotriva oricărui
argument de felul acesta se pot aduce dovezi peste dovezi care arată, că oriunde li se ia libertatea,
oamenii se cufundă într-o prăpastie de neştiinţă şi de întuneric teribil. Invers, oriunde Evanghelia cea
vie a lui Isus Hristos îi face slobozi, există şi cea mai mare înaintare în ce priveşte cunoştinţa şi
dezvoltarea intelectuală. Evanghelia cea vestită în timpul Reformaţiunii i-a făcut pe oameni slobozi.
în unele locuri această lucrare a avut un efect cu mult mai mare decît în altele. Au existat oraşe şi ţări
unde influenţa predominantă era protestantă, în timp ce altele au rămas fortăreţe ale papismului.
Acolo unde influenţa Reformaţiunii a avut cea mai mare putere, s-au făcut cele mai i progrese în
orice privinţă a desvoltării intelectuale. în realitate, valul cel mare al unei cunoştinţe avansate a venit
direct prin Reformaţiune. A.T. Jones are deplină dreptate dacă susţine că libertatea alegerii este
esenţială pentru puterea gîndirii.
Dumnezeu nu ar fi putut să fie proslăvit sau binecuvîntat niciodată dacă şi-ar fi umplut împărăţia
cu făpturi neinteligente. împărăţia Lui este o împărăţie a luminii, şi nu a întunericului. De aceea i-a
făcut peîngeri şi pe oameni inteligenţi. I-a umplut cu lumină, şi pentru a aduce această lumină la
plinătatea ei cea mai deplină le-a dat, – aşa cum trebuia s-o facă pentru împlinirea acestui scop, –
libertatea alegerii.
De aceea, "Dumnezeu este autorul inteligenţei, a libertăţii de alegere şi a libertăţii de gîndire."
Acestea sunt darurile lui Dumnezeu pe care le-a dat făpturilor Sale, care sunt în veci asociate
stăpînirii Sale. Ele nu-I pot fi luate nici Lui şi nici făpturilor Sale, fără de a transforma întreaga natrră
a caracterului, a stăpînirii şi a Legii Sale. Dumnezeu nu va face aceasta niciodată, căci aceasta ar face
perfecţiunea imperfectă, şi ar îngrădi fericirea şi mulţumirea făpturilor Sale pînă la nimicire.
De aceea, "pentru totdeauna va respecta El ceea ce creat. El nu va vătăma (nu va îngrădi) niciodată
nici cît de puţin libertatea îngerilor şi a oamenilor de a-şi face alegerea lor personală, şi de a se gîndi
după alegerea lor."
Acesta este adevărul cel veşnic despre Dumnezeu. El a dat această libertate, şi nu va viola dreptul
niciuneia dintre făpturile Sale de a umbla pe calea cea aleasă de ei. Aceasta este singura cale pe care
o poate accepta Dumnezeu, şi tot numai aceasta o va dori fiecare copil luminat de El. Tot ce este mai
puţin decît aceasta sau altceva decît aceasta, nu este perfecţiune şi prin urmare niciodată fericire
deplină.
Acordarea acestei libertăţidin pricina faptului că era esenţială pentru plinătatea desvoltării şi a
fericirii, cuprinde însă şi o primejdie teribilă. Primejdia constă în aceea, că în ciuda dovezilor
covîrşitoare că pe calea lui Dumnezeu nu se găsea nici o imperfecţiune, şi că a dat tuturor o bucurie
şi o împlinire negrăită, totuşi unele, sau chiar toate făpturile Sale, şi-ar fi putut alege calea lor
personală, şi să se transforme în nişte demoni îngrozitori şi nimicitori. Dar, deşi Dumnezeu a înţeles
că era posibilă venirea unei perioade, cînd unele sau chiar toate făpturile Sale aveau să intreprindă un
experiment teribil cu o presupusă cale a vieţii, – alta decît a Lui, – totuşi El nu a instituit nici o
măsură de apărare prin folosirea forţei constrîngătoare. El nu doreşte nimic mai puţin pentru ei decît
perfecţiunea, în care se află posibilitatea cea nelimitată a desvoltării infinite. Aceasta nu ar fi posibil
dacă nu le-ar fi acordat libertatea cea deplină de a sluji lui Dumnezeu sau de a sluji lor înşişi după
alegerea lor.
Care sunt implicaţiile acestor puncte în constituţia cerului? în ce măsură au determinat acestea
felul reacţiei lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale care s-au depărtat de El şi au ales o altă cale?
Pune aceste două principii iarăşi lîngăolaltă – principiul nefolosirii forţei de constrîngere şi
principiul libertăţii alegerii depline. Atît de sigur după cum aceste două lucruri sunt unite în
constituţia împărăţiei lui Dumnezeu, tot atît de sigur Dumnezeu Se plasează singur în situaţia unde
nu-i poate pedepsi pe acei care fac doar ceea ce El le-azis că pot face, şi anume, alegîndu-şi un alt
stăpînitor dacă aceasta avea să le fie dorinţa.
Acesta este un principiu pe care omul doar cu mare greu îl înţelege, fiindcă este atît de străin
gîndirii sale. în stăpînirile omeneşti există numai legiuitori care mai întîi formează legislaţia,
stabilind apoi pedepsele pentru acei care refuză ascultarea, iar în cele din urmă pun în mişcare
maşinăria forţei pentru aplicarea sentinţei. Omul nu cunoaşte nimic altceva în toată experienţa lui, în
ce priveşte dreptatea superficială omenească. Deoarece este atît de greu de a libera mintea de această
concepţie, nu-i uşor de a înţelege că Dumnezeu s-a plasat pe Sine însuşi într-o poziţie unde nu poate
să aplice pedepse asupra celui nelegiuit.
Stăpînitorii civili nu garantează nimănui libertatea alegerii. Mandatul lor este: "Ori asculţi, ori te
pedepsim." Acei care fac legea sunt tot aceiaşi care îi şi pedepsesc pe călcătorii ei, dar în împărăţia
lui Dumnezeu nu este aşa. El a explicat Legea ca expresia propriului Său caracter. Păcatul şi moartea
îi nenorocesc pe călcătorii ei.
Dacă este posibil ca această concepţie omenască să fie desrădăcinată din mintea omului, aşa încît
măsurile lui Dumnezeu pentru stabilirea împărăţiei Sale să pot fi văzute fără patimă şi în mod
obiectiv, atunci se va vedea că, lepădînd folosirea forţei cu desăvîrşire şi tot în acelaşi timp acordînd
tuturor libertatea voinţei, sta înseamnă a crea o situaţie în care este imposibil de a administra pedepse
şi sentinţa de moarte pentru rezolvarea problemei. Indiferent de faptul că în perioada Vechiului
Testament, de exemplu, Domnul pare să fi pedepsit la fel ca şi stăpînitorii pămînteşti, totuşi rămîne
adevărat că un guvern bazat pe lepădarea cea deplină a forţei de constrîngere ca mijloc de rezolvare a
problemei, care în acelaşi timp acordă libertatea de alegere tuturor supuşilor săi, pur şi simplu nu-i
poate pedepsi pe acei care aleg să umble pe o altă cale. Dumnezeu le-a dat dreptul de a lua această
decizie, şi El nu-i poate pedepsi din pricina faptului că au luat hotărîrea pe care El însuşi le-a
îngăduit-o pe deplin.
Tot ce poate face Dumnezeu este, ca înainte de a lua ei hotărîrea cea greşită, să depună toate
eforturile pentru a-i feri de ea, descoperindu-le urmările cele sigure care vor rezulta din alegerea căii
opuse. Aceasta este aceeaşi lucrare pe care o împlineşte şi o mamă atunci cînd îl avertizează pe
copilul ei cu seriozitate în faţa urmărilor dureroase şi sigure în caz că se va atinge de o sobă fierbinte.
După ce făpturile Sale au ales calea păcatului, Dumneuzeu a făcut tot ce I-a stat în puinţă pentru a-
i salva chiar şi din această situaţie, cu condiţia desigur, că voiau a se lăsa salvaţi. El a mers chiar pînă
acolo, că şi-a dat însăşi viaţa Sa prin Fiul Său, Pentru ca oamenii să mai aibă o ocazie de a alege
viaţa în locul morţii. Prima alegere omul a făcut-o stînd încă de partea neprihănirii şi a libertăţii, la
care arenunţat apoi în favoarea robiei şi a morţii. Cea de a doua alegere el o face acum stînd pe
cealaltă parte, unde se hotăreşte de a rămîne mai departe în robie şi sub sentinţa morţii, ori de a se
întoarce înapoi de partea curăţiei şi a vieţii veşnice. Dar a doua alegere este la fel de liberă ca şi
prima. Singura deosebire este că, luînd hotărîrea în al doilea caz, omul cunoaşte din experienţă
durerea păcatului, şi în felul acesta el are dovezi din prima mînă în ce priveşte adevărul Cuvîntului
lui Dumnezeu.
Dacă oamenii îşi aleg a doua oară de a umbla fără Dumnezeu, atunci El nu mai are încotro decît
să-i lase pradă lucrurilor pe care le-au ales. Meditează, te rog, încă odată asupra acestui adevăr, pe
cum îl exprimă A.T. Jones: "El a creat toate fiinţele dotate cu raţiune cu libertatea alegerii şi a
gîndirii după libera lor alegere; şi De aceea şi libere de a păcătui, dacă vor. Dar tot în acelaşi timp,
în iubirea Lui cea infinită şi în neprihănirea Lui cea veşnică, El a plănuit să Se dea pe Sine însuşi ca
jertfă de răscumpărare pentru toţi acei care aveau să păcătuiască; şi să le dea a doua posibilitate de
a-L alege pe Dumnezeu sau pe ei înşişi, de a alege viaţa sau moartea. Iar acei care aveau să aleagă a
doua oară moartea, să primească atunci ce şi-au ales. Pe cînd acei care aveau să aleagă viaţa – şi de
ar fi fost universul întreg – să se bucure de ce şi-au ales, deci de viaţa veşnică, de plinătatea iubirii
celei desăvîrşite şi de bucuria cea dulce a fericirii veşnice." Ecclesiastical Empires, pag. 588.
Accentul original.
De aceea, "Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva
nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat." Tragedia veacurilor,
cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
Pînă la răscoala cea pornită de Lucifer, sinceritatea darului libertăţii pe care îl acordase Dumnezeu
tuturor făpturilor încă nu a fost pusă la încercare. în acele zile, cînd nimeni nu a ales altceva decît o
servire credincioasă faţă de Dumnezeu, metodele lui Dumnezeu n-aveau probleme să fie efective.
Nimeni nu se gîndea măcar la posibilitatea problemelor care aveau să pună sistemul la încercare.
Abia după ce s-au ridicat acele fiinţe puternice sub conducerea lui Lucifer, şi s-au hotăît să ridice
o stăpînire rivală, s-a manifestat prima provocare împotriva promisiunii lui Dumnezeu. Satana şi
urmaşii Săi au dus această provocare pînă la extrem, cercetînd, încercînd şi căutînd să găsească nişte
slăbiciuni care să-i încurajeze pentru a strica organizaţia cea divină. Dumnezeu a declarat că căile
Sale sunt desăvîrşite, nu numai în zilele senine şi pline de prosperitate, ci în toate împrejurările
posibile, de la cele mai favorabile pînă la cele mai neconfortabile. Oare puteau să reziste principiile
respective acestei examinări minuţioase şi presiuni nesfîrşite, ori trebuiau a se dovedi greşite?
Aceasta era întrebarea marii contraverse, asupra căreia tre-buia luată decizia. Oare avea să se dea pe
faţă, că Dumnezeu era constrîns să facă modificări şi concesii, că după toate acestea trebuia să
recunoască că a mers prea departe prin acordarea unei libertăţi aşa de mari, şi acum nu mai avea
încotro decît să o retragă pentru a ploua pedepse asupra nelegiuiţilor?
Întunericul în care a îmbrăcat Satana acţiunile lui Dumnezeu, susţine că Dumnezeu şi căile Sale nu
ar fi rezistat cercării, că a trebuit să recurgă la puterea forţei pentru a-i pedepsi pe acei care s-au
folosit de libertatea pe care le-a dat-o de a-I refuza ascultarea, şi că Dînsul nu a fost în stare să
permită exercitarea libertăţii de alegere, prin care îngerii şi oamenii primiseră posibilitatea de a
stabili o împărăţie rivală. Diavolul susţine că ar fi cîştigat deja bătălia (desbaterea), ceea ce ar fi cu
totul adevărat dacă Dumnezeu ar fi făcut ceea ce-L învinuie Satana.
În general, oamenii au acceptat prea repede minciunile lui Satana. Aceasta îi sprijineşte cauza.
Acum a sosit timpul cînd e nevoie de o înţelegere revizuită asupra acţiunilor lui Dumnezeu.
Aceasta va fi oferită pe parcursul studiului, dar trebuie să considerăm mai întîi încă un factor şi
anume, lucrările Legii lui Dumnezeu. După cum am precizat deja, lepădarea forţei de constrîngere,
garantarea libertăţii de alegere în măsura ei deplină pentru toate fiinţele create, precum şi natura şi
scopul Legii lui Dumnezeu, sunt trei lucruri atît de strîns legate unul de altul, încît trebuie studiate în
legătură, Pentru ca fiecare în parte să poată fi înţeles corect. Pînă aici am studiat primele două, iar
acum vom studia ultimul din cele trei.

Capitolul 8
O Lege desăvîrşită

Perfecţiunea Legii lui Dumnezeu stă într-un contrast izbitor cu nedesăvîrşirea legilor elaborate de
legiuitorii pămînteşti.
Defecţiunea şi incorectitudinea legilor omeneşti se manifestă cel puţin prin două lucruri. Mai întîi
oamenii sunt obligaţi să facă mereu şi mereu noi legi şi să modifice sau să desfiinţeze pe cele
existente. Lucrurile pe care legea le interzice azi, le va permite în viitorul apropiat. O comportare
îngăduită într-o ţară oarecare, e interzisă cu stricteţe într-alta.
În al doilea rînd, cînd împăraţii sau congresele îşi decretează legile, ei formează o listă care
cuprinde toate pedepsele ce urmează să fie aplicate pentru a asigura astfel respectarea guvernului de
către popor şi ascultarea de legile sale.
Dar acelaşi lucru nu se poate spune şi despre Legea lui Dumnezeu. Ea te atît de desăvîrşită şi de
deplină încît nu era nevoie de nici o modificare sau întregire din prima zi în care a fost rostită şi pînă
azi. Principiile ei sunt atît de depline şi de atotcuprinzătoare încît, dacă este respectată cu desăvîrşire,
ele reprezintă un exemplu perfect atît pentru purtarea divină cît şi omenească, fie în anturajul ceresc
cel fără de păcat, şi în situaţia cea nelegiuită de pe acest pămînt.
Viaţa lui Hristos demonstrează pe larg acest adevăr, căci El a păzit poruncile Tatălui sub nişte
condiţii atît de stricate încît păcătoşii din timpul acela sunt descrişi că şi-au "umplut măsura
nelegiuirilor" lor, Daniel 8,23; Acesta era timpul cînd "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme.
Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetînd
lumea, văzu suferinţa şi mizeria. Cu milă El văzu cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui
Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un
conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o
jalnică procesiune spre ruină veşnică, – spre o moarte în care nu mai aparedimineaţa. Agenţii satanici
intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi locaş al lui Dumnezeu, devenise locaş
al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor, erau influenţate de agenţi
supranaturali pentru satisfacerea plăcerilor josnice. Pe chipurile oamenilor reflectau expresia
legiunilor celui rău de care erau posedaţi. Aceasta ra perspectiva pe care o vedea Mîntuitorul lumii.
Ce privelişte de văzut pentru Infinita Puritate;
Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipse
rădăcinile adînc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat
în faţa Universului că, despărţită de Dumnezeu, oenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă
şi de putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea." Hristos Lumina Lumii, cap. împlinirea
vremii, fgm. 16 şi 17.
Aceasta era starea lucrurilor cînd Hristos a venit pe pămînt. Sub aceste împrejurări a demonstrat El
că Legea lui Dumnezeu era singura normă de conduită. Pentru aceasta a păzit El Legea pînă la
infinit, dovedind astfel minciuna lui Satana, fiindcă declarase că Legea lui Dumnezeu ar fi
nedesăvîrşită şi ar trebui himbată pentru a o potrivi împrejurărilor schimbătoare. Prin aderarea Sa
deplină la preceptele ei sfinte sub aceste împrejurări, Hristos nu numai că a dovedit înaintea
oamenilor căzuţi că Legea poate fi păzită, ci în plus ea mai este şi ghidul şi ocrotirea cea perfectă
pentru toţi acei care o păzesc.
Consideră acum cel de al doilea factor în ce priveşte deosebirea dintre Legea lui Dumnezeu şi
legile oamenilor. Această deosebire constă în aceea, că în timp ce oamenii anexează pedepse
formulate de ei înşişi la legile făcute de ei, Dumnezeu nu are nevoie de aşa ceva. în sistemul Său
violarea Legii aduce de la sine roadele teribile ale nenorocirii, şi în cele din urmă nimicirea.
Nu trebuie să tragem concluzia, că Dumnezeu ar fi organizat în mod deliberat lucrurile astfel.
Dacă înţelegem, că de ce a făcut şi a dat El Legea, vom vedea, că nici nu a existat o altă cale decît
aceasta. Posedarea unei puteri colosale este esenţială pentru o împlinire reuşită a aspiraţiunilor
măreţe ale făpturllor Sale. Această putere a fost folosită numai spre binecuvîntare şi binefacere, dar,
în mod tabil, ea conţine şi puterea nimicirii. Legea devenise deci necesară pentru a sluji ca un scut în
faţa factorului nimicitor al puterii, fiindcă o altă cale nu exista. Cîtă vreme puterea e folosită în strictă
armonie cu Legea, nu există nici o problemă. Dar lasă numai ca Legea să fi nesocotită, şi vei vedea
că vor apare fel şi fel de probleme. De aceea, Dumnezeu nu a făcut o lege înzestrată cu un sistem de
pedepse lăuntrice şi automate, ci ne-a dat un scut desăvîrşit în faţa primejdiei de a ne sinucide. Dacă
făpturile Sale aveau să lepede acest scut, nu mai exista nimic ce le-ar fi putut apăra în faţa nenorocirii
viitoare. Mai întîi Dumnezeu le-a dat puterea, iar apoi Legea pentru a prifita de ea nevătămaţi. Am
dovedit deja că forţa constrîngătoare, folosirea forţei şi alte lucruri asemănătoare, nu au ce căuta în
lucrarea lui Dumnezeu şi nu se găsesc niciodată sub conducerea Lui, ci numai sub stăpînirea lui
Satana. Tot aşa am văzut că Dumnezeu, fiind interesat numai de o ascultare nesilită, a dat tuturor
făpturilor Sale "libertatea cea deplină de a se supune sau de a refuza ascultarea". Patriarhi şi Profeţi,
cap. Creaţiunea, fgm. 17. Ar fi imposibil de se a acorda libertatea cea deplină de a refuza ascultarea,
iar apoi a pedepsi pe cineva fiindcă a folosit tocmai această libertate care i-a fost dată. A pedepsi pe
cineva în aceste împrejurări înseamnă a nega acordarea acestei libertăţi depline.
 Există două căi cum ar fi putut să pedepsească Dumnezeu pe acei care şi-au ales neascultarea.
Prima metodă ar fi decretarea pedepselor cuvenite ca răspuns la violarea preceptelor respective, iar
apoi aplicarea lor prin acţiunea Lui directă. Aşa vede majoritatea procedeele lui Dumnezeu.
Cea de a doua metodă ar fi de a include în Legea Sa în mod iscusit şi intenţionat pedepse care să
cadă automat pe capul călcătorului. După limbajul nostru modern aceasta ar fi o capcană cu pedepse
automate. Presupunem de exemplu că un ţăran, proprietariul unei plantaţii de pepene delicate, are
cunoştinţă asupra faptului, că, deşi legea interzice furtul, totuşi tinerii satului vin adeseori noaptea să
fure. încercînd a se apăra, el instalează un fir electric legat de un explosiv puternic. în felul acesta el a
inclus în lege o pedeapsă automată care îl va lovi şi-l va pedepsi pe călcătorul. Aceasta ar fi mai mult
decît doar urmările naturale ale violării ei.
Aceasta este calea după care ar fi putut să procedeze Dumnezeu, pentru a evita exercitarea propriei
Sale puteri în vreo acţiune de nimicire directă.
Indiferent că Dumnezeu ar pedepsi printr-o acţiune personală directă sau indirect prin instalarea
unei puteri nimicitoare în lege, oricum El ar tăgădui astfel făpturilor Sale "libertatea cea deplină de a
se supune sau de a refuza ascultarea". El a dat libertatea. De aceea nu poate pedepsi pe nimeni dacă
aplică ceea ce i s-a dat.
Dacă Dumnezeu ar fi folosit prima metodă, El ar fi tăgăduit grozav susţinerea Sa că le-a dat
libertatea cea deplină. Dacă ar fi folosit a doua metodă, L-am putea învinui de adoptarea unor
mijloace clandestine care i-ar permite de a susţine că nu le-ar fi tăgăduit libertatea, pe care în realitate
le-a tăgăduit-o.
Dumnezeu nu amăgeşte pe nimeni şi nici nu lucrează clandestin. El este Dumnezeul adevărului.
De aceea trebuie să înţelegem clar că El nu a făcut o lege cu pedepse ascunse. Toţi care vor lua parte
la manifestarea cea finală a caracterului lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă caracterul cel adevărat al
Legii lui Dumnezeu. Pedepsele cele grozave care vor cădea asupra călcătorilor principiilor măreţe ale
lui Dumnezeu nu sunt decît urmările de care Legea a fost destinată să-i ferească pe oameni ca să nu
cadă asupra lor, şi nicidecum ceea ce a fost însărcinată să aducă asupra lor.
Ceea ce trebuie să înţelegem în mod clar este, că Legea nu reprezintă în nici un caz efortul lui
Dumnezeu de a-şi apăra poziţia şi autoritatea personală. Dumnezeu este atît de neegoist, atît de liber
de interese personale, de îndreptăţire de sine şi de protecţionism personal, încît nu a putut să
formuleze niciodată Legea cu scopul de a Se salva pe Sine însuşi. Ea nu a fost "născocită" ca o
expresie a dorinţei sau a plăcerilor Sale prin care poporul să fie identificat ca supuşi ai Săi, pentru a
împlini voia Lui prin ascultarea de porunci. Departe una ca aceasta; Această Lege este capodopera
protecţiei pentru ocrotirea poporului. Ea este concepută atît de minunat, încît ascultarea de ea asigură
o imunitate absolută în faţa bolii, a sufernţei, a întristării, a temerii, a bănuielilor rele, a fraudei, a
criminalităţii şi a morţii. Pe de altă parte, violarea principiilor ei garantează introducerea acestor
lucruri sub forma cea mai rea.
Nici unul dintre aceste lucruri nu este invenţia lui Dumnezeu pentru pedepsirea călcătorului. "Plata
păcatului este moartea." Romani 6,23. Există un principiu recunoscut şi practicat universal, că
slujitorul este plătit totdeauna de stăpînul căruia îi slujeşte. Dacă un lucrător, după ce a slujit o lună
de zile domnului Jones, se duce apoi la domnul Brown pentru a încasa leafa de la dînsul, acesta l-ar
întîmpina cu un refuz indignat.
"Eu nu sunt răspunzător de plata pe care ţi-o datorează domnul Jones", i-ar răspunde domnul
Brown într-un ton ridicat. "Eu nu plătesc banii cîştigaţi în slujba unui alt patron. Dacă vei lucra
pentru mine, te voi plăti, dar nu aşa."
Răspunsul acesta este logic. Tot atît de logic este şi faptul că aceleaşi principii se aplică şi în
domeniul spiritual. în acest domeniu există doi stăpînitori, Dumnezeu şi Satana, sau mai corect,
neprihănirea şi păcatul. Niciunul dintre aceşti stăpînitori nu plăteşte leafa cea cîştigată în slujba
celuilalt.
Plata păcatului este moartea, iar darul neprihănirii este viaţa.
Nimeni nu trebuie convins că Satana ar plăti vreodată darul lui Dumnezeu. Toţi acei care trăiesc
viaţa neprihăniri ştiu că nu pot aştepta de la diavolul, ca el să le plătească fie şi numai cît de puţin din
acest dar. Numai Dumnezeu poate să plătească darul vieţii. Satana nu are nimic de a face cu aceasta.
Fiindcă este atît de uşor de a vedea, că diavolul nu plăteşte niciodată celor neprihăniţi darurile lui
Dumnezeu, De aceea ar trebui să fie la fel de clar, că nici Domnul nu plăteşte leafa pe care păcatul o
datorează supuşilor săi. Numai păcatul şi Satana o poate plăti. Dumnezeu,ca Dătător de viaţă, nu face
negoţ cu moartea. Marfa Sa este viaţa, şi numai viaţă împărţeşte. El nu plăteşte salarii cu moneda
morţii.
"Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri vrăjmaşe. Satana este nimicitorul; Dumnezeu
este tămăduitorul." Pe Urmele Marelui Medic, cap. Colaborarea dintre Dumnezeu şi om, fgm. 4.
Ca Tămăduitor, "Dumnezeu lucrează zi şi noapte, în fiecare ceas, în fiecare clipă ca să ne întreţină,
să ne zidească şi să ne restabilească." idem, fgm. 3. Prin urmare, Legea nu a fost făcută ca un
instrument al nimicirii, ci al mîntuirii. Atitudinea cea regretabilă a vrăjmăşiei împotriva Legii va fi
înlăturată cu desăvîrşire atunci cînd se va înţelege scopul şi rolul ei real. Atunci, asemenea
Psalmistului, va fi auzită şi de pe buzele noastre exclamaţia cea plină de laudă: "Cît de mult iubesc
Legea Ta; Toată ziua mă gîndesc la ea." Psalm 119,97.
Evident că Spiritul Sfînt a dat scriitorului acestor cuvinte o altă vedere despre Lege spre deosebire
de cea ţinută de către oameni în general. El a ajuns să înţeleagă, că Legea nu a fost făcută pentru
înălţarea şi ocrotirea lui Dumnezeu, ci pentru apărarea şi binecuvîntarea fiinţelor omeneşti.
Tot aşa trebuie să înţelegem şi noi acest lucru. De aceea atenţia noastră va fi îndreptată asupra
studiului Legii lui Dumnezeu, ca darul Său preţios pentru binecuvîntarea şi siguranţa omului.
Atît prima parte a Legii care tratează despre relaţia dintre om şi Dumnezeu, cît şi a doua parte care
cuprinde relaţia dintre om şi om, au fost destinate aceluiaş scop. Mai întîi ne vom ocupa cu prima
parte.
Prima poruncă a Decalogului zice: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine." Exod 20,3.
În general, omul şi-L imaginează pe Dumnezeu prin aceste cuvinte ca şi cum ar năzui după
omagiul, respectul, slujba şi închinarea pe care le socoteşte că le datorăm numai Lui. Pentru ei aceste
cuvinte înseamnă: "Eu sunt Dumnezeu, şi nu vreau să uitaţi acest lucru. Nu voi suferi niciun
dumnezeu afară de Mine, căci nimeni nu are dreptul la onoarea, poziţia şi slava Mea. Eu vreau, şi cer
ca fiecare din voi să recunoască exclusiv numai autoritatea Mea. Voi veghea neîncetat asupra voastră
cu o vigilenţă neobosită. De voi constata vreo abatere de la Mine, vreo închinare sau iubire pentru
altul, Mă voi supăra grozav, şi în mînia Mea voi veni şi vă voi pedepsi fără nici o milă."
Aceasta este vederea pe care o ţine majoritatea oamenilor de pe pămînt. Aşa îl văd pe Dumnezeu,
căci dacă ei ar deţine poziţia Lui şi ar poseda puterea Lui, atunci aşa i-ar trata ei pe supuşii lor. Dar
nici nu există în realitate o vedere mai greşită despre intenţia lui Dumnezeu decît aceasta. Dumnezeu
nu s-a gîndit la onoarea, siguranţa şi ocrotirea Sa, cînd a conceput această poruncă. El nu Se ocupa
decît cu nevoile supuşilor Lui. Cunoscînd primejdia în care se aflau, şi pen-tru a-i feri de ea, din
acest motiv le-a dat El această poruncă împreună cu celelalte.
Oricît de grea ar părea acestă înţelegere la început, adevărul este totuşi că Dumnezeu nu l-a putut
crea pe om fără de a implica şi elementul unei anumite primejdii. După ce vom fi înţeles odată ţinta
iubirii lui Dumnezeu prin creaţiunea pămîntului şi a locuitorilor lui, vom înţelege deasemenea că nu
era posibil să facă aceasta, fără implicarea acestei primejdii.
Totul a început cu intenţia cea divină de a acorda omului darul iubirii celei preţioase: viaţa.
Dumnezeu nu a avut nici o obligaţie pentru aceasta. Omenirea ar trebui să răspundă cu cea mai
adîncă mulţumire că Dumnezeu a ales acest lucru. Dar acordarea vieţii nu era de ajuns. Trebuia să li
se acorde şi un cămin, în care acei care au fost binecuvîntaţi cu acest dar neimitabil să se poată
bucura pe deplin. Fără un cămin, viaţa nu ar fi decît o continuă plutire printr-un spaţiu îngheţat, în
care nu ar exista nimic de văzut şi nimic de făcut. Aceasta ar transforma ceea ce promitea a fi o
fericire veşnică într-o groază veşnică.
De aceea, creaţiunea unor fiinţe deosebit de inteligente precondiţiona zidirea unui cămin în care
să-şi poată desvolta şi eta puterile excelente cele primite pentru realizarea aspiraţiunilor celor mai
înalte ale creierilor lor active.
Acesta era un dar minunat, dar încă tot insuficient. Atît persoanele individuale cît şi lumea în care
trăiau trebuiau să fie înzestraţi cu puteri corespunzătoare şi suficiente pentru a-i face capabili de a-şi
trăi viaţa pînă la punctul realizării depline. Dumnezeu a văzut aceasta, şi în iubirea şi în infinita Sa
înţelepciune El a stabilit puterile cele uriaşe fără ezitare în locurile lor prevăzute şi într-o balanţă
corespunzătoare. Aceste puteri pot fi împărţite în două, în cele aflate în om, şi în cele din lumea
minunată a naturii înconjurătoare.
Puterile din lăuntrul omului pot fi împărţite în: puterea gîndirii, puterea musculară, puterea
vorbirii, puterea voinţei, a planificării, a chibzuinţei, a născocirii, a iubirii, a bucuriei şi aşa mai
departe. Puterile exterioare, din lumea naturii înconjurătoare, sunt: puterea soarelui, a lunii, a
gravităţii, a vîntului, a apei, puterea centrifugală, puterile inerte, puterea curentului electric şi aşa mai
departe.
Toate acestea par a fi tot ce este necesar pentru a da fiecărei fiinţe plinătatea fericirii şi a bucuriei.
După toate acestea care ar mai fi dorinţa omului, sau ce i-ar mai lipsi?
Dar nici aceasta nu era de ajuns.
Nu era de ajuns, fiindcă puterea, deşi acordată de Dumnezeu numai pentru un anumit scop, şi
anume pentru binecuvîntarea şi prosperitatea tuturor făpturilor Sale, totuşi posedă în mod inevitabil
şi capacitatea distrugerii. Se poate pune întrebarea, că de ce nu dă Domnul pu-teri de care nu se poate
abuza, dar o cercetare detaliată va arăta că aceasta este imposibil. Orice putere dată numai pentru
scopul binelui, poate fi sucită spre intenţii rele.
De aceea, Dumnezeu a trebuit să mai adauge încă un dar pentru complectarea şi asigurarea
creaţiunii. Acest dar era Legea. Ea era inevitabilă pentru om, căci fără ea el nu avea nici o
posibilitate de a se feri de aceste puteri ca să nu devină nimicitoare. Aceasta se poate demonstra
foarte uşor prin prima poruncă. Studiu ei va dovedi în lumina acestor principii că Dumnezeu nu a
făcut Legea pentru Sine, ci pentru om.
Fiecare dintre aceste puteri uriaşe pe care Dumnezeu le-a aşezat pentru binecuvîntarea omului în
natură, poate fi aleasă pentru sprijinirea acestui punct. Să luăm exemplul soarelui.
La început, soarele a fost chemat la existenţă ca răspuns la cuvîntul creator al lui Dumnezeu.
Aceasta era singura cale posibilă, căci nu există nici o altă putere creatoare, şi cu mult mai puţin una
care să poată crea un lucru atît de măreţ şi de puternic ca acest corp strălucitor. Satana nu a putut să
facă aceasta, şi nici omul. Dar, lucrarea lui Dumnezeu în legătură cu soarele şi cu rolul pe care îl
joacă nu s-a sfîrşit prin creaţiunea lui, căci soarele nu-şi poate îndeplini misiunea fără un ajutor din
afară. El este, asemenea tuturor celorlaltor puteri, cu totul lipsit de inteligenţă, şi prin urmare nu are
nici o capacitate de a-şi îndruma calea personal. Aceasta trebuie s-o facă o putere din afară şi mai
mare decît a sa, sub conducerea unei raţiuni corespunzătoare. Singura putere care poate să facă acest
lucru este puterea care l-a creat. Aceasta este puterea lui Dumnezeu condusă de mintea Sa cea
inteligentă. Această putere creatoare este exercitată mai departe prin Fiul Său, Isus Hristos, care nu
numai că "a făcut lumile", ci care şi "ţine toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui". Evrei 1,2.3.
"Dumnezeu lucrează neobosit pentru a întreţine şi a folosi ca slujitori ai Săi lucrurile pe care le-a
creat. El lucrează prin Legile naturii, folosindu-le ca unelte ale Sale. Ele nu lucrează de la sine.
Natura mărturiseşte în lucrarea ei despre prezenţa cea inteligentă şi slujba cea activă a unei Fiinţe,
care face toate lcururile după voia ei." Pe Urmele Marelui Medic, cap. Creaţiunea pămîntului, fgm.
9.
"Mulţi învaţă că materia ar poseda puteri vitale, – că ar fi înzestrată cu anumite însuşiiri, şi că ar fi
lăsată să lucreze prin propria ei putere lăuntrică; şi că fenomenele naturii ar fi conduse prin nişte legi
fixe în care nici chiar Dumnezeu nu S-ar putea amesteca. Aceasta este o ştiinţă falsă, şi nu este
sprijinită prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Natura este slujitorul Creatorului ei. Dumnezeu nu-şi
desfiinţează Legile Sale, şi nici nu lecrează împotriva lor; ci le foloseste permanent ca unelte ale
Sale. Natura mărturiseşte despre o Fiinţă inteligentă, despre prezenţa şi o energie activă, care
lucrează în, şi prin legile ei. în naturăse vede lucrarea cea neîncetată a Tatălui şi a Fiului. Hristos
zice: ‘Tatăl Meu lucrează pînă acum, şi Eu deasemenea lucrez.’ (Ioan 5,17.)
În imnul lor cel scris de Neemia Leviţii cîntau: ‘Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile cerurilor
şi toată oştirea lor, şi pămîntul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele, ... şi Tu le întreţii pe
toate.’ (Neemia 9,6.) [Biblia engleză.] în ce priveşte lumea aceasta, lucrarea creatoare a lui
Dumnezeu este îndeplinită. Căci ‘lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.’ (Evrei
4,3.) Dar energia Lui este exercitată în continuare pentru a întreţine lucrările mîinilor Sale.
Mecanismul, pe care l-a pus odată în mişcare, nu continuă să lucreze prin puterea sa lăuntrică, pulsul
nu continuă să bată şi respiraţia nu se desfăşoară de la sine; ci fiecare respiraţie, fiecare pulsaţie a
inimii este o dovadă a grijei celei atotpătrunzătoare a Aceluia, în care ‘avem viaţa, mişcarea şi fiinţa’.
(Faptele Apostolilor 17,28.) Nu este datorită unei puteri lăuntrice că în fiecare an pămîntul îşi aduce
roadele sale, şi continuă să roteze în jurul soarelui. Mîna lui Dumnezeu este aceea care conduce
planetele, şi care le ţine pe orbita lor cea stabilită în mersul lor prin univers. ‘El le cheamă pe toate pe
nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.’ (Isaia 40,26.) Florile răsar, frunzele apar
şi vegetaţia înverzeşte prin puterea Lui. El ‘face să răsară iarba pe munţi’, şi El face cîmpiile
roditoare. Toate fiarele pădurilor îşi caută hrana de la Dumnezeu (Psalm 147,8; 104,20.21), şi orice
făptură vie, de la cel mai mic insect pînă la fiinţa omenească, depinde în fiecare zi de grija Sa
părintească. Cuvintele psalmistului sunt o frumoasă descriere a acestui fapt: ‘Toate aceste vieţuitoare
Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. e-o dai Tu, ele o primesc; îţi deschizi Tu mîna, ele se satură
de bunătăţile Tale.’ (Psalm 104,27.28.) Cuvîntul Lui stăpîneşte asupra elementelor, El acoperă cerul
cu nori, şi pregăteşte ploaia ca să cadă pe pămînt. ‘El dă zăpada ca lîna, El presară bruma albă ca
cenuşa.’ ‘La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pămîntului, dă naştere
fulgerelor şi ploii, şi scoate vîntul din cămările Lui.’ (Psalm 147,16; Ieremia 10,13.)" Patriarhi şi
Profeţi, cap. O săptămînă literală, fgm. 14. 15.
Aceste declaraţii dovedesc prezenţa cea activă a lui Dumnezeu ca Stăpînitor al tuturor puterilor
aşezate în univers pentru binele făpturilor Sale. Dar, oare de ce trebuie să facă Dumnezeu aceasta? O
face oare fiindcă vrea să stăpînească personal peste toate lucrurile, sau fiindcă aşa trebuie să fie? De
ce nu a putut să pună Dumnezeu această maşinărie complicată în mişcare, şi s-o lase să umble apoi
de la bun început de capul ei? Sau de ce nu predă El această lucrare în mîna altora pentru a fi liberat
de asemenea lucruri?
Dumnezeu face ceea ce face fiindcă aceasta este singura cale posibilă. Cu siguranţă nu procedează
astfel fiindcă ar avea dorinţa de a-şi rezerva o poziţie specială pentru Sine. Dumnezeu nu a putut să
lasetoate aceste puteri colosale în seama lor, căci însuşiirea cea reală a unei puteri este că nu are nici
o inteligenţă. Soarele este o putere de proporţii gigantice, dar nu are nici o putere de gîndire sau de
călăuzire a mersului personal, şi chiar dacă ar fi cazul, totuşi el ar avea şi în continuare nevoie de
Dumnezeu pentru a-l alimenta cu energia cea necesară.
Gîndeşte-te odată la toate puterile existente – focul, vîntul, gravitatea, valurile, puterea hidraulică
şi aşa mai departe, şi vei vedea că nici una din ele nu este inteligentă, şi nici nu poate să fie. Aceasta
este caracteristica puterilor şi a forţelor, pe cînd puterea raţiunii are scopul de a controla şi de a
conduce aceste puteri. Nici chiar puterile fizice ale trupului omenesc nu sunt inteligente. Ele depind
de puterea raţiunii care se află în creierul omului, pentru a fi stăpînite şi conduse de ea.
De aceea şi soarele cel puternic trebuie să aibă un stăpînitor şi conducător care să-l ţină pe orbita
sa exactă, şi, tot în acelaşi timp, o sursă de energie care să-l alimenteze permanent, ca să ardă la un
nivel constant. Dacă nu ar exista o asemenea putere stăpînitoare, atunci gîndeşte-te odată la ce s-ar
putea întîmpla. Dacă soarele s-ar depărta doar puţin de pămînt, planeta s-ar răci atît de tare, încît s-ar
transorma într-o minge de gheaţă. Pe de altă parte, dacă s-ar apropia doar puţin de pămînt, nimicirea
ar veni sub forma unei arşiţe dogorîtoare. Iar dacă ar arde prea slab sau prea strălucitor, sau dacă ar
avea loc chiar o explozie, rezultatul ar fi tot nimicirea.
Cu mult mai mult decît e cazul, trebuie să apreciem dependenţa noastră de puterea soarelui. Dacă
am considera odată cu atenţie urmările în cazul slăbirii sau intensificării acestei puteri, am fi cu mult
mai recunoscători Domnului ca acum, fiindcă controlează şi întreţine atît de perfect lucrările Sale din
univers. Aceleaşi fapte şi principii se aplică tuturor puterilor uriaşe din cer şi de pe pămînt.
După ce am stabilit odată adevărul, după care mîna unui stăpînitor puternic şi a unui dătător de
energie este indispensabilă pentru continuitatea vieţii noastre de pe pămînt, putem să mergem acum
mai departe la următoarea întrebare. De ce procedează Dumnezeu astfel? De ce nu a predat El
această răspundere uneia dintre făpturile Sale puternice, pentru a o îndeplini în locul Lui?
Răspunsul este, că aceasta este imposibil. Era nevoie de puterea unui Creator, pentru a o crea la
început, şi era novoie tot de aceeaşi putere creatoare pentru a o întreţine. Numai El poate să facă
acest lucru. Dumnezeu dă făpturilor Sale cu plăcere tot ce le poate da, dar acesta este un lucru pe
care nu-l poate da, căci nu există nimeni, nici înger şi nici om, care să poată stăpîni (controla) aceste
puteri cu desăvîrşire.
De aceea este imposibil de a se pune un alt dumnezeu în locul Stăpînitorului, Conducătorului şi
întreţinătorului acestor puteri colosale. A proceda contrar ar însemna a aşeza o altă fiinţă în locul Lui,
care nu are capacitatea să ţină aceste lucruri sub control. Ele ar ieşi din făgaşul lor obişnuit, ceea ce
ar rezulta într-un olocaust nimicitor.

picture:
Puterile uriaşe ale naturii sunt controlate de către o Fiinţă inteligentă în conformitate cu
Legea. În felul acesta ele sunt o binecuvîntare pentru oameni.

Pentru a înţelege acest punct atît de important, să ne gîndim la următoarea pildă. Avionul de tip
Boeing 747 este unul dintre aparate de zbor cele mai uriaşe în traficul aerean de pasageri. Cu scopul
de a controla şi de a conduce o asemenea putere colosală, pilotul trebuiesă posede în urma unei
practici şi antrenament îndelungat aptitudini foarte mari. Legea zice că nimeni nu are dreptul să
înlocuiască pilotul în timpul zborului, fiindcă numai el dispune de calificarea cea strict necesară
pentru acest scop. Să presupunem, că în timpul zborului deasupra Pacificului, pe ruta Sydney –
Honolulu, s-ar ridica un pasager care nu a condus niciodată un avion. El intră în cabina de control, îi
arestează şi îi leagă pe piloţi, şi încearcă să conducă aparatul singur într-o direcţie aleasă de el.
Care va fi rezultatul cel inevitabil? El nu va putea să aterizeze cu succes. El nici nu va tie măcar
cum să-l navigheze deasupra oceanului cel întins, şi cu siguranţă avionul se va prăbuşi, iar toţi
pasagerii vor muri. Nimeni nu are probleme de a înţelege aceasta, în special dacă ştie, că niciodată nu
a avut mîinile Sale nedeprinse pe mînerele de control ale unui simplu aparat de zbor pentru a încerca
o aterizare reuşită Avionul de tip Boeing 747 este o combinaţie complicată din mai multe puteri
neinteligente şi uriaşe, care trebuie conduse de un creier foarte capabil. Dacă o asemenea persoană
capabilă şi bine instruită va fi îndepărtată din locul ei de conducere, fiind înlocuită cu o persoană
nedeprinsă, atunci dezastrul nu poate fi evitat.
Tocmai aceasta este situaţia acestui pămînt şi a marilor puteri care îl înconjoară. Numai Dumnezeu
are puterea şi capacitatea de a le conduce cu exactitate şi sigur pe căile lor. Dacă această mînă
conducătoare s-ar retrage, fiind înlocuită printr-o mînă străină, pustiirea ar fi inevitabilă. Nimic nu ar
putea s-o abată. Unii vor argumenta poate că Dumnezeu are puterea s-o abată. Evident că are puterea
fizică de a o abate, dar, Pentru ca această putere să fie aplicată pentru evitarea acestei nimiciri, ea
trebuie să se afle exact în locul din care a fost dată laoparte. Odată ce un alt dumnezeu a fost pus în
locul adevăratului Dumnezeu, Dumnezeu ar putea să salveze situaţia doar prin a Se impune forţat în
locul din care a fost dat laoparte, şi aceasta Dumnezeu nu o va face niciodată. Aceasta ar viola
libertatea alegerii pe care El însuşi a dat-o făpturilor Sale şi pe care nu o va nesocoti niciodată nici cît
de puţin.
Dar cum şi-ar putea pierde Dumnezeu poziţia de Stăpînitor? Cum s-ar putea întîmpla aşa ceva? Cu
siguranţă, – se poate susţine, – că nimeni nu-I poate lua poziţia pe care o deţine;
Dar nu-i aşa, căci aceasta se poate întîmplaprea simplu şi prea repede. Dar ce mai atît, căci s-a şi
întîmplat.
În grădina Eden, Adam şi Eva erau stăpînitorii şi proprietarii acestui pămînt, într-o împărăţie pe
care o ţineau sub conducerea lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. "Apoi Dumnezeu a zis: Să facem
om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate tîrîtoarele care se mişcă pe pămînt." Geneza 1,26.
Cîtă vreme şi-au păstrat împărăţia, Dumnezeu a şi putut să menţină stăpînirea în mod deplin asupra
soarelui, asupra lunii şi a tuturor celorlaltor puteri imense aşezate în locul lor pentru binecuvîntarea şi
fericirea familiei omeneşti. Nu exista nici o problemă, şi perechea cea sfîntă se bucura de o siguranţă,
confort şi prosperitate desăvîrşită.
Dar venise timpul cînd şi-au predat împărăţia în mîinile diavolului, şi el a devenit "stăpînitorul
lumii acesteia". Ioan 14,30. Cîtă vreme Adam şi Eva îşi păstraseră stăpînirea sub conducerea lui
Dumnezeu, Satana nu a putut să devină "stăpînitorul lumii acesteia". Dar, după ce s-a pus pe sine
însuşi în locul lui Dumnezeu, şi după ce Adam şi Eva s-au abătut şi şi-au predat stăpînirea în mîinile
lui Satana, ei au pus un alt dumnezeu în locul adevăratului Dumnezeu. Ei au călcat prima poruncă în
mod direct, şi în felul acesta au pierdut ocrotirea cea intenţionată prin porunca cea dintîi. în locul
adevăratului Dumnezeu ei au pus un alt dumnezeu, şi acest dumnezeu nou nu a putut să controleze
puterile uriaşe ale naturii. Deodată ei au fost ameninţaţi cu o nimicire teribilă şi surprinzătoare.
Se poate obiecta în acest loc, că toată argumentaţia ar fi în zadar, căci nimicirea cea ameninţătoare
nu a căzut peste ei exact în aceeaşi zi în care Dumnezeu a spus că va veni. Aceasta este adevărat, dar
totuşi nu-L face pe Dumnezeu mincinos, şi nici nu desfiinţează argumentul. Cuvîntul lui Dumnezeu
s-a împlinit, căci au murit exact în aceeaşi zi. Din punct de vedere spiritual, viaţa lui Dumnezeu,
prezenţa Spiritului Sfînt, a pierit din ei şi a fost înlocuită printr-un alt spirit, şi anume prin spiritul
diavolului.
Ei ar fi murt şi în mod fizic tot în aceeaşi zi, dacă Domnul nu ar fi intervenit prin introducerea unui
factor amînător, şi dacă nu ar fi plănuit să le acorde în iubirea Lui un timp de probă limitat în care să-
şi poată reconsidera încă odată hotărîrea. în iubirea Lui cea nemărginită, Hristos a intervenit şi a
abătut pedeapsa prin faptul că a luat-o asupra Lui. El nu a luat asupra Lui ceea ce Dumnezeu a vrut
să aducă asupra păcătosului, ci ceea ce păcătosul a adus singur asupra lui.
Hristos trebuia să ia măsuri urgente, căci Domnul avertizase că "în ziua" în care aveau să mănînce
din pom trebuiau să moară negreşit. Geneza 2,17. Hristos nu avea nici un timp de pierdut dacă voia
să-i salveze. De aceea stă scris: "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana, şi a făcut tocmai
ceea ce Dumnezeu a spus ca să nu facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a pus între cei vii şi cei morţi
şi a zis: ‘Lasă ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Vreau să stau în locul omului. El să mai aibă o
ocazie."‘ SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085, (comp. Comentarii Biblice, vol. 1, Geneza,
Capitolul 3, fgm. 22.)
Tocmai în grădina Eden s-ar fi întîmplat că întreaga natură ar fi ieşit din făgaşul ei obişnuit, şi cu o
furie crescîndă ar fi distrus totul, dacă Hristos nu ar fi intervenit şi ar fi acordat lumii un timp de
probă în caresă poată alege încă odată a sluji lui Dumnezeu, oria continua omagiile cele aduse
dumnezeului celui nou – dumnezeul morţii şi al pierzării. Cînd în cele din urmă timpul de probă
pentru fiecare bărbat, femeie şi copil va fi luat sfîrşit, şi după ce îşi vor fi stabilit soarta lor pentru
toată veşnicia, tocmai aceasta se va întîmpla. Hristos Se va retrage din locul Său ca Mijlocitor pe
care-l va fi ţinut pînă atunci, şi toată natura va pieri într-un dezastru catastrofal. Despre această
nimicire finală vom studia mai tîrziu.
Acum, să faem un rezumat al faptelor considerate pînă aici, cu accentul principal asupra
adevărului, conform căruia suferinţa şi moartea, care sunt efectul cel inevitabil al violării principiilor
Legii lui Dumnezeu, nu sunt administrate direct de Dumnezeu, şi nici nu sunt incluse în Lege pentru
nimicirea automată a călcătorului ei. Pedepsele sunt efectul cel inevitabil al faptului că, din cauza
neascultării, protecţia pe care Legea a fost destinată s-o dea, a fost dată laoparte.
Iată rezumatul.
Domnul ar fi fost cu totul nefericit, dacă ne-ar fi creat fără de a ne fi acordat puterile susţinătoare şi
necesare pentru garantarea unei vieţi fericite, şi ocazia pentru dezvoltarea tuturor darurilor pe care le-
a aşezat în noi. Soarele este necesar pentru a da lumină şi căldură, puterile gravităţii pentru stabilirea
echilibrului, curentul electric pentru a ne deschide mii şi mii de posibilităţi în domeniul comunicaţiei,
al electronicii şi aşa mai departe. Dacă ne-am gîndi o clipă la o viaţă lipsită de mijloacele cele
nenumărate şi pline de har ale lui Dunezeu pentru binecuvîntarea şi fericirea noastră, atunci am fi cu
mult mai recunoscători Domnului pentru ceea ce a făcut.
Dar, puterea nu poate să existe fără de a fi totodată şi un mijloc de distrugere îngrozitoare, ba chiar
totală. Aceasta este natura cea propriuzisă a puterii, şi nici nu poate fi altfel. Cu cît puterea este mai
mare, cu atît şi primejdia este mai mare. De aceea, atît de sigur după cum cerul este un loc plin cu
cele mai mari şi minunate puteri, de aici rezultă că trebuie să fie totodată şi un loc foarte primejdios.
Dumnezeu nu Se teme fiindcă a introdus asemenea puteri, căci ştie că acestea pot fi stăpînite dacă
Legea e păzită cu credincioşie. Sub stăpînirea unei Legi păzite, puterea poate să fie doar o
binecuvîntare, dar lasă numai ca Legea să fie nesocotită, şi imediat erea este o primejdie. Nimicirea
care rezultă apoi nu este lucrarea mîinilor lui Dumnezeu. Ea este doar rezultatul cel firesc şi
inevitabil al călcării de Lege.
Trebuie să medităm asupra acestor lucruri atîta timp pînă ce intenţiile şi caracterul lui Dumnezeu
vor fi înţelese pe deplin în acest punct; pînă ce vom înţelege că Dumnezeu nu pedepseşte nici prin
mîna Lui şi nici prin includerea unei primejdii în Lege pentru nimicirea automată a acelora care se
abat de la El; pînă ce vom vedea că moar-tea şi suferinţa sunt rezultatul cel direct şi inevitabil al
păcatului; şi că Domnul nu face altceva decît încearcă de a-i feri pe toţi de aceste rezultate
dezastroase şi de a-i conduce pentru totdeauna pe căile cele sigure ale fericirii desăvîrşite şi depline.
Aşa stau lucrurile cu călcarea primei porunci. Ceea ce este adevărat cu rezultatele violării acesteia,
este adevărat şi cu privire la toate celelalte. De exemplu, a doua poruncă ne avertizează să nu ne
închinăm în faţa unui chip cioplit din materiale pămînteşti. Nimeni n-ar trebui să aibă probleme de a
vedea, că o asemenea închinare nu poate termina decît cu moartea închinătorului, din următoarele
motive. Orice închinare în faţa unui chip cioplit, după cum o practică acei care calcă a doua poruncă,
se desfăşoară pe baza credinţei lor, conform căreia ar putea să obţină tot ce le trebuie pentru viaţă de
la un idol.
Dar ei nu pot crede că primesc viaţa de la un idol şi tot în acelaşi timp de la Dumnezeu, căci, dacă
ar crede cu adevărat că Dumnezeu este singura Sursă dătătoare de viaţă, atunci ei nu s-ar fi depărtat
niciodată de la El pentru a o căuta de la un idol şi printr-un idol. De aceea, tocmai faptul că se
închină în faţa unui idol declară, că nu au nici o credinţă că Dumnezeu Se va îngriji de ei, şi că I-au
întors spatele pentru a căuta viaţa din altă parte.
Care este singura urmare posibilă a unei asemenea acţiuni din partea lor? Dumnezeu este singura
Sursă dătătoare de viaţă. A se depărta de această Sursă dătătoare de viţă, şi a căuta viaţa acolo unde
nu există, înseamnă a muri. Dumnezeu nu-l va ucide pe un asemenea individ. El se ucide singur.
Dumnezeu nu poartă nici o răspundere pentru aceasta, căci l-a avertizat foarte clar, să nu aşeze un alt
dumnezeu în locul Lui. El este singurul dătător şi întreţinător de viaţă.
Pentru a ilustra din nou punctul acesta, gîndeşte-te la un aviator care se ridică cu aparatul său de
zbor la o altitudine unde nu mai există oxigen suficient pentru a putea supravieţui. De aceea trebuie a
se stabili cu ajutorul unor ţevi o legătură între aparatul său respiratoric şi rezervorul de oxigen. El a
primit instrucţiuni speciale cu privire la ţeava cea corectă, dar în mod intenţionat stabileşte legătura
cu o altă ţeavă neconectată de rezervorul de oxigen. Ce se va întîmpla cu acest nebun? Cu siguranţă,
în clipa următoare el va muri din lipsă de oxigen. El va muri fiindcă a neglijat să respecte Legea.
Moartea sa va fi rezultatul cel direct al acestei neascultări, şi nicidecum al acţiunii lui Dumnezeu.
Tot aşa, omul care se închină chipului cioplit pentru a căuta viaţa de la o asemenea sursă, şi-a rostit
singur sentinţa de moarte. El nu mai poate trăi, căci, prin propria sa alegere, el şi-a tăiat singur
legătura cu canalul de viaţă. Dumnezeu nu poartă nici o vină. El a prevăzut canalul de viaţă, şi i-a
avertzat pe oameni că dacă îl vor nesocoti, şi vor căuta viaţa printr-un idol sau chip cioplit, ei nu o
vor găsi în acest loc, ci vor fi cuprinşi de moarte. Prin urmare, porunca a doua, care în perfecţiunea ei
interzice închinarea în faţa chipurilor cioplite şi a idolilor, are menirea de a-i feri pe copiii lui
Dumnezeu să nu se despartă singuri de Sursa ătătoare de viaţă, şi să nu aducă nimicirea asupra lor.
 A lua numele lui Dumnezeu în deşert înseamnă a se chema creştin sau copil al lui Dumnezeu,
membru al familiei Sale, şi a purta numele Său, dar tot în acelaşi timp a nu trăi în armonie cu
principiile acestei familii. A proceda astfel înseamnă a se despărţi de familie şi de binecuvîntările
care pot fi obţinute numai făcînd parte din această familie. Pe cum putem vedea şi aceasta înseamnă
a aduce moartea singuri asupra noastră.
Tot aşa înseamnă şi călcarea poruncii a patra îndepărtarea ocrotirii celei prevăzute de Dumnezeu
pentru întreţinerea vieţii. Această poruncă are de a face cu marele principiu al respectului faţă de
ceea ce aparţine altuia. Călcarea acesteia deschide porţile tuturor suferinţelor şi nenorocirilor. Pentru
a înţelege aceasta mai bine, să ne îndreptăm acum către cea de a doua parte a Decalogului, şi să
studiăm stăpînirea puterilor pe care Dumnezeu le-a aşezat în om.
Vom alege porunca: "Să nu furi." Această poruncă se potriveşte foarte bine pentru începeeea
studiului, căci poruncile: "Să nu ucizi", "Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău" şi "Să
nu preacurveşti", sunt doar dezvoltarea acestei porunci. A ucide înseamnă a fura viaţa altuia, cu toate
că un asemenea jaf nu-i dă hoţului viaţa pe care a furat-o. Preacurvia înseamnă a fura unui bărbat sau
unei femei tovarăşul de viaţă, pe cînd mărturisirea strîmbă jăfuieşte reputaţia şi credibilitatea unei
persoane.
Acum vrem să vedem cum se deschide zăgazul suferinţei prin călcarea poruncii: "Să nu furi."
închipuie-ţi o societate perfectă care nu a ştiut niciodată înainte ce înseamnă jaf. Locuitorii din acest
ţinut au o încredere reciprocă deplină, şi porţile lor sunt ţinute fără frică totdeauna deschise. Ei nu
cunosc zăvorul şi nici încuietoarea, căci nici nu au trebuinţă de ele.
Apoi, pe neaşteptate vine ziua în care se abate cineva din cale şi se apucă să fure proprietatea
altuia din localitatea respectivă. Proprietarul se trezeşte la miezul nopţii din cauza mişcărilor furişate
ale invadatorului, care, dîndu-şi seama că a fost observat, o ia la fugă, dar reuşeşte totuşi să scape cu
tazaurul familiei.
Cînd familia constată pierderea cea suferită şi cum s-a întîmplat totul, ei rămîn îngroziţi şi
surprinşi de frică, şi nu mai ştiu ce să zică, căci dacă s-a întîmplat odată, se poate întîmpla din nou şi
din nou. Vestea se răspîndeşte repede prin toată localitatea şi viaţa se schimbă deodată peste tot.
Pacea şi fericirea piere sub norul bănuielilor rele şi al temerii. Nimeni nu ştie cine a comis crima, aşa
că fiecare este suspectat. Se iau măsuri urgente pentru încuierea uşilor şi fereştilor cu scopul de a
preîntîmpina noi vizite din partea hoţului. În toate acestea, cel nevinovat suferă împreună u cel
vinovat. Aceasta se vede foarte clar dacă aruncăm o privire scurtă asupra traficului aerean din
prezent. Era o vreme cînd nimeni nu ştia de piraţi aereni. în zilele acelea pasagerii se urcau fără grijă
în avion, ocupîndu-şi fiecare locul. Totul era confortabil şi plăcut.
Dar deodată situaţia e schimbată radical. Deşi făcătorii de rele din acest domeniu sunt doar puţini
la număr, totuşi fiecare pasager care vrea să zboare undeva este acum suspect. în ciuda faptului că
este nevinovat, el trebuie să se suună atît pe sine cît şi bagajul său de mînă unei verificări minuţioase.
El suferă neplăceri şi amînări de timp, şi în sufletul său el doreşte ca zilele cele pline de încredere şi
de bun trai să se întoarcă din nou. El suferă pedeapsa pentru păcatul altuia. Ea nu a fost plănuită de
Dumnezeu, ci este rezultatul cel direct al faptei criminale.
Să ne întoarcem acum din nou la locuitorii cei tulburaţi din localitatea noastră de mai sus. Dacă tot
mai mulţi se vor ataşa căii călcătorului de Lege şi vor deveni hoţi, problema va lua proporţii extreme
şi nimicitoare. Odată ce Legea a fost călcată în picioare, scutul ei fiind dat laoparte, urmează cu
uşurinţă al doilea pas. Hoţul nu se va mai da mulţumit cu jaful obiectelor materiale. El nu va cruţa
nici viaţa, iar criminalitatea va înrăutăţi situaţia şi mai mult. Pentru a se ocroti pe ei înşişi, şi ceilalţi
hoţi vor recurge la violenţă. Toate aceste lucruri s-au întîmplat în realitate, şi au împins lumea în
starea mizeriei şi a suferinţei din prezent.
În timp ce aştern aceste rînduri pe hîrtie, mă ajunge ştirea că Beirutul, capitala Libanului, se
preface în praf şi cenuşă în urma războiului civil care bîntuie în această ţară, pe cînd în Irlanda de
Nord, Irlandezii îi măcelăresc pe semenii lor cu sînge rece. O, ce situaţie nenorocită în care trăim; Cît
de departe este ea de planul cel desăvîrşit şi făurit de Dumnezeu pentru fericirea şi binecuvîntarea
omului; Trebuie să accentuăm, că niciuna dintre aceste suferinţe şi nenorociri nu vine asupra omului
printr-o acţiune divină, ci drept urmare firească a călcării de Lege. Dumnezeu a plănuit Legea şi a
dat-o ca un scut desăvîrşit în faţa tuturor acestor lucruri, dar omul şi-a ales de bună voie să lepede
această ocrotire. Rezultatele le avem în faţa noastră. Numai fiindcă Dumnezeu îi mai poate ţine pe
oameni întrucîtva în frîu, e posibilă supravieţuirea lor. Dacă Legea ar fi dată cu totul laoparte, fiind
înlocuită prin anarhie, rezultatul ar fi exterminarea cea rapidă a întregului neam omenesc prin sine
însuşi.
Nu vrem să ne ocupăm atîta timp cu considerarea acestui fapt important, căci nu este necesar. Este
de la sine înţeles că călcarea Legii care controlează relaţia dintre om şi om aduce propriile ei
rezultate teribile asupra lumii. Gîndeşte-te la situaţia care ar exista, dacă nici un bărbat şi nici o
fmmeie nu ar fi furat în viaţa lor, şi nu ar fi minţitşi ucis niciodată, şi dacă ar fi păzit toate poruncile
lui Dumnezeu în realitate. O, cît de fericit şi de sigur ar fi pămîntul acesta, nu fiindcă Dumnezeu l-ar
fi creat în mod arbitrar astfel, ci fiindcă ţinerea Legii aduce din fire acest rezultat. Aceasta nu
înseamnă că prezenţa lui Dumnezeu nu ar fi necesară pentru o asemenea fericire. Ea este necesară,
căci Lege nu poate fi păzită decît prin puterea Lui. El este Izvorul a toată viaţa, şi fără El nu există
nici o viaţă.
Gîndeşte-te, cum ar arăta pămîntul, şi cît ar putea supravieţui oamenii, dacă toată Legea ar fi dată
laoparte, şi dacă fiecare ar fura, ar ucide, ar preacurvi, ar minţi şi aşa mai departe. Este imposibil de
a-şi imagina o situaţie mai rea decît aceasta. Fiecare ar trăi, atîta timp cît ar reuşi să supravieţuiască,
în starea unei groaze continue. Nu te-ai putea baza pe nimeni, şi nimic nu ar mai fi sigur.
În timp ce privim această imagine crudă şi cu totul nedorită, cugetă şi vei vedea că această stare
teribilă a lucrurilor nu este în nici un caz o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, ci rezultatul lepădării a
ocrotirii celei acordate prin Lege. în faţa noastră avem descoperirea cauzei şi a efectului, iar pe
Dumnezeu nu-L putem învinui cu nimic.
Ultimul lucru pe care îl vom lua în considerare în acest studiu cu privire la urmările care rezultă
din călcarea Legii, este relaţia omului faţă de sine însuşi. Trupul omenesc este un mecanism
planificat şi zidit de toată minunea. David, înţelegînd acest fapt, L-a lăudat pe Dumnezeu prin
cuvintele: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede
sufletul meu lucrul acesta;" Psalm 139,14.
Asemenea lui David trebuie să avem şi noi o apreciere adîncă pentru binecuvîntările lui
Dumnezeu, prin faptul că ne-a dat un trup şi o minte atît de efectivă. Chiar şi după aproape şase mii
de ani de degradare prin păcat, totuşi a mai rămas mult din această putere minunată. Dacă aşa stau
lucrurile, atunci cum trebuie să fi fost la început, cînd energia electrică din creierul lui Adam a fost
de două zeci de ori mai mare ca acum?
"Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o putere de viaţă aşa de mare, încît a putut să reziste bolilor
înmulţite care au venit asupra neamului omenesc drept urmare a obiceiurilor pervertite, şi astfel a
putut să supravieţuiască şase mii de ani. Deja faptul acesta este suficient pentru a dovedi puterea şi
energia electrică cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om la creaţiune. Era nevoie de mai mult de două
mii de ani de crimă şi de satisfacere a poftelor josnice pentru a aduce boli trupeşti într-o măsură
neînchipuită asupra neamului omenesc. Dacă Adam nu ar fi fost înzestrat la creaţiune cu o putere de
viaţă de două zeci de ori mai mare ca a oamenilor din prezent, neamul omenesc ar fi pierit prin
obiceiurile sale de a încălca legile naturii." Mărturii, vol. 3, cap. Educaţia cea adevărată, fgm. 19.
Este imposibil ca un trup înzestrat cu o asemenea putere şi eficacitate să rămînă într-o stare
desăvîrşită, fără să respecte Legea care ţine sistemul cel complicat al trupului într-o stare bine
echilibrată.
Legile care controlează îngrijirea acestui mecanism sunt numite mai sus legi ale naturii, şi aşa şi
este. Dar aceasta nu înseamnă că ele n-ar avea nimic de a face cu Legea morală. Acela care abuzează
de trupul său, micşorînd astfel eficacitatea sa, îl jăfuieşte atît pe Dumnezeu cît şi pe semenii săi
fiindcă nu aduce celorlalţi o slujbă din toate puterile, pe care ar putea s-o îndeplinească dacă ar
poseda plinătatea puterilor sale intelectuale şi trupeşti. Consideră odată pierderile cele grozave
pricinuite societăţii din cauza zilelor de lucru pierdute din motivul unor boli ivite prin nesocotirea a
celor mai elementare legi ale sănătăţii.
Mai mult decît atît. Acela care nu respectă legile sănătăţii şi ale puterii se distruge singur, şi calcă
astfel porunca: "Să nu ucizi." De aceea, în timp ce îngrijirea mecanismului trupesc înseamnă a trăi în
conformitate cu legil naturii, încălcarea acestor legi înseamnă şi încălcarea Legii morale.
Ne-am putea ocupa mult cu relaţia dintre sănătate şi longevitatea vieţii pe de o parte, şi ascultarea
de legile naturii şi de Legea morală pe de altă parte. Un asemenea studiu ar fi interesant şi avantajos,
dar vrem să accentuăm doar punctul, că nu Dumnezeu este acela care aduce asupra celui
neascultător, – fie că este un neascultător conştient sau inconştient – răsplata cea sigură, ci
neascultarea faţă de aceste legi.
Nu încape nici o îndoială, că, de exemplu, un fumător sau beţiv îşi reduce permanent capacităţile
sale fizice, şi îşi aduce singur boli nimicitoare asupra lui.
Această realitate este atît de evidentă, încît pînă şi acei care nesocotesc Legea morală recunosc
legătura cea directă între fumatul cel îndelungat şi cancerul pulmonar, cît şi bolile de inimă timpurii.
Mai mult ca oricînd oamenii pot vedea acum că, trăind nesănătos, aceasta va aduce cu siguranţă
recolta unei suferinţi şi a unei morţi prea timpurii.
Nu Dumnezeu este acela care îi loveşte pe sărmanii suferinzi cuboli. Ele sunt rezultatul cel
inevitabil al păcatului. Dumnezeu nu poate, şi nu va face minuni pentru cotracararea acestor efecte
rele. Nu-L putem face pe El răspunzător din această cauză, ca şi cum El ar fi adus aceste pedepse în
mod deliberat asupra poporului. El a făcut tot ce I-a stat în putinţă pentru a-i salva în faţa acestor
nenorociri. Mai întîi i-a dat omului cel mai bun mecanism trupesc posibil. Apoi, ştiind că omul nu
poate să tragă cele mai bune foloase din acest dar, afară doar că îl îngrijeşte aşa cum se cuvine,
Domnul i-a mai dat şi nişte legi pentru a-l feri de efectele unei vieţi nesănătoase. Afară de aceasta
Dumnezeu i-a mai dat omului libertatea algerii de a îngriji acest dar, ori de a-l trata cu dispreţ şi a-l
distruge. Prin urmare, orice suferinţă ar veni asupra omului, aceasta nu este răspunderea lucrării lui
Dumnezeu, ci efectul cel direct al faptelor omeneşti. Omul nu are pe cine să-l învinuiască decît
numai pe sine însuşi. Niciodată nu-L putem învinui pe Dumnezeu pentru aceasta.
De aşa natură este deci Legea lui Dumnezeu. Ea este mijlocul Său cel minunat şi desăvîrşit pentru
a veni în ajutorul nostru, şi nu în ajutorul Lui. El nu a conceput Legea ca un mijloc prin care să-şi
asume dreptul de a-i pedepsi pe acei care nu-L ascultă.
Încălcarea Legii din partea păcătosului este propria Sa acţiune prin care îndepărtează ocrotirea cea
divină ca un scut de apărare în faţa morţii şi a pierzării. Nu numai că este împotriva principiilor lui
Dumnezeu de a exercita forţa constrîngerii pentru a-i face pe oameni să asculte sau de a-i constrînge
prin ea, ci El nici nu are nevoie de aceasta, căci nimicirea păcatului este deja garantată simplu din
motivul că el este din fire calea morţii şi a nimicirii. Există numai o singură cale a vieţii, şi aceasta
este aceea pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru poporul Său.
Aceasta este adevărat atît în ce priveşte legătura noastră cu Dumnezeu, cu semenii noştri şi cu noi
înşine. Cînd natura Legii, şa cum este ea în realitate, va fi înţeleasă cu adevărat, o vom respecta cu
mai multă bucurie şi mai pe deplin.
Tot aşa, cînd caracterul şi căile lui Dumnezeu vor fi înţelese şi apreciate cu adevărat, vom înţelege
şi ceva din iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu ca veşnicul nostru Părinte, ceea ce va stîrni o laudă şi o
muţumire sinceră faţă de iubirea şi înţelepciunea Lui. Atunci vom cunoaşte că Dumnezeu nu a făcut
această Lege ca un simbol al autorităţii Sale, şi nu ne-a impus-o ca o obligaţie de a sluji Lui, ca un
mijloc pentru a-şi asigura slujba şi adorarea noastră. Atunci vom vedea că Legea a fost făcută pentru
copiii lui Dumnezeu, că ascultarea cea perfectă a fost un mîntuitor desăvîrşit în faţa nimicirii şi a
morţii. Vom înţelege adevărul cel lămurit, că atunci cînd Adam şi Eva l-au lepădat pe acest
mîntuitor, Hristos s-a dat pe Sine însuşi ca Mîntuitor pentru a-i aduce pe cei pierduţi şi pieritori
înapoi pe calea cea sigură a Legii.
Vom înţelege apoi, că după ce oamenii vor fi lepădat mai întîi Legea, iar apoi pe Hristos ca
Mîntuitor al lor, ei vor fi epuizat tot ce are cerul şi tot ce poate face pentru a-i salva. Dincolo de
această limită Dumnezeu nu mai poate merge, căci aceasta este plinătatea resurselor Sale. Aceasta
nu-I mai lasă nici o altă posibilitate decît de a acorda fiecărui decăzut despărţirea cea deplină şi
nimicirea pe care şi-a ales-o. Atunci vom înţelege cu uimire şi admiraţie că singurul rol pe care îl
joacă Dumnezeu este acela al unui Mîntuitor. Prin urmare, oamenii nu pier din pricina faptului că El
îşi întinde mîna pentru ai nimici, ci fiindcă au respins eforturile Sale salvatoare. Se poate spune deci
pe scurt şi pe bună dreptate, că Legea lui Dumnezeu este transcrierea caracterului Său. Neprihănirea
lui Dumnezeu şi neprihănirea Legii sunt identice,aşa încît urtarea lui Dumnezeu reiese din poruncile
Legii Sale. De aceea, purtarea Lui nu este ceva la ce s-a supus în sensul unei disciplini stricte şi
contrare firii Lui. Ea este expresia cea firească a celor zece porunci.
Deoarece aceasta este singura ascultare pe care o doreşte, El l-a făcut pe om după chipul Lui, "atît
în ce priveşte asemănarea exterioară, cît şi în ce priveşte caracterul". Patriarhi şi Profeţi, cap.
Creaţiunea, fgm. 5. El înscrie aceeaşi Lege în aşa fel în inimele noastre, încît este şi transcrierea
caracterului nostru, Pentru ca s-o putem împlini şi respecta aşa, după cum o împlineşte El – ca efectul
cel firesc al naturii noastre.
În felul acesta suntem în stare să-I aducem singura ascultare acceptată de Dumnezeu – o ascultare
bazată pe "o convingere" personală "cu privire la dreptatea şi la mila Sa". Tragedia veacurilor, cap.
Originea răului, fgm. 16.
Deoarece Dumnezeu poate să accepte numai o ascultare de bună voie şi adusă din iubire, El nu va
folosi niciodată forţa pentru asigurarea supunerii noastre, ci, în armonie perfectă cu aceste principii,
El dă tuturor "libertatea cea deplină de a se supune sau de a refuza ascultarea". Patriarhi şi Profeţi,
cap. Creaţiunea, fgm. 17.
Atît de sigur după cum El a dat tuturor libertatea cea deplină de a refuza ascultarea, El nu poate să
pedepsească pe niciuna dintre făpturile Sale, fiindcă s-a folosit de libertatea pe care El însuşi le-a dat-
o.
Aceasta înseamnă deci, că pedepsele care vin drept urmare a întoarcerii de la căile lui Dumnezeu
sunt roada sau rezultatul faptelor noastre personale, şi nicidecum aplicarea acestor lucruri prin mîna
lui Dumnezeu.
Aceasta o vom înţelege mai bine, cînd vom vedea, că Dumnezeu a plănuit Legea ca un mijloc de
ocrotire tocmai în faţa efectelor acelor puteri care de altfel ar fi încetat să se mai afle sub o stăpînire
binecuvîntată. Păcatul şi păcătoşii vor fi nimiciţi, dar nimicirea lor va fi efectul căii pe care şi-au
ales-o ei, şi nicidecum nu vor fi nimiciţi prin mîna lui Dumnezeu.

Capitolul 9
Verificarea principiilor lui Dumnezeu

Aceasta era deci natura constituţiei guvernării cereşti înainte de apariţia păcatului. Ea era ideală şi
realistă.
Era un sistem care garanta fericirea, siguranţa şi împlinirea cea absolută a făpturilor Sale, atît în
cer cît şi în universul întreg. El le-a pus la dispoziţie într-o infinită abundenţă toate puterile necesare,
precum şi deplina ocrotire în faţa oricărui risc, ca aceste puteri să nu se abată din locul cel prevăzut
ca mijloace de binecuvîntare, şi să devină unelte nimicitoare.
Acest sistem a funcţionat în mod desăîrşit sub condiţiile care au existat înainte de începerea
răscoalei. Toţi supuşii lui Dumnezeu îi serveau cu o devotare neîmpărţită, fiindcă fiecare avea
convingerea cea fermă, că calea lui Dumnezeu este singura cale de viaţă. Ei înţelegeau că Legea nu
era o prescripţie a robiei ci o apărare minunată concepută de o iubire infinite pentru ei.
În felul acesta nu s-a ivit niciodată o situaţie care cerea folosirea forţei. Nici o ucidere nu a existat
înainte, şi nici o distrugere nu s-a pomenit. Nimic nu a apărut ce ar fi întinat fericirea cea desăvîrşită
a tuturor fiinţelor create.
 Nu ar trebui să fie greu de a se vedea că principiile guvernării lui Dumnezeu au funcţionat perfect
în aceste condiţii. Pînă aici ne-am ocupat în studiul nostru numai cu perioada în care nu a existat
păcatul.
Acum vrem să ne îndreptăm atenţia asupra condiţiilor schimbate în mod radical care s-au desvoltat
după ce mai întîi îngerii, iar apoi oamenii s-au folosit de libetatea pe care le-a acordat-o Dumnezeu
de a nu-I sluji. Cu un interes încordat întreg universul a vrut să vadă dacă aceste principii aveau să
funcţioneze în continuare fără nici o modificare, adaos, sau schimbare. Oare avea să vadă Dumnezeu
după toate aces-tea necesitatea de a impune personal pedepse asupra răsculaţilor? Oare avea să fie
constrîns de a rezolva problema păcatului prin puterea Sa fizică infinită, prin nimicirea nelegiuiţilor,
după c au refuzat toate ofertele harului?
După concepţia cercetătorilor şi a altora privind istoria, ei sunt convinşi că intrarea păcatului L-ar
fi constrîns pe Dumnezeu să ia măsuri, pe care niciodată înainte nu a fost obligat să le ia. Ei privesc
potopul, arderea Sodomei şi Gomorei, plăgile Egiptului, nimicirea închinătorilor răsculători înaintea
viţelului de aur, moartea lui Cora, Datan şi Abiram, exterminarea oştirii lui Sanherib, împroşcarea cu
pietre a călcătorului de Sabat, a preacurvarului şi a lui Acan, şi multe alte exemple de felul acesta. Ei
citesc cuvintele care descriu reacţiile lui Dumnezeu, şi trag de aici concluzia, că Dumnezeu ar folosi
forţa constrîngerii pentru a înăbuşi răscoala, că ar pedepsi prin hotărîrea şi decretarea Sa personală,
că nimicirea acelora care au lepădat ultimele oferte ale harului ar fi lucrarea Lui, şi prin urmare El nu
ar da tuturor libertatea cea deplină de a se supune sau nu.
Recunoaştem, că în aparenţă aşa stau lucrurile, dar, tot în acelaşi timp ştim că nu există doar o
singură cale pentru înţelegerea celor întîmplate. Dacă vom lua în considerare vederile alternative,
vom vedea că Dumnezeu nu s-a purtat aşa după cum L-a văzut majoritatea. Vom înţelege, că El nu a
introdus niciodată nimic şi nici nu a recurs la nimic după căderea în păcat, ce nu ar fi folosit şi
înainte de aceasta.
În ultimul capitol am studiat punctul, că Dumnezeu a plănuit Legea Sa ca un zid de ocrotire pentru
făpturile Sale, iar nu ca un mijloc prin care intenţiona să Se apere pe Sine însuşi, poziţia şi autoritatea
Sa personală. De aceea, am accentuat că pedepsele nu au fost lucrarea lui Dumnezeu, ci efectul cel
natural după ce prin nesocotirea ei, protecţia Legii a fost dată laoparte.
Totuşi, în ciuda învăţăturilor inspirate cu privire la natura cea adevărată a Legii, în lumea de azi
domneşte concepţia, că Legea ar fi fost făcută cu scopul de a-L preamări pe Dumnezeu, că ar fi
născocit-o pentru impunerea şi menţinerea poziţiei Sale autoritare şi nezguduite. De aceea, ea este
socotită ca un plan conceput pentru înălţarea Unuia în defavoarea tuturor celorlalţi.
Care este originea acestei învăţături? Cine a fost primul care a introdus-o, văzînd că ea nu are nici
un fundament în Sfînta Scriptură? are este răspunsul la această întrebare?
Răspunsul pe care îl dă Sfînta Scriptură este clar, arătînd cînd, unde şi cine a prezentat aceste
lucruri de prima dată în această lume, şi care a fost rezultatul acceptării acestor învăţături. Originea şi
efectul acestor învăţături vor fi un îndrumător infailibil în ce priveşte adevărul sau neadevărul lor.
Aceste înfăţişări ale caracterului şi ale scopului Legii lui Dumnezeuau fost prezentate de prima
dată pe acest pămînt de către Satana, şi anume în grădina Eden. El le-a înfăţişat primei perechi cu
scopul ce special de a-i atrage de partea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, şi această metodă a avut
succes. Rezultatul este că asupra pămîntului s-a revărsat potopul tuturor păcatelor şi răutăţilor
posibile.
Un studiu detaliat asupra celor întîmplate în grădina Eden va dovedi adevărul susţinerilor de mai
sus.
Dumnezeu a făcut pămîntul, şi l-a echipat cu toate sistemele măreţe şi susţinătoare de viaţă, ca un
dar al iubirii Sale pentru primii noştri părinţi. Fiindcă voia să primească doar o slujbă adusă din
iubire, El nu i-a plasat "dincolo de posibilitatea de a păcătui. Dumnezeu i-a creat ca făpturi libere,
capabile de a aprecia înţelepciunea şi bunăvoinţa caracterului Său şi dreptatea cerinţelor Sale, şi cu
libertatea cea deplină de a se supune sau nu." Patriarhi şi Profeţi, cap. Creaţiunea, fgm. 17.
Nu are nici un rost de a zice, că cineva ar fi cu totul liber să refuze ascultarea, dacă nu are
posibilitatea pentru aceasta. De aceea, Dumnezeu nu le-a dat doar libertatea cea deplină de a refuza
ascultarea, ci totodată şi mijloacele pentru aceasta, aşezînd pomul cunoştinţei binelui şi răului în
mijlocul Grădinii. Acesta era singurul pom pe care Domnul îl reţinuse în faţa lor ca proprietatea Lui.
Tot ce a cerut El de la ei era de a-l respecta ca proprietatea Lui. Dacă aveau să facă aceasta
totdeauna, învăţînd şi pe copiii lor aceste principii, nici o nenorocire nu ar fi putut să vină asupra
lumii. Ar fi putut să rezulte doar încredere şi siguranţă.
Dacă ar fi învăţat să respecte cu desăvîrşire proprietatea altora, nu ar fi existat nici o hoţie, adulter
sau ucidere. Dacă ar fi respectat timpul care aparţine altuia, nu ar fi existat nici un călcător de Sabat.
Iată cuprinsul Legii în sumar: respectarea proprietăţii altuia. Prima tablă a Decalogului cuprinde
respectarea lucrurilor care aparţin de Dumnezeu, iar cealalta respectarea lucrurilor care aparţin de
om.
Dacă Adam şi Eva nu aveau să respecte pomul cel oprit, pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru
scopul cel special de a le învăţa această lecţiune, atunci, nesocotind principiul respectului, urmările
nu puteau să fie decît uciderea, furtul, adulterul şi toate efectele teribile asupra locuitorilor sărmani ai
pămîntului.
Ei primiseră avertismentele cele mai clare în acest sens prin cuvintele: "Dar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit." Geneza 2,17.
Este la fel de important de a vedea ce nu zice, cît şi ce zice textul. El nu zice că în ziua în care
aveau să mănînce din el, Domnul avea să-i omoare, ci ei aveau să moară. Dacă textul nu ar arăta
felul în care aveau să moară, l-am putea interpreta ca şi cum ar zice că aveau să fie ucişi prin mîna lui
Dumnezeu.
Dar Adam şi Eva nu l-au înţeles în felul acesta, şi Satana ştia aceas-ta. El ştia că înţelegeau
cuvintele lui Dumnezeu în sensul că nimicirea avea să fie rezultatul mîncării din pomul oprit, iar nu
acţiunea lui Dumnezeu. De aceea, Satana s-a apucat să nimicească încrederea lor în interpretarea
Cuvîntului lui Dumnezeu şi s-o înlocuiască prin propria sa interpretare.
Faptul că Adam şi Eva au înţeles cuvintele lui Dumnezeu în sensul că moartea avea să fie urmarea
neascultării lor, iar nu efectul lucrării nimicitoare a lui Dumnezeu, aceasta o confirmă Satana însuşi.
Aceasta se poate vedea din următoarea concluzie: Satana a venit, nu pentru a recomanda adevărul lui
Dumnezeu, ci pentru a-l călca în picioare. De aceea, interpretarea pe care a dat-o Cuvîntului lui
Dumnezeu era falsă, cu intenţia de a submina încrederea lor în interpretarea cea adevărată. Nu erau
decît două căi posibile în ce priveşte înţelegerea Cuvîntului lui Dumnezeu. Explicaţia Cuvîntului era,
că Dumnezeu ori avea să-i ucidă personal din pricina neascultării lor, ori aveau să moară drept
urmare a faptelor lor rele. Trebuie să punem doar întrebarea, pe care din aceste două a tăgăduit-o
Satana pentru a înţelege adevărul, şi pe care a sprijinit-o pentru a vedea amăgirea.
În toată conversaţia sa cu Eva, Satana a căutat să-i insufle ideea că nu ar fi de loc periculos să
mănînce din pomul oprit. Pomul acesta nu ar aduce moartea. El îi insuflase ideea că Dumnezeu ar
urmări un motiv ascuns prin această oprire, şi anume ţinta protecţiei Sale personal, şi împlinirea
avantajelor Sale. De aceea a tras el concluzia, fără să zică aceasta în mod direct, că dacă totuşi avea
să existe o moarte, atunci ea ar fi rezultatul acţiunii celei directe a lui Dumnezeu, iar nu efectul Legii
călcate.
El era prea iscusit încît s-o confrunte pe Eva cu această interpretare falsă de la bun început. Mai
în îi, el trebuia să-i insufle destulă îndoială, pentru a-i determina gîndurile să se mişte în dircţia cea
dorită. Astfel o întrebase cu scepticism, dacă Domnul ar fi refuzat cu adevărat unei făpturi atît de
frumoase, inteligente şi vrednice asemenea ei, să se atingă de fructele acestui pom. Pentru a întări
sugestia lui "şarpele, cu o voce melodioasă, continua să laude în mod şiret amabilitatea ei cea
neîntrecută; iar cuvintele sale aveau un ton atrăgător." Patriarhi şi Profeţi, cap. Ispitirea şi căderea,
fgm. 8.
Prin răspunsul ei, Eva desfigurase Cuvîntul lui Dumnezeu, dovedind astfel că era în perspectivă de
a se îndoi. în timp ce Dumnezeu a zi: "Vei muri negreşit", ea îl citase ca şi cum ar fi zis: "Să nu
mîncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi." Geneza 3,3.
 Cuvnntele: "ca să", tăgăduiesc certitudinea şi admit doar posibilitatea. Aceste cuvinte
descoperiseră şarpelui, că convingerea ei despre natura Legii lui Dumnezeu începu să se clatine.
În felul acesta el îndrăzni să facă un atac direct împotriva Legii şicaracterului Aceluia care o
făcuse. Prin urmare, el a zis femeii: "Hotărît, că nu veţi muri." Versetul 4.
Acesta era un atac împotriva Legii. Dumnezeu a zis că neascultarea Legii aduce moartea, dar
Satana a zis aici că Legea poate fi călcată fără riscul de a fi pedepsit. El susţinea că Legea nu ar
conţine nimic ce să garanteze un scut în faţa morţii. Această susţinere era contrară adevărului pe care
Dumnezeu îl descoperise lui Adam şi Eva, conform căruia călcarea Legii avea să aducă cu siguranţă
moartea păcătosului. Ea este cu totul contrară adevărului din alte locuri din Cuvîntul lui Dumnezeu,
şi principiilor prezentate în ultimul capitol. Eva avuse atunci ocazia, ori să accepte adevărul lui
Dumnezeu, ori propunerea li Satana. Noi ne aflăm astăzi în faţa aceleiaşi hotărîri. Ori credem că
Legea este mijlocul iubirii lui Dumnezeu pentru primirea binecuvîntărilor minunate celor cuprinse în
puterile măreţe pe care ni le-a dat, ori dăm crezare minciunii lui Satana, după care Legea nu ar
acorda nici o ocrotire în faţa morţii.
După atacarea Legii, Satana continuase cu un atac asupra caracterului lui Dumnezeu. în sprijinul
susţinerii sale, că călcarea Legii nu ar aduce moartea, el reproşase că Dumnezeu ar urmări un alt scop
prin faptul că a zis că aceasta ar aduce moartea. Iată cuvintele sale: "Hotărît, că nu veţi muri: Căci
Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscînd binele şi răul." Geneza 3,4.5.
El a zis că Dumnezeu ar fi urmărit un motiv cu totul diferit prin darea Legii. El îl înfăţişase pe
Dumezeu ca şi cum nu s-ar îngriji de nimic altceva decît ca niciuna dintre făpturile Sale să nu se
ridice pe o poziţie de egalitate cu El, ca nu cumva să fie obligat de a-şi împărţi slava, onoarea şi
puterea, de care Se bucurase numai singur pînă atunci, cu alţii.
În timp ce dintr-un motiv foarte întemeiat Dumnezeu nu le-ar fi descoperit adevărul, – aşa susţinea
Satana – realitatea ar fi că pomul cel oprit ar conţine nişte calităţi magice, care i-ar plasa pe acei care
s-ar împărtăşi de ele într-o sferă de existenţă nespus mai înaltă. în timp ce Dumnezeu nu le-ar fi
descoperit aceasta, – susţinea Satana mai departe, – El ar fi ştiut cu siguranţă acest lucru, şi în
disperarea Lui s-ar fi temut, ca nu cumva să se atingă de pom şi să devină astfel ca Dumnezeu.
Pentru a evita aceasta, El ar fi născocit planul de a-i înfricoşa ca să nu se atingă de pom.
Aceasta era poziţia pe baza căreia Satana a desvoltat mai tîrziu învăţătura că Dumnezeu ar nimici.
în momentul acesta încă nu era nevoie ca această învăţătură să fie desvoltată pînă aici, căci prima
ţintă şi-a putut-o realiza şi fără aceasta. După ce i-a convins odată pe Adam şi Eva cu ideea că
Dumnezeu ar fi autorul învăţăturii după care neascultarea Legii ar aduce moartea, cu scopul de a-şi
întări poziţia Sa personală, următorul pas logic era că i-a făcut să creadă că Dumnezeu ar nimici. De
fapt, nici nu se poate trage o altă concluzie.

picture:
Satana suţine că călcarea Legii n-ar avea urmări. Dar, privind distrugerea mediului
înconjurător prin nesocotirea legilor naturii, ştim că este o minciună.

Dacă Dumnezeu ar fi o fiinţă care s-ar înjosi pentru nventa o minciună cu scopul de a-şi apăra
propria Sa poziţie, El nu ar consimţi atît de uşor de a-şi împărţi tronul cu ei, dacă această minciună s-
ar descoperi, iar poporul ar face tocmai contrariul a ceea ce umnezeu a zis. Natural, El ar recurge la
alte mijloace pentru realizarea acestei ţinte. Adevărul este, că o fiinţă, după cum L-a prezentat Satana
pe Dumnezeu, este incapabilă să procedeze altfel decît aşa. Dacă nu şi-ar fi atins ţinta prin decepţie,
El ar fi recurs la singurul mijloc care I-ar mai fi rămas – la folosirea forţei. El ar fi început un război
fizic deschis cu acei care ar încerca să-I iapoziţia, şi în cele din urmă, după ce toate celelalte mijloace
ar fi eşuat, i-ar fi exterminat.
În grădina Eden, Satana şi-a asumat interpretarea cuvintelor lui Dumnezeu. Adam şi Eva au
acceptat această interpretare şi au mîncat din pomul oprit. Prin aceste mijloace ei au încercat să
devină asemenea lui Dumnezeu. Dar, în schimb, au împins neamul omenesc în istoria cea
îndelungată şi îngrozitoare a suferinţei şi a morţii, caracteristică soartei omului cel păcătos. în toată
perioada aceasta întunecoasă Dumnezeu a lucrat necontenit pentru restabilirea fericirii lor pierdute,
dar în ciuda acestui fapt Satana a continuat să se ofere oamenilor ca tălmaci al acţiunilor şi cuvintelor
lui Dumnezeu.
Rezultatul este că oamenii au ajuns să-L vadă pe Dumnezeu ca şi cum ar căuta neîncetat să-şi
apere poziţia şi puterea printr-un război fizic împotriva omului, şi, dacă acesta nu vrea să se supună
autorităţii Sale, îl nimiceşte. Satana a avut astfel mult succes, căci marea majoritatea oamenilor, atît
din biserici cît şi din afară cred în mod convin că nimicirile care au pustiit această lume ar fi lucrarea
unui Dumnezeu pornit cu gîndul de a-şi apăra autoritatea şi poziţia.
Adevărul lui Dumnezeu trebuie să ne libereze de aceste rătăciri, şi scopul acestei cărţi este de a
contribui la această liberare. în faţa noastră avem alegerea, cui vrem să credem – adevărului lui
Dumnezeu, care arată că Legea lui Dumnezeu este mijlocul cel măreţ şi prevăzut de El pentru
binecuvîntarea tuturor copiilor Săi, sau amăgirii lui Satana, conform căreia Legea ar fi n plan iscusit
care să slujească intereselor lui Dumnezeu în defavoarea făpturilor Sale.
În felul acesta, Cuvîntul cel sigur al Dumnezeu descoperă atît locul cît şi timpul cînd ideea, – după
care Legea lui Dumnezeu ar fi mijlocul cel stabilit pentru asigurarea drepturilor Sale, şi prin urmare
nesocotirea ei nu ar aduce moartea ca un rezultat direct, – a fost înfăţişată de prima dată pe acest
pămînt.
Timpul acesta era tocmai începutul istoriei acestui pămînt, iar locul grădina Eden.
Tot aşa e demascat şi născocitorul acestor idei.
El este diavolul, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor.
Mai departe, efectul cel teribil care s-a dat pe faţă prin acceptarea acestor idei s-a putut vedea cu o
claritate teribilă prin toată istoria neamului omenesc. Toată mizeria, frustrarea, suferinţa, boala şi
moartea sunt efectul cel direct al acestei învăţături.
Este oare nevoie de mai multe dovezi pentru a lepăda aceste filozofii cu desăvîrşire şi pe deplin?
Ele sunt mai mult decît suficiente. Este deci un lucru simplu de a cunoaşte adevărul cel curat asupra
acestui subiect. Autorul acestei cărţi, cît şi acei al căror sprijin a contribuit la publicarea ei, leapădă
cu hotărîre argumentele lui Satana. Noi îl vedem pe Dumnezeu într-o lumină cu totul diferită de felul
şi modul în careSatana aşteaptă să-L vedem. Această Lege este darul iubirii lui Dumnezeu, al cărei
scop minunat este de a apăra, a ocroti şi a ne face accesibile cele mai înalte posibilităţi de progresare
şi desvoltare.
În timp ce ştim acum că cine este autorul acestei idei revoltătoare, trebuie să înţelegem totuşi că
aceasta încă nu explică cum a aplicat Dumnezeu aceste principii în fiecare din aceste cazuri
complicate introduse prin problema păcatului. Dar s-a aşezat o temelie pe care se pot zidi asemenea
înţelegeri. Acum ne putem apropia de fiecare situaţie de felul acesta cu convingerea că diavolul va
continua să încerce să ne întunece mintea cu vederile sale amăgitoare în ce priveşte lucrările lui
Dumnezeu, exact după cum a procedat şi în grădina Eden. Vom avea acum înclinaţia cea
binecuvîntată de a lepăda o asemenea interpretare, şi de a căuta în continuare interpretarea cea
adevărată.
După aşezarea acestei temelii, a sosit acum timpul să studiăm purtarea lui Dumnezeu, în măsura în
care poate fi înţeleasă, în perioada cea caracterizată prin păcat. Fie ca Domnul să-l ajute pe fiecare
cititor să întîmpine aceste probleme prin rugăciune şi răbdare, pînă ce adevărul va fi lămurit în
neprihănire şi pe deplin.

Capitolul 10
În sumar
 Pînă aici am studiat în deosebi constituţia guvernării lui Dumnezeu sub condiţiile cele neafectate
de păcat. Situaţia era absolut ideală, garantînd o fericire netulburată oricărei făpturi din univers.
Rezumînd caracterul lui Dumnezeu în felul în care îl descoperea această constituţie reiese
următoarele:
Legiile acestei împărăţii sunt transcrierea caracterului lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este un
Mîntuitor, Legile Sale au şi ele scopul de a ocroti şi de a salva faţă de primejdiile incluse în putere.
Caracterul Legii şi al lui Dumnezeu fiind unul şi acelaşi, neprihănirea lui Dumnezeu este o
ascultare curată şi cu totul voluntară şi spontană, care în nici un caz nu e impusă nici de El şi nici
prin împrejurări.
Aceasta este singura ascultare pe care o poate accepta din partea făpturilor Sale – o slujbă care
izvoreşte dintr-o convingere inteligentă despre bunătatea, dreptatea Sa nepărtinitoare şi iubirea Sa.
De aceea, cînd i-a creat, i-a făcut asemenea Lui, atît în ce priveşte asemănarea exterioară cît şi în
caracter, pentru a putea fi în stare să aprecieze natura cea minunată a Legii Sale cît şi constituţia
guvernării Lui.
Deoarece El a putut să accepte numai o servire de felul acesta, Dumnezeu nu a putut să introducă
nici o formă de constrîngere, cum ar fi ameninţarea cu pedepse, căci aceasta ar fi produs în copiii Săi
doar înclinaţia de a-L asculta de frică. Nici o împărăţie nu poate fi cu adevărt fericită dacă supuşii ei
ascultă numai de frică, oricît de neînsemnată ar fi această frică.
De aceea, Dumnezeu a dat tuturor făpturilor Sale libertatea cea deplină de a asculta sau nu, şi
totodată ocazia pentru această alegere. Procedînd astfel, El şi-a demonstrat dreptatea Sa desăvîrşită
prin faptul că le-a arătat primejdiile cuprinse în puterile măreţe pe care le-a dat spre binecuvîntarea şi
ajutorul lor, calităţile ocrotitoare ale Legii, cît şi efectele sigure care rezultă din nesocotirea acestei
Legi. După aceea le-a dat libertatea cea deplină de a umbla pe calea alegerii lor. Sub aceste condiţii
de guvernare, atît de diferite de cele practicate de omul păcătos, nu există nici o posibilitate de a
ploua pedepse şi nimiciri asupra acelora care nu văd lucrurile după cum le vede Dumnezeu. Acest
sistem a funcţionat perfect, pînă cînd nişte făpturi au început să folosească libertatea alegerii cea
acordată de Dumnezeu pentru a umbla pe o altă cale. Evident, că pînă aici nu era nevoie de nimicirea
şi distrugerea nimănui, căci nimeni nu a refuzat să asculte pînă aici de principiile divine. Moartea şi
nimicirea erau cu totul necunoscute.
Aceasta înseamnă că în această perioadă sistemul guvernării celei desăvîrşite a lui Dumnezeu nu
fusese supus niciodată unei probe sau provocări reale. De aceea, dacă ar fi existat vreo slăbiciune în
sistemul menţionat, nimic nu ar fi putut-o desvolta pînă acolo încît să e văzută lămurit.
Dar cu începerea răscoalei lui Lucifer, a heruvimului acoperitor, care s-a transformat apoi în
diavolul şi Satana, a început şi manifestarea unei asemenea provocări împotriva constituţiei. în faţa
noastră, în Cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi în analele istoriei omeneşti, se găseşte raportul despre
încercarea cea provocatoare la care a fost supusă constituţia cerească, în măsura în care s-a desfăşurat
pînă acum. Atacul cel final împotriva ei va fi dat în iilele de încheiere a istoriei acestui pămînt.
Dumnezeu declară, că constituţia Lui e neschimbătoare şi perfectă. El nu are nevoie de nici o
corectare sau modificare, şi este aplicabilă atît în situaţiile caracterizate prin păcat cît şi în situaţiile
unde nu există. El îşi prezintă Legea ca singura temelie a neprihănirii atît pentru locuitorii neîntinaţi
ai cerului, cît şi pentru acei care trebuie să locuiască într-o lume căzută în păcat.
Dacă Dumnezeu are dreptate cu susţinerile Sale – şi aceasta este convingerea editoriilor acestei
cărţi – atunci El nu poate să introducă după apariţia păcatului o acţiune diferită de acţiunile Sale de
dinainte. De aceea, atît de sigur după cum a dat făpturilor Sale înainte de căderea lor libertatea cea
deplină de a refuza ascultarea, tot atît de sigur trebuie să le-o dea şi după cădere. Acordarea acestei
libertăţi îl pune pe Dumnezeu în situaţia că nu-i poate pedepsi şi nimici pe acei care se folosesc de
ea.
Fiind mişcat de o inimă plină de iubire părintească, Dumnezeu a făcut înainte de cădere toate
lucrurile desăvîrşite, şi le-a dat nesilit şi fără rezerve copiilor Săi. Apoi, cu scopul de a-i salva în faţa
posibilităţilor îngrozitoare care erau cuprinse în nişte puteri necontrolate, El şi-a exprimat iubirea în
continuare prin faptul că le-a dat Legea pentru a-i salva în faţa suferinţei şi a morţii. în felul acesta,
Dumnezeu şi-a împlinit rolul Său ca Mîntuitor deja înainte de căderea în păcat. Dacă susţinerile Sale
asupra împărăţiei şi stăpînirii Sale sunt corecte, atunci El trebuie să fie şi după căderea în păcat un
Mîntuitor.
Legea, care pe lîngă altele cere ca Ď’Să nu ucizi", era deja înaintede căderea în păcat expresia cea
directă a caracterului Său. Prin urmare, în El nu exista nici o înclinaţie ucigătoare. După cădere,
Legea declară la fel: "Să nu ucizi", şi continuă să fie expresia caracterului Său. De aici trebuie să
concludem că şi acum uciderea e străină firii Lui, şi din acest motiv El nici acum nu poate să ucidă.
Dumnezeu declară, că nu se schimbă, că este "acelaşi ieri, şi azi şi în veci", că, deoarece El este
Dumnezeul cel "nemuritor", "nu este nici schimbare, nici umbră de mutare" în El. Maleahi 3,6; Evrei
13,8; Romani 1,23; Iacov 1,17. Pune adevărul acesta în legătură cu principiul, că ceea ce facem este
doar roada a ceea ce suntem. Manifestîndu-şi caracterul Său cu credincioşie, înainte de cădere
Dumnezeu nu a nimicit pe nimeni. De aceea, dacă după cădere El ar fi recurs la nimicire, atunci
caracterul Său s-ar fi schimbat, căci de altfel cum să nimicească? Dar Dumnezeu declară cu
credincioşie, că nu s-a schimbat.
Învinuirile diavolului sunt îndreptate împotriva mărturiilor lui Dumnezeu. în timp ce pînă la
răscoală nu a existat nici o lucrare nimicitoaredin partea lui Dumnezeu, Satana declară, că prin
apariţia problemei păcatului Dumnezeu ar fi nevoit să o trateze prin lichidarea acelora care îi refuză
ascultarea.
De aceea, – aşa sună acuz lui Satana, – principiile guvernării lui Dumnezeu nu sunt desăvîrşite.
Aceasta s-a dovedit, – aşa îi asigură pe toţi, – prin faptul că în timpul crizei Domnul a trebuit să-şi
schimbe căile, făcînd ceea ce nu a făcut niciodată pînă atunci. Dacă Satana ar fi putut să dovedească
aceste acuzaţii, atunci ceea ce le-ar face atît de serioase ar fi faptul că Dumnezeu, care mărturiseşte
că cunoaşte toate lucrurile, pînă şi sfîrşitul de la început, a declarat că principiile Sale sunt atît de
perfecte, încît, indiferent de împrejurări, ele nu pot fi schimbate niciodată. Pe de altă parte, dacă
Domnul ar fi admis că sistemul guvernării Sale ar funcţiona numai atunci cu succes dacă toţi supuşii
Săi ar conlucra pe deplin cu El, că aducerea morţii asupra acelora care aveau să se abată de la El era
necesară, atunci Satana nu ar mai avea nici un argument. De fapt, el nici nu ar putea argumenta, căci,
ca apostat, el ar fi fost distrus imediat.
Satana este azi la fel de sîrguitor de a ne cîştiga de partea sa ca şi în grădina Eden. Trebuie să
decidem deci, cine are dreptate în această controversă. Unii au fost învăţaţi de a se încrede aproape
orbeşte în Dumnezeu, dar aceasta nu este suficient. Credinţa noastră trebuie să fie inteligentă, pentru
a fi efectivă. Domeniul în care trebuie să fie cu adevărat inteligentă este tocmai acela al principiilor
constituţiei guvernării lui mnezeu. Fie ca toţi să înţeleagă seriozitatea soliei acestei declaraţii:
"Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost
descoperită în Cuvîntul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corec-tă cu privire la
caracterul Său, a cîrmuirii şi a planurilor Sale, şi dacă lucrează în armonie cu ele." Tragedia
veacurilor, cap. Scripturile o apărare sigură, fgm. 2.
Natura constituţiei lui Dumnezeu, felul în care a fost concepută şi a funcţionat înainte de căderea
în păcat, este arătat clar în Cuvîntul lui Dumnezeu. Ce şi cum a fost ea, nu e greu de înţeles.
Ceea ce trebuie să facem noi acum este cu mult mai greu, fiindcă funcţionarea acestor principii
trebuie verificată în perioada în care au fost supuse provocării lui Satana şi a oamenilor răi. Acesta
este domeniul cu care ne vom ocupa mai departe în studiul nostru. în acest domeniu oamenii şi-au
format deja ideile lor despre purtarea şi caracterul lui Dumnezeu. Sub conducerea lui Satana şi prin
interpretările sale false ale Bibliei, ei au dobîndit deja o concepţie stabilită despre Dumnezeu. Aceste
închipuiri pot fi corecte numai dacă diavolul are dreptate cu susţinerile sale, după care Dumnezeu a
trebuit să recurgă la măsuri nimicitoare pentru rezolvarea problemei păcatului.
 Capitolul 11
Declaraţii contradictorii

Fără îndoială, iubirea cea infinită a lui Dumnezeu s-a manifestat cu veacuri înainte de apariţia
dezastrului pe care l-a adus păcatul asupra fericirii celei netulburate a făpturilor din întregul univers,
dar manifestarea acestei iubiri s-a descoperit şi mai minunat în urma apariţiei păcatului.
Totuşi, în timp ce nimeni care înţelege cît de puţin Cuvîntul lui Dumnezeu, nici nu s-ar gîndi
măcar că Dumnezeu ar fi pedepsit şi nimicit înainte de apariţia păcatului, majoritatea oamenilor este
ferm convinsă că Dumnezeu a trebuit să intreprindă asemenea acţiuni după izbucnirea răscoalei.
Există cel puţin două motive de a judeca lucrurile astfel. Mai întîi, mintea omenească a fost
educată timp îndelungat de a crede, că singura cale de a pune capăt răscoalei ar fi folosirea forţei.
Fiindcă omul nu cunoaşte nici o altă cale decît aceasta, şi fiindcă este conştient că Domnul are o
problemă care trebuie rezolvată, prin urmare, dacă nu e luminat în mod special prin Cuvîntul lui
Dumnezeu şi nu e condus prin Spiritul Sfînt, el nu poate să vadă nici o alternativă pentru Domnul
decît folosirea forţei. Dar mai există încă o cale. Vom examina mai tîrziu întîmplări biblice pentru a
arăta că acţiunile lui Dumnezue pot fi văzute cu totul altfel.
Al doilea motiv este că mintea a fost obişnuită să citească întîmplările raportate în Sfînta Scriptură
după o metodă de interpretare anumită. Citind Biblia conform acestui sistem, există multe texte care
pot fi înţelese ca şi cum Dumnezeu ar pedepsi, ar nimici şi ar distruge.
Consideră odată următoarele exemple:
"Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate întocmirile gîndurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.
I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui. şi Domnul a zis:
[Eu] am să şterg de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, de la om pînă la vite, pînă la
tîrîtoare şi pînă la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut." Geneza 6,5-7.
"Şi, iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pămînt, ca să nimicească orice făptură de supt
cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pămînt va pieri." Geneza 6,17.
"Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din
cer;
A nimicit cu desăvîrşire cetăţile acelea, toată cîmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea
pe pămînt." Geneza 19,24.25.
"Cînd a nimicit Dumnezeu cetăţile cîmpiei, şi-a adus aminte de Avraam; şi a scăpat pe Lot din
mijlocul prăpădului, prin care a surpat din temelie cetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa." Geneza
19,29.
"Domnul a zis lui Moise: Plecînd ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ţi le pun în
mînă, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece." Exod
4,21.
"Eu voi împietri inima lui Faraon, şi îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului ... El a
împietrit inima lui Faraon, încît nu a ascultat de ei; după cum spusese Domnul." Exod 7,3.13. (Biblia
engleză.)
"El le-a zis: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Fiecare din voi să se încingă cu sabia;
mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe
ruda sa." Exod 32,27.
"Mulţi cred că Domnul ar fi brutal, atunci cînd cere poporului Său să se lupte împotriva altor
naţiuni. Ei zic că aceasta nu corespunde caracterului Său cel blînd. Dar El care a făcut lumea, şi care
l-a creat pe om ca să locuiască pe pămînt, are o stăpînire nelimitată asupra tuturor lucrărilor mîinilor
Sale, şi este dreptul Său să facă cu lucrarea mîinilor Sale cum şi ce-I place. Omul nu are dreptul să
zică Făcătoru-lui său: De ce faci aşa? Nu este nici o nedreptate în caracterul Său: El este Stăpînitorul
lumii, şi o mare parte a supuşilor Săi s-a răsculat împotriva autorităţii Sale, călcînd Legea Sa în
picioare ... El şi-a folosit poporul ca unelte ale mîniei Sale pentru a pedepsi naţiunile nelegiuite care
i-au neliniştit şi i-au sedus la idolatrie." Bible Commentary, vol. 1, pag. 1117.
"Israel trebuia convins că la cucerirea Canaanului nu trebuiau să se lupte singuri, ci doar ca unelte
pentru împlinirea voii lui Dumnezeu; ei nu trebuiau să caute bogăţiile sau înălţarea de sine, ci slava
lui Iehova, împăratul lor." Patriarhi şi Profeţi, cap. Căderea Ierihonului, fgm. 8.
"Asemenea oamenilor dinainte de potop, Canaaniţii trăiau doar pentru a defăima cerul şi a strica
pămîntul. Atît iubirea cît şi dreptatea cereau executarea imediată a acestor răzvrătiţi împotriva lui
Dumnezeu, şi vrăjmaşi ai oamenilor." idem, fgm. 11. "Pe cînd fugeau ei dinaintea lui Israel, şi se
pogorau din Bet-Horon, Domnul a făcut să cadă din cer peste ei nişte pietre mari pînă la Azeca, şi
au pierit; cei ce au murit de pietrele grindinei au fost mai mulţi decît cei ucişi cu sabia de copiii lui
Israel." Iosua 10,11.
"Cînd a auzit împăratul s-a mîniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars
cetatea." Matei 22,7.
Citind această pildă în întregimea ei, de unde ultimul verset era extras, precum şi comentariul ei
din Pildele Domnului, cap. Fără haina de nuntă, fgm. 1-9, vom constata, că împăratul este
Dumnezeu, oştile, armata romană, ucigaşii, Iudeii, iar cetatea, Ierusalimul. Textul acesta s-a împlinit
la distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos.
Textul zice deci în realitate: "Cînd a auzit Dumnezeu s-a mîniat; Dumnezeu a trimis oştile Sale, pe
Romani, şi Dumnezeu i-a nimicit pe Iudei, şi Dumnezeu le-a ars cetatea Ierusalimul."
"Şi ei s-au suit pe faţa pămîntului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer
de la Dumnezeu s-a pogorît un foc care i-a mistuit." Apocalipsa 20,9. (Biblia engleză.)
Aceste texte nu reprezintă lista tuturor declaraţiilor de acest fel, căci nu e nevoie de a prezenta aici
toate citatele de acest fel. Dar cele citate deja sunt mai mult decît suficiente pentru a arăta că există
multe texte biblice asemănătoare, care, dacă le interpretăm conform gîndirii omeneşti, nu ne lasă nici
o altă posibilitate decît a crede că Dumnezeu ar folosi forţa constrîngerii pentru nimicirea celor
răsculaţi.
Există mulţi astăzi care citesc aceste texte, şi le interpretează conform metodei celei vechi, şi sunt
mulţumiţi cu credinţa lor că Dumnezeu ar fi executorul acelora care refuză să-I respecte Legea.
Dar procedînd astfel ei trebuie să ignoreze unele lucruri. Mai întîi, există mai multe declaraţii care
contrazic interpretările declaraţiilor de mai sus. în al doilea rînd, afară de aceasta mai există marile
principii ale adevărului cuprinse în constituţia guvernării lui Dumnezeu. în al treilea rînd, mai există
nişte implicaţii teribile în legătură cu a-L vedea pe Dumnezeu în felul acesta.
Toate acestea le vom studia pe parcurs, dar mai întîi să alcătuim o listă cu nişte texte pe care unii
le vor numi declaraţii opuse. în realitate ele nu sunt şi nici nu pot să fie declaraţii opuse, căci în
Cuvîntul lui Dumnezeu nu există nici o contrazicere.
Iată cîteva exemple:
"Domnul este drept în toate căile Lui, şi milostiv în toate faptele Lui." "Tu îţi întemeiezi
învăţăturile [poruncile sau legile] pe dreptate, şi pe cea mai mare credincioşie." Psalm 145,17;
119,138.
Domnul este drept şi Legea este dreaptă. De aceea Dumnezeu este ceea ce este Legea. Ea este
"transcrierea caracterului Său", Pildele Domnului, cap. Fără haina de nuntă, fgm. 26, iar această Lege
decla-ră: "Să nu ucizi." Exod 20,13. De aceea, dacă în Lege nu există uciderea, atunci nici în
caracterul lui Dumnezeu nu poate exista.
Prin urmare "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine care este nimicit, s-a nimicit singur."
Pildele Domnului, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, fgm. 15.
"Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni." Mărturii, vol. 5, cap. Avertismente şi mustrări, fgm. 16.
"Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar
lasă pe respingătorii milei Sale în seama lor să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină
respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a
Legii lui Dumnezeu, este o sămînţă semănată care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui
Dumnezeu căruia I s-a împotrivit cu încăpăţînareeste în cele din urmă retras de la păcătos, şi atunci
nu mai are nici o putere a-şi stăpîni pornirile rele ale sufletului, şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi
vrăjmăşia Satanei." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
"Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu poate să binecuvinteze pe acei care refuză să fie slujitori
credincioşi. Tot ce poate face este de a permite lui Satana ca să-şi împlinească lucrarea sa
nimicitoare. Vedem catastrofe de orice fel şi de toate gradele venind peste pămînt, şi care este cauza?
Puterea restrîngătoare a Domnului nu mai este exercitată. Lumea a nesocotit Cuvîntul lui
Dumnezeu. Ei trăiesc ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Asemenea locuitorilor pămîntului din timpul
lui Noe, ei refuză a se gîndi la Dumnezeu. Răutatea stăpîneşte într-o măsură înfricoşatoare, iar
pămîntul este copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. Dînd lui Dumnezeu proprietatea Sa, fgm.
15.
"Pămîntul acesta aproape şi-a ajuns punctul unde Dumnezeu va permite nimicitorului de a-şi
împlini intenţia cu el." Mărturii, vol. 7, cap. Intenţia lui Dumnezeu prin căsile noastre de editură,
fgm. 11.
"Dumnezeu ţine o socoteală cu naţiunile. Nici o vrabie nu cade pe pămînt fără ca să ştie. Acei care
îi tratează pe semenii lor cu răutate, zicînd: Cum să ştie Dumnezeu? vor fi chemaţi într-o bună zi
pentru a primi răzbunarea cea mult întîrziată. în acest veac se manifestă un dispreţ foarte neobişnuit
împotriva lui Dumnezeu. Oamenii au ajuns un punct în ce priveşte obrăznicia şi neascultarea lor,
care arată că cupa nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi au depăşit aproape limita harului.
Dumnezeu va arăta în curînd că El este cu adevărat Dumnezeul cel viu. El va zice îngerilor: ‘Nu-l
mai combateţi pe Satana în eforturile sale de a nimici. Lăsaţi-l să-şi săvîrşească lucrarea răutăţii
împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirii lor este plină. Ei au avansat de la un grad al
răutăţii la altul, adăugînd zilnic la fărădelegile lor. Eu nu voi mai interveni pentru a-l opri."‘ The
Review and Herald, 17 sept. 1901. Cînd Isus a fost somat să-i nimicească pe Samaritenii care-L
lepădaseră, El a răspuns ucenicilor Săi: "Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi? Căci Fiul omului nu a
venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască. şi au plecat într-alt sat." Luca 9,55.56.
"Nu poate fi mai puternică dovadă că avem duhul lui Satana decît dispoziţia de a răni şi a distruge
pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează contrariu de cum sunt ideile noastre." Hristos
Lumina Lumii, cap. Ultima călătorie din Galileea, fgm. 10.
"Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrîngătoare se află numai sub
cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează
numai pe bunătate, milă şi iubire. Mijloacele ce trebuie să fie folosite sunt prezentarea acestor
principii. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea
predominantă." idem, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5
"Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernămînt ale lui Dumnezeu; El doreşte numai
serviciu din iubire, şi iubirea nu poate fi ordonată; ea nu poate fi cîştigată prin forţă sau autoritate."
idem, cap. Dumnezeu cu noi, fgm. 8.
Noi ştim că Dumnezeu nu face nimic contrar principiilor guvernării Sale. De aceea, El nu foloseşte
forţa constrîngerii.
"Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri vrăjmaşe. Satana este nimicitorul; Dumnezeu
tămăduitorul." Pe Urmele Marelui Medic, cap. Conlucrarea dintre Dumnezeu şi om, fgm. 4.
În faţa noastră avem deci o listă de declaraţii clare şi lămurite, care susţin că Dumnezeu nu este un
executor, că nu pedepseşte şi nu nimiceşte pe nimeni. Dacă comparăm aceste texte cu cele
precedente, se pare ca şi cum nu le-am putea aduce în armonie. Nu am încercat să caut şi să copiez
toate declaraţiile care există, nici din această nici din cealaltă categorie. Dar nici nu trebuie, căci
orice citat în continuare ar confirma doar ceea ce s-a spus deja prin aceste selecţiuni reprezentative.
Aceste contraziceri aparente îl confruntă pe cercetătorul Bibliei cu o problemă. Unii o "rezolvă"
simplu prin necredinţa lor în Cuvîntul lui Dumnezeu, învinuind atît Cuvîntul cît şi pe Autorul ei, că
ar avea două feţe şi că ar fi inconsistenţi. Alţii iarăşi ignorează pur şi simplu cuvintele pe care nu sunt
în star să le înţeleagă, sau pe care nu doresc să le accepte cu adevărat, în timp ce sunt sîrguitori de a-
şi însuşii lista cea opusă pentru a-şi potrivi credinţa după ea.
 Tocmai aceasta a fost calea cea adoptată de către Farisei şi Iudei înainte de prima venire a lui
Hristos şi în timpul vieţii Sale de pe pămînt. în Vechiul Testament există multe declaraţii profetice
care descriu atît prima cît şi a doua venire a lui Hristos. Una dintre aceste categorii vorbeşte fireşte
despre venirea Lui în mijlocul întunericului, înjo-sit, dispreţuit, lepădat şi în sfîrşit răstignit. Cealaltă
categorie descrie venirea Lui cu o putere, strălucire şi biruinţă negrăită, cînd toţi vrăjmaşii Săi vor fi
nimiciţi cu desăvîrşire. Aceste contraziceri aparente nu puteau fi împăcate în cugetul Iudeilor, în
special după ce au pierdut luminarea prin puterea Duhului Sfînt. Soluţia lor consta în ignorarea
tuturor declaraţiilor care vorbesc despre umilinţa şi întunericul în care a venit, iar pe de altă parte în a
discuta mult despre acele texte care descriu puterea şi strălucirea Lui. în felul acesta Satana i-a făcut
să-L lepede pe Mîntuitorul la venirea Lui. El era atît de iscusit, încît a folosit chiar Sfînta Scriptură
pentru a-şi atinge scopul. După ce s-au sprijinit odată pe principiul interpretării false, atunci, oricît de
mult ar fi studiat ei Biblia, cu atît mai mult au văzut ei un motiv de a-L lepăda la venirea Lui. El a
venit exact în felul în care a fost prezis prin Cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu după cum au citit ei
profeţiile. Fiindcă El nu a împlinit declaraţiile profetice alese de ei, L-au lepădat, şi în felul acesta şi-
au pierdut viaţa veşnică.
Istoria experienţei lor conţine o învăţătură de cea mai mare solemnitate. în timp ce noi astăzi
înţelegem deosebirea care există între prima şi a doua venire a lui Hristos, pe de altă parte trebuie să
constatăm că suntem confruntaţi cu alte subiecte despre care există două feluri de declaraţii.
Subiectul asupra caracterului lui Dumnezeu este reprezentat printr-o serie de declaraţii care susţin că
Dumnezeu nu nimiceşte, şi printr-o serie care zice că nimiceşte. Noi putem să facem acum ceea ce au
făcut şi Fariseii, alegînd seria care ne place, şi adunînd cu minuţiozitate toate declaraţiile care
sprijinesc această vedere, sau care leapădă şi ignorează cealaltă vedere. Dacă vom proceda astfel
vom avea în cele din urmă o concepţie la fel de greşită asupra acestui subiect ca şi Fariseii în legătură
cu venirea lui Hristos. Consecinţele vor fi pentru noi la fel de grave ca şi pentru ei: pierderea vieţii
veşnice.
Adevăratul cercetător al Cuvîntului lui Dumnezeu nu va face această greşeală. El nu va ignora nici
o declaraţie, indiferent cît de mult ar părea a se contrazice între ele. El va recunoaşte cu sinceritate,
că, în măsura în care mintea s poate să cuprindă acum, aceste declaraţii rămîn pentru el o
contrazicere provizorie, deşi prin credinţă e convins că în Cuvîntul lui Dumnezeu nu există nici o
contrazicere reală. Prin urmare, el se va odihni în convingerea că problema este doar aparentă iar nu
reală. Mărturisindu-şi slăbiciunea şi neputincioşia raţiunii omeneşti, el va recunoaşte că problema se
află în discernămîntul său spiritual cel atît de incompetent. Fără de a se lăsa tulburat prin susţinerile
din jurul lui, el va merge înainte cu o încredere linişitită, va studia cu răbdare Cuvîntul lui
Dumnezeu, şi este convins că sub conducerea lui Dumnezeu va primi nişte descoperiri asupra
tainelor lui Dumnezeu, care vor îndepărta orice contrazicere, ajungînd în schimb la o armonie
eerfectă în toate punctele în care odinioară nu vedea decît confuzie. În timp ce cercetătorul
Cuvîntului lui Dumnezeu ajunge prin luminarea Duhului Sfînt în posesia unui sistem armonios al
adevărului, el va constata că acei care se bazează pe celălalt sistem de interpretare îl vor învinui, în
năzuinţa lor de a alege doar declaraţiile care sprijinesc vederea lor preferată, că ar întortochea
Scripturile. Ei îl vor acuza că ar interpreta Cuvîntul lui Dumnezeu în aşa fel încît s-ar contrazice cu
ce stă scris. Ei vor susţine vehement că Biblia zice, că "Dumnezeu i-a nimicit." Apoi vor întreba:
"Oare se poate vorbi mai clar decît aşa?"
Le-am putea contrazice, că tot Biblia spune: "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni." Aceasta nu va
avea însă nici un efect. Minţile lor au fost deja pregătite de a primi numai ceea ce şi-au ales ei înşişi
ca credinţa lor. Ei nu pot fi impresionaţi prin declaraţii opuse, ci se angajează doar şi mai hotărît
pentru declaraţiile alese de ei. Cu o indignare înfocată ei aduc învinuirea, că ce îndrăzneală am avea
lepădînd cuvintele cele clare ale lui Dumnezeu.
În acest loc trebuie să luăm seamă la două lucruri. Primul este, că această problemă nu poate fi
rezolvată prin combaterea declaraţiilor opuse. Al doilea este, că ea nu poate fi rezolvată prin
ntortochierea sau modificarea declaraţiilor pentru a le conforma ideilor noastre preferate. Vom
depune cele mai mari eforturi ca să nu facem aceasta în studiul nostru. Dar în ciuda acestui fapt este
de aşteptat ca împotrivitorii poziţiei celei prezentate aici să aducă această învinuire împotriva
noastră. Ne vom strădui de a lămuri poziţia noastră atît de clar, încît o asemenea acuzaţie să nu fie
întemeiată. Continuînd cu studiul nostru, îl rugăm pe fiecare cititor obiectiv, sincer şi conştiincios ca
să verifice dacă întortochiem Cuvîntul lui Dumnezeu într-un punct oarecare pentru a-l conforma unor
concepţii personale preferate. Noi credem că cititorul va vedea, că singurele interpretări ale
Cuvîntului lui Dumnezeu folosite în această carte sunt luate chiar din Cuvîntul lui Dumnezeu însuşi,
excluzînd orice interpretare personală. Tot în acelaşi timp el va vedea că toată discordia dintre cele
două categorii de declaraţii contradictorii va dispare.
Am citat mai sus fără ocolire, deschis şi cu toată grija mai multe declaraţii în aparenţă
contradictorii, pentru a demonstra că există o problemă care trebuie rezolvată. Cum poate fi rezolvată
această problemă Pentru ca cercetătorul cel gînditor şi conştiincios să fie adus la o înţelegere exactă a
învăţăturilor Cuvîntului lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea cea mai importantă pe care trebuie s-
o studiăm acum.
Ne aducem aminte de timpul cînd credeam, fără îndoială, că Dumnezeu ar nimici. Noi credeam că
după o răbdare şi îndurare îndelungată, în care timp Dumnezeu a încercat să-l mîntuiască pe cel
păcătos, nu I-ar mai fi rămas în cele din urmă nici o posibilitate, decît să-i nimicească pe
respingătorii harului Său care au refuzat să ajungă în armonie cu principiile guvernării Sale. Mulţi
ani dearîndul această vederenu a stîrnit nici o contrazicere. între timp însă, studiînd cu atenţie şi cu o
dorinţă consacrată Cuvîntul lui Dumnezeu, înţelegerea noastră asupra căilor lui Dumnezeu s-a lărgit
mult. Procedînd astfel am ajuns în cele din urmă la punctul unde au început să se deschidă minţii
noastre declaraţii şi principii noi. Aceste principii negau poziţia pe care am ţinut-o pînă atunci asupra
Cuvîntului lui Dumnezeu. Noi nu puteam lepăda cu sinceritate concepţia cea nouă, dar tot în acelaşi
timp nici la cea veche nu puteam renunţa atît de uşor. Pentru moment nu aveam nici o soluţie cum să
le împăcăm pe amîndouă.
Credinţa era un factor de asigurare în această problemă. Credinţa zicea că în Cuvîntul lui
Dumnezeu nu există nici o contrazicere. Credinţa zicea că trebuie să luăm amîndouă categorii de
declaraţii aşa cum sunt scrise. Credinţa zicea că Dumnezeul cerului ne va da răspunsul personal şi la
timpul potrivit, dacă ne vom încrede în El şi vom studia Cuvîntul Său cu atenţie şi obiectiv.
În experienţa mea lucrurile s-au petrecut în felul următor. Pînă în 1952 nu m-am îndoit niciodată
de felul şi modul cum îi tratează Dumnezeu pe cei nepocăiţi. Eram sigur că îi nimicise printr-o
grindină de foc. Lecţiunea şcolii de Sabat a comunintăţii mele avea pe atunci ca subiect originea
răului. Cercetasem profund şi minuţios natura guvernării lui Dumnezeu, problemele care s-au ivit în
cugetul lui Lucifer, rezultatul învinuirilor sale împotriva guvernării lui Dumnezeu, cît şi felul în care
a tratat Dumnezeu această problemă. Lucrurile nu erau atunci aşa de clare pentru noi, după cum sunt
înfăţişate în capitolele precedente din această carte, dar obţinusem totuşi o înţelegere frumoasă şi
minunată asupra constituţiei guvernării lui Dumnezeu.
Concluzia noastră era că, – în ce-L priveşte pe Dumnezeu – marea luptă dintre binele şi răul
trebuia să se desfăşoare în dreptate pe acest pămînt. Dumnezeu trebuia să biruiască în baza virtuţiilor
Sale, fără nici un ajutor din partea unei forţe constrîngătoare. Nu voi uita niciodată bucuria sufletului
meu cînd am ajuns să înţeleg aceste principii preţioase ale adevărului. înţelegerea mea asupra marii
contraverse a devenit deodată atît de clară cum nu o cunoscusem niciodată înainte, şi de atunci
încoace ea s-a lărgit tot mai mult. Astăzi eu nici nu pot să recomand destul de hotărît, ca fiecare
suflet să studieze cu cea mai mare minuţiozitate şi consacrare problemele legate de marea luptă, şi
anume de la început şi pînă la sfîrşitul ei.
Cîteva săptămîni mai tîrziu noua mea convingere fu cercată în mod serios. Lecţiunile şcolii de
Sabat tratau despre căderea lui Adam, moartea lui Abel şi împrăştierea oamenilor pe faţa pămîntului.
Apoi urmă oopul.
Implicaţiile vederii populare asupra lucrării lui Dumnezeu în legătură cu nimicirea neamului
omenesc din zilele lui Noe erau cu adevărat serioase. Mi-am dat seama că vederea generală asupra
lucrării lui Dumnezeu de atunci, ne face să credem ca şi cum Dînsul ar fi fost constrîns de a admite
că neprihănirea nu a putut rezista în faţa valului nimicitor al fărădelegii, şi De aceea a trebuit să
intervină alături de Fiul Său pentru a întoarce foaia prin exercitarea puterii lor fizice superioare,
nimicind astfel pe toţi urmaşii lui Satana, şi cruţînd numai pe aleşii Lor.

Diagramm:

CONTRAZICERILE APARENTE

îi fac pe unii să se
lupte cu ajutorul Cuvîntului
Lui Dumnezeu.
Biblia zice: Dumnezeu nu nimiceşte.

Biblia zice: Dumnezeu nimiceşte.

Aceasta nu este calea pentru dobîndirea adevărului biblic.

Nu putem să folosim o parte a Cuvîntului lui Dumnezeu pentru a tăgădui pe cealaltă.

Studiază sub conducerea Spiritului Sfînt pînă ce toate contrazicerile vor fi aduse în deplină
armonie.

În legătură cu aceasta îmi imagineam cum ar fi conversat Tatăl şi Fiul: "La începutul marii lupte
Ne-am hotărît de a Ne lupta pe baza faptului că neprihănirea poate rezista provocării păcatului. Dar
acum Ne-am convins că păcatul a luat niste proporţii, încît ameninţă toată lumea. într-un timp n-am
mai avut decît opt supuşi care Ne-au rămas credincioşi, şi nu va trece mult pînă cînd şi aceştia vor fi
murit sau vor fi trecut de partea lui Satana, fiind astfel înfrînţi cu desăvîrşire de vrăjmaş. Trebuie să
luăm deci măsuri pentru apărarea neprihănirii. Trebuie să intervenim prin puterea noastră infinită, şi
să-i nimicim pe toţi adepţii lui Satana. îi vom ocroti numai pe ai Noştri, şi vom începe totul de la
început. După aceea vom menţine folosirea forţei în anumite domenii, Pentru ca Satana să nu mai
poată aduce lumea niciodată într-o asemnea situaţie de criză."
Dacă aceasta ar fi adevărat, Dumnezeu şi-ar fi revizuit metoda în ce priveşte tratarea problemei
păcatului. La început El s-a arătat într-un fel, iar mai tîrziu s-a văzut constrîns de a introduce măsuri
la care nu s-a gîndit înainte. Aceasta ar răpi poziţia cea infinită, atotştiutoare, atotprezentă şi
atotputernică a lui Dumnezeu, încetînd ca să mai fie Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu are o cunoştiinţă
deplină, şi n-are nevoie de a face pe parcurs reviziuni, compromisuri sau modificări de nici un fel.
Eram confruntat astfel cu o problemă foarte serioasă. Nimic nu putea să tăgăduiască claritatea
principiilor care se află la baza guvernării lui Dumnezeu, sau a căii Sale referitor la felul în care
tratează problema păcatului. Totuşi, istoria potopului părea a descoperi tot în acelaşi timp un
Dumnezeu, care era obligat să introducă mai tîrziu un element constrîngător şi distrugător. în timp ce
nu puteam tăgădui pe de o parte adevărurile în legătură cu originea răului, pe de altă parte, nu eram
în stare să înţeleg că de ce concepţia populară cu privire la potop era greşită. Astfel, mă aflam de
prima dată într-o încurcătură reală din pricina vederilor şi concepţiilor vechi. Nu ştiam cum să
răspund la această problemă.
Atitudinea mea era întemeiată pe credinţă. Nu făcusem nici o încercare de a întortochea sau de a
slăbi vreun punct al acestei probleme în sprijinul altuia. Eram ferm convins că în Cuvîntul lui
Dumnezeu nu există nici o contrazicere. Contrazicerile aparente există din pricina faptului că nu
înţelegem textele aşa cum trebuie. Convingerea mea era că Dumnezeu va da lumină şi pricepere
acelora care o caută în umilinţă şi sinceritate. Iată procedarea mea: studiam, mă rugam şi aştep-tam.
Pe parcurs veneau tot mai multe dovezi, şi pas cu pas mi se lămureau lucrurile, pînă ce vedeam o
armonie deplină între declaraţia atitudinii lui Dumnezeu privind păcatul şi raportul potopului.
 Îmi aduc aminte de dezvoltarea lucrurilor în gîndirea mea, pentru a putea arăta calea cum putem să
venim cu toţii la adevărul mîntuitor aîntului lui Dumnezeu. Există probleme în ce priveşte
înţelegerea şi interpretarea. Dar tot în acelaşi timp există în Biblie şi nişte reguli clare care arată felul
în care pot fi rezolvate problemele. Dacă vom învăţa să respectăm aceste explicaţii privind
interpretarea biblică, vom ajunge cu siguranţă la viul adevăr al lui Dumnezeu.
Capitolul acesta s-a ocupat cu recunoaşterea faptului că din pricina unor contraziceri aparente
există o problemă cu adevărat reală în Cuvîntul lui Dumnezeu, şi această problemă trebuie rezolvată.
Deoarece există declaraţii care spun în mod clar că Dumnezeu nimiceşte, iar altele că Dumnezeu nu
nimiceşte, recomandăm fiecărui cititor să admităeexistenţa acestei probleme. Tot în acelaşi timp îi
încurajăm pe toţi cititorii de a se convinge, că în Cuvîntul lui Dumnezeu nu există nici o contrazicere
reală, că Biblia e scrisă ca omul s-o înţeleagă, că aceste probleme trebuie să fie prin urmare
rezolvabile, şi că o simplă încredere în Dumnezeu va aduce o înţelegere clară în acest sens. Dacă
suntem dispuşi de a adopta această atitudine, atunci putem să şi înaintăm cu studiul nostru pentru a
afla calea cum poate fi rezolvată această problemă.

Capitolul 12
Declaraţii şi principii

Problema din faţa noastră există din cauza interpretării omeneşti a cuvintelor Bibliei. Diferitele
versiuni din zilele noastre care fiecare susţine că ar avea explicaţia cea corectă a Scripturii, sunt o
dovadă clară că există multe interpretări false a Cuvîntului lui Dumnezeu, căci numai o singură
interpretare poate fi corectă. Există multe interpretări false, dar numai una adevărată.
Pentru a înţelege caracterul lui Dumnezeu depindem de descoperirea dată prin însuşi Cuvîntul Lui.
Cuvîntul reprezintă efortul lui Dumnezeu de a descoperi prin mijlocirea cea limitată a limbajului
omenesc înălţimea, profunzimea, lungimea şi lărgimea a Celui Infinit. Ca atare, el este o capodoperă
a simplităţii, aşa încît orice minte omenească îl poate înţelege.
Dar, dacă vrem să ajungem la o cunoştinţă corectă, şi prin urmare mîntuitoare a caracterului lui
Dumnezeu, trebuie să înţelegem mai întîi principiile interpretării corecte ale Bibliei. Fără îndoială,
aceasta este foarte important. A începe studiul Cuvîntului lui Dumnezeu pe temelia unui principiu de
interpretare fals, înseamnă a ne distanţa de adevăr. De fapt, cu cît mai intens şi mai persistent
continuăm cu un asemenea studiu, cu atît mai mult se va depărta sufletul nostru de adevăr.
Susţinerea generală a acelora care învaţă rătăciri este, – şi aceasta o jură cu solemnitate – că ar fi
studiat subiectul deja de mulţi ani, şi anume direct din Sfînta Scriptură. "Nu este oare aceasta o
dovadă convingătoare" întreabă ei, "că ceea ce prezentăm este adevărul?"
Pentru mulţi o asemenea susţinere este convingătoare, dar, pentru un cercetător adevărat aceasta
încă nu este ncci o dovadă. El se întreabă: "Oare a studiat persoana care susţine aceste lucruri
subiectul conform principiilor interpretării corecte a Bibliei sau nu?" în caz ntrar, adevăratul copil al
lui Dumnezeu ştie, că cei treizeci de ani de studiu, de exemplu, l-au depărtat cu atît mai mult de
adevăr. Ar fi fost atunci cu mult mai bine dacă nu ar fi studiat de loc. Cam prin 1960 s-a ridicat în
Statele Unite ale Americii un bărbat care a început să proclame, că cea de a doua venire a lui Hristos
ar avea loc în Octombrie, 1964. Cînd i s-a dovedit pe baza Scripturii, că aceasta nu se poate, el a
început să protesteze cu solemnitate şi autoritate, că ar fi studiat subiectul acesta de treizeci de ani, şi
De aceea ar fi sigur că tot ce a zis este adevăr şi nimic altceva decît adevăr.
După ce timpul a dovedit amăgirea acestei profeţii, persoana respectivă, fără de a fi învăţat din
experienţa ei, a început să fixeze o nouă dată. După ce nici a doua oară nu s-a împlinit, el a mai
stabilit încă una şi încă una. în cele din urmă a dispărut de tot.
Cu cît mai înţelept ar fi procedat el dacă s-ar fi întors şi ar fi cercetat principiile interpretării sale a
Bibliei şi metodele sale de studiu, pentru a vedea dacă şi sunt cu adevărat corecte.
 Adevărul este, că mulţi studiază Cuvîntul lui Dumnezeu fără nici un sistem de interpretare clar şi
stabilit pe o temelie sigură. Ei cercetează Cuvîntul lui Dumnezeu, şi-l interpretează conform ideilor
lor. Aceasta este o practică primejdioasă şi la voia întîmplării.
În legătură cu studiul caracterului lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de aceasta. în faţa noastră se
află o problemă cu adevărat serioasă, prin faptul că există două feluri de declaraţii care pot fi
înţelese, şi au fost înţelese drept contradictorii. Singura cale sigură este de a ne apropia de această
problemă pe baza interpretării corecte a Bibliei.
Pentru a putea aplica aceste principii, trebuie să le înţelegem mai întîi. Datoria noastră este de a le
prezenta, şi de a le pune mai departe neabătut în practică. Fiecare vedere prezentată aici va fi în
armonie cu aceste principii de interpretare. De aceea, oricine care vrea să dovedească solia acestei
cărţi drept mincinoasă trebuie să dovedească mai întîi în care puncte principiile de interpretare pe
care se întemeiază această carte, sunt greşite, sau în care puncte concluziile trase pe baza unor
principii corecte nu sunt în armonie cu ele. Dacă nu se poate dovedi nici una din aceasta, atunci solia
acestei cărţi trebuie să fie adevărată.
Biblia este propriul ei interpret. Biblia nu ne dă doar solia adevărului, ci ne informează
deasemenea cum trebuie să înţelegem aceste solii. Punctul nostru de plecare în acest sens este
principiul din 2Petru 1,20: "să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu poate fi tîlcuită de om."
(Biblia engleză.)
Să ne silim deci ca solia care e cuprinsă în acest verset să fie înscrisă pentru totdeauna în mintea
tuturor acelora care studiază Cuvîntul lui Dumnezeu. El nu permite nimănui de a interpreta singur
Cuvîntul, căci nici o proorocie din Scriptură nu trebuie tîlcuită de om.
Unii sunt înclinaţi poate de a limita aplicaea acestui verset numai pe acele locuri din Scriptură care
prezic viitorul, fiindcă aceasta este definiţia cea acceptată în general a cuvîntului "proorocie". Într-un
sens limitat, este adevărat că aceasta este însemnătatea cuvîntului "proorocie", dar într-un sens mai
deplin şi mai cuprinzător cuvîntul "proorocie" se aplică asupra tuturor descoperirilor date printr-un
profet. După ce vom fi înţeles aceasta, vom vedea că fiecare cuvînt din Scriptură este şi o profeţie.
Profeţii sau proorocii nu au prezis doar anumite lucruri. Ei le-au dat şi mai departe, transmiţînd
altora toate cuvintele pe care le-au primit de la Dumnezeu, fie că e vorba de sfaturi, avertismente,
mustrări, descoperiri asupra Evangheliei sau preziceri asupra viitorului. De aceea versetul de mai sus
prezintă în mod simplu regula, după care nici o proorocie – nici un cuvînt din toată Scriptura – nu
poate fi tîlcuită de om.
Putem să punem acum întrebarea: "Ce înseamnă tîlcuirea (interpretarea) personală (a omului) spre
deosebire de tîlcuirea Bibliei?" Tîlcuirea personală vine din cugetul omului, ca o opinie omenească
asupra descoperirilor divine.
Omul ajunge la aceste concluzii prin definiţiile unor cuvinte stabilite deja în mintea sa. Dicţionarul
la care recurge este mintea, oridecîteori citeşte un cuvînt. Cînd dă de un cuvînt care încă nu e
depozitat în mintea sa cea mărginită, el recurge la un alt dicţionar explicativ cum ar fi de exemplu,
dicţionarul limbii romăne. După ce a aflat de aici însemnătatea cuvîntului, elaaplică această
explicaţie asupra textului biblic pe care l-a citit, şi în felul acesta ajunge la o înţelegere închipuită a
textului.
Această metodă a studiului biblic poate fi denumită definiţie (tălmăcire, explicaţie) pe baza
dicţionarului. Aceasta este una dintre metodele de a studia Biblia, şi putem să fim siguri că prin
această metodă vor fi stabilite cu siguranţă anumite vederi.
De exemplu, cînd oamenii citesc în Biblie că Dumnezeu a trimis potopul pe pămînt, că a nimicit
Sodoma şi Gomora printr-o ploaie de foc şi de pucioasă, ei aplică fără îndoială definiţiile cuvintelor
"a trimite" şi "a ploua", fiindcă aceste cuvinte sunt deja stabilite în cugetul lor. Asemenea definiţii le
pot oferi doar imaginea unui Dumnezeu care foloseşte personal şi în mod direct puterea Sa supremă
pentru stîrpirea vrăjmaşilor Săi.
Nici nu se poate accentua prea mult, că în timp ce folosim această metodă de interpretare, este
imposibil de a putea trage o altă concluzie decît aceasta. în mod inevitabil, toţi care folosesc această
metodă trebuie să creadă că Dumnezeu este un executor crud, că după căderea în păcat El ar face
nişte lucruri pe care nu le-a făcut niciodată înainte.
Ineficacitatea şi falsitatea acestei metode se va da pe faţă cînd vom vedea că îi lasă pe susţinătorii
ei cu nişte contraziceri inexplicabile. Ei rămîn fără nici o explicaţie asupra celeilalte categorii de
declaraţii ş asupra principiilor măreţe pe care se întemeiază caracterul lui Dum-nezeu. Ei ignorează
aceste texte biblice fiindcă aşa le place, concentrîndu-şi studiul numai asupra acelora care sprijinesc
vederea lor. Dacă sunt confruntaţi cu nişte extrase care contrazic vederile lor, ei recurg la două
tactici. Una este că încep să sucească declaraţiile pe care nu le înţeleg, pentru a le conforma vederilor
lor. Cealalta constă în susţinerea, cum că vederea lor s-ar sprijini pe un număr cu mult mai mare de
dovezi care vorbesc în favoarea lor, (ca şi cum adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu s-ar srijini pe
greutatea numărului de dovezi).
Acei care învaţă şi adoptă metoda interpretării biblice, nu au această problemă. Ei constată că
Cuvîntul lui Dumnezeu este în întregime un exemplu de armonie perfectă şi de adevăr mîntuitor.
Pentru ei e clar că aceste declaraţii biblice, care în ochii altora se contrazic, sunt caracterizate printr-o
consistenţă desăvîrşită.
Oare de ce duce metoda tîlcuirii cu ajutorul dicţionarului privind cuvintele care descriu caracterul
şi purtarea lui Dumnezeu, atît de sigur la vederi greşite asupra Scripturii? Nu este oare scopul cel
real al dicţionarului să lămurească însemnătatea cuvintelor? Dacă nu ne putem folosi de dicţionar
pentru definirea cuvintelor, atunci ce ne mai rămîne? Cum vom putea cunoaşte vreodată
însemnătatea lucrurilor?
Aceste întrebări sunt foarte bune.
Dicţionarul conţine definiţiile cuvintelor în sensul cum le înţelege omul. Aceasta este cheia. în
acest domeniu dicţionarul are o autoritate netăgăduită şi trebuie să ne ţinem de el. Dar el este compus
de oameni care nu înţeleg purtarea lui Dumnezeu, şi de care nici nu le pasă. Dacă purtarea
omenească şi cea divină ar fi identică, dicţionarul le-ar explica pe amîndouă. Dar nu-i aşa. Aceste
două purtări sunt foarte diferite. Domnul ne-a avertizat foarte clar în faţa acestui fapt.
"Căci gîndurile Mele nu sunt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.
Ci cît sunt de sus cerurile faţă de pămînt, atît sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile
Mele faţă de gîndurile voastre." Isaia 55,8.9.
Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Ele sunt foarte diferite. Ele sunt cu atît mai sus de căile
oamenilor cu cît sunt mai sus cerurile faţă de pămînt. Oricine care vrea să ajungă la o înţelegere
corectă a caracterului lui Dumnezeu trebuie să-şi înscrie această declaraţie în minte şi s-o aibă mereu
în gînd în timp ce studiază Biblia. El trebuie a se hotări de a verifica orice susţinere, orice concepţie
şi orice idee formată în mintea sa prin cuvintele acestei declaraţii. Citind Cuvîntul lui Dumnezeu,
oridecîteori îl vede pe Dumnezeu ca şi cum purtarea Sa ar fi identică cu a noastră, el trebuie să ştie că
în lumina acestui text concepţia pe care şi-a format-o este falsă.
În timp ce e corect de a trage concluzia, că orice vedere despre Dumnezeu, care îl consideră ca şi
cum purtarea Sa ar fi asemenea omului, este falsă, totuşi nu este totdeauna corect de a susţine că fie-
care vedere care îi atribuie lui Dumnezeu o cale diferită de cea a omului ar fi adevărată, căci este
posibil de a născoci nişte procedări care nu se potrivesc nici Unuia, nici altuia.
Aceasta creează necesitatea de a găsi două definiţii diferite pentru aceleaşi cuvinte. Una dintre
aceste definiţii ne este deja bine cunoscută, găsindu-se în dicţionarul şi limbajul de toate zilele
privind purtarea omenească. Dar ceea ce trebuie să înţeleagă mintea omenească este cealaltă
definiţie, care explică cuvintele în sensul cel folosit de Dumnezeu pentru descrierea purtării Sale. Ne
referim aici la cuvintele "nimicire", "mînie", "dreptate", "judecată", "pedeapsă" şi altele cuvinte
asemănătoare.
Omul nimiceşte. Aceasta o ştim prea bine. Cunoaştem deasemenea şi felul în care nimiceşte omul.
ştim cum o face, şi nu ne cade greu de a defini cuvîntul acesta în sensul în care se aplică purtării
omeneşti.
Biblia zice: "Dumnezeu nimiceşte." De aceea trebuie să fie adevărat că Dumnezeu nimiceşte, şi nu
vrem să facem nici o încercare de a tăgădui acest fapt. Dar tot Biblia zice că căile lui Dumnezeu nu
sunt căile oamenilor. De aici putem trage concluzia că calea de nimicire a lui Dumnezeu este cu totul
diferită de cea a omului. Ele nu se aseamănă de loc.
Prin urmare, concluzia pe care o tragem este, că dacă Biblia spune că Dumnezeu nimiceşte, atunci
trebuie să înţelegem că această lucrare se petrece într-un fel cu totul contrar căii omeneşti, pe cînd
atunci cînd Cuvîntul zice, că Dumnezeu nu nimiceşte, trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu face
aceasta conform metodei omeneşti.
În timp ce Isaia 55,8.9 ne oferă explicaţia după care trebuie să ne lăsăm conduşi, confirmarea cea
deplină a acestui principiu va fi dată prin re-definirea acestor cuvinte cheie în sensul în care se aplică
descrierii purtării divine spre deosebire de purtarea omenească. Aceasta este cheia pentru aducerea în
armonie a declaraţiilor celor în aparenţă contradictorii. Prin urmare, în timp ce dicţionarul trebuie
aplicat pentru a stabili însemnătatea cuvintelor folosite pentru descrierea lucrărilor omeneşti, totuşi,
atunci cînd dorim să aflăm procedeele lui Dumnezeu, el n-are nici o autoritate.
După ce am stabilit că aceste definiţii alternative nu se găsesc în dicţionar, se pune acum
întrebarea unde pot fi găsite atunci? Răspunsul este că trebuie să folosim Biblia ca propriul ei
dicţionar. Numai după ce vom fi învăţat s-o folosim astfel, putem să şi obţinem o înţelegere corectă a
soliilor pe care le cuprinde.
Dumnezeu cunoştea problemele cu care era confruntată fiinţa omenească, şi fiindcă intenţiona ca
Cuvîntul Său să cuprindă o solie clară pentru poporul Său, El a inclus în Biblie nişte mijloace, prin
care pot fi găsite definiţii clare ale cuvintelor care descriu purtarea Sa. Astfel nimeni nu se poate
scuza, fiindcă nu ajunge la cunoştinţa definiţiilor biblice. Ele sunt cuprinse în Cuvîntul Său.
Dumnezeu le-a pus la dispoziţie, şi este datoria noastră de a le găsi, şi după ce le-am găsit, să le
aplic m la studiul Cuvîntului lui Dumnezeu.

picture:

BIBLIA – PROPRIUL EI DICŢIONAR

Dicţionarele pot să explice cuvintele numai conform purtării omeneşti.

Biblia le foloseşte şi le explică conform purtării divine.

CĂCI

"Gîndurile Mele nu sunt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci
cît sunt de sus cerurile faţă de pamînt, atît sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile
Mele faţă de gîndurile voastre."Isaia 55,8.9.

Marea Mişcare Adventă a fost cea mai mare lucrare spirituală de la Rusalii încoace. Ea a luat fiinţă
prin descoperirea adevărului şi a fost stabilită pe temelia adevărului. Adevărul acesta a fost
descoperit prin aplicarea principiilor interpretării corecte a Bibliei, prin care sistemul nostru cel
înfăţişat mai sus a primit o ancoră foarte puternică. Cînd tatăl Mişcării Advente a început să studieze
în mod sistematic Biblia, el nu a făcut aceasta interpretînd cuvintele cu ajutorul dicţionarului, ci
potrivit definiţiilor biblice asupra acestor cuvinte.
Vom cita acum un text care arată cum a procedat acest bărbat la studiul biblic.
"Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui
necredincioşi n-au întîrziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva
autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este
o descoperire de la Dumnezeu trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru
îndrumarea omului trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărît să studieze Scripturile pentru
sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza.
 Încercînd să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţînd la comentarii, a comparat verset cu
verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. şi-a coninuat studiul într-un mod ordonat şi
metodic; începînd cu Geneza şi citind verset cu verset, n-a mers mai repede decît pe măsura
înţelegerii pasajelor clar descoperite încît să-l libereze de toate nedumeririle. Cînd descoperea ceva
neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în
studiu. Oricărui cuvînt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text, şi
dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. în felul acesta,
cînd ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce
studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat
înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: ‘Descoperirea
cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.’ (Psalm 119,130.)" Tragedia veacurilor,
cap. Un reformator american, fgm. 7, 8.
Metoda lui Miller în ce priveşte studiul Bibliei este recomandată în mod călduros ca cea adevărată,
şi aceasta din două motive. Mai întîi, în timp ce lumea religioasă din zilele sale folosea toate celelalte
metode de studiu afară de aceasta, el era singurul care a ajuns prin folosirea ei şi sub conducerea
Spiritului Sfînt exact la timpul potrivit la cunoştinţa marelui adevăr mîntuitor al soliei advente. Se
poate spune cu siguranţă, că dacă Miller nu ar fi folosit aceste metode de studiu biblic, hotărît că el
nu ar fi ajuns la cunoştinţa adevărurilor cîştigate. Cel de al doilea motiv care ne recomandă această
metodă se întemeiază pe faptul, că în marea luptă ni se înfăţişează întregul sistem ca o măsură de
conduită sigură şi vrednică de urmat.
Să analizăm acum punctele principale ale acestui sistem. Mai întîi contează concepţia cu care
începem studiul. Miller raţiona că Biblia, fiind descoperirea lui Dumnezeu, trebuie să fie consistentă
cu ea însăşi. Nu se poate accentua prea mult necesitatea, că cercetătorul trebuie să recunoască că nu
există aşa ceva ce se poate numi contrazicere în Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă această convingere va
fi stabilită cu fermitate în mintea lui, el nu va mai depune nici un efort, de a suci sau de a întortochea
textele biblice pentru a le potrivi altora. El va studia mai degrabă cu toată atenţia, răbdarea şi
insistenţa, pînă ce va înţelege principiile atît de clar, încît declaraţile vor armoniza perfect.
În al doilea rînd, Miller înţelegea, că Biblia, fiind scrisă anume pentru instrucţiunea omului,
trebuie să fie adaptată înţelegerii Sale. Cu alte cuvinte, el era convins că Biblia nu depăşeşte
capacitatea oamenilor de a o înţelege. Ea a fost scrisă pen, De aceea ea şi poate fi înţeleasă de om.
Mai departe, dacă cercetătorul are această convingere, el nu va socoti drept imposibile de înţeles
acele aspecte ale Scripturii care nu corespund cu concepţiile sale stabilite deja.
În al treilea rînd, Miller se străduia să pună laoparte toate ideile sale preconcepute, şi, ignorînd
orice comentariu, el compara text cu text cu ajutorul trimiterilor şi al concordanţei. Cu greu poate să
existe o barieră mai serioasă pe calea alegerii adevărului mîntuitor, ca cea ridicată prin teorii şi idei
preconcepute. Nu există nimeni în zilele noastre care să nu fie afectat mai mult sau mai puţin de
această problemă. în viaţa noastră din trecut, noi am absorbit fel şi fel de concepţii, idei şi
informaţiuni. Gîndirea noastră a fost fixată într-o anumită direcţie, iar aceste procese de gîndire au
fost, în ce priveşte concepţiile noastre asupra împărăţiei lui Dumnezeu, în cele mai multe cazuri
erezii.
Exemplul cel mai bătător la ochi se află în experienţa apostolilor lui Hristos. Ei s-au născut în
mijlocul lumii iudaice, în care aşteptarea predominantă cu privire la Mesia era venirea Sa ca împărat
atotbiruitor. Fiind încă băieţi ei auziseră aceste conversaţii din jurul lor atît prin predici, cît şi de la
şcoală. Rezultatul era stabilirea unor vederi puternice şi preconcepute despre lucrarea şi misiunea lui
Hristos. Cînd a apărut apoi adevăratul Mîntuitor, aceste idei au format o barieră atît de mrre, încît
Hristos a fost împedicat mult timp să le prezinte adevărul despre lucrarea şi misiunea Sa adevărată.
Abia după ce a reuşit să-i libereze în cele din urmă de aceste idei preconcepute, a putut să le înveţe
adevărul. Tot aşa stau lucrurile şi cu noi azi. Fiecare din noi trebuie să recunoască în umilinţă că nu
posedăm înţelepciunea, cunoştinţa, concepţiile şi ideile cele adevărate, şi că această pornire greă a
gîndirii noastre constituie o problemă foarte serioasă pentru noi.
 "Cugetele oamenilor sunt diferite. Nu toţi înţeleg aceleaşi expresii şi declaraţii la fel. Unii înţeleg
declaraţiile Scripturii în sensul de a le conforma gîndirii şi cazului lor special. Ideile preconcepute,
prejudecăţile şi viciile au o influenţă puternică de a întuneca priceperea şi a încurca mintea chiar
citind cuvintele Bibliei." Selected Messages, vol. 1, pag. 20.
"Sfînta Scriptură nu trebuie adaptată în aşa fll ca să satisfacă prejudecăţile şi preferinţele
oamenilor. Ea poate fi înţeleasă numai de aceia care în umilinţă caută să cunoscă adevărul, şi să-l
trăiască." Pildele Domnului, cap. Comoara ascunsă, fgm. 31.
Unii cred poate că seriozitatea şi sinceritatea ar putea compensa exactitatea. Dar Isus a zis clar că:
"Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi." Ioan 8,32. Adevărul, iar nu rătăcirea ne
mîntuieşte. Din această cauză Dumnezeu caută să ne trimită mereu descoperiri tot mai clare şi mai
avansate asupra adevărului Său, Pentru ca experienţa noastră religioasă să progreseze direct
proporţional. Mulţi vor pierde împărăţia fiindcă şi-au închis uşa în faţa adevărului prin prejudecăţi.
Ia seamă la avertismentele serioase din citatul următor, care începe cu întrebarea: "Ce să fac ca să
fiu mîntuit?" Răspunsul este neaştptat şi solemn.
"Poate că întrebi: ‘Ce să fac ca să fiu mîntuit?’ Pentru aceasta, trebuie să lepezi opiniile tale
preconcepute, şi ideile tale moştenite sau cultivate, la poarta începutului cercetărilor tale. Dacă
cercetezi Scripturile numai pentru a-ţi susţine propriile păreri, nu vei ajunge niciodată la cunoaşterea
adevărului. Cercetează însă Scripturile pentru a cunoaşte ce a spus Dumnezeu. Dacă cecetînd
Scripturile ajungi să te convingi, dacă ajungi să-ţi dai seama că părerile tale nu sunt în armonie cu
adevărul, nu suci adevărul pentru a-l face să se potrivească ideilor tale, ci primeşte lumina ce ţi-a fost
dată. Deschide-ţi mintea şi inima ca să poţi privi şi pricepe lucrurile minunate ale Cuvîntului lui
Dumnezeu." Pildele Domnului, cap. Comoara ascunsă, fgm. 32.
Există o serie de răspunsuri la întrebarea: "Ce să fac ca să fiu mîntuit?" Celelalte răspunsuri sunt
date în alte locuri, dar aici accentul e pus asupra faptului, că mîntuirea noastră depinde de lepădarea
opiniilor preconcepute şi a ideilor moştenite sau cultivate. William Miller a făcut aceasta, şi De aceea
a găsit el adevărul mîntuitor.
Cu mare greu omul acceptă această cale, căci în domeniul cunoştinţei caracterului lui Dumnezeu
concepţiile greşite sunt zămislitoare.

Pentru informaţii suplimentare vezi Selected Messages vol. 1, pag.19-22.

Primirea acestui adevăr trebuie să înceapă de pe poziţia unei erezii îngrozitoare în ce priveşte
înţelegerea caracterului lui Dumnezeu. Toată lumea se află în starea unei necunoştinţe întunecate a
caracterului lui Dumnezeu; ea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu în realitate, iar noi, care am trăit
deasemenea în această lume am fost influenţaţi ca şi ei în mod inconştient prin această atmosferă. Nu
există deci nici un domeniu în care să fie mai necesară lepădarea opiniilor şi a ideilor preconcepute
ca tocmai în acesta.
Ajungem acum la punctul cel mai principal, şi vom arăta cum a studiat William Miller Biblia.
înaintînd de la verset la verset, el a ajuns inevitabil la nişte texte pe care nu le-a putut înţelege, şi care
păreau a se contrazice cu ceea ce învăţse deja din alte locuri ale Cuvîntul lui Dumnezeu. Lepăînd
orice comentariu şi dicţionar, el a folosit Biblia ca porpriul ei dicţionar. "În felul acesta, cînd
ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor." Tragedia
veacurilor, cap. Un reformator american, fgm. 8.
El se ţinea de "regula lui de a face din Scriptură propriul ei interpret." idem, fgm. 19. Procedînd
astfel, el era ferit de interpretarea (tălmăcirea) cea primejdioasă omenească, din care nu pot ieşi decît
erezii. Singurul lucru care nu trebuie permis în căutarea adevărului lui Dumnezeu, este folosirea
interpretării omeneşti sau personale pentru explicarea descoperirilor divine. Este cu mult mai bine de
a nu studia Biblia de loc, decît a o cerceta conform unei metode greşite. Fă din Scriptură propriul ei
interpret, propriul ei dicţionar; Fă aceasta sub binecuvîntarea şi conducerea Duhului Sfînt, şi succesul
dobîndirii unei cunoştinţe exacte, înţelegătoare şi armonioase a adevărului mîntuitor îţi va fi asigurat;
Aceasta necesită desigur un timp îndelungat. De aceea nu este de aşteptat ca fiecare rătăcire să
dispară numaidecît. în timp ce Miller a ajuns să-şi însuşiească concepţii extraordinare asupra
adevărului mîntuitor, totuşi el nu a trăit timp suficient pentru a afla liberarea de orice rătăcire
preconcepută din trecut. Dar aceasta nu tăgăduieşte nici pentru o clipă valabilitatea metodei sale de
studiu, ci sublinează doar adevărul, că chiar şi în cazul metodelor de studiu corecte este nevoie de
timp pînă la obţinerea înţelegerii exacte a descoperirilor lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu este
expresia gîndirii Celui Infinit. Veşnicia nu-l va epuiza niciodată. De aceea, este exagerat de a aştepta
ca cineva, care foloseşte metodele de studiu desăvîrşite, să ajungă în cîţiva ani de la o întunecime
deasă la o înţelegere corectă a adevărurilor măreţe. Progresul cel extraordinar pe care l-a făcut Miller
prin lepădarea învăţăturilor greşite din timpul său merit cea mai adîncă apreciere din partea
noastră.
Temelia cea sănătoasă şi solidă pe care a aşezat-o William Miller a fost continuată şi desvoltată
mai tîrziu de către învăţătorii adventişti. Pentru a dovedi acest punct ne-am putea referi de exemplu
la desvol-tarea adevărurilor asupra celor două Legi, Sabatul şi aşa mai departe. Dar să luăm ca
exemplu pedeapsa cea finală a nelegiuiţilor. Concepţia generală a bisericilor lumeşti este că focul
curăţirii finale îi va arde, pe cei rămaşi nepocăiţi, neîncetat, şi că ar trebui să îndure nişte chinuri şi
torturi nesfîrşite în văpaia unui foc nestins. Solia adventă tăgăduieşte această concepţie, susţinînd că
focul îi va mistui pe cei pierduţi în scurt timp; ei vor fi ca şi cum nici nu ar fi fost.
În zilele începătoare ale credinţei advente, adevărul acestui subiect încă nu era descoperit. El nu a
fost descoperit prin William Miller, ci prin urmaşii săi. Cînd această idee a fost prezentată de prima
dată, ea a fost întîmpinată cu obiecţiuni şi o împotrivire dîrză. Subiectul acesta nu-i uşor de prezentat,
fiindcă există anumite texte biblice care dau impresia, ca şi cum nelegiuiţii vor arde în vecii vecilor.
După cum pot fi adunate în legătură cu subiectul Sabatului, cu cele două Legi, şi cu caracterul lui
Dumnezeu decalraţii cu totul contradictorii, unele susţinînd în aparenţă o poziţie, iar altele alta, tot
aşa este şi în cazul pedepsirii finale a nelegiuiţilor.
Nu cred că ar fi necesar să citez declaraţiile biblice care ne informează că nelegiuiţii vor fi ca şi
cum nu ar fi fost, că vom călca cenuşa lor în picioare, că vor arde fără de a lăsa nici ramură, nici
rădăcină. ştim că Scriptura zice că morţii nu ştiu nimic, că pînă şi gîndurile lor pier. Aceasta
reprezintă prima parte a argumentelor, dar, pe de altă parte există declaraţii care spun în mod caar, că
nelegiuiţii vor arde în vecii vecilor. Textul cel mai des folosit în această privinţă este Apocalipsa
20,10. "şi diavolul care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi
proorocul mincinos. şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor."
Pentru a ne obişnui cu folosirea cea corectă a principiilor biblice în legătură cu studiul Scripturilor,
să luăm acest verset şi să-l interpretăm conform definiţiilor dicţionarului pentru a vedea în ce constă
calea interpretării celei greşite a Scripturilor.
Cuvintele principale ale acestui verset sunt: "în vecii vecilor". în mintea noastră e stabilită deja o
definiţie clară a acestor cuvinte, şi aceasta se află în armonie cu definiţia dicţionarului care sună pe
cum urmează: "În vecii vecilor înseamnă un timp nelimitat sau veacuri nesfîrşite, veşnic, etern,
pentru totdeauna, perpetuu, în continuu, neîncetat." Dacă se ia această definţie a cuvîntului "vecii
vecilor", şi dacă Apocalipsa 20,10 e explicat astfel, atunci singura înţelegere posibilă a acestui verset
este că nelegiuiţii vor chinui veşnic. Concluzia ar fi că chinurile lor nu se vor sfîrşi niciodată. Sper că
fiecare vrea să afle pe baza metodei interpretării celei corecte, care este adevărul.
Această metodă trebuie să stîrnească îndoieli serioase, văzînd că textul acesta vine în contrazicere
directă cu alte texte biblice. Iata aici două exemple. "Căci, după cum aţi băut paharul mîniei, voi cei
de pe muntele Meu cel sfînt, tot aşa, toate neamurile îl vor bea necurmat; vor bea, vor sorbi din el, şi
vor fi ca şi cînd n-ar fi fost niciodată." Obadia 16.
"Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor; Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua
care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură." Maleahi 4,1.
Evident, este imposibil ca cei răi să fie ca şi cînd n-ar fi fost niciodată, şi să ardă încît nu le mai
rămîne nici rădăcină nici ramură, şi tot în acelaşi timp să dăinuiască în veci. Aceasta este o
contrazicere care va exista, şi care va continua să existe în mintea noastră pînă ce vom ajunge la o
înţelegere schimbată a soliei din aceste versete, şi anume acolo unde trebuie schimbată. Accentuăm
aici că nu Scripturile trebuie schimbate. Ceea ce trebuie să se schimbe este înţelegerea Scripturilor,
pînă la stabilirea unei armonii depline.
Aşadar, ne apropiem cu totul altfel de această problemă, spre deosebire de aceia care folosesc
definiţiile dicţionarului pentru explicarea acestor cuvinte. Procedeul lor este de a aduna cu multă
grijă toate declaraţiile care sprijinesc poziţia lor în legătură cu punctul discordant, şi de a ignora cu
aceeaş hotărîre declaraţiile care contrazic ideile pe care le-au acceptat. Dar Biblia nu trebuie studiată
în felul acesta. Dar iată, cînd ne uităm, tocmai aceasta este metoda cea obişnuită de a se apropia de
ea.
Singura noastră siguranţă se află în lepădarea definiţiilor bazate pe dicţionar, oriunde aceste
cuvinte constituie o problemă, şi de a căuta o înţelegere revizuită a declaraţiilor. Singura cale pentru
a afla însemnătatea lor adevărată este de a folosi numai şi numai Biblia ca propriul ei dicţionar, şi
prin urmare ca propriul ei interpret. Pentru a înţelege solia din Apocalipsa 20,10 care vorbeşte despre
chinurile veşnice ale nelegiuiţilor, poporul advent a înţeles că trebuie să afle însemnătatea biblică a
acestor cuvinte. Ei au văzut că, după explicaţia Scripturii, aceste cuvinte au un înţeles cu totul diferit
de libajul de toate zilele. Cităm acum cîteva pasaje din Answers to Objections de F.D. Nichol, pag.
360, 361.
"Citim despre ‘Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, ... suferind pedeapsa unui foc veşnic
[aionios].’ (Iuda 7.) Oare mai ard aceste cetăţi şi astăzi, după ce au fost nimicite de mult prin judecăţi
divine? Nicidecum. Ruinele lor se află pe fundul Mării Moarte. Biblia însăşi declară foarte clar, că
Dumnezeu ‘a prefăcut în cenuşă aţile Sodoma şi Gomora’. (2Petru 2,6.) Acum soarta acestorcetăţi e
folosită ca o avertizare pentru toţi nelegiuiţii în legătură cu soarta care îi aşteptă şi pe ei. Prin urmare,
dacă "focul aionios" al judecăţii celei de mult consumate i-a prefăcut în cenuşă pe acei pe care i-a
ucis, şi care s-a stins apoi de la sine, atunci este corect de a se trage de aici concluzia că şi cu "focul
aionios" din zilele din urmă va fi la fel. Dacă ne întoarcem la Vechiul Testament vom descoperi că
cuvintele ‘veşnic’ şi ‘în vecii vecilor’ au uneori însemnătatea unui timp limitat. Vom cita cîteva texte
în care aceste două noţiuni vin de la cuvîntul ebraic olam, fiindcă olam este echivalentul cuvîntului
aion din limba greacă.
Paştele trebuia păzit ‘în veac [olam]’. (Exod 12,24.) Dar ştim că crucea l-a desfiinţat. (Vezi Evrei
9, 24-26.) Aaron şi fii săi trebuiau să aducă tămîie înaintea Domnului ‘pe vecie [olam]’, (1Cronici
23,13), şi să aibă ‘pururea [olam] dreptul preoţiei’. (Exod 40,15.) Dar această preoţie, împreună cu
jertfele ei de tămîie s-a terminat cu crucea. (Vezi Evrei 7,11-14.) Un rob care voia să rămînă la
stăpînul său, trebuia să-i slujească ‘pentru totdeauna [olam] (engleză: pe vecieffb-’. (Vezi Exod 21,1-
6.) Cum putea să slujească un rob stăpînului său pe vecie? Există oare stăpîni şi robi în lumea
viitoare? Iona, raportînd experienţa pe care a făcut-o cu peştele din mare, a zis: ‘Zăvoarele
pămîntului mă încuiau pe vecie [olam].’ (Iona 2,6.) Totuşi, ‘vecia’ aceasta nu a durat decît ‘trei zile
şi trei nopţi’. (Iona 1,17.) Se poate vedea deci, cît de scurtă era această ‘vecie’. Fiindcă Ghehazi a
minţit, declarase Elisei, ‘Lepra lui Naaman se va lipi de tine [de Ghehazi] şi de sămînţa ta pentru
totdeauna [olam] (engleză: pe vecie).’ (2Împăraţi 5,27.) Putem să tragem oare de aici concluzia, că
familia lui Ghehazi nu avea să moară niciodată, şi că lepra lui va continua astfel pururea chiar şi în
veşnicia viitoare?
În felul acesta, comparînd textele citate cu exactitate, putem să vedem că în mai multe cazuri aion,
aionios şi olam au înţelesul unui timp foarte limitat."
Acum după ce am citit declaraţiile lui Nichol de mai sus, ar fi bine, dacă am răspunde la
următoarele întrebări:
1.De cîte ori foloseşte F.D. Nichol dicţionarul pentru a defini cuvintele "veşnic" şi "pe vecie", pe
cum se găsesc în Sfînta Scriptură?
Răspunsul: Niciodată.
2.Ce fel de dicţionar foloseşte el pentru a defini aceste cuvinte din Sfînta Scriptură?
Răspunsul: Numai şi numai Cuvîntul lui Dumnezeu.
 3.A ajuns el oare la rezultatul, că aceste cuvinte ar avea acelaşi înţeles în Biblie ca şi în limbajul de
toate zilele?
Răspunsul: Nu; însemnătatea lor este cu adevărat foarte diferită. Va să zică, că cuvintele "veşnic"
şi "pe vicie" au un înţeles în limbajul nostru de toate zilele, dar cu totul altul în Sfînta Scriptură.
4.Care este înţelesul cuvintelor "veşnic" şi "pe vecie" în limbajul de toate zilele, pe cum le
foloseşte dicţionarul?
Răspunsul: Perpetuu, pururea, nesfîrşit.
5.Dar care este înţelesul lor în Sfînta Scriptură?
Răspunsul: O durată fără de sfîrşit, pe cît poate suporta natura lu-crurilor aflate în cauză. Aşa dar,
în cazul nelegiuiţilor, natura lor cea păcătoasă nu permite ca ei să ardă un timp foarte îndelungat
înainte de a se preface în cenuşă, dar fi sigur că focul va arde totuşi în veci, va să zică, un timt
nelimitat, şi anume pînă vor fi consumaţi. Pe de altă parte, natura lui Dumnezeu şi a mîntuiţilor este
de aşa fel că pot trăi veşnic, şi anume cît le permite natura lor nemuritoare, şi aceasta este în vecii
vecilor şi neîncetat.
Ar trebui să fie clar, că interpretînd cuvintele "în vecii vecilor" conform definiţiilor dicţionarului,
vom obţine o înţelegere foarte precisă asupra acestui verset, pe cînd, folosind Biblia pentru a afla
explicaţia ei, vom primi o explicaţie cu totul alta. Cu alte cuvinte, în deacord cu sistemul de
interpretare pe care îl folosim vor fi şi concluziile la care vom ajunge. Foloseşte metoda cea corectă,
şi natural că vei ajunge ţinta cea dorită de a afla adevărul mîntuitor.
Una dintre dovezile cele mai convingătoare ale metodei corecte este aceea, că înlătură
contrazicerile imposibile, şi le înlocuieşte prin armonie şi aderenţă. Nu va fi nevoie de a ignora
declaraţiile cele în aparenţă contradictorii.
După ce am stabilit odată metoda cea corectă, ea trebuie aplicată cu o consistenţă neobosită în tot
decursul studiului biblic. Nu putem folosi într-un domeniu un sistem, iar într-altul altul. Este ciudat
de a vedea, că unii n-au probleme de a crede că nelegiuiţii nu vor arde ecii vecilor, şi totuşi lepădă
principiul după care Dumnezeu nimiceşte numai prin încercarea Sa de a salva. Dar tocmai aceleaşi
metode de interpretarecare au dus la stabilirea primului adevăr, au fost şi mijloacele pentru stabilirea
celui de al doilea.
Aceasta nu înseamnă că fiecare cuvînt din Sfînta Scriptură ar avea un alt înţeles în dicţionar. Multe
cuvinte vor avea acelaşi înţeles, dar adeseori se va întîmpla că anumite cuvinte nu vor armoniza.
Aceste cuvinte vor fi descoperite repede, căci oridecîteori apare un cuvînt, care crează o problemă
dacă este aplicat după înţelesul limbajului de toate zilele, a sosit şi timpul de a-l studia conform
înţelesului biblic în opoziţie cu înţelesul popular.
Această carte se va ţine cu o consistenţă neabătută de metoda interpretării biblice. Cînd vom fi
confruntaţi cu două declaraţii sau mai multe, care, la prima vedere, se contrazic direct, vom folosi
următoarea procedare.
–Credinţa se cramponează cu tărie de adevărul, după care nuexistă nici o contrazicere în Cuvîntul
lui Dumnezeu.
–Vom depune toate eforturile pentru a înlătura ideile cele vechi şipărerile preconcepute.
–Nu vom folosi nici un dicţionar pentru rezolvarea problemei.
–Numai Scriptura ne va da răspunsul la însemnătatea cuvinte-lor ei.
Vom menţine acest sistem pînă va dispare orice desacord, şi pînă cînd fiecare declaraţie va
pronunţa aceeaşi solie.
De aceea, oricine care tăgăduieşte solia acestei cărţi, trebuie să dovedească mai întîi că aceste
metode de interpretare sunt greşite. Dacă va recunoaşte totuşi că sunt corecte, el trebuie să arate în
care puncte nu ne-am ţinut de aceste principii. îi rugăm pe toţi cititorii noştri cu toată încrederea, să
dovedească de vor putea, unde ne-am abătut.
Convingerea noastră este că această metodă ne-a stabilit pe o temelie solidă privind felul şi modul
în care trebuie să începem studiul, şi că această carte explică caracterul lui Dumnezeu aşa cum este în
realitate.
 Capitolul 13
Dumnezeu nimiceşte – Dar cum?

Principiile de interpretare prezentate în capitolul precedent pot fi aplicate acum pentru a aduce în
armonie alte declaraţii contradictorii. în cazul acesta problema constă în declaraţiile conform cărora
Dumnezeu nu nimiceşte, în opoziţie cu acelea care zic că nimiceşte. Dacă aceste principii vor fi
aplicate corect, ele vor garanta o armonie perfectă în punctele în care înainte nu a existat decît
confuzie.
Această aplicare este un exerciţiu practic. Vom începe cu un text din Biblie, care s-a folosit mereu
ca dovadă, că Dumnezeu s-ar ridica cu puterea Sa cea infinită pentru a-i nimici pe dispreţuitorii
harului Său.
"Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer.
A nimicit cu desăvîrşire cetăţile acelea, toată cîmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea
pe pămînt." Geneza 19,24.25.
Meditează asupra acestor cuvinte. Ce impresie ai? întreabă-te: "Ce spun aceste cuvinte despre
Dumnezeu?"
Înţelegerea cea obişnuită este, că după ce Dumnezeu a depus eforturi, în marea Sa iubire şi
răbdare, de a-i aduce pe aceşti răzvrătiţi la pocăinţă, El şi-a desbrăcat în cele din urmă hainele
îndurări,, a pus mîna pe puterea focului, şi l-a aruncat personal asupra capetelor lor neocrotite.
Nimicirea lor era atît de totală, încît nici măcar o urmă nu se mai poate găsi azi din cetăţile lor.
Evident, dacă am citi dintr-o altă carte despre acţiunile unui împărat puternic, folosind aceleaşi
cuvinte, atunci tocmai acesta ar fi înţelesul cel corect. în luptele antichităţii, cînd vrăjmaşii
împresurau cetăţile întărite, apărătorii de pe ziduri aruncau foc pe capetele lor, cu intenţia de a-i
ucide. Puterea acestui foc era minimă în comparaţie cu capa-cităţile lui Dumnezeu, căci pe cînd
puteau să ardă doar pe unul sau pe doi deodată, Dumnezeu putea să distrugă cetăţi întregi prin foc.
Dacă am interpreta acţiunile lui Dumnezeu ca şi ale oamenilor, singura imagine posibilă pe care am
cîştiga-o despre Dumnezeu ar fi, că a aruncat asemenea apărătorilor de pe ziduri foc din cer, cu
singura excepţie doar, că Dînsul a făcut-o mult mai efectiv decît ei.
Dar Cuvîntul lui Dumnezeu ne învaţă explicit că căile Sale sunt cu totul opuse căilor oamenilor.
Această deosebire nu există doar într-un punct sau altul, ci în toate domeniile. Din această cauză,
cînd Hristos a venit pe pămînt "El a prezentat oamenilor ceea ce era exact contrar înfăţişărilor
vrăjmaşului cu privire la caracterul lui Dumnezeu ..." Fundamentals to Christian Education, pag.
177.
După cum vom dovedi în mod lămurit, Satana desfigurează caracterul lui Dumnezeu, insuflîndu-
ne vederea, ca şi cum acţiunile lui Dumnezeu ar fi deopotrivă cu ale omului. Cu cît maimult poate să
creeze aparenţa că Dumnezeu ar fi asemenea omului, cu atît mai mult triumfează. Dar lucrarea lui
Hristos este direct opusă. Cu cît poate arăta mai mult că căile lui Dumnezeu sunt diferite de ale
omului cel păcătos, cu atît succesul Lui este mai mare pentru a-i salva de minciunile nimicitoare ale
lui Satana. Descoperirile Sale despre Dumnezeu erau exact contrare celor oferite de Satana. Drept
urmare a lucrării efective a lui Hristos putem să ştim că căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor nu
sunt doar în multe privinţe diferite, ci în toate lucrurile.
Faptul că aceste adevăruri importante nu sunt înţelese şi acceptate în general, aceasta reiese din
interpretarea cea obişnuită a acestor versete privind focul prin care a pierit Sodoma şi Gomora, unde
Dumnezeu e considerat ca şi cum s-ar fi purtat ca şi un unui stăpînitor pămîntesc în împrejurări
asemănătoare.
De aceea, atît de sigur după cum căile lui Dumnezeu sunt diferite de ale oamenilor, tot atît de sigur
trebuie găsită şi o altă explicaţie a acestor versete. Ea nu poate fi găsită însă prin a recurge la ajutorul
minţii omeneşti pentru a găsi o cale alternativă. Prin iluminarea Duhului Sfînt, Biblia trebuie să fie
propriul ei interpret. După ce vom fi înţeles din ea cum trebuie asemenea cuvinte, vom fi obţinut şi
concepţia cea corectă despre Dumnezeu.
Cuvîntul lui Dumnezeu foloseşte mereu aceleaşi noţiuni pentru a descrie acţiunile lui Dumnezeu în
legătură cu nimicirea oamenilor şi a cetăţilor lor. Dumnezeu nu ne dă în fiecare caz o explicaţie
exactă asupra însemnătăţii acestor cuvinte. Dar există două sau trei locuri unde o face, şi acestea sunt
suficiente pentru a ne informa cum trebuie interpretate toate celelalte expresii de felul acesta. Astfel
adevărul acesta e stabilit pe baza principiului, că "orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau
trei martori." Matei 18,16.
Ne vom ocupa acum cu aceşti trei martori pentru a clarifica prinînsuşi Cuvîntul lui Dumnezeu,
cum trebuie înţelese aceste declaraţii asupra actiunilor lui Dumnezeu. Metoda biblică pentru
explicarea însemnătăţii lor exprimă unul şi acelaşi adevăr în două feluri şi în două locuri diferite. Mai
întîi, vom auzi declaraţia cea clară despre lucrarea lui Dumnezeu. Iar apoi, Domnul însuşi îşi va
folosi metoda pentru a explica şi a descrie ceea ce a făcut. Comparînd aceste două locuri, vom vedea
ce vrea să zică Domnul atunci cînd zice: "I-am nimicit."
Gîndeşte-te că nu contează părerea noastră despre ceea ce a vrut să zică Dumnezeu cînd a folosit
aceste expresii. Datoria noastră este de a fi siguri despre ceea ce a vrut să spună Domnul cînd a
folosit aceste cuvinte.
Primul text pe care îl vom analiza se referă la moartea lui Saul, primul împărat al lui Israel.
"Învălmăşala luptei a prins pe Saul; arcaşii l-au ajuns şi l-au rănit.
Sal a zis atunci celui ce-i ducea armele: Scoate-ţi sabia, şi străpunge-mă cu ea, ca nu cumva să
vină aceşti netăiaţi împrejur să mă batjocorească. Cel ce-i ducea armele n-a voit, căci se temea. şi
Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea.
Cel ce ducea armele lui Saul, văzăndu-l mort, s-a aruncat şi el în sabia lui, şi a murit.
Astfel a perit Saul şi cei trei fii ai lui, şi toată casa lui a perit în acelaşi timp." 1Cronici 10,3-6.
Aceste versete sunt o descriere simplă şi prin urmare înţelegătoare a morţii lui Saul. Această
întîmplare, care era doar apogeul lucrurilor petrecute pînă aici, şi-a avut cauza ei. în urma unui punct
foarte critic din viaţa sa, împăratul a ajuns să lepede apelurile harului. în felul acesta el a ieşit tot mai
mult din sfera ocrotirii lui Dumnezeu, pînă ce Dumnezeu nu l-a mai putut ajuta. Aceasta nu s-a
întîmplat fiindcă Domnul nu ar mai fi vrut, ci fiindcă nu a mai putut.
Prin urmare, ieşind la lupta cea din urmă, el a pornit fără ocrotirea Domnului, în ciuda faptului că
era conştient de aceasta. Din această cauză Saul a căutat sfatul vrăjitoarei din Endor. Fără prezenţa
lui Dumnezeu nu mai exista nici o putere care să-l fi putut salva în faţa puterii ameninţătoare a
Filistenilor, cu urmarea că nimicirea sa era un lucru predeterminat. Considerînd viaţa lui Saul, vom
vedea că s-a depărtat singur de Dumnezeu, şi s-a plasat într-o poziţie unde nu a mai putut fi ocrotit în
faţa puterii lui Satana, şi astfel el s-a nimicit singur.
În toată viaţa lui Saul, nu se află nici o dovadă care să sprijinească ideea, că Dumnezeu şi-ar fi
ridicat mîna Sa puternică personal ca să-l lovească. Toate acţiunile pe care le vedem din partea lui
Dumnezeu erau în sensul că a depus toate eforturile posibile pentru a-l salva, şi abia după ce Saul a
lepădat aceste mijloace şi s-a împotrivit din ce în ce mai mult ajutorului Spiritului Sfînt, nu I-a mai
rămas lui Dumnezeu nimic de făcut, decît să Se retragă de la el. Dacă Dumnezeu şi-ar fipăstrat
legătura cu Saul împotriva voinţei sale, El şi-ar fi impus prezenţa în locul în care nu era dorit, şi
aceasta Domnul nu o poate face.
După ce am văzut deci clar lucrarea Domnului în legătură cu nimicirea lui Saul, suntem acum gata
de a vedea cum şi-a descris El însuşi acţiunile Sale.
"Saul a murit, pentrucă s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvînt nu l-a păzit,
şi pentrucă a întrebat şi a cerut sfatul celor ce cheamă morţii.
N-a întrebat pe Domnul; De aceea Domnul l-a omorît, şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai."
1Cronici 10,13.14.
Dumnezeu şi-a exercitat toată influenţa iubirii Sale şi a adevărului Său pentru a-l salva pe Saul,
dar, după ce a respins salvarea, Domnul l-a părăsit şi l-a lăsat în seama lucrurilor pe care şi le-a ales,
şi anume a căii ale personale. Dumnezeu nu şi-a ridicat mînă pentru a-l ucide. El s-a ucis singur,
tocmai în momentul potrivit, pentru a nu fi ucis de Filisteni. Scripturile, fiind expresia cea clară a
gîndirii lui Dumnezeu, descriu aceasta în felul următor: "De aceea Domnul (Dumnezeul cerului) l-a
omorît."
Acesta, desigur, nu este felul în care am folosi noi cuvintele: "l-a nimicit", pentru a descrie o
acţiune omenească. Dacă aceste cuvinte ar descrie o acţiune omenească, atunci am şti, că ucigaşul s-a
apropiat de victimă, şi în nici un caz nu s-a depărtat de ea; că în mîna sa purta o sabie, cu care l-a
lovit pe cel vinovat.
Această formă de expresie ne pare atît de străină în comparaţie cu ceea ce suntem familiarizaţi,
încît la început ne cade greu să discernem înţelesul nou. Totuşi, pentru a înţelege gîndirea lui
Dumnezeu în realitate, pe cum şi-o exprimă prin Cuvîntul Său, mintea noastră trebuie reeducată de a
se gîndi altfel, atunci cînd citeşte despre căile lui Dumnezeu în opoziţie cu ale oamenilor. Cu
siguranţă nu vom avea nici o problemă de a vedea, că felul în care Dumnezeu foloseşte aceste
cuvinte este contrar felului în care le folosim noi.
Prezentarea unei singure mărturii nu este niciodată suficientă pentru a stabili un adevăr biblic. De
aceea mai este nevoie de încă o mărturie.
Ca şi în cazul lui Saul, tot aşa era şi cu întregul popor al lui Israel. Apelurile trimise dealungul
veacurilor au fost nesocotite, profeţii au fost persecutaţi, şi, în unele cazuri, maltrataţi. în cele din
urmă, a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu cu o solie personală de la Tatăl. Dar pe El L-au lepădat şi mai
pe deplin, dovedind răutatea simţurilor lor prin aplicarea morţii celei mai crude şi mai umilitoare
asupra Lui.
Venise timpul, cînd Hristos şi-a dat seama că au depăşit punctul de a se mai putea întoarce. Ce a
zis şi ce a făcut El atunci? El a declarat starea Ierusalimului drept deznădăjduită, iar apoi, în loc de a
lansavalurile unei nimiciri îngrozitoare asupra cetăţii, i-a lăsat doar în soarta cea aleasă de ei. Nici
aceasta El nu a făcut-o fiindcă a vrut, ci fiindcă nu a mai putut să facă nimic ce s-ar fi aflat în
armonie cu caracterul iubirii Sale. Iată cuvintele Sale cele triste:
"Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine; De căte ori
am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut;
Iată că vi se lasă casa pustie.
Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: Binecuvîntat este Cel ce
vine în Numele Domnului;" Matei 23,37-39.
Tot din acelaşi motiv, şi în armonie cu aceleaşi principii, pentru care îl părăsise pe Saul,
Dumnezeu l-a părăsit şi pe poporul lui Israel. în felul acesta singura ocrotire efectivă în faţa
vrăjmaşilor lor puternici le-a fost retrasă. Diavolul însetase deja de mult după sîngele întregii naţiuni.
ştiind că nu se putea atinge de ei cîtă vreme erau ocrotiţi de mîna lui Dumnezeu, şi ştiind că atîta
timp cît aveau să-L asculte această ocrotire nu putea să fie luată de la ei, el a început să lucreze cu un
succes teribil pentru a-i face neascultători.
Astfel venise timpul, cînd prin păcatul lor Dumnezeu a trebuit să le retragă ocrotirea, şi nu le-a mai
rămas nimic ce i-ar fi putut salva în faţa dezastrului. Dezastrul a venit apoi cu o furie îngrozitoare
peste capetele lor neocrotite. Adevărul cel deplin asupra acestui fapt reiese foarte clar din
următoarele cuvinte:
"Iudeii îşi făuriseră singuri soarta; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. în distrugerea totală care a
căzut peste ei ca naţiune şi în toate vaiurile care le-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decît să
recolteze un seceriş pe care chiar propriile lor mîini îl semănaseră. Proorocul spunea: ‘Pieirea ta,
Israele, este că ai fost împotriva Mea’, ‘ai căzut prin nelegiuirea ta.’ (Osea 13,9;14,1.) Suferinţele lor
sunt prezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor ca urmare a hotărîrii directe a lui
Dumnezeu. în felul acesta marele amăgitor caută să-şi ascundă propria sa lucrare. Printr-o lepădare
încăpăţînată a iubirii şi milei divine, Iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar
lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la
distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a Satanei asupra acelora care se
supun stăpînirii lui.
Noi nu cunoaştem cît de mult datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm.
Puterea lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpînirea Satanei. Cel
neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a
lui Dumnezeu care ţine în frîu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci cînd oamenii trec
peste limitelerăbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un
executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce
au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice
pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu, este o sămînţă semănată care aduce un seceriş
care nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu căruia I s-a împotrivit cu încăpăţînare este în cele din urmă
retras de la păcătos, şi atunci nu mai are nici o putere de a-şi stăpîni pornirile rele ale sufletului, şi
nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia Satanei. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare
înfricoşată şi solemnă pentru toţ aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc
chemării milei dumnezeieşti. Niciodată n-a fost dată o mărturie mai hotărîtă cu privire la ura lui
Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor,
cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 47, 48.
Acţiunile lui Dumnezeu la distrugerea Ierusalimului sunt identice cu purtarea Sa faţă de împăratul
Saul. Singura deosebire între aceste două evenimente este că la căderea Ierusalimului sunt date mai
multe explicaţii despre ceea ce a făcut Dumnezeu. Se arată cu toată claritatea că Iudeii nu au fost
nimiciţi prin mîna lui Dumnezeu, ci prin fărădelegea lor.
De o valoare deosebită este referirea cea făcută asupra interpretării celei obişnuite a acestor
evenimente. "Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupr lor ca urmare a
hotărîrii directe a lui Dumnezeu." Cu alte cuvinte, majoritatea vede acţiunile lui Dumnezeu în
legătură cu acest eveniment în felul următor:
"Mai întîi, Domnul caută prin apeluri duioase să-i cîştige şi să-i salveze pe cei păcătoşi, pînă I Se
termină răbdarea. Apoi, trecînd la judecată, El decide personal ce pedeapsă să trimită împotriva lor.
Oare va fi un cutremur de pămînt, un foc mistuitor, o erupţie vulcanică, o molimă furişată, ori îi va
trimite pe vrăjmaşi împotriva lor? în cazul Ierusalimului, Dumnezeu a decis să-i trimită pe Romani.
După aceea, i-a chemat să împlinească mînia Sa teribilă împotriva cetăţii blestemate."
Aceasta este concepţia majorităţii despre judecata care i-a lovit pe Iudei în anul 70 după Hristos.
Această interpretare rezultă din convingerea, că Dumnezeu s-ar comporta asemenea oame, şi din
cauza explicaţiei textelor biblice prin dicţionar. Atîta timp cît se folosesc aceste metode, este
imposibil de a ajunge la o altă concluzie.
Referitor la declaraţia că: "Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit
asupra lor ca urmare a hotărîrii directe a lui Dumnezeu ..." nu se face nici o explicaţie directă asupra
faptului că dacă aceasta este sau nu este o concepţie corectă despre lucrarea lui Dumnezeu. Totuşi, se
poate trage concluzia că nu este corectă, fiindcă se adaugă, că majoritatea crede acest lucru. ştiind că
majorita-tea este amăgită în acest punct, este corect de a trage concluzia că această concepţie este
greşită. Aceasta reiese din următoarea propoziţie, care demască această concepţie direct ca amăgirea
lui Satana, prin care caută a se desvinovăţi şi de a-L învinui pe Dumnezeu. "În felul acesta Satana
caută să-şi ascundă propria sa lucrare."
În felul acesta, ideea de mai sus nu este doar rezultatul unor principii de interpretare greşite a
Bibliei, ci şi mijlocul pe care-l foloseşte diavolul pentru a-şi ascunde natura lucrării sale adevărate.
Căci lucrarea sa o atribuie lui Dumnezeu, pe cînd lucrarea şi caracterul lui Dumnezeu şi-l atribuie lui.
Această idee trebuie deci lepădată ca o filozofie primejdioasă a lui Satana. Cîtă vreme se ia poziţia
vederii sale, este imposibil de a-şi forma concepţii corecte despre caracterul lui Dumnezeu.
Suntem informaţi mai departe că Domnul nu i-a părăsit intenţionat. Iudeii înşişi erau deci aceia,
care "au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă," permiţînd astfel lui Satana să-şi aducă la
îndeplinire planurile sale răutăcioase împotriva lor.
 În declaraţia de mai sus se stabileşte pentru totdeauna adevărul cel preţios conform căruia
"Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; ci lasă
pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat." Ceea ce a venit peste Iudei era rezultatul
lucrării lor. Această nenorocire nu a fost adusă de Dumnezeu asupra lor. Ei au semănat sămînţa;
acum tot ei trebuiau să şi adune recolta cea sigură.
Înaintea noastră e descoperită calea pe care a urmat-o Dumnezeu cu Iudeii, care este identică cu
cea pe care o urmărise cu Saul. Trebuie să găsim acum cuvintele prin care îşi descrie Dumnezeu
însuşi lucrarea.
Cu privire la moartea primului împărat al lui Israel şi la nimicirea naţiunii în anul 70 după Hristos,
Dumnezeu a folosit tot mereu acelaşi curs. în ambele cazuri El a căutat cu o iubire şi o răbdare
infinită să-i cîştige de partea siguranţei şi a căii neprihănite, dar au dispreţuit-o cu desăvîrşire şi L-au
obligat să Se retragă şi să-i lase în soarta cea aleasă de ei. în cazul lui Saul rezultatul a fost invazia
Filistenilor, iar în cazul Ierusalimului distrugerea cetăţii prin oştirea romană.
Dumnezeu a descris ceea ce a făcut în cazul lui Saul foarte diferit de felul şi modul cum am
descrie noi acţiunile Sale. Dumnezeu a zis: "L-am omorît." Noi am zice: "El s-a sinucis."
Deoarece Dumnezeu este consistent, trebuie să ne aşteptăm ca să descrie aceeaşi acţiune în
legătură cu distrugerea Ierusalimului, prin aceleaşi cuvinte. De aceea, este logic dacă zice: "Eu am
distrus Ierusalimul şi Eu am nimicit pe ucigaşii aceia." Tocmai acesta este felul în care şi descrie
Dumnezeu această nimicire îngrozitoare.
În Matei 22, se află o parabolă care conţine în primul rînd două chemări adresate poporului iudeu,
cît şi lepădarea lor. La sfîrşitul celei de a doua chemări şi după ce a fost lepădată pe deplin, reacţia
împăratului e descrisă prin următoarele cuvinte:
"Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars
cetatea." Matei 22,7.

picture:
Obligîndu-L pe Dumnezeu de a-şi retrage prezenţa Sa ocrotitoare, Iudeii şi-au adus singuri
nimicirea asupra lor şi asupra cetăţii.

Acest verset e îmbrăcat într-un limbaj simbolic. Dumnezeu, Tatăl, era împăratul; oştile erau
Romanii sub conducerea lui Titu; ucigaşii erau Iudeii care L-au răstignit pe Domnul Hristos; iar
cetatea Ierusalimul. Această profeţie teribilă s-a împlinit în anul 70 după Hristos, după cum reiese
din Pildele Domnului, cap. Fără haina de nuntă, fgm. 6. Aici se citează versetul de mai sus, care e
urmat apoi de următoarele cuvinte: "Judecata rostită, a venit asupra Iudeilor, prin distrugerea
Ierusalimului şi împrăştierea lor printre naţiunile pămîntului."
Dacă înlocuim cuvintele simbolice prin lucrurile simbolizate, versetul trebuie să sune în felul
următor: "Cînd a auzit Dumnezeu, Dumnezeu s-a mîniat; Dumnezeu a trimis oştile Sale, pe Romani,
şi Dumnezeu a nimicit pe Iudei şi Dumnezeu le-a ars Ierusalimul."
Dacă interpretarea acestor cuvinte se întemeiază pe definiţiiledicţionarului obişnuit, impresia pe
care o cîştigăm despre Dumnezeu se potriveşte exact cu ţinuta despoţilor pămînteşti. Dar, cuvîntul
Inspriaţiei pe care l-am citat din Tragedia veacurilor confirmă că trebuie să obţinem prin aceste
cuvinte o înţelegere cu totul diferită. De aceea, poziţia cea adoptată depinde direct de felul în care
înţelegem aceste cuvinte. Alegerea trebuie făcută între înţelesul pe care ni-l acordă limbajul
omenesc, şi limbajul biblic. înţelesul limbajului omenesc se obţine prin dicţionarele obişnuite, iar
celălalt prin explicaţia Scripturilor.
După cum a fost în cazul împăratului Saul, tot aceeaşi descriere se aplică şi în cazul celei de a doua
mărturii. Cînd Dumnezeu acceptă cererea păcătosului de a-l lăsa în seama lui, se spune despre El că
l-ar nimici. Soarta care vine apoi asupra lui nu îl loveşte din cauza hotărîrii şi sentinţei lui
Dumnezeu. Ea este doar rezultatul cel inevitabil al căii celei alese de păcătos.
Aceşti doi martori care au vorbit pînă acum, se află într-o perfectă armonie. Ei se sprijinesc şi se
însoţesc reciproc spre confirmarea adevărului Cuvîntului lui Dumnezeu. Totuşi, nu vrem să ne dăm
mulţumiţi doar cu aceştia doi.
Al treilea martor va fi luat deasemenea din istoria poporului lui Israel. Cînd poporul lui Israel a
călătorit prin pustie, ei au început să murmure – ca de atîtea ori înainte – împotriva lui Dumnezeu şi
împotriva lui Moise. Fără să ştie, ei călătoreau printr-un ţinut care era plin de şerpi otrăvitori şi de
alte fiare sălbatice. Datorită grijei Sale părinteşti, ei au trecut nevătămaţi prin acest ţinut, pînă ce au
dat ocrotirea Sa prin păcătoşenia şi nemulţumirea lor laoparte. Fiind lăsaţi fără nici un scut, nu mai
exista nimic ce ar fi putut să ţină invazia şerpilor otrăvitori înapoi, iar urmarea a fost că mulţi
pieriseră îngrozitor.
Iată descrierea evenimentului şi a acţiunii lui Dumnezeu. Nu trebuie a se comenta aproape nimic
asupra acestui caz, după ce am studiat pînă aici declarţiile celor doi martori precedenţi, căci din nou
vom vedea că şi aici Domnul i-a lăsat doar în soarta lucrurilor alese de ei. El nu a rostit nici o
pedeapsă specială împotriva lor. Aceasta îi îsoţise deja tot timpul, aşteptînd numai ocazia de a-i
nimici. Ia seamă la consistenţa lui Dumnezeu faţă de păcătoşi în fiecare din aceste trei cazuri. în toate
cazurile Dumnezeu e descoperit ca Acela în care nu există schimbare şi nici o umbră de mutare.
"Din pricina faptului că Israeliţii au dat curs spiritului de murmurare, ei au fost înclinaţi de a găsi
vină chiar şi în binecuvîntările obţinute. ‘şi poporul a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui
Moise: Pentruce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pîne, nici apă, şi ni s-a
scîrbit sufletul de această hrană proastă.’ (Numeri 21,5.)
Moise prezentase acest mare păcat înaintea poporului. Numai puterea lui Dumnezeu îi păstrase ‘în
acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă’.
(Deoteronom 8,15.) în fiecare zi de călătorie ei fuseseră întreţinuţi printr-o minune a harului divin. în
tot drumul pe care îi condusese Dumnezeu ei găsiră apă pentru înviorarea celor însetaţi, pîine din cer
pentru potolirea foamei, şi pace şi siguranţă sub norul ocrotitor ziua, şi stîlpul de foc noaptea. Ei
fuseseră ajutaţi prin îngeri, urcînd înălţimile stîncoase şi bătucind cărările cele strîmte ale pustiei. Dar
în ciuda greutăţilor prin care trebuiau să treacă, nici un slăbănog nu se afla în mijlocul lor. Picioarele
lor nu li se umflaseră în călătoria cea îndelungată, şi nici hainele lor nu li se învechiseră. Dumnezeu
supuse înaintea lor fiarele sălbatice şi reptilele otrăvitoare ale pădurii şi pustietăţii. Dacă poporul
continua a se plînge mai departe în ciuda tuturor acestor semne ale iubirii Sale, Domnul trebuia să-şi
retragă ocrotirea Sa, pînă ce aveau să aprecieze grija Sa îndurătoare, şi să se întoarcă la El în
umilinţă.
Deoarece fuseseră ocrotiţi prin puterea cea divină, ei nu observaseră primejdiile cele grozave care
îi înconjurau mereu. în nemulţumirea şi în necredinţa lor ei aşteptaseră moartea, iar acum Domnul a
permis ca moartea să vină asupra lor. şerpii otrăvitori care umpleau pustia erau numiţi şerpi înfocaţi,
din cauza efectului teribil al muşcăturii lor, care pricinuia inflamaţii grozave şi o moarte rapidă.
Deîndată ce mîna cea ocrotitoare a fost retrasă de la Israel, mulţi din mijlocul poporului au fost
atacaţi de aceste reptile veninoase." Patriarhi şi Profeţi, cap. Călătoria în jurul Edomului, fgm. 24-
26.
Ca şi în prezentările anterioare, tot aşa vom face şi aici o comparaţie între felul cum e descrisă
acţiunea lui Dumnezeu, şi propria Sa declaraţie despre ceea ce a făcut. Dacă Dumnezeu este
consistent, şi ştim că El este consistent, El va descrie aceasta tot aşa ca şi în celelalte două mărturii
anterioare. şi în cazul acesta consistenţa lui Dumnezeu e dovedită fără schimbare sau umbră de
mutare.
"Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încît
au murit mulţi oameni în Israel." Numeri 21,6.
Pentru acei care doresc mai multe dovezi despre adevărul cel descoperit în felul acesta prin
folosirea Bibliei ca propriul ei dicţionar, vom mai adăuga şi experienţa pe care a făcut-o patriarhul
Iov. Satana ceruse dreptul de a-l nimici. Dumnezeu se retrase de la el şi îl lăsă pradă puterii lui
Satana, cu excepţia unei singure restricţii – că nu-i putea lua viaţa. Tot ce s-a întîmplat lui Iov venise
din partea lui Satana, iar nu de la Dumnezeu. Imaginea purtării lui Dumnezeu se potriveşte aici exact
cu celelalte cazuri menţionate pînă acum, cu singura excepţie arătată. în timp ce în cazurile
menţionate mai înainte Dumnezeu şi-a retras ocrotirea din cauza fărădelegii a celor răi, care consta în
lepădarea harului Său, dimpotrivă, Iov era un om "fără prihană şi curat lasuflet". Aşadar, faptul că
Dumnezeu s-a retras de la Iov nu era rezultatul păcătoşeniei lui Iov.
Atunci pe ce bază a putut să-l lase Dumnezeu pe Iov ca să sufere din partea lui Satana? Aceasta
este o întrebare bună, al cărei răspuns se află în următorul principiu. Fiecare copil adevărat al lui
Dumnezeu şi-a predat viaţa lui Dumnezeu cu scopul de a fi jertfită pentru cauza Lui, dacă prin
aceasta poate să contribuie spre progresarea lucrării Sale. Acesta este un privilegiu, şi Domnul nu-l
va reţine niciodată niciunuia dintre copiii Săi, cînd ceasul acesta va veni. Pentru Iov ceasul acesta
venise, iar Domnul nu i-a stat în cale pentru a refuza acestă jertfă.
În felul acesta există două feluri în care Domnul se poate retrage de la o persoană, şi s-o lase în
mîna nimicitorului. O cale constă în păcătoşenia omului, din pricina căreia Spiritul lui Dumnezeu
trebuie să se retragă, iar cealalta constă în a se jertfi pentru cauza adevărului, fapt pe care îl
împlineşte fiecare copil al lui Dumnezeu.
Cînd Domnul s-a pogorît pentru a descrie procedeul Său cu Iov, El a folosit din nou acelaşi limbaj
ca şi mai înainte: "Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pămînt. Este un om fără
prihană şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu, şi se abate de la rău. El se ţine tare în neprihănirea
lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină?" Iov 2,3.
şi în cazul acesta, noi nu am folosi aceste cuvinte în limbajul nostru de toate zilele după cum sunt
folosite aici. Dacă le-am folosi astfel, ar avea un înţeles cu totul opus celui intenţionat de Dumnezeu.
Ar fi imposibil de a afla însemnătatea acestor cuvinte în felul în care le aplică Dumnezeu, fără de a
fi conduşi prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Numai de aici putem să obţinem interpretarea cea corectă.
Aceasta înseană, că Cuvîntul lui Dumnezeu este singurul dicţionar care poate să explice aceste
cuvinte.
Avem nevoie de cîtva timp pînă ce mintea noastră va fi antrenată să deosebească aceste două
definţii diferite privind aceleaşi cuvinte. Trebuie să depunem eforturi serioase pînă ce va fi la fel de
natural de a înţelege definţiile cele noi ca şi pe cele vechi. Trebuie să devină o parte din noi înşine de
a acorda acestor cuvinte un înţeles, atunci cînd sunt folosite pentru a descrie purtarea cea divină, şi
iarăşi altul, atunci cînd tratează despre purtarea omenească. Iată deosebirea între aceste două purtări:
Cînd omul nimiceşte, el se repetă asupra victimei sale cu intenţia cea hotărîtă de a o ucide.
Cînd Dumnezeu nimiceşte, El se depărtează de individ, fără intenţia de a ucide.
Cînd omul nimiceşte, el poartă arme nimicitoare în mîna lui.
Cînd Dumnezeu nimiceşte, El nu poartă nici o armă nimicitoare în mîn Lui, ci depune doar
controlul Său asupra puterilor nimicitoare. Cînd omul nimiceşte, el îşi îndreaptă sabia spre ţintă.
Cînd Dumnezeu nimiceşte, El nu aplică nici o pedeapsă. Orice s-ar întîmpla cu păcătosul, aceasta
este doar efectul puterilor nimicitoare, puse în mişcare prin însuşi mîna lui.
În acest loc se cuvine de a pune două întrebări. Prima este: După toate acestea, în ce constă
deosebirea esenţială între acţiunea unei nimiciri directe, şi cea a retragerii, prin care sufletul e lăsat să
moară. în ambele cazuri este acţiunea lui Dumnezeu care aduce nimicirea, şi prin urmare El este în
ambele cazuri un nimicitor.
Aceasta ar fi i atunci adevărat dacă retragerea lui Dumnezeu ar fi acţiunea Lui presonală, dar nu
este aşa. Adevărul este, că Dumnezeu e dat în lături (e scos cu forţa). Gîndeşte-te cum a ajuns Hristos
să fie răstignit. El a fost luat cu forţa. Aceasta arată cel mai clar reacţia omului la apelurile iubitoare
ale lui Dumnezeu. Omul îl goneşte pe Dumnezeu afară, luîndu-i orice posibilitate ca să mai rămîn ,,
cu excepţia cazului că Dumnezeu s-ar impune cu forţa, ceea ce nu o va face însă niciodată.
Unii sunt dispuşi a crede, că Dumnezeu nu-şi întinde mîinile Sale niciodată pentru a ucide, dar
indiferent de aceasta îl consideră totuşi nimicitor, fiindcă Se retrage în ciuda faptului că ştie ce
urmează. Pentru a înţelege aceasta să luăm următoarea pildă. Aceasta va arăta deosebirea cea clară
între o retragere simplă, şi a fi forţat de a se retrage. Ea va arăta, că chiar şi retrăgîndu-Se, Dumnezeu
nu este răspunzător de nimicirea care urmează.
 Să presupunem că într-un orăşel cu vreo două mii de locuitori se află o centrală atomică. O
asemenea centrală atomică trebuie controlată mereu de un operator, pentru a supraveghea instalaţiile.
Dacă şi-ar părăsi postul doar pentru cîteva ore, fisiunea nucleară ar ieşi de sub control,
transformîndu-se într-un iaz al nimicirii.
Se întîmplă, că toţi specialiştii afară de unul sunt luaţi din loc, şi toată răspunderea zace acum pe
capul unui singur om. Nimeni altul din toată împrejurimea nu are pregătirea, cunoştinţa şi capacitatea
de a lucra cu acest echipament volatil.
Aceasta nu constituie nici o problemă, cîtă vreme specialistul nostru este sănătos, conştiincios, şi
îşi îndeplineşte lucrarea ziua şi noaptea cu credincioşie. El se poate odihni suficient între orele de vîrf
pentru a fi mereu activ.
Dar, pe neaşteptate, în acest ţinut îşi face apariţia vrăjmaşul său de moarte, care vrea să-l scoată cu
orice preţ din oraş. Pentru aceasta el pune în circulaţie raporturi mincinoase, pînă ce reuşeşte să
stîrnească printre locuitori spiritul urii împotriva lui. Apoi specialistul e persecutat din ce în ce mai
mult şi în toate privinţele. El suportă mult timp şi cu răbdare atacurile lansate împotriva lui, în
speranţa că se vor calma, fiind conştient că dacă şi-ar părăsi locul de răspundere, aceasta ar aduce un
prăpăd teribil asupra oraşului ameninţat. În cele din urmă răbdarea lui ajunge la capăt. "Mi-ajunge"
stigă el. "Am mers cea de a doua şi cea de a treia milă cu voi. Aţi arătat că nu mai meritaţi viaţa. Mă
duc acum."
Ieşind din camera de control, se urcă în maşină şi pleacă. Catastrofa vine doar scurt timp mai tîrziu
după ce se află în siguranţă şi în afara razei de explozie. Oraşul împreună c toţi locuitorii săi e nimicit
cu desăvîrşire.
În timp ce este adevărat că într-un anumit sens locuitorii oraşului s-au nimicit singuri, totuşi este la
fel de adevărat, că şi specialistul i-a nimicit, deoarece i-a părăsit conştient de faptul că plecarea lui
va aduce acest rezultat sigur. Aşa îl văd mulţi pe Dumnezeu.
Situaţia cu care este confruntat specialistul acesta este identică cu cea întîmpinată de Dumnezeu.
El este marele "Specialist" care controlează puterile naturii. Dacă dă drumul acestor puteri, nu mai
există nimeni care să le poată opri şi să le ţină înapoi pentru a nu izbucni într-un haos al distrugerii. şi
în această situaţie s-a strecurat un vrăjmaş, care a stîrnit un spirit de ură împotriva lui Dumnezeu.
Mulţi cred aceasta, iar apoi îl văd pe Dumnezeu ca şi cum ar fi ajuns laccapătul răbdării, ca în
pilda de mai sus, ca şi cum s-ar retrage voluntar şi i-ar lăsa pe oameni să piară prin catrastrofe
inevitabile.
Dacă aşa s-ar purta Dumnezeu cu adevărat, atunci, fără îndoială, am trebui să recunoaştem că după
toate acestea, El oricum este un nimicitor.
Dar situaţia este alta. Dumnezeu nu este de aşa natură.
Să mai repetăm încă odată întîmplarea de mai sus, dar aşa încît să primim o imagine corectă despre
caracterul Său.
Specialistul este acelaşi, camera de control este aceeaşi, situaţia este aceeaşi, acelaşi orăşel şi
acelaşi vrăjmaş care stîrneşte nemulţumirea.
Dar de data aceasta specialistul nici nu se gîndeşte măcar la plecare. Indiferent că ce i-ar face, el
nu vede decît situaţia lor. El ştie că dacă ar pleca, aceasta le-ar aduce moartea, şi astfel rămîne.
Răbdarea sa este nemărginită, căci nu se gîndeşte de loc la siguranţa lui.
Dar persecuţia creşte tot mai mare, pînă ce poporul îl îndeamnă să plece. El le spune, că dacă ar
pleca, ei vor muri, şi pentru binele lor, iar nu al său ar dori ca să rămînă. Dar, în orbia lor cea
furioasă, inconştienţi de primejdia în care se găsesc şi încrezători că ei înşişi ar putea să
supravegheze tot aşa de bine camera de control, ei îşi bat joc de el şi-l ceartă ca să plece.
Fiind îngrijorat de soarta lor, el le rezistă mai întîi, îndeplinindu-şi lucrarea cu aceeaşi credincioşie
ca şi înainte. Oridecîteori se gîndeşte la ei, e pătruns de un simţ de durere teribilă, şi se întreabă
mereu cum poate să le cîştige iubirea şi încrederea pentru a le păstra viaţa. Nici măcar o singură dată
el nu se gîndeşte la sine – toată grija lui este nevoia lor.
Dar, din zi în zi ei devin tot mai urîcioşi şi mai agresivi, pînă ce îi inva-dează camera de control şi
îl ceartă ca să plece. După ce l-au scos, îl bagă în maşină, şi îi poruncesc să plece. Nu-i mai rămîne
nimic de făcut. încetişor maşina se pune în mişcare, iar oraşul rămîne înapoi. Fiind ajuns pe vîrful
dealului, el se opreşte, se dă jos din maşină şi îşi aruncă încă odată privirile înapoi înspre gloata cea
înfuriată a mulţimii adunate, care stă să se convingă dacă a plecat cu adevărat. Apoi îşi ridică mîinile
într-un ultim apel de iubire desinteresată. Răspunsul lor spontan sunt doar semne agitate care îl
conving că au rămas la fel de neclintiţi la cererea lor de a-i părăsi.
Oare ce să mai facă?
Nimic; Orice mijloc care i-a mai rămas pentru a-i salva a fost epuizat, şi cu durere pleacă în
depărtare pentru a nu se mai întoarce niciodată. Cîteva ore mai tîrziu orăşelul cu toţi locuitorii lui e
stîrpit cu desăvîrşire de pe faţa pămîntului. Explozia nucleară care trebuia să vină, şi-a făcut efectul.
Nimeni nu poate să spună că acest bărbat ar fi un nimicitor. El nu a jucatddecît rolul unui salvator.
El nu i-a putut salva, şi nici nu i-a salvat fiindcă nu l-au lăsat.
Aceasta este imaginea cea adevărată a caracterului lui Dumnezeu.
Adevărul acesta e cuprins în următorul citat din Profeţi şi Regi, cap. Ce faci aici Ilie?, penultimul
fgm.: "Hristos nu-i va părăsi niciodată pe acei pentru care şi-a dat viaţa. Noi îl putem părăsi, şi să
fim biruiţi prin ispită, dar Hristos nu Se poate întoarce niciodată de la cineva pe care l-a răscumpărat
prin preţul vieţii Sale."
În vederea faptului că Hristos a murit pentru toţi oamenii, această declaraţie spune că este
imposibil ca Hristos să Se despartă de un singur suflet. Oamenii îl pot părăsi pe Dumnezeu. Dar
Dumnezeu nu-i poate părăsi pe ei. Este imposibil.
A doua întrebare care se pune este: Dacă Dumnezeu nu nimiceşte în realitate, atunci de ce
foloseşte El acest cuvînt pentru a-şi descrie acţiunile Sale? Oare nu face aceasta Scripturile confuze?
şi aceasta este o întrebare bună, şi pentru a o răspunde trebuie să spunem, că cuvîntul acesta este
tocmai potrivit pentru a descrie acţiunile lui Dumnezeu, fiindcă conţine un înţeles adînc şi important,
în sensul căruia este adevărat că Dumnezeu nimiceşte.
În timp ce dovezile vor fi desfăşurate, vom vedea că Dumnezeu Se apropie de om numai într-o
singură funcţie, care este cea a unui Mîntuitor. Dar efectul acestui efort nu este totdeauna mîntuitor.
în cazul majorităţii, efectul este că devin împietriţi în răscularea lor, şi se retrag din sfera influenţei a
glasului cel duios care îi cheamă la pocăinţă. în felul acesta Dumnezeu nimiceşte prin încercarea Sa
de a salva. Cu cît e exercitată mai mult puterea Sa mîntuitoare, cu atît mai mult oamenii sunt împinşi
prin lepădarea acesteia spre nimicire. în sensul acesta este adevărat că nimiceşte. Acest principiu al
adevărului e desfăşurat foarte clar prin declaraţia: "Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii
oamenilor sau care le împietreşte inima. El le trimite lumină pentru a îndrepta greşelile lor, şi a-i
conduce pe cărări sigure; numai prin lepădarea acestei lumini ochii au ajuns să orbească şi inima să
se împietrească. De multe ori lucrul acesta se întîmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimţite.
Lumina vine în suflet prin Cuvîntul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului
Său, dar cînd o rază de lumină este neluată în seamă, se produce o amorţire a simţului spiritual, iar o
altă descoperire a luminii este înţeleasă mai greu. şi astfel întunericul se tot întinde pînă cînd noaptea
cuprinde sufletul întreg. Aşa a fost şi cu aceşti conducători ai Iudeilor. Ei erau convinşi că Hristos era
ajutat de o putere dumnezeiască, dar pentru a se împotrivi adevărului ei puneau lucrarea Duhului
Sfînt pe seama lui Satana. Făcînd lucrul acesta, ei alegeau n mod deliberat amăgirea; se predau lui
Satana şi de aici încolo erau stăpîniţi de puterea lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei,
fgm. 5.
"Nu Dumnezeu este acela care pune un văl înaintea ochilor oamenilor şi le împietreşte inimile; ci
lumina pe care Dumnezeu o trimite poporului Său, pentru a le îndrepta ereziile, şi de a le conduce pe
căi sigure, pe care refuză însă s-o primească – aceasta le orbeşte minţile şi le împietreşte inimile."
Review and Herald, 21 octombrie, 1890.
Exemplul cel mai bătător la ochi în această privinţă este întîmplarea cu Faraonul Egiptului. Sfînta
Scriptură zice: "Eu voi împietri inima lui Faraon, şi îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara
Egiptului." Exod 7,3.
 A împietri înseamnă a nimici. Aceasta nu este o nimicire fizică, ci spirituală. Acastă nimicire
spirituală este preludiul celei fizice, care îi va urma negreşit. Sfînta Scriptură spune foarte clar, că
Dumnezeu l-a împietrit. Dar fiecare raport care aruncă lumină asupra acţiunilor lui Dumnezeu arată,
că lucrarea Lui consta în faptul că a trimis împăratului lumină spirituală şi apeluri iubitoare. Scopul
lor era de a-l îmblînzi şi de a-l mîntui, nicidecum de a-l împietri. Dar ceea ce era destinat să-l
mîntuiască, l-a nimicit în schimb, fiindcă a lepădat ceea ce i-a fost trimis spre mîntuire. Ia seamă, că
nu lumina l-a împietrit şi l-a nimicit, ci lepădarea ei.
"Faraon văzuse lucrarea cea măreaţă a Spiritului lui Dumnezeu; el văzuse minunile pe care le
săvîrşise Domnul prin slujitorul Său; dar nu voia să asculte de porunca lui Dumnezeu. împăratul cel
răzvrătit întrebă cu îngîmfare: ‘Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să
plece?’ (Exod 5,2.) şi după ce judecăţile lui Dumnezeu căzură din ce în ce mai greu asupra lui, el
rezista cu o împotrivire încăpăţînată. Lepădînd lumina cerească, el se împietrise şi devenise nesimţit.
Providenţa lui Dumnezeu îi descoperise puterea Lui, şi aces-te manifestări, – fiind dispreţuite – erau
mijloacele prin care inima lui Faraon ajunse împietrită în faţa descoperirii unei lumini mai mari. Acei
care îşi înalţă ideile lor mai pe sus de voinţa cea clară a lui Dumnezeu, spun ca şi Faraon: ‘Cine este
Domnul ca să ascult de glasul Lui?’ Orice lepădare a luminii împietreşte inima şi întunecă
priceperea; şi astfel le cade tot mai greu la oameni să distingă între drept şi nedrept, devenind tot mai
îndrăzneţi în rezistenţa lor împotriva lui Dumnezeu." SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1100.
"Fiecare dovadă în plus a puterii lui Dumnezeu, căreia i se împotrivise împăratul Egiptului, l-a dus
la o defăimare tot mai hotărîtă şi mai îndrăzneaţă contra lui Dumnezeu. în felul acesta lucrarea
înainta, în timp ce omul muritor se lupta împotriva voinţei celei clare a lui Dumnezeu. Această
întîmplare este un exemplu clar al păcatului împotriva Duhului Sfînt. ‘Ce samănă omul, aceea va şi
secera.’ Treptat Domnul şi-a retras Spiritul Său. Prin retragerea puterii Sale restrîngătoare, împăratul
fusese predat în mîinile celui mai mare tiran." Review and Herald, 27 iulie, 1897.
"Răbdarea şi îndurarea lui Dumnezeu, care ar trebui să îmblînzească şi să supună sufletul, are o
influenţă cu totul diferită asupra celor uşuratici şi păcătoşi. Ea îi face să lepede restricţia şi îi întăreşte
în împotrivirea lor." Review and Herald, 14 august, 1900.
Adevărul prezentat prin aceste declaraţii este foarte important. Dacă îl vom aprecia aşa cum
trebuie, nu va exista nici o aine uşuratică în faţa descoperirilor primite. Vom fi cuprinşi de o teamă
conştiincioasă ca nu cumva să facem greşeala cea teribilă de a lepăda lumina, pe care suntem
înclinaţi s-o lepădăm fiindcă ne atinge carnea, vreo părere sau idee preconcepută. Ne vom teme ca nu
cumva să ni se împietrească inima, iar discernămîntul nostru spiritual să ajungă întunecat.
"Predicatorii şi poporul să-şi aducă aminte că adevărul ruinează dacă nu mîntuieşte. Omul care
refuză să asculte de invitaţia harului în fiecare zi, în curînd poate să audă apelurile cele mai solemne
fără ca sufletul să mai fie mişcat." Mărturii, vol. 5, cap. Lucrători pentru Dumnezeu, fgm. 7.
Trebuie să înţelegem clar că singurul efort depus de Dumnezeu este în direcţia mîntuirii. Acest
efort poate să producă, şi şi produce două efecte opuse. în inimile şi în viaţa acelora care acceptă
lucrarea lui Dumnezeu, el realizează rezultatul cel dorit. El îmblînzeşte, transformă, curăţeşte şi
restabileşte, ducînd spre viaţă veşnică.
Dar în viaţa acelora care leapădă această lucrare mîntuitoare, se desfăşoară o nimicire îngrozitoare.
Această lucrare nimicitoare strică mai întîi orice reacţie spirituală lăuntrică. Apoi ea împietreşte
inima în răscularea ei, desvoltă orice trăsătură păcătoasă şi obligă Spiritul lui Dumnezeu să-şi retragă
prezenţa şi ocrotirea Sa. în felul acesta individul este lăsat pradă alegerii sale personale; pradă
situaţiei în care numai există nici o ocrotire în faţa răutăţii nimicitoare a păcatului şi a lui Satana.
Dumnezeu nimiceşte, dar nu după cum nimiceşte omul. Orice efort din partea lui Dumnezeu este
cu scopul de a salva, dar are un efect cu totul diferit asupra acelora care leapădă această putere
mîntuitoare. De aceea putem să fim siguri că Dumnezeu este în realitate numai şi numai un
Mîntuitor. El nimiceşte prin încercarea Sa de a salva, aşa încît, cu cît mai mult se manifestă puterea
Sa mîntuitoare în această lume, şi această putere este lepădată, cu atît mai repede şi mai teribilă va fi
nimicirea dispreţuitorilor harului Său prin efectul cel simplu al forţelor implicate.
 Principiul acesta poate fi văzut şi mai clar şi mai convingător pe măsură ce vom studia nişte cazuri
individuale cum ar fi: potopul, Sodoma şi Gomora, plăgile Egiptului, răstignirea lui Hristos, cele
şapte plăgi din urmă, şi judecata finală. Le vom studia toate la rînd. Deocamdată este suficient de a
stabili principiul, că felul în care nimiceşte Dumnezeu este prin încercarea Sa de a salva. Prin
urmare, felul în care nimiceşte Dumnezeu este cu totul diferit de calea omului. Cînd aceasta va fi
înţeles clar, toate acţiunile lui Dumnezeu vor fi privite dintr-o perspectivă cu totul nouă şi luminată.
Drept urmare a acestui fapt, toate textele Bibliei vor fi înţelese ca un adevăr armonios şi plin de
măreţie.

Capitolul 14
Descoperirea cea supremă

In Cuvîntul lui Dumnezeu nu există nici o contrazicere; el nu trebuie interpretat conform

metodelor personale sau omeneşti; Biblia este propriul ei interpret; căile lui Dumnezeu sunt cu totul
diferite de căile oamenilor; şi singura cale de nimicire a lui Dumnezeu este prin încercarea Sa de a
salva; toate nimicirile care se petrec sunt rezultatul lepădării săvîrşite de om, iar nu al acţiunii lui
Dumnezeu.
După ce am stabilit aceasta, avem o temelie sigură pe baza căreia putem să studiăm acum diferite
întîmplări istorice în care Dumnezeu a jucat un rol. Ne referim aici la potop, la nimicirea Sodomei şi
Gomorei, la plăgile Egiptului, la executarea închinătorilor idolatri de la Sinai, la împroşcarea cu
pietre a călcătorului de Sabat, a preacurvarului, a omului lacom şi a lui Acan, la nimicirea
Canaaniţilor, la stîrpirea oştirii lui Sanherib şi la multe alte evenimente asemănătoare, pînă la
evenimentul final: nimicirea cea din urmă prin iazul de foc.
Suudiul acestor evenimente a lăsat majoritatea cu impresii precise despre caracterul lui Dumnezeu.
El e considerat ca un judecător sever care îşi conduce împărăţia asemenea tuturor stăpînitorilor
pămînteşti, ca un judecător care i-a lovit cu pedepse îngrozitoare pe acei care au refuzat să-L asculte.
Ceea ce a condus la formarea acestor concepţii este înclinaţia omenească de a-L privi pe Dumnezeu
ca şi cum ar fi un om.
Această greşeală este de înţeles, căci natural că omul se gîndeşte conform lucrurilor cu care e
deprins. Singura împărăţie pe care şi-o pot imagina oamenii, singurul împărat, singura stăpînire,
singura lege, singura pedeapsă şi nimicire care le sunt cunoscute sunt legate de acest pămînt. Ei sunt
familiarizaţi cu legătura care există între posedarea unei mari puteri şi abuzul de putere. Ei poftesc
din inimă după puterea prin care să poată stăpîni mai degrabă ei înşişi asupra celorlalţi, decît ca
ceilalţi să-i stăpînească pe ei. Ei ştiu că o putere cîştigată odată poate fi menţinută numai prin
suprimarea sau nimicirea acelora care se împotrivesc. În felul acesta, cînd oamenii îl văd pe
Dumnezeu în posesia unei stăpîniri absolute şi înzestrat cu o putere infinită, ei nu pot înţelege că o
foloseşte altfel decum ar folosi-o ei, dacă ar deţine poziţia Lui. Această gîndire a omului este atît de
firescă, încît vederea cea obişnuită despre purtare lui Dumnezeu din timpul Vechiului Testament e
primită fără îndoială. Oamenii nici nu meditează mai departe. în ochii lor, Dumnezeu lucrează după
cum ne-am aştepta de la o fiinţă omenească, dacă ar deţine poziţia Lui. De cîte ori, vorbind cu
oameni despre aceasta, am primit următorul răspuns: "Ei bine, eu nu am avut niciodată ocazia să mă
întreb, dacă Dumnezeu nimiceşte sau nu. Am citit doar că nimiceşte, şi mai mlt nu m-am ocupat cu
aceasta. Dar, fiindcă El este Creatorul, şi fiindcă are o putere infinită, El are şi dreptul de a ne nimici
dacă nu-I suntem pe plac. Atît de simplă îmi pare mie această problemă."
Altora iarăşi, Vechiul Testament a creat probleme serioase. Ei se cutremură citind evenimentele
legate de cuceririle lui Israel, în care bărbaţi şi femei, copii şi pruncii din braţele mamelor au fost
predaţi cu toţii săbiei nemiloase. Faptul că Dumnezeu a putut să îndemne la asemenea cruzimi
nespuse, îl face să apară în ochii lor mai degrabă desgustător decît atrăgător. Aceasta nu poate să
mîngăie sufletul, şi înclină să producă mai curînd o servire de frică decît din iubire.
 Era odată o femeie internată în spital, care în nenorocirea bolii şi a disperării ei s-a apucat să
citească Biblia, pentru a afla pace şi mîngăiere în sufletul ei. Ea a început s-o citească, fireşte, de la
început, şi nu a durat mult pînă ce a dat de raporturile îngrozitoare cu vărsările de sînge. Imaginea era
desgustătoare şi tulburătoare, şi scurt timp mai tîrziu ea a pus Biblia pentru totdeauna laoparte.
Reacţia ei este de înţeles dacă considerăm că dînsa a studiat Biblia fără să ştie, că ce a făcut
Dumnezeu cu adevărat în aceste situaţii. Dacă ea ar fi văzut caracterul lui Dumnezeu aşa cum este în
realitate şi după cum a fost descoperit în situaţiile respective, aceasta i-ar fi aprins iubirea faţă de
Dumnezeu şi ar fi găsit pace, bucurie şi nădejde. Dar, din nefericire, situaţia era alta.
Vom dovedi acum că Vechiul Testament nu este locul unde trebuie să începem cercetarea
caracterului lui Dumnezeu. Argumentul cel convingător pentru aceasta este, că nici chiar îngerii
sfinţi nu erau în stare să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu după cum a fost descoperit în Vechiul
Testament. Abia la prima venire a lui Hristos, şi în special prin demonstraţia iubirii şi a dreptăţii Sale
infinite de pe Golgota ei au fost în stare să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este în realitate. Tot în
acelaşi timp şi Satana a fost descoperit în adevărata sa lumină. De prima dată pînă atunci îngerii au
primit convingerea cea deplină, că cauza lui Dumnezeu era dreaptă. Dovada biblică pentru aceasta
am prezentat-o deja, dar e bine dacă o mai repetăm odată. "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar
descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat pînă la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-
a înveşmîntat în aşa fel în înşelăciune încît chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au
văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 3.
Pe cruce "Satana a văzut că masca sa a fost trasă jos. Administraţia sa fusese descoperită înaintea
îngerilor necăzuţi şi înaintea Universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsînd sîngele Fiului
lui Dumnezeu, el se desrădăcinase din simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte lucrarea lui avea să
fie restrînsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, nu mai putea să mai întîmpine pe îngerii ce
veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele
întunericului şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a
fost ruptă." idem, fgm. 15.
Există o relaţie directă între neînţelegerea caracterului lui Satana şi falsificarea celui divin. De
aceea, exact în măsura în care îngerii nu au fost în stare să vadă natur cea adevărată şi lucrarea lui
Satana în timpul Vechiului Testament, tot în aceeaşi măsură ei nu au fost în stare să înţeleagă corect
principiile caracterului şi ale purtării lui Dumnezeu. Dacă chiar şi îngerii sfinţi, care erau înzestraţi
cu mari puteri intelectuale şi spirituale, şi au participat personal la lucrările lui Dumnezeu din timpul
Vechiului Testament, dacă pînă şi ei au avut vederi întunecate despre Dumnezeu atunci este
imposibil ca mintea omenească să-L poată înţelege numai prin aceste dovezi.
După ce descoperirile lui Dumnezeu prin Fiul Său de pe crucea de pe Golgota au înlăturat negura
cu care Satana a întunecat caracterul lui Dumnezeu, ei au putut să privească trecutul într-o lumină cu
totul nouă. în slava care strălucea de pe Calvar ei au putut să vadă tainele destăinuite şi lucrurile
întunecate iluminate. Sufletele lor au fost umplute cu o pace adîncă, bucurîndu-se de o liberare
veşnică din prinsoarea concepţiilor greşite nutrite pînă aici.
Ceea ce era necesar pentru ei, este şi mai necesar pentru peregrinii pămînteşti în căutarea lor după
cunoştinţa lui Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Această cercetare trebuie să înceapă cu
descoperirea cea mai fină şi cea mai deplină a caracterului Său – cu viaţa lui Hristos şi minunea
Golgotei. începînd studiul aici, cugetul cercetătorului va fi impresionat de a depune eforturi
neîntîrziate pentru a pătrunde dincolo de concepţia cea obişnuită despre Dumnezeul Vechiului
Testament.
Prea mulţi au văzut în descoperirea lui Dumnezeu din Vechiul Testament, în comparaţie cu
manifestarea Sa prin Hristos în Noul Testament, timp prea îndelungat o imagine cu totul
contradictorie. Dumnezeu e văzut ca un legiuitor aspru şi impunător care nu permite ca voia Sa să fie
călcată în picioare, pe cînd Hristos e văzut ca o Fiinţă duioa-să, blîndă, iubitoare şi iertătoare de orice
păcat. Lui Dumnezeu I Se atribuie un caracter, iar lui Hristos altul. Aceasta strică adevărul cel
preţios, conform căruia Hristos şi Tatăl una sunt în ce priveşte autoritatea, caracterul, spiritul,
năzuinţele şi lucrarea lor. E răspîndită concepţia, ca şi cum Hristos ar potoli mînia Tatălui, şi L-ar
influenţa să lucreze contrar caracterului Său adevărat, arătînd milă pe cînd în realitate inima şi firea
Lui ar fi neîndurătoare.
Cu cît oamenii sunt cufundaţi mai adînc în întunericul desfigurărilor lui Satana în ce priveşte
caracterul Tatălui şi al Fiului, cu atît mai exagerată devine această doctrină a potolirii. Ea se găseşte
în forma ei cea mai rea în mijlocul religiilor unde se aduc jertfe omeneşti pentru a potoli mînia zeilor.
Consideră cum o asemenea concepţie despre Dumnezeu îl face să apară pe deplin dopotrivă cu noi.
Totuşi, oricît de ciudat ar pare, pretinsul copil al lui Dumnezeu din zilele noastre e dispus să
creadă pe de o parte că Tatăl şi Fiul sunt una în caracter, în spirit şi putere, iar pe de altă parte el ţine
totodată vederea, că Tatăl, după cum e descoperit în special în Vechiul Testament, şi Fiul, după cum
apare în Noul, ar avea caractere cu totul diferite.
Este foarte inconsistent de a lua o asemenea poziţie, şi ea poate fi susţinută numai dacă cele două
idei sunt depozitate cu toată grija în despărţituri diferite al creierului, aşa încît să nu te poţi gîndi la
amîndouă deodată. încearcă numai de a le pune lîngăolaltă, şi cercetătorul cel sincer şi gînditor va
constata că trebuie să lepede ori pe una ori pe cealalta. Hristos şi Tatăl ori sunt una, ori nu sunt una;
una din două.
Nu este greu de a rezolva această problemă, căci Scripturile vorbesc clar că Tatăl şi Fiul sunt una
în toate privinţele. Isus a mărturisit aceasta în repetate rînduri.
"Eu şi Tatăl una suntem." Ioan 10,30.
"Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi.
Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să
cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl." Ioan 10,37.38.
"Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. şi deacum încolo îl veţi
cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.
Doamne, I-a zis Filip, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.
Isus i-a zis: De atîta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a
văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl?
Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de
la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea."
Ioan 14,7-11. "Isus a luat din nou cuvîntul şi le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate
face nimic de la Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul
întocmai." Ioan 5,19.
Prin aceste cuvinte Hristos a tăgăduit categoric, că între El şi Tatăl ar exista vreo singură deosebire
în ce priveşte caracterul şi lucrarea Lor. Ei s-au unit prin legătura cea mai strînsă, şi cu intenţia cea
mai consacrată de a-i salva pe cei pierduţi. Hristos nu trebuie să-L potolească pe Tatăl Său, căci El
face întocmai ceea ce L-a însărcinat Tatăl.
Desbinarea este ţinta lui Satana, dar intenţia cea măreaţă a lui Dumnezeu este de a aduce în
armonie toate lucrurile din cer şi de pe pămînt, după cum stă scris: "Căci a binevoit să ne descopere
taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi,
Ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate
lucrurile cele din ceruri, şi cele de pe pămînt." Efeseni 1,9.10.
În capitolul trei am prezentat dovada că metoda cea specială pe care a folosit-o Satana pentru a
rupe legătura dintre Dumnezeu şi făpturile Sale a fost desfigurarea caracterului lui Dumnezeu.
"Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintîi
din cer. El a căutat să cîştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le
cîştige adorarea pentru Sine. De aceea el a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa
de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor propriile sale trăsături rele de
caracter. în felul acesta a înşelat pe îngeri. Tot aşa a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la
îndoială Cuvîntul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentrucă Dumnezeu este un
Dumnezeu al dreptăţii şi al extraordinarei măreţii, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever
şi neiertător. în felul acesta el a convins pe oameni să se unească cu el la rebeliune împotriva lui
Dumnezeu; şi bezna nenorocirii s-a coborît asupra lumii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu
noi, fgm. 7.
"Satana a amăgit pe om la păcat prin aceeaşi reprezentare falsă a caracterului lui Dumnezeu pe
care o practicase în ceruri, făcîndu-L să fie privit ca aspru şi tiranic." Tragedia veacurilor, cap.
Originea răului, fgm. 21.
"Adam a dat crezare amăgirii lui Satana, şi prin reprezentarea falsă a caracterului lui Dumnezeu,
viaţa lui Adam a fost schimbată şi întinată. El a nesocotit porunca lui Dumnezeu, şi a făcut tocmai
ceea ce Domnul i-a spus ca să nu facă. Adam a căzut prin neascultare; dar dacă ar fi rezistat probei,
şi dacă ar fi rămas credincios lui Dumnezeu, zăgazurile suferinţei nu s-ar fi deschis niciodată asupra
acestui pămînt.
Dînd crezare reprezentărilor false ale lui Satana despre Dumnezeu, caracterul şi soarta omului a
fost schimbată; dar dacă oamenii s-ar în-crede în Cuvîntul lui Dumnezeu, ei ar fi transformaţi în
cugetul şi caracterul lor, şi ar deveni destoinici pentru viaţa veşnică." Selected Messages, vol. 1, pag.
344, 346.
Metoda lui Satana de a distruge unitatea Universului poate fi zădărnicită numai prin restabilirea
adevărului despre Dumnezeu. Caracterul lui Dumnezeu a fost manifestat prin toate acţiunile Sale atît
în faţa indivizilor şi a naţiunilor credincioase cît şi a oamenilor răsculători de la căderea în păcat şi
pînă la prima venire a lui Hristos. Dar oamenii, fiind influenţaţi şi orbiţi de Satana, nu au putut să
deosebească realitatea lucrurilor desfăşurate aici.
De aceea trebuia adăugată o descoperire incontestabilă asupra caracterului lui Dumnezeu, pentru a
contracara minciunile lui Satana şi a lămuri solia cea adevărată a Vechiului Testament. Nu exista
decît o singură Fiinţă care a putut să dea o asemenea descoperire, şi aceasta era Hristos, "Care este
oglindirea slavei Lui, şi întipărirea fiinţei Lui ..." Evrei 1,3. El trebuia să împlinească această
misiune.
"Mîntuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înţeleagă în ce scop natura Lui dumnezeiască era
unită cu natura omenească. El a venit în lume pentru a desfăşura slava [caracterul] lui Dumnezeu, ca
omul să fie înălţat prin puterea ei recreatoare." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima,
fgm. 13.
"Hristos a venit pe pămînt pentru a descoperi oamenilor caracterul Tatălui Său, şi viaţa Sa era
plină cu fapte de iubire şi de compătimire divină." Patriarhi şi Profeţi, cap. Moartea lui Moise, fgm.
2.
"... Isus, întipărirea Tatălui, strălucirea slavei Sale; Răscumpărătorul tăgăduitor de sine, a fost în
tot pelerinagiul iubirii Sale de pe pămînt un reprezentant viu al caracterului şi Legii lui Dumnezeu.
Viaţa Lui descoperă că iubirea cea născută de sus şi principiile creştine sunt supuse Legii spiritului
dreptăţii." God’s Amazing Grace, pag. 102.
Descoperirea caracterului lui Dumnezeu prin Hristos este atît de deplină încît "Tot ce trebuie, sau
ce poate să ştie omul despre Dumnezeu, a fost descoperit prin viaţa şi caracterul Fiului Său."
Mărturii, vol. 8, cap. Cunoştinţa cea adevărată şi cea falsă de Dumnezeu, fgm. 25.
Nu exist nici un singur motiv de a pune adevărul acestei declaraţii la îndoială. Isus a confirmat
acest adevăr prin cuvintele adresate lui Filip: "De atîta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut,
Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl?" Ioan 14,9.
Isus este Cuvîntul lui Dumnezeu. Titlul acesta este deosebit de important şi de semnificativ, care
ne informează asupra misiunii Sale speciale pentru neamul omenesc. Este o greşeală serioasă de a
limita rolul Său doar pe treapta unei jertfe prin care a plătit pedeapsa păcatului, şi mai mult nimic.
Desigur a venit El ca să plătească acest preţde răscumpărare, şi aspectul acestei lucrări nu trebuie
slăbit sau dispreţuit niciodată, dar la fel de important este şi de a vedea celelalte lucrări pentru care a
venit. El a mai venit şi pentru a dovedi, că orice fiinţă omenească care îi va permite lui Hristos ca s-o
scape de natura ei cea veche, şi s-o facă părtaş de natura Sa divină, poate să ţină printr-o credinţă vie
toate poruncile în mod desăvîrşit.
Dar, oricît de mari şi de esenţiale ar fi aceste sarcini, ele nu sunt suficiente pentru a pune capăt
marii contraverse fără o a treia lucrare, şi anume de a descoperi caracterul neprihănirii lui Dumnezeu
în aşa măsură încît minciunile lui Satana să fie demascate ca ceea ce sunt.
Descriind această lucrare, titlul "Cuvîntul lui Dumnezeu" este foartepotrivit. Venind de buzele unei
persoane care este cu totul sinceră şi vrednică de încredere, cuvintele sunt o expresie exactă a gîndirii
şi a caracterului celui ce a vorbit. Isus Hristos era pe pămîntul acesta Cuvîntul lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă, că El nu a vorbit cuvintele Sale personale, ci cuvintele Tatălui. El nu şi-a
îndeplinit propriile Sale lucrări, ci lucrările Aceluia care L-a trimis.
Aceste adevăruri măreţe nu trebuie interpretate ca şi cum Hristos nu ar fi avut o gîndire şi o
individualitate personală. "În Hristos e viaţă originală, neîmprumutată şi personală." Hristos Lumina
Lumii, cap. Lazăre, vino afară, fgm. 25. Desigur, El ar fi putut să vină pe pămînt pentru a-şi exprima
propria Sa gîndire, propriile Sale lucrări, şi de a-şi descoperi propriul Său caracter. Dar, El a venit cu
o misiune cu totul alta. El a venit ca să descopere cuvintele, gîndirea, caracterul şi lucrările Tatălui
neprihănirii. El şi-a îndeplinit această misiune cu o credincioşie desăvîrşită, asigurîndu-i astfel pe
toţi, că Dumnezeu poate fi văzut şi înţeles pur şi simplu prin contemplarea vieţii şi a învăţăturilor
Fiului Său.
"El era Cuvîntul lui Dumnezeu – gîndul lui Dumnezeu făcut auzibil." Hristos Lumina Lumii, cap.
Dumnezeu cu noi, fgm. 2. De aceea a declarat El despre misiunea Lui: "Nu crezi că Eu sunt în Tatăl,
şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu lespun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte
în Mine, El face aceste lucrări ale Lui." Ioan 14.10.
"Isus deci le-a zis: Cînd veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că nu fac
nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu." Ioan 8,28.
De aceea, trebuie să fim foarte atenţi ca să înţelegem acest aspect al misiunii lui Hristos. Adevărul,
după care Isus era expresia cea exactă a gîndirii şi a caracterului lui Dumnezeu, trebuie păstrat atît de
ferm în mintea noastră, încît indiferent cît de contradictorii ar fi prezentările asupra lui Dumnezeu,
singurele care pot fi acceptate trebuie să fie acelea care armonizează cu reprezentările lui Hristos.
Am menţionat deja contrazicerea cea aparentă între cum apare Dumnezeu în istoria Vechiului
Testament, şi cum îl descoperă Hristospe Tatăl. Mulţi cred că datoria lor ar fi de a alege una din
aceste două imagini despre Dumnezeu, dar, dacă respectăm principiul de mai sus vom vedea că
concepţia cea opusă despre Dumnezeu, pe care am obţinut-o prin înţelegerea greşită a Vechiului
Testament, trebuie lepădată. Ea trebuie lepădată fiindcă nu corespunde descoperirii lui Dumnezeu
prin Isus Hristos. Prezentarea caracterului lui Dumnezeu prin Hristos este cea mai clară, cea mai
convingătoare şi cel mai uşor de înţeles.
Cu alte cuvinte, acei care vor să ştie cum e Dumnezeu, cum se poartă faţă de păcătos şi faţă de cel
neprihănit, nu trebuie decît să se uite la Dumnezeu pe cum îl reprezintă Hristos. Orice idee care nu e
susţinută prin viaţa şi învăţăturile lui Hristos trebuie lepădată fără ezitare ca o amăgire nimicitoare.
Aceasta înseamnă, că nu putem să ne menţinem credinţa atît în vederea populară despre Dumnezeu
cît şi în reprezentarea Tatălui prin Hristos. Trebuie să lepădăm ori pe una ori pe alta. Dumnezeu este
pe deplin consistent şi De aceea şi Cuvîntul Său este consistent cu sine însuşi. El nu prezintă o
concepţie într-un loc, iar apoi o altă concepţie într-altul. Aceasta nu se poate. Fiecare cercetător al
adevărului trebuie să fie convins de acest fapt, Pentru ca prin această precauţiune să lepede orice
înclinaţie de a accepta vederi contradictorii asupra Scripturii. El va cerceta cu o sîrguinţă neobosită
pentru a găsi soluţii biblice care să aduc contrazicerile aparente în deplină armonie.
Hristos ne-a dat în Noul Testament o imagine adevărată despre Dumnezeu. Lăsaţi ca acest adevăr
să fie stabilit pentru totdeauna şi nestrămutat în mintea noastră. Atît de sigur după cum Domnul este
consistent cu Sine însuşi, tot aşa trebuie să coincidă şi prezentarea Vechiului Testament cu cea a
Noului, în ce priveşte persoana Lui. Cercetătorul nu trebuie să se dea mulţumit pînă ce nu va vedea o
armonie deplină.
Pentru a obţine această armonie, începe acolo unde adevărul este cel mai clar. Aceasta înseamnă
că punctul de plecare trebuie să fie viaţa lui Hristos – nu istoria Vechiului Testament. Timp de patru
mii de ani nici îngerii şi nici oamenii nu au înţeles descoperirea lui Dumnezeu despre Sine însuşi,
care au grăit prin toate lucrările Lui. Fiindcă nu au putut să discearnă sofistăriile lui Satana în acest
timp, El L-a trimis pe Isus Hristos ca să realizeze ceea ce era imposibil de realizat înainte. Nu era
imposibil din cauza vreunei insuficienţe din partea lui Dumnezeu, ci din cauza orbiei şi prejudecăţii a
minţilor întunecate le oamenilor, şi a vicleniei lui Satana. A provoca îndoieli, sau a născoci motive
rele este uşor de realizat, comparativ cu a apăra un caracter neprihănit.
Hristos a venit deci pentru a rezolva pentru totdeauna problema caracterului lui Dumnezeu. El a
făcut aceasta prin faptul că a adus ceeace era departe şi neclar în cea mai strînsă legătură cu neamul
omenesc. Atît de intimă este prezentarea acestei vieţi neprihănite,încît este imposibil de a nu fi
văzută pe cum este în realitate. Nimeni nu poate susţine, că Hristos nu ar fi posedat neprihănirea
absolută, în care sunt întruchipate valorile cele mai înalte şi vrednice de dorit de către toate făpturile
lui Dumnezeu, fie din ceruri sau de pe pămînt. Este imposibil de a da o dovadă mai convingătoare ca
aceasta. Hristos a realizat lucrarea pentru care a venit pe pămînt cu un succes extraordinar. Problema
caracterului lui Dumnezeu este rezolvată pentru totdeauna.
Pentru a putea aprecia deplina valoare a prezentării celei neasemuite a caracterului lui Dumnezeu
prin Hristos, trebuie să recunoaştem cît de atotcuprinzătoare aceasta a fost. re a venit Hristos pentru
a-L prezenta doar parţial pe Dumnezeu? Era aceasta oare numai o schimbare în accent? Oare L-
însărcinat Dumnezeu pe Hristos, după ce a crezut că i-a convins suficient pe oameni în Vechiul
Testament de natura Sa severă şi necompromiţătoare, ca, prin venirea Sa pe pămînt, să accentueze de
data aceasta numai însuşiirile iubirii, ale iertării şi ale milei Sale?
Mulţi adoptă această vedere ca o soluţie pentru ceea ce cred că în caz contrar ar fi o contrazicere
între soliile Vechiului şi Noului Testament, dar nu aceasta este solia Scripturilor. Ele susţin mai
degrabă că descoperirea Tatălui prin Hristos a fost atotcuprinzătoare. Nu a mai rămas nimic ce nu a
fost descoperit. Aceasta nu înseamnă că printr-un singur contact cu Mîntuitorul am putea să
înţelegem totul în legătură cu caracterul lui Dumnezeu, căci va fi nevoie de o veşnicie întreagă
pentru a vedea tot ce ne-a comunicat Hristos. Ceea ce trebuie să recunoaştem şi să acceptăm ca
adevăr este, că descoperirea lui Dumnezeu prin Hristos este complectă. De aceea stă scris: "Tot ce
trebuie, sau ce poate să ştie omul despre Dumnezeu, a fost descoperit prin viaţa şi caracterul Fiului
Său." Mărturii, vol. 8, cap. Cunoştinţa cea adevărată şi cea falsă de Dumnezeu, fgm. 25.
Această declaraţie este clară, înţelegătoare şi exactă. Ea nu permite părerea, că Hristos ar fi
descoperit doar un aspect al caracterului lui Dumnezeu, sau partea cea mai principală. Ea nu admite
susţinerea că misiunea lui Hristos ar fi creat condiţiile unei trepte mai înalte în legătură cu această
descoperire, pe cînd desfăşurările finale ar fi rezervate pentru viitor. Dimpotrivă, ea confirmă printr-
un limbaj incontestabll că Hristos a venit pentru a-L descoperi pe Dumnezeu atît de deplin, încît nu a
mai rămas nimic ce nu ar fi arătat. El nu a trecut nimic cu vederea şi nu a exclus nimic. Nu există
nici o întrebare asupra lui Dumnezeu care să nu poată fi răspunsă prin viaţa şi învăţăturile
Mîntuitorului. Această lucrare e deplină. Totul a fost desfăşurat. Tot ce a mai rămas este, ca
cercetătorul cel sîrguitor şi cu discernămînt spiritual să ajungă prin studii şi rugăciuni serioase în
posesia celui mai preţios mărgăritar. Unii vor obiecta poate, că viaţa veşnică este cel mai preţios
mărgăritar. Aşa şi este, căci adevărul acesta întăreşte acest punct, fiindcă cunoştinţa de Dumnezeu
este viaţa veşnică. "şi viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.

VIAŢA LUI HRISTOS

VECHIUL TESTAMENT
NOUL TESTAMENT

Numai în lumina care străluceşte prin viaţa lui Isus Hristos se poate
 înţelege ce a făcut Dumnezeu în trecut, şi ce va face în viitor. Orice concepţie
despre Dumnezeu care nu e sprijinită prin viaţa şi învăţăturile lui Hristos este falsă.

Hristos însuşi a declarat plinătatea descoperirii Tatălui prin El.

"Isus a luat din nou cuvîntul, şi le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, că Fiul nu poate face nimic de
la Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai." Ioan,
5,19.
Textul acesta este cheia pentru înţelegerea lucrării lui Hristos ca Cuvîntul viului Dumnezeu. Să
examinăm acest adevăr preţios cu cea mai mare exactitate.
Hristos a mărturisit că nu face nimic de la Sine. în felul acesta El a tăgăduit că ar fi făcut vreo
lucrare personală pe pămînt sau pornită de la Sine. Cu totul altfel decît oamenii, care cred că ar trebui
să facă ceva original şi născocit de ei, Hristos nu a venit decît cu o singură intenţie măreaţă, şi anume
de a împlini lucrările şi voinţa Tatălui. El nu a venit pentru a Se preamări pe Sine însuşi, ci pe
Dumnezeul cel atotputernic care L-a trimis.
De aceea, atît de sigur după cum viaţa Sa cea plină de activitate nu cuprindea nimic făcut de El sau
de la El însuşi, toate lucrările Sale erau de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Tatăl era Acela care îşi
desfăşura viaţa şi caracterul prin Fiul Său iubit. De aceea, vedem lucrările lui Dumnezeu în toate
activităţile lui Hristos, şi prin aceasta ştim exact cum procedează Tatăl faţă de supuşii Săi, fie ei
păcătoşi sau drepţi.
Aceasta o confirmă însuşi cuvintele lui Hristos: "Căci tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai." Ioan
5,19.
Mărturia pe care o dă Hristos nu se mărgineşte numai asupra cuvintelor: "Ce face Tatăl", ci: "Tot
ce face Tatăl." Adăugînd cuvîntul "tot", înseamnă că orice lucrare ar face Tatăl e inclusă aici.
Cuvîntul "tot" înseamnă plinătate nelimitată. De aceea, Hristos declară prin alte cuvinte, că orice
lucrare ar face Tatăl, o face şi Fiul întocmai, şi fără excepţie.
Cercetătorul nu trebuie să treacă cu vederea că aici mai e inclus şi cuvîntul "întocmai". Cuvîntul
acesta dă soliei Mîntuitorului un înţeles semnificativ. Este foarte important de a fi siguri, că Hristos a
făcut pe pămînt tot ce a făcut Tatăl. Dar tot atît de esenţial pentru noi este de a şti, că a acut aceasta
întocmai ca şi Tatăl. El nu a făcut doar tot ce făcea Tatăl, ci şi întocmai ca Tatăl.
De aceea, descoperirea lui Dumnezeu prin Hristos nu a fost doar complectă, ci şi facsimilă (o
copie exactă). Dacă Tatăl S-ar fi coborît în locul lui Hristos pe pămînt, tabloul ar fi fost atît de identic
încît ar fi imposibil de a vedea deosebirea. Ca o nouă încercare de a argumenta, că descoperirea lui
Dumnezeu prin Hristos nu ar fi fost complectă, se poate susţine că în decursul vieţii Sale de pe
pămînt El nu ar fi avut o cunoştinţă deplină asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Dar argumentul acesta e
adus la tăcere prin următorul verset care cuprinde însuşi declaraţia lui Hristos, din care reiese că a
avut o cunoştinţă complectă despre toate căile şi lucrările lui Dumnezeu.
"Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări şi mai mari decît acestea, ca
voi să vă minunaţi." Ioan 5,20.
Noi credem cuvintele lui Hristos, căci El este adevărul. Prin mărturia Sa ştim deci, că tot ce face
Tatăl, face şi Fiul întocmai, şi, deoarece Tatăl a descoperit Fiului Său toate căile Sale, această
descoperire trebuie să fie deplină.
O, ce deosebire este aceasta faţă de ideile cele vechi despre Dumnezeu; Orice idee după care
Dumnezeu e văzut ca un nimicitor al acelora care refuză oferta milei Sale, poate fi susţinută numai
dacă îl vedem pe Hristos făcând la fel. O, ce fortăreţe ale rătăcirii trebuie să se prăbuşească în faţa
atacului acestui adevăr pătrunzător; Cît de cu totul nouă este această structură de adevărui glorioase
şi înviorătoare asupra Tatălui, care trebuie să se ridice acum de pe ruinele acestor întărituri ale
rătăcirii;
Consideră odată teoriile cele nutrite în prezent despre Dumnezeu. El e socotit ca un Dumnezeu
care la început caută salvarea făpturilor Sale. De pe poziţia auorităţii Sale supreme, îi cheamă pe
oameni la pocăinţă şi la ascultare. El dă dovadă de răbdare în timp ce oamenii se joacă cu apelurile
Sale, dar vine timpul cînd această răbdare este epuizată. Apoi Se ridică pentru a-şi îndeplini lucrarea
"cea străină firii Lui". Cu o putere îngrozitoare, şi cu propriile Sale mîini îi stîrpeşte pe cei răsculători
de pe faţa pămîntului, dovedind astfel că nu este un Dumnezeu pe care îl poţi nesocoti. Astfel îşi
impune voinţa prin aplicarea brutală a forţei Sale nimicitoare, şi îi convinge pe oameni că ori îl vor
asculta acum,oori îi va prăpădi. Aceasta este vederea a vechilor tradiţionalişti.
Dar oare aşa procedează Dumnezeu? Este aceasta o vedere realistă despre purtarea Sa? Trebuie să
ştim neapărat răspunsul, căci, dacă nu este corectă, ea trebuie să fie o reprezentare mincinoasă despre
Dumnezeu, prin care diavolul caută să ne despartă de El şi să ne nimicească. Evident că aceasta este
vederea lumii din prezent asupra lui Dumnezeu şi a căilor Sale, aşa că, dacă acesta ar fi factorul
hotărîtor, ea ar fi adevărată. Dar, faptul că o credinţă poartă demnitatea vechimii şi acceptării din
partea majorităţii, aceasta nu o face de loc adevărată.
Mai există încă un mijloc cu totul întemeiat prin care se poate afla adevărul sau neadevărul acestor
concepţii. Această dovadă ne-o oferăviaţa lui Hristos. El a venit ca să ne arate exact cum se poartă
Dumnezeu în fiecare situaţie. De aceea, dacă această concepţie veche şi populară despreumnezeu ar
fi adevărată, atunci cu siguranţă ea ar trebui să fie sprijinită şi de Hristos, prin faptul că ar fi făcut
acelaşi lucru şi ar fi procedat la fel.
Dar unde putem găsi această comportare în viaţa Sa de pe pămînt?
Este imposibil de a o găsi, oricît am căuta. Cercetează numai fiecare cuvînt şi acţiune. Ia seamă la
toate declaraţiile Sale inspirate. Priveşte purtarea Sa faţă de acei care au lepădat apelurile finale ale
milei Sale. Iată cum i-a fost răsplătită iubirea şi îndurarea cu batjocori şi dispreţ, şi niciodată nu vei
putea găsi la El nici urma unui gînd de a face o lucrare, pe care şi-o închipuiau oamenii că aşa ar
proceda Dumnezeu. Nici prin gînd nu-I trecea de a face o lucrare în care să-şi aplice puterea Sa
măreaţă pentru nimicirea nelegiuiţilor.
Oamenii L-au considerat pe Dumnezeu de mult că ar avea două feţe: Una iertătoare şi îndurătoare,
pe care şi-o îndreaptă către ei cîtă vreme îi roagă să se îndrepte, iar cealalta asemenea trăznetului,
atunci cînd Se ridică pentru a-i nimici din cauza neascultării lor. Dar Hristos nu a descoperit nici
măcar scînteia unui asemenea dualism. în toată viaţa Sa El a jucat doar un singur rol: Numai şi numai
acela al unui Mîntuitor. Nu-L găsim niciodată ridicîndu-şi mîna pentru a nimici pe cineva. El a trăit
numai pentru a binecuvînta, a vindeca, a restabili şi a mîntui.
"Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfînt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc,
făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; ăci Dumnezeu era cu El." Faptele
Apostolilor 10,38.
"Hristos a stat în fruntea omenirii şi îmbrăcat în chip de om. Atitudinea Sa era atît de plină de
simpatie şi de iubire, încît nici cel mai sărac nu se temea de a veni la El. El se purta cu gingăşie faţă
de oricine, iar cei mai căzuţi I Se puteau apropia uşor. El umbla din casă în casă, vindecînd pe
bolnavi, hrănind pe cei flămînzi, aducînd mîngăiere celor întristaţi, liniştind pe cei încercaţi, şi
rostind pace celor descurajaţi ... El a venit ca expresia iubirii celei desăvîrşite a lui Dumnezeu, nu
pentru a nimici, a judeca şi a osîndi, ci pentru a vindeca orice caracter slab şi stricat şi a mîntui pe
bărbaţi şi femei de puterea lui Satana." Welfare Ministry, pag. 53, 54.
"El a umblat mereu numai pentru a face bine. Prin binele pe care îl făcea, prin cuvintele Sale
iubitoare şi prin faptele îndurării Sale, El a explicat oamenilor Evanghelia." idem, pag. 56.
"După cum putem cunoaşte locul pe unde curge un rîu prin linia de verdeaţă pe care o lasă înapoi,
tot aşa a putut să fie recunoscut şi Hristos prin faptele îndurării Sale care îi marcau calea pe oriunde
trecea. Sănătatea izvora oriunde îşi punea piciorul, şi bucuria îi urmape oriunde trecea. Orbii şi
surzii tresăltau de bucurie înaintea Lui. Prin cuvintele Sale deschidea izvorul vieţii celor neştiutori, şi
împărţea în abundenţă şi neîncetat din binecuvîntările Sale. Ele erau mărgăritare din grînarele
veşniciei, acordate prin Hristos, darul bogăţiei Domnului pentru oameni." idem, pag. 57.
"Domnul Hristos, strălucirea slavei Tatălui, a venit pe acest pămînt ca lumină a Lui. El a venit ca
să înfăţişeze pe Dumnezeu înaintea oamenilor, şi despre El este scris că a fost uns ‘cu Duhul Sfînt şi
cu putere’, şi ‘umbla din loc în loc şi făcea e’." Pildele Domnului, cap. în întîmpinarea Mirelui, fgm.
25.
Această declaraţie vrea să spună în realitate, că Hristos a venit pe pămînt ca să-L înfăţişeze pe
Dumnezeu înaintea oamenilor, iar apoi declară mai departe, că pentru împlinirea acestei misiuni, El
umbla din loc în loc şi făcea bine. Cît de tragic este faptul, că atît de mulţi nu au înţeles că Hristos
este descoperirea cea exactă şi deplină a Tatălui luminii. Cînd adevărul acesta va fi înţeles în
realitate, se va vedea că Dumnezeu nu s-a consacrat vreunei alte lucrări decît aceleia de a umbla din
loc în loc şi de a face bine. împreună cu Hristos El este marele Vindecător, Refăcător, Mîntuitor şi
Prietenul tuturor oamenilor. Nimicirea nu există în caracterul Său. Ei sunt nimiciţi numai atunci,
dacă se plasează singuri în afara grijei şi a sferei Sale ocrotitoare.
"Viaţa lui Hristos era plină de cuvinte şi de fapte bune, de simpatie şi de iubire." Experienţe şi
Viziuni, cap. Lucrarea lui Hristos, fgm. 5.
Aşa era. Ea nu era umplută doar în parte, ci pe deplin, aşa încît nu mai era loc pentru nimic
altceva. Adevărul declaraţiei de mai sus poate fi confirmat dacă studiăm raporturile cele inspirate
despre viaţa Lui. Un asemenea studiu nu va duce niciodată la concluzia că ar fi săvîrşit o singură
faptă nimicitoare sau răzbunătoare.
Unii vor obiecta poate, că Hristos ar fi blestemat şi ar fi nimicit smochinul cel uscat, şi că în două
rînduri i-ar fi scos pe schimbători şi negustori cu ajutorul unui bici din templu. Dar prezentarea
dovezilor bibilice ne vor arăta că uscarea smochinului nu era un act nimicitor din partea lui Hristos.
Vom vedea, că prin faptul că a permis să-i fie retrase viaţa şi ocrotirea Sa, El nu s-a purtat aici altfel
decum Se poartă faţă de orice păcătos. Vom vedea deasemenea, că succesul pe care l-a avut la
curăţirea templului, nu era datorită forţei Sale fizice personale.
Acestea sunt singurele întîmplări care pot fi prezentate ca o excepţie de la linia obişnuită a lucrării
lui Hristos. După c fi arătat că acestea nu reprezintă în realitate nici o excepţie, vom recunoaşte că
Hristos a făcut în tot timpul umblării Sale de pe pămînt numai bine. El a venit doar ca Mîntuitor.
"Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită
prin El." Ioan 3,17.
Aceasta este solia cea măreaţă şi îmbucurătoare a vieţii lui Hristos. Ea mărturiseşte că dealungul
tuturor veacurilor înainte de venirea Saoamenii au avut o concepţie foarte desfigurată despre
caracterul lui Dumnezeu. Hristos a venit pentru a înlătura această amăgire, şi, împlinind calea şi
lucrările Tatălui, El a declarat: "Aceasta este concepţia cea adevărată despre Tatăl Meu. Aceasta
trebuie s-o credeţi despre caracterul şi lucrările Sale."
Unii vor crede poate în acest loc, că dacă vor accepta viaţa lui Hristos ca imaginea cea deplină şi
complectă despre Dumnezeu, atunci cum să înţeleagă vreodată lucrările lui Dumnezeu din Vechiul
Testament?
Toţi aceştia să fie încurajaţi ca prin credinţă să apuce cu putere cuvintele lui Hristos. Isus a zis, că
a venit ca să împlinească lucrările Tatălui. El a zis, că cine îl vede pe El, îl vede pe Tatăl. De aceea,
credinţa în aceste cuvinte ne asigură că imaginea pe care a dat-o Hristos despre Tatăl este adevărul
cel curat asupra Lui. Credinţa ne mîngăie şi ne fericeşte deci cu gîndul, că trebuie să existe o
interpretare mai bună şi mai frumoasă a textelor din Vechiul Testament ca cea folosită pînă acum.
Astfel ne vom întoarce la studiul evenimentelor petrecute înainte de prima venire a Cuvîntului lui
Dumnezeu cu o dorinţă arzătoare.
Mai tîrziu, vom examina mai multe evenimente importante din această perioadă. Spre surpriza cea
fericită a multora dintre cititorii noştri, şi aş dori să fie pentru toţi, se va vedea că Dumnezeu este
numai şi numai un Mîntuitor.

Capitolul 15
Îndemnat de a nimici

Dumnezeu a acordat prin viaţa şi învăţăturile lui Hristos mijloacele cele mai depline şi hotărîtoare
prin care pot fi puse la încercare toate teoriile asupra Lui. Prin aceste mijloace pot fi deosebite cu
exactitate toate interpretările asupra purtării lui Dumnezeu, pentru a constata dacă sunt adevărate sau
nu. în felul acesta, de exemplu, ideea, că Dumnezeu i-ar nimici pe dispreţuitorii Săi, este dovedită
drept eretică.
Dacă credinţa poate să apuce principiul după care Hristos este expresia cea desăvîrşită şi
neschimbătoare a tot ce este Dumnezeu, atunci s-a aşezat o temelie sigură pentru revizuirea
interpretării tradiţionale a evenimentelor din Vechiul Testament. Atunci încrederea în adevărul, după
care există o altă versiune asupra lucrării reale a lui Dumnezeu în situaţiile teribile respective a fost
stabilită.
Pentru a întări această încredere şi aşteptare, vrem să mai studiăm cîteva declaraţii ale lui Hristos.
Cînd în timpul umblării Sale de pe pămînt El nu a arătat nici o înclinaţie de a-şi ridica mîinile pentru
a pedepsi şi a nimici, aceasta nu a fost din cauza faptului că nu ar fi avut ocazia, sau că I-ar fi lipsit
puterea. Evident, că El avea puterea, ceee ce se poate vedea prin vindecările Sale minunate, prin
porunca cu care a oprit furtuna, şi prin capacitatea Lui de a îmblînzi pe cei demonizaţi.
Nu I-au lipsit ocaziile pentru a pedepsi şi nimici, căci era mereu confruntat cu acei care nesocoteau
oferta mîntuirii Sale, nu doar prin refuzul de a-L asculta, ci şi prin faptul că se răsculau făţiş
împotriva Lui.
Mai mult decît atît, El a fost chiar şi îndemnat să-şi ridice mîinile şi să ploaie foc din cer asupra
acelora care se ridicau împotriva Lui.
"Cînd s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus şi-a îndreptat faţa hotărît să meargă la
Ierusalim.
A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al Samaritenilor, ca să-I pregătească
un loc de găzduit.
Dar ei nu L-au primit, pentrucă Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov şi
Ioan, cînd au văzut lucrul acesta, au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i
mistuie, cum a făcut Ilie?
Isus S-a întors spre ei, i-a certat, şi le-a zis: Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi;
Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască. şi au plecat într-
alt sat." Luca 9,51-56.
Samaritenii nici nu ar fi putut să aducă o insultă mai mare împotriva Fiului omului. Oferta
ospitalităţii faţă de străini este socotită în Orient ca o datorie generală, iar refuzarea ei e socotită ca
cea mai dispreţuitoare lepădare. Dacă, din punct de vedere omenesc există un păcat care trebuie
pedepsit pentru a sluji tuturor ca semn de avertizare, atunci acesta desigur era un caz.
"Iacov şi Ioan, trimişii lui Hristos, se simţeau adînc jigniţi de insulta adusă Domnului lor. Ei erau
plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat aşa de aspru de către Samaritenii pe care îi onora
cu prezenţa Sa. Nu de mult ei fuseseră cu El pe muntele schimbării la faţă şi îl văzuseră glorificat de
Dumnezeu şi onorat de Moise şi Ilie. Această făţişă dezonoare din partea Samaritenilor nu trebuia,
gîndeau ei, să rămînă fără o pedeapsă exemplară.
Venind la Hristos, I-au raportat cuvinetele oamenilor spunîndu-I că au refuzat pînă şi a-L găzdui
peste noapte. Ei socoteau că I S-a făcut un rău deosebit de mare, şi văzînd în depărtare Muntele
Carmel, unde Ilie omorîse pe profeţii mincinoşi, au spus: ‘Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer
şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?"‘ Hristos Lumina Lumii, cap. Ultima călătorie din Galileea, fgm. 8,
9.
Aceşti bărbaţi erau familiarizaţi cu istoria Vechiului Testament, şi credeau că ar înţelege foarte
bine modul în care a procedat Dumnezeu cu împotriviri similare în trecut. De aceea, ei credeau că ar
cere lui Hristos tocmai ceea ce erau siguri că şi Dumnezeu ar fi făcut în aceste împrejurări. Această
neînţelegere a caracterului lui Dumnezeu a fost cauza aşteptării consimţămîntului din partea lui
Hristos.
Asemenea milioanelor de pînă atunci şi de atunci încoace, şi aceşti bărbaţi şi-au avut concepţia lor
despre Dumnezeu şi împărăţia Lui care nu e deosebea de loc de stăpînitorii pămînteşti şi de
împărăţiile lor. Din această cauză aşteptau ca Hristos să stabilească o împărăţie cu ajutorul forţei şi a
constrîngerii. Această idee era atît de înrădăcinată în ei, încît eforturile lui Hristos de a-i îndrepta se
dovediseră mai întîi drept neroditoare. Ei au venit la sărăbătorirea Paştelui din urmă fără de a fi
pregătiţi pentru lepădarea lui Hristos, cununa cea de spini şi răstignirea Mîntuitorului.
Cu scopul de a înţelege această întîmplare cu Samaritenii, este necesar de a recunoaşte, că
apostolii aveau o concepţie foarte greşită asupra caracterului lui Dumnezeu, şi că cererea pe care au
adresat-olui Isus se potrivea cu această idee rătăcită. Ei îl priveau pe Dumnezeu ca pe o Fiinţă
supremă, judecătoare şi nimicitoare, care nu ar lăsa să treacă nici o ocazie fără să-şi apere autoritatea
prin intimidarea nelegiuiţilor.
Ei credeau că Hristos ar merge la Ierusalim pentru a fi încoronat ca împărat. Deci, dacă a existat
vreodată un timp în care oamenii aveau nevoie de o lecţie de avertizare în faţa primejdiei de a refuza
onoarea Aceluia care are drept la ea, atunci acesta era momentul, credeau ei. Cîteva vieţi sacrificate
acum, ar salva nenumărate vieţi mai tîrziu.
Dacă ucenicii ar fi avut dreptate în aprecierea caracterului lui Dumnezeu, dacă ceea ce erau
convinşi că ar fi înţeles referitor la lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Testament ar fi fost realitatea,
atunci, – fiindcă Hristos nu a făcut decît ce a făcut şi Tatăl, şi întocmai ca Tatăl, – El ar fi chemat
chiar în locul şi în clipa aceea foc din cer. Aceasta ar fi fost pentru Hristos o ocaiie excepţională
pentru a demonstra caracterul lui Dumnezeu ca un executor al acelora care se ridică împotriva Lui.
Hristos nu ar fi lăsat o ocazie atît de favorabilă să treacă nefolosită pentru a dovedi acest aspect al
purtării lui Dumnezeu.
Dar lui Hristos nici nu I-a trecut prin gînd să facă aşa ceva. "Mare le-a fost mirarea văzînd că pe
Isus îl durea cuvintele lor şi uimirea a crescut şi mai mult la cuvintele de mustrare pe care le-a auzit:
‘Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci
să le mîntuiască. şi a mers într-alt sat."‘ idem.
Hristos nu a folosit această ocazie pentru a-L descoperi pe Tatăl ca un executor, fiindcă caracterul
lui Dumnezeu nu este de aşa fel. Dar aceasta nu înseamnă că a neglijat să-L descopere pe Tatăl. Nici
gînd de aşa ceva. Dimpotrivă, aceasta era o ocazie de aur în acest sens, şi a folosit-o pe deplin.
El i-a informat pe ucenicii Săi, că procedeul pe care I l-au propus ei, izvora dintr-un spirit străin de
El şi străin de Tatăl. Un asemenea spirit cu roadele lui, fiindcă nu se găsea în natura cea divină, îşi
avea originea în inima lui Satana. Era calea vrăjmaşului de a-i nimici pe acei care nu voiau să-i
slujească, iar nicidecum calea lui Dumnezeu.
După ce i-a lămurit, că nu are nimic de a face cu acest spirit, Hristos le-a repetat scopul misiunii
Sale pentru care a venit în această lume. Trebuie să luăm bine seamă la ceea ce a spus, ca să nu citim
din cuvintele Lui ceea ce nu a spus. El a declarat clar că: "Fiul omului a venit nu ca să piardă
sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască."
El nu a zis: "Fiul omului a venit ca să mîntuiască pe toţi acei care vor să fie mîntuiţi, iar pe ceilalţi
să-i piardă."
Dar tocmai aşa s-ar fi exprimat Hristos, dacă vederea generală asupra căilor lui Dumnezeu ar fi
corectă. Mai departe, El ar fi trebuit să demonstreze adevărul cuvintelor Sale prin nimicirea tuturor
Samarite-nilor care s-au hotărît definitiv împotriva Lui. Dar El nici nu a rostit măcar asemenea
cuvinte, şi nici nu a săvîrşit asemenea acţiuni.
În loc de aceasta, El a zis clar: "Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor ..."
Adeseori oamenii au început o lucrare cu cele mai bune intenţii şi bazată pe principiile lor cele mai
nobile, doar pentru a constata în sfîrşit că trebuiau să întîmpine complicaţiuni neaşteptate. Prea des ei
îşi compromitează apoi principiile şi îşi schimbă planurile pentru a se conforma situaţiei celei noi şi
neaşteptate.
Dar cu Dumnezeu situaţia este alta. El este de la bun început conştient de orice dificultate care se
desvoltă. Fiind pe deplin conştient de acest fapt, El prezintă calea pe care o urmăreşte. Apoi Se ţine
cu o consistenţă nestrămutată de principiile Sale stabilite. Nici o presiune, indiferent cît de mare, nu-
L poate abate de pe această cale.
 Cînd Hristos a zis, că nu a venit ca să piardă sufletele oamenilor, putem să fim siguri de
valabilitatea cea deplină a cuvintelor Sale. De aceea putem să ştim, că nu a nimicit pe nimeni la
venirea Sa. Mai departe, deoarece El a făcut numai ceea ce face şi Tatăl, de aici putem să ştim că nici
Tatăl nu vine ca să ne nimicească. Hristos a venit numai ca să ne mîntuiască. Tot aşa, şi Tatăl vine
numai şi numai ca Mîntuitor.
"Constrîngerea oamenilor, de a-L primi nu face parte din misiunea lui Hristos. Numai Satana şi
oamenii stăpîniţi de duhul lui caută să constrîngă conştiinţa. Sub pretenţia rîvnei pentru dreptate,
oamenii întovărăşiţi cu îngerii răi aduc suferinţă asupra semenilor lor, pentru a-i converti la ideile lor
religioase; dar Hristos Se arată totdeauna plin de îndurare, căutînd totdeauna să cîştige prin
descoperirea iubirii Sale. El nu poate să îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu
făcut pe jumătate; dar doreşte numai serviciu de bunăvoie, predarea de bunăvoie a inimii sub
îndemnul iubirii. Nu poate fi mai puternică dovadă că avem duhul lui Satana decît dispoziţia de a
răni şi a distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează contrariu de cum sunt ideile
noastre." idem, fgm. 10.
Samaritenii nu au apreciat lucrarea lui Hristos şi evident că au lucrat contrariu ideilor Sale. Dacă
Hristos ar fi manifestat fie şi cea mai slabă înclinaţie de a-i lovi sau distruge, El ar fi dat dovada cea
mai evidentă a spiritului lui Satana. Dar, fiindcă nu era stăpînit de acest spirit, El nu a arătat nici o
înclinaţie în acest sens.
Dacă aplicăm aceste principii asupra lucrărilor Tatălui, trebuie să menţinem aceleaşi concluzii. Să
verificăm deci vederea populară despre caracterul lui Dumnezeu.
Este adevărat că locuitorii Sodomei şi Gomorei nu au apreciat lucrările lui Dumnezeu, şi evident
că au lucrat contrariu ideilor Sale. Cu cît trăiau mai mult, cu atît mai mare creştea apostazia lor. Tot
în acelaşi timp ei au rezistat deliberat şi încăpăţînat oricărui ajutor din partea luiDumnezeu, care
căuta să-i cîştige pentru aprecierea lucrărilor Sale şi să trăiască în de acord cu ideile Sale. Drept
urmare a acestui fapt, teologia populară declară prin urmare că Dumnezeu i-a nimicit printr-un foc
din cer. în lumina declaraţiei de mai sus, dacă aceasta ar fi adevărat, atunci Dumenezeu a dat tuturor
dovada cea mai convingătoare că a fost cuprins de spiritul lui Satana.
Nici nu există vreo altă concluzie pe care o putem trage de aici. Singura cale de a tăgădui aceasta
este de a dovedi declaraţia de mai sus drept falsă, dar aceasta iarăşi nu se poate, fiindcă este Cuvîntul
inspiraţiei lui Dumnezeu care o spune.
Dacă implicaţiile credinţei populare sunt expuse în felul acesta, este evident că avem nevoie de o
cercetare bazată pe informaţii mai bune şi mai spirituale asupra purtării lui Dumnezeu în legătură cu
situaţia distrugerii respective. Fără îndoială, că Dumnezeu nu posedă spiritul lui Satana. De aceea
este la fel de sigur, că El nici nu pedepseşte şi nici nu nimiceşte pe acei care nu-I apreciază lucrarea
şi lucrează contrariu ideilor Sale.
Poziţia lui Hristos faţă de apostoli în legătură cu Samaritenii este o descoperire preţioasă asupra
refuzului Său cel categoric de a Se lăsa implicat în vreo lucrare de pedepsire şi de nimicire oarecare.
El murit cît se poate de clar, că cu aşa ceva nu a avut nimic de a face, şi prin urmare nici Tatăl Său
din ceruri. Viaţa lui Hristos tăgăduieşte pe deplin ideea, că Dumnezeu ar nimici dintr-un motiv
anume.
Desigur, există cele două cazuri menţionate în capitolul precedent care la prima vedere par să dea
impresia, ca şi cum Hristos şi-ar fi întins mîna pentru a nimici prin forţă. Aceste două întîmplări sunt:
blestemarea smochinului şi curăţirea templului.
Să studiăm mai întîi ce s-a întîmplat cu smochinul.
Acest eveniment s-a petrecut foarte tîrziu în lucrarea lui Hristos. Doar cu puţine zile înainte de
Paştele din urmă, El a intrat călare şi triumfător în Ierusalim. Această faptă era ultimul Său apel către
conducătorii iudei, iar lepădarea Lui i-a plasat în afara oricărei speranţe de a putea fi liberaţi.
El şi-a petrecut noaptea în Betania şi în dimineaţa următoare s-a întors în Templu. "În drum a
trecut pe lîngă o livadă de smochini. îi era foame şi a zărit de departe un smochin care avea frunze şi
a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decît frunze căci nu era
‘vremea smochinilor’.
Nu era încă vremea smochinilor coapte, afară de anumite localităţi; şi despre unele podişuri din
jurul Ierusalimului se putea spune drept ‘n-a venit încă vremea smochinilor’. Dar în livada la care a
venit Isus, un pom părea să fie înaintea tuturor celorlalţi. El era deja acoperit cu frunze. Specificul
smochinului este că înainte de apariţia frunzelor să apară fructele. De aceea acest pom plin de frunze
promitea şi fructecoapte. Dar înfăţişarea lui era înşelătoare. Cercetîndu-i ramurile de la cel mai de jos
pînă la lăstarii din vîrf, Isus ‘n-a găsit decît frunze’. El era numai un frunziş bogat şi nimic mai mult.
Hristos l-a blestemat să se usuce. ‘În veac să nu mai mănînce nimeni din tine’, a zis El. A doua zi
demineaţa, pe cînd Mîntuitorul şi ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile blestemate şi
frunzişul ofilit le-au atras atenţia: ‘Învăţătorule’, a zis Petru, ‘uite că smochinul pe care l-ai blestemat
s-a uscat’." Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, fgm. 6, 7, 8.
"Isus s-a uitat către pomul pretenţios dar fără roade, şi zăbovind de întristare a pronunţat cuvintele
blestemului. Sub blestemul unui Dumnezeu ofensat, smochinul s-a uscat. Dumnezeu să-l ajute pe
poporul Său să aplice această nvăţătură cît mai are timp." Review and Herald, 25 februarie, 1902.
Cuvintele semnificative din aceste declaraţii sunt: "Hristos l-a blestemat să se usuce", şi "sub
blestemul unui Dumnezeu ofensat".
Acum stai în loc şi gîndeşte-te, ce fel de imagine ţi se imprimă prin aceste cuvinte. în mod practic,
majoritatea va constata următoarele: Spiritul lepădării şi al apostaziei continue care era alegerea
copiilor lui Israel, L-a ofensat şi L-a indignat pe Dumnezeu, şi plin de mînie şi de furie s-a apucat să-
i judece. în felul acesta a blestamat smochinul, al cărui frunziş pretenţios era un simbol pentru
ipocrizia Iudeilor. Această acţiune de blestem e văzută ca o lovitură de moarte din partea lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu apare ca şi cum ar fi hotărît mai întîi soarta pomului, pentru
a aduce apoi pedeapsa asupra lui.
După ce am urmărit această întîmplare pînă aici, vrem să mai privim una. De data aceasta vrem să
folosim aceste cuvinte pentru a descrie acţiunile unui vrăjitor. El rosteşte potriva unui individ
blestemul de a se usca, şi prin blestemul vrăjitorului cel înfuriat el se prăpădeşte şi moare. Aceasta se
întîmplă mereu şi mereu în ţările cele întunecate ale păgînismului. în ţinuturile australienilor
băştinaşi, blestemul e transmis prin arătarea unui os. Victima înspre care e îndreptat osul moare
negreşit. După ce vrăjitorul a decretat moartea victimei sale, el îşi exercitează puterea pentru a aplica
blestemul morţii asupra celui blestemat.
Poate cu excepţia unor anumite detalii, nu există nici o deosebire între aceste două imagini. Unii
vor susţine că ar fi o mare deosebire, indicînd asupra neprihănirii lui Dumnezeu în comparaţie cu
răutatea păcătosului, în cazul acesta în contrast cu caracterul vrăjitorului. Aceasta înseamnă a susţine,
că neprihănirea lui Dumnezeu ar sfinţi acţiunile Sale, ceea ce răutatea vrăjitorului nu ar putea s-o
facă prin aceleaşi acţiuni săvîrşite de el.
Dar un caracter bun produce fapte bune. El nu poate sfinţi nişte fapte rele. în acest punct sunt
înşelaţi mii de suflete printr-o filozofie falsă.Cînd această negură va fi dată laoparte, şi acţiunile
vrăjitorului sunt comparate cu cele atribuite lui Dumnezeu, ca în exemplul de mai sus, atunci se va
vedea că nu există nici o deosebire între ele.
Scripturile accentuează că căile lui Dumnezeu sunt diferite de căile oamenilor, şi prin urmare cu
atît mai mult de căile vrăjitorilor. De aceea trebuie să pătrundem mai adînc în ceea ce a făcut Hristos
în realitate cu smochinul, căci nu ne putem da mulţumiţi cu o vedere populară.
În Cuvîntul lui Dumnezeu vom găsi o vedere cu totul diferită despre această întîmplare spre
deosebire cu cea tradiţională.
Ucenicii, deşi au aşteptat aceasta de la Hristos, au fost totuşi surprinşi. "Faptul că Hristos
blestemase smochinul umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul deosebit de
deprinderile şi lucrările Lui. Adesea îl auzise spunînd că El n-a venit să condamne lumea, ci ca
lumea să fie mîntuită prin El. îşi aminteau cuvintele: ‘Fiul omului nu a venit ca să piardă sufletele
oamenilor, ci să le mîntuiască.’ (Luca 9,56.) Minunile Lui fuseseră săvîrşite ca să refacă, nu să
distrugă. Ucenicii îl cunoscuseră numai ca Vindecător, Restaurator. Faptul acesta era deosebit. Care
era scopul Lui? s-au întrebat ei." Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, fgm. 9.
Ei încă nu erau în stare să înţeleagă atunci toate lucrurile. Această lumină avea să le lumineze mai
tîrziu, dar noi suntem binecuvîntaţi cu mai multe cuvinte inspirate decît ei, aşa încît nu avem nici o
scuză dacă rămînem în necunoştinţă. Adevărul privin lucrarea lui Hristos e descris prin următoarea
declaraţie.
"Lui Dumnezeu ‘Îi place îndurarea’. ‘Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea
păcătosului.’ (Mica 7,18; Ezechiel 33,11.) Pentru El lucrarea de nimicire şi rostirea de judecăţi este
‘o lucrare străină’. (Isaia 28,21.) Dar El ridică vălul viitorului cu îndurare şi iubire ssi descoperă
oamenilor urmările unei vieţi păcătoase.
Blestemarea smochinului a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalîndu-şi frunzişul
pretenţios chiar în faţa lui Hristos, era un simbol al naţiunii iudaice. Mîntuitorul dorea să lămurească
ucenicilor cauza şi siguranţa blestemării lui Israel. Pentru scopul acesta El înzestrase pomul cu
însuşiiri morale şi l-a făcut exponentul adevărului divin. Iudeii erau deosebiţi de toate naţiunile
celelalte, susţinînd că sunt supuşi lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizaţi de El şi pretindeau
îndreptăţire mai presus de orice alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume şi a dorinţei de
cîştig. Se lăudau cu cunoştinţele lor, dar erau plini de făţărnicie. Ca şi pomul neroditor, ei întindeau
departe ramurile lor pretenţioase, bogate la înfăţişare şi frumoase la privire, dar nu aveau decît
frunze. Religia Iudeilor cu templul ei măreţ, cu altarele ei sfinte, cu preoţii ei împodobiţi cu mitră şi
ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frmoasă la înfăţişare, dar umilinţa, iubirea şi mila
lipseau. Toţi pomii din livadă erau lpsiţi de rod; dar pomii neînfrunziţi nu deşteptau nici o nădejde şi
nu pricinuiau nici o dezamăgire. Prin pomii aceştia erau reprezentate neamurile. şi ei erau lipsiţi de
evlavie ca şi Iudeii; dar ei nu susţineau că servesc pe Dumnezeu. Ei nu aveau pretenţii îngîmfate de
bunătate. Erau orbi faţă de lucrările şi căile lui Dumnezeu. Pentru ei nu era încă timpul smochinelor.
Ei încă aşteptau o zi care să le aducă lumină şi nădejde. Iudeii, care primiseră binecuvîntări mai mari
de la Dmmnezeu, erau răspunzători pentru abuzul de aceste daruri. Privilegiile, cu e se lăudau,
sporeau numai vinovăţia lor.
Isus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel El venise la Israel fămînzind ca să
găsească în el roadele dreptăţii. El revărsase asupra lor darurile Sale ca să poată aduce roadă pentru
binecuvîntarea lumii. Lor li se dăduse orice ocazie şi privilegiu şi în schimb căuta simpatia şi
colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă, zel pentru
Dumnezeu şi o adîncă alipire a sufletului pentru salvarea semenilor lor. Dacă ei ar fi ţinut Legea lui
Dumnezeu, ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea faţă de
Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngîmfare şi mulţumire de sine. Ei şi-au atras ruina pentrucă
au refuzat să slujească altora. Comorile de adevăr, încredinţate de Dumnezeu, nu le dădeau lumii. în
pomul uscat ei ar fi putut să citească atît păcatul cît şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului
Mîntuitorului, stătea ofilit şi bătut de vînt; uscat din rădăcini, smochinul arăta ce avea să fie poporul
iudeu cînd harul lui Dumnezeu se va fi retras de le ei. Refuzînd să dea binecuvîntarea, ei nu aveau s-
o mai primească: ‘O, Israele’, zice Domnul, ‘singur te-ai nimicit.’ (Osea 13,9.)" idem, fgm. 10-13.
Există aici cîteva propoziţii principale, care lămuresc acţiunile lui Hristos. "Pomul acesta neroditor
... era un simbol al naţiunii iudaice. Mîntuitorul dorea să lămurească ucenicilor cauza şi siguranţa
blestemării lui Israel ... în pomul uscat ei ar fi putut să citească atît păcatul cît şi pedeapsa lui ...
smochinul arăta ce avea să fie poporul iudeu cînd harul lui Dumnezeu se va fi retras de la ei."
În felul acesta acţiunea lui Hristos era o profeţie. El a declarat astfel de dinainte, ce avea să se
întîmple cu naţiunea iudaică. Pentru ca profeţia să fie exactă, Hristos trebuia să procedeze cu
smochinul întocmai cum avea să procedeze mai tîrziu cu Ierusalimul. Orice profeţie inexactă este
nefolositoare.
Este un principiu cunoscut că nici o profeţie nu este înţeleasă pe deplin pînă ce nu e împlinită. Isus
a indicat aceasta prin versetul: "şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întîmple, Pentru ca
atunci cînd se vor întîmpla, să credeţi." Ioan 14,29.
 picture:
Isus ştia că pomul acesta, care pe din afară arăta atît de frumos, era în realitate bolnav de
moarte.

Un studiu detaliat asupra istoriei interpretării profetice clarifică exact ce a vrut să spună Hristos
prin aceste cuvinte. Cu cît mai depărtată era împlinirea profeţiei asupra viitorului, cu atît mai puţin
înţelegeau copiii lui Dumnezeu din ea. în zilele ce au urmat bisericii apostolice, de exemplu, creştinii
au înţeles ridicarea şi căderea a celor patru împărăţii mondiale, au aşteptat descompunerea împărăţiei
Romane în zece diviziuni, dar nu au înţeles însemnătatea celor 1260 de zile, chipul fiarei, sau
războiul Armaghedon. Tot aşa, în timp ce Luther, Knox şi contemporanii lor au înţeles că cornul cel
mic era papalitatea, ei nu au putut să vadă ce avea să se întîmple mai tîrziu. Dar după ce perioada
dominaţiei papale se apropia de sfîrşit, cercetătorii Bibliei atît din Lumea Nouă cît şi din Lumea
Veche au putut să afle chiar şi anul în care trebuia să se împlinească, şi au prezis-o de dinainte.
Imediat li s-a atras apoi atenţia asupra profeţiei din Daniel 8,14, dar abia după marea decepţie au
înţeles ei natura chipului fiarei.
Deoarece nici o profeţie nu e înţeleasă pe deplin pînă ce nu e împlinită, – acesta este un principiu
dovedit – totuşi avem un avantaj evident fiindcă suntem binecuvîntaţi atît cu profeţia cît şi cu
împlinirea parabolei asupra smochinului cel blestemat. Hristos a rostit această profeţie cu puţin
înainte de răstignirea Lui, şi s-a împlinit la nimicirea Ierusalimului în anul 70 după Cr.
Ceea ce s-a întîmplat la împlinirea profeţiei este foarte clar. După cum am citat deja din Tragedia
veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, nu Dumnezeu a decretat felul de pedeapsă care avea să-i
lovească pe Iudei. Dimpotrivă, El a acceptat cererile lor insistente de a-i lăsa în seama lor doar cu
mare întristare şi reţinere. Astfel ei au fost expuşi puterii distrugătoare celei mai ameninţătoare. în
cazul acesta puterea nimicitoare venea din partea Romanilor înfuriaţi, care, fiindcă nu mai erau
înfrînaţi de Dumnezeu, au putut să se răzbune asupra capetelor neocrotite ale Iudeilor.
Pentru a putea descoperi prin profeţie ce avea să facă Dumnezeu la împlinirea ei, El trebuia să facă
acelaşi lucru şi în profeţie. De aceea, Hristos şi-a retras doar pur şi simplu prezenţa Sa de la smochin,
şi l-a lăsat expus tuturor plăgilor, stricăciunilor şi puterilor nimicitoare din jurul său, care aşteptau
doar să-l lovească. Poatecă unii vor zice, că Hristos a făcut să vină o putere nimicitoare asupra
smochinului, pentru a sluji scopurilor Sale.
Numai acei care nu-şi dau seamă că cu tot ce ne înconjoară suntem pîndiţi de o mie de primejdii
nevăzute în fiecare clipă şi zi, pot să adopte o asemenea vedere. Nu contează, că de unde îşi retrage
Dumnezeu puterea Sa ocrotitoare; nimicirea oricum ar veni într-o formă sau alta. Dacă am fi mai
conştienţi de acest lucru, am avea un spirit cu mult mai recunoscător şi mai dependent faţă de El.
În cazul acesta, atacul venise asupra rădăcinilor pomului, căci Sfînta Scriptură spune clar:
"Dimineaţa, cănd treceau pe lîngă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini." Marcu 11,20.
Bagă de seamă, că abia în ziua următoare s-au dat pe faţă efectele retragerii a prezenţei ocrotitoare
şi întreţinătoare divine, căci dacă Domnul ar fi lovit smochinul cu puterea Sa directă, după cum
presupun cei mai mulţi, el s-ar fi uscat imediat, chiar în aceeaşi clipă. Dar nu s-a întîmplat astfel.
(Aceste adevăruri măreţe pot fi studiate în detaliu din Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 1-4, de
LeRoy Edwind Froom, Review and Herald Publishing Association, Washington D.C. 1950.)
Argumentul, că împlinirea profeţiei lămureşte profeţia ca atare, nu înseamnă că profeţia ar fi cu
totul întunecată înainte de împlinirea ei, căci comentariile din Hristos Lumina Lumii, care explică
profeţia în detaliu, declară în mod clar că "... smochinul arăta ce avea să fie poporul iudeu cînd harul
lui Dumnezeu se va fi retras de la ei".
În felul acesta, acei care sapă mai adînc, sunt convinşi că Hristos nu a lovit smochinul mai mult
decît i-a lovit pe Iudei la distrugerea Ierusalimului, la împlinirea profeţiei. Astfel, exemplul acesta nu
mai poate fi luat ca o dovadă pentru a arăta că Hristos ar fi folosit forţa sau că S-ar fi angajat într-o
acţiune distrugătoare.
Să examinăm acum întîmplarea cînd Hristos i-a scos pe schimbătorii şi negustorii din curtea
templului. şi aici se pare la prima vedere ca şi cum Isus i-ar fi scos cu forţa, dar un studiu detaliat va
descoperi cu totul altceva.
Iată raportul biblic asupra acestui caz:
"Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus s-a suit la Ierusalim.
În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezînd jos.
A făcut un bici de ştreanguri, şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat
banii schimbătorilor, şi le-a răsturnat mesele.
şi a zis celor ce vindeau porumbei: Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă
de negustorie.
Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: Rîvna pentru casa Ta Mă mănîncă pe Mine." Ioan
2,13-17.
Înclinaţia cea firească a omului este de a interpreta cuvintele: "I-a scos pe toţi afară", la fel cum s-
ar înţelege descrierea purtării omeneşti. Nici nu putem să facem o greşeală mai mare ca aceasta, căci
căile lui Dumnezeu, după cum ne sunt descoperite prin viaţa lui Hristos, sunt nespus de diferite de
căile oamenilor. Hristos i-a scos, aceasta este adevărat, dar nu după cum i-ar scoate omul prin
aplicarea puterii fizice a forţei constrîngătoare. Să ne aducem mereu aminte că "Puterea
constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura
aceasta." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5.
De aceea, puterea constrîngătoare sau folosirea forţei fizice pentru a impune ascultarea nu se
găseşte sub conducerea lui Dumnezeu. Deoarece Hristos se afla atît de deplin sub cîrmuirea lui
Dumnezeu, încît se poate spune că era expresia cea desăvîrşită a acestei cîrmuiri, El nu a folosit
niciodată forţa constrîngătoare pentru a impune asculta-rea. Hristos nu i-a scos deci pe schimbători
după cum i-ar fi scos alţii. El nu i-a scos prin folosirea puterii fizice.
Dacă vom medita puţin asupra următorului fapt, vom vedea cît de imposibil ar fi putut s-o încerce
prin puterea constrîngătoare. El era doar unul singur în faţa unei gloate uriaşe de împotrivitori şireţi
şi împietriţi. Numărul lor exact nu ne este descoperit, dar probabil au fost vreo sută sau mai mulţi. în
timp ce numărul lor nu ni s-a descoprit, totuşi caracterele lor ne sunt descoperite. Sufletele acestor
bărbaţi deveniseră împietrite din pricina subjugării nemiloase a semenilor lor. Ei nu se temeau de nici
un om de pe pămînt, şi nu ar fi lăsat să treacă nici o ocazie fără de a recurge la puterea constrîngerii
pentru a-şi apăra bogăţiile agonisite. Dacă Hristos ar fi încercat să-i scoată prin puterea fizică,
aceasta ar fi fost o intreprindere îndrăzneaţă dar totuşi sortită eşecului.
Atunci cum a făcut-o?
Hristos a stat în ziua aceea înaintea lor ca Judecătorul cel drept şi etern. Aceşti bărbaţi ştiau că le
citea tainele vieţii lor atît de bine ascunse. Ei erau conştienţi că ochii Lui pătrundeau hainele pretinsei
lor neprihăniri cu care căutau a-şi acoperi boala păcatului.
Păcătosul nu poate să reziste acestei priviri. El este cuprins numai de o singură dorinţă înfocată. Cu
o groază disperată el fuge dinaintea Celui Neprihănit. Aşa au făcut-o bărbaţii din curtea templului, şi
tot aşa o vor face nelegiuiţii cînd Mîntuitorul Se va reîntoarce pe pămînt la a doua Sa venire. în
sfîrşit, ei o vor mai face încă odată, cînd în ziua cea din urmă vor sta în faţa Judecătorului cerului şi
al întregului pămînt.
Adevărul acesta este exprimat prin următoarele cuvinte:
"Şi pentru ce au fugit preoţii din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să
plece, era Fiul unui teslar, un galileean sărac, fără titluri şi fără putere pămîntească. De ce nu I s-au
împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit cîştigul adunat cu atîta nelegiuire şi au fugit la porunca Unuia a
cărui înfăţişare era atît de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfăţişarea şi în tonul glasului Lui era ceva
căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Cînd s-a auzit porunca şi-au dat seama ca niciodată mai
inte că sunt cu adevărat făţarnici şi hoţi. Cînd Dumnezeirea a izbucnit prin corpul omenesc, nu au
văzut numai indignare pe faţa lui Hristos, dar şi-au dat seama şi ce însemnau cuvintele Lui. Ei se
simţeau ca în faţa tronului veşnicului Judecător, cu sentinţa hotărîtă atît pentru viaţa aceasta, cît şi
pentru cea viitoare." Hristos Lumina Lumii, cap. în TemplulSău, fgm. 19, 20.
Ceea ce i-a fugărit dinaintea lui Hristos era puterea cea îngrozitoare a unei condamnări
zdrobitoare. Ei n-au putut-o suporta. Nici un om nu o poate suporta. Ei totdeauna vor fugi loviţi de
groază din faţa Judecă-torului atotputernic al pămîntului. Dumnezeu nu trebuie a-şi ridica nici măcar
un singur deget al puterii Sale fizice ca să-i zdrobească. Cînd va sosi timpul ca să stea înaintea lor
îmbrăcat în această funcţie, ei nu vor avea încotro decît să fugă.
Aşa dar, putem să avem o încredere deplină în descoperirea cea desăvîrşită a lui Dumnezeu prin
Hristos. în toată viaţa Sa, Hristos nu a făcut nici o concesie principiilor caracterului lui Satana. El a
arătat în mod categoric că "Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date
împotriva nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceeace au semănat." Tragedia
veacurilor,cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46. El a venit pentru a-L descoperi p Dumnezeu
numai şi numai ca Mîntuitor, şi aceasta a făcut-o în mod desăvîrşit. Nu există nici o singură
întîmplare în toată viaţa lui Hristos din care să reiasă un alt caracter decît acesta. Această viaţă
descoperă înşelăciunea concepţiei celei vechi, după care Dumnezeu i-ar nimici pe cei rămaşi
nepocăiţi. El nu face aceasta, ci îi lasă doar pradă alegerii lor personale. Aceasta înseamnă că vor sta
cu totul neocrotiţi în faţa puterii nimicitoare a secerătrului barbar.
Dacă fiecare locuitor al pămîntului L-ar putea descoperi pe Dumnezeu în Hristos, înţelegînd că
Hristos a descoperit caracterul Tatălui cel mai lămurit şi mai deplin; dacă ar putea să ştie că "Tot ce
trebuie, sau ce poate să cunoască omul despre Dumnezeu, a fost descoperit prin viaţa şi caracterul
Fiului Său", (Mărturii, vol. 8, cap. Cunoştinţa cea adevărată şi cea falsă, fgm. 25), ei ar lepăda orice
concepţie de a-L vedea Dumnezeu ca şi cum s-ar ridica pentru a-i nimici pe cei neascultători. Ei L-ar
vedea numai ca Mîntuitor, care, în timp ce nu poate scuza şi sprijini păcatul, totuşi nu-i va nimici pe
acei care îl nutresc, ci le va accepta libertatea de a-şi alege calea pierzării.
Fie ca Domnul să deschidă ochii tuturor cititorilor pentru a-L vedea pe Dumnezeu în lumina feţei
lui Isus Hristos, care este "Cuvîntul lui Dumnezeu – gîndul lui Dumnezeu făcut auzibil".

Capitolul 16
Făcînd Legea măreaţă

Există o legătură directă şi neseparabilă între rolul lui Hristos ca Revelator al caracterului Tatălui
şi Magnificator al Legii lui Dumnezeu (făcînd Legea mare şi măreaţă). Am citat deja cîteva texte
care declară că Hristos a venit pentru a arăta oamenilor cum este Dumnezeu în realitate. Acum citim
textul care urmează în legătură cu lucrarea lui Hristos şi Legea:
"Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o Lege mare şi minunată." Traducerea engleză:
"... să mărească şi să proslăvească Legea."
Ar fi o greşeală grozavă a crede, că această lucrare ar fi despărţită şi diferită de lucrarea
desfăşurării a caracterului lui Dumnezeu. "Legea Sa este transcrierea caracterului Său şi norma a tot
caracterul." Pildele Domnului, Fără haina de nuntă, fgm. 26. în felul acesta e arătat adevărul, potrivit
căruia caracterul lui Dumnezeu e exprimat în mod direct şi exact prin Legea Sa. A vedea pe una
înseamnă a vedea pe cealalta. Va să zică, că Dumnezeu, Hristos şi Legea sunt trei esenţe identice.
între ei nu există nici o deosebire, cu toate că greu a înţelege. Unii înclină a crede că Dumnezeu este
o Fiinţă cu o putere colosală, cu posibilităţi nelimitate de a-şi împlini voinţa. Suntem înclinaţi de a
privi Legea mult mai inferioară decît El, doar ca o expresie a voinţei Stăpînitorului suprem rostită de
pe buzele Sale, şi nu ca expresia propriei Sale fiinţe.
Mintea noastră trebuie reeducată în ce priveşte aceste idei. Legea lui Dumnezeu trebuie ridicată pe
poziţia ei cea cuvenită în gîndirea acelora prin care Domnul îşi va încheia lucrarea. Ei trebuie să
înţeleagă că Legea lui Dumnezeu este la fel de mare, la fel de înaltă şi de infinită ca şi Dumnezeu
însuşi.
 "Legea lui Dumnezeu este la fel de sfîntă ca şi Dumnezeu însuşi. Ea este descoperirea voinţei Sale,
transcrierea caracterului Său, expresia iubirii şi a înţelepciunii divine." "Legea cea călcată a lui
Dumne-zeu pretindea viaţa păcătosului. în tot universul nu exista decît Unul care, venind în ajutorul
omului, i-a putut satisface nevoile. Deoarece Legea cea divină este la fel de sfîntă ca şi El, numai
Unul care era una cu Dumnezeu a putut să ispăşească călcarea ei. Numai Hristos a putut să-l
răscumpere pe omul căzut din blestemul Legii şi să-l aducă înapoi în armonie cu cerul." Patriarhi şi
Profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, fgm. 3; idem, cap. Planul de mîntuire, fgm. 2.
"Legea lui Dumnezeu este la fel de sfîntă ca şi Dumnezeu, la fel de desăvîrşită ca şi El. Ea
reprezintă oamenilor neprihănirea lui Dumnezeu." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. "Dacă
neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi
intra în împărăţia cerurilor", fgm. 4.
De aceea, a-L aşeza pe Dumnezeu pe poziţia unei mărinimii infinite, în timp ce Legii i se acordă o
poziţie mai inferioară, înseamnă a fi amăgit grozav. Dumnezeu şi Legea trebuie văzuţi la fel de sfinţi,
la fel de mari, la fel de infiniţi.
Tot aşa, înţelegînd că Isus a venit pentru a-L descoperi pe Tatăl, înseamnă a înţelege că Hristos a
venit pentru a face Legea măreaţă. Aceste două lucrări nu erau diferite şi nu trebuiau împlinite una
după alta şi nici simultan. Ele erau una şi aceeaşi lucrare. Descoperirea caracterului lui Dumnezeu
era magnificarea Legii.
S-a pus mult accent pe adevărul, că lupta cea din urmă va avea loc în jurul Legii lui Dumnezeu.
Aceasta nu s-a înţeles cum trebuie. în ciuda acestui accent, încă nu s-a înţeles însemnătatea cea reală
a rolului pe care îl va juca Legea în lupta cea din urmă. în general, se crede că chestiunea ar consta în
a dovedi doar că Sabatul este ziua a şaptea, iar Duminica ziua cea impusă de omul fărădelegii. Dar
problemava fi cu mult mai adîncă. Este adevărat că Sabatul în opoziţie cu Duminica va constitui
punctul central, dar nu doar la un nivel tehnic. Mai departe, întreaga Lege va fi atacată, nu doar un
punct din ea.
Vor fi examinate, prezentate şi discutate implicaţiile şi ramificaţiile spirituale cele mai adînci ale
Legii. Deoarece Legea este expresia cea exactă a neprihănirii sau a caracterului lui Dumnezeu,
problema va cuprinde şi întrebarea, cum păzeşte Dumnezeu Legea. Oare ucide, nimiceşte,
pedepseşte, distruge şi execută El? înainte de a doua venire a lui Hristos va veni timpul cînd
problemele cele mari în jurul Legii şi a caracterului lui Dumnezeu vor fi lămurite pentru totdeauna.
"Încă de la începutul luptei celei mari din ceruri, scopul Satanei a fost să distrugă Legea lui
Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului, şi
cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pămînt. ţinta pe care a urmărit-o
neabătut a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta
s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiileei, dar
consecinţa va fi în cele din urmă aceeaşi. Cine calcă ‘o singură poruncă’ dă pe faţă dispreţ pentru
toată Legea; influenţa şi exemplu lui sunt de partea neascultării; el devine ‘vinovat de toate’ (Iacov
2,10.)
Căutînd să arunce despreţ asupra statutelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei, şi aceste
rătăciri au fost în felul acesta încorporate în credinţa mulţimilor care mărturisesc a crede în Scriptură.
Ultima mare luptă între adevăr şi rătăcire nu este decît bătălia finală a unei lupte îndelungate cu
privire la Legea Dumnezeu. în această luptă intrăm acum – o luptă într îIIOĎlegiile oamenilor şi
preceptelor lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei." Tragedia veacurilor,
cap. Conflictul care se apropie, fgm. 1, 2.
Dacă toţi credincioşii ar putea să înţeleagă, cît de adîncă şi de cuprinzătoare va fi această luptă în
jurul caracterului şi Legii lui Dumnezeu, ei ar începe o pregătire mai minuţioasă şi mai sîrguitoare
pentru a-şi ocupa locul în lupta cea din urmă.
Dar, oare de ce trebuie să aibă loc o luptă în jurul Legii lui Dumnezeu? Declaraţiile Scripturilor
sunt destul de clare; Evident că nu-i nevoie de nimic mai mult, decît de a se dovedi că cele zece
porunci au întocmai însemnătatea pe care o au, că vor să zică tocmai ceea ce zic; Ziua a şaptea este
Sabatul Domnului, iar nu prima sau o altă zi. Fără nici o discuţie, aceste cuvinte sunt clare. De fapt
ele sunt atît de clare încît toate bisericile duminicale au admis, că ziua a şaptea este ziua închinării
Domnului.
Aceasta este o întrebare importantă. Adevărul este, că declaraţiile Legii sunt clare şi simple de
înţeles. Dar în ciuda acestui fapt, şi în ciuda admiterii din partea bisericilor că ziua a şaptea este
Sabatul lui Dumnezeu, ei continuă să păzească ziua cea opusă de închinare, şi cred că ar avea acest
drept pe baza Scripturilor.
Cu alte cuvinte, în timp ce admit ce zice Legea, că ziua a şaptea este Sabatul, ei declară totuşi că
cuvintele ar trebui înţelese altfel. Pe de o parte avem cuvintele Legii, iar pe de alta magnificarea
acestor cuvinte prin oameni (o magnificare închipuită). Ei trăiesc prin ceea ce au făcut ei din Lege,
nu prin ceea ce zice dînsa.
Exact după cum oamenii au născocit o magnificare proprie şi întortocheată a Sabatului, tot aşa au
procedat cu toate celelalte porunci. Oricît de surprinzător ar apare, poruncile cele simple: "Să nu furi,
să nu minţi, sau să nu ucizi", au în Biblie un înţeles, iar în filozofia oamenilor altul. Această
concepţie falsă îşi are originea în Satana care a introdus aceste idei în mod sistematic în minţile
oamenilor, anume ca să submineze credinţa în Lege şi să impună neascultarea faţă de ea.
Hristos a venit tocmai pentru a îndrepta această înţelegere întortocheată a Legii, făcînd Legea mare
şi măreaţă. A magnifica Legea seamnă a o lărgi, aşa încît detaliile care nu puteau fi văzute înainte şi
care cu greu se puteau distinge, să fie văzute cu o claritate neînşelătoare aşa cum sunt în realitate.
Detaliile ascunse sunt aduse la lumină, Pentru ca nimeni să nu le mai înţeleagă greşit.

picture:
Microscopul aduce la lumină lucrurile ascunse, care nu pot fi văzute altfel. Hristos este
microscopul care ni-L descoperă pe Dumnezeu pentru a-L putea cunoaşte mai pe deplin.

Ia de exemplu o picătură de apă şi încearcă s-o analizezi cu ochiul liber. Nu vei vedea aproape
nimic. Pune apoi această picătură sub sticla lenticulară a unui microscop puternic şi vei vedea minuni
de neînchipuit. Orice nesiguranţă privind conţinutul unei picături de apă va fi înlăturată prin
magnificarea microscopului.
Tot aşa găsim în Vechiul Testament cuvîntul cel direct al Domnului care zice: "Să nu ucizi, să nu
furi, să nu minţi." Aceste cuvinte sunt magnificate în dofeluri contradictorii. Pe de o parte avem
magnificarea cea realizată prin Satana şi acceptată de cei mai mulţi. Aceasta este o magnificare atît
de desfigurată încît se compară cu cea produsăprintr-o sticlă lenticulară strîmbată şi asimetrică.
Nimeni nu poate înţelege adevărul cel real al Legii şi al caracterului lui Dumnezeu prin asemenea
mijloace.
Dar mai există încă o magnificare: cea realizată prin Isus Hristos. Această magnificare este atît de
puternică încît orice detaliu este adus la lumină, şi nimic nu mai rămîne ascuns. Ea ne aduce la
poziţia, unde "Tot ce trebuie, sau ce poate să cunoască omul despre Dumnezeu, a fost descoperit prin
viaţa şi caracterul Fiului Său." Mărturii, vol. 8, cap. Cunoştinţa cea adevărată şi cea falsă de
Dumnezeu, fgm 25. Această magnificare a fost realizată. Hristos este microscopul. Dar instrumentul
trebuie folosit. Trebuie să folosim mijlocul care ni s-a dat, de altfel vom fi lăsaţi în întunericul unei
necunoştinţe atît de mari, ca şi cum nu ne-ar fi fost dată niciodată.
Nu ajunge de a citi cele zece porunci şi de a susţine că am fi înţeles însemnătatea lor. Problema nu
constă în litera cuvintelor respective, ci în ceea ce vrea să ne spună Dumnezeu prin ele. Oamenii au
versiunea lor, pe care şi-au însuşiit-o sub conducerea lui Satana pentru a se împotrivi interpretării
celei date de Domnul prin viaţa lui Hristos. Fiecare individ trebuie să decidă personal, pe care dintre
aceste două vrea să le accepte ca Cuvîntul lui Dumnezeu adresat lui. Destul de trist, că în general
oamenii nici nu pun măcar această versiune satanică la îndoială. Pentru ei aceasta este singura poziţie
logică faţă de Lege.
Să facem o comparaţie între magnificarea Legii pe cum există pe de o parte în cugetele şi în
practicile oamenilor, şi pe de alta în viaţa lui Hristos, Cuvîntul lui Dumnezeu.
Omul injectează literal un cuvînt străin în Scripturi care nici nu există acolo. El susţine că Legea
vrea să zică de fapt: "Să nu minţi, să nu furi, să nu ucizi – ilegal." Ori foloseşte cuvinte
asemănătoare, cum ar fi: "Să nu omori", făcînd aici deosebire între cuvintele "ucidere" şi "omor".
Dicţionarul Webster’s Third New International Dictionary defineşte cuvîntul "omor" în felul
următor: "A ucide (o fiinţă omenească) ilegal şi cu o răutate premeditată, sau intenţionat, deliberat şi
ilegal."
Eram chemat odată ca martor la o judecată în sprijinul unui prieten care ucise pe cineva într-un
accident cu maşina. Din cauza împrejurărilor, statul l-a condamnat la moarte. M-am cttremurat cînd
am auzit actul de acuzare care îl condamna fiindcă ar fi ucis persoana în mod ilegal. Aceasta arată
clar că în mintea omenească există o deosebire între ucidere legală şi ilegală.
Există cel puţin trei situaţii în care oamenii consideră că ar fi legal de a ucide pe altcineva.
Legile omeneşti îl iartă pe acela care ucide o persoană în încercarea sa de a-şi apăra astfel propria
sa viaţă sau a altora. Tot ce trebuie să facă este de a dovedi doar în faţa justiţiei, că singura cale
pentru a-şi apăra viaţa sau a altora era uciderea invadatorului. În primăvara anului 1976 un bărbat din
partea de sud a Queenslandului, Australia, atacase pe un grup de oameni, şi a început să-i ucidă la
rînd. După ce a ucis doi sau trei, o femeie tînără a pus mîna pe o armă şi l-a împuşcat. Astfel şi-a
apărat viaţa ei şi a celorlalţi care au mai rămas.
Cînd cazul a ajuns în faţa judecătorului, el a exprimat imediat cuvinte de laudă la adresa tinerei din
cauza curajului şi a iscusinţei ei. Conform deciziei sale, ea a ucis legal, şi nimeni nu a îndrăznit să-i
contrazică.
Acesta nu este un caz izolat. Totdeauna cînd ucigaşul poate să dovedească că a fost nevoit să-l
ucidă pe atacantul pentru a-şi apăra propria sa viaţă, el va fi judecat ca un ucigaş în drept de a ucide,
fără de a fi pedepsit.
Cea de a doua situaţie în care uciderea este permisă (legală) este atunci cînd o persoană a fost
anchetată şi găsită vinovat de uciderea altuia. Statul pretinde apoi dreptul de a-l ucide şi pe el.
Aceasta, zic ei, ar fi o ucidere legală.
Cea de a treia situaţie există atunci cînd o aramată invadează un teritoriu străin. Oamenii o
consideră cu totul legal, necesar, şi cuviincios de a ucide cît de mulţi posibil pentru a-i înfrînge pe
vrăjmaşii cotropitori.
Oameni dintre toate naţiunile pămîntului şi din toate timpurile au acceptat aceste principii drept
valabile. Mintea omenească nu le socoteşte doar drepte, ci şi ca singura soluţie posibilă pentru
rezolvarea acestor probleme. Ei sunt ferm convinşi că pot proceda astfel fără de a fi călcători ai
Legii. De fapt, acei care reuşesc de a-i ucide pe cei mai mulţi într-un război sunt distinşi cu decoraţii
înalte.
Pentru a asigura ca oamenii să nu piardă aceste ingeri niciodată, întregul sistem educativ zidit sub
conducerea lui Satana este conceput în aşa fel încît să infiltreze în mod sistematic, permanent şi
insistent aceste idei. Niciodată în istoria omenească Satana nu a fost mai bine pregătit pentru aceasta
ca tocmai acum. El nu mai are acum la dispoziţie numai pe raportorii istorici, care erau singura lui
posibilitate la început, ci un număr de mijloace uimitor d mare, ca de exemplu romanele, aparatul de
radio, teatrul şi acum mai recent şi cel mai insistent dintre toţi educatorii: televizorul.
şezînd în faţa televizorului, oamenii cred că şi-ar petrece timpul nevinovaţi, dar în realitate ei
primesc învăţătura doctrinelor lui Satana. Fiecare film pe care spectttorul îl urmăreşte pe ecran îl
introduce şi mai hotărît în concepţiile cele false despre caracterul lui Dumnezeu.
Aceasta se poate vedea imediat, dacă facem o analizare sinceră a soliei prezentate printr-un film de
pe ecran. Iată un caz bine cunoscut. Aceasta se întîmplă, doar cu mici abateri, în filmele western,
detective, poliţieneşti, militare, de spionaj şi în altele. Solia este totdeauna aceeaşi, că Legea trebuie
călcată cu scopul de a o păzi. ilmul îi introduce pe spectatori într-o societate. în cazul unui western
aceasta poate fi o familie boierească sau un orăşel, iar în cazul unui film de război un oraş sau un
anturaj rural.
 Regizorul şi-a dat toată silinţa ca să prezinte această societate ca oameni de treabă, respectoşi şi
drepţi. Conlucrarea dintre ei se bazează pe iubire şi încredere reciprocă. Din cînd în cînd se mai
întîmplă şi cîte o neplăcere între ei, dar aceasta este doar ocazional şi cu scopul de a arăta, că şi ei
sunt doar oameni obişnuiţi asemenea spectatorilor din faţa lor. Spectatorii nu au nici o problemă de a
se identifica cu indivizii de pe ecran, stabilindu-se astfel un sentiment de prietenie şi de frăţietate
între ei.
Apoi apare criminalul (călcătorul de lege, nelegiuitul). în filmele western el apare sub înfăţişarea
unui bărbat închis, îmbrăcat în negru, călare pe un cal negru şi înarmat cu arme închise.
Conducătorul este însoţit de o ceată de călăreţi asemenea lui. Feţele lor exprimă o hotărîre dîrză,
privirea lor e ţeapănă, împietrită şi crudă, dînd dovadă de un dispreţ categoric faţă de viaţa oricărui
om. Toţi care le vin în cale, mic sau mare, sunt împuşcaţi cu sînge rece. Minciunea, hoţia şi uciderea
sunt mijloacele de care se folosesc pentru a-şi atinge ţinta.
Atacînd această societate paşnică de mai sus, spectatorii devin tot mai încordaţi şi mai indignaţi,
căci victimele sunt neputincioase să se apere singure în faţa acestor tîlhari turbaţi. Toate simţurile şi
dorinţele spectatorilor flămînzesc să-i vadă pe aceşti nelegiuiţi pedepsiţi cu pedeapsa lor meritată.
Pînă aici problema cea universală a omului fost prezentată cu cea mai mare exactitate. Oamenii din
această lume, vorbind în general, păzesc legea pe dinafară. Ei sunt vecini buni, se ajută unul pe altul
şi trăiesc curaţi. Ei apar pe ecran ca ţărani sau orăşeni, după cum e cazul.
Exact după cum aceşti locuitori sunt ameninţaţi prin apariţia unui tîlhar cu banda lui, tot aşa e
ameninţaţă şi lumea noastră de Satana şi de agenţii săi. Omul este cu totul incapabil de a se salva
singur de puterea diavolului şi a îngerilor săi.
În felul acesta Satana prezintă problema familiei omeneşti conform realităţii. Deoarece orice
problemă cere o soluţie, e oferită una în fiecare film. în filmele western soluţia constă în apariţia unui
erou singuratic, călare pe un cal alb şi frumos. Spre deosebire de tîlhari, el poartă haine albe, iar faţa
sa arată graţioasă şi senină. Mai departe, el poartă arme albe şi este indignat din tot ufletul la vederea
suferinţelor celor oprimaţi. Singuratic şi fără nici un ajutor din afară, el vrea să-i libereze pe cei
oprimaţi şi să scape lumea pentru totdeauna de plaga teroristului, chiar de l-ar costa viaţa. Pentru
serviciul pe care îl îndeplineşte, el nu aşteaptă nici o răsplată sau onoare, ci totul porneşte dintr-un
simţ al datoriei, şi din motivul unei slujee dedicate. Pînă aici s-a prezentat numai adevărul, căci exact
după cum soluţia problemei prezentate de pe ecran se află în apariţia unui erou cu spiritul şi
caracterul tăgăduirii de sine, tot aşa a venit şi Isus Hristos pentru mîntuirea omului. Asemenea
eroului din film, sufletul Lui era plin de indignare la vederea situaţiei nenorocite a omului, şi s-a
hotărît să-l salveze, orice L-ar costa. El nu voia să facă aceasta în aşteptarea unei recunoştinţe sau
răsplate, ci numai din mila şi iubirea Sa desinteresată.
Vînzătorii au învăţat de mult să aplice următoarea metodă de vînzare: ei îi fac pe cumpărători să
accepte condiţiile lor de vînzare, şi în felul acesta ei sunt gata să cumpere articolele lor. Tot aşa îi
face şi Satana pe spectatorii săi să fie de acord cu el, în timp ce le explică ceea ce la început este
adevăr. poi, după ce i-a cîştigat pe toţi, începe să intoducă clandestin vederile învăţăturilor sale
stricate. El este încîntat cînd vede că milioane de oameni acceptă filozofia lui fără nici o obiecţiune.
Eroul cel înalt, îmbrăcat în alb, cu puştile sale împodobite cu mărgăritare, apare călare pe un cal
alb pentru a-i prinde pe hoţi, pe mincinoşi şi pe ucigaşi. Dar vezi numai, cum o face; Pentru a-i aresta
pe mincinoşi, el minte; pentru a-i prinde pe hoţi, el fură, căci dacă la un moment dat are nevoie de un
cal, de o şea sau armă, el se ajută simplu prin a-şi însuşii lucrurile altora; iar pentru a pune capăt
stăpînirii de teroare a tîlharilor ucigători, el ucide.
După ce a terminat cu toate, s-a terminat şi fărădelegea. Legea a fost păzită. Dar, solia filmului era
aceea, că pentru realizarea acestui scop Legea trebuia călcată. Numai prin minciună, jaf şi ucidere s-a
putut pune capăt minciunii, fraudei şi uciderii. Legea trebuia călcată pentru garanta păzirea ei.
Aceasta este solia lui Satana. El nu zice că Legea ar fi cu totul rea şi că trebuie pusă cu totul laoparte.
El admite că sub anumite împrejurări ea este bună şi trebuie ascultată. Dar, el susţine mai departe că
Legea nu ar fi perfectă, căci ar exista situaţii unde rezolvarea problemelor ar cere călcarea ei.
 Atît oamenii răi cît şi stăpînul lor, diavolul, doresc o lege. Ei vor să fie compusă în aşa fel, încît să-
i apere faţă de ceilalţi, dar nu şi pe ceilalţi faţă de ei. Este imposibil de a avea o asemenea lege pentru
fiecare om. Dar o clasă de oameni privilegiată o poate avea în defavoarea maselor. Gîndeşte-te la
despotul din vechime. Cînd acesta poftea ţarinile, casele, nevasta, robii, caii sau chiar şi viaţa a unuia
dintre supuşii săi, el le lua fără discuţie, dar dacă ar fi îndrăznit vreunul dintre supuşii săi să prindă
fie şi numai un singur peşte din heleşteul împăratului sau o pereche de prepeliţe din livezile lui, el era
pedepsit cu moartea. Legea îl apăra pe împăratul în faţa poporului, dar nu şi poporul în faţa
împăratului. Aşa o lege şi-o doreşte diavolul şi omul, dar este imposibil a o avea astfel şi tot în
acelaşi timp să garanteze tuturor aceleaşi turi şi aceeaşi fericire.

picture:
Învăţăceii lui Satana la şcoală.
Mai mult decît numai o petrecere. Aceasta este o educaţie.

Aceasta este deci solia programului educativ al lui Satana. Printre elevii săi nu există nici o
desbinare. Studiază, de vei avea ocazia, feţele şi simţimintele spectatorilor din faţa televizorului.
Minciunile, hoţiile şi uciderile tîlharului stîrnesc indignare în ei, şi vor să-l vadă pedepsit. Dar, dacă
eroul minte, fură şi ucide, ei îl îmbrăţişează cu aplaude şi îl onorează pentru acţiunea sa cea reuşită,
considerîndu-l foarte deştept fiindcă pentru succesul misiunii sale s-a folosit de aceste mijloace.
Dacă i-ai întreba pe spectatori după terminarea filmului, fiindcă ceruseră pedepsirea tîlharului
pentru minciunile, hoţiile şi uciderile sale, oare atucci n-ar trebui să fie pedepsit şi eroul tot aşa
fiindcă a minţit, a furat şi a omorît la fel? Această idee le va părea atît de ciudată, încît te vor socoti
bolnav la creier. Reacţia lor va fi ori că te vor rîde, ori te vor privi ca pe un duşman. în ochii lor
tîlharul a minţit, a furat şi a ucis ilegal, în timp ce eroul a făcut-o legal. De aceea tîlharul era un
criminal, dar eroul ba.
Oare de ce i-au oamenii o asemenea atitudine faţă de această problemă? Există un motiv mult mai
adînc. După cum am menţionat mai sus, fiecare doreşte, fie conştient sau inconştient, să fie apărat de
lege, dar numai ca să nu o ţină. El se identifică cu victimele filmului cel arătat, şi este adînc satisfăcut
dacă se poate pune în situaţia în carelegea nu-l opreşte să mintă, să fure şi să ucidă. El se bucură de
experienţa în care legea nu-l apără pe tîlharul în faţa lui.
Sentimentul acesta este şi mai accentuat prin simţul frustrării celei neputincioase pe care o simte
omul de rînd, fiindcă şi el trăieşte sub umbra maşinăriei celei masive a aparatului de stat, care îl
poate trata oricît de aspru, fără să aibă puterea de a se apăra în faţa ei. Ei ştiu că legea îl apără pe
guvernul în faţa lor, dar nu şi pe ei în faţa guvernului. Filmul îipplasează într-o lume închipuită, într-
o situaţie în care lucrurile stau întoarse, şi pe care le exploatează. Mai departe, ei primesc astfel un
simţ al siguranţei, căci sunt convinşi că tocmai aşa ar proceda şi ei dacă ar întîmpina o asemenea
situaţie în viaţa de toate zilele.
Aşa arată deci magnificarea lui Satana, şi prin urmare şi a omului privind Legea care zice: "Să nu
minţi, să nu furi, să nu ucizi." Noi ştim că aceasta vine de la diavolul din pricina mijlocului prin care
este promovată, şi fiindcă o asemenea folozofie nu se găseşte de loc în viaţa şi în învăţăturile lui Isus
Hristos. Noi ştim că Dumnezeu n-are treabă cu filmele. Filmul este cu totul unealta lui Satana, care
n-are nici un interes să folosească maşinăria lui pentru a-i învăţa pe oameni căile lui Dumnezeu, sau
să le prezinte adevărul despre caracterul Său cel minunat. Satana nu ar face aceasta niciodată.
După ce am examinat magnificarea Legii prin Satana, trebuie să privim acum magnificarea ei prin
Isus Hristos. Noi ştim, fără îndoială, că oricum ar arăta din partea Lui, ea trebuie să fie adevărată,
fiindcă Hristos este izvorul adevărului însuşi.
Isus a arătat că nu există minciună, furt şi ucidere legală, şi minciună, furt şi ucidere ilegală. Toată
viaţa Sa de pe pămînt El a trăit-o cu hotărîrea fermă de a pune capăt tuturor acestor lucruri. Totuşi,
pentru realizarea acestei ţinte El nu a minţit, nu a furat şi nu a ucis niciodată. Niciodată, niciodată,
niciodată;
 Fără nici o teamă de a pierde, poţi să-l rogi pe oricine vrei, să cerceteze viaţa lui Hristos în
amănunt şi de la cap la cap, pentru a găsi, de va putea, fie şi numai o singură întîmplare unde Isus să
fi minţit, furat sau ucis pe cineva. Aceasta este imposibil. Sub orice împrejurare, sub toate presiunile
posibile, ameninţările sau primejdiile, Isus a rostit numai adevărul, a respctat proprietatea tuturor şi
nu a luat viaţa nimănui.
Procedînd astfel El a demonstrat pentru totdeauna cum trebuie să păzim şi noi această Lege şi cum
o păzeşte Tatăl şi Fiul. El a arătat că dacă Dumnezeu a zis odată: "Să nu minţi, să nu furi, şi să nu
ucizi", El nu a mai adăugat nici o clauză sau excepţie de la această regulă. Indiferent de împrejurări,
presiuni, primejdii, ameninţări, nevoi, sau orice justificare aparentă pentru călcarea acestor
interziceri, cuvintele: "Să nu ..." rămîn pentru totdeauna în vigoare. în gîndirea lui Dumnezeu nu
există nici o deosebire între ucidere legală şi ucidere ilegală. înaintea lui Dumnezeu există numai
ucidere ilegală. Dumnezeu a vorbit prin cuvîntul Său şi a zis: "Legea Domnului este desăvîrşită ..."
Psalm 19,7, Aşa şi trebuie să fie, fiindcă ea este transcrierea caracterului Celui veşnic. El este
desăvîrşit în sensul cel mai deplin al cuvîntului. De aceea şi Legea Sa este desăvîşită. Această
perfecţiune nu înseamnă, că Legea e răspunsul cel corect la anumite situaţii, dar trebuie modificată
sau chiar abrogată în alte împrejurări. Dimpotrivă, aceasta înseamnă că indiferent de împrejurări,
situaţii sau primejdii, această Lege continuă să rămînă singura măsură de conduită a oricărei purtări
desăvîrşite.
Dacă cineva susţine că uciderea ar fi legală în timp ce Legea zice atît de clar: "Să nu ucizi", în
clipa aceea el învinuieşte atît Legea cît şi pe Dumnezeu care a făcut-o drept nedesăvîrşiţi. El zice în
realitate, că Dumnezeu ar fi mărginit şi departe de a fi Dumnezeu. Aceasta înseamnă mai departe, a
tăgădui întreaga mărturie a misiunii lui Hristos; a declara adevărul lui Dumnezeu drept mincinos.
Punctul pe care Satana vrea să-l impună este că Legea trebuie călcată cu scopul de a o păzi. Viaţa
şi învăţăturile lui Hristos tăgăduiesc aceasta. Tot aşa o tăgăduieşte şi solia lui Dumnezeu din Vechiul
Testament. Aici e relatată istoria a două persoane care au adoptat metoda călcării de Lege cu scopul
de a garanta păzirea ei. Pentru ca nimeni să nu-şi facă închipuiri greşite despre atitudinea lui
Dumnezeu în ce priveşte această întîmplare, mai este adăugată şi purtarea lui Dumnezeu faţă de
acţiunile lor.
Ne referim la întîmplarea lui Iacov cu mama sa, în legătură cu dorinţa lor ca dreptul întîiului
născut să cadă asupra celui mai tînăr. înainte de naşterea celor doi copii, prevăzînd cu o exactitate
infinită caracterul fiecăruia, Dumnezeu a declarat că Iacov va căpăta dreptul întîiului născut în locul
fratului său mai mare.
"şi Domnul i-a zis: Două neamuri sunt în pîntecele tău, şi două noroade se vor despărţi la ieşirea
din pîntecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decît celălalt. şi cel mai mare va sluji
celui mai mic." Geneza 25,23.
Rebeca a înţeles clar şi corect că ultima propoziţie din acest verset cuprindea promisiunea care a
fost dată lui Iacov, conform căreia dreptul întîiului născut nu avea să cadă asupra lui Esau, ci asupra
lui. "Rebeca şi-a adus aminte de cuvintele îngerului, şi a înţeles cu un discernămînt mai clar
caracterul fiilor lor decît soţul ei. Ea era convinsă că moştenirea făgăduinţei divine era rezervată lui
Iacov. Ea repetase cuvintele îngerului înaintea lui Isaac; da iubirea tatălui era concentrată asupra
fiului mai mare, şi hotărîrea lui era neînduplecată.
Iacov a fost informat prin mama lui că dreptul întîiului născut avea să cadă asupra lui, şi era plin
de o dorinţă negrăită din pricina privilegiilor pe care avea să le primească astfel." Patriarhi şi
Profeţi, cap. Iacov şi Esau, fgm. 4, 5. Faptul că Dumnezeu s-a hotărît să acorde moştenrrea întîiului
născut lui Iacov, aceasta nu era o decizie arbitrară. Directivele pe care Dumnezeu le-a dat în această
privinţă erau de aşa natură, fiindcă a ştiut de dinainte că Esau avea să se descalifice singur, şi să
devină nevrednic de acest drept. Fără îndoială, Isaac ar fi trebuit să accepte hotărîrea care a fost luată
pe această bază, în special după ce purtarea lui Esau a confirmat corectitudinea hotărîrii lui
Dumnezeu. Legea zicea, că dacă un tînăr se căsătorea cu o femee păgînă, automat îşi pierdea dreptul
întîiului născut. Dar tocmai aceasta a făcut-o Esau în mod poligamic, agravînd astfel lucrurile şi mai
mult. "La vîrsta de patruzeci de ani Esau a luat de neveste pe Iudita, fata Hetitului Beeri, şi pe
Basmat, fata Hetitului Elon.
Ele au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac şi Rebeca." Geneza 26,34.
După ce Esau a făcut aceasta, Isaac, – în strictă ascultare faţă de Lege – ar fi trebuit să renunţe la
înclinaţia sa de tată de a-l favoriza pe fiul cel mai mare, şi să acorde binecuvîntarea celui mai tinăr.
Dar el a îngăduit conştiiţei sale să fie stăpînită de afecţiuni, şi astfel şi-a ales calea sa personală în loc
de calea cea lămurită a lui Dumnezeu.
Rebeca îşi exercitase toată influenţa ei pentru a-l face să renunţe la hotărîrea sa cea fermă de a
acorda binecuvîntarea dreptului celui mai bătrîn. Ea indicase asupra faptului că Esau nu avea nici un
interes de a purta răspunderile spirituale care erau legate de acest drept, ba încă le trata cu dispreţ. Ea
îi aducea aminte de profeţia pe care o primiseră înainte de naşterea celor doi băieţi, şi de căsătoria lui
Esau cu femeile păgîne, indicînd în schimb asupra spiritului cel opus al lui Iacov, şi a atitudinii şi a
vieţii sale consacrate. Dar toate obiecţiunile şi rugăminţile ei au rămas neluate în seamă.
Singurul lucru pe care îl putu obţine era amînarea zilei celei prevăzute pentru acordarea
binecuvîntării. Dar cînd neputincioşiile bătrîneţii începură să apese tot mai greu asupra lui Isaac, el
înţelegea, că dacă nu avea să rostească binecuvîntarea în curînd, ar putea să fie prea tîrziu. De aceea
luase hotărîrea de a împlini aceasta cu ocazia unei întîlniri secrete, şi nu în atmosfera cea fericită a
unei întruniri familiare. Astfel îl trimise pe Esau la vînătoare ca să-i aducă din vînatul său cel
preferat. Apoi plăuuiseră o serbare între ei, în urma căreia Esau avea să primească preţioasa
binecuvîntare. Trebuie să menţionăm, că interesul lui Esau se afla de partea binecuvîntării materiale,
căci cea spirituală nu-l atrăgea de loc. Rebeca trăgea cu urechea în timp ce Isaac dădea lui Esau
instrucţiunile cele în aparenţă ste, şi cu un fior în inimă îşi dădu seama de implicaţiile care aveau să
rezulte din această acţiune a soţului ei.
"Rebeca ghicise intenţia lui. Ea era sigură că era contrară voinţeidescoperite de Dumnezeu. Isaac
se afla în primejdia de a cădea în disgraţia lui Dumnezeu, şi de a-l exclude pe fiul cel mai tînăr de la
poziţia pe care Dumnezeu o prevăzuse pentru el. în zadar încerca să-l convingă pe Isaac, şi se hotărî
să recurgă la o înşelăciune." Patriarhi şi Profeţi, cap. Iacov şi Esau, fgm. 11.
Ea văzuse în modul cel mai clar că Isaac era pe cale de a proceda contrar precizării celei directe a
Legii, şi de a provoca astfel disgraţia divină. Ea văzuse că, procedînd astfel, Iacov avea să fie exclus
de la binecuvîntarea dreptului său. De aceea, ea a tras concluzia, că Isaac trebuia împedicat pentru a
nu călca Legea, şi aceasta atît pentru binele lui, cît şi pentru Iacov.
Apelînd la conştiinţa lui Isaac, ea lucrase din răsputeri dealungul anilor pentru a împedica o
asemenea acţiune. Aceasta s-a dovedit însă a fi neroditor, aşa că de acum încolo trebuia să recurgă la
alte mijloace, – era convingerea ei.
Şi la ce metodă a recurs?
Pentru a-l feri pe Isaac de a nu călca Legea, ea însăşi devenise o călcătoare de Lege şi îl amăgise şi
pe Iacov s-o calce la fel. Ei părăsiseră calea lui Dumnezeu, recurgînd la mijloace omeneşti. Ei
folosiseră aceleaşi principii false care-i caracterizează pe eroii de pe ecran, din romane şi alte forme
beletristice. Era o sămînţă rea, care nu le putea aduce decît o recoltă amară. Este adevărat că îşi
realizaseră ţinta pînă la un loc. Iacov obţinuse binecuvîntarea spirituală, dar bogăţia şi puterea
materială căzuse în mîinile lui Esau.
"Iacov şi Rebeca îşi realizaseră intenţia, dar nu cîştigaseră decît durere şi necaz din cauza
înşelăciunii lor. Declaraţia lui Dumnezeu era că Iacov avea să primească dreptul întîiului născut, şi
cuvîntul Său s-ar fi împlinit la timpul hotărît, dacă ar fi aşteptat cu credincioşie ca El să lucreze
pentru ei. Dar, asemenea multora care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu, ei nu erau dispuşi să lase
chestiunea în mîinile Sale. Rebeca se căise amar din pricina sfatului greşit pe care îl dăduse fiului ei;
astfel ea fusese despărţită de el, şi nu-i mai văzuse niciodată faţa. Imediat după cîştigarea dreptului
întîiului născut, Iacov era copleşit de mustrări. El păcătuise împotriva tatălui său, împotriva fratelui
său, împotriva sufletului său şi împotriva lui Dumnezeu. Doar într-un singur ceas el făcuse o lucrare,
pentru care trebuia să se căiască o viaţă întreagă. Mai tîrziu el văzu această scenă din nou înaintea
lui, cînd sufletul său era chinuit din pricina fărădelegii fiilor săi." Patriarhi şi Profeţi, cap. Iacov şi
Esau, fgm. 13.
Rebeca şi Iacov călcaseră Legea cu scopul de a împedica călcarea ei. Procedarea lor era cu totul
falsă, după cum dovedeşte pedeapsa cea tristă pe care trebuiau s-o îndure din cauza fărădelegii lor.
Nu lăsaţi ca greşeala lor şi necazurile care i-au urmat să treacă neluate în seamă pe lîngă noi, care
suntem în perspectivă de a intra în luptacea finală asupra înţelegerii adevărate a Legii. Fie, ca să
înţelegem în modul cel mai clar, că Legea nu poate fi păzită prin călcarea ei.
Cuvintele "Să nu minţi, să nu furi şi să nu ucizi", arată modelul nostru de purtare, indiferent de
împrejurări, presiuni, ameninţări, pretenţii, nevoi, avantaje sau orice ar fi. în împărăţia lui Dumnezeu,
şi sub principiile Sale, scopul nu poate să îndreptăţească niciodată, niciodată mijloacele. De aceea, în
orice situaţie, trebuie să întrebăm şi să respectăm Legea, iar nu impresiile noastre. Cînd Dumnezeu
va avea un popor care va sta neclintit gă aceste principii, şi se va lăsa condus astfel, El va avea un
popor în care îşi poate pune toată încrederea, că cu ajutorul lui îşi va încheia lucrarea, şi va fi
încheiată.

Capitolul 17
Mergînd a doua milă

Hristos nu a mărginit descoperirea Tatălui Său numai asupra faptelor Sale. El nu era un împlinitor
tăcut. Ceea ce a predicat El în fiecare zi era o mărturie de confirmare sporită cu acelaşi efect. El a
magnificat Legea la fel de efectiv atît prin cuvintele Sale cît şi prin viaţa Lui.
Prima Sa predică era o declaraţie asupra însemnătăţii reale a Legii, arătînd poporului, că ceea ce
"au spus ei în vechime", nu era versiunea pe care le-o aducea acum.
Dar poporul care venise pentru a auzi predica cea minunată de pe muntele fericirilor, pe care o
găsim în Matei 5-7, avea cocepţii greşite despre Legea şi împărăţia lui Dumnezeu. Ei au crescut doar
cu cunoştinţa căii omeneşti, aşa că aşteptarea lor cu privire la împărăţia lui Mesia era cu totul diferită
de ceea ce este în realitate. Isus ştia că întîmpina aici idei şi păreri preconcepute, faţă de care nu
putea să facă nici o concesie. El ştia ce aştepta poporul de la El, şi ce dorea să audă, dar le spunea
doar lucrurile de care aveau nevoie.
Ştiind de la bun început că avea să le spună alte lucruri decît cele aşteptate şi dorite de ei, El era
conştient că aceasta avea să-i determine să-L judece ca pe un dispreţuitor al Legii. De aceea, înainte
de a le explica Legea după cum El însuşi le-a dat-o şi voia s-o trăiască, i-a avertizat că, în ciuda
tuturor contrazicerilor aparente, El nu a venit ca să desfiinţeze Legea, ci s-o întărească.
El le-a zis: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea, sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să
împlinesc.
Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de
slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile.
Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi
chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească,
va fi chemat mare în împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece
neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor." Matei
5,17-20.
Cărturarii şi Fariseii se socoteau ca cei mai însemnaţi expunători ai Legii. Ei credeau că ar învăţa
şi ar reprezenta-o în mod desăvîrşit. Ei se socoteau ca exemple ale purtării neprihănite. Pretenţia lor
nu era cu totul greşită, căci viaţa lor era exemplul cel mai potrivit în ce priveşte împlinirea Legii
conform interpretării omeneşti. Hristos a venit pe acest pămînt tocmai pentru a-i libera pe oameni de
concepţia lor greşită asupra felului în care trebuie păzită Legea, şi s-o înlocuiască prin cea adevărată.
În felul acesta, în timp ce continua să-i înveţe,EEl a dat interpretarea omenească a Legii laoparte,
şi a înlocuit-o prin felul în care Dumnezeu intenţionează de a fi citită şi trăită. înţelegerea corectă a
prezentărilor şi a poziţiei lui Hristos depindea deci de discernămîntul lor spiritual asupra cuvintelor
Sale.
Dacă aveau să rămînă orbi faţă de realitatea adevărului cel dătător de viaţă, era imposibil să vadă
Legea altfel decum o interpretează şi o măresc oamenii. Aceasta trebuia să-i determine de a-L privi
pe Hristos ca pe un călcător al Legii, în ciuda faptului că le atrase atenţia că scopul venirii Sale era
tocmai întărirea ei.
Pe de altă parte, dacă ar fi putut săvadă ceea ce voia să le spună în realitate, era clar că ar fi înţeles
venirea Sa ca singurul Magnificator adevărat al Legii sfinte. Aceasta i-a fi adus la o cugetare cu totul
nouă. Aveau nevoie de timp pentru a se acomoda, dar frumuseţea adevărului avea să-i învioreze şi
să-i întărească.
Am trage mari foloase din studiul tuturor declaraţiilor cuprinse în predicile lui Hristos, dar nu
avem nici timpul şi nici locul pentru aceasta. Vom alege doar o parte din ele care descoperă tot atît
de bine, sau poate şi mai bine ca orice altă declaraţie principiile Legii celei explicate de Hristos.
Isus a zis: "Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.
Dar Eu vă spun ..." Matei 5,38.39.
În felul acesta Hristos a despărţit învăţătura cea veche de învăţătura Lui. Conform declaraţiei Sale,
cea veche era calea lor, pe care a contrazis-o prin calea Lui. El nu a depus nici un efort să facă vreun
compromis cu învăţătura cea veche sau să ceară scuze pentru ceea ce le oferea acum. Acesta era
adevărul, şi aşa cum era, trebuia acceptat.
Mulţi consideră că Hristos ar fi adoptat aici o cale pe baza căreia a putut să fie învinuit ca un
trădător al Legii celei date de Dumnezeu în Vechiul Testament. După ooate aparenţele, Hristos nu a
desaprobat aici scrierile şi învăţăturile unor păgîni, ci cuvîntul lui Dumnezeu însuşi cel rostit prin
Moise. "Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis ..." Exod 20,1.
Apoi urmează cele zece porunci, după care poporul este îngrozit şi-l roagă pe Moise ca el să
vorbească în locul lui Dumnezeu cu ei.
"Domnul a zis lui Moise: Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel ..." Apoi urmează o serie de
instrucţiuni pînă la versetele: "Dar dacă se întîmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă,
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior,
Arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătaie pentru vînătaie." Exod 20,22; 1,23-25.
Dumnezeu a dat aceste cuvinte lui Moise cu instrucţiunea ca să le transmită poporului, şi poporul
să le respecte. Poporul le-a asultat, fiind convinşi că procedînd astfel ar împlini îndrumările
Domnului. Apoi a venit Isus, tăgăduind că aceasta ar fi calea Lui, a dat toate acestea laoparte şi a
prezentat poporului o normă de purtare nouă.
După toate aparenţele, Isus se afla în contrazicere cu Tatăl în priveşte interpretarea Legii şi felul în
care trebuia păzită. Atunci nu e de mirare că de ce Fariseii, care se ţineau atît de tare cramponaţi de
vechea Lege mosaică, îl considerau pe Hristos ca cel mai mare nelegiuit. Ei îl socoteau ca pe un
nimicitor al Legii care a zis: "Viaţă pentru viaţă." De aceea se simţeau cu totul siguri că ar fi împlinit
o prescripţie dreaptă răstignindu-L pe cruce. El a stricat Legea, iar Legea zicea: viaţă pentru viaţă;
aşa că a dat viaţa Lui pentru viaţa Legii. Răstignirea era, după închipuirea lor, o ucidere legală. Ei
credeau că în felul acesta ar împlini Legea, întocmai după cum stă scris.
O altă soluţie pentru rezolvarea problemei este învăţătura dispensării. Aceastăcredinţă vede o lege
valabilă pentru oamenii care au trăit înainte de prima venire a lui Hristos, iar alta, mai frumoasă,
pentru oamenii care au trăit de atunci încoace.
Această soluţie trebuie lepădată, căci Legea cea desăvîrşită este la fel de neschimbătoare ca şi
Dumnezeu însuşi care a dat-o. Dacă Dumnezeu ar fi dat o lege pentru oamenii unei anumite generaţii
şi situaţii, cu scopul de a o modifica mai tîrziu pentru generaţiile următoare, El nu ar fi mai bun
decomul cel schimbător care mereu îşi schimbă legile pentru a le potrivi împrejurărilor
schimbătoare. Satana ar fi găsit atunci argumentul de care are nevoie pentru a cîştiga lupta. El ar
indica către legea cea schimbată ca dovada cea mai clară că nu era perfectă şi că trebuia schimbată.
Cu această susţinere a părăsit el cerul, în ciuda faptului că Dumnezeu i-a contrazis, şi de atunci
încoace el a fost mereu atent de a observa orice modificare fie cît de mică, orice concesie sau
schimbare din partea lui Dumnezeu şi a Legii Sale.
Dar mai există încă o explicaţie, care descoperă caracterul lui Dumnezeu cu o frumuseţe negrăită,
care arată că Hristos nu era în contra-zicere cu Tatăl, stabilind adevărul conform căruia Dumnezeu
nu şi-a schimbat niciodată Legea şi nici cît de puţin. Ea este, ca şi Autorul ei, aceeaşi "ieri, azi şi în
vecii vecilor."
Această explicaţie o vom studia în detaliu cînd vom cerceta diferitele evenimente din timpul
Vechiului Testament. Vom vedea că Dumnezeu are numai o singură cale atît pentru Sine cît şi pentru
poporul Său. Dar vine timpul cînd oamenii leapădă calea Lui, şi se îndreaptă spre a lor. Dar în ciuda
acestui fapt ei vor ca Dumnezeu să rămînă cu ei. în marea Sa îndurare, El le dă atunci directive care
efectuează, dacă le respectă, condiţiile cele mai bune posibile în sistemul omenesc. Cînd vom ajunge
la acest punct, vom vedea că Dumnezeu a jucat numai şi numai rolul unui Mîntuitor, şi că singura
ţintă a lui Hristos a fost de a-i întoarce de pe calea lor la cea divină. Cînd vom vedea această
caracteristică a purtării lui Dumnezeu, vor dispare ultimele dificultăţi, în ce priveşte înţelegerea
caracterului Său.
După ce Hristos a arătat că învăţătura: "Un ochi pentru un ochi, un dinte pentru un dinte" face
parte din ereziile căii omeneşti, El a continuat să explice Legea mai departe în detaliu.
"Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rCi, oricui te loveşte peste obrazul drept,
întoarce-i şi pe celălalt.
Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.
Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine." Matei 5,39-
42.
În capitolul precedent ne-am referit la romane, jocuri, teatre şi filme. Acestea sunt mijloacele cele
mai principale ale lui Satana pentru mărirea legii celei promulgate de el. Punem acum întrebarea,
dacă principiile pe care le-a expus Hristos în versetele de mai sus, sunt înfăţişate în aceste medii de
informaţie? Unde apare omul acela care îşi oferă şi celălalt obraz, după ce a fost lovit dureros pe
obrazul drept? Care dintre eroii filmelor e văzut mergînd a doua milă, sau să-şi lase cămaşa
vrăjmaşului său, după ce i-a luat haina?
Exemplele înfăţişate prin aceste medii nu prezintă acest ideal. Dimpotrivă, ele sunt cu totul opuse.
Dacă tîlharul fură haina eroului sau a altuia, el trebuie s-o plătească mai mult decît dublu înapoi.
Spectatorii nu se dau mai înainte mulţumiţi pînă ce criminalul nu a suferit o pedeapsă cu mult mai
mare decît loviturile pe care le-a împărţit el altora.
În zilele stăpînirii a omului tiran, victimile sale sunt lovite fără milă. Ele trebuie să îndure
loviturile fiindcă n-au încotro, dar se roagă în tăcere pentru ziua cînd puterea va cădea în mîinile lor.
Fiind stăpîniţi de spiritul răzbunării, – cînd această zi vine apoi în realitate, – ei îl fac pe vrăjmaşul
lor să regrete tot ce le-a făcut.
Cît de cu totul diferită este această imagine de căile şi învăţăturile lui Hristos. Nu există nimic mai
contrar decît aceasta. Omul lumescnu vede nici o logică în cuvintele lui Hristos. Dacă studiourile ar
produce filme bazate pe asemenea principii, nici un spectator nu le-ar mai privi. Ruina financiară le-
ar fi asigurată.
În general, omul leapădă principiile lui Hristos, fiindcă se teme că dacă le-ar respecta toată lumea,
l-ar exploata aşa încît ar rămîne sărac lipit. Aceasta este pentru el soarta cea mai îngrozitoare pe care
şi-ar putea închipui. De aceea, el nu este înclinat să renunţe la securitatea pe care şi-o asigură, după
cum e convins, prin apărarea şi păzirea drepturilor şi a avuţiilor sale. Mai degrabă preferă să-l
întreacă pe vrăjmaşul său, ca să-l poată lovi mai efectiv decît l-a lovit el. Doctrina intimidării este
toată siguranţa lui.
Există unii care interpretează îndrumările lui Hristos, de a-şi întoarce celălalt obraz după lovirea
celui drept, în felul următor: Hristos nu a zis cum să procedăm după lovirea celuilalt obraz, De aceea,
după a doua lovitură am fi liberi să întoarcem înapoi.
Dar aceasta nu este adevărat. Isus a explicat cum trebuie să procedăm, şi cu siguranţă El nu a dat
instucţiunea să răsplătim la fel. Pentru ca să nu existe nici o neînţelegere, Hristos şi-a continuat
instrucţiunile în felul următor:
"Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce
vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,
Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi
peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgînii nu
fac la fel?
Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit." Matei 5,43-48.
Cînd Isus a zis: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", El nu a limitat această îndrumare numai pe un anumit
timp. El nu a zis, ca să-i iubim numai atîta timp, cît mai există speranţa de a fi mîntuiţi, iar după
aceea să-i urîm pînă la moarte. El a zis doar: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri." De aceea trebuie să-i iubim
– veşnic. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să înceteze niciodată de a-i iubi pe vrăjmaşii lor, de a-i
binecuvînta şi de a le face bine. Aceasta trebuie să fie singura cale pe care o cunosc.
Apostolii şedeau aproape de Hristos cînd a rostit aceste cuvinte, dar nu au înţeles solia, după cum
reiese din întrebarea pe care I-a pus-o Petru mai tîrziu: "Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis:
Doamne de cîte ori să iert pe fratele Meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?
Isus i-a zis: Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte." Matei 18,21.22.
Şaptezeci de ori cîte şapte este patru sute nouăzeci de ori. A vrut să zică oare Hristos, să numărăm
exact pînă aici, şi la această limită să ne oprim iertînd? Nicidecum. Prin urmare, aceste cuvirebuie
înţelese altfel. Hristos a vrut să le explice că nu există nici un timp cînd trebuie să ne oprim iertînd.
Oricine care va număra cu atenţie pentru a nu depăşi această limită, evident că nu a iertat de loc.
Nimeni care are spiritul iertării celei adevărate şi iubirea dumnezeiască nu-şi va petrece timpul
numărînd de cîte ori l-a iertat pe cineva.
"Apostolul Petru a venit la Domnul Hristos cu întrebarea: ‘Doamne de cîte ori să iert pe fratele
meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă de şapte ori?’ Rabinii limitau acordarea iertării pînă la trei
ori. Apostolul Petru, îndeplinind – după părerea lui – învăţătura Domnului Hristos, a gîndit să
extindă acordarea iertării pînă la ‘şapte ori’, numărul desăvîrşirii. Dar Domnul Hristos ne-a învăţat
că nu trebuie să obosim iertînd. ‘Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte."‘
Pildele Domnului, cap. Măsura iertării, fgm. 1.
Deci, potrivit acestei declaraţii, expresia "şaptezeci de ori cîte şapte", pe care o foloseşte Hristos
aici, nu înseamnă limita de patru sute nouăzeci de ori. El a vrut să zică: neîncetat, nesfîrşit şi
neschimbător.
Este imposibil de a-l lovi pe acela care ţi-a dat dat prima lovitură, şi tot în acelaşi timp să ai şi un
spirit iertător. Prin urmare, după cum iertarea trebuie să fie pentru totdeauna, tot aşa trebuie să fie şi
întoarcerea celuilalt obraz pentru totdeauna. Acei care susţin, că Hristos nu ar fi explicat ce anume
trebuie făcut după lovirea celuilalt obraz, nu înţeleg solia spirituală a Scripturii.
Prin această conversaţie Hristos a mărit Legea. El a explicat felul şi modul în care trebuie să
înţelegem instrucţiunile Sale: "Să nu minţi, să nu furi şi să nu ucizi." Consideră deosebirea dintre
filozofia oamenilor şi învăţăturile lui Isus Hristos. Omul zice că dacă te loveşte vrăjmaşul tău,
loveşte-l înapoi – şi mai tare decît el. Dacă-i ucide pe iubiţii tăi, ucide-l la fel. Dacă te blastămă,
blastămă-l la fel; dacă-ţi face rău, întoarce-i răul înapoi.
Dar Isus zice, să întoarcem iubire pentru ură, binecuvîntare pentru blestem şi bine pentru rău. Dacă
se răspîndesc minciuni asupra ta, tu să nu minţi la fel; dacă ţi se fură averile, nu ţi le fura înapoi; dacă
cineva caută să-ţi ia viaţa, nu încerca s-o iei lui. Aceasta înseamnă păzirea Legii în orice împrejurare.
Nu există nici un timp şi nici o împrejurare care să justifice călcarea ei cu scopul de a o păzi. Aceasta
este filozofia omului, dar nicidecum învăţătura lui Hristos şi nici metoda creştinului. După ce a
înfăţişat aceste norme privind purtarea omenească, Hristos a confirmat că Tatăl a practicat Legea
tocmai în felul acesta. El a spus ascultătorilor Săi, că procedînd astfel vor fi "fii ai Tatălui" lor "care
este în ceruri: căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei
drepţi şi peste cei nedrepţi." Matei 5,45.
Isus i-a numit numai pe aceia fii ai lui Dumnezeu care împlinesc Legea întocmai aşa după cum a
declarat El că trebuie păzită. Ei sunt fii ai lui Dumnezeu, a zis El, fiindcă purtarea lor este identică cu
a Tatălui. Dovezi pentru aceasta aveau nenumărate în jurul lor. Domnul trimite fără părtinire soarele
şi ploaia peste cei mai răi, ca şi peste cei drepţi. în ciuda faptului că sunt nimiciţi de mîna
îngrozitoare a păcatului, binecuvîntările lui Dumnezeu nu încetează de a-i însoţi. Nimeni nu poate
tăgădui deci faptul, că Dumnezeu nu i-ar binecuvînta pe acei care-L blastămă şi face bine celor care-
L tratează cu dispreţ.
Un semn de recunoaştere al fiilor lui Dumnezeu este acela, că îşi întorc şi celălalt obraz, că merg a
doua milă de drum, că îi iubesc pe vrăjmaşii lor, că binecuvîntează şi fac bine acelora care le
răsplătesc numai cu rău. Acela care întoarce rău pentru rău, care nu-şi întoarce şi celălalt obraz, care
nu merge a doua milă de drum şi nu-i binecuvîntează pe acei care îl tratează cu dispreţ, nu este un fiu
al lui Dumnezeu.
Aceste însuşiiri ale copiilor lui Dumnezeu sunt foarte importante. Rudenia dintre ei şi Tatăl lor
ceresc este de natură spirituală, căci în sensul acesta, şi nu din punct de vedere fizic sunt ei fii ai lui
Dumnezeu. Aceasta arată, că înainte de a exista purtarea corspunzătoare prin fapte, creştinul trebuie
să aibă mai întîi caracterul Tatălui. Copiii lui Dumnezeu au caracterul Său. Caracterul acesta l-au
obţinut prin procesul regenerării spirituale. "Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui
Dumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii, şi inima primeşte
asemănarea dumnezeiască. Aceasta înseamnă a trăi ‘prin orice cuvînt care iese din gura lui
Dumnezeu’. Aceasta înseamnă a mînca pîinea care se coboară din cer." Hristos Lumina Luii, cap.
Criza din Galileea, fgm. 33.
Atît de sigur după cum au acelaşi caracter, ei vor avea şi aceeaşi comportare. Ei vor păzi Legea aşa
cum o păzeşte Dumnezeu, împăratul neprihănirii. "Isus a zis: Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi
Tatăl vostru este desăvîrşit. Dacă sunteţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi părtaşi ai naturii Sale, şi nu
puteţi să vă deosebiţi de El. Fiecare copil trăieşte prin viaţa tatălui său. Dacă sunteţi copiii lui
Dumnezeu, născuţi prin Spiritul Său, atunci trăiţi prin viaţa lui Dumnezeu. în Hristos locuieşte
‘trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii’ (Coloseni 2,9); şi viaţa lui Isus se descoperă ‘în trupul nostru
muritor’ (2Corinteni 4,11). Această viaţă din tine va produce acelaşi caracter şi va manifesta
aceleaşi lucrări pe care le-a săvîrşit în El. În felul acesta vei fi în armonie cu fiecare poruncă a Legii
Sale; căci ‘Legea Domnului este desăvîrşită, şi învioreazăsufletul’. (Psalm 19,7.) Prin iubire
‘neprihănirea Legii’, (Biblia engleză), va fi ‘împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii
pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului’. (Romani 8,4.)" Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap.
Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvîrşit, fgm. 6.

picture:
Dumnezeu "face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni." Matei 5,45.

În predica de pe munte, Hristos L-a prezentat pe Tatăl Său care îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi – pentru
totdeauna;
îi binecuvîntează – pentru totdeauna;
face bine celor ce-L urăsc – pentru totdeauna;
şi se roagă pentru acei care îl asupresc, îl prigonesc şi îl dispreţuiesc – pentru totdeauna.
Implicaţiile acestor învăţături sunt atît de cuprinzătoare încît este greu de a crede că sunt adevărate.
Unii înclină spre credinţa, că aceasta ar fi doar o retorică strălucite, lipsită de un fundament practic.
Dar Acela care a mărturisit aceste lucruri despre Dumnezeu era Hristos, Adevărul. De aceea ele şi
sunt adevărul în sensul cel mai exact al cuvîntului. Dumnezeu îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi. Dacă ne
gîndim, că cine sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu, adevărul acesta devine şi mai clar, cu un efect şi mai
umilitor asupra noastră. Trecînd cu vederea p toţi vrăjmaşii mai neînsemnaţi ai lui Dumnezeu, oricît
de îngrozitori ar fi şi aceştia, atenţia noastră se aţinteşte asupra lui Satana, care este vrăjmaşul Său cel
mai mare.
Dintre toate fiinţele care au existat vreodată, nici una nu L-a urît pe Dumnezeu mai îngrozitor, nu
L-a blestemat mai sălbăticeşte, nu I-a făcut mai multă nedreptate, şi nu L-a asuprit şi L-a prigonit
mai neînduplecat ca Satana. Oare se poate ca:
Dumnezeu să-l iubească pe Satana pînă azi;
să-l binecuvînteze în urma blestemurilor sale;
să facă bine aceluia care îl ureşte atît de mult;
şi să Se roage pentru acela care L-a tratat cu atîta dispreţ?
Hristos răspunde la această întrebare cu Da, mărturisind că Tatăl face toate acestea. Felul
mărturisirii Sale despre Tatăl arată cum trebuie să fim şi noi pentru a reproduce purtarea şi caracterul
Său. Prin această mărturie, El nu-l exclude pe Satana. El nu ne sfătuieşte să-i iubim pe vrăjmaşii
noştri, cu excepţia lui Satana. El zice doar: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.’ÎBP2’ De aceea, oricine care
poate fi clasat ca vrăjmaş, trebuie iubit. Desigur intră şi Satnana în această categorie, ca arhivrăjmşul
lui Dumnezeu.
Dacă prin împlinirea acestor lucruri devenim fii ai lui Dumnezeu şi astfel reproducerea Sa, de aici
reiese că Dumnezeu îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi, inclusiv pe Satana. El îl binecuvîntează în măsura în
care poate primi binecuvîntările Sale, îi face bine oriunde poate, şi aşa va continua cît va trăi Satana.
Dacă Dumnezeu nu ar face aceasta, Hristos ar fi dat o mărturie falsă despre Tatăl. Pentru a înţelege
atitudinea iubirii celei adevărate pe care o are Tatăl faţă de fiul cel pierdut, trebuie să facem o
deosebire între iubirea cea însoţită de comuniune şi iubirea cea lipsită de ea.
Erau odată trei surori de credinţă care lucrau într-o fabrică alături de nişte tovarăşi care nu aveau
decît interese nesfinţite şi pămînteşti. între ele şi tovarăşii lor de lucru se desvoltase un spirit de ură,
care – după cum îşi dădeau seama – era străin de Hristos. Ele aflaseră puterea mărturisirii celei
acceptate, pe baza căreia îl rugaseră pe Domnul să înlăture ura din inima lor şi s-o înlocuiască cu
iubire, căci ştiau că copiii lui Dumnezeu îi iubesc pe vrăjmaşii lor.
Credinţa lor a fost răsplătită, constatînd că fuseseră liberate de simţurile lor urîcioase, dar
continuau să fie întristate fiindcă nu descoperiseră nici o legătură de iubire călduroasă între ele şi
tovarăşii lor lumeşti. Problema lor era că nu puteau să deosebească între iubirea cea însoţită de
comuniune şi cea lipsită de ea.
Era imposibil de a avea o legătură de comuniune călduroasă cu nişte suflete ale căror interese erau
cu totul diferite de interesele lor. Ei ascultau muzică lumească, le plăcea să meargă la teatru ii în
discoteci; tot aşa le plăcea paharul şi competiţiile sportive. Conversaţia lor era numai în jurul acestor
lucruri; iar principiile vieţii lor se aflau într-un conflict direct cu principiile acestor trei femei
creştine. De aceea nu putea să existe nici o comuniune între ei.
Desigur, comuniunea iubirii celei depline este frumoasă şi vrednică de dorit. Aceasta este ţinta
primordială, în timp ce iubirea cea neînsoţită de comuniune este dureroasă.
Dumnezeu nu are nici o comuniune cu diavolul. Ei nu se văd unul pe altul, şi nici nu lucrează
împreună. Interesele şi ţintele lor sunt cu totul opuse. Dumnezeu nu sprijineşte nici una din
activităţile lui Satana, în ciuda faptului că diavolul primeşte binecuvîntările lui Dumnezeu exact aşa
după cum îşi revarsă binecuvîntările Sale asupra celor mai înverşunaţi oameni în timpul semănatului
şi al recoltei, prin ploi îmbelşugate şi lumina soarelui strălucitor, şi prin continua ocrotire pe care le-o
acordă în faţa nimicirii lor depline. Diavolul ia toate aceste binecuvîntări, şi le foloseşte împotriva lui
Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este răspunzător pentru ta. El dă binecuvîntările Sale spre binele lor,
iar abuzul de ele este răspunderea acelora care folosesc aceste daruri în mod greşit.
Fi sigur că, pe baza mărturiei celei puternice pe care a dat-o Hristos despre Tatăl Său, Dumnezeu îl
iubeşte pe diavolul, şi De aceea nu poate decît să-l binecuvînteze şi să-i facă numai bine. Aceasta
înseamnă că Dumnezeu nu va lua niciodată viaţa lui Satana, ci îşi întinde mîinile
Subiectul mărturisirii celei acceptate e discutat practic în broşura întitulată Mărturisirea cea
Acceptată, publicată de către autorul acestei cărţi. pentru a-l salva de ar fi posibil. Aceasta este o
iubire neînchipuită. Mulţi cred, că Dumnezeu ar trebui să-l omoare pe Saaana. Ei argumentează că
din pricina poziţiei Sale ca Suveran al universului şi a faptului că este atotputernic, datoria Lui ar fi
de a-l prăpădi pe Satana ca să nu mai poată necăji şi lovi pe nimeni. A judeca lucrurile astfel
înseamnă a cădea pradă concepţiei populare care îl pune pe Dumnezeu deopotrivă cu omul, despre
care ştim că practică metoda nimicirii a călcătorului de Lege, pentru a pune capăt fărădelegii lui.
Aceasta înseamnă a călca Legea pentru a asigura păzirea ei. Dar calea lui Dumnezeu nu este aşa. El
este absolut neprihănit. Legea Lui este desăvîrşită şi nu trebuie călcată niciodată. De aceea,
Dumnezeu nu va minţi, nu va fura şi nu va ucide sub nici o împrejurare. El nu calcă această Lege
pentru a asigura păzirea ei.
Cînd Isus a dat această mărturie frumoasă şi plină de adevăr despre Tatăl, El ştia tot ce a făcut
Dumnezeu în Vechiul Testament. El era familiarizat cu vederea pe care o aveau oamenii despre
acţiunile lui Dumnezeu. Oamenii îl vedeau pe Dumnezeu revărsînd asupra locuitorilor Sodomei şi
Gomorei cîtva timp numai bincuvîntări, iar apoi, mistuindu-i printr-un foc, a transformat
binecuvîntările Sale în blestem şi a întors rău pentru rău. Aceeaşi închipuire o aveau despre potop,
plăgile Egiptului, stîrpirea Canaaniţilor, moartea cea nocturnă a oştirii lui Sanherib şi despre alte mii
şi mii de întîmplări.
Dacă concepţia oamenilor de atunci şi de azi asupra acestor lucruri ar fi adevărată, atunci Hristos
nu ar fi putut să spună niciodată, ceea ce a zis despre Tatăl Său pe muntele fericirilor cu o conştiinţă
curată. Prin faptul deci, că Hristos a spus toate aceste lucruri dintr-o convingere personală, El a avut
o vedere cu totul diferită despre ceea ce a făcut Tatăl în Vechiul Testament, spre deosebire de aceea
pe care o aveau oamenii în timpul acela şi de atunci încoace. Căci vederea pe care o are omul despre
Dumnezeu şi imaginea pe care prezentat-o Hristos despre Tatăl, sunt două concepţii cu totul
contradictorii.
Hristos a trăit şi a învăţat caracterul lui Dumnezeu. L-a înfăţişat pe Dumnezeu ca Păzitor perfect al
Legii Sale. Hristos nu a cunoscut şi nici nu a prezentat vreodată pe un Dumnezeu care are o lege
pentru Sine şi alta pentru oameni. în împărăţia superiorităţii celei infinite a lui Dumnezeu, care este
mai pre sus de orice împărăţie, Cel Atotputernic păzeşte Legea cu o credincioşie exemplară, şi cu
aceeaşi credincioşie o păzesc toate făpturile Sale loiale.
Această situaţie nu există în sistemul guvernelor pămînteşti sau satanice. în toate acestea, – într-o
măsură mai mare sau mi mică – există o lege pentru stăpînitori şi alta pentru popor. Dacă un cetăţean
ajunge să guste mînia guvernului de care e stăpînit, el tremură fiindcă nu se poate apăra. Legile
pămînteşti sunt concepute în aşa fel încît să ofere stăpînitorilor ocrotire în faţa poporului, dar nu şi
poporului în faţa guvernului. Dar în împărăţia lui Dumnezeu nu este aşa. în primul rînd, El nu are
nevoie de a Se ocroti în faţa făpturilor mîinilor Sale, căci Dumnezeu este atotputernic şi de neatins.
El deţine o poziţie de putere atît de mare, încît poate să elimine orice împotrivire printr-un singur
cuvînt. Aşadar, oamenii ar avea toate motivele de a tremura în faţa unui asemenea Dumnezeu, dacă
El ar fi cu adevărat ca omul.
Dumnezeu nu a dat deci Legea pentru a Se apăra pe Sine în faţa oamenilor. Ea este darul iubirii
divine celei depline, acordat omului pentru apărarea sa în faţa lui însuşi şi de primejdia de a nu suci
puterile, care i-au fost date spre binecuvîntarea şi întreţinerea lui, într-un mijloc de distrugere
catastrofală. Acest aspect al Legii l-am studiat mai înainte în capitolul opt.
Slujind omului în felul acesta, Legea este cu adevărat minunată, dar cea mai mare minune este
aceea, că îl apără pe omul în faţa lui Dumnezeu. Prezentînd principiile Legii, Dumnezeu declarat
ceea ce este, ce va face şi ce nu va face El. A declarat că nu va minţi niciodată, că nu va fura
niciodată şi nu va ucide niciodată, indiferent de situaţia care s-ar ivi pentru a-L provoca sau
îndreptăţi la aceasta. Pronunţarea Legii lui Dumnezeu este garanţia pe care dat-o, conform căreia
putem să fim totdeauna siguri că aşa ceva Dînsul nu va face niciodată, indiferent de reacţia cu care
L-am trata noi.
Dacă Dumnezeu face o asemenea juruinţă, atunci putem să fim cu totul siguri că niciodată nu Se
va depărta nici cît de puţin de ea. Cunoaştem juruinţa pe care Dumnezeu a dat-o prin curcubeul din
nori, după care pămîntul nu va mai pieri niciodată printr-un potop de apă. De atunci pînă azi această
promisiune nu a fost călcată niciodată, în ciuda vrăjmăşiei celei crescînde a omului împotriva lui
Dumnezeu. Cuvîntul lui Dumnezeu este adevărat şi rămîne neschimbat.
Prin desfigurarea mărturiei Cuvîntului lui Dumnezeu, Satana i-a convins pe oameni că, dacă
Dumnezeu a făcut vreodată o asemenea juruinţă, El nu a respectat-o cu stricteţe. Deoarece omul este
atît de captivat de minciunile lui Satana cu privire la Dumnezeu, – care sunt atît de înrădăcinate în
viaţa lui, – va fi foarte greu ca el, vorbind în general, să accepte faptul că Dumnezeu a făcut şi a
respectat o asemenea juruinţă. Mintea omului, fiind de atîta timp educată să vadă lucrările lui
Dumnezeu în mod sucit, va ridica neîntîrziat obiecţiunea, că marea răscoală a lui Satana ar fi cerut ca
Dumnezeu să Se ridice pentru a curăţi universul de blestem printr-o imicire literală a împotrivitorilor
Săi. După mintea omenească aceasta este singura soluţie pentru rezolvarea problemei. Oamenii nu
înţeleg înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu în felul în care vor fi folosite pentru a pune capăt marii
răscoale. Ei nu văd că mai există încă o cale nemărginit mai bună pentru terminarea răscoalei, decît
folosirea forţei.
Hristos nu a ţinut niciodată această vedere şi nici nu a învăţat-o. ElL-a prezentat pe Tatăl: iubind
pe vrăjmaşii Săi şi făcînd numai şi numai bine. El a prezentat această vedere fără de a face concesii
în faţa vederii opuse. Asemenea unui glas singuratic, El a proclamat adevărul cel curat despre Tatăl,
în ciuda faptului că la prima Sa venire toţi locuitorii pămîntului au văzut lucrurile întoarse.
Concepţia pe care o ţinea, o învăţa şi o punea în practică Hristos, este singura care trebuie
susţinută. Toate celelalte sunt amăgiri, şi au fost inventate în laboratoarele lui Satana pentru a-i sluji
spre nimicire.
Nici un stăpînitor al lumii nu a fost ca Dumnezeu. Nu există nici un împărat, guvernator,
preşedinte, dictator, domn, prinţ sau orice formă de conducere, care şi-a luat vreodată angajamentul
de a nu minţi, de a nu fura şi de a nu ucide niciodată pe vreunul dintre supuşii lor, ferent cît de
trădător, de răzvrătit, de stricat, de răsculător, de răufăcător, de criminal, de frauduros, de brutal, de
activist, de reacţionar sau de ucigător ar fi supusul lor. Stăpînitorii pămînteşti cunosc doar o singură
cale de procedare cu asemenea elemente în societatea omenească, şi aceasta este de a răspunde cu
forţă la folosirea forţei. Ei nu-şi întorc celălalt obraz, nu merg a doua milă de drum, nu-i iubesc pe
vrăjmaşii lor, şi nu-i binecuvîntează pe cei ce le fac rău.
Dar ceea ce nu a făcut şi nu va face niciodată un stăpînitor pămîntesc, tocmai aceasta a făcut-o
Dumnezeu. Cu adevărat, căile Sale sunt cu atît mai de sus de căile noastre, cu cît cerul este mai de
sus decît pămîntul. Cînd natura cea reală a neprihănirii lui Dumnezeu va fi înţeleasă şi apreciată cum
trebuie, aceasta va deştepta în inimile acelora care o privesc o cîntare de laudă şi de admiraţie, cum
de altel nici nu ar fi fost posibil. Atunci vor începe să înţeleagă şi să mărturisească adevărul
cuvintelor lui David:
"Nimeni nu este ca Tine între dumnezei, Doamne, şi nimic nu seamănă cu lucrările Tale.
Toate neamurile, pe care le-ai făcut, vor veni să se închine înaintea Ta, Doamne, şi să dea slavă
Numelui Tău.
Căci Tu eşti mare, şi faci minuni: Numai Tu eşti Dumnezeu." Psalm 86,8-10.
"Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfînt."
Psalm 48,1.
Să recunoaştem în mod clar că, în timp ce Dumnezeu a jurat că nu-i va nimici niciodată pe
călcătorii Legii Sale, totuşi El nu a garantat, – fiindcă este imposibil de a garanta aşa ceva, – că
păcătoşii nu vor pieri de pe pămînt. Dimpotrivă, El ne-a avertizat că păcatul este acţiunea prin care
păcătosul se desparte singur de Dumnezeu, aşa încît nu-i mai rămîne nici o ocrotire în faţa forţelor
nimicitoare puse astfel în mişcare.
Fie ca toţi cititorii să-L înţeleagă pe Dumnezeu cum L-a cunoscut Hristos. Atunci, împreună cu
toţi îngerii şi cu scriitorii inspiraţi, nu vomînceta de a-L preamări şi de a-L lăuda pe Domnul, fiindcă
este un Dumnezeu atît de mare. Această înţelegere şi laudă spontană va transforma caracterul după
acelaşi chip, pînă ce un singur puls de armonie va străbate întregul univers.

Capitolul 18
Taina fărădelegii, capodopera amăgirii lui Satana

Doveziile cuprinse în acest studiu au arătat că viaţa lui Hristos era o copie exactă a caracterului
Tatălui ceresc, şi că învăţăturile Sale repetă şi confirmă aceste descoperiri. De aceea, răspunzînd
directivelor divine de a-l cunoaşte pe Tatăl, trebuie să privim viaţa şi învăţăturile Mîntuitorului.
Orice vedere care nu se bazează pe această mărturie este falsă şi trebuie lepădată, indiferent cît de
veche sau de răspîndită ar fi acceptarea ei.
Ne-am referit la născocirile dramaturgilor, romancierilor şi regizorilor, ca mijloace folosite de
Satana pentru a hrăni o lume neştiutoare cu desfigurările sale asupra caracterului şi Legii lui
Dumnezeu. Mijlocul acesta este foarte efectiv, prin care toată lumea e convertită către sofistăriile lui
Satana.
Dar mai există încă un mijloc prin care lucrează Satana cu o eficacitate neobişnuită pentru
realizarea acestei ţinte. Aceasta este taina fărădelegii, cunoscută şi sub numele de Babilon, Babilonul
cel Mare, omul fărădelegii, fiul pierzării şi anticristul. Ea a apărut sub diferite forme în decursul
veacurilor. Primul ei susţinător a fost Nimrod şi urmaşii Săi, după care au urmat ziditorii turnului
Babel, închinătorii lui Baal, Asirienii, Babilonienii, Grecii, Romanii şi papalitatea. Ea va ajunge la
deplina ei desfăşurare prin protestantismul cel apostaziat, iar la sfîrşit de tot prin Babilonul cel Mare.
Aceasta este capodopera amăgirii lui Satana, unealta prin care a promulgat cu cel mai mult succes
minciunile sale despre Dumnezeu.
"Efortul permanent al Satanei este de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului
şi adevăratele probleme puse în joc în lupta cea mare. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii
divine şi dă oamenilor îngăduinţa să păcătuiască. în acelaşi timp îi face sănutrească concepţii greşite
despre Dumnezeu astfel încît să-L privească mai degrabă cu teamă şi cu ură decît cu iubire.
Cruzimea proprie caracterului lui o atribuie Creatorului; aceasta este înfăţişată în sistemele religiei şi
experimentată în felul de închinare. în felul acesta minţile oamenilor sunt orbite, iar Satana şi le
asigură ca mijloace de a lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepţii stricate privitoare la atributele
divine, popoarele păgîne au fott conduse să creadă că sunt necesare sacrificii omeneşti pentru a
asigura favoarea Divinităţii; şi astfel au fost săvîrşite cruzimile cele mai oribile sub diferitele forme
de idolatrie." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, fgm. 21.
"Biserica Romano-Catolică, unind formele păgînismului cu cele ale creştinismului, şi asemenea
păgînismului, reprezentînd greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi
revoltătoare." idem, fgm. 22.
"Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu, şi pervertise cererile ei ..." idem, cap. Biblia
şi Revoluţia franceză, fgm. 47.
"Învăţăturile papilor şi preoţilor conduseseră pe oameni să privească caracterul lui Dumnezeu şi
chiar al lui Hristos ca fiind aspru, posomorît şi respingător. Mîntuitorul era reprezentat atît de lipsit
de simpatie faţă de starea decăzută a omului încît trebuia să fie invocată mijlocirea preoţilor şi a
sfinţilor." Tragedia veacurilor, cap. Valdenzii, fgm. 30.
Am arătat deja că lucrările lumii artistice sunt unul dintre mijloacele cele mai efective ale lui
Satana pentru a-L desfigura pe Dumnezeu. Dar capodopera amgăgirii sale în această lucrare este
Babilonul, taina fărădelegii, care se manifestă în deosebi în Biserica Romano-Catolică şi în bisericile
protestante din zilele noastre. Aceasta este lucrarea rezistenţei lui Satana împotriva descoperirii lui
Dumnezeu prin Hristos.
În felul acesta fiecare este pus să aleagă între interpretarea Babilonului asupra lui Dumnezeu şi
Legii Sale, şi descoperirea lui Dumnezeu şi a căilor Sale prin Hristos. Este imposibil ca amîndoi să
reprezinte acelaşi lucru, căci primul este anticristul iar celălalt Hristos.
Este foarte folositor de a studia viaţa şi învăţăturile lui Hristos ca mijloc de desfăşurare a
caracterului lui Dumnezeu. Este deasemenea un mare avantaj de a vedea cît de greşit îl reprezintă
Babilonul pe Dumnezeu.
Nu este adevărat de a susţine că Babilonul ar fi folosit numai armele constrîngerii. El a folosit
armele constrîngerii atît de extrem şi atît de îngrozitor pentru a-i supune pe împotrivitorii săi, încît
aceasta este tot ce vede omul din caracterul şi activităţile sale.
Adevărul este însă că folosirea măsurilor opresive a fost doar ultimul mijloc la care a recurs, după
cum e şi cu toate celelalte religii false. Abia după ce toate celelalte mijloace au eşuat, a început el să
recurgă la măsuri opresive. "Forţa constrîngerii este ultimul mijloc al oricărei religii false. La început
ea încearcă să convingă prin puterea atracţiei, după cum a încercat-o şi împăratul Babilonului prin
puterea muzicii şi a pompei exterioare. Dacă aceste atracţii, născocite de oameni şi inspirate de
Satana, nu-i puteau constrînge pe oameni a se închina în faţa chipului cioplit, îi aşteptau flăcările
mistuitoare ale cuptorului de foc. Tot aşa va fi şi acum. Papalitatea şi-a exercitat puterea pentru a-i
constrînge pe oameni la ascultare, şi aceasta o va face din nou. Avem nevoie de acelaşi spirit pe care
l-au manifestat slujitorii lui Dumnezeu în lupta împotriva păgînismului." Signs of the Times, 6 mai,
1897; SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.
Era o vreme cînd nu înţelegeam acest lucru. Credeam că Roma şi-ar fi atins scopurile ei totdeauna
prin folosirea forţei. Dar după ce am studiat istoria am înţeles, că anticristul vine mai întîi fără sabie.
Primii săi ambasadori sunt preoţii şi misionarii care caută să cîştige poporul prin învăţături, cereri şi
argumente pentru religia lor. Aceasta ei o fac cu multă devotare şi sacrificii personale. Avînd succes,
ei încep să se fălească. Dar dacă poporul nu vrea să accepte teologia lor, îi aşteaptă sabia. Mai întîi
persecuţiile sunt relativ blînde, dar pe parcurs, dacă rămîn fără efect, ele devin tot mai severe, pînă ce
pedeapsa cu moartea e impusă în mod riguros.
În secolul al şaselea, papa Grigorie a luat hotărîrea de a converti Marea Britanie la Catolicism. Prin
urmare, în vara anului 597 el a trimis 41 de misionari pentru a începe lucrarea. Ei erau conduşi de
Augustin, care, stabilindu-se la Canterbury, a făcut din acest oraş centrul activităţii sale din această
ţară. Dar religia cea adevărată i-o luase înainte. Ea era deja stabilită printre locuitorii băştinaşi, dar
nu-i convertise încă pe invadatorii Anglo-Saxoni veniţi din Europa de nord şi Scandinavia.
Convertirea Britanilor era ţinta primordială a lui Augustin. în anul 601 el convocase în acest scop o
adunare generală. Dar "În zadar a căutat episcopul de a-şi impune argumentele, rugăciunile, criticile
şi chiar miracolele sale; Britanii erau neînduplecaţi." The Reformation in England, vol. 1, pag. 38, de
Merle d’Aubigne.
După eşuarea acestei întruniri, Augustin intreprinse o nouă încercare prin aceleaşi tactici de
apropiere paşnică şi precaută, dar sortită eşecului ca şi cea dintîi. Văzînd că în felul acesta nu va avea
niciodată succes, s-a ridicat în picioare şi a zis: "‘Dacă nu vreţi să-i primiţi pe fraţii care vă aduc
pacea, atunci veţi primi vrăjmaşi care vă vor aduce război. Dacă nu vreţi să vă uniţi cu noi pentru a
arăta Saxonilor calea vieţii, veţi primi prin ei lovitura morţii.’ După ce a vorbit astfel, episcopul cel
îngîmfat s-a retras, iar ultimele zile ale vietii sale şi le petrecuse pregătind împlinirea profeţiei sale
tăcioase. Argumentele nu au avut succes: acum a început să vorbească sabia;" idem, pag. 39.
Ceea ce s-a întîmplat în istoria cea timpurie a Marii Britanie, aceea s-a repetat în orice loc unde a
călcat piciorul roman. Milioane de oameni de pretutindeni au făcut aceeaşi experienţă.
Mai întîi Roma apare paşnică şi iubitoare, binecuvîntînd pe acei care primesc binecuvîntările ei, şi
căutînd a-i cîştiga pentru credinţa ei. Ea este îngăduitoare şi răbdătoare în activităţile ei, în timp
ambasadorii ei aduc mari sacrificii pentru această cauză.

"FORţA CONSTRÎNGERII ESTE ULTIMUL MIJLOC

 AL ORICĂREI RELIGII FALSE."

SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.

Prin urmare:Religia adevărată nu recurge la folosirea forţei. -

Prin urmare:Folosirea forţei este un semn al religiei false. -
Prin urmare:Absenţa forţei este un semn al religiei adevărate. -
Prin urmare:Dacă Dumnezeu ar folosi fie cît de puţin forţa constrîngerii ca ultimul Său
mijloc, sau într-un fel sau altul, RELIGIA LUI AR FI O RELIGIE FALSĂ.

"Nu poate fi mai puternică dovadă că avem duhul lui Satana decît dispoziţia de a răni şi a
distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează contrariu de cum sunt ideile
noastre."HHL, cap. Ultima călătorie din Galileea, fgm. 10.
"Puterea constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana." HHL, cap. S-a sfîrşit, fgm.
5.

Dar în sfîrşit ea trebuie să constate că orice efort depus în mod paşnic nu are succes. Apoi începe
cu persecuţia, care se intensifică atît de mult, pînă cînd acei care nu vor să i se supună sub nici o
împrejurare vor fi ucişi.
Prin toate acestea ea îl prezintă pe Dumnezeu într-un fel, pe care majoritatea îl acceptă din
nefericire fără nici o împotrivire. Pentru a ne convinge de aceasta, trebuie să comparăm doar
concepţia majorităţii despre Dumnezeu cu reprezentarea papală.
Cei mai mulţi cred că Dumnezeu i-ar privi pe cei neconvertiţi cum i-a privit papa Grigoiie pe
Britani. Convingerea lor este, că Dumnezeu trimite mai întîi din marea Sa iubire pentru cei pierduţi şi
pieritori pe ambasadorul Său special: Duhul Sfînt, care lucrează prin unelte omeneşti şi desinteresate
pentru convertirea celor rătăciţi. Ei cred că în această perioadă Domnul îşi reţine judecăţile Sale şi îşi
revarsă binecuvîntările Sale pentru a-i încuraja pe oameni să-L urmeze.
Dar cu timp ce trece, binecuvîntările primite se transformă în blestem, ca în cazul Sodomei,
Egiptului şi al lui Iuda. Ceea ce se întîmplă acum în realitate este că poporul se depărtează de
Dumnezeu şi se plasează într-o sferă unde Dumnezeu nu-i mai poate ocroti în faţa nimicirii
ameninţătoare care vine asupra lor. Dar oamenii văd în aceste catastrofe mîna lui Dumnezeu, prin
care caută să-şi impună ascultarea pe care n-a reuşit să şi-o impună prin convingeri raţionale. Dacă şi
aceasta dă greş, atunci îl văd pe Dumnezeu cum Se apucă să-i nimicească pe nelegiuţi de pe faţa
pămîntului.
Am făcut deci mai sus o comparaţie între calea lui anticrist şi presupusa manifestare a caracterului
lui Dumnezeu, cea văzută de oameni. întrebăm acum: Ce deosebire există între aceste două tablouri?
Răspunsul: Nici o deosebire. închipuirea oamenilor despre Dumnezeu şi imaginea pe care o prezintă
papalitatea este în orice privinţă identică.
De aceea, atît de sigur după cum ştim că reprezentarea lui Dumnezeu prin Babilon este în realitate
o desfigurare, la fel de sigur trebuie s-o lepădăm. O scurtă meditaţie ne va convinge, că felul în care
Dumnezeu e reprezintat prin filme şi cum îl înfăţişează papalitatea, este identic. în ambele cazuri
Legea e călcată cu scopul de a garanta păzirea ei. Papalitatea îi ucide pe acei care nu vor să i se
supună. Comiţînd crima uciderii, ea calcă porunca lui Dumnezeu, pentru a-i înlătrra pe acei pe care îi
consideră ca călcători ai poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, ea este o instituţie pur lumească, şi
niciodată înfiinţată de Dumnezeu. Fiecare principiu al caracterului şi al purtării ei tăgăduieşte
descoperirile date prin viaţa şi învăţăturile lui Hristos asupra Tatălui. Prin desfigurarea caracterului
lui Dumnezeu ea împlineşte cu un succes nemaipomenit scopurile lui Satana.
Faptul că Babilonul şi învăţăturile sale sunt opuse lui Hristos şi învăţăturilor Sale, dă fiecăruia
posibilitatea să aleagă una dintre aceste două reprezentări asupra caracterului lui Dumnezeu. Este
imposibil de a le crede consistent pe amîndouă. Babilonul îl înfăţişează pe Dumnezeu ca şi cum i-ar
iubi şi i-ar binecuvînta pe vrăjmaşii Săi, le-ar face bine şi i-ar ierta, dar numai pentru o vreme. Apoi
şi-ar schimba faţa şi S-ar ridica pentru a-i trata tocmai aşa, pe cum le-a poruncit ca ei să nu facă.
După ce i-a chinuit astfel, în sfîrşit îi nimiceşte.
Dar Hristos ne oferă un Tată care îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi, îi binecuvîntează, le face numai bine,
şi îi iartă – pentru totdeauna. El nu Se ridică niciodată pentru a face tocmai ceea ce a poruncit
copiilor Săi să nu facă. El este Dumnezeul neprihănirii.
Alegerea este deci, Hristos sau anticristul, Dumnezeu sau diavolul, Ierusalimul ceresc sau Roma?
Nu este greu de a cunoaşte pe care din aceştia trebuie să-l alegem. Totuşi unii vor ezita în
nesiguranţa lor, şi de confuzie nu vor şti ce să facă.
Atunci lăsaţi-i ca aceştia să deschidă manualele istoriei şi să examineze efectul doctrinelor romane.
Procedînd astfel trebuie să dăm haina evlaviei celei aparente şi a strălucirii exterioare, pe care a
îmbrăcat-o Catolicismul pentru a-şi ascunde starea sa adevărată, laoparte. Spiritul Sfînt a descoperit
prin Cuvîntul lui Dumnezeu că El nu a trecut caracterul său real niciodată cu vederea, şi nici nu poate
fi amăgit prin pretenţioasa sa înfăţişare exterioară.
"Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu
mărgăritare. ţinea în mînă un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.
Pe frunte purta scris un nume, O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR şI
SPURCĂCIUNILOR PĂMÎNTULUI."
"şi acolo a fost găsit sîngele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost jungheaţi pe
pămînt." Apocalipsa 17,4-6; 18,24.
Aceste cuvinte descoperă atît strălucirea ei exterioară cît şi stricăciunea lăuntrică. Oamenii înclină
de a se lăsa impresionaţi prin aşurările măreţe ale puterii şi bogăţiei, apreciînd succesul şi meritul
unei persoane sau al unei organizaţii prea des după asemenea lucruri exterioare. Dar valoarea cea
reală constă în caracter.
Ultimul verset din cele de mai sus ne atrage atenţia în mod deosebit, fiindcă Dumnezeu îl
învinuieşte pe omul păcatului (pe fiul pierzării) de tot sîngele care a fost vărsat vreodată pe pămînt.
Satana a căutat să-L învinuiască pe Dumnezeu de vărsarea acestui sînge. Oamenii sunt gata de a-l
crede pe Satana cel puţin întrucîtva, căci, în timp ce cei mai mulţi ştiu că păcatul şi diavolul au
nimicit milioane de suflete, ei cred totodată că şi Dumnezeu şi-ar fi împlinit partea Lui la distrugerea
lor. Dar versetul acesta nu sprijineşte această învăţătură. Textul acesta zice în schimb, că sîngele
tuturor celor ce au fost jungheaţi trebuie pus î socoteala Babilonului. Textul acesta este deci o
mărturie biblică puternică în favoarea adevărului, că Dumnezeu nu nimiceşte, căci, dacă fiul pierzării
i-a nimicit pe toţi care au fost jungheaţi vreodată pe pămînt, atunci, evident că Domnul nu a nimicit
pe nimeni.

picture:

Ioan Huss condamnat la moarte – Papalitatea a călcat Legea lui Dumnezeu pentru a-i înlătura
pe acei pe care îi considera ca călcători ai Legii.

Să studiăm deci efectul doctrinelor romane asupra istoriei. Să vedem ce fel de roade au adus aceste
învăţături despre caracterul lui Dumnezeu. Dacă au dat naştere unei iubiri adînci, înflăcărate şi
încrezătoare faţă de Dumnezeu şi semenii noştri; dacă au adus pace şi prosperitate pe pămînt; dacă au
desfiinţat asuprirea şi robia; dacă au deschis calea desvoltării a cunoştinţei şi aptitudinilor omeneşti,
atunci putem să ştim că ele reprezintă caracterul lui Dumnezeu aşa cum este în realitate. Aşa şi
trebuie să fie, căci Dumnezeu este neprihănire, şi:
"Neprihănirea înalţă pe un popor: dar păcatul este ruşinea popoarelor."
"Cine urmăreşte neprihănirea şi bunătatea, găseşte viaţă, neprihănire şi slavă." Proverbe 14,34;
21,21.
"Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie." Isaia 32,17.
 Dacă aceasta corespunde lucrării săvîrşite de Roma, atunci reprezentarea caracterului lui
Dumnezeu prin ea este corectă şi exactă şi trebuie respectată. Dar dacă roadele ei sunt opuse, atunci
trebuie să lepădăm reprezentarea ei drept amăgitoare şi incorectă.
Raporturile istoriei vorbesc foarte clar. Roma, oriunde şi-a aşezat piciorul, nu a lăsat în urmă decît
necunoştinţă, imoralitate, luptă, războaie, vărsări de sînge, ucideri şi în cele din urmă ura ei şi
lepădarea cea deplină pînă şi a existenţei lui Dumnezeu. Roadele lucrării ei au fost exact opuse
acelora din versetele de mai sus. Ea nu a stîrnit iubire şi credincioşie faţă de Dumnezeu, ci numai
frică şi ură împotriva Lui, iar în cele din urmă a dus pînă şi la tăgăduirea cea necredincioasă a
existenţei Lui.
"Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu şi pervertise cererile Sale, iar acum oamenii
lepădau atît Biblia cît şi pe Autorul ei. Ea ceruse o credinţă oarbă în dogmele ei, sub pretinsa
pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarăşii lui au lepădat Cuvîntul lui
Dumnezeu cu totul şi au răspîndit pretutindeni otrava necredinţei. Roma ţinuse pe oameni la pămînt
sub călcîiul ei de fier; iar acum masele, degradate şi brutalizate în repulsia lor faţă de strălucirea
necinstită căreia îi dăduseră atîta vreme închinare, au lepădat atît adevărul cît şi rătăcirea; şi
confundînd libertatea cu destrăbălarea,robii viciului triumfau în libertatea lor închipuită." Tragedia
veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, fgm. 46.
Aceste propoziţii fac parte dintr-un comentariu asupra Revoluţiei franceze cu referiri directe la
cauzele care au dus la izbucnirea ei. Ea era reacţia şi repulsia celor asupriţi împotriva acelora care îi
ţinuseră atîta timp în robie intelectuală, fizică şi spirituală. Nu există nici o descoperire mai clară a
efectului caracterului şi al practicii romane asupra oamenilor, ca tocmai această reacţie violentă. Tot
ce s-a desvoltat şi s-a petrecut în acel timp îngrozitor nu era decît roada măsurilor catolice.
"Papalitatea a fost aceea care a început lucrarea pe care ateismul a completat-o. Politica Romei a
adus acele stări sociale, politice şi religioase, care au grăbit ruina Franţei. Referindu-se la ororile
Revoluţiei, unii scriitori spun că aceste excese trebuiesc trecute în contul tronului şi al bisericii. Pe
bună dreptate ele trebuiesc trecute pe seama bisericii. Papalitatea a otrăvit minţile regilor împtriva
reformaţiunii, ca fiind un duşman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii şi
armoniei naţiunii. Geniul Romei a fost acela care pe calea aceasta a inspirat cruzimea cea mai
grozavă şi persecuţia cea mai aspră care a pornit de la tronul regal." idem, fgm. 34.
Dar, revoluţia nu ar fi fost niciodată atît de brutală, atît de sîngeroasă şi de oribilă; oamenii nu ar fi
mers niciodată atît de departe în lepădarea şi ura lor deplină împotriva lui Dumnezeu, dacă ar fi
înţeles că papalitatea nu a reprezentat niciodată altceva decît numai pe ea însăşi. Dar ea s-a înfăţişat
înaintea lumii ca unealta şi preînchipuirea cea directă a lui Dumnezeu, şi milioane de suflete au văzut
în ea singurul reprezentant al lui Dumnezeu. De aceea, ei nu au lepădat doar Biserica Catolică, ci şi
pe Dumnezeul acestei biserici. Crezînd că Dumnezeu pe care îl reprezintă această biserică ar fi
Dumnezeul cerului, L-au lepădat cît nu se poate mai urîcios şi dispreţuitor.
Această lepădare şi-a găsit expresia ei cea mai grăitoare în Revoluţia franceză. Istoria nu ne-a
înfăţişat niciodată înainte şi după aceea o imagine mai clară şi mai convingătoare despre efectul cel
inevitabil al măsurilor şi practicilor romane. Aceste evenimente aparţin acum de mult trecutului şi au
ost şterse din amintirea oamenilor, dar istoria raportează despre cruzimea lor. Fiecare cercetător
sincer al Cuvîntului lui Dumnezeu, doritor de a înţelege efectul învăţăturii adevărate despre
caracterul lui Dumnezeu în opoziţie cu efectul desfigurării Sale prin Satana, trebuie să studieze doar
strigătul îngrozitor al furiei omeneşti care s-a manifestat în Franţa anului 1789.
Aceasta nu este o cronică a iubirii, a încrederii, a înţelegerii, a păcii, a bunătăţii şi a frumuseţii, ci
ceva cu totul opus. "Apoi au venit zilele acelea cînd au fost aplicate cele mai barbare legi de către
cele mai barbare tribunale; cînd nici un om nu-şi putea saluta vecinii sau să-şispună rugăciunile ...
fără primejdia de a comite o gravă crimă; cînd iscoadele stăteau la pîndă în toate colţurile; cînd
ghilotina lucra din greu în fiecare dimineaţă; cînd închisorile erau atît de pline ca o corabie de sclavi,
cînd canalele curgeau înspumate de sînge omenesc în Senă ... în timp ce zilnic care întregi încărcate
de victime erau duse la execuţie pe străzile Parisului, proconsulii pe care comitetul suveran îi
trimisese în departamente, dădeau pe faţă un exces de cruzime necunoscut nici chiar în capitală.
Cuţitul aaşinii fatale se ridica şi cădea prea încet pentru lucrarea unui grăbit măcel. şiruri lungi de
prizonieri erau împuşcaţi. Erau făcute găuri pe fundul şleperilor supraaglomerate. Lyonul a fost
transformat într-o pustietate. La Arras chiar şi mila crudă a unei morţi grabnice a fost refuzată
prizonierilor. Pretutindeni de-a lungul Loirei, de la Saumur şi pînă la mare, stoluri mari de ciori şi de
ulii, se hrăneau din trupurile goale unite laolaltă în îmbrăţişări hidoase. Nu s-a arătat nici o milă faţă
de sex sau vîrstă. Numărul băieţilor şi fetelor sub vîrsta de şaptesprezece ani care au fost ucişi de acel
guvern tiran, este socotit cu sutele. Copilaşi smulşi de la sîn erau aruncaţi din suliţă în suliţă de-a
lungul trupelor Iacobine." Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, fgm. 51.
Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat fără cauză, ceea ce, – fiind înţeles corect şi pe deplin, – ne
dă o lecţiune deosebit de valoroasă. Dar aceasta va fi cazul numai atunci, dacă vom înţelege toată
cauza. în timp ce este adevărat că purtarea papalităţii era factorul care a produs aceste rezultate,
totuşi aceasta nu este totul. Rădăcina propriuzisă era faptul că ea a reprezentat greşit caracterul lui
Dumnezeu.
Dacă biserica nu ar fi avut nimic de a face cu Dumnezeu, ea ar fi produs doar o reacţie împotriva
ei însăşi. Masele ar fi lepădat atunci numai această biserică. Dar din pricina faptului că au fost făcuţi
să creadă că dînsa ar reprezenta caracterul adevărat al lui Dumnezeu, reacţia lor era extrem de
violentă atît împotriva bisericii cît şi împotriva lui Dumnezeu.
Tocmai aceasta i-a plăcut cel mai mult lui Satana, căci prin papalitate a lucrat el pentru a obţine
aceste rezultate. El a avut un succes nemaipomenit cu masele, totuşi, tocmai mijloacele pe care le
foloseşte pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu greşit, oferă celor luminaţi prin Spiritul Sfînt dovada,
că Dumnezeu nu este aşa cum îl înţelege lumea şi bisericile. Această convingere o obţinem prin
cercetarea efectelor învăţăturilor papale de la început şi pînă la apogeul lor final. Atunci vom înţelege
legătura dintre filozofiile babiloniene despre Dumnezeu şi efectul cel inevitabil al vărsărilor de sînge,
al torturilor, al neîncrederii, al urei, al violenţei, al ateismului, al imoralităţii şi al multor altor rele.
Nimeni nu doreşte ca aceste nenorociri să vină asupra lui. Prin urmare, dacă fiecare va înţelege că au
venit tocmai din pricina acestor vederi greşite despre Dumnezeu, le vor lepăda în mod desgustător, şi
sevor întoarce către descoperirile lui Dumnezeu care aduc iubire, bucurie, pace, bunătate, milă,
îndurare, răbdare şi alte lucruri asemănătoare.
Papalitatea îl înţelege pe Dumnezeu ca şi cum ar sta deasupra Legii. în timp ce porunceşte
poporului Său de a nu fura, de a nu minţi şi de a nu ucide, El nu ar fi obligat a Se ţine de aceste
restricţii în ce priveşte relaţia Sa faţă de ei. Papiştii cred că Legea îl apără pe Dumnezeu şi pe papa în
faţa maselor, dar nu şi masele în faţa lor. Fiindcă papa credea că ar fi Dumnezeu pe pămînt, acestea
sunt principiile pe care le-a aplicat în purtarea sa faţă de ei.
Anarhia şi ateismul cel teribil al Revoluţiei franceze este rezultatul cel direct al acestei învăţături.
Care om de pe faţa pămîntului ar dori să vadă atmosfera cea paşnică a societăţii în care trăieşte
spulberată în nişte stări de lucruri atît de îngrozitoare?
Nimeni;
Lăsaţi atunci ca toţi să lepede învăţătura, care este rădăcina acestui efect – învăţătura, după care ar
exista o lege pentru Dumnezeu iar alta pentru oameni, şi să primim în schimb adevărul cel măreţ,
după care Legea este transcrierea caracterului lui Dumnezeu.
Învăţătura şi practica Romeieste aceea, că, prin mila Lui, Dumnezeu ar încerca mai întîi să-i
salveze pe oameni, iar în cele din urmă ar recurge la forţa nimicirii pentru a-i stîrpi pe acei care nu
vor să-L asculte. Drept urmare a acestui fapt, tocmai aceasta a fost purtarea ei, crezînd şi învăţînd că
ar împlini astfel voia lui Dumnezeu şi ar manifesta caracterul şi calea Lui. Astfel ea a împlinit
profeţia lui Hristos: "Va veni vremea cînd, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui
Dumnezeu." Ioan 16,2.
Dar oamenii nu-L vor iubi şi nu vor sluji unui asemenea Dumnezeu. Atît de sigur după cum se
manifestă această concepţie despre Dumnezeu, atît de sigur oamenii vor lepăda un asemenea
Dumnezeu. Marea reacţie a Revoluţiei franceze dovedeşte acest fapt. Solia care pornise atunci din
inima poporului şi pe care o rostise de pe buzele sale era, că dacă aceasta este imaginea lui
Dumnezeu, atunci cu un asemenea Dumnezeu nu vor să aibă nimic de a face.
Se poate contraargumenta, că există astăzi milioane de suflete care cred, că Dumnezeu îi someaza
mai întîi pe oameni în mila Sa ca să vină la pocăinţă, iar dacă nu se pocăiesc, ar recurge la puterea
nimicirii pentru a-i ucide, şi în ciuda acestei credinţe amăgitoare ei sunt convinşi că L-ar iubi şi I-ar
sluji. Este adevărat că cîtva timp aşa stau lucrurile. Gîndeşte-te numai la timpul evului mediu în care
poporul a continuat să slujească lui Dumnezeu conform obiceiului papal, dar aşa nu a putut să
meargă pe nesfîrşite, şi nici nu a mers. Timpul reacţiei venise, iar lepădarea cestui dumnezeu era
deplină. Pămîntul se îndreaptă din nou înspre lepădarea ce deplină a lui Dumnezeu asemenea celei
din timpul Revoluţiei franceze. Cînd timpul acesta va veni, toate urîciunile care s-au petrecut în
Franţa vor fi înscenate din nou, dar nu vor fi limitate doar la o scară naţională, ci vor fi universale.
Lumea nu se va uita atunci doar la agonia morţii a unei singure naţiuni, căci toţi vor fi cuprinşi de
aceeaşi nenorocire mortală.
În lupta viitoare cea finală, fiecare sflet de pe pămînt va fi obligat să-şi ia poziţia ori pe această ori
pe cealaltă parte a marelui conflict. Poziţia pe care o ia fiecare azi, – fiindcă ideile sunt înrădăcinate
mai adînc în mintea fiecăruia, şi practicile care rezultă din ele mai pronunţate, – determină locul pe
care îl va ocupa fiecare în ziua aceea, afară doar că îşi schimbaa poziţia cîtă vreme şi-o mai poate
schimba.
Ai considerat tu cu toată grija, sincer şi rugător, implicaţiile înţelegerii tale actuale a caracterului
lui Dumnezeu? Ar fi bine ca fiecare să-şi pună această întrebare, căci dacă am înţeles acest lucru,
putem să ne aşteptăm în curînd la o schimbare.
Dacă crezi că:
–}Dumnezeu nu trebuie să păzească Legea;
–}Face ce-I place în sensul în care oamenii fac ceea ce le place;
–}Legea ar avea de scop să-L apere în faţa poporului, dar nu şi
poporul faţă de El;
Atunci stai de partea uneltei celei mai efective care a existat vreodată, pe care a folosit-o Satana
pentru a desfigura caracterul lui Dumnezeu.
Dacă crezi că:
–}Dumnezeu caută mai întîi a-i cîştiga pe oameni prin îndemnuriiubitoare şi acţiuni îndurătoare;
–}Iar în sfîrşit ar folosi forţa pentru a-i stîrpi pe acei care nu-I slujesc;
Atunci poziţia ta nu se deosebeşte de cea a Bisericii Romano-Catolice. Satana se va bucura de tine,
căci i-ai împlinit dorinţa.
Pe de altă parte, dacă nu ai fost confruntat niciodată cu aceste lucruri, atunci, ori mai devreme ori
mai tîrziu trebuie să iei şi tu decizia de a te alipi de aceste vederi, ori să renunţi la ele în schimbul
unui lucru mai bun. Dacă vei alege partea cea bună, vei fi făcut încă un pas afară din întunericul
amăgitor al Babilonului.
A crede că:
–Dumnezeu îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi – doar pentru o vreme;
–Le face bine celor ce îi fac rău – doar pentru o vreme;
–Îi binecvîntează pe acei care îl blastămă – doar pentru o vreme;
Iar apoi:
–Îi ureşte pe văjmaşii Săi;
–Răsplăteşte cu rău celor care I-au făcut rău;
–şi îi blastămă pe acei care îl blastămă; Înseamnă a avea concepţii papale şi lumeşti.
A menţine asemenea vederi în timp ce lumina caracterului lui Dumnezeu străluceşte atît de
frumos, înseamnă a asigura continuitatea întunericului şi a ereziei. în timpul luptei finale cu siguranţă
te vei afla de partea marelui apostat, fără nici o speranţă de a fi printre acei care vor umbla pe străzile
de aur ale Noului Ierusalim.
Iar dacă crezi că:
 –Legea este transcrierea cea exactă a caracterului Său;
–Lui Dumnezeu îi place să împlinească numai neprihănirea – să păzească Legea în mod
desăvîrşit;
–A plănuit Legea ca o ocrotire perfectă nu doar ca să ne apăre de noi înşine şi de semenii noştri, ci
chiar şi de Dumnezeu;
–Dumnezeu îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi, chiar şi pe diavolul, pe vrăjmaşul cel mai mare;
–Îi binecuvîntează pe acei care îl blastămă – pentru totdeauna;
–Le face numai bine celor ce îl urăsc – pentru totdeauna;
–Nu foloseşte niciodată forţa sau ceva asemănător ca ultimul mij-loc de scăpare;
–şi că nu aduce niciodată nimicirea asupra acelora care refuză să-L asculte; Atunci ai reuşit să ieşi
cu încă un pas însemnat din întunericul babilonian; ai găsit adevărul despre Tatăl şi Fiul, şi ai luat
poziţia cea dreaptă în marea luptă.
"A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi,
fgm. 8.
Această declaraţie vrea să zică, că numai a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este în realitate,
înseamnă a-L iubi. De aceea, a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum nu este în realitate, înseamnă a-L
urî şi a-L lepăda, după cum a dovedit-o Revoluţia franceză atît de clar.
Prin urmare, a-L cunoaşte pe Dumnezeu după cum L-a descoperit Hristos prin cuvintele şi faptele
Sale, înseamnă a-L iubi, în timp ce a-L cunoaşte conform prezentării papale, conform învăţăturii şi
practicii ei, înseamnă a-L urî şi a-L lepăda.
Roada poziţiei dintîi este credinţa; iar roada celei de a doua necredinţa şi ateismul.
Fericirea, împlinirea şi realizarea cea mai înaltă constă în a-L iubi pe Dumnezeu aşa cum El ne
iubeşte pe noi. Satana caută a zădărnici aceasta. Arma lui este desfigurarea caracterului lui
Dumnezeu, şi cu aceasta el are un succes nemaipomenit. Nimeni nu poate zice că în Franţa ar fi
domnit fericirea, împlinirea şi realizarea în timpul acestei revoluţii îngrozitoare. Departe una ca
aceasta;
Pentru a ne îmbiba cu o fericire şi bucurie nemărginită, Dumnezeu desvăluie minciunile lui Satana
despre neprihănirea Lui, şi dă tuturor o cunoştinţă adevărată despre caracterul Său. Dacă vom
înţelege şivom afla aceasta în mod practic, credinciosul îl va iubi pe Dumnezeu şi pe semenii săi
după cum nici nu şi-ar fi putut închipui. Toate făpturile din cer şi de pe pămînt vor fi unite prin
legătura iubirii celei strînse. Viaţa şi fericirea veşnică va fi experienţa tuturor, şi nici o umbră nu va
posomorî viaţa celuilalt.
Fie ca asemenea perspective glorioase să ne încurajeze, Pentru ca fiecare să lepede învăţăturile
papalităţii şi ale lumii insuflate de Satana, şi să accepte atît cu mintea cît şi în practica experienţei
personale adevărul neprihănirii lui Dumnezeu.

Capitolul 19
Crucea învăluită în mister

Taina crucii explică toate celelalte taine. în lumina care izvoreşte de pe Calvar, atributele lui
Dumnezeu care ne umpluseră de teamă şi de groază, apar frumoase şi atrăgătoare. Mila, bunătatea şi
dragostea părintească se văd unite cu sfinţenia, dreptatea şi puterea. Cînd privim Maiestatea pe tronul
Său, înălţat şi onorat, îi vedem caracterul în manifestările Lui iubitoare şi înţelegem, ca niciodată mai
înainte, însemnătatea acelui titlu scump ‘Tatăl nostru’." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui
Dumnezeu va fi salvat, penultimul fgm.
Taina crucii explică toate celelalte taine.
O, cît ne înbogăţeşte crucea lui Hristos; Această făgăduinţă este atît de preţioasă, atît de salvatoare,
atît de deplină, încît inima se revarsă de mulţumire faţă de ceea ce Dumnezeu dat prin această
descoperire, şi din convingerea cea sigură, că crucea explică toate tainele tulburătoare şi confuze.
 Ese imposibil de a înţelege caracterul lui Dumnezeu aşa cum este în realitate, pînă ce orice taină
asupra lui va fi văzută în lumina strălucitoare de pe Golgota. Nici chiar îngerii n-au putut înţelege
caracterul lui Dumnezeu şi să fie liberaţi de învinuirile diavolului, pînă ce nu s-a auzit strigătul lui
Isus: "S-a sfîrşit". Au fost prezentate deja dovezi despre aceasta în capitolul patru. Acolo se arată că
"Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat, pînă la
moartea Domnului Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 3.
De aceea, dacă îngerii n-au putut înţelege toate lucrările lui Dumnezeu din timpul Vechiului
Testament pînă ce nu le-au văzut în lumina crucii, atunci nici noi nu avem un alt mijloc pentru a
înţelege aceste taine. în lumina acestor fapte, fiecare creştin trebuie să se asigure de a nu trage nici o
concluzie finală asupra cterului lui Dumnezeu, pînă ce nu va fi cîntărit toate problemele în lumina
care străluceşte de pe Calvar. "Pentru a înţelege şi a aprecia corect fiecare adevăr al Cuvîntului lui
Dumnezeu de la Geneză pînă la Apocalipsa, trebuie să-l studiăm în lumina crucii, şi în legătură cu
adevărul central şi minunat al ispăşirii prin Hristos. Acei care studiază jertfa cea minunată a
Răscupărătorului, cresc în har şi cunoştinţă." SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1137.
Această declaraţie este foarte importantă. Ea spune că nu putem să înţelegem nici un adevăr biblic
aşa cum trebuie, decît prin lumina crucii de pe Golgota. Prin urmare, oricine care studiază tainele
purtării lui Dumnezeu fără de a le pune în legătură cu jertfa cea supremă, nu poate să ajungă la o
înţelegere corectă a adevărurilor bibilice. Aceasta înseamnă deci, că este imposibil de a-L cunoaşte
pe Dumnezeu aşa cum este în realitate, imposibil de a înţelege caracterul şi natura Legii Sale, dacă
nu studiăm aceste lucruri permanent în lumina crucii.
În lumina acestui fapt nu ne surprinde de a constata, că acei care insistă că Dumnezeu ar nimici,
leapădă crucea, declarînd că ea nu ar avea nici o legătură folositoare sau semnificativă cu problema
caracterului lui Dumnezeu. Nici un argument de pe buzele lor nu se referă la ea. Ei leapădă categoric
toate mărturiile ei care contrazic ideile lor cele stabilite deja despre purtarea lui Dumnezeu.
Atitudinea lor este tragică, căci nu există nici o descoperire mai măreaţă a caracterului Său decît
crucea de pe Golgota. Toate argumentele sunt lipsite de importanţă în faţa ei, şi toate ereziile apar ca
ceea ce sunt în realitate.
"Dacă acei care învaţă astăzi Cuvîntul lui Dumnezeu ar ridica crucea lui Hristos tot mai sus, ei ar
avea cu mult mai mult succes. Dacă păcătoşii pot fi conduşi a-şi îndrepta privirile cu dor spre cruce,
pentru a obţine o privelişte deplină a Mîntuitorului cel răstignit, ei vor vedea profunzimea îndurării
lui Dumnezeu şi păcătoşenia cea mare a păcatului.
Moartea lui Hristos dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţă de om. Ea este garanţia mîntuirii
noastre. A lua creştinului crucea ar însemna a stinge lumina soarelui de pe cer. Crucea ne apropie de
Dumnezeu, şi ne împacă cu El. Cu îndurarea cea duioasă a unui tată iubitor, aşa a privit Iehova
suferinţele Fiului Său pentru salvarea neamului omenesc de moartea veşnică, şi ne-a acceptat în Cel
Iubit.
Fără cruce, omul nu ar avea nici o legătură cu Tatăl. Speranţa fiecăruia depinde de ea. Prin ea se
revarsă lumina iubirii Mîntuitorului; şi dacă păcătosul, care stă la picioarele crucii, priveşte către
Acela care a murit pentru a-l salva, el poate să tresalte de o bucurie negrăită; căci păcatele sale îi sunt
iertate. Proşternut înaintea crucii lui Hristos, el a ajns punctul cel mai înalt pe care îl poate ajunge
omul.
Crucea de pe Golgota ne învaţă iubirea Tatălui faţă de noi – o iubire infinită. Este oare de mirare
dacă Pavel exclamă: ‘În ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea
Domnului nostru Isus Hristos?’ Este şi privilegiul nostru de a ne lăuda cu cru-cea, şi privilegiul
nostru de a ne preda de tot Aceluia care s-a dat pe Sine însuşi pentru noi. Atunci, şi noi vom putea
merge înainte cu feţe strălucitoare de lumina care se revarsă de pe Calvar, pentru a descoperi această
lumină acelora care zac în întuneric." Istoria Faptelor Apostolilor, cap. înălţarea crucii, fgm. 23-26.
"Jertfa ispăşirii lui Hristos, acesta este adevărul cel măreţ în jurul căruia se concentrează toate
celelalte adevăruri. Pentru a-l înţelege şi aprecia cum trebuie, fiecare adevăr din Cuvîntul lui
Dumnezeu, de la Geneză pînă la Apocalipsa, trebuie studiat în lumina crucii de pe Golgota. Vă
prezint monumentul cel mare şi măreţ al milei şi al regenerării, al mîntuirii şi al răscumpărării – pe
Fiul lui Dumnezeu înălţat pe cruce. Aceasta trebuie să fie temelia tuturor vorbirilor predicatorilor
noştri." Slujitorii Evangheliei, cap. învăţătura cea sănătoasă, fgm. 17.
"Studiînd caracterul cel divin în lumina crucii, vedem mila, iubirea cea duioasă şi iertarea legate de
dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu. în mijlocul tronului îl vedem pe Acela care poartă pe
mîinile, picioarele şi coasta Lui semnele suferinţei Sale pentru ispăşirea omului. îl vedem pe Tatăl
cel infinit, care locuieşte într-o lumină nepătrunsă, dar care ne primeşte totuşi prin meritele Fiului
Său. Norul mîniei care ne ameninţa numai cu mizerie şi desnădejde, descoperă prin lumina cea
strălucitoare de pe cruce scrisoarea lui Dumnezeu: Trăiţi, păcătoşilor, trăiţi; Voi Suflete care vă
pocăiţi, voi suflete credincioase, să trăiţi; Sunteţi răscumpăraţii Mei.
Prin contemplarea lui Hristos, ne oprim în sfera unei iubiri nemărginite. încercăm să vorbim
despre această iubire, dar ne lipsesc cuvintele. Ne gîndim la viaţa Sa de pe pămînt, la jertfa Sa adusă
pentru noi, la lucrarea mijlocirii Sale cereşti săvîrşită pentru noi, şi la locaşurile pe care le pregăteşte
pentru acei care îl iubesc; şi nu putem decît să exclamăm: O, ce înălţime şi adîncime a iubirii lui
Hristos; ‘şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe
noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.’ ‘Vedeţi, ce dragoste ne-a
arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu;’
Această iubire arde asemenea unui foc sfînt pe altarul inimii a fiecărui copil adevărat al lui
Dumnezeu. Hristos a descoperit iubirea lui Dumnezeu pe acest pămînt. Pe pămîntul acesta trebuie să
reflecteze cpiii Săi această iubire prin vieţi desăvîrşite. Păcătoşii vor fi aduşi în faţa crucii, pentru a
privi Mielul lui Dumnezeu." Istoria Faptelor Apostolilor, cap. Solia acceptată, fgm. 36-38.
"Crucea de pe Golgota provoacă şi va înfrînge în cele din urmă toate puterile pămînteşti şi
diavoleşti. în crucea lui Hristos e concentrată toată influenţa, şi din ea iese toată influenţa. Ea este
marele centru atrăgător; căci aici şi-a dat Hristos viaţa pentru neamul omenesc. Această jertfă a fost
adusă pentru restabilirea omulii la perfecţiunea sa origina-lă. Mai mult decît atît, ea a fost adusă
Pentru ca caracterul omului să fie schimbat pe deplin, şi să ajungă mai mult decît biruitor.
Acei care îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului prin puterea lui Hristos, vor
ocupa în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decît îngerii care nu au căzut niciodată.
Hristos declară: ‘şi după ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.’ Dacă
crucea nu găseşte o influenţă în favoarea ei, ea şi-o crează. Din generaţie în generaţie adevărul pentru
timpul nostru e descoperit ca adevăr prezent. Hristos cel atîrnat pe cruce, acesta a fost mijlocul prin
care s-a întîlnit mila cu adevărul, şi s-a îmbrăţişat neprihănirea cu pacea. Acesta este mijlocul care va
mişca tot pămîntul." SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1113.
Fiid conştient de acest adevăr măreţ, şi din adîncă apreciere, Pavel a trebuit să mărturisească:
"În ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru
Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume." Galateni 6,14.
De aceea a continuat să zică: "Căci n-am avut de gînd să ştiu între voi altceva, decît pe Isus Hristos
şi pe El răstignit." 1Corinteni 2,2.
Toate cuvintele acestea sunt minunate, inspiratoare, încurajatoare, şi înălţătoare. Ele ne încurajează
să continuăm cu studiul caracterului lui Dumnezeu, şi ne asigură că dacă vom privi acest subiect în
lumina care se revarsă de pe cruce, orice taină va dispare.
Problema cea mai principală din faţa noastră priveşte felul în care Dumnezeu îi tratează pe
păcătoşii cei rămaşi nepocăiţi. Apariţia păcatului a impus caracterului lui Dumnezeu încercarea cea
mai grea posibilă. Fiindcă este un adevăr stabilit, că cu cît mai grea este încercarea cu atît mai mare
este şi manifetarea caracterului cel înfăţişat, studiul asupra modului în care îi tratează Dumnezeu pe
păcătoşi descoperă mai mult ca orice măreţia caracterului lui Dumnezeu.
Ceva mai înainte am prezentat dovezi şi argumente pentru a arăta contrastul dintre purtarea lui
Dumnezeu faţă de cel păcătos, şi felul în care procedează omul. Am arătat că Dumnezeu nu
binecuvîntează doar pentru o vreme, pentru a aduce apoi blestemurile şi pustiirile Sale asupra celui
rămas nepocăit, în ciuda faptului că majoritatea aşa crede. Dovezile pe care le-am considerat pînă
aici sunt foarte convingătoare. Să le studiăm acum în lumina crucii de pe Golgota. Ele ori vor fi
confirmate, ori tăgăduite prin această mărturie cu totul sigură a caracterului lui Dumnezeu.
Crucea este demonstraţia lui Dumnezeu privind felul în care îi tratează pe cei rămaşi în cele din
urmă nepocăiţi. Hristos a luat locul păcătosului, şi Dumnezeu a procedat cu El pe cruce exact aşa
cum va proceda cu fiecare păcătos care a trăit vreodată. Acesta este punctul pe care trebuie să-l
vedem şi să-l accentuăm pe deplin. Dumnezeu nus-a purtat faţă de Hristos altfel decum Se poartă
faţă de orice păcătos. Procedeul este identic. Aşa şi trebuie, căci dacă Dumnezeu ar proceda altfel,
Satana s-ar grăbi a-L învinui de părtinire.
Hristos a ocupat locll păcătosului pe deplin. El a făcut aceasta atît de real şi de complect, încît era
ca şi cum El ar fi păcătosul. Aşa L-a privit Dumnezeu în Ghetsimani şi pe cruce, şi L-a tratat ca pe
un păcătos condamnat şi pierdut. Această situaţie nu era prefăcută. Dacă ea nu ar fi fost absolut reală,
toţi ar fi pierduţi, căci, dacă Hristos ar fi deraiat fie cît de puţin de la poziţia păcătosului, exact în
aceeaşi măsură preţul nu ar fi fost plătit pe deplin.
Acest adevăr important reiese foarte clar din Cuvîntul lui Dumnezeu. Cercetătorul este rugat să-şi
concentreze toată atenţia asupra declaraţiilor Sale, ca să nu treacă solia cu vederea. Lasă ca adevărul
acesta să fie stabilit neclintit în tine, că Hristos nu s-a bucurat de favoarea unui "fiu preferat" din
partea Tatălui, pentru a fi pedepsit altfel ca ceilalţi păcătoşi pierduţi şi rămaşi în cele din urmă
nepocăiţi. Priveşte crucea de pe Golgota ca să vezi cum a procedat Dumnezeu acolo, şi vei şti exact
cum procedează Dumnezeu cu orice păcătos care a refuzat oferta pocăinţei cu desăvîrşire.
În ciuda avertismentelor lui Dumnezeu date lui Adam şi Eva în grădina Eden, ei şi-au ales calea
fărădelegii. Această cale pretinde o pedeapsă, şi despre natura acesteia am vorbit deja în capitolul
opt. Am învăţat acolo că Dumnezeu a dat omului viaţa, un cămin şi puteri colosale pentru a-l face
capabil să trăiască fericit şi o viaţă împlinită pe acest pămînt. Dar puterea mai are, afară de
capacitatea de a întreţine viaţa la nivelul cel mai înalt posibil, şi capacitatea de a o distruge cu
desăvîrşire.
Pentru a-l feri pe om de această primejdie din urmă, Dumnezeu i-a dat Legea ca un dar al iubirii
cereşti. Ascultarea de Lege avea să perpetueze fericirea lui veşnică şi desăvîrşită, pe cînd
neascultarea trebuia să deslănţuie toate aceste puteri într-o lucrare nimicitoare. Această nimicire nu
avea să fie în nici un caz lucrarea răzbunării personale a lui Dumnezeu împotriva păcătosului, ci
efectul cel inevitabil al acţiunii omeneşti.
Cînd prima pereche a păcătuit, ei au pus un alt dumnezeu în locul Dumnezeului celui adevărat,
luînd-I astfel orice posibilitate de a-şi continua activitatea ca întreţinător al tuturor puterilor naturii,
fără de a-şi impune prezenţa în locul unde nu era dorit. De aceea, exact în clipa în care s-au abătut
din calea neprihănirii, îi aşteptau puteri gata să-i lovească, puteri care, deşi făcute pentru
binecuvîntarea lor, au fost sucite spre nimicirea lor. Ei ar fi murit exact în ziua aceea în care a zis
Dumnezeu, dacă nu s-ar fi întîmplat un lucru.
"În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana, şi a făcut tocmai ceea ce Dumnezeu a spus să
nu facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-apus între cei vii şi cei morţi, şi a zis: ‘Lasă ca pedeapsa să
cadă asupra Mea. Vreau să stau în locul omului. El să mai aibă o ocazie."‘ SDA Bible Commentary,
vol. 1, pag. 1085.
Hristos a luat locul omului pe deplin. El a purtat aceeaşi pedeapsă şi aceasta a căzut în acelaşi loc
asupra Lui. Pentru a afla natura pedepsei care trebuia să cadă asupra omului, trebuie să studiăm doar
felul în care a murit Hristos. Nu existau decît două căi posibile în care ar fi putut să moară.
Una era sub puterea unui Dumnezeu ofensat, care Se ridică pentru a-şi apăra autoritatea. în cazul
acesta moartea ar fi rezultatul acţiunii directe a lui Dumnezeu. Dacă aceasta ar fi calea cum trebuie să
moară păcătosul, atunci şi Hristos ar fi trebuit să moară la fel. Dumnezeu nu-l poate executa pe cel
păcătos într-un fel, iar pe Hristos într-altul, căci, dacă aceasta ar fi cazul, ar tăgădui adevărul după
care Hristos a primit pedeapsa omului şi a stat în locul lui.
Cealaltă posibilitate era aceea, ca Dumnezeu să-l lase pe cel păcătos, după ce a lepădat toate
eforturile Sale salvatoare, în soarta pe care şi-a ales-o. Moartea sa ar fi atunci efectul Legii călcate.
Dacă aşa trebuie să moară omul, atuni şi Hristos a murit la fel.
Pe scurt, întrebarea care se pune aici este: Oare Dumnezeu îl nimiceşte pe cel păcătos, sau îl
nimiceşte păcatul? Indiferent, că cine a fost, Hristos a fost nimicit cînd pedeapsa a căzut asupra Lui.
Citind diferite declaraţii izolate, cu siguranţă ele ne pot crea impresia ca şi cum Dumnezeu i-ar fi
pedepsit pe cei păcătoşi, conform unei pedepse stabilite de El. Iată un asemenea caz:
"Chiar şi îndurarea lui Dumnezeu este limitată. Cînd hotarele răbdării Sale îndelungate vor fi
ajunse, cu siguranţă El va pedepsi. şi cînd va lua cazul păcătosului semeţ, El nu se va opri pînă ce-l
va fi stîrpit cu desăvîrşire.
Foarte puţini îşi dau seama de păcătoşenia păcatului; ei se linguşesc pe ei înşişi că Dumnezeu ar
rea bun încît să-l pedepsească pe cel păcătos. Dar cazul Mariei, lui Aaron, lui David şi al multor
altora arată că în realitate nu există nici o siguranţă în a păcătui împotriva lui Dumnezeu, nici prin
gînd şi nici prin cuvînt. Iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu sunt infinite, totuşi El declară că este ‘un
foc mistuitor, un Dumnezeu gelos’." Review and Herald, 14 august, 1900.
Fiindcă am fost deprinşi de atîta timp de a interpreta asemenea cuvinte la fel, cum ar trebui
interpretate dacă ar descrie purtarea omenească, De aceea le înţelegem ca şi cum Dumnezeu ar fi
acela, care, după ce răbdarea îi ajunse la sfîrşit, s-ar fi ridicat pentru a-i pedepsi pe acei care L-au
supărat. Dar mărturia crucii nu sprijineşte această interpretare.
"Moartea lui Hristos trebuia să fie o dovadă veşnică şi convingătoare, că Legea lui Dumnezeu este
la fel de neschimbătoare ca şi tronulSău. Suferinţele din Grădina Ghetsimani, insulta, batjocura şi
ocara pe care a trebuit să le îndure Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, groaza şi mîrşăvia răstignirii, sunt
o dovadă suficientă şi convingătoare că dreptatea lui Dumnezeu pedepseşte hotărît. Faptul că însuşi
Fiul Său, Garantul omului, nu a fost cruţat, este un argument care va sta în toată veşnicia în faţa
sfinţilor şi păcătoşilor din întregul univers drept mărturie, că nu-i va scuza pe călcătorii Legii Sale.
Orice atac împotriva Legii lui Dumnezeu, oricît de neînsemnat ar părea, este înscris în contul
păcătosului, şi cînd sabia dreptăţii va intra în acţiune, ea va împlini cu păcătoşii cei rămaşi nepocăiţi
aceeaşi lucrare pe care a împlinit-o cu Suferindul cel divin. Dreptatea va lovi; căci ura lui Dumnezeu
împotriva păcatului este mare şi înfricoşată." SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1166.
Citatul acesta se referă la lucrarea dreptăţii lui Dumnezeu. Trebuie avertizat din nou că căile lui
Dumnezeu nu sunt căile noastre, şi De aceea dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea omului nu sunt
identice. Mai tîrziu vom studia mai mult despre aceasta.
Această declaraţie zice, că o pedeapsă teribilă va cădea asupra acelora care au lepădat ocrotirea
Legii celei sfinte. Afară de aceasta ea declară, că aceeaşi lucrare de nimicire, care va fi aplicată
asupra celor rămaşi nepocăiţi, a fost îndeplinită şi la moartea lui stos. De aceea, moartea Lui
desvăluie lucrarea lui Dumnezeu în legătură cu moartea nelegiuiţilor. în felul acesta putem să
înţelegem ce vrea să spună Biblia, vorbind despre felul în care Dumnezeu pedepsşte pe cel păcătos.
Înainte de a privi crucea, pentru a vedea ce a făcut Tatăl aici, să mai studiăm încă o declaraţie
pentru a întări punctul pe care l-am stabilit deja în citatul de mai sus, după care moartea lui Hristos a
fost identică cu cea a oricărui păcătos.
"Este un lucru teribil pentru păcătosul cel nepocăit să cadă în mîinile unui Dumnezeu viu. Aceasta
reiese din raportul despre nimicirea lumii antideluviene prin potop, şi a locuitorilor Sodomei printr-
un foc căzut din cer." SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1103.
Aceasta este prima parte a citatului. Din cele citite pînă acum putem să tragem concluzia, ca şi
cum Dumnezeu ar fi nimicitorul. Dacă auzim pe un om vorbind despre vrăjmaşul său în felul acesta:
"De va cădea în mîinile mele, apoi să vezi", atunci ştim că intenţia sa este de a folosi toate puterile
sale disponibile pentru a-l zdrobi şi a-l distruge. în felul acesta, nu-i de mirare cînd oamenii cred că şi
Dumnezeu ar proceda la fel, fiindcă sunt familiarizaţi cu interpretarea pămîntească a unei expresii
asemănătoare. Dar citind declaraţia în continuare, ea ne îndrumă din nou către experienţa lui
Dumnezeu şi a Fiului Său de pe cruce, pentru a ne face în stare să înţelegem însemnătatea cea reală a
acestor cuvinte. "Dar aceasta [lucrul cel teribil de a cădea în mîinile Dumnezeului viu] nu a fost
dovedit niciodată înainte atît de convingător ca tocmai prin agonia lui Hristos, Fiul cel infinit al lui
Dumnezeu, cînd a purtat mînia lui Dumnezeu în locul lumii păcătoase." idem.
Acela deci, care se uită în primul rînd, şi numai la ceea ce lui i se pare că s-ar fi întîmplat la potop
şi la nimicirea Sodomei şi Gomorei, va primi o vedere falsă despre însemnătatea cuvintelor: a cădea
în mîinile Dumnezeului celui viu. Dar dacă se uită mai întîi la moartea lui Hristos, înţelegînd prin
descoperirea ei acest cuvînt, el va avea o concepţie corectă despre caracterul şi dreptatea lui
Dumnezeu.
Descoperirea acestui adevăr e întîrită şi mai mult, dacă citim fragmentul în continuare: "Din cauza
păcatului, a fărădelegii, grădina Ghetsimani a devenit locul cel special al suferinţei pentru o lume
păcătoasă. Nici o întristare, nici o suferinţă nu se poate compara cu suferinţa Fiului lui Dumnezeu.
Omul nu a fost făcut pentru a fi un purtător de păcate, şi nu va cunoaşte niciodată oroarea
blestemului pe care l-a purtat Mîntuitorul. Nici o întristare nu se poate compara cu întristarea
Aceluia, care a gustat mînia cea zdrobitoare a lui Dumnezeu. Natura omenească poate suporta doar
strîmtorări şi încercări limitate. Fiinţele mărginite pot suporta doar o măsură mărginită, şi natura
omenească este biruită; dar natura lui Hristos avea capacitatea să sufere mai mult; căci natura Sa
omenească era îmbrăcată în natura cea divină, şi astfel a putut să suporte urmările păcatelor ale
întregii lumi pierdute. Agonia prin care a trebuit să treacă Hristos lărgeşte, adînceşte şi desvoltă o
concepţie mai înaltă despre natura păcatului, şi felul în care Dumnezeu îi va răsplăti pe acei care
continuă să trăiască în păcat. Plata păcatului este moartea, iar darul lui Dumnezeu pentru păcătosul
cel pocăit şi credincios este viaţa veşnică prin Isus Hristos." idem.
Aşadar, Hristos a zis: "Lasă ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi sta în locul omului."
Aşa a şi făcut. Dumnezeu L-a luat exact pe cuvînt, aşa încît:
–}Sabia dreptăţii L-a tratat exact după cum l-ar fi tratat pe omul păcătos, şi cum îi va trata pe cei
rămaşi nepocăiţi la nimicirea lor finală; –-}El a suferit revărsarea cea deplină a mîniei lui Dumnezeu;
–-}a căzut în mîinile Dumnezeului viu; –-}şi a murit prin urmare în felul în care va muri omul dacă
va rămîne în păcat. -Aşa stînd lucrurile, trebuie să mai studiăm doar cum a murit Hristos, pentru a
înţelege cum îl va trata Dumnezeu pe cel păcătos, ce este mînia lui Dumnezeu, şi în ce constă
pedeapsa păcatului.
Hristos a murit pe Golgota moartea păcătosului. Această moarte a îndeplinit pretenţia Legii lui
Dumnezeu pe deplin, fiind pedeapsa ceadivină pentru păcătoşi. Dar Hristos nu a murit lovit de mîna
lui Dumnezeu. Tatăl nu L-a nimicit pe Fiul Său.
Păcatul L-a nimicit. Tatăl s-a retras doar şi L-a lăsat să piară fiindcă nu a mai avut încotro. Hristos
a stat exact în locul păcătosului, care nu vrea să ştie nimic de Dumnezeu şi care-L obligă să Se
retragă. După ce puterea cea întreţinătoare, ocrotitoare şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu I-a fost
retrasă, nu a mai rămas nimic prin ce ar fi putut să fie salvat în faţa puterii îngrozitoare şi nimicitoare
a păcatului. Această povară grozavă I-a stins puterile vieţii.
"Dar nici împunsătura suliţei şi nici chinurile crucii, n-au fost acelea care au cauzat moartea lui
Isus. Strigătul rostit în clipa morţii ‘cu glas tare’ (Matei 27,50; Luca 23,46), şuvoiul de sînge şi apă
care a curs din coasta Sa, dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfîşiere de inimă. Inima Sa
s-a frînt din cauza chinului Său sufletesc. El era ucis de păcatul lumii." Hristos Lumina Lumii, cap.
în mormîntul lui Iosif, fgm. 13.
Nu există nici o îndoială în ce priveşte felul în care a murit Hristos. Prin urmare nu este greu de
înţeles cum va muri şi omul prin mîna cea nimicitoare a păcatului. Cînd a primit pe cruce pedeapsa
cea deplină în locul omului, El nu L-a zărit pe Tatăl stînd ca un executor lîngă El, şi aşteptînd să-I
zdrobească orice nădejde şi putere de viaţă. Această lucrare a îndeplinit-o păcatul.
Astfel, oamenii nu-L vor găsi pe Dumnezeu niciodată în aşteptarea nimicirii lor. Satana îi face ca
să creadă cum că Dumnezeu ar nimici, dar nu este aşa. Crucea de pe Golgota dovedeşte acest fapt.
Păcatul este nimicitorul care aşteaptă să-l nimicească pe păcătosul cel condamnat. Prin lepădarea cea
deplină a lui Dumnezeu, prin înlocuirea Sa cu un alt dumnezeu care nu are puterea de a-l întreţine şi
ocroti, omul se plasează singur sub puterea nimicitoare a păcatulu..
În ce-L priveşte pe Hristos, faptul că Dumnezeu s-a retras de la El era împlinirea legămîntului cel
stabilit între Tatăl şi Fiul, conform căruia Mîntuitorul trebuia să stea în locul omului pentru a primi
pedeapsa cea meritată de om. Această jertfă era voluntară atît din partea Tatălui cît şi din partea
Fiului. Pentru ca Dumnezeu să fi putut accepta funcţia lui Hristos ca locţiitor al omului, El trebuia să
Se despartă de Hristos tot aşa după cum trebuie să Se despartă şi de păcătosul vinovat, lăsîndu-L
astfel pe deplin în seama puterii nimicitoare a păcatului.
Tot aşa Se desparte Dumnezeu şi de om. Tot aşa piere şi omul. Felul morţii pe care executorul
caută să i-o impună depinde de locul şi împrejurările în care trăieşte. Astfel, unii îl întîlnesc pe
secerătorul cel tiran în persoana unor vrăjmaşi înfuriaţi; alţii pier prin molimi îngrozitoare; unii sunt
nimiciţi prin puterile naturii ieşite din făgaşul lor obişnuit; alţii iarăşi în accidente şi nenorociri de
orice fel. Toate aceste forţe aşteaptă numai permisiunea de a veni asupra familiei omeneşti pentru a o
distruge. Ele îşi pot îndeplini misiunea lor nimicitoare numai dacă Dumnezeu e obligat să Se retragă
şi să-i lase pe oameni în soarta cea aleasă de ei.

picture:
În ciuda faptului că crucea de pe Golgota era înconjurată de nori întunecoşi, tocmai aici
caracterul lui Dumnezeu s-a dezvăluit în lumina cea mai clară.

Nimic nu poate nega adevărul Mântuitorului prezentat pe cruce. El a purtat pedeapsa omului exact
aşa după cum va cădea în cele din urmă asupra lui la judecata cea finală. Aceasta este descrierea cea
mai exactă despre natura mîniei lui Dumnezeu şi pedeapsa omului. Se poate susţine acum, că la urmă
va cădea un foc din cer care îi va mistui pe toţi – o pedeapsă care nu L-a lovit pe Hristos. Este
adevărat că Hristos nu a fost mistuit printr-un foc literal cînd era atîrnat pe cruce, dar aceasta nu este
nici o problemă. Arma cea specială a păcatului pentru pedepsirea păcătosului diferă în funcţie de
împrejurări. Uneori ea vine printr-un foc, ca în cazul Sodomei şi Gomorei şi cum va fi la sfîrşit,
alteori va fi un cutremur de pămînt, un val nimicitor, o erupţie vulcanică, o epidemie, sau o ucidere
criminală. Mijloacele speciale, prin care e aplicată pedeapsa păcatului nu contează. Important este că
ea vine din pricina faptului că omul a lapădat mîna cea ocrotitoare şi întreţinătoare a lui Dumnezeu,
care e constrîns apoi să lase forţele cele numeroase ale nimicirii să cadă asupra lui.
Aşa a fost în cazul răstignirii lui Hristos, şi aşa se va petrece cu fiecare păcătos care va pieri, fie în
această viaţă dintîi sau la învierea nelegiuiţilor. Prezenţa ocrotitoare a lui Dumnezeu va fi retrasă, şi
păcătosul va rămîne expus pe dinlăuntru tuturor puterilor nimicitoare ale unei conştiinţe pătate, iar pe
dinafară forţelor naturii ieşite de sub control.
Aceia deci, care vor să înţeleagă cu adevărat cum va fi aplicată pedeapsa păcatului, cum va lovi
dreptatea lui Dumnezeu, şi cum se va revărsa mînia lui Dumnezeu asupra capetelor neocrotite ale
celor vinovaţi, trebuie să privească jertfa cea minunată din afara Ierusalimului, pe dealul Golgotei.
Acesta este locul unde trebuie să începem. După aceea trebuie să studiăm aorice adevăr biblic de la
Geneză pînă la Apocalipsa în lumina care se revarsă prin crucea de pe Golgota. Numai atunci vom
înţelege adevărul.
Dumnezeu nu Se apropie de cel păcătos cu arme nimicitoare în mîna Lui pentru a-şi împlini
sentinţele împotriva nelegiuitului. El nu procedează în felul acesta. Aceasta este calea lui Satana şi
aurmaşilor săi, şi nicidecum a lui Dumnezeu.
Calea lui Dumnezeu a fost aceea, că la început El a dat omului Legea ca un mijloc de ocrotire şi de
apărare în faţa morţii. Iar după ce oamenii au lepădat pe acest mîntuitor, El s-a dat pe Sine însuşi
pentru mîntuirea lor. Dar după ce vor fi lepădat şi acest mijloc de salvare, Domnul nu-i mai poate
salva. Atunci nu mai are încotro, decît să-i lase să piară.

Capitolul 20
Calea crucii
 Mărturia Legii nu exprimă doar dovada că Dumnezeu nu-i nimiceşte pe dispreţuitorii harului Său.
Dacă nu vedem mai mult în mărturia crucii, înseamnă că sîntem handicapaţi printr-o concepţie
neechilibrată despre lumina ei cea minunată.
Descoperirile caracterului şi ale intenţiilor lui Dumnezeu după cum ne sînt date prin cruce, sînt
infinite în ce priveşte scopul lor. De aceea sînt şi neepuizabile. Ele sînt atît de nelimitate, încît este
imposibil de a ajunge vreodată la apogeul sau sfîrşitul lor. După ce vom fi petrecut în cer milioane şi
milioane de ani cu cercetarea caracterului cel desfăşurat al lui Dumnezeu, va mai rămîne încă un
infinit mai mult. Dacă stai să te gîndeşti cîtă cunoştinţă va fi acumulată printr-un studiu concentrat
într-o sută de milioane de ani, şi încă tot va mai rămîne un infinit mai mult, îţi vei da repede seama
cît de puţin a învăţat de fapt omenirea despre caracterul şi iubirea lui Dumnezeu.
Cu cît mai puţin învăţăm noi azi din aceasta, cu atît mai greu vom înţelege acest adevăr. Unii vor
vedea în aceasta o perspectivă descurajatoare, pe cînd ar trebui să-i încurajeze nespus, căci dacă am
ajunge vreodată acolo unde nu va mai exista nimic de învăţat, de realizat sau de împlinit, fericirea
cerului s-ar stinge. De aceea, este o mîngăiere de a şti că mintea mărginită nu va ajunge niciodată
acest punct. Veşnicia nu va epuiza niciodată frumuseţea, puterea şi minunea caracterului lui
Dumnzeu, şi, în timp ce vom învăţa mereu atracţii noi ale înţelepciunii în legătură cu desfăşurarea
acestui adevăr, cu atît mai minunată va fi bucuria şi satisfacţia de care va fi pătruns fiecare suflet.
"Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu,
misterul iubirii răscumpărărtoare, este subiectul pe care îngerii doresc să-l cunoască şi care va fi
studiul lor de-a lungul veacurilor nesfîrşite. Atît cei răscumpăraţi cît şi fiinţele necăzute vor
descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cîntecul lor." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi,
fgm. 2. "Toată iubirea părintească care a fost dată pe faţă din generaţie în generaţie prin canalul
inimelor omeneşti, toate izvoarele iubirii celei duioase care s-au deschis în sufletele oamenilor, nu
sînt decît un rîuleţ pe lîngă un ocean nemărginit, în comparaţie cu iubirea cea infinită şi neepuizabilă
a lui Dumnezeu. Limba nu o poate exprima; stiloul nu o poate descrie. ín fiecare zi din viaţa ta poţi
să eeditezi asupra ei; poţi să cercetezi Scripturile cît de sîrguitor ai vrea pentru a o înţelege; poţi să
foloseşti toate puterile şi capacităţile pe care ţi le-a dat Dumnezeu în încercarea de a înţelege iubirea
şi îndurarea Tatălui ceresc; şi totuşi mai rămîne un infinit. Poţi să studiezi această iubire dealungul
veacurilor; totuşi nu vei putea înţelege niciodată lungimea şi lărgimea, adîncimea şi înălţimea a
iubirii lui Dumnezeu prin faptul că şi-a dat pe Fiul Său ca să moară pentru lume. Veşnicia nu o poate
descoperi niciodată pe deplin. Totuşi în timp ce studiăm Biblia şi cugetăm asupra vieţii lui Hristos şi
a planului de mîntuire, aceste subiecte măreţe ne vor deschide tot mai mult priceperea. Vom putea
aprecia binecuvîntarea pe care a dorit-o Pavel bisericii din Efes, cînd s-a rugat ca ‘Dumnezeul
Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în
cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care
este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a
puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui. (Efeseni 1,17-19.)"‘ Mărturii, vol. 5, cap. Caracterul lui
Dumnezeu, fgm. 10.
Centrul slavei este crucea lui Hristos.
Contemplînd asupra strălucirii acestei descoperiri, ne va schimba din slavă în slavă în acelaş chip,
după cum zice Cuvîntul: "Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi
sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului." 2Corinteni 3,18.
Aceasta este calea de a deveni asemenea lui Hristos. Nu ameninţarea prin pedepse, şi nici oferta
bogăţiilor veşnice nu este cauza desvoltării aptitudinilor noastre pentru moştenirea cerului.
Transformarea după chipul lui Dumnezeu se desfăşoară prin a studia o viaţă întreagă în mod sîrguitor
caracterul cel minunat al lui Dumnezeu, ca reacţie la puterea atrăgătoare a iubirii Sale infinite. Prin
aceasta omul se transformă după chipul lui Dumnezeu. Dacă implicaţiile depline ale acestui adevăr
ar fitelese cum trebuie, oamenii ar studia jertfa lui Hristos cu aşa o devotare, cum lumea nu a văzut-o
niciodată înainte. Pavel a apreciat aceasta atît de adînc, încît n-a "avut de gînd să ştie între voi altceva
decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit." 1Corinteni 2,2.
Pavel nu tăgăduia că a predicat doctrine, profeţii sau Legea. Cercetează epistolele sale şi vei vedea
că ele cuprind subiecte de felul acesta. Dar, declaraţiile sale asupra acestor subiecte erau făcute
totdeau-na şi numai în lumina care străluceşte de pe cruce. Aşa cum este, el a văzut în fiecare cuvînt
din Scriptură descoperirea lui Isus Hristos, iar manifestarea ei cea mai fină e concentrată în cruce. De
aceea, predicînd doctrine, profeţii sau Legea, el şi atunci nu predica altceva printre ei "decît pe Isus
Hristos şi pe El răstignit".
Prin aceasta el a aşezat un exemplu pentru toţi predicatorii din toate timpurile. Singura lucrare de
evanghelizare cu adevărat efectivă este aceea de a pune crucea în centrul discuţiilor. índrumarea pe
care a primit-o Pavel este aceeaşi care a fost dată fiecărui copil al lui Dumnezeu. Noi nu sîntem
trimişi să ţinem desbateri sau disertaţii asupra acestui sau acelui subiect biblic. Trebuie să predicăm
Evanghelia lui Isus Hristos cu punctul măreţiei ei centrale, care este crucea. Pavel a afirmat adevărul
acesta atît pentru sine cît şi pentru noi prin cuvintele: "De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să
propovăduiesc Evanghelia; nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută
zadarnică." 1Corinteni 1,17.
Cînd Domnul l-a oprit pe Pavel în campania nebuniei sale distrugătoare, trimeţîndu-l ca misionar
printre păgîni, El i-a dat instrucţiunea cea specială de a vesti Evanghelia crucii, dar prin aceasta
Dumnezeu a repetat doar marea instrucţiune pe care a dat-o mai înainte. ínainte de a fost luat de pe
pămînt, Hristos i-a adunat pe urmaşii Săi iubiţi în jurul Său şi le-a arătat misiunea lor solemnă.
"Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură." Marcu 16,15.
Pavel a rămas credincios acestei chemări şi nu s-a abătut de loc de la ea. Cînd s-a apropiat timpul
executării sale, din convingere şi prin inspiraţia Duhului adevărului el a zis:
"Căci eu sînt gata să fiu turna ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele este aproape.
M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.
Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel
drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui." 2Timotei 4,6-8.
Pentru a-şi împlini misiunea cu credincioşie, Pavel trebuia să cunoască exact ce cuprnnde
propovăduirea Evangheliei. Arhiamăgitorul era pe atunci la fel de activ ca şi azi. ín acest timp de
încheiere a istoriei pămîntului el a reuşit să-şi impună, în legătură cu vestirea crucii, vederile sale cu
putere, şi aceasta în toate organizaţiile religioase stăpînite de el. Tot aşa a procedat el şi în timpul lui
Pavel. Luminat prin Spiritul lui Dumnezeu, apostolul cel inspirat a putut să desvăluie amăgirea, şi a
înţeles înţelepciunea şi puterea care locuieşte în Evanghelia cea adevărată a crucii adevărate. ín felul
acesta el putut să prezinte crucea cea mîntuitoare în opoziţie cu versiunea falsă.
Prin urmare, cînd a observat că "... propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea
pierzării; dar pentru noi, care sîntem pe calea mîntuirii, este puterea lui Dumnezeu," 1Corinteni 1,18,
el a aşteptat să înţelegem, că crucea despre care vorbea el nu era crucea pe care o cunoşteau şi o
respectau păgînii, ci cea prezentată prin viaţa şi moartea Domnului Hristos. Principiile cuprinse într-
una sînt direct vrăjmaşe şi contrare celor cuprinse în cealalta. Cele două nu vor ajunge niciodată în
armonie, şi nu va exista nici o legătură între ele. Acolo unde e susţinută una, e dispreţuită şi lepădată
cealalta. De partea lui Dumnezeu, crucea este simbolul spiritului tăgăduirii de sine depline, al jertfirii
de sine şi al iubirii desinteresate. Ea este declaraţia cea supremă conform căreia Dumnezeu nu-şi va
folosi niciodată forţa Sa nemărginită pentru a constrînge făpturile Sale să urmeze şi să slujească Lui.
De partea lui Satana crucea este manifestarea spiritului înălţării de sine celei mai extreme. Ea este
declaraţia, conform căreia acela care nu se va supune pînitorului autoritar va fi supus torturii şi morţii
celei mai crude.
Crucea cea adevărată este atît de dispreţuită de lumea necredincioasă, încît pentru păgîni era o
nebunie, iar pentru Iudei o piatră de poticnire. Niciunul din ei nu a găsit în ea frumuseţe, putere sau
atracţie.
 "Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune; Dar noi propovăduim pe Hristos cel
răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie. Dar pentru cei
chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu,
este mai înţeleaptă decît oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decît oamenii."
1Corinteni 1,22-25.
Nu trebuie a se presupune, că timpurile s-ar fi schimbat de atunci. Există mulţi care susţin aceasta.
Bisericile populare ar derîde ideea că crucea ar fi vreodată pentru ele o nebunie sau o piatră de
poticnire. ín sprijinul contrazicerii lor, ei vor indica asupra locului cel dominant pe care îl deţine în
literatura, predicile şi serviciile lor divine, cît şi la folosirea ei ca mijloc de împodobire pentru casele
lor de rugăciune şi a acelora care o poartă.
Ei vor pune apoi întrebarea dacă aceasta nu ar fi o dovadă suficientă pentru a arăta că, departe de a fi
o nebunie pentru ei, crucea este întocmai punctul central şi inima religiei lor. Argumentul acesta pare
a fi convingător, iar protestantismul evanghelical modern susţine că nu L-ar predica decît pe Hristos
şi pe El răstignit.
Acesta este un argument care îl poate satisface pe gînditorul superficial, că crucea nu ar fi o
nebunie pentru credincioşii religiilor moderne, şi prin urmare, aprecierea crucii din zilele lui Pavel s-
ar aplica numai asupra timpului său. Dar un cercetător exact, gînditor şi rugător al Cuvîntului lui
Dumnezeu va constata că trebuie să cîştige o înţe-legere mai profundă şi mai frumoasă ca aceasta.
De pe aceasta el poate vedea că nu s-a petrecut nici o schimbare, că crucea cea adevărată continuă să
fie astăzi o nebunie la fel de mare ca şi în zilele lui Pavel. El va înţelege că religioniştii moderni nu
se închină crucii lui Hristos, după cum cred şi susţin că ar face, ci unei cruci cu totul străine.
Aceasta înseamnă că există două cruci – crucea lui Hristos şi crucea babiloniană, în general
recunoscută ca crucea cea creştină. După cum am arătat deja, prima este descoperirea caracterului lui
Dumnezeu, pe cînd cealalta simbolizează spiritul prin care lucrează diavolul şi lucrătorii lui.
Vrăjmaşul nu şi-a instituit crucea abia la răstignirea lui Hristos. Nici Iudeii şi nici Grecii nu au
văzut-o atunci de prima dată. Această cruce rea datează de cînd a fost stabilită împărăţia contrafacerii
lui Satana, scurt timp după potop. Pe vremea acea trăia "un viteaz vînător înaintea Domnului" al
cărui nume era Nimrod şi pe care Biblia îl menţionează doar pe scurt în Geneza 10,8-11. Cuvintele
înaintea Domnului trebuie înţelese în sensul că s-a pus pe sine însuş deasupra lui Dumnezeu, sau în
locul lui Dumnezeu pe care nu-L respecta şi nici nu-L onora.
Viaţa lui s-a sfîrşit printr-o moarte violentă şi timpurie, pe care soţia lui, Semiramis, şi ceilalţi o
socoteau ca o jertfă voluntară din partea lui. Se învăţa că dacă Babilonienii vor onora această jertfă
nobilă, atunci aveau să fie ocrotiţi pentru totdeauna. Drept urmare Nimrod a fost zeificat ca zeu al
soarelui, iar prima zi a săptămînii închinată lui.
După zeificarea eroului mort, au fost stabilite tainele secrete ale religiei babiloniene. S-a întîmplat
că Semiramis, acea femeie destrăbălată, a născut un fiu nelegitim. ímpreună cu susţinătorii tainelor
secrete ea învăţa, că fiul acesta ar reprezenta reîncarnarea eroului mort. ín felul acesta Nimrod era
reprezentat atît ca tată cît şi fiu, în timp ce fiul era socotit deasemenea atît ca soţul cît şi fiul ei. Fiul
primise numele Tamuz, deoarece şi Nimrod purtase acest nume. Dar în timp ce un fiu poartă doar
simplu numele tatălui, fără ca să fie tatăl însuş, în cazul acesta el a primit numele tatălui fiindcă se
credea că tatăl ar fi reapărut în realitate. Nu se explica ca o naştere obişnuită, ci era socotită ca
reîncarnare.
La prima vedere se poate vedea, că taina lui Dumnezeu e contrafăcută în mod considerabil. Hristos
a venit deasemenea pentru a muri ca jertfă, iar primirea şi recunoaşterea acesteia restabileşte viaţa
veşnică. Prin încarnarea Sa El era atît Tatăl cît şi Fiul, în timp ce, într-un anumit sens, Fiul Mariei era
totodată şi Soţul ei. Accentuez că aceasta a fost adevărat doar într-un sens foarte special, şi-l rog pe
cititorul să mă înţeleagă.

*Vezi The Two Babylons, pag. 61, 62, de Alexander Hislop, publicat de S.W. Partridge şi Co., Soho
Square, London W.1. 1957 Edition.
 Acest rol unic de a fi atît Tatăl cît şi Fiul era subiectul unei întrebări grele, şi Fariseii, cărora
Hristos le-a pus această întrebare, nu au putut-o răspunde.
"Pe cînd erau strînşi la un loc Fariseii, Isus i-a întrebat: Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu
este? Al lui David, i-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, íl
numeşte Domn, cînd zice: Domnul a zis Domnului Meu: şezi la dreapta Mea, pînă voi pune pe
vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale? Deci, dacă David íl numeşte Domn, cum este El fiul Lui? Nimeni
nu I-a putut răspunde un cuvînt. şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări."
Matei 22,41-46.
Mărturia cea incontestabilă a Scripturilor este că Mesia era Domnul sau tatăl spiritual al
împăratului David, şi tot în acelaş timp, Cuvîntul mărturiseşte că avea să fie şi Fiul lui David. Taina
lui Dumnezeu este, că una şi aceeaşi fiinţă poate să fie atît tatăl cît şi fiul, iar taina fărădelegii constă
în a pretinde că, afară de Singurul care numai El poate să deţină această funcţie, aceasta ar fi şi în
cazul unei fiinţe create.
Tamuz, deci, fiind socotit ca reîncarnat, primise onoarea cea mai înaltă a misterelor antice, apărînd
în diferite religiuni sub diferite denumiri. íntregul sistem a fost planificat de Satana pentru a-l ajuta să
se lupte mai efectiv împotriva lui Dumnezeu. ín timp ce structura lui p rea a fi reproducerea tainei
lui Dumnezeu, spiritul şi principiile sale de operare erau atît de opuse, atît de ostile şi de dedicate
luptei împotriva principiilor divine, încît nu putea să existe nici cea mai slabă asemănare între ele.
Aparenţa cea amăgitoare era născocită cu atîta iscusinţă şi dibăcie, încît să strice trupurile, spiritul şi
sufletele oamenilor.
Caracteristica oricărui sistem omenesc este de a ridica un simbol vizibil ca mijloc de identificare.
Astfel fiecare naţiune îşi are steagul ei, fiecare armată uniforma ei, fiecare organizaţie semnul ei,
fiecare grupare insigna ei, lucruri făcute din stofe, bronz, argint şi aur. Ele au semnificaţii spirituale
şi nu pot fi înţelese decît de un ochi cunoscător.
Tot astfel, şi aceste mistere secrete aveau nevoie de un simbol pentru a putea fi identificate. Acest
semn trebuia să centralizeze în acela care, după cum se credea, s-ar fi reîntors dintre morţi, deci în
Tamuz. Prin urmare, ca simbol al marelui sistem răsculător şi apostat a fost aleasă prima literă a
numelui său, care avea în antichitate înfăţişarea unei cruci. Ea era în sistemul antic la fel de
importantă şi de sfîntă ca şi în ordinea papală din prezent. Alexander Hislop a explicat aceasta foarte
clar prin următoarele cuvinte:
"Se ştie prea bine că în sistemul papal, semnul şi chipul crucii în-seamnă totul. Nici o rugăciune nu
poate fi rostită, nici o închinare nu poate fi adusă, aproape nici un pas nu poate fi făcut, fără de a se
folosi permanent acest semn. Crucea e socotită ca marele farmec, ca marele loc de refugiu în toate
timpurile de primejdie şi de încercare, ca o ocrotire sigură în faţa tuturor puterilor întunericului.
Crucea se bucură de o onoare care se cuvine numai Celui Prea ínalt; iar dacă cineva ar îndrăzni s-o
numească înaintea unui catolic conform cuvintelor Bibliei, deci ‘lemnul blestemat’, aceasta ar fi
privit ca o insultă vrednică de moarte.
A zice, că asemenea simţiminte superstiţioase, o asemenea închinare cum o aduce Roma unei cruci
de fier sau de lemn s-ar întemeia pe cuvintele lui Pavel: ‘ín ce mă priveşte departe de mine gîndul să
mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Hristos’ – deci pe învăţătura lui Hristos cel
răstignit – nu este decît o absurditate, un subterfugiu frivol şi o pretenţie goală. Virtuţiile magice care
sînt atribuite aşa numitului semn al crucii, închinarea care i se aduce, nu vine niciodată prin acestă
sursă. Semnul crucii, căruia i se închină Roma astăzi, l-au folosit tot din aceleaşi motive magice şi
păgînii în misterele babiloniene, onorîndu-l cu aceeaşi devotare. Ceea ce se numeşte azi cruce
creştină nu era mai înainte nici o emblemă creştină, ci magicul Tau al Haldeilor şi Egiptenilor –
forma originală a literii T – prima literă a numelui Tamuz – care la Evrei era formată exact ca şi la
Haldei, (după cum dovedesc monedele găsite), conform schiţei 43, figura nr. 1; iar la Etrurieni şi la
Coptici conform semnului nr. 2 şi 3.
 Acest Tau mistic îl primeau pe frunţile lor după botez cei introduşi în misterele secrete, şi era
folosit la orice ocazie ca simbolul cel mai sfînt. Pentru a-l identifica pe Tamuz cu soarele, semnul
apărea uneori în legătură cu un cerc solar, după cum arată figura nr. 4; iar alteori în mijlocul cercului,
(figura nr. 5). Faptul că dacă crucea malteză, pe care o poartă episcopii romani pe lîngă numele lor ca
un simbol al demnităţii episcopale, este sau nu este litera T, poate fi pus la îndoială; dar nu există nici
un motiv de a ne îndoi, că crucea malteză este un simbol al soarelui; căci Leyard a găsit-o în Ninive
ca un simbol sfînt în legătură cu un obiect care l-a determinat a-l identifica cu soarele. Ca un simbol
al divinităţii celei înalte, Tau-l mistic era numit ‘semnul vieţii’; era purtat pe piept ca amuletă; era
înscris pe hainele ofi-ciale ale preoţilor la fel ca şi pe veştimintele oficiale ale preoţilor romani; iar
împăraţii îl purtau în mînă ca un semn al demnităţii sau al autorităţii divine.
Fecioarele consacrate ale Romei Păgîne o purtau la gît, după cum o poartă călugăriţele astăzi.
După cum dovedesc monumentele egiptene, această naţiune proceda la fel, şi tot aşa multe dinre
popoarele vecine cu care întreţineau legături. Wilkinson scrie despre obiceiul de închinare unora
dintre aceste triburi următoarele: ‘íncingătoarea era uneori foarte ornamentată; atît bărbaţii cît şi
femeile purtau cercele, adeseori şi o cruce mică la gît, sau pe gulerul veştmintelor lor. Purtarea crucii
nu era un lucru neobişnui pentru ei; ea se afla şi pe veştmintele ale aşa numiţilor Rot-n-no; şi copii de
felul acesta pot fi văzute pe ornamentele fantastice ale lui Rebo, care dovedesc că era folosită deja
cincisprezece secole înainte de era creştină.’ (Vezi schiţa 44.) Nu există aproape nici o seminţie
păgînă care să nu fi cunoscut semnul crucii." The Two Babylons, pag. 197-199.
Declaraţia lui Pavel, după care crucea era o nebunie pentru Greci, nu poate fi înţeleasă cum
trebuie, dacă nu se ştie că crucea era o parte la fel de integrantă şi de importantă din religia greacă şi
romană de pe atunci, după cum e cu religia catolică şi protestantă din zilele noastre. Prin urmare,
dacă Pavel ar fi adresat aceste cuvinte unui Grec sau Roman din timpul acela, ei le-ar fi găsit la fel de
ridicole, şi le-ar fi declarat la fel de neadevărate, ca şi un religionist modern dacă i-am spune, că
crucea este o nebunie pentru el. Ei ar fi indicat la rolul cel predominant al crucii în ritualele şi
ceremoniile lor, la diferitele ei aplicări în orice activitate bisericească, şi la toate persoanele şi
clădirile carepoartă acest semn, ca o dovadă că crucea este pentru ei cu totul altceva decît o nebunie,
şi anume un obiect care se bucură de cel mai înalt respect şi de cea mai mare adoraţie în slujbele lor
religioase.
Ei l-ar fi contrazis pe Pavel, că nu crucea, ci declaraţia sa ar fi o nebunie.
în felul acesta mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu prin apostolul cel inspirat, trebuia să reziste
susţinerii contradictorie a Grecilor şi Romanilor. Prima declaraţie zice că crucea era o nebunie pentru
Greci, pe cînd cea din urmă neagă această învinuire. Trebuie să recunoaştem, că Grecii erau cu totul
sinceri în ceea ce spuneau, fiind convinşi că ei, iar nu Pavel, aveau dreptate.
Adevărul este însă că atît Spiritul lui Dumnezeu cît şi Grecii aveau dreptate, fiindcă vorbeau despre
două cruci diferite. Crucea pe care o cunoştea şi o învăţa Pavel era cu adevărat o nebunie pentru
Greci, în timp ce crucea pe care o cunoşteau Grecii era cu totul altceva. Nimic nu s-a schimbat de
atunci. Crucea lui Hristos, cu tot ce reprezintă ea, continuă să fie o nebunie pentru lume, inclusiv
pentru religioniştii moderni, în timp ce crucea, pe cum o înţelege şi o cunoaşte lumea, este rezultatul
înţelepciunii şi al căilor omeneşti.
Crucea ca atare nu este nimic, fie ea creştină sau babiloniană. Ea e compusă doar din două lemne
moarte, încrucişate şi prinse laolaltă. Dar oricum, ea este foarte simbolică. Ea reprezintă cultura,
învăţătura, credinţa şi căile două puteri uriaşe şi antagoniste. Dacă aceasta va fi înţeles, se va vedea
cît de adevărat este că crucea lui Hristos este o nebunie pentru Greci, Romani şi pentru oricine care
nu este legat prin principiu şi spirit cu tărie de Hristos.
Gîndeşte-te, ce ar putea să simbolizeze crucea din punctul de vedere al Grecilor, al Romanilor, al
Iudeilor, al Papiştilor sau al Protestanţilor. Aceste puteri sînt foarte religioase în felul lor de a fi, dar
nu se poate susţine că principiile lor religioase s-ar deosebi de practica lor de toate zilele. Desigur,
aceste credinţe au nişte pretenţii foarte înalte, care nu sînt confirmate prin viaţa practică de toate
zilele. Dar aceasta nu ne interesează aici. Interesul nostru se concentrează mai curînd asupra
principiilor religioase, asupra ceea ce sînt în realitate, iar nu asupra ceea ce pretind că ar fi.
Pe scurt, în timp ce crucea, pe cum o cunoştea, o trăia şi o învăţa Pavel, era descoperirea
caracterului lui Dumnezeu, pe de altă parte ea era, după cum o cunoşteau, o trăiau şi o învăţau
Babilonienii, manifestarea caracterului al omului fărădelegii, fiul pierzării. De aceea, în timp ce
crucea nu a avut pînă la Tamuz nici o însemnătate simbolică, totuşi lucrul cel simbolizat prin ea a
început odată cu căderea lui Lucifer, cînd a fost pusă temelia filozofiei vrăjmaşe.
Crucea, ca purtătorul soliei lui Dumnezeu adresată întregului univers, este expresia spiritului care
caută să binecuvînteze şi să mîntuiască pe alţii, indiferent de costul personal. Ca simbol al căii lui
Satana, ea descoperă caracterul care nu caută decît avantajele sale personale, indiferent de costul
altora.

O CRUCE
DOUĂ SOLII

A LUI DUMNEZEU
LEGEA VIEŢII ESTE PRINCIPIUL IUBIRII TĂGĂDUITOARE DE SINE.
ACEASTA ESTE SERVIRE PENTRU ALŢII INDIFERENT DE COSTUL PERSONAL
VEŞTMINTELE LUI HRISTOS SÎNT STROPITE CU SÎNGELE SĂU
LEGĂMÎNTUL SFÎNT AL LUI ANA

LEGEA VIEŢII ESTE PRINCIPIUL IUBIRII EGOISTE

ACEASTA ESTE SERVIRE PENTRU SINE INDIFERENT DE COSTUL ALTORA
VEŞTMINTELE LUI SATANA SÎNT MUIATE ÎN SÎNGELE ALTORA
LEGĂMÎNTUL FĂRĂDELEGII

Consideră acum cu atenţie dezvoltarea caracterului babilonian. Omul fărădelegii nu este original.
Primul om era neprihănit. Acesta este un adevăr clar care se înţelege de la sine, căci la început
Dumnezeu a făcut toate lucrurile desăvîrşit. De aceea, omul fărădelegii trebuie să fie dezvoltarea cea
pervertită a acestui om iniţial neprihănit. Pas cu pas, căci aceasta nu poate fi niciodată lucrarea unei
clipe, abaterea s-a maturizat pînă ce a devenit vrăjmăşie totală împotriva lui Dumnezeu care crease la
început toate lucrurile desăvîrşit.
Mai întîi vrăjmăşia era numai în Lucifer, Luceafărul strălucitor, dar ceea ce s-a întîmplat cu el, s-a
repetat de atunci în orice situaţie a despărţirii de viul Dumnezeu şi de crucea lui Hristos.
Calea viului Dumnezeu este iubirea tăgăduitoare de sine cea cu totul desinteresată. Înţelepciunea
infinită a lui Dumnezeu plănuise un cerc al iubirii care să pornească de la El şi să ajungă pînă la
marginile cele mai îndepărtate ale universului, doar pentru a se întoarce iarăşi la Dînsul şi să se
reverse din nou cu o slavă extraordinară a laudei şi a bucuriei. Nimeni nu primeşte numai pentru sine
în avantajul său personal. Fiecare trebuie să fie un canal, Pentru ca tot ce am primit să fie dat mai
departe semenilor noştri, ca şi ei să transmită această binecuvîntare iarăşi altora şi aceia iarăşi altora,
şi aşa mai departe.
Cîtă vreme acest rîu frumos cursese fără încetare, nu exista nici o urmă de întristare sau de discordie
vrăjmaşă care să tulbure armonia cea dulce a Împărăţiei cereşti. Lucifer, heruvimul acoperitor, se
bucura de aceeaşi fericire ca şi ceilalţi, cîtă vreme îşi împlinea misiunea cu credincioşie.
Dar venise timpul cînd credincioşia sa faţa de aceste principii a început să se clatine şi să se strice.
El era cel mai strălucitor şi prin urmare, cel mai privilegiat, dintre toţi îngerii. El deţinea poziţia cea
mai înaltă pe care o putea obţine o făptură. El desvoltase capacităţile cele mai înalte, iar faptul că
ajunsese această culme a puterii şi a slavei nu era decît rezultatul darurilor primite din partea
Creatorului său şi al eforturilor sale personale sîrguitoare. La început el era cu totul mulţumit cu
Dumnezeu pentru iubirea Sa cea minunată. Inima sa răspundea zilnic curentului de viaţă pe care
Dumnezeu îl revărsa asupra lui. Dar cu timpul el se încrezu tot mai mult în importanţa şi strălucirea
sa, şi tot mai puţin în Dumnezeu, de la care primise toate aceste binecuvîntări.
Scripturile arată foarte clar cauza căderii lui Lucifer de pe poziţia sa înaltă.
"Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de sîlnicie, şi ai păcătuit." Ezechiel 28,16.
Felul negoţului, care l-a detronat pe acest strălucit, nu ne este des-coperit. Negoţul de pe pămînt
constă în vinderea şi cumpărarea de bunuri materiale, de la cele mai obişnuite pînă la cele mai
preţioase. Lumea le caută cu plăcere, căci a le poseda înseamnă a nu fi lipsit, a avea viaţa, confortul
şi puterea asigurată.
Nu contează ce fel de negoţ era în cer. Negoţul însemna pentru Lucifer sporirea bunurilor, a puterii
şi a bogăţiei sale personale. Aceasta avuse asupra lui acelaş efect ca şi asupra locuitorilor pămîntului
din toate timpurile, cu excepţia unei rămăşiţe care s-a alipit atît de strîns de spiritul iubirii
desinteresate, încît a scăpat de această cursă.
Efectul era că Lucifer şi-a mutat treptat credinţa de la Dătătorul tuturor darurilor bune asupra
darurilor însăşi. El a început să judece, că dacă ar păstra tot ce primea, ar putea să adune cu atît mai
mult din aceste lucruri minunate. În felul acesta, închipuirea acestui înger, deja bogat, era că va
deveni şi mai bogat.
Toate acestea nu pot fi văzute atît de uşor în viaţa lui Lucifer ca în viaţa locuitorilor pămîntului.
Procedeul acesta s-a repetat de nenumărate ori de la întîlnirea Evei cu Satana lîngă pomul oprit.
Aceasta se vede cel mai bine prin istoria mişcăilor înfiinţate de Dumnezeu pentru a demonstra în
mod tiv caracterul Său, şi a pune capăt păcatului şi groazei sale însoţitoare.
Asemenea mişcări se nasc în timpul unor mari apostazii spirituale. Mişcarea exodului din Egipt l-
a scos pe poporul Israel din întunericul cumplit al nopţii îndelungate egiptene. Tot aşa a fost şi la
întoarcerea în ţara făgăduinţei la sfîrşitul captivităţii babiloniene. Din mijlocul întunericului
îndelungat în care Iudeii au intrat fiindcă lepădaseră principiile divine, s-a ridicat mai tîrziu biserica
apostolică, tot aşa după cum la rîndul lor au ieşit şi bisericile reformate din întunericul papal.
Asemenea întoarceri către Dumnezeu încep totdeauna printr-un glas singuratic care se ridică
împotriva opoziţiei teribile a elitei conducătoare, care este sprijinită prin superstiţia, frica şi neştiinţa
poporului. Solul cel ales de Dumnezeu vede în mod car incapacitatea sa cea desnădăjduită de a
rezista acestor puteri aliate ale întunericului, dar el nu poate da înapoi, fiindcă s-a consacrat misiunii
sale. De aceea, el este obligat să caute ajutorul Celui Atotputernic.
În timp şi mărturiseşte slăbiciunea şi nevoia sa cea mare, stabilind cu Cel Atotputernic o legătură
vie prin credinţă, cerul se deschide, iar asupra lui se revarsă lumină, putere şi binecuvîntări materiale.
El investează aceste daruri în război, şi, îndată ce sînt epuizate, se întoarece repede la Domnul înapoi
pentru a primi mai multe şi tot mai multe de la El. Ceilalţi care i se alătură, fiind la fel de consacraţi,
îşi aruncă deasemenea toate rezervele în război, cerînd ca numai şi numai Dumnezeu să-i conducă şi
să-i sprijinească. În timpul acesta simţul dependenţei lor de Dumnezeu e foarte mare, ceea ce rezultă
în binecuvîntarea, că ei nu sînt de loc mulţumiţi cu ei înşişi. Pe parcurs, au fost cîştigate mari
biruinţe, au trecut multe suflete de partea lor, iar luptele cele grele de la început sînt urmate de o
perioadă relativ liniştită. Dumnezeu continuă să reverse binecuvîntările Sale asupra lor ca să
răspîndească solia puterii în jurul lor.
Dar, asemenea Iudeilor din timpul lui Iosua, care nu au continuat lupta pentru a birui toate
neamurile din toate colţurile ţării, ci au îngăduit să mai rămînă cîteva cuiburi de vrăjmaşi, tot aşa nici
credincioşii nu urmează instrucţiunii de a ieşi din Ierusalim şi din Samaria pînă la marginile
pămîntului. Lipsa, tăgăduirea de sine şi sacrificiul nu sînt plăcute naturii omeneşti, care preferă mai
degrabă să se odihnească de toiul luptei, şi să se bucure de linişte, plăcere, confort şi mai presus de
toate, de siguranţă. Ispita de a ne odihni de toiul luptei, cel puţin întrucîtva, este atît de atractivă, încît
cîştigă din ce în ce superioritatea. Darurile lui Dumnezeu sînt folosite tot mai mult pentru asigurarea
vieţii şi a confortului personal.
 Stabilind astfel o siguranţă materială solidă, simţul nevoii celei mari care i-a îndemnat odinioară să
caute ajutor la Dătătorul tuturor lucrurilor bune, deci la Dumnezeu, începe să piară, iar accentul se
pune tot mai mult pe achiziţionarea de bunuri materiale vizibile. În curînd ei încep să adauge casă
lîngă casă şi ogor lîngă ogor, pînă ce au uitat misiunea bisericii cu desăvîrşire, şi nu mai au nici o altă
grijă în viaţa lor decît de a-şi aduna bogăţii personale.
Aceasta va produce în mod inevitabil o altă stare spirituală în experienţa acelora care au fost altădată
devotaţi numai slujbei Domnului şi în folosul omenirii. Gîndurile şi interesele lor vor fi îndreptate tot
mai mult spre negustorie, şi tot mai puţin spre Dumnezeu. Creşterea avuţiilor dă convingerea unei
siguranţe tot mai mari. Banii, casele, ogoarele şi alte mijloace întreţinătoare de viaţă vizibile, au
devenit baza credinţei lor. Unii ca aceştia şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu. Dar este important de
a se înţelege că nu şi-au pierdut credinţa. În schimb şi-au mutat-o de la Dătătorul tuturor lucrurilor
asupra darurilor pe care le-a dat.
Prosperitatea lor crescîndă e însoţită de o mîndrie crescîndă şi de mulţumire de sine. Ei se uită cu
satisfacţie la intreprinderile lor, la corectitudinea şi credincioşia cu care îi plătesc pe lucrătorii lor, şi
la atenţia cea scrupuloasă cu care îşi îndeplinesc diferitele lor obligaţii, ca o dovadă că şi-au cîştigat
bogăţiile în mod sincer. Ei sînt convinşi că toate lucrurile de care dispun le-au meritat, şi se consideră
binecuvîntaţi de Dumnezeu ca posesori ai drepturilor lor cuvenite. Această convingere desvoltă în ei
spiritul luptei pentru drepturi personale, aşa încît, dacă cineva ar îndrăzni să le ameninţe fie cît de
puţin proprietatea, ei nu o vor ceda, ci o vor apăra cu toată puterea.
Tragedia omenească este că natura cea reală a faptelor lor e ascunsă de ei. Ceea ce consideră a fi
un curs cu totul legal, nu este în reali-tate decît fraudă şi apucătură, căci au abuzat de bunurile pe
care le-au primit, şi le-au folosit pentru un alt scop decît cel prevăzut de Dumnezeu.
Pămîntul acesta nu este cerul. El este o pustietate a suferinţei şi întristării din pricina păcatului.
Tatăl şi slujitorii Săi cereşti vor să termine această situaţie critică cît de repede posibil. Dar este
imposibil de a realiza aceasta fără conlucrarea deplină a familiei omeneşti. Dumnezeu nu-i lasă pe
acei, care acceptă răspunderile lor, să facă această lucrare singuri. El le-a pus la dispoziţie toate
mijloacele necesare. Dar, nici unul dintre aceste mijloace nu a fost dat omului ca să transforme
această lume într-un paradis personal, în timp ce majoritatea să sufere de lipsă, boli, şi fel şi fel de
nenorociri şi degradări. Toate aceste daruri au fost date cu scopul ca să ducă înainte măreţul plan de
mîntuire. O parte dintre ele sînt necesare Pentru ca lucrătorii să aibă un cămin, de mîncare şi haine,
după cum trebuie întreţinut şi ostaşul de pe front. Dar mijloacele, acordate prin mila lui Dumnezeu şi
prin eforturile sîrguitoare ale credinciosului, care nu sînt strict necesare pentru aceasta, trebuie
înapoiate de bună voie Domnului.
Isus Hristos a dat cel mai bun exemplu pentru aceasta. În fiecare zi Tatăl Îl umplea cu daruri
bogate, dar nu folosea nimic pentru Sine însuşi. Ca un slujitor credincios, cu o consacrare
neîmpărţită, El folosea toate lucrurile încredinţate pentru împlinirea misiunii Sale de a vesti
Evanghelia crucii.
În mod tragic, acest exemplu nemaipomenit este rar înţeles, iar acei care pretind a fi urmaşi ai
Celui blînd şi smerit nici nu se simt atraşi de El. În loc de a fi slujitori cu totul credincioşi, ei au
folosit darurile, cele încredinţate de Domnul pentru scopuri speciale, pentru alte lucruri. Ei vor fi
învinuiţi drept necredincioşi, fiindcă au oprit curentul binecuvîntării pe care Dumnezeu a intenţionat
să-l reverse prin ei. Astfel ei au devenit ca Marea Moartă.
Acesta este doar primul stagiu al căderii omeneşti. Scripturile ne arată, că mărimea negoţului lui
Lucifer l-a umplut cu sîlnicie. Vezi Ezechiel 28,16. Prin urmare căderea nu este deplină pînă ce nu se
desvoltă în sîlnicie (violenţă); şi totdeauna va fi aşa.
Dacă omul e posedat de un spirit avar, el va da pe faţă tot mai puţin interes şi respect faţă de semenii
lui. Dacă i se împotrivesc, îi ameninţă cu pedepse. Dacă pot fi folosiţi la zidirea împărăţiei sale, el nu
va ezita să-i exploateze.
Păstrîndu-şi poziţia ca stăpînitor, putere şi bogăţiile sale vor creşte. Dar mînia celor exploataţi în
felul acesta va creşte şi ea la rîndul ei, şi în cele din urmă se vor ridica împotriv lui. Istoria este plină
de asemenea exemple unde clasele, cele atîta timp oprimate s-au ridicat în cele din urmă şi s-au
luptat pentru dreptrile lor. Rîuri de sînge au fost vărsate, mari schimbări s-au petrecut în structura
politică a lumii, iar sceptrul puterii trece de la unul la altul. Ierarhia iudaică, elita stăpînitoare din
timpul primei veniri a lui Hristos, îşi desvoltase structura puterii ei prin exploatarea cea masivă a
oporului. Naţiunea iudaică primise instrucţiunea cea divină, să ducă adevărul neprihănirii Sale pînă
la marginile cele mai îndepărtate ale pămîntului. Ei primiseră toate avantajele şi binecuvîntările
posibile pentru îneplinirea chemării celei urgente. Dar s-au întors de la Legea servirii desinteresate, şi
au început să-şi însuşească puterea şi slava în folosul personal. Toată credinţa lor şi-au mutat-o de la
Dumnezeu către lucrurile pămînteşti, iar la venirea lui Hristos s-au arătat toate efectele acestui curs
stricat.
Fiecare principiu de operaţiune din mijlocul lor era babilonian. Conform acestuia, ori serveşti
puterilor stăpînitoare după dorinţa lor, ori te-ai dus. Aceasta este esenţa filozofiei babiloniene, şi prin
aceasta caută să justifice masacrarea acelora care refuzau această filozofie. Aceasta este religia
Babilonului; iar crucea lui, care datează din timpul lui Nimrod, simbolul ei.
Într-un întuneric şi o mizerie aşa de mare a venit Hristos pentru a-şi revărsa lumina principiilor
Sale opuse: a iubirii tăgăduitoare de sine şi a servirii pentru alţii indiferent de costul personal.
Fariseii şi Saduceii se vedeau ameninţaţi de o primejdie, asemenea căreia n-au mai întîmpinat
niciodată înainte. Primejdia de a-şi pierde autoritatea, puterea, bogăţia şi toate celelalte lucruri după
care năzuiseră atît de poftitor li s-a înfăţişat deodată în mod înfricoşător înaintea lor.
În tot timpul luptei pentru bogăţie şi putere simţeau primejdia cea continuă, ca nu cumva să vină
cineva şi să le-o ia. Dar numai cineva care trăia după principiile lor le putea lua. Ei puteau înţelege
gîndurile celorlalţi, căci năzuiau înspre aceleaşi lucruri ca şi ei. Ei ştiau cum să-i trateze pe asemenea
rivali, şi făceau tot posibilul pentru a-i desarma.
Dar Isus lucra cu totul altfel. El nu căuta de loc puterea şi bogăţiile lor. El venise pentru a implanta
un principiu nou în inimile lor, care în realitate este cel mai vechi, fiindcă datează din veşnicie.
(Principiile Fariseilor existau datau doar de la căderea în păcat.) Principiul acsta este crucea lui
Hristos în opoziţie cu crucea lui Tamuz. El este acea conduită a vieţii, în care "iubirea care ‘nu caută
ce este a ei’ îşi are originea în inima lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi,
fgm. 2.
Fiecare cuvînt al lui Hristos învăţa aceste principii. Fiecare acţiune din viaţa Sa le demonstra î
mod practic, iar puterea care se revărsa asupra Lui de la tronul lui Dumnezeu asemenea unui curent
de viaţă vibratoare, îi umplea pe acei care erau dispuşi să-I primească lucrarea cu acelaş spirit şi
iubire desinteresată. De aceea a şi putut El să atragă bărbaţi şi femei doritori să primească viaţa Sa
cea minunată. Puterea ei atrăgătoare îi cuprindea chiar şi pe acei care îşi devotaseră toată viaţa
înălţării de sine. Dar cei mai mulţi dintre cei mîndri şi senzuali,auzind chemarea schimbării radicale
în ce priveşte atitudinile şi procedeele lor, şi să renunţe la lupta pentru drepturile lor, au refuzat să
primească lucrarea iubitoare a Mîntuitorului.
Cu cît mai serios lucra Mîntuitorul pentru salvarea lor, cu atît mai hotărîţi se consacrau căilor lor,
luînd toate măsurile posibile pentru a opri convingerea poporului. Ei sperau, că nişte măsuri blînde
L-ar intimida şi L-ar face să renunţe la misiunea Lui, dar, văzînd că astfel nu-şi puteau atinge ţinta,
au mers mai departe sub comanda şi conducerea lui Satana, stăpînul lor, pînă ce L-au pironit pe
cruce.
Înainte de începerea lucrării Sale publice, diavolul Îl întîmpinase pe muntele ispitirii. Aici prezentase
lui Hristos toate împărăţiile pămîntului în puterea şi strălucirea lor, promiţînd că toate acestea le va
primi, dacă îi va aduce închinare.
"Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arăttt toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi
I-a zis:
Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie."
Matei 4,8.9.
 Aceste împărăţii cu toată splendoarea şi slava lor, erau întemeiate pe principiul servirii eului
personal indiferent de costul altora. Ele puteau fi întreţinute în starea lor numai prin continuitatea
aceloraşi procedee. De aceea, cînd Satana Îi poruncise lui Hristos să Se proşterne în genunchi pentru
a i e închina, şi să primească ca răsplată toate împărăţiile lumeşti, evident că voia să-L convingă ca să
renunţe la principiile zidirii Împărăţiei Sale şi să primească în schimb principiile lui Satana şi ale
oamenilor răi.
El a încercat să-L determine pe Hristos să abandoneze principiul servirii desinteresate în favoarea
principiului servirii de sine indiferent de costul altora. Satana ştia foarte bine că, dacă Hristos avea să
renunţe la aceste principii în favoarea principiilor sale, el ar fi biruit pentru totdeauna.
Dar cînd Hristos i-a refuzat oferta categoric, împăratul demonilor nu mai avea încotro decît să
manifeste pe deplin spiritul de care era îndemnat. El voia să-şi urmeze calea sa, să servească
intereselor, ambiţiilor, dorinţelor şi aspiraţiunilor sale indiferent de costul altora. În timp ce Hristos
urmărea în fiecare zi calea crucii către cruce, cu o credincioşie nestrămutată, diavolul începea să
lanseze campanii tot mai teribile împotriva Lui, încercînd să-L facă ca să renunţe la calea Sa
originală. Astfel Îi îngreuia misiunea extrem de mult prin neplăceri, suferinţe, chinuri, umilinţă,
lepădare, lipsă de confort, de siguranţă, de ocrotire şi de toate lucrurile materiale. Una dintre
încercările cele mai grele care poate fi impusă naturii omeneşti este chemarea de a servi altora spre
desavantajul personal.
Cînd această tăgăduire de sine cere jertfa cea mai supremă, fiind impusă sub condiţii chinuitoare
extreme şi de agonie sufletească în-grozitoare, încercarea şi-a ajuns apogeul. "Nu este mai mare
dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi." Ioan 15,13.
Aceasta este slujba pe care a împlinit-o Hristos, demonstrînd astfel natura cea adevărată a
caracterului lui Dumnezeu. În timp ce această descoperire minunată a lui Dumnezeu se desfăşoară în
faţa privirilor noastre uimite, trebuie să ştim că aceasta este declaraţia lui Dumnezeu prin Hristos, şi
anume că va sluji făpturilor Sale indiferent de costul personal. Înainte de căderea în păcat Dumnezeu
a declarat că aceasta o va face ca o simplă expresie a naturii Sale. Apoi, după ce a început răscoala,
această declaraţie a fost încercată pînă la extrem. Dumnezeu a demonstrat prin Hristos că Se ţine de
cuvînt, că nu-L îndeamnă decît principiul servirii pentru alţii indiferent de costul personal. Dacă
crucea de pe Golgota nu demonstrează acest fapt, atunci ea nu demonstrează nimic.
Satana, înţelegînd că principiile sale puteau să devină numai atunci o cale stabilită, dacă reuşea să
detroneze căile lui Dumnezeu, el a depus toate eforturile posibile pentru a face servirea lui Hristos cît
de grea posibilă, sperînd că astfel va veni timpul cînd natura Sa omenească se va împotrivi şi va
înceta să mai plătească preţul pentru alţii.
Dar indiferent cît de mare era povara durerilor pe care Satana le punea asupra lui Hristos, Mîntuitorul
Se apropia neabătut de clipa scrificiului suprem. Nu numai pe cruce, ci din veşnicie, la orice pas re
această ţintă hotărîtoare, Isus a trăit principiul servirii pentru alţii indiferent de costul personal. De
aceea, răstignirea nu era nimic nou pentru El. Ea era doar confirmarea cea mai supremă a ceea ce a
fost şi a trăit deja din veşnicie şi va continua să trăiască pentru totdeauna.
Descoperirea caracterului lui Dumnezeu ca a Aceluia care serveşte altora indiferent de costul
personal, era doar o parte a acestei prezentări. Pe de altă parte, prin faptul că Satana a impus Fiului
lui Dumnezeu neîncetat preţul cel mai suprem, descoperea în el acel caracter, care caută să-şi atingă
scopurile indiferent de costul pe care trebuie să-l plătească alţii.
Tot aşa, nici pentru Satana crucea nu era nimic nou. Ea era doar manifestarea cea mai pronunţată a
caracterului său egoist. Cînd privim purtarea sa în această situaţie, începem să primim o idee despre
natura principiilor sale cît şi efectele lor finale. Vom vedea că nu există nici un hotar care să-l ţină
înapoi, nici o suferinţă pe care să nu o provoace, nici un preţ pe care să nu-l ceară, încît a mers chiar
pînă acolo, că a luat viaţa Aceluia care i-a dat lui viaţa şi tot ce a posedat vreodată – viaţa Aceluia de
la care a primit numai binecuvîntări, iubire, dreptate, milă şi toate lucrurile bune.
Astfel crucea de pe Golgota, pe care atîrna Mîntuitorul, era în realitate două cruci. Acolo se
manifesta crucea cea romană sau grecească, care există de la începerea răscoalei lui Satana în cer. Ea
era decla-raţia cea mai pronunţată a principiilor activităţii lui Satana. Acolo Satana a demonstrat
fiecărei făpturi din univers, că ce îi va face dacă nu îi va plăti preţul prin care să cîştige favorurile
cele mai înalte. Fiecare persoană, sistem şi organizaţie care a urmat conducerii sale, lucrează prin
aceleaşi principii în măsura în care reuşesc să-şi impună voinţa.
Purtarea domnilor de război din Europa în timpul celui de al doilea război mondial este un exemplu
foarte convingător despre acest fapt. Mulţi caricaturişti l-au înfăţişat pe Adolf Hitler şi pe Benito
Mussolini făcînd din milioanele de jertfe, speranţe şi soarte omeneşti un munte destul de înalt de pe
care să privească în jur şi să se bucure de cîştigul cel poftit al dominaţiei absolute asupra lumii. Nu-i
interesa cît de mult trebuiau să plătească alţii, numai de puteau să obţină ei lucrurile dorite.
Grecii nu văd nici o nebunie în această cruce. Ei înţeleg şi acceptă această solie. Aceasta este
singura cale de viaţă pe care o înţeleg ei, căci în ochii lor ea este taina supravieţuirii şi a înălţării pe
poziţia confortului şi a puterii, după care năzuieşte natura cea păcătoasă omenească.
În cea mai mare opoziţie cu această cruce şi solie se află crucea despre care vorbeşte Pavel atît de
venerabil şi de entuziast. Aceasta este crucea pe care a prezentat-o Hristos în faţa universului, atît
prin viaţa Sa de toate zilele cît şi prin cruce. Aceasta este mărturia cea mai supremă, conform căreia
calea lui Dumnezeu constă în aceea de a aduce jertfa cea mai mare posibilă – pînă şi viaţa Lui dacă
trebuia să fie – pentru salvarea altora în nevoia lor cea disperată.
De pe această cruce, acceptînd atît de frumos şi de mişcător preţul mîntuirii noastre, Hristos
adresează fiecărei făpturi din cele mai îndepărtate meleaguri ale Împărăţiei lui Dumnezeu chemarea,
să-şi ia deasemenea crucea şi să-L urmeze pe calea pe care a luat-o înainte. Iată glasul Său sunînd
prin toate veacurile, din ziua în care a dat sfaturile Sale ucenicilor Săi iubiţi:
"Dacă voieşte să vină cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze."
Matei 16,24.
Aceasta nu înseamnă a apuca două lemne şi a le încrucişa, sau a turna o cruce din aur, argint sau
alte metaluri preţioase. Noi nu împlinim aceste instrucţiuni, dacă purtăm crucea la gît, sau dacă o
prindem pe uşi, pereţi sau alte locuri ale căminurilor noastre. Dimpotrivă, aceasta este o invitaţie de a
abandona pentru totdeauna principiul babilonian, grecesc, roman şi păgîn, conform căruia interesul
primordial constă în a servi eului personal indiferent de costul altora. Ea este chemarea de a ne
tăgădui atît de deplin, încît prima şi cea mai mare misiune a vieţii noastre să fie aceea de sluji altora
indiferent de costul personal.
Dacă este înţeleasă şi trăită aşa cum trebuie, ea înseamnă că,
–dacă te loveşte cineva pe un obraz, îi vei oferi şi celălalt;
–dacă îţi ia cineva haina, îi vei lăsa şi cămaşa;
–dacă te obligă cineva să mergi cu el o milă, vei merge două;
–vei da celor ce-ţi cer, şi vei împrumuta pe cel ce te roagă;
–vei iubi pe vrăjmaşii tăi;
–vei binecuvînta pe cei ce te blastămă;
–vei face bine celor ce te urăsc;
–te vei ruga pentru cei ce te dispreţuiesc şi te prigonesc.
Vezi Matei 5,38-45. Conform gîndirii nesfinţite a Grecului, aceasta este cu adevărat o nebunie. El
nu poate vedea nici un rost în aceasta. Dar i se pare foarte logic dacă altul se jertfeşte pentru el. De
aceea, dacă crucea ar însemna doar atît că Hristos s-a dat pe Sine însuş pentru toţi, aceasta încă nu ar
fi nici o nebunie în ochii unui Grec sau oarecare altul. Dar cînd aude chemarea, să-L urmeze pe
aceeaşi cale, să trăiască după cum a trăit Isus, să slujească altora indiferent de costul personal,
aceasta este în ochii Grecului în realitate o nebunie. Astfel i se pare, că şi-ar pierde tot ce face viaţa
vrednică de dorit. El se vede în primejdia sclaviei, exploatat, maltratat, umilit, jefuit, oprimat,
dispreţuit şi în cele din urmă lepădat, şi toate acestea pentru nimic, pe cînd acei cărora slujit, se
îngraşă, se desfătează şi se bucură de viaţa cea mai frumoasă pe spatele său. O asemenea perspectivă
îl face pe un Grec să socotească această cale drept nebunie.
 În crucea lui Hristos există cu adevărat înălţimi şi profunzimi cu totul diferite de crucea lui Tamuz,
a Babilonienilor, a Romanilor, a Grecilor şi a păgînilor, pe care nici veşnicia nu le poate exploata.
Dacă înţelegem aceasta, va constitui descoperirea cea mai frumoasă posibilă a caracterului lui
Dumnezeu. Slava şi neprihănirea lui Dumnezeu vor străluci în natura lor cea mai minunată, iar
Satana va apare cel mai păcătos posibil în nelegiuirea lui.
Crucea dovedeşte că Dumnezeu nu nimiceşte după cum nimiceşte omul, căci, dacă ar nimici ca
omul cu scopul de a-şi apăra Împărăţia, El ar sluji Lui însuş şi supuşilor Săi credincioşi în defavoarea
teribilă a celorlalţi. Aceasta nu este calea crucii lui Hristos şi nici felul caracterului lui Dumnezeu, ci
principiul împărăţiei întunericului.
Dar, în timp ce dovedeşte acest punct, crucea cuprinde ca solie pentru poporul lui Dumnezeu cu
mult mai mult decît aceasta, fie acest adevăr oricît de important.
Crucea cere ca orice făptură din univers să caute şi să găsească calea, care a fost desfăşurată cel
mai minunat, cel mai clar şi cel mai înţelegător pe crucea de pe Golgota. Priveşte iarăşi şi iarăşi, mai
adînc şi tot mai adînc profunzimea minunăţiilor ei. Cînd lecţiunile pe care trebuie să le învăţăm la
poalele crucii vor fi înţelese lămurit, şi împrospătate tot mai adînc în fiecare zi, va umbla pe acest
pămînt un poporatît de transformat, încît prin el problema păcatului va fi încheiată în cele din urmă.
–Pentru Greci, ea era o nebunie;
–pentru Iudei o piatră de poticnire.
–Dar pentru cei chemaţi, atît dintre Iudei cît şi dintre Greci, ea este Hristos, puterea lui Dumnezeu, şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Vezi 1Corinteni 1,23.24.

Capitolul 21
Dumnezeu nu este un criminal

Ceea ce am studiat pînă acum din descoperirea caracterului lui Dumnezeu prin Hristos şi crucea
lui Hristos, este doar un început vag al lucrurilor pe care le putem învăţa despre Dumnezeu prin
aceste mijloace. S-ar putea scrie volume întregi despre viaţa lui Hristos ca reprezentant al
caracterului Tatălui, şi ispita de a scrie tot mai mult despre acest aspect este foarte mare, dar trebuie
biruită dacă ne gîndim la scopul şi intenţia cea limitată a unui singur volum.
Tot ce putem învăţa mai mult, afară de ceea ce s-a prezentat deja, adînceşte şi lărgeşte doar
lucrurile învăţate. Nu există necesitatea de a abandona sau de a revizui poziţiile prezentate pînă
acum, sau marile adevăruri desfăşurate pînă aici. Nu există nici o îndoială cu privire la natura Tatălui
ceresc pe care a înfăţişat-o Mîntuitorul prin fiecare cuvînt şi acţiune a lucrării Sale. El L-a prezentat
pe Dumnezeu plin de iubire şi îndurare, a cărui milă dăinuieşte în veci, care nu condamnă şi nici nu
distruge, ci caută totdeauna numai şi numai să mîntuiască. Ca împărat, El se deosebeşte de toţi
împăraţii pămîntului. Ca judecător, nu există nimeni asemenea Lui. Nici un stăpînitor sau împărat
pămîntesc nu se poate compara cu acest Dumnezeu atît de mare şi de minunat.
Dar noi nu L-am văzut în felul acesta în Vechiul Testament. L-am văzut ca un Dumnezeu sever,
care şi-a apărat autoritatea prin superioritatea puterii şi a înţelepciunii Sale. L-am înţeles ca şi cum şi-
ar explica Legea ca un simbol al autorităţii Sale, cerînd ca toţi oamenii s-o respecte ca o dovadă a
loialităţii. Prin urmare, chiar şi inconştient, L-am văzut totuşi ca un egoist. N-am înţeles de loc că
Legea ne-a fost dată ca un dar al iubirii pentru mîntuirea noastră. Astfel, nu L-am văzut pe
Dumnezeu liber de orice egoism. Fiindcă vedeam natura Legii în această lumină, era fireşte de a
trage concluzia că, la căderea plăgilor Egiptului, a focului care a distrus Sodoma şi Gomora, la
venirea potopului, şi în toate celelalte nenorociri asemănătoare, Dumnezeu ar fi demonstrat că nu
putem să ne jucăm cu El, că nu-L putem lua cu uşurinţă sau să-L nesocotim. îl priveam ca şi cum şi-
ar ţine poziţia prin aplicarea forţei şi autorităţii. Nimicirea cea deplină a mai mulţi sau mai puţini,
după cum e cazul, o socoteam ca o acţiune dreaptă din partea lui Dumnezeu cu scopul de a-i
înfricoşa pe cei rămaşi, ca să-I aducă ascultare şi să se întoarcă la El. Oricine care se opreşte pentru a
cugeta o clipă asupra acestui fapt va vedea imediat, că aceasta este concepţia sa de pînă acum, dacă
încă nu s-a întors de la această vedere.
Dar Isus nu a avut o asemenea concepţie despre Dumnezeu.
şi nici nu L-a înfăţişat astfel pe Dumnezeu.
Isus a venit ca să ne vorbească despre un Dumnezeu cu totul diferit.
Atunci ce să facem?
Să ţinem oare două vederi opuse despre Dumnezeu, una după cum ne-o prezintă Vechiul
Testament şi cecălalta după cum a proclamat-o Hristos?
Ferească-ne Domnul de aşa ceva; El L-a trimis pe Fiul Său cu misiunea de a-L descoperi aşa cum
este şi de a înlătura înţelegerile greşite care s-au format înainte de venirea lui Hristos. De aceea, nu
putem să avem tot în acelaşi timp două vederi diferite despre Dumnezeu, şi să justificăm aceasta prin
aplicarea lor potrivit situaţiilor diferite care apar. Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în vecii vecilor.
El nu Se schimbă niciodată. Păcatul nu L-a schimbat şi nici nu-L poate schimba. Păcatul îl poate
schimba numai dacă ar deveni o parte din firea Lui. Dar aceasta nu s-a întîmplat şi nici nu se va
întîmpla. Lucifer, îngerii şi oamenii nu au nimicit niciodată pînă la păcat. Păcatul însă i-a schimbat.
Abia atunci s-au făcut nimicitori. Cînd cineva e stăpînit în realitate de religia lui Hristos, el încetează
să mai fie un nimicitor. Aceasta este sigur.
Dumnezeu nu a păcătuit niciodată, De aceea nici nu a nimicit vreodată.
Dacă nu putem să susţinem nici o altă vedere decăt cea prezentată de Hristos, atunci cum să
înţelegem acţiunile lui Dumnezeu din Vechiul Testament? Majoritatea va obiecta, că întîmplările
raportate în Vechiul Testament ar fi atît de clare, încît ar fi imposibil de a-L vedea pe Dumnezeu
altfel decît în lumina tradiţională.
Tocmai aici s-a făcut greşeala. Nu există numai o singură cale de a înţelege acţiunile lui
Dumnezeu din Vechiul Testament. Privind lucrurile din punctul de vedere al ideilor preconcepute şi
omeneşti, pare să existe numai o singură cale – cea vizibilă. Dar nu este aşa. Mai departe, dacă
considerăm implicaţiile vederii populare despre Dumnezeu,pe care am nutrit-o în trecut, Dumnezeu
apare în lumina cea mai rea posibilă. De aceea a sosit acum timpul, de a reconsidera căile lui
Dumnezeu din Vechiul Testament. De data aceasta vom studia acţiunile Sale în lumina care
străluceşte de pe cruce, care s-a revărsat prin viaţa şi cuvintele lui Hristos.
Putem să începem în orice loc din Vechiul Testament în care există descrieri ale diferitelor
incidente în care Dumnezeu apare ca un actor pe arena lumii. Să începem cu istoria lui Faraon,
împăratul Egiptului.
Aceasta este o întîmplare bine cunoscută cititorilor Bibliei. De cînd eram copii mici, ne-au
povestit-o părinţii.
Faraonul cel puternic, care pe vremea aceea era cel mai mare împărat al lumii, se împotrivise cu
încăpăţînare intenţiei lui Dumnezeu de a lăsa pe poporul Său să plece din robia egipteană. Dar, la
vremea hotărîtă Dumnezeu îl chema pe Moise şi-l trimise cu o solie la împărat. Faraon primise
porunca să dea drumul poporului, fiind avertizat că dacă va refuza, plăgile vor cădea succesiv una
după alta pe capetele neocrotite ale Egiptenilor.
Împăratul refuză. Apoi veniră atîtea plăgi asupra lui, pînă ce era lipsit de puteri şi obligat să-i
libereze.
Cercetînd acest eveniment, omul de rînd îl vede pe Dumnezeu atotputernic, cu o putere nelimitată.
Fiind ocrotit prin puterea şi dreptul Său de a proceda astfel, din pricina poziţiei Sale ca Creator şi
Stăpînitor al universului, El e considerat ca şi cum ar fi poruncit lui Faraon pe bună dreptate să-i
libereze pe Evrei. Dar Faraon îl dispreţuise, îndrăznind a-I rezista pînă la extrem. Aceasta – aşa se
consideră în general – nu I-a mai lăsat lui Dumnezeu nici o altă posibilitate decît să obţină prin forţă
ceea ce împăratul nu a vrut să-I dea de bună voie. După vederea oamenilor, ei nu pun dreptatea lui
Dumnezeu la îndoială în ce priveşte purtarea Sa faţă de împărat.
 Revărsarea cea rrozavă a plăgilor asupra Egiptului şi rezistenţa cea continuă a împăratului
împotriva acestei presiuni pînă la sfîrşit, aceasta cei mai mulţi o văd ca o luptă pentru supremaţie
dintre Dumnezeu şi Faraon. Ei văd aici două puteri fizice angajate în război. Ei nu se îndoiesc că
Dumnezeu trebuia s-o cîştige, fiindcă puterea Lui era mai mare, şi, în sfîrşit, după o luptă îndelungată
a şi cîştigat-o.
Văzînd aceasta ca o luptă între două puteri mari, oamenii consideră plăgile ca un mijloc pe care
Dumnezeu l-a aplicat direct împotriva Egiptenilor neajutoraţi. Ei consideră purecii, păduchii,
broaştele, grindina, ciuma, întunecimea, bubele, etc. ca lucrarea cea directă a lui Dumnezeu. în
general se crede că aceste lucruri au fost trimise împotriva Egiptenilor fiindcă Dumnezeu s-ar fi
hotărît să-i umilească în felul acesta. Apoi, după ce a luat această hotărîre, Domnul ar fi adunat
aceste forţe anume pentru a le îndrepta împotriva vrăjmaşilor Săi.
Dar aceasta nu este totul. Deoarece Domnul ar fi vrut să dovedeas-că naţiunilor pămîntului că cu
El nu-i de jucat, El ar fi ridicat un Faraon deosebit de încăpăţînat, dispreţuitor, puternic şi
neînduplecat pe tron. Deoarece un asemenea împărat avea să se lupte cîneşte pînă la sfîrşit, aceasta I-
a dat lui Dumnezeu ocazia să-şi manifeste toată puterea. Căci un împărat mai slab ar fi cedat cu mult
înainte ca Domnul să fi avut posibilitatea să-şi dovedească deplina mînie a puterilor Sale nimicitoare.
Aceeaşi situaţie există şi în domeniul competiţiilor sportive pentru locul de frunte. De exemplu, un
campion mondial de box nu se ia la întrecere cu un novice sau amator. Sportivul cu care se luptă
trebuie să facă parte şi el din clasamentul cel mai înalt, Pentru ca campionul să-şi poată demonstra
capacitatea, puterea şi rezistenţa. Dacă împotrivitorul său ar fi atît de lipsit de experienţă şi de slab,
încît l-ar doborî prin prima lovitură, campionul nu ar avea ocazia de a-şi desfăşura toate aptitudinile
şi puterile sale.
Cititorul să se oprească aici, şi să considere imaginea episodului egiptean de mai sus. Cugetînd
astfel va înţelege că acesta este modul în care cei mai mulţi privesc purtarea lui Dumnezeu în această
întîmplare. Mai departe, cercetînd subiectul în continuare, cei mai mulţi se vor mira, căci după
vederea lor lucrurile sunt atît de clare încît nici nu s-ar putea trage o altă concluzie.
Această reacţie va dovedi imediat, că aceasta este vederea pe care au acceptat-o oamenii despre
Dumnezeu ca cea corectă. Pentru ei aceasta este tocmai ceea ce zic Scripturile, şi nu se îndoiesc de
loc de aceasta.
Nu tăgăduim faptul, că dacă interpretăm Scripturile conform opiniei populare, aceasta este
înţelegerea la care putem ajunge. Compară de exemplu următoarele versete:
"Domnul a zis lui Moise: Iată că te fac dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi
proorocul tău.
Tu vei spune tot e-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii
lui Israel să plece din ţara lui.
Eu voi împietri inima lui Faraon, şi îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.
Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi îmi voi întinde mîna asupra Egiptului, şi voi scoate din ţara
Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi.
Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, cînd îmi voi întinde mîna asupra Egiptului, şi cînd voi
scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel." Exod 7,1-5.
"Dar te-am ridicat cu adevărat, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot
pămîntul." Romani 9,17. (Biblia engleză.)
"Domnul a voit să dea Egiptenilor ocazia să vadă cît de zadarnică era înţelepciunea bărbaţilor lor
puternici, cît de slabă puterea dumnezeilor lor, împotrivindu-se poruncilor lui Iehova. El voia să
pedepseas-poporul egiptean din pricina idolatriei lor, şi să aducă la tăcere îngîmfarea lor, că ar fi
obţinut binecuvîntările prin zeităţile moarte. Dumnezeu voia să-şi înalţe Numele Său, Pentru ca
celelalte naţiuni să audă despre puterea Sa şi să se cutremure înaintea faptelor Sale măreţe, şi ca
poporul Său să se întoarcă de la idolatrie pentru a-I aduce o închinare curată." Patriarhi şi Profeţi,
cap. Plăgile Egiptului, fgm. 16.
"Inima lui Faraon se împietrise tot mai mult. Dar acum Domnul i-a trimis o solie, prin cuvintele:
‘Fiindcă de data aceasta, am să trimet toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor
tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pămîntul ... Dar te-am
ridicat cu adevărat, ca să-Mi dovedesc prin tine puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot
pămîntul.’ Nu ca şi cum Dumnezeu i-ar fi dat existenţa pentru acest scop; dar providenţa Sa a condus
evenimentele în aşa fel, încît l-a pus pe tron tocmai la timpul cel prevăzut pentru liberarea lui Israel.
Deşi acest tiran mîndru căzuse în disgraţia lui Dumnezeu, totuşi viaţa i-a fost păstrată, ca prin
încăpăţînarea sa Domnul să-şi poată manifesta minunile Sale în ţara Egiptului. Dumnezeu hotăreşte
mersul evenimentelor. El ar fi putut să aşeze pe tron un împărat mai blînd, care nu ar fi îndrăznit să
se împotrivească manifestărilor măreţe ale puterii divine. Dar atunci scopul Doi nu ar fi fost realizat.
Poporului Său i-a fost îngăduit să guste cruzimea îngrozitoare a Egiptenilor, pentru a nu fi amăgiţi în
ce priveşte influenţa cea degradatoare a idolatriei. Domnul şi-a manifestat prin purtarea Sa faţă de
Faraon ura împotriva idolatriei şi hotărîrea Sa de a pedepsi cruzimea şi asuprirea." idem, fgm. 31.
Acestea sunt citatele şi declaaaţiile înspre care indică unii pentru a-şi suporta vederea, că
Dumnezeu ar fi apucat forţele puterii în mîinile Sale pentru a-l constrînge pe Faraon să dea drumul
poporului lui Israel. Deoarece minţile oamenilor au fost obişnuite atît de îndelungat de a crede că
Dumnezeu ar proceda conform căilor lor, li se pare ca şi cum Scripturile ar conţine multe dovezi în
sprijinul unor asemenea argumente şi vederi. Solia cea profundă şi adevărată care e cuprinsă în
aceste texte le scapă acelora, care se bazează la interpretarea Cuvîntului lui Dumnezeu pe asemenea
concepţii, din vedere. Sper că ceea ce va urma va îndrepta concepţiile greşite asupra caracterului
minunat al Tatălui ceresc.
Ceea ce ar trebui să-l pună pe fiecare în stare de alertă faţă de natura amăgitoare a unor asemenea
concluzii, este lumina cea cu totul falsă în care aceştia îl prezintă pe Dumnezeu. Asemenea
învăţături, indiferent cît de bune ar fi intenţiile învăţătorului, şi indiferent cît de sinceră ar fi
mărturisirea iubirii sale faţă de Dumnezeu, declară căile lui Dumnezeu identice cu cele ale
organizaţiilor criminale.
Compară această declaraţie cu exemplul ător:
Agenţii ai unei organizaţii criminale îl caută pe un patron pentru a-istoarce o anumită sumă de
bani. Serviciul pe care i-l oferă în schimb este "securitatea" lui.
Plin de curaj, patronul refuză să aducă aceste "contribuţii", după care sindicatul recurge la o
metodă încercată şi dovedită pentru a-şi atinge ţinta. Forţa lor este puterea armelor, pe care le şi pun
acum în aplicare, deşi la început nu vor să meargă pînă la extrem. Ei încep să-i spargă vitrinele şi să
arunce obiectele expuse în canal.
Această primă lovitură este relativ blîndă, dar dacă proprietarul continuă să refuze, ei îl lovesc tot
mai tare şi tot mai tare pînă ce în cele din urmă e obligat să se supună cu desăvîrşire.
Nici un cetăţean de bună-cuviinţă şi nici un creştin nu poate accepta asemenea tactici. Toţi s-ar feri
d a nu fi stăpîniţi de unii ca aceştia. Totuşi, destul de ciudat faptul, ei acceptă această tactică drept
bună şi corectă atunci cînd e folosită de Dumnezeu, căci aşa îi consideră ei purtarea în Egipt.
Cel Atotputernic e privit ca şi cum ar fi rezolvat problema cu Egiptenii în felul următor.
Dumnezeu a vrut să-l scape pe poporul Său. Cu această cerere El a venit la Faraon, da împăratul,
curajos, a refuzat să-L asculte. Dumnezeu dispunea de arme teribile, şi punîndu-le în aplicare, a dat
împăratului o lovitură grozavă. El nu l-a lovit din toate puterile, căci voia să-i dea ocazia de a se
conforma cerinţelor Lui.
Văzînd însă că nu reuşi să-l convingă, Dumnezeu a lovit Egiptul din nou şi din nou, pînă ce atît
împăratul cît şi poporul au fost nevoiţi să se supună. în felul acesta Egiptenii au făcut prin folosirea
forţei ceea ce nu au vrut să facă sub alte împrejurări.
Oricine care se gîndeşte sincer la vederea populară despre plăgile Egiptului, va recunoaşte că
aceasta este o analizare corectă a concepţiei privind purtarea lui Dumnezeu.
Se va vedea repede, că aceasta îl pune pe Dumnezeu în aceeaşi categorie cu organizaţia criminală.
Aceasta înseamnă că metodele folosite de criminalii cei mai de seamă din această lume pentru a-şi
atinge scopurile, sunt identice cu cele folosite de Dumnezeu.
 Cînd ne vom da seamă de acest lucru, apare totodată şi întrebarea, ce poziţie trebuie să luăm aici.
Avem nevoie de o trezire mare pentru a obţine o concepţie dreaptă şi corectă asupra acţiunilor lui
Dumnezeu din Egipt.
Dar aceasta se întîmplă rar. Puterile intelectuale ale omului de a judeca lucrurile sucit sunt
uimitoare. Ca un exemplu pentru aceasta voi cita o conversaţie pe care am avut-o cu o persoană cu o
pregătire înaltă, care susţinea că Dumnezeu s-ar ridica cu arme nimicitoare pentru a-i distruge pe cei
neascultători. Discuţia noastră se referea în special la evenimentele din Egipt.
El zicea că vederea sa privind această stie ar fi, că Dumnezeu a aşteptat şi a cerut lui Faraon să dea
drumul poporului Său. Împăratul a refuzat.
Apoi Dumnezeu i-a dat prima lovitură pentru a-i arăta că nu vorbeşte în zadar.
Împăratul nu s-a lăsat intimidat.
De aceea Dumnezeu i-a dat o lovitură după alta pînă ce Egiptul a trebuit să se supună.
Aceasta înseamnă, că Dumnezeu şi-a atins scopul prin folosirea cea directă a forţei constrîngătoare
după ce toate măsurile alternative au eşuat.
Prietenul meu a văzut imediat clar, că organizaţiile criminale folosesc aceleaşi metode.
Ei poftesc ceva şi îndrăzneasc s-o ceară.
Persoana la care vin refuză.
Apoi aplică prima lovitură pentru a demonstra că nu vorbesc în zadar.
Dar victima continuă să refuze.
De aceea, ei o lovesc din nou şi din nou pînă ce o fac să cedeze.
Aceasta înseamnă, că obţin prin forţă ceea ce n-au putut obţine prin alte mijloace.
Eram foarte încurajat cînd am văzut cît de clar a recunoscut acest bărbat natura credinţei Sale în
Dumnezeu, şi fiindcă era capabil să înţeleagă că organizaţiile criminale lucrează tot aşa după cum
credea că şi Dumnezeu ar lucra. Natural că aşteptam ca el să admită acum, că niciodată înainte nu şi-
a dat seamă de acest lucru şi că ar fi surprins de a vedea implicaţiile reale ale credinţei sale.
Dar în schimb, am primit o demonstraţie despre capacitatea gîndirii omeneşti de a judeca lucrurile
întortocheat.
Fără ezitare el a zis: "Desigur, Dumnezeu foloseşte aceleaşi metode ca şi criminalii. Dar
deosebirea constă în intenţia lui Dumnezeu. El face aceasta cu o intenţie bună pentru alţii, pe cînd
criminalii fac totul din motive egoiste."
"Vrei să zici cumva", i-am răspuns eu, "că scopul sfinţeşte mijloacele?"
El tăgăduia aceasta vehement, deşi se putea vedea că tocmai acesta era argumentul său. Iată
concluzia cît e de simplă.
Mijloacele folosite de criminali erau neîndreptăţite fiindcă scopul lor era egoist. Dar aceleaşi
mijloace folosite de Dumnezeu erau îndreptăţite fiindcă scopul Său era neegoist.
Îndată ce această linie de a judeca lucrurile e stabilită, orice crimă poate fi justificată. în timpul
evului mediu, milioane de suflete nobile au fost ucise pe baza acestei idei.
Dar scopul nu poate justifica niciodată mijloacele.
Orice copil adevărat al lui Dumnezeu să lepede pentru totdeauna această filozofie. Nu există nici
un loc pentru aceasta în căile, caracte-rul şi guvernarea comunităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a
procedat niciodată, şi nici nu va proceda vreodată în felul acesta.
Toate căile Sale sunt neprihănite şi paşnice.
Orice credinţă care susţine că Dumnezeu ar folosi metode criminale, trebuie lepădată pentru
totdeauna pe baza mărturiei personale a lui Dumnezeu, care zice: "Căci gîndurile Mele nu sunt
gîndurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul." Isaia 55,8.
Îl credem noi oare pe Dumnezeu? Oare să nu ne ţinem noi de cuvîntul Său cel clar: "Aşa zice
Domnul"?
Sigur că da;
Atunci trebuie să tăgăduim vederea cea veche şi populară privind purtarea lui Dumnezeu din
Egipt, fiindcă ea face ca căile Sale să apară identice cu ale oamenilor răi.
 Problema nu este, că ce fel de intenţii a avut Dumnezeu spre deosebire de intenţiile criminalilor.
Cu rare excepţii, fiecare ar recunoaşte că Dumnezeu intenţionează numai binele, în timp ce motivlle
oamenilor răi sunt cu totul egoiste şi barbare. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. De
aceea, această carte nu încearca să prezinte sau să dovedească că intenţiile lui Dumnezeu sunt diferite
de ale oamenilor. Ele sunt diferite. Noi acceptăm aceasta ca un fapt incontestabil.
Ceea ce vrea să dovedească această carte este, că metodele lui Dumnezeu sunt diferite de ale
oamenilor. Ea vrea să desvolte convingerea cea nestrămutată, că cuvintele lui Dumnezeu din Isaia
55,8.9 exprimă tocmai ceea ce zic. Ea vrea să demonstreze că metodele lui Dumnezeu faţă de acei
care I se împotrivesc nu diferă de căile oamenilor doar în unele privinţe, ci, în toate privinţele. Nu
există nici o asemănare între ele.
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al constrîngerii. Această armă El nu o foloseşte niciodată.
"Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atît de uşor cum cineva poate
arunca o pietricică pe pămînt; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă.
Puterea constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de
natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numa pe bunătate, milă şi iubire. Mijloacele ce trebuie să
fie folosite sunt prezentarea acestor principii. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi
iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5.
"Exercitarea rţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El doreşte numai
serviciu din iubire, şi iubirea nu poate fi ordonată; ea nu poate fi cîştigată prin forţă sau autoritate."
idem, cap. Dumnezeu cu noi, fgm. 8.
"Împărăţiile lumeşti stăpînesc prin folosirea puterii fizice; dar din împărăţia lui Hristos e exclusă
orice armă pămîntească, orice mijloc de constrîngere." Istoria Faptelor Apostolilor, cap. Intenţia lui
Dumnezeu cu biserica Sa, fgm. 9.

picture:
Căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor sunt atît de diferite ca şi lumina cea mai strălucitoare
faţă de întunericul cel mai mare. Ele nu pot fi confundate niciodată.

"În lucrarea de mîntuire nu este constrîngere. Nu e folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa
Duhului lui Dumnezeu, omul este liber să aleagă cui vrea să servească. în schimbarea care are loc
atunci cînd sufletul se predă lui Hristos, este simţămîntul celei mai înalte libertăţi." Hristos Lumina
Lumii, cap. Lumina vieţii, fgm. 15.
"Dumnezeu nu foloseşte măsuri de constrîngere; iubirea este mijlocul pe care îl foloseşte pentru a
exclude păcatul din inimă." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi
Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit, fgm. 3.
Solia acestor declaraţii este clară. Folosirea forţei de constrîngere se găseşte numai sub guvernarea
lui Satana. Aceasta este doar una dintre deosebirile cele mari între calea lui Dumnezeu şi căile lui
Satana şi ale oamenilor. Singura cale pe care o cunosc ei, şi pe care îşi întemeiază împărăţia pentru
atingerea scopurilor lor, este folosirea forţei. Dacă Dumnezeu şi-ar întemeia împărăţia prin folosirea
forţei, după cum cred atît de mulţi, atunci căile Sale şi ale oamenilor ar fi identice. Dar nu este aşa.
Omul stăpîneşte prin constrîngere. Dumnezeu nu foloseşte aceste mijloace de loc. De aceea vederea
populară despre acţiunile lui Dumnezeu din Egipt este falsă, şi trebuie înocuită prin cea corectă.
În timp ce este un adevăr cu totul biblic, că Dumnezeu nu a folosit forţa constrîngerii pentru
liberarea Evreilor, sau pentru realizarea altor ţinte în istoria omenirii, totuşi nu se poate trage
concluzia că El nu ar fi fost implicat sau activ în situaţia egipteană. El a fost atît prezent cît şi activ,
lucrînd cu multă putere şi sîrguinţă pe baza unor principii cu totul diferite de cele presupuse în
general.
Acum avem nevoie de o înţelegere cu totul nouă şi dreaptă asupra rolului pe care l-a jucat
Dumnezeu, care trebuie să fie în armonie cu următoarele principii:
Dumnezeu trebuie înţeles, făcînd numai ceea ce a trăit şi a învăţat Hristos.
 El nu trebuie văzut ca şi cum ar rezolva această problemă în felul oamenilor păcătoşi, deci prin
folosirea forţei.
Tot ce face El trebuie să corespundă normei neprihănirii. Deoarece Legea defineşte şi stabileşte
neprihănirea, şi deoarece caracterul lui Dumnezeu este transcrierea Legii Sale, de aici reiese că
Dumnezeu trebuie să Se mişte în cadrul acestor principii. Deoarece Legea zice: "Să nu ucizi",
Dumnezeu nu a distrus şi nu a ucis în ţara Egiptului.
Orice învăţătură sau vedere care îl prezintă pe Dumnezeu procedînd contrar acestor norme este
rătăcită, şi trebuie lepădată prin urmare. Ea nu este în armonie cu învăţătura lui Hristos, şi De aceea
născocită de Satana. Dovezile prezentate aici cer revizuirea întîmplărilor din Egipt. Acest caz, care s-
a crezut pentru totdeauna rezolvat, trebuie adus din nou în discuţie, şi o vedere nouă trebuie să ia
locul celei vechi – o vedere care îl descoperă pe Dumnezeu aşa cum este în realitate:
Domnul neprihănirea noastră.

Capitolul 22
Şerpi şi toiege

Studiul acesta se va ocupa cu realitatea lucrurilor din Egipt. Evident că ne vom distanţa de
concepţia tradiţională. Dar ceea ce vom învăţa va fi în armonie cu viaţa şi cu învăţăturile lui Hristos,
cu principiile caracterului lui Dumnezeu, şi cu păzirea veşnică a Legii Sale sfinte.
Trimeţînd pe Moise şi pe Aaron înaintea lui Faraon, pentru a-i înfăţişa parabola toiegelor
transformate în şerpi, Dumnezeu i-a arătat exact ce avea să se întîmple. Dumnezeu ar fi putut să i-o
explice prin cuvinte, dar mintea împăratului era atît de întunecată prin păcat încît trebuia să-i fie
înfăţişată cel mai clar posibil: printr-un tablou.
De atunci încoace au existat alte milioane de minţi întunecate, care nu au înţeles cum trebuie solia
cea divină către Faraon. Ea a fost înţeleasă aproape global ca ultimatumul unui executor atotputernic,
care a venit pentru a aplica judecăţile Sale personal.
Dar, "Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii;
dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat." Tragedia veacurilor, cap.
Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
Citită cum trebuie, aceasta era solia cea adresată unui împărat îngîmfat. Dumnezeu s-a uitat
totdeauna cu o iubire salvatoare asupra Egiptului. Iosif nu a fost vîndut în ţara Egiptului numai
pentru a salva pe poporul luiIIsrael, ci, ca şi Egiptul să audă glasul cel duios al îndurării Sale.
Iosif era un simbol pentru Hristos. Amîndoi au fost vînduţi de fraţii lor pentru treizeci de arginţi.
Despre amîndoi Biblia nu raportează nici un păcat, şi în cele din urmă au fost mîntuitorii naţiunii lor.
"Păcatul Egiptenilor consta în aceea că refuzaseră lumina pe care Dumnezeu le-o trimisese cu atîta
îndurare prin Iosif." SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1098.
Hristos nu a venit ca să salveze numai pe Israel, ci toată lumea.De aceea, ca un simbol adevărat
pentru Hristos, şi misiunea lui Iosif trebuia să aducă salvare întregii lumi, nu doar familiei sale.
Stăpînitorul Egiptului recunoscuse în visurile sale misterioase de la Domnul, şi în interpretările
minunate date prin Iosif, glasul şi puterea lui Dumnezeu, şi a îmbrăţişat directivele împăratului
împăraţilor.
Această ascultare nu a avut doar ca urmare că Egiptul a fost salvat de foamete, ci naţiunea
egipteană a devenit şi cea mai bogată de pe faţa pămîntului. Prosperitatea ei era de neînchipuit.
O asemenea prosperitate este efectul natural al ascultării faţă de Legile împărăţiei lui Dumnezeu.
Dacă studiăm istoria poporului lui Dumnezeu vom vedea, că oridecîteori L-au ascultat pe Dumnezeu,
ei au fost binecuvîntaţi cu o prosperitate minunată în ce priveşte sănătatea, cunoştinţa, puterea şi
binecuvîntările lor materiale. Dacă e păzită, acesta este efectul Legii servirii celei desinteresate,
efectul principiului de a primi pentru a da mai mult.
 Tragedia cea continuă şi disperată a neamului omenesc este că uită atît de repede principiile
neprihănirii prin care au fost înălţaţi în toate privinţele. La început, baza siguranţei lor se afla în
credinţa lor deplină în Dumnezeu. Această credinţă era atît de adîncă şi de hotărîtă, încît erau
capabili să dea tot ce aveau pentru satisfacerea nevoii clipei respective, ştiind că Dumnezeu Se va
îngriji de ziua de mîine.
Nu există nici un exemplu mai bun pentru această credinţă ca văduva din Sarepta. Cînd Ilie a venit
la ea, făina şi uleiul mai ajungea doar de o pîine pentru ea şi fiul ei. După aceea nu mai aveau ce
aştepta decît moartea. Cînd nevoia cauzei lui Dumnezeu îi fusese înfăţişată – şi ştim cît de esenţială
era viaţa lui Ilie pentru această cauză – această femeie i-a dat toată mîncarea fără ezitare, cu
încrederea cea simplă în făgăduinţa lui Dumnezeu că şi nevoia ei avea să-i fie satisfăcută.
Această credinţă este baza acelei iubiri tăgăduitoare de sine care aduce mare prosperitate poporului
lui Dumnezeu. Dar în timp ce cresc din punct de vedere material, încetul cu încetul ei îşi mută
credinţa de la Dumnezeu ca baza siguranţei lor. Este totdeauna mult mai uşor de a te încrede mai
curînd în bani, în puterea financiară, într-o casă solidă şi frumoasă şi într-o gospodărie sau
intreprindere înflorită, deci în lucruri pe care le vezi, decît într-un Dumnezeu îndepărtat pe care nu-L
vezi.
Nu se poate spune că s-a pierdut credinţa. Ea a fost doar transferată de la Dumnezeu ca originator
al darurilor asupra darurilor însăşi pe care le-a dat. Aceasta nu se petrece într-o clipă. Această
transferare este o metamorfoză înceată şi atît de furişată încît nimeni nu o bagă în seamă dacă nu
veghează cu toată grija. Dar, direct proporţional cu dezvoltarea ei este dorinţa cea crescîdă de a
aduna bogăţii pentru întărirea bazei materiale, şi secarea corespunzătoare a spiritului jertfirii de sine.
Darurile sunt folosite tot mai mult pentru satisfacerea plăcerilor personale, pînă ce iubirea de sine
devine puterea dominantă în viaţă. Persoana sau mişcarea care a început să slujească cu atîta
binecuvîntare lui Dumnezeu, începe să tăgăduiască principiile neprihănirii. Continuînd în această
direcţie, ei ajung cu trecerea anilor la statura cea deplină a omului fărădelegii. Treptat ei ies în felul
acesta tot mai mult din cercul ocrotitor al iubirii lui Dumnezeu, pînă ce în cele din urmă rămîn cu
totul expuşi răutăţii lui Satana. Aceasta era situaţia Egiptenilor.
În timp ce Dumnezeu urmărea doar salvarea lor, Satana plănuia cum să-i nimicească cu
desăvîrşire. El ştia că nu putea să-i atingă nici pe ei şi nici pe poporul lui Israel, cîtă vreme rămîneau
credincioşi lui Dumnezeu.
De aceea el lucra cu o sîrguinţă neobosită pentru a îndrepta privirile Egiptenilor către bogăţiile
minunate acordate de Dumnezeu, abătîndu-le astfel atenţia de la Sursa prin care au primit aceste
binecuvîntări. Ca de obicei, el a avut succes. Egiptul a devenit mîndru, încrezător de sine, egoist, şi
opresiv. Iar pe poporul lui Dumnezeu, pe Iudeii, prin care au primit toate aceste binecuvîntări, au
început să-i stăpînească.
Satana a produs astfel o situaţie în care poporul lui Israel nu mai era în stare să servească lui
Dumnezeu pe deplin, decît numai sub primejdia vieţii. Sistemul jertfelor zilnice încetase, Sabatul
aproape că nu mai era păzit de loc, iar poporul degradase tot mai mult moraliceşte.
Tocmai aceasta era ţinta lui Satana, căci ştia, că dacă putea să-i determine pe Egipteni de a practica
iubirea de sine pînă la extrem, şi prin urmare de a-L lepăda pe Dumnezeu pe deplin, ei aveau să iasă
din cercul harului lui Dumnezeu şi să cadă pradă puterii sale nimicitoare.
Cînd o generaţie după alta de Egipteni se cufunda tot mai adînc în întinăciunea fărădelegii
blestemate, Satana a putut să vadă venirea acelei zile cînd aveau să rămînă fără ocrotire divină. El se
bucura de degradarea cea crescîndă a poporului lui Israel, căci aceasta însemna că şi ei pierdeau
ocrotirea lui Dumnezeu tot mai mult.
Calculînd fiecare mişcare cu cea mai mare exactitate, el şi-a propus ca Egiptul să fie transformat
într-un haos atit de distrugător, încît să stîrpească pe toţi Evreii, pentru a împedica pentru totdeauna
naşterea Mîntuitorului. Chiar dacă aceasta avea să coste pe lîngă nimicirea poporului lui Israel şi cea
a Egiptenilor, Satana oricum nu voia să renunţe.
Trebuie să accentuăm că, în timp ce ziua nenorocirii era în perspectivă să vină asupra Egiptului,
Dumnezeu nu şi-a retras voluntar prezenţa Sa ocrotitoare de la ei. Ei înşişi s-au plasat în afara
influenţei ei. Ei I-u făcut-o lui Dumnezeu imposibil să mai rămînă.
Între timp Satana îşi aduna forţele sale nimicitoare pentru a ataca întreaga naţiune. Tot ce le-a mai
rămas acum Egiptenilor era de a-Llepăda pe Dumnezeu cu desăvîrşire de pe poziţia Sa ca Ocrotitor,
şi nimic nu mai putea opri plăgile.
Situaţia care s-a desvoltat de aici va fi înţeleasă mai clar dacă ne gîndim puţin la creaţiunea
originală şi la căderea în păcat.
Ca un act al iubirii Sale infinite şi negrăite, Dumnezeu plănuise creaţiunea familiei omeneşti.
Această iubire infinită a lui Dumnezeu ştia că viaţa, fără un cămin de locuit, ar fi doar o mizerie, căci
nimeni n-ar putea fi fericit dacă ar trebui să-şi petreacă viaţa într-un spaţiu îngheţat şi cu totul
întuncat.
Prin urmare această planetă a fost creată prin înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu. Dar aceasta
încă nu era de ajuns. Nici un cămin de felul acesta nu poate fi cu totul efectiv fără puterea soarelui, a
gravităţii, a curentului electric şi a magnetismului care îl înconjoară pe om, şi fără puterile cele
minunate care locuiesc în el.
Acestea sunt puterile minunate pe care Dumnezeu le-a dat copiilor Săi iubiţi, şi ele trebuie
deosebite de puterile care locuiesc în El ca Persoană.
Dar din fire puterile au o problemă. în timp ce sunt date numai spre binecuvîntare, ele posedă
totuşi şi o putere distrugătoare. Pentru ca această posibilitate să fie evitată, puterea ar trebui
desfiinţată, ceea ce nu ar rezolva însă problema.
Pentru rezolvarea problemei, Dumnezeu a dat omului darul Legii. Cîtă vreme se purtau faţă de
aceste puteri, şi le aplicau conform Legii, viaţa lor era cu totul asigurată, dar în clipa în care aveau să
dea Legea ca mîntuitor al lor laoparte, aceste puteri colosale pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură,
se transformau într-o nimicire îngrozitoare.
Ar fi bine dacă orice om de pe faţa pămîntului ar şti, că din clipa în care Adam şi Eva au lepădat
Legea ca mîntuitor al lor, toată natură este deranjată şi gata să izbucnească într-o devastare
atotcuprinzătoare.
Cauza pentru care aceasta încă nu s-a întîmplat este fiindcă "În clipa în care omul a acceptat
ispitele lui Satana, şi a făcut tocmai ceea ce Dumnezeu a spus ca să nu facă, Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, s-a pus între cei vii şi cei morţi, şi a zis: ‘Lasă ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Vreau să
stau în locul omului. El să mai aibă o ocazie."‘ SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085, (comp.
Comentarii Biblice, vol. 1, Geneza Capitolul 3, fgm. 22.)
Cînd omul a lepădat Legea ca mîntuitor al său, Dumnezeu S-a dat pe Sine însuşi ca Mîntuitorul
lui. De la căderea în păcat, Hristos a ţinut această mînie îngrozitoare care ne înconjoară prin puterea
Lui mereu în frîu.
Dacă oamenii cei păcătoşi, dispreţuitori şi răzvrătiţi aveau să-L lepede pe Mîntuitorul cîndva pe
deplin, atunci Hristos era înlăturat de pe postul Său, puterea Sa dată laoparte, iar potopul morţii se
revărsa peste cei neocrotiţi. După toate acestea Dumnezeu a mers cea de a douamilă, şi mai mult.
Omul păcătos este acela care în cele din urmă nu-I mai permite să facă nimic pentru el.
Dacă toţi locuitorii pămîntului ar înţelge şi ar crede adevărul acestor cuvinte, cît de sîrguitori s-ar
întoarce ei la Dumnezeu şi cît de veghetori ar fi ei ca să rămînă sub aripile ocrotirii Sale;
Dar Egiptenii nici nu înţelegeau şi nici nu credeau aceasta. Ei erau nerecunoscători, mulţumitori de
sine, iubitori de sine, încrezători de sine şi slujeau numai lor înşişi. Ei credeau că n-ar avea nevoie de
Dumnezeu, că L-ar întrece. Ei înaintaseră de la un grad al răutăţii la altul, pînă ce îl lepădaseră pe
Hristos cu desăvîrşire din viaţa lor.
În această clipă a apărut Moise şi Aaron cu toiagul în mînă. Aceasta era ultima solie a iubirii lui
Dumnezeu adresată împăratului îngîmfat. încercarea de a-i explica principiile de mai sus nu avu
succes. Solia a fost dată căt mai înţelegător posibil şi mai evident, prin faptul că era o parabolă
reprezentativă.
Simbolurile folosite de Dumnezeu erau Moise, toiagul şi şarpele.
 Moise îl reprezenta pe Dumnezeu, înfăţişînd împăratului rolul pe care avea să-l joace Dumnezeu în
timpul strîmtorării care le stătea înainte. Aceasta reiese din cuvintele pe care Dumnezeu însuşi le-a
rostit: "Domnul a zis lui Moise: Iată că te fac dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi
proorocul tău." Exod 7,1.
Moise nu a devenit Dumnezeu. Aceasta nu era adevărat. El a continuat să fie Moise ca şi pînă
atunci, dar simboliza rolul pe care îl juca Dumnezeu înaintea lui Faraon. El îi demonstra purtarea lui
Dumnezeu, apelînd la conştiinţa acestui răsculat ca să recunoască şi să accepte oferta iubirii celei
divine.
Toiagul din mîna lui Aaron pe care îl ţinea în locul lui Moise, era simbolul puterilor pe care
Dumnezeu le-a dat spre binecuvîntarea oamenilor, şi care din cauza păcatului erau gata să devină
nimicitoare, dar, datorită intervenţiei lui Hristos, continuau să rămînă în mîinile lui Dumnezeu şi sub
controlul Său. Toiagul pe care îl purta în mînaa e numit direct "toiagul puterii". Vezi Patriarhi şi
Profeţi, cap. Răscoala lui Cora, fgm. 5.
Am menţionat deja mai înainte importanţa de a deosebi puterile pe care Dumnezeu le-a dat omului
de puterile Sale personale. Această deosebire este demonstrată foarte clar prin parabola din faţa
noastră. Dacă toiagul reprezintă puterile pe care Dumnezeu le-a dat omului, atunci nu este greu de a
le deosebi de puterile care se aflau în Aaron. Toiagul puterii putea fi despărţit de el şi să scape de sub
controlul şi îndrumarea sa, dar aceasta nu s-a întîmplat cu puterile dinăuntru lui. Cît trăia, ele erau
inseparabile de el.
Tot aşa este şi cu Dumnezeu. Marile puteri pe care le-a dat neamului omenesc pot ieşi – şi aceasta
s-a întîmplat deja – de sub controlul Său, dar puterile Sale lăuntrice nu pot fi despărţite niciodată de
El.Această deosebire trebuie înţeleasă clar, Pentru ca întîmplarea din Egipt să fie apreciată corect.
În cele din urmă, mai există şarpele care cel transformat dintr-un toiag. Nimeni nu va avea
probleme de a recunoaşte în şarpele simbolul nimicitorului.
După lămurirea acestor simboluri, ne întoarcem din nou la cele petrecute.
"Moise şi Aaron s-au dus la Faraon, şi au făcut cum poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul
înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe.
Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe niste vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel
prin vrăjitoria lor.
Toţi şi-au aruncat toiegele, şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor.
şi Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, aşa încît nu a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum
spusese Domnul." Exod 7,10-13. (Biblia engleză.)
În timp ce fraţii stăteau înaintea împăratului, Aaron ţinea toiagul ferm în mînă şi sub controlul său.
Cîtă vreme toiagul era ţinut astfel, el nu putea să devină un şarpe. Numai dacă avea să fie liberat şi
să scape din mîna lui, putea să devină un şarpe, şi aceasta se întîmpla numaidecît. Cît ţinea această
situaţie, toiagul continua să rămînă un şarpe, dar în clipa în care îl apuca din nou se transforma iarăşi
într-un toiag.
Cît de clar a căutat să explice Domnul lui Faraon adevărul cel atît de important că niciodată, cîtă
vreme puterile naturii se află în mîinile lui Dumnezeu şi sub controlul Său, ele nu pot ă devină
nimicitoare; Numai scăpînd de sub contrulul Său ele pot să devină nimicitoare.
Adevărul acesta nu a fost limitat doar asupra acelor zile sau numai asupra acestei situaţii speciale.
Domnul nu Se schimbă. Adevărul cel descoperit prin toiagul şi şarpele a rămas de atunci încoace
totdeauna neschimbat, şi aşa va rămîne pînă la nimicirea cea finală a nelegiuiţilor la sfîrşitul celor o
mie de ani. Puterile omului şi ale naturii nu pot fi niciodată distrugătoare cîtă vreme se află în mîinile
lui Dumnezeu şi sub controlul Său. Este imposibil.
Aceasta este ilustrat foarte frumos prin experienţa lui Ilie de pe muntele Horeb. De frica Izabelei,
şi descurajat cum era, el se refugiase într-o peşteră.

Biblia spune clar că, stînd înaintea lui Faraon, Aaron a ţinut, a aruncat şi a apucat toiagul din nou
în mîna lui. Tot el l-a întins deasupra Nilului cînd s-a transformat în sînge; deasupra ţării cînd au
apărut broaştele, şi aşa mai departe. Totuşi, Aaron era doar vorbitorul lui Moise, şi prin urmare,
Moise era acela care făcea toate acestea. Aaron făcea doar mişcările în locul lui Moise. De aceea nu
vom mai vorbi de aici înainte de toiagul lui Aaron, ci de toiagul lui Moise. "şi acolo Ilie a intrat într-
o peşteră şi a rămas în ea peste noapte. şi cuvîntul Domnului i-a vorbit astfel: Ce faci tu aici Ilie?
El a răspuns: Am fost plin de rîvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au
părăsit Legămîntul Tău, au sfărîmat altarele Tale, şi au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas
numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa.
Domnul i-a zis: Ieşi, şi stai pe munte înaintea Domnului; şi iată că Domnul a trecut pe lîngă
peşteră. şi înaintea Domnului a trecut un vînt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărîma stîncile.
Domnul nu era în vîntul acela. şi după vînt a venit un cutremur de pămînt. Domnul nu era în
cutremurul de pămînt.
şi după cutremurul de pămînt, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. şi după foc, a venit un
susur blînd şi supţire.
Cînd l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stătut la gura peşterii.
şi un glas i-a vorbit zicînd: Ce faci tu aici, Ilie?" 1Împăraţi 19,9-13.
Dacă Dumnezeu ar fi fost în vîntul acela, va să zică, dacă aceste forţe s-ar fi aflat în mîinile Sale şi
sub controlul Său, atunci nu s-ar fi putut deslănţui nici o furtună. N-ar fi putut exista decît pace şi
binecuvîntare.
Tot aşa, cutremurul de pămînt şi focul erau manifestările unor puteri uriaşe ale naturii,
transformate în mijloace distrugătoare, dar sub controlul şi îndrumarea lui Dumnezeu ele nu se
manifestau ca atare, căci El nu era în cutremurul d pămînt şi în foc. Dacă Dumnezeu s-ar fi aflat în
aceste puteri uriaşe şi deslănţuite, s-ar fi dat pe faţă cu totul alte rezultate. Locul în care stătea Ilie ar
fi fost liniştit şi nu s-ar fi clătinat ca valurile mării.
Adevărul, după care, cîtă vreme puterile naturii se află în mîinile lui Dumnezeu şi sub controlul
Său, ele nu se pot transforma niciodată în mijloace nimicitoare, trebuie să fie stabilit pentru
totdeauna în minţile copiilor lui Dumnezeu.
Aceasta este solia prin care Dumnezeu a căutat să convingă şi să convertească inima lui Faraon.
Cînd Moise şi Aaron au stat înaintea lui, ţinînd toiagul neclintit în mîinile lor, sub controlul lor
deplin şi direct, ei au zugrăvit împăratului cel nelegiuit un tablou al lucrurilor actuale. Acest tablou
arăta că, indiferent de deceniile îndelungate în care Egiptul s-a cufundat într-o nelegiuire tot mai
adîncă, puterile uriaşe ale naturii continuau să fie ţinute sub controlul şi îndrumarea lui Dumnezeu.
Dar venise timpul, cînd, afară doar că aveau să fie luate măsuri urgente prin pocăinţă şi ascultare,
puterile naturii trebuiau să scape din mîinile lui Dumnezeu, de sub controlul Său direct şi deplin. Ele
trebuiau să se transforme numaidecît într-un bici distrugător, exact după cum s-a transformat toiagul
cel aruncat din mîna lui Aaron într-un şarpe. Ceea ce au făcut aceste puteri în Egipt, fiind liberate din
mîinile lui Dumnezeu, nu era lucrarea sau răspunderea lui Dumnezeu. El epuizase toate mijloacele
posibile pentru a-i feri de această soartă, incluzînd avertismente atît de clare încît era imposibil de a
le interpreta greşit.

picture:
ŞARPELE ŞI TOIAGUL

Toiagul nu s-a transformat mai curînd într-un şarpe, pînă ce Moise nu l-a lăsat din mînă,
scăpînd de sub control.

Răspunsul împăratului arată, cît de mare ajunsese mulţumirea sa de sine. El îi chemase pur şi
simplu pe vrăjitori, care aruncaseră deasemenea toiegile lor la pămînt. Satana făcea să apară prin
puterea sa fermecătoare ca şi cum s-ar fi transformat deasemenea în şerpi. "Vrăjitorii nu
transformaseră toiegele lor în şerpi adevăraţi; dar prin magie, fiind ajutaţi de marele amăgitor, ei erau
în stare să creeze această aparenţă. Satana nu avea puterea să transforme toiegele în şerpi adevăraţi.
Prinţul răutăţii, deşi dispune de toată înţelepciunea şi puterea unui înger căzut, nu are putere
creatoare, sau dătătoare de viaţă; numai Dumnezeu poate să facă aceasta. Dar tot ce putea să facă
Satana, el a şi făcut, şi anume: o contrafacere. După toate aparenţele toiegele se transformaseră în
şerpi. Aceasta era impresia lui Faraon şi a prinţilor săi. După înfăţişarea lor nu se vedea nimic ce i-ar
fi deosebit de şerpii cei produşi de Moise. Deşi Domnul făcuse ca şarpele cel adevărat să-i înghite pe
cei falşi, nici aceasta Faraon nu o privise ca lucrarea puterii divine, ci ca rezultatul unei puteri magice
superioare faţă de puterea vrăjitorească a slujitorilor lui." Patriarhi şi Profeţi, cap. Plăgile Egiptului,
fgm. 19.
Aceasta a dat naştere unei situaţii, în care şarpele toiagului cel scăpat de sub controlul şi
îndrumarea slujitorilor lui Dumnezeu, trebuia să întîmpine mai mulţi şerpi în aparenţă adevăraţi.
Aceasta era reacţia lui Satana şi a lui Faraon la apelurile lui Dumnezeu. După cum transformarea
toiagului într-un şarpe adevărat constituia o solie din partea lui Dumnezeu, tot aşa transformarea
toiegelor în şerpi aparenţi constituia o solie împotrivitoare din partea puterilor întunericului. Faraon
că nu a înţeles pe deplin ce făcea, dar diavolul care îl inspirase şi îl îndemnase la aceasta sigur că a
înţeles. în loc de a fi acceptat în umilinţă avertismentul Domnului, ei au răspuns că nu le-ar păsa dacă
Domnul şi-ar depune controlul asupra acestor puteri uriaşe, căci ei ar dispune de forţe suficiente
pentru a combate aceste plăgi. Nu avea oare împăratul o grămadă de şerpi? Ce putea să facă unul
împotriva unui număr atît de mare? Aşa că, lasă-L numai pe Domnul să-şi depună controlul, căci n-
are ce-mi face. Faraon nu voia să se lase intimidat să dea drumul robilor săi, de care profita atît de
mult.
În felul acesta împăratul dădea pe faţă o necunoştinţă primejdioasă despre măsura şi mărimea
puterilor care pînă aici au fost ţinute sub controlul unui Dumnezeu iubitor şi îndurător. Fiind
inconştient de tăria acestor puteri, tot atît de inconştient era el şi de puterea lui Dumnezeu care le
ţinuse în frîu. De aceea nu se temea. El n-avea nici o închipuire de primejdia cea grozavă în care se
afla; nici un simţ de dependenţă şi nici o încredere în El.
Aceasta descoperă o mulţumire de sine extraordinară, care se lărgise atît de mult în inima lui
Faraon şi în împărăţia lui, încît trebuia să producă această tare matură. După ce au lepădat orice simţ
de ajutor divin, împăratul şi supuşii săi lepădaseră prin urmare orice legătură şi dependenţă de El.
În felul acesta ei se despărţiseră singuri de Dumnezeu, punîndu-Lîn situaţia de nu a mai putea ţinea
puterile legate de ţara Egiptului în mîinile stăpînirii Lui. Cîtă vreme aceste forţe erau ţinute în frîu,
ele erau doar o binecuvîntare şi o binefacere pentru naţiunea întreagă, dar, îndată ce nu mai erau
supravegheate de Dumnezeu, ele se puteau transforma doar în mijloace nimicitoare.
Avînd o închipuire cu totul falsă şi extrem de exagerată despre puterile sale personale, şi o
concepţie cu totul inadecvată despre mărinimia puterilor înconjurătoare, împăratul era încrezător că
va mînui cu uşurinţă orice putere scăpată din mîinile lui Dumnezeu. Această convingere se întărise
din nou în el cînd a zărit o grămadă de şerpi înaintînd împotriva unui singur şarpe.
Împăratul nici nu ar fi putut să aibă o încredere de sine mai amăgitoare şi mai primejdioasă ca
aceasta. Puterea sa slabă nu ar fi putut să reziste niciodată asaltului puterilor uriaşe ale naturii scăpate
de sub controlul şi îndrumarea lui Dumnezeu. O încredere atît de neştiutoare şi nebună în faţa unui
apel atît de iubitor din partea lui Dumnezeu, aceasta nu putea să ducă decît la despărţirea sa totală de
Dumnezeu şi la ieşirea sa din cercul ocrotirii divine.
Chiar şi după ce împăratul îl lepădase pe Dumnezeu, Domnul nu-l lăsă pradă ereziilor lui, ci
continua să depună eforturi pentru a-l salva. Pentru realizarea aceastei ţinte, Domnul dovedise
zădărnicia eforturilor sale de a birui puterile simbolizate prin toiagul lui Moise, care se prefăcuse
într-un şarpe. în ciuda faptului că şarpele lui Moise părea a fi o pradă uşoară pentru ceilalţi şerpi, el îi
înghiţise numaidecît ee toţi. Această solie era un apel la conştiinţa împăratului, de a se lăsa convins
că, indiferent de eforturile pe care le-ar depune pentru a stăpîni, şi a aduce forţele liberate împotriva
lui din nou pe făgaşul lor obişnuit, aceasta n-avea să-i reuşească. împreună cu poporul el avea să fie
nimicit, în timp ce puterile colosale aveau să rămînă la fel de nevătămate ca şi cum nici nu ar fi fost
atinse de loc.
 Aceasta era deci solia care-i fusese transmisă prin toiege şi şerpi. Era o solie a iubirii cu intenţia
îmblînzirii şi a mîntuirii.
Dacă marele stăpînitor ar fi înţeles solia şi spiritul iubirii infinite din care izvora, el şi-ar fi
mărturisit neîntîrziat spiritul răzvrătirii cît şi incapacitatea sa de a se face singur ascultător de
Dumnezeu. Atunci l-ar fi rugat pe Moise, ca să-i arate calea mîntuirii pentru a asculta de Dumnezeu
şi a-l lăsa pe Israel să plece.
Dar în loc de aceasta, împăratul se împotrivise apelurilor iubitoare ale Spiritului Sfînt, care era de
faţă pentru a-i înscrie solia lui Dumnezeu cu o putere convingătoare în cugetul său. Procedînd astfel,
el făcse ultimul pas, prin care se plasase singur cît şi întreaga naţiune în afara posibilităţii ocrotirii lui
Dumnezeu. După ce lepădase odată Legea lui Dumnezeu ca mîntuitor al său, L-a lepădat şi pe
Hristos ca Mîntuitorul său. Mai mult decît atît Dumnezeu nu putea să facă. Pterile cele concentrate
ale nimicirii scăpaseră în cele din urmă de sub controlul Său, şi plăgile începeau să cadă. Chiar şi
acum, iubirea lui Dumnezeu şi desgustul Său faţă de suferinţa poporului era atît de mare, încît cedase
controlul Său numai în măsura în care era forţat s-o facă. El ar fi putut să Se retragă pe deplin şi să
lase ţara pradă tuturor plăgilor deodată, dar în loc de aceasta El Se retrase tot cîte puţin, iar fiecare
mişcare care mai urma trebuia s-o facă din pricina încăpăţînării sale tot mai înverşunate. Fiecare
retragere succesivă deslănţuise încă un element puternic al naturii care îi lovi pe Egipteni. Domnul
era în stare să controleze aceste elemente în aşa fel, încît liberase tot numai cîte unul, fiindcă
naţiunea nu era aşa de împietrită împotriva lui Dumnezeu ca Faraon.
În timp ce Isreal era prima ţintă a mîniei lui Satana, totuşi plăgile nu i-au atins simplu din motivul
că, cu toate că erau departe de a fi pe deplin neprihăniţi, existau cel puţin vreo cîţiva printre ei care îl
iubeau şi slujeau lui Dumnezeu cît de bine puteau sub aceste împrejurări. Ei nu lepădaseră nici Legea
şi nici pe Hristos. Prin urmare, Hristos, care va rămîne totdeauna Ocrotitorul chiar şi al oamenilor
păcătoşi şi nerecunoscători atîta timp cît îi permit, a putut să apere casa lui Israel în faţa plăgilor
succesive.
Dumnezeu demonstrase prin această parabolă practică rolul Său pe care avea să-l joace în
catastrofele viitoare. în ciuda faptului că împăratul era convins de acest adevăr, el nici nu-l credea şi
nici nu-l lua în seamă. Dispreţul şi necredinţa sa n-au putut schimba siguranţa faptului că împreună
cu poporul său avea să fie pedepsit prin puterile uriaşe ale naturii celei deslănţuite prin păcat.
Atitudinea sa insultătoare nu L-a putut provoca pe Dumnezeu să ia aceste forţe în mîinile Sale
personale şi să le folosească ca un bici împotriva Egiptenilor.
Ceea ce-i nimicise erau forţele scăpate din mîinile Sale şi ieşite de sub controlul Său. Mai departe,
ele nu scăpaseră din mîinile lui Dumnezeu fiindcă aşa a vrut El, ci fiindcă Egiptenii îl înlăturaseră de
pe poziţia Sa ocrotitoare.
În felul acesta plăgile nu erau lovituri din mîna lui Dumnezeu. Ele erau numai şi numai ceea ce şi-
au făcut ei înşişi.
Totdeauna va fi aşa.
Dumnezeu nu Se schimbă niciodată. El nu procedează cu ggiptenii nelegiuiţi într-un fel, şi iarăşi
altfel cu dispreţuitorii harului Său din alte timpuri şi alte împrejurări, care sunt la fel de stricaţi ca ei.
Totdeauna cînd natura îi nimiceşte pe oameni şi ţările lor în mînia şi furia ei, aceasta se petrece
numai din cauza faptului că aceste puteri au scăpat din mîinile şi de sub controlul lui Dumnezeu – şi
niciodată fiindcă le-ar folosi ca mijloace de nimicire împotriva lor.
De aceea, oridecîteori suntem martori unor plăgi devastatoare, cumar fi incendii, cutremure de
pămînt, furtuni, sau molimi care cutreieră pămîntul, unde suntem înclinaţi să credem că Dumnezeu ar
fi în lucrare, să ne aducem aminte de solia dată prin toiege şi prin şerpi. Atunci vom şti adevărul cel
curat despre ceea ce s-a întîmplat în realitate.

De ce nu mai curînd

A crede că Dumnezeu i-ar fi supus în mod forţat pe Egipteni cu scopul de a-i libera pe Israeliţi,
înseamnă în mod inevitabil a aduce o învinuire grozavă împotriva Domnului. L-am învinui că în mod
intenţionat şi deliberat i-ar fi lăsat pe Evrei să sufere secole dearîndul, în timp ce ar fi putut să-i
libereze cu mult înainte.
Atotputernicul Dumnezeu, care îşi foloseşte puterile pentru împlinirea voinţei Sale, poate să facă
tot ce vrea şi oricînd doreşte. Dacă aceasta ar fi calea lui Dumnezeu, după cum presupun atît de
mulţi, atunci fiecare zi pe care şi-au petrecut-o în robie, trebuie pusă în socoteala lui Dumnezeu,
fiindcă El nu a vrut să-i libereze mai curînd. Un secol după altul au fost ţinuţi într-o robie crudă, şi
Dumnezeu ar trebui făcut răspunzător pentru toată mizeria aceasta, fiindcă nu şi-a exercitat puterea
Sa cea mare pentru liberarea lor. Dumnezeu nu putea să fie un Dumnezeu al iubirii şi tot în acelaşi
timp să manifeste o asemenea comportare.
Dar adevărul este că Dumnezeu nu s-a angajat niciodată să rezolve prolemele prin folosirea forţei.
De aceea, timpul liberării a poporului lui Israel nu depindea de alegerea lui Dumnezeu, ci de efectele
apostaziei celei tot mai mari a Egiptenilor. Aceasta a dus la despărţirea lor de Dumnezeu, prin care
puterile nimicitoare au fost deslănţuite atîta timp împotriva lor, pînă ce n-au mai putut să-i reţină pe
sclavii lor în robie. Cînd aceste principii vor fi înţelese, nu vom mai vedea nici o problemă în faptul,
că de ce au trebuit să trăiască atîta timp în robie.
Dumnezeu nu Se abate niciodată din căile Sale, căci ştie că folosirea forţei este nimicitoare de
sine. Dacă principiul Său ar fi stăpînirea prin forţă, atunci răscoala împotriva Lui ar fi fost înăbuşită
de la bun început. Perioada cea îndelungată a păcatului nu ar fi existat în această lume.
Dar păcatul trebuie îngăduit să înainteze pînă ce se va nimici singur în cele din urmă, şi pe toţi acei
care se cramponează de el. Atunci Domnul poate să facă un cer nou şi un pămînt nou fără primejdia
de a se strica.

Biciul din mîna lui Hristos

Aceeaşi solie pe care Dumnezeu a încercat să o prezinte împăratului egiptean, Hristos a încercat s-
o insufle în cugetele negustorilor aflaţiîn curtea templului l-a cuăţirea sa dintîi. Ne-am ocupat deja
întrucîtva cu această întîmplare în capitolul cincisprezece, dar am întrerupt analizarea fiindcă
trebuiam să studiăm mai întîi toiagul lui Moise.
Declaraţia lui Hristos din Noul Testament, în timp ce ţinea biciul în mîinile Sale, este imitaţia cea
exactă a faptei lui Moise cu toiagul în era Vechiului Testament. Lucrurile simbolizate sunt identice.
După cum am stabilit deja, toiagul pe care l-a ţinut Moise în mîinile sale simbolizează puterile
naturii ţinute sub controlul şi îndrumarea lui Dumnezeu. După cum Moise a apucat toiagul, tot aşa a
apucat Hristos biciul, care reprezintă deasemenea puteril lui Dumnezeu din natură. După cum toiagul
lui Moise nu a putut să se transforme într-un şarpe cîtă vreme se afla în mîinile sale, tot aşa nici
biciul nu a putut să lovească nici măcar pe unul singur cîtă vreme se afla sub controlul lui Hristos.
Această întîmplare poate fi interpretată foarte uşor greşit, după cum e cazul cu episodul egiptean.
Cei mai mulţi susţin că, în timp ce ar fi adevărat că Hristos nu a lovit în realitate pe niciunul dintre
vrăjmaşii Săi din templu, totuşi i-ar fi ameninţat că dacă se vor împotrivi, o vor păţi. A aopta această
vedere înseamnă a socoti caracterul lui Hristos deopotrivă cu caracterul oamenilor, iar solia cea
intenţionată de Mîntuitorul e trecută cu vederea.
El a venit în mijlocul lor fiindcă s-au făcut vinovaţi de o mare nelegiuire. Aceasta nu putea să ducă
decît la despărţirea lor de ocrotirea lui Dumnezeu, şi să fie lăsaţi pradă nimicirii teribile prin forţele
care-i înconjurau. Hristos voia să-i salveze de această soartă, De aceea le zugrăvea situaţia care era
chiar pe cale de a veni. El dorea să le explice că forţele cele de obicei blînde şi binefăcătoare ale
naturii aveau să se transforme într-un bici pedepsitor. Faptul că încă nu au fost loviţi cu acest bici era
numai datorită intervenţiei lui Hristos care continua să-l ţină sub controlul Său, pînă ce harul lor avea
să se sfîrşească.
Pînă atunci aveau să mai treacă cîţiva ani. între timp prezenţa lui Dumnezeu s-a retras treptat din
ţara lor. Hristos îşi anunţase retragerea finală din incinta templului prin cuvintele întristătoare: "Iată
că vi se lasă casa pustie." Matei 23,38. Anunţul acesta îl făcuse cu puţin înainte de suferinţe Sale
finale şi de moartea Lui. Conform profeţiei din Daniel 9, timpul harului pentru naţiunea iudaică s-a
terminat în anul 34 d.Cr., dar pedeapsa a zăbovit mai departe, şi Hristos a continuat să ţină biciul în
mîinile Sale, pînă ce în anul 70 d.Cr. l-a depus definitiv. Atunci a izbucnit mînia cea deplină a naturii
înfuriate prin invazia oştirii romane împotriva Iudeilor rămaşi neocrotiţi.
Hristos i-a avertizat pe Iudeii din templu tot atît de clar în faţa soartei care-i aştepta, ca şi Moise pe
Egipteni faţă de soarta lor. Dar, după cum asupritorii cei vechi ai lui Israel n-au vrut să cedeze
rugăminţilor lui Dumnezeu, tot aşa nici Iudei n-au vrut să asculte. Aceasta fiind alegerea lor, Domnul
nu a mai putut să facă nimic pentru salvarea lor.Nici pe unii, nici pe alţii nu i-a mai putut salva. Din
toiag s-a făcut un şarpe, iar biciul a scăpat din mîna lui Hristos.
Cînd au primit aceste avertismente, încă nu era prea tîrziu ca să ocăiască. Numai aceasta aştepta
Domnul din partea lor. Prin urmare, El a dat aceste demonstraţii dintr-o iubire şi îndurare infinită. în
nici un caz ele nu au fost expresia unui spirit furios şi răzbunător. Indiferent de abaterea lor, sau cît
de persistentă era împotrivirea lor, Domnul nu a încetat să le aducă mîntuirea. Faptul că în ciuda
acestui fapt nu au fost salvaţi, era numai vina lor.
Unii pot susţine, că prin faptul că le-a răsturnat mesele şi le-a risipit banii, aceasta ar fi – după cum
înţeleg ei – o dovadă că Hristos ar fi intenţionat să le distrugă avuţiile. Dar şi prin aceasta El le-a dat
o pildă, că toate avuţiile pămînteşti în care şi-au pus încrederea, nu aveau să le ajute la nimic în
ceasul strîmtorării care-i aştepta. în schimb, ele aveau să fie spulberate, asemenea banilor, într-o
confuzie fără de speranţă.
De fapt, Isus Hristos a făcut în templu exact ceea ce a făcut alături de Tatăl Său în ţara Egiptului.
în ambele cazuri El a venit cu oferta iertării, a ocrotirii şi a vieţii. în ambele cazuri le-a arătat
urmările teribile dacă aveau să meargă mai departe pe calea lor, sperînd că dacă îşi vor vedea nevoia,
vor căuta rezolvarea prin Dumnezeu.
În ambele cazuri, Dumnezeu şi Hristos şi-au înfăţişat viaţa în opoziţie cu a diavolului nimicitor.
Hristos a exprimat adevărul acesta prin cuvintele:
"Hoţul nu vine decît să fure,
să junghie şi să prăpădească.
Eu am venit ca oile să aibă viaţa,
şi s-o aibă din belşug."
Ioan 10,10.
El se plînge că:
"şi nu vreţi să veniţi la Mine,
ca să aveţi viaţa."
Ioan 5,40.

Capitolul 23
Toiagul cel ridicat

Folosind pilda cu toiagul şi şarpele, Dumnezeu a explicat stăpînitorului îngîmfat al Egiptului, cum
avea să procedeze la devastarea viitoare a ţării. în felul acesta l-a asigurat pe Faraon, că plăgile care-l
aşteptau n-aveau să se desfăşoare nici prin decretarea şi nici prin aplicarea Sa; că venirea lor era
cauzată prin retragerea, şi nicidecum prin intervenţia Sa.
Solia era foarte clară, iar plăgile au urmat una după alta în mod inevitabil, din pricina faptului că
avertismentele nu au fost luate în seamă. Totuşi, înainte de începerea fiecăreia, Dumnezeu l-a
înrumat pe Moise, ca reprezentantul şi unealta Sa directă, să facă o lucrare cu acest toiag. înainte de
transformarea apelor Nilului în sînge, Moise a primit porunca să le lovească; înainte ca broaştele să
acopere ţara, Moise trebuia să întindă toiagul deasupra apelor Egiptului, şi aşa mai departe, pînă ce
au trecut toate catastrofele. Aceste acţiuni puteau fi interpretate cu uşurinţă ca şi cum Dumnezeu ar fi
procedat cu totul diferit decum a făgăduit că va face, şi în general aşa şi sunt interpretate.
La prima demonstraţie Moise a aruncat toiagul din mîna lui. Astfel nu mai era ţinut în frîu. Acesta
era semnul că puterile aveau să năvălească asupra capetelor neocrotite ale Egiptenilor fiindcă
Dumnezeu nu le mai putea ţinea în frîu. Dar înainte de venirea fiecărei plăgi, Moise a ţinut toiagul
neclintit în mîinile şi sub controlul său, indicînd sau atingînd cu el locul care avea să fie afectat prin
plăgi. Aceasta a creat impresia ca şi cum Dumnezeu ar fi hotărît locul care trebuia lovit, ca şi cum El
ar fi hotărît natura plăgii, şi ar fi administrat lovitura. Iată, de exemplu, descrierea cea inspirată a
primei plăgi.
"Domnul a zis lui Moise: Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece.
Du-te la Faraon dis de dimineaţă, cînd are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe
malul rîului. Să-ţi iei în mînă toiagul, care a fost prefăcut în şarpe. şi să zici lui Faraon: Domnul,
Dumnezeul Evreilor, m-a trimis la tine, să-ţi spun: Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească în
pustie. Dar iată că pînă acum n-ai ascultat.
Acum, aşa vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele rîului
cu toiagul din mîna mea; şi ele se vor preface în sînge.
Peştii din rîu vor pieri, rîul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă Egiptenilor să bea din apa rîului.
Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul, şi întinde-ţi mîna peste apele Egiptenilor,
peste rîurile lor, peste pîraiele lor, peste iazurile lor, şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în
sînge; şi va fi sînge în toată ţara Egiptului, atît în vasele de lemn cît şi în vasele de piatră.
Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul, şi a lovit apele rîului,
subt ochii lui Faraon şi supt ochii slujitorilor lui; şi toate apele rîului s-au prefăcut în sînge.
Peştii din rîu au pierit, rîul s-a împuţit, aşa că Egiptenii nu mai puteau să bea apa rîului, şi a fost
sînge în toată ţara Egiptului.
Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit, şi n-a
ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Faraon s-a întors de la rîu, şi s-a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri.
Toţi Egiptenii au săpat în împrejurimile rîului, ca să găsească apă de băut; căci nu puteau să bea
din apa rîului.
Au trecut şapte zile, după ce a lovit Domnul rîul." Exod 7, 14-25.
Există un contrast izbitor între felul în care s-a folosit toiagul în acest loc şi cum a fost folosit la
curtea regală cînd s-a transformat în şarpe. Pe cînd în primul caz el a scăpat din mîna lui Aaron, care
nu l-a mai ţinut în frîu, aici el a rămas neclintit în mîna lui. ţinîndu-l sub controlul şi îndrumarea lui,
îl coborî deasupra apei. în clipa în care o lovi, apa se prefăcu în sînge.
Fără îndoială, Dumnezeu a comunicat aici stăpînitorului egiptean din nou o solie, de altfel înteeaga
dramă nu i-ar fi fost prezentată niciodată în mod deliberat. Dumnezeu a vrut ca Faraon să fie martor
ocular al acestor lucruri. Sfînta Scriptură raportează despre aceasta ca o solie valabilă şi pentru noi.
Dumnezeu aşteaptă să înţelegem corect ceea ce a făcut aici, şi din ce cauză.
Această solie poate fi interpretată cel puţin în două feluri. Există o interpretare pe care mintea
omenească o acceptă în general, prin care e deprinsă de a vedea purtarea lui Dumnezeu deopotrivă cu
cea omenească.
Dar afară de aceasta mai există încă o interpretare pe care o văd numai acei care s-au deprins cu
principiile corecte ale studiului biblic,şi care măsoară toate lucrurile conform mărturiei vieţii, a
învăţăturilor şi a crucii lui Hristos.
Conform primei categorii, Dumnezeu este considerat ca şi cum i-ar fi comunicat lui Faraon în
detaliu, că prin faptul că îşi încărcase mînia unui Dumnezeu insultat, Dînsul l-ar lovi acum cu
pedeapsa cea teribilă şi meritată din cauza răzvrătirii sale. Pentru ca punctul acesta atît de important
să nu fie trecut cu vederea, Domnul i-ar fi poruncit lui Moise să lovească apa, care s-a transformat
imediat în sînge. El a declarat astfel că după cum Moise a lovit apa cu un toiag în mînă, care se afla
sub controlul său, tot aşa avea să-l lovească Domnul şi pe Faraon prin puteri aflate atît în mîna, cît şi
sub controlul Său.
 Aşa înţeleg cei mai mulţi solia cea demonstrată aici. Din această cauză ei cred că aceasta ar fi
singura explicaţie posibilă. Ei sunt ferm convinşi că o altă interpretare decît aceasta nu există.
Dar dacă ne gîndim puţin vom vedea, că trebuie să mai existe o explicaţie, pe care trebuie s-o
găsim. Iată cîteva întrebări pe care trebuie să ni le punem.
Oare anunţă Dumnezeu într-o zi un lucru, iar în ziua următoare face tocmai invers? Va să zică,
oare declară El astăzi, că abia după ce puterile naturii vor scăpa de sub controlul Său ele devin
nimicitoare, Pentru ca mîine să le apuce şi să le folosească ca mijloace nimicitoare?
Ar fi El atunci consecvent?
Este oare Dumnezeul nostru căruia îi slujim de aşa natură?
Cu siguranţă că nu;
Cînd Dumnezeu declară un luru, El face cu siguranţă exact ceea ce a spus şi după cum a spus că va
face. Pe aceasta ne putem baza cu toată încrederea.
De aceea, cînd Dumnezeu şi Moise au lovit apa cu toiagul pe care l-au ţinut ferm în mîna lor, El
nici nu a zis, şi nici nu a făcut ceva contrar în acea zi faţă de ceea ce a anunţat în ziua precedentă.
Mai departe, El aşteaptă să înţelegem acest lucru. La început poate că e greu, dar prin rugăciuni
serioase şi o cercetare intensă problema va fi rezolvată şi rezultatul va fi o armonie deplină.
Mai întîi, vrem să ne mai referim odată la discuţia pe care am avut-o deja referitor la Biblie ca
propriul ei interpret, unde am văzut clar cum trebuie să înţelegem asemenea expresii, cum ar fi:
"Dumnezeu a trimis şerpi înfocaţi", "Dumnezeu a trimis oştile Sale, i-a nimicit pe aceşti ucigaşi, şi
le-a ars cetatea", şi "Dumnezeu l-a lovit pe Saul [Biblia engleză]".
Comparînd cu atenţie text cu text, cu condiţia ca Biblia a fost lăsată să vorbească ca propriul ei
interpret şi dicţionar, noi am învăţat că Domnul vrea să înţelegem asemenea expresii în sensul că a
fost forţat să-şi retragă ocrotirea, şi să-l lase pe cel păcătos în soarta sa. Admitem că această
explicaţie este contrară felului în care ar aplica oameniiaceste cuvinte pentru a descrie activităţile lor.
Dar, dacă Domnul ne arată că trebuie să le înţelegem în felul acesta, atunci nu putem să aflăm
adevărul decît printr-o ascultare deplină de instrucţiunile Sale.
şi expresia "... Domnul a lovit rîul", este o declaraţie asemănătoare şi trebuie înţeleasă la fel, căci
Biblia este consistentă în limbajul ei. Ar ieşi numai încurcături dacă unele combinaţii de cuvinte ar
trebui înţelese uneori într-un fel, iar alteori altfel.
Dacă cititorul încă nu este pe deplin întemeiat pe principiul: Biblia ca propriul ei dicţionar, şi dacă
principiul aeesta încă nu a intrat în mintea sa, atunci îi recomand să mai citească încă odată capitolul
doisprezece în legătură cu acest fapt.
În capitolul acesta ne-am ocupat pe larg, cum trebuie înţelese cuvintele din Matei 22,7. Versetul
zice:
"Cînd a auzit împăratul [Dumnezeu], [El] s-a mîniat; [Dumnezeu] a trimis oştile [pe Romani], a
nimicit pe ucigaşii aceia [pe Iudei], şi le-a ars cetatea [Ierusalimul]."
Comparînd acest verset cu o explicaţie inspirată pentru a-i afla înţelesul, aceasta arată clar cum
aşteaptă Dumnezeu să-l înţelegem. Această explicaţie se află în Tragedia veacurilor cap.
Distrugerea Ierusalimului, fgm. 43-47.
"Printr-o lepădare încăpăţînată a iubirii şi milei divine, Iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu
să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care
au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a Satanei asupra
acelora care se supun stăpînirii lui." idem, fgm. 45.
Explicaţia lui Dumnezeu cu privire la Matei 22,7 este contrară aşteptărilor omeneşti privind aceste
texte. S-a arătat, că Domnul nu a fost prezent în acest loc, ci a fost constrîns să Se retragă. Ei au fost
expuşi mîinilor nemiloase ale lui Satana şi ale ostaşilor romani. Cu alte cuvinte, toiagul puterii a
scăpat din mîinile lui Dumnezeu, s-a desprins de stăpînirea şi îndrumarea Sa şi a devenit un şarpe
nimicitor. Aşa intenţionează Domnul să înţelgem acest text.
El nu ne explică doar acest text, ci ne dă şi cheia care ne ajută să înţelegem toate celelalte texte
asemănătoare din Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă aşa Se exprimă Dumnezeu, atunci oridecîteori
foloseşte asemenea expresii, putem să fim siguri că trebuie înţelese la fel. Nici nu se poate altfel, căci
Dumnezeu este absolut consistent. Dacă Dumnezeu foloseşte într-un anumit loc anumite cuvinte
pentru a exprima o idee, ele nu exprimă ceva cu totul opus în altr-alt loc.
De aceea, cuvintele identice din Exod 7,25: "... Domnul a lovit rîul", trebuie înţelese la fel după
cum Dumnezeu a arătat că trebuie înţeles şi Matei 22,7. Cu alte cuvinte, atît de sigur după cum
cuvintele din Matei 22,7: "... împăratul [Dumnezeu] ... a trimis oştile Sale, a nimicit pe ucigaşii
aceia, şi le-a ars cetatea", înseamnă că Domnul s-a retrasde la ei, şi i-a lăsat pradă forţelor care
aşteptau doar să-i nimicească, tot aşa ne explică şi cuvintele din Exod 7,25: "... Domnul a lovit rîul"
că Domnul şi-a retras controlul deasupra forţelor care înconjurau Egiptul, după care Nilul s-a
transformat în sînge.
Prin aceasta se demonstrează cît de important este de a sta neclintit pe principiile interpretării
biblice. înclinaţia de a interpreta aceste lucruri după închipuirile noastre omeneşti trebuie biruită, iar
mintea disciplinată ca să le citească conform îndrumărilor lui Dumnezeu. Numai aşa putem să fim cu
totul siguri.
Nu de mult am avut ocazia să-mi întipăresc bine în minte această lecţiune. Eram introdus în
regulamentele de zbor. Pentru a învăţa cum funcţionează instrumentele de bord, mi s-a tras o glugă
peste cap, aşa încît n-am mai putut vedea decît instrumentele indicatoare din faţa mea. Primisem
instrucţiunea să zbor spre nord, şi aşa am făcut. Busola arăta drept înainte, iar alte instrumente, că ne
ridicam exact la altitudinea cea prevăzută de trei mii de metri.
Dar, simţurile mele îmi spuneau foarte impunător, că am face o întorsătură la stînga, pe cînd
busola mă asigura că zburam drept înainte. Toate instinctele mă îndemnau să nesocotesc
indicatoarele din faţa mea şi să continui zborul după simţ. Trebuiam să mă stăpînesc foarte mult ca să
rezist acestei influenţe ucigaşe, şi să mă ţin de indicatoare. Această lecţie trebuie s-o înveţe fiecare
pilot cu cea mai mare sîrguinţă. Mulţi şi-au pierdut viaţa fiindcă nu şi-au putut stăpîni simţurile, şi
fiindcă nu au respectat indicaţiile cele sigure ale instrumentelor de bord.
Tot aşa, fiecare cercetător al Cuvîntului lui Dumnezeu trebuie să înveţe să ignoreze simţurile şi
instinctele sale, şi să-şi disciplineze mintea în aşa fel, încît să accepte numai metodele de interpretare
descoperite de Domnul ca metode de interpretare corecte. Este nevoie de ceva practică pentru
realizarea acestei ţinte, dar poate fi realizată.
După ce vom fi reuşit, vom recunoaşte că nu există nici o contraiicere între acţiunile lui Moise şi
Aaron cînd au aruncat toiagul înaintea lui Faraon, şi cînd au lovit apa.
Totuşi, în timp ce Dumnezeu a arătat stăpînitorului îngîmfat prin demonstraţia pe care i-a dat-o
prin toiagul şi şarpele, că ce anume avea să facă în ziua următoare, El a exprimat mai mult prin
lovirea apei. Aceasta era, dacă se înţelege cum trebuie, invitaţia cea continuă a iubirii Sale de a-l
convinge în cele din urmă pe Faraon să accepte adevărul, să renunţe la lepădarea apelurilor divine, şi
să stea împreună cu poporul său în locul în care putea să fie ocrotit şi binecuvîntat.
Dumnezeu mersese deja mai departe decît era de aşteptat, prin faptul că a dat avertismentul cel
semnificativ al toiagului şi şarpelui. După acest avertisment, împăratul nu mai avea nici o scuză, dar
Domnul are o iubire atît de gingaşă, încît nu Se va opri niciodată să facă tot ce poate pentru a salva.

Instumentele Indicatoare ale unui aparat de zbor

Pilotul care nu învaţă a se încrede în instrumenetele de zbor şi nu

în simţurile sale, mai curînd sau mai tîrziu se va prăbuşi.

Pentru binele stăpînitorului egiptean era necesar ca să înţeleagă legătura dintre retragerea prezenţei
şi a ocrotirii lui Dumnezeu e de o parte, şi venirea cea imediată a plăgilor pe de altă parte. De aceea,
Dumnezeu l-a trimis pe Moise ca să mînuie toiagul pentru a indica timpul şi locul cel exact cînd şi de
unde avea să Se retragă Domnul.
Era o domonstraţie convingătoare. Aaron stătea cu arătătorul în mîna sa. Rîul curgea ca de obicei
fără nici un semn de a se preface în sînge. Apoi, Aaron şi-a întins toiagul deasupra apei ca s-o
lovească, declarînd astfel împăratului că timpul a sosit, şi că acesta era locul din care prezenţa lui
Dumnezeu avea să fie rerasă. De pe faţa cea dispreţuitoare a împăratului se putea citi expresia
groazei cînd a văzut că apele s-au transformat cu adevărat în culoarea sîngelui îngrozitor. în felul
acesta el nu a mai avut nici un motiv de a judeca şi de a susţine, că toate acestea ar fi doar
întîmplătoare şi că nu ar avea nici o legătură cu prezicerile lui Moise, şi că oricum s-ar fi întîmplat.
Această acţiune era pornită din iubire, iar iubirea a fost respinsă cu dispreţ.
Toate plăgile care au mai urmat, au venit ca şi prima, prin faptul că Dumnezeu continuat să joace
rolul Său cel stabilit. Dacă o înţelegem pe prima cum trebuie, nu există nici o problemă de a le
înţelege şi pe celelalte toate. Dar apoi trebuie să se ivească întrebarea, că de ce era ultima atît de
deosebită. Dacă ocrotirea lui Dumnezeua fost retrasă de pe toate căminurile, afară de acelea pe ale
căror uşiori se afla sîngele stropirii, de ce au murit numai întîii născuţi? Cum de au putut să scape
ceilalţi?
Dumnezeu a zis: "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întîii-născuţi
din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor
Egiptului; Eu, Domnul." Exod 12,12.
N-avem probleme cu înţelegerea limbajului acestui verset, căci am învăţat deja cum aşteaptă
Domnul ca să înţelegem asemenea cuvinte. Rămîne doar problema că Dumnezeu a ales o anumită
clasă care trebuia să moară.
Mai întîi, să fie clar, că nu Dumnezeu ci Satana a fost nimicitorul, care a nimicit viaţa acestor
oameni.
În Patriarhi şi Profeţi, cap. Paştele, fgm. 13-17 e menţionat cel puţin de trei ori acela care i-a lovit
pe întîii născuţi. "Toţi care neglijaseră să asculte de instrucţiunile Domnului, aveau să-şi piardă întîii
născuţi prin mîna nimicitorului ... Semnul sîngelui – semnul ocrotirii Mîntuitorului – se afla pe
uşiorii lor, şi nimicitorul nu intrase ... Toţi întîii născuţi din ţară, ‘de la întîiul născut al lui Faraon,
care şedea pe scaunul lui de domnie, pînă la întîiul născut al celui închis în temniţă, şi pînă la toţi
întîii născuţi ai dobitoacelor’, fuseseră loviţi de nimicitorul."
Cine este nimicitorul?
"Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu poate să binecuvinteze pe acei care refuză să fie slujitori
credincioşi. Tot ce poate face El este de a permite lui Satana să-şi împlinească lucrarea sa
nimicitoare. Vedem catastrofe de orice fel şi de toate gradurile venind peste pămînt, şi care este
cauza? Puterea restrîngătoare a Domnului nu mai este exercitată. Lumea a nesocotit Cuvîntul lui
Dumnezeu. Ei trăiesc ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Asemenea locuitorilor pămîntului din timpul
lui Noe, ei refuză de a se gîndi la Dumnezeu. Răutatea stăpîneşte într-o măsură înfricoşătoare, iar
pămîntul este copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. Dînd lui Dumnezeu proprietatea Sa, fgm.
15.
De aceea Satana a fost nimicitorul, care i-a nimicit pe întîii născuţi. Dar de ce a ales el numai pe
cîte unul din fiecare familie?
Satana a vrut să prăpădească fiecare casă din Israel. Pentru realizarea acestei ţinte el a organizat
cîteva plăgi nimicitoare care au cutreierat tată ţara. Pe semne, el nu a putut să îndrepte această moarte
furişată numai împotriva lui Israel. Pentru a asigura stîrpirea lor, trebuia să-i includă şi pe Egipteni.
Faptul că Evreii erau ameninţaţi la fel se vede de acolo că au trebuit să ia aceleaşi măsuri de
apărare speciale prin stropirea sîngelui pe uşiorii caselor lor. în felul acesta Satana nu a putut să-i
vateme pe copiii lui Israel, cu toate că o încercase în ciuda sîngelui stropirii.
Moartea furişată trecuse pe la miezul nopţii prin toată ţara cea lovităde groază, intrînd prin toate
deschizăturile şi atacînd orice casă neocrotită, pînă ce lininştea nopţii era tăiată prin strigătele amare
ale jelitorilor disperaţi.
Nimicitorul a dat de o barieră ocrotitoare în jurul tuturor afară de întîii născuţi. Aceasta era numai
datorită intervenţiei lui Dumnezeu. El i-ar fi ocrotit şi pe întîii născuţi, dar dintr-un motiv anume se
aflau într-o poziţie în care nu a putut. Care era atunci motivul că fii cei mai în vîrstă trebuiau să
sufere răutatea nimicitorului, pe cînd restul nu putea fi atins de el?
Nu găsim niciunde în Biblie un răspuns la aceasta, dar există totuşi o informaţie care arată în mod
clar cauza acestei situaţii. întîiul născut al fiecărei familii era consacrat din primele clipe ale vieţii
sale slujbei lui Satana. Consacrîndu-se astfel, ei se pregăteau necontenit pentru ocuparea locului şi
slujbei preoţeşti cel puţin în căminurile lor. Alţii iarăşi ocupau chiar şi poziţii pe scară naţională. în
felul acesta ei se uniseră cu Satana şi erau mai mult decît toţi ceilalţi despărţiţi de Dumnezeu. în felul
acesta, evident, că ei erau aceia care pierduseră orice ocrotire din partea lui Dumnezeu, în timp ce
ceilalţi o mai puteau avea întrucîtva.
În tot timpul plăgilor Dumnezeu s-a descoperit numai şi numai ca Dumnezeul iubirii, în ciuda
faptului că cu greu au putut să vadă aceasta din cauza orbiei lor. Apelurile trimise de atîtea ori în
trecut şi neluate în seamă nu L-au descurajat pe Dumnezeu să încerce în continuare să-i aducă la
ascultare. Este întristător faptul, că tocmai lucrarea care, din înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost
prevăzută pentru a-i aduce la ascultare, i-a făcut doar să se depărteze tot mai mult de El.
În sfîrşit, cei scăpaţi de moartea furişată prin care îşi pierduseră pe întîii lor născuţi, năvăliseră în
orbia lor cea nebunească şi nestăvilită asupra poporului lui Israel în timp ce trecuseră Marea Roşie.
în locul în care se aflau Evreii era puterea lui Dumnezeu pentru a reţine forţele uriaşe ale naturii, dar
răzvrătirea şi dispreţul Egiptenilor era atît de deplin, încît Spiritul Sfînt nu a mai putut să rămînă cu
ei. în felul acesta au obligat puterile apei să scape din mîna şi de sub controlul lui Dumnezeu, cu
rezultatul pe care îl cunoaştem. Mii şi mii de tone de apă s-au revărsat asupra lor, încît niciunul n-a
scapat.
Faraon şi oştile sale nu au vrut să înveţe niciodată lecţia cea dată prin toiagul şi şarpele. Faptul că
dispreţuiseră solia care le-a fost dată din iubire, nu a putut să schimbe învăţătura ca atare. Adevărul
ei a rămas în picioare, indiferent de atitudinea lor faţă de ea. Ei au cutezat să-L detroneze pe
Dumnezeu de pe poziţia Sa ca Mîntuitor şi Ocrotitor, şi astfel toiegele s-au prefăcut în şerpi flămînzi
şi nimicitori.
Întreaga întîmplare reprezintă o descoperire, pe care aceşti idolatrii au trebuit s-o plătească cu un
preţ teribil, – nu o descoperire cu privire la ceea ce Dumnezeu a trimis împotriva Egiptenilor, ci
descoperirealucrurilor pe care ei înşişi le-au adus asupra lor – în ciuda eforturilor celor mai intense
din partea lui Dumnezeu de a-i feri de ele. Dumnezeu nu poate fi învinuit de loc. El a ieşit din
această dramă la fel de curat şi de desăvîrşit ca oricînd:
–Ca un păzitor desăvîrşit al Legii;
–Care nu a călcat Legea niciodată pentru a o păzi;
–Ca un Mîntuitor iubitor şi atotsuficient
–Care nu i-a nimicit
–şi nu i-a executat pe cei rămaşi nepocăiţi.
–El a fost întocmai aşa după cum L-a descoperit Hristos mai tîrziu.

Capitolul 24
Manifestarea puterii divine

Înainte de a părăsi relatările asupra plăgilor de pe şesurile Nilului, vrem să mai considerăm încă un
aspect al acestui caz. Dumnezeu zărise şi acceptase ocazia pentru abaterea nenorocirii. Această
binecuvîntare mîntuitoare este exprimată prin cuvintele cele rareori înţelese:
"Dar te-am ridicat Pentru ca să-Mi dovedesc rin tine puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în
tot pămîntul." Exod 9,16. (Trad. engleză.)
"Inima lui Faraonsse împietrise tot mai mult. Dar acum Domnul îi trimise o solie, cu cuvintele:
‘Fiindcă de data aceasta, am să trimet toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor
tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pămîntul ... Dar te-am
ridicat cu adevărat, ca să-Mi dovedesc prin tine puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot
pămîntul.’ Nu ca şi cum Dumnezeu i-ar fi dat existenţa pentru acest scop; dar providenţa Sa a condus
evenimentele în aşa fel, încît l-a pus pe tron întocmai la timpul cel prevăzut pentru liberarea lui
Israel. Deşi acest tiran mîndru căzuse în disgraţia lui Dumnezeu, totuşi viaţa i-a fost păstrată, ca prin
încăpăţînarea sa Domnul să-şi poată manifesta minunile Sale în ţara Egiptului. Dumnezeu hotăreşte
mersul evenimentelor. El ar fi putut să aşeze pe tron un împărat mai blînd, care nu ar fi îndrăznit să
se împotrivească manifestărilor măreţe ale puterii divine. Dar atunci scopul Domnului nu s-ar fi
realizat. Poporului Său i-a fost îngăduit să guste cruzimea îngrozitoare a Egiptenilor, pentru a nu fi
amăgiţi în ce priveşte influenţa cea degradatoare a idolatriei. Domnul şi-a manifestat prin purtarea Sa
faţă de Faraon ura împotriva idolatriei şi hotărîrea Sa de a pedepsi cruzimea şi asuprirea." Patriarhi
şi Profeţi, cap. Plăgile Egiptului, fgm. 31.
"Moise a fost informat că împăratul nu avea să se supună pînă ce Dumnezeu nu va fi adus
judecăţile Sale asupra Egiptului, şi pînă ce nu-l va scoate pe poporul lui Israel printr-o manifestare
deosebită a pu-terii Sale. Moise trebuia să descrie, înainte de venirea fiecărei plăgi, natura şi efectele
ei, ca împăratul să se poată salva dacă voia. Fiecare pedeapsă lepădată avea să fie urmată de una şi
mai severă, pînă ce inima sa cea mîndră trebuia să se supună, şi să-L recunoască pe Făcătorul cerului
şi al pămîntului ca Dumnezeul cel viu şi adevărat. Domnul voia să dea Egiptenilor ocazia să vadă cît
de zadarnică era înţelepciunea bărbaţilor lor puternici, cît de slabă puterea dumnezeilor lor,
împotrivindu-se poruncilor lui Iehova. El voia să pedepsească poporul egiptean din pricina idolatriei
lor, şi să le aducă la tăcere îngîmfarea lor, că ar fi obţinut binecuvîntările prin zeităţile moarte.
Dumnezeu voia să-şi înalţe Numele Său, Pentru ca celelalte naţiuni să audă despre puterea Sa şi să se
cutremure înaintea faptelor Sale măreţe, iar poporul Său să se întoarcă de la idolatrie şi să-I aducă o
închinare curată." idem, cap. Plăgile Egiptului, fgm. 16.
Aceste texte ne informează că Dumnezeu urmărea o ţintă prin felul în care îi trata pe aceşti
răzvrătiţi. El voia ca Egiptenii, poporul lui Israel şi naţiunile înconjurătoare să poată vedea ceva din
mărinimia puterii Sale, zădărnicia mijloacelor omeneşti de a controla sau de a stăpîni ceea ce numai
puterea lui Dumnezeu putea să menţină, şi de a-şi vedea astfel nevoia lor cea disperată de a
recunoaşte braţul Celui Atotputernic şi dependenţa lor de El. Fără îndoială, solia, după care protecţia
Celui Atotputernic poate fi acordată numai celui ascultător, era cuprinsă în toate acestea.
Dar succesul planului divin depindea de aptul ca pe tronul Egiptului să stăpînească un împărat
deosebit de răzvrătit. Providenţa lui Dumnezeu condusese lucrurile în aşa fel, că tocmai în ceasul
liberării lui Israel exista un asemenea împărat pe tron. Pe de altă parte, Dumnezeu ar fi putut să aşeze
un stăpînitor mai îngăduitor pe tron.
şi în cazul acesta, dacă aceste cuvinte nu sunt citite în lumina vieţii şi învăţăturilor lui Hristos cu o
profunzime care întrece orice cercetare mai degrabă superficială şi omenească din trecut, ele vor fi
înţelese greşit.
De aceea, trebuie puse următoarele întrebări care cer un răspuns corect:
De ce a vrut să dea Dumnezeu o demonstraţie a puterii Sale popoarelor de atunci?
Cum a fost descoperită această putere?
În ce sens a aşezat Dumnezeu pe acest împărat împietrit tocmai în vremea aceea pe tron?
Există mai multe răspunsuri posibile la aceste întrebări. Răspunsul care explică în mod corect
crările lui Dumnezeu şi motivul pentru care le-a săvîrşit, va reflecta atît înţelepciunea cît şi caracterul
Lui. Invers, răspunsurile geşite vor produce o vedere falsă despre natura şi principiile lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu s-ar lăsa stăpînit, – asemenea domnitorilor pămîntului în general, – de dorinţa ca
toţi oamenii să-I recunoască poziţia şi autoritatea ca stăpînitor absolut al universului, atunci şi-ar
înfăţişa puterea pentru a impune respect, şi pentru a-şi asigura astfel omagiul despre care e convins
că Se cuvine numai Lui.
În felul acesta oolia pe care ar fi adresat-o tuturor popoarelor ar fi sunat în felul următor: "Luaţi
aminte, popoarelor pămîntului; îi vedeţi pe aceşti Egipteni? Ca să ştiţi cum îi voi trata pe acei care
refuză să-Mi dea respectul care Mi Se cuvine. Renunţaţi deci mai bine la orice împotrivire, căci
puterea Mea este atît de mare, încît nu se poate compara cu nimeni. Faraonul Egiptului era
stăpînitorul pămîntului. împietrirea şi încăpăţînarea lui o întrecea cu mult pe a voastră. El a îndrăznit
să se împotrivească. îl vedeţi acum zdrobit şi prăpădit? Vă poruncesc acum să serviţi Mie, că de nu o
veţi păţi la fel. Vă asigur că nu voi tolera nici o nesupunere, şi nici o nesocotire a pretenţiilor Mele
din partea voastră."
Oare aceasta este solia pe care a vrut s-o dea Domnul prin lucrările Sale din Egipt? Majoritatea e
convinsă, că aceasta ar fi solar cel puţin în această situaţie sprijinul majorităţii nu poate confirma că
aceasta ar fi adevărat, în special dacă considerăm că atît de puţini dintre locuitorii pămîntului îi
slujesc lui Dumnezeu în realitate.
Dacă considerăm cu atenţie implicaţiile acestei susţineri, în ce priveşte purtarea lui Dumnezeu din
Egipt, vom vedea că aceasta nu se poate. Dacă Dumnezeu şi-ar îndeplini intenţiile Sale pe cum e
arătat mai sus, atunci El ar fi un Dumnezeu egoist, încrezut, iubitor de sine şi prin urmare nedrept.
Dumnezeu este ibbirea cea mai infinită. Este imposibil ca El să fie iubirea şi totodată să manifeste
trăsături de iubire de sine, interese personale, înălţare de sine sau egoism. De aceea, fiecare trebuie să
aleagă: Dumnezeu ori este iubirea, ori şi-a manifestat puterea în Egipt pentru a intimida naţiunile din
prejur ca să-I aducă o ascultare deplină. Nimeni nu poate să ţină amîndouă vederi deodată. Aceste
două poziţii sunt cu totul incompatibile şi în realitate ostile una alteia.
A nutri concepţia, că Dumnezeuaar fi procedat din interese egoiste în ce priveşte felul în care i-a
tratat pe stăpînitorii lui Israel, înseamnă a-L pune exact deopotrivă cu împăratul cu care a avut de a
face. Astfel îl punem deopotrivă cu orice stăpînitor pămîntesc, dictator, împărat, despot, domnitor, pe
scurt: cu toţi nelegiuiţii. Cu cît mai mult se distanţează aceştia de neprihănire, cu atît mai mult
exprimă ei iubirea eului personal, şi dorinţa cea însoţitoare de a pretinde omagii şi respect din partea
celorlalţi. Pe de altă parte, cu cît mai mult se apropie oamenii de Dumnezeu, devenind în caracter ca
şi El, în aceeaşi măsură se pierde această înclinaţie.
Aceasta nu s-a demonstrat niciodată mai efectiv ca în viaţa lui IsusHristos, care era şi va fi pentru
totdeauna oglindirea slavei Tatălui Său. Niciodată nu a existat o viaţă mai tăgăduitoare de sine ca a
Lui, şi aceasă viaţă nu permite nici o bănuială, că ar fi venit pentru a-şi stabili recunoaşterea poziţiei
şi autorităţii Sale în defavoarea celorlalţi. Hristos, fiind descoperirea caracterului Tatălui Său, a
înlăturat pentru totdeauna orice motiv de a crede, că Dumnezeu şi-ar fi descoperit puterea în Egipt ca
să umilească lumea înaintea Lui.
De aceea, El nu se gîndeşte de loc la poziţia Lui, şi n-are nici un interes să obţină recunoştinţa şi
acultarea celorlalţi, ca să fie onorat. El n-are grija Lui şi a poziţiei Sale.
Dar El este cu totul conştient de primejdia cea îngrozitoare căreia e expusă orice fiinţă omenească
de pe pămînt. El ştie că în Eden omul a lepădat ocrotirea Legii şi L-a înlocuit pe Dumnezeu prin
cineva care nu a putut să stăpînească puterile înconjurătoare ale pămîntului.
El ştie, că numai datorită intervenţiei a Fiului Său aceste primejdii sunt ţinute în frîu în acest timp
de har. El ştie, că Hristos nu-şi poate menţine poziţia Sa ca Ocrotitorul popoarelor pămîntului, dacă
atitudinea şi spiritul mulţumirii lor de sine, care se desvoltă din zi în zi, îl obligă a Se retrage din
această poziţie. De aceea, El constată cu ochii unui Tată iubitor şi cu cea mai mare neplăcere
creşterea egoismului şi a răzvrătirii nebune şi sinucigaşe, care îi aduce pe copiii Săi pierduţi tot mai
aproape de ruină. Cînd se desvoltă o asemenea situaţie, El face în cadrul limitelor Legii tot posibilul
pentru a-i salva.
Dumnezeu cunoaşte primejdiile îngrozitoare în care trăieşte orice om în fiecare zi, dar oamenii nu
sunt conştienţi de aceasta. Ei nu sunt conştienţi de faptul că de la căderea în păcat ei au trăit mereu
sub umbra ocrotirii divine, că omul cel slab este incapabil de a se salva singur, şi că acordarea cea
continuă a acestui scut depinde de convingerea, că trebuie întreţinută o dependenţă umilă cu
Mîntuitorul, fapt care îi permite să rămînă mai departe cu ei. Oamenii L-au dat pe Dumnezeu uitării,
fiind în schimb încrezători că toate puterile naturii şi-ar fi ajuns starea eficacităţii lor înalte din
prezent fără primejdia de a ieşi din făgaşul lor obişnuit. Ei nu pot să vadă lucrarea puterii lui
Dumnezeu, şi astfel rămîn inconştienţi de ea, fără să ştie ce face pentru ei.
 De aceea, dezvăluirea realităţii a putut să vină pentru acei, care nu aveau ochiul credinţei şi care nu
puteau să vadă puterea cea minunată a lui Dumnezeu, doar prin retragerea puterii divine. Abia după
ce au fost loviţi prin furtuni, uragane, foc, cutremure de pămînt şi molime, ei au putut să vadă prin
puterea lor însoţitoare cît de mare era de fapt acea putere care le ţinuse pînă atunci în frîu.
Gîndeşte-te la pilda toiegelor şi şerpilor. Atunci nu te vei afla în primejdia să faci greşeală cea
străveche de a crede, că pieirea care vine ar fi dovada că Dumnezeu a adus-o. Nimicirile devastatoare
nu sunt descoperirea lucrurilor săvîrşite prin puterea cea supranaturală a lui Dumnezeu, ci dovezi
care arată doar cîte lucruri a ţinut mîna Sa pînă atunci în frîu.

picture:
Furtuna este o descoperire a puterilor naturii

Nu aceasta este calea prin care Dumnezeu vrea să-şi descopere puterea în faţa lumii, căci ea
impune pierderi extraordinare vieţii de pe pămînt. De aceea, El lucrează cu toate puterile cereşti
pentru a evita o asemenea criză. Dar nu-i poate constrînge pe oameni la ascultare. Ei trebuie să-I
slujească din iubire – de bună voie, ori de loc.
"Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de
asentimentul lor desăvîrşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate
creaturile Sale o slujire din dragoste – un omagiu care izvoreşte dintr-o apreciere inteligentă a
caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi ca urmare dă tuturor libertatea de voinţă,
ca să-I aducă o slujire de bună voie." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, fgm. 4.
"Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale
trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privire la drepatea şi la mila Sa." idem, fgm. 16.
Dar în ciuda planurilor celor mai bune ale iubirii divine, oamenii continuă, ca şi Egiptenii, să
nesocotească iubirea şi apelurile divine, pînă ce puterea lui Dumnezeu va fi descoperită prin
retragerea ei.
În toate eforturile Sale de a abate catastrofa, Dumnezeu era mişcat de o iubire infinită faţă de copiii
Săi ameninţaţi. Dacă îl obligă să depună cîrma, fiindcă refuză persistent să primească slujba Sa cea
iubitoare, El continuă să lucreze şi în continuare din aceeaşi iubire. în timp ce pierderile de vieţi şi de
bunuri materiale sunt enorme, Domnul va lucra pentru a salva cît mai mult posibil de supt dărîmături.
Mai întîi, El încearcă să trezească indivizi chiar di rîndurile răsculătorilor ca să simtă nevoia
dependenţei lor de singura putere care poate să ţină în frîu forţele îngrozitoare ale naturii şi ale
omului. Mai departe, El caută să impresioneze minţile spectatorilor din lung şi în lat prin acelaşi
adevăr mîntuitor, ca să-i încurajeze să nu lucreze dintr-o nerăspundere învîrtoşată.
Dumnezeu nu va produce niciodată asemenea condiţii pentru a da aceste învăţături, dar dacă ele
vin în ciuda eforturilor Sale celor mai bune de a le împedica, El le foloseşte atunci ca un mijloc de
ajutor preţios în favoarea celor nevoiaşi.
Această lucrare El nu o face în zadar. Pentru unii, ca de exemplu pentru despotul cel mîndru şi
pentru mulţi din neamul său, ea nu a fost de folos, dar mulţi dintre locuitorii de pe valea Nilului,
recunoscînd cît de neputincioşi erau zeii lor de a controla puterile cele depuse de Domnul, s-au întors
ca să slujească adevăratului Dumnezeu. La ieşirea lui Israel din Egipt mulţi dintre aceştia au plecat
cu ei. Dar şi pînă atunci, cînd Moise anunţase de exemplu venirea grindinei, mulţi ţărani şi-au
manifestat noua lor convingere prin faptul că şi-au adusvitele lor în siguranţă. Dacă aceste plăgi
îngrozitoare erau controlate de puterea lui Dumnezeu, atunci cît de uimitoare trebuie să fie puterea
lui Dumnezeu; Ei aveau nevoie de această demonstraţie.
"Aceia dintre slujitorii lui Faraon, care s-au temut de Cuvîntul Domnului, şi-au adunat în case robii
şi turmele." Exod 9,20.
Dar nu numai ei au profitat de aceasta. Aceasta era o lecţie şi pentru poporul lui Israel, pe cînd în
depărtare Canaaniţii aveau ocazia să se oprească puţin pe calea înaintării lor rapide spre apogeul
nelegiuirii lor şi a nimicirii ei însoţitoare. Fără îndoială, timpul lor de har se prelungise din pricina
întîmplărilor din Egipt. în felul acesta Dumnezeu a realizat un scop mîntuitor tocmai prin evenimente
pe care încercase mereu să le oprească.
Natural, cu cît nimicirea este mai mare, mai îndelungată şi mai deplină; cu atît lecţiunea e mai
convingătoare şi cu atît mai clar e subliniată solia lui Dumnezeu. Ea nu ar fi avut acest efect, dacă s-
ar fi aflat un Faraon mai blînd pe tron şi nu atît de răzvrătit şi de încăpăţînat ca acesta. Textele pe
care le studiăm în acest capitol declară că "... providenţa Sa a condus evenimentele în aşa fel, încît l-a
pus pe tron întocmai la timpul cel prevăzut pentru liberarea lui Israel. Deşi acest tiran mîndru căzuse
în disgraţia lui Dumnezeu, totuşi viaţa sa a fost păstrată, ca prin încăpăţînarea sa Domnul să-şi poată
manifesta minunile Sale în ţara Egiptului. Dumnezeu hotăreşte mersul evenimentelor. El ar fi putut
să aşeze pe tron un împărat mai blînd, care nu ar fi îndrăznit să se împotrivească manifestărilor
măreţe ale puterii divine. Dar atunci scopul Domnului nu s-a fi realizat." Patriarhi şi Profeţi, cap.
Plăgile Egiptului, fgm. 31.
Acelaşi adevăr reiese şi din Daniel 4,17: "Hotărîrea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor, şi pusă
la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o
dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni."
şi aceste texte trebuie cercetate cu toată grija şi atenţia, iar mai pe sus de toate prin rugăciune, căci
ele pot fi interpretate foarte greşit.
Dacă tragem din aceste cuvinte de exemplu concluzia, că Dumnezeu ar hotărî cine să ocupe poziţii
de conducere peste naţiunile pămîntului, şi că Dînsul i-ar alege pe stăpînitori indiferent de voinţa
oamenilor şi a naţiunilor din care fac parte, atunci nu e de mirare dacă apar îndoieli serioase
privitoare la caracterul lui Dumnezeu.
În cazul democraţiilor celor mai libere aceasta ar însemna, că atunci cînd oamenii votează, ei nu ar
fi decît nişte păpuşi în mîna lui Dumnezeu prin care îşi exprimă voinţa. Dar mai rău decît atît, unii
stăpînitori nu ajung la putere decît prin falsificarea alegerilor, prin sucituri, ameninţări şi multe alte
metode nedrepte. Unii ajung la putere pe cărarea cea stropită cu sîngele împotrivitorilor lor.
În felul acesta se ridică oamenii ca să se aşeze ca stăpînitori pestenaţiuni. Oare lucrează Dumnezeu
prin asemenea mijloace pentru a asigura alegerea unuia sau altuia? Răspunsul nu poate fi decît un:
"Nu;" hotărît.
Mai departe, dacă Dumnezeu ar fi aranjat intenţionat ca nişte bărbaţi asemenea lui Nero sau Hitler
să-şi asume autoritatea absolută, atunci trebuie să punem stăpînirile teroarei şi atrocităţile
îngrozitoare în socoteala lui Dumnezeu. El ar fi atunci răspunzător de tortura victimelor nevinovate,
de executările în masă, şi chiar de toate greutăţile care s-au pus în calea poporului Său.
Aceasta nu înseamnă nicidecum, că cuvintele Scripturii nu ar fi adevărate. Aceasta este mai
degrabă o dovadă că, lucrurile pe care mintea omenească e deprinsă să le considere ca interpretări
corecte, sunt în realitate false. Trebuie să cîştigăm deci şi aici o înţelegere mai profundă, mai
spirituală şi mai corectă.
Atunci de ce a aşezat Dumnezeu un împărat atît de răzvrătit şi împietrit pe tron, dacă ar fi putut să
aleagă pe unul mai blînd?
Răspunsul se află în felul în care Dumnezeu ridică un stăpînitor la putere, spre deosebire de căile
oamenilor. Dacă oamenii sunt porniţi să aleagă un împărat, ei hotăresc mai întîi care să fie acesta. Ei
folosesc toate mijloacele posibile de care dispun, cum ar fi forţa constrîngerii, înşelăciunea şi
măsurile propagandistice, pentru realizarea năzuinţelor lor. Cu cît puterea lor este mai mare, cu atît
mai mult succes au ei dacă o folosesc cu dibăcie.
Dumnezeu dispune de o putere şi de o înţelepciune infinită. De aceea, dacă ar lucra în ce priveşte
sfera omenească după cum lucrează oamenii cu puterea lor redusă, atunci numai cei aleşi direct de
Domnul ar ocupa poziţii de conducere. Ne-am aştepta ca Domnul să aleagă dintre toţi totdeauna
numai pe cei mai buni; stăpînitori înţelepţi, puternici, miloşi şi corecţi. Dar analele istoriei prezintă
doar puţini de felul acesta, care au ocupat vreodată poziţia de stăpînitori. Dimpotrivă, cei mai mulţi
au fost despoţi, nedrepţi şi tirani. Dacă nişte bărbaţi asemenea lui Nero, lui Hitler şi lui Faraon ar fi
fost aleşi în mod direct de Domnul şi ridicaţi la putere, am trebui să avem îndoieli serioase asupra
caracterului lui Dumnezeu.
Singurele ocazii din istorie cînd Dumnezeu a ales direct nişte persoane au fost acelea cînd biserica
a lucrat în armonie cu El, sau dacă există cineva pe care îl poate folosi datorită supunerii sale depline
sub căile şi voinţa Lui. Asemenea exemple ar fi: Noe, Avraam, Moise, Iosua, Samuel, diferiţii
profeţi, Ioan Botezătorul, Pavel şi mulţi alţii. Trebuie remarcat faptul că fiecare dintre aceştia a avut
caracterul lui Dumnezeu, fiind cu totul diferiţi de împăraţii pămîntului.
Înălţarea împăraţilor se desfăşoară potrivit Legii, fiind păzită aşa cum trebuie, sau abuzînd de ea.
Ea este efectul lucrării a tuturor puterilor divine investite în oameni, indiferent că aceste puteri sunt
folositecorect sau incorect, drept sau nedrept. Fiindcă aceste puteri vin de la Dumnezeu, în sensul
acesta trebuie să înţelegem, că Dumnezeu este Acela care înalţă şi detronează pe cine-I place.
Gîndeşte-te la ridicarea tuturor imperiilor mondiale. în momentul în care apar, ele sunt compuse
din oameni foarte activi, sîrguitori şi tăgăduitori de sine. în faţa lor se află ţinta cea înaltă de a cuceri
şi de a se îmbogăţii. Fiind strînşi uniţi unul cu altul şi cu totul loiali unul altuia şi conducătorului lor,
în felul acesta ei sunt puternici.
Legile lui Dumnezeu garantează că abstinenţa, jertfirea de sine, activitatea sîrguitoare, unitatea, şi
stimulantul cel puternic pe care îl produce perspectiva realizărilor înalte, aceasta îi înalţă şi îi
cimentează pe acei care practică aceste lucruri. De aceea, împăraţii care au ascultat de aceste
principii au fost în realitate "înălţaţi".
Deoarece Dumnezeu a dat aceste binecuvîntări prin care se ridică împăraţii, se poate spune, că în
sensul acesta înalţă El împăraţii şi îi detronează. Campaniile militare prin care ajung să ocupe tronul
puterii pot fi cu totul nedrepte şi brutale, totuşi succesul pe care îl au este efectul respectării acestor
principii divine. Dar să ţinem cont, că nu este folosirea lor corectă, ci abuzul de ele prin care obţin
aceste rezultate.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu aceste puteri şi l-a avertizat în faţa efectelor tragice în caz de
abuzare, dar, în marea Sa iubire, i-a garantat libertatea cea deplină de a le folosi cuviincios sau
necuviincios.
Legile lui Dumnezeu nu-i înalţă doar pe împăraţi: ele îi şi doboară. Prin cuceririle lor, bogăţiile
întregii lumi se revarsă în mîinile biruitorilor. Viaţa tăgăduirii de sine, a sîrguinţei şi a muncii
istovitoare e înlocuită prin tihnă, lux şi desfrîu.
Conform Legilor lui Dumnezeu, roada acestei stări de lucruri este slăbiciune, descompunere şi
lupte lăuntrice. Slăbiciunea nu este doar de natură fizică şi morală, ci şi intelectuală. înţelepciunea lor
devine coruptă. Aşa începe declinul, în timpul căruia o naţiune vecină se ridică la putere. Deodată
foaia se întoarce în favoarea puterii celei noi, iar domnitorul cel fălos de dinainte se preface în praf şi
pulbere.
Naţiunile se înalţă şi cad deci prin efectul Legii. Fiindcă aceste puteri sunt de la Dumnezeu, şi
deoarece El este Acela care le ţine şi le întreţine pentru totdeauna, aşa se înţelege că Dumnezeu îi
înalţă şi îi doboară pe împăraţii pămîntului. Aceasta nu este alegerea personală a lui Dumnezeu, ci
efectul voinţei Sale celei exprimate prin această Lege.
După ce am stabilit aceste principii, este uşor de a înţelege cum a putut să pună Dumnezeu un
conducător atît de încăpăţînat pe tronul Egiptului.
Trebuie să ne aducem aminte că plinătatea fărădelegii e desvoltată atunci în cineva, cînd printr-un
sol al Domnului Spiritul lui Dumnezeua apelat cu putere la conştiinţa sufletului, şi cînd în ciuda
acestui fapt se decide să lepede această slujbă iubitoare. Prin slujba unei asemenea iubiri se
desfăşoară o puternică atragere spre Dumnezeu, care, dacă nu e respinsă, va duce cu siguranţă la o
armonie şi o comuniune deplină cu familia cerească. A rezista acestui îndemn precondiţionează
unefort spiritual hotărît, tot aşa după cum e nevoie de efort fizic pentru a ţine pe cineva înapoi ca să
nu fie împins de altul. în lumea spirituală ca şi în cea materială, aceste eforturi pregătesc şi întăresc
musculatura cea menită de a rezista. Cu cît puterea căreia i se rezistă este mai hotărîtă şi mai mare, în
aceeaşi măsură cresc şi puterile de rezistenţă. Aceasta este o lege infailibilă şi simplă de înţeles. Aşa
se împietreşte musculatura spirituală.
 De aceea, pentru a ajunge surd şi împietrit, cum era, Faraon trebuia să fie supus influenţei celei
puternice şi atrăgătoare a Spiritului Sfînt; dar i s-a împotrivit.
Există dovezi care arată aceasta?
Sigur că da;
Moise petrecuse 40 de ani în Egipt înainte de a fugi în ţara Madianului. Dumnezeu îl aşeză acolo
pentru a exercita o mărturie puternică şi mîntuitoare la curtea regală. El era moştenitorul tronului şi
totuşi, rezistînd cu credincioşie ca să nu fie încadrat în preoţia egipteană, el a stat ca un stîlp
luminător pentru apărarea adevărului lui Dumnezeu.
"Potrivit legilor Egiptului, toţi care ocupau tronul aonilor trebuiau să devină membrii ai ierarhiei
preoţeşti, iar Moise, ca aparentul moştenitor al tronului, trebuia să fie introdus şi el în misterele
religiei naţionale. Această lucrare era obligaţia preoţilor. Dar în timp ce era un student înfocat şi
neobosit, totuşi nu putea fi convins să practice idolatria. El fusese ameninţat cu pierderea coroanei, şi
avertizat de prinţipesă că va fi desproprietat dacă va continua să ţină credinţa Evreilor. Dar, el era
neclintit în hotărîrea sa, de a aduce omagii numai lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pămîntului.
El îi certa pe preoţi şi pe Egiptenii idolatri, dovedindu-le cît de nebună era adorarea cea
superstiţioasă a obiectelor moarte. Nimeni nu-i putea contrazice argumentele, sau să-i întoarcă
gîndul, totuşi hotărîrea sa fusese tolerată deocamdată din pricina poziţiei sale înalte pe care o avea, şi
a favoarei de care se bucura din partea împăratului şi poporului." Patriarhi şi Profeţi, cap. Moise,
fgm. 16.
"Puterea lui Moise se explică prin legătura pe care o avea cu Sursa tuturor puterilor, cu Domnul,
Dumnezeul oştirilor. Prin încrederea sa deplină în Dumnezeu, el se ridica cu mult deasupra tuturor
încurcăturilor pămînteşti. El se vedea ca proprietatea Domnului. în timp ce era legat de interesele
oficiale ale ratului, el studia mereu Legile guvernării lui Dumnezeu, şi astfel credinţa sa creştea
neîncetat. Această credinţă o preţuia foarte mult. Ea fusese adînc înrădăcinată în sufletullui prin
primele învăţături pe care le primise, iar educaţia vieţii de care s-a bucura îl pregăti pentru marea
lucrare a liberării lui Israel din robie. El cugetă asupra acestor lucruri; ascultă neîncetat de glasul lui
Dumnezeu prin care primise această însărcinare. După uciderea Egipteanului, recunoscu că nu
înţelese planul lui Dumnezeu, şi fugind din Egipt, se făcu păstor. El nu se mai gîndea acum la o
lucrare mare, ci se făcu foarte smerit; negura care-i întunecase mintea se spulberase, şi învăţă a se
încrede în Domnul." SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1098, 1099.
După căderea sa în disgraţie înaintea Faraonului, şi fuga lui în Madian, el renunţase la
perspectivele sale de a deveni Faraon, locul său fiind ocupat de o altă persoană pe care o întîlnise pe
tron la întoarcerea sa cu toiagul puterii în mîinile sale. Celălalt deci, care fusese cel de al doilea în
drept la tron, fără îndoială, trebuie să fi zilnic în strînsă legătură cu Moise, şi, prin urmare, în sfera
cea frumoasă a influenţei spirituale care îl înconjura pe servul lui Dumnezeu. Prin această strălucire
cerească, Domnul intenţiona să moaie şi să convertească inimile tuturor membriilor curţii regale,
inclusiv a tînărului care avea să devină mai tîrziu Faraon în locul lui Moise. Dar ceea ce fusese
prevăzut ca mijloc de salvare, se tratase cu împotrivire şi lepădare. Puterea spirituală a lui Moise
trebuie să fi fost deosebit de mare, căci rezistenţa împotriva ei desvoltase în prinţul de lîngă el o
împietrire de inimă nemaipomenită. Fără îndoială demonul cel înfocat al geloziei înrăutăţise situaţia
acestui bărbat în mod considerabil.
Venirea lui Moise la curtea regală era hotărîrea iubirii celei extraordinare a lui Dumnezeu. Moise
era solul personal şi direct al lui Dumnezeu, prin care a oferit Egiptului o convertire deplină şi
mîntuitoare. Dacă aceasta s-ar fi întîmplat, Moise ar fi devenit după moartea domnitorului precedent
stăpînitorul Egiptului. înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu manifestată în viaţa lui Moise era de
fapt atît de mare, încît ar fi devenit cu mult înainte de moartea întîilor născuţi un stăpînitor efectiv.
Aşezarea lui Moise la curtea lui Faraon nu era un act arbitrar din partea lui Dumnezeu. Aceasta nu
s-a întîmplat prin decretare divină. Dumnezeu a folosit doar ocazia împrejurărilor favorabile. El ştia
că fii-
}Vezi SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 493 ca dovezi istorice pentru succesiunea de putere a
împăraţilor egipteni. Aici se arată că Thutmose al treilea (1482-1450 în. de Cr.) era stăpînitorul de
frica căruia Moise a fugit. "Thutmose al treilea, a fost urmat pe tron de Amenhotep al doilea (1450-
1425 în. de Cr.). El începuse o stăpînire de teroare premeditată asupra posesiunilor sale străine, şi
corespunde întocmai rolului pe care îl jucase Faraon în timpul Exodului. Dintr-un motiv oarecare,
nemenţionat în Biblie, acesta nu a fost urmat de prinţul moştenitor, ci de un alt fiu al lui Amenhotep
al doilea, numit Thutmose al patrulea (1425-1412 în. de Cr.). Dispariţia prinţului moştenitor se
explică prin nimicirea tuturor întîilor născuţi prin a zecea plagă a Egiptului." ca lui Faraon mergea la
apă pentru a se scălda, că dorea să aibă un copil, şi că tocmai acest copil avea să-i moaie inima. Aşa
că tot ce trebuia să facă era să-i informeze pe Amram şi Iochebet ca să ascundă copilul în trestii, şi să
lase restul în seama naturii.
În mod tragic, casa împărătească nu acceptase chemarea iubirii lui Dumnezeu. Rezultatul era o
împietrire teribilă a inimii lor, dezvoltarea unui spirit răsculător, mulţumitor de sine şi cu totul
dispreţuitor de Dumnezeu. Poate că aceste rele s-au domolit în timpul celor patruzeci de ani de
absenţă a lui Moise, dar trebuie să se fi aprins din nou, şi mai puternic, îndată ce împăratul avea să
stea din nou în faţa bărbatului pe care îl urîse mai mult ca orice.
Dacă cei patruzeci de ani petrecuţi la curtea regală au avut efectul să producă un împărat atît de
împietrit şi de încăpăţînat din pricina unui sol îmbibat cu Spiritul lui Dumnezeu, atunci concluzia
este că, dacă Moise nu ar fi fost plasat în acest loc, dispreţul cel hotărît din partea împăratului nu ar fi
fost atît de puternic.
În felul acesta, prin faptul că l-a adus pe Moise la curtea regală, Dumnezeu a aşezat pe tronul
Egiptului un împărat extrem de răutăcios. El ar fi putut să aibă un împărat cu mult mai blînd dacă nu
l-ar fi pus pe Moise în acest loc.
Principiul după care Dumnezeu dă unui popor totdeauna două chemări, şi niciodată trei, pe cum e
arătat în Matei 22,14, e descoperit clar în istoria acestei naţiuni puternice.
În zilele lui Iosif, Cuvîntul lui Dumnezeu fusese primit. Lui Iosif, servul lui Dumnezeu, îi fusese
acordată o poziţie de putere şi de influenţă atît de mare încît era cel de al doilea după împărat, o
poziţie pe care a folosit-o cu siguranţă pentru stabilirea închinării celei adevărate. Nu ni se spune cît
de mare era succesul său. Prin lucrarea lui Iosif naţiunea fusese invitată la o căsătorie spirituală, şi
într-o măsură oarecare ei răspunseră invitaţiei. Apoi urmă apostazia. Aceasta îi pusese în situaţia că
aveau nevoie de o chemare din partea lui Dumnezeu, pe care o şi primiseră îndată ce Dumnezeu
dispuse de solul cel capabil pentru acestă lucrare. Moise era această unealtă capabilă. El prezentase
demnitarilor îmbrăcaţi cu autoritate în tot timpul şederii sale la curtea regală, prin viaţa şi prin
cuvintele sale, iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Dar chemarea fusese lepădată.
Nu le mai rămase acum decît cea de a doua chemare, care din nou le fusese dată prin Moise la
reîntoarcerea sa cu toiagul cel transformat în şarpe. Chemarea începuse în clipa în care toiagul fusese
aruncat jos, şi continuase în timpul desfăşurării succesive a plăgilor. De atunci încoace pînă în ziua
de azi, această naţiune nu a mai primit nici o chemare, şi nici nu va mai mi.
Abia după venirea şi lepădarea celei de a doua chemări, Dumnezeu îl scoase pe poporul Său.
Robia durase cîteva secole. De ce a aşteptat Dumnezeu atîta timp pînă la liberarea poporului Său?
O altă posibilitate El nu mai avea.
În primul rînd, El nu a putut să facă aceasta prin forţă, căci "puterea constrîngătoare se găseşte
numai sub guvernarea lui Satana".
"‘Cu ce vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfăţişa’, a întrebat
Hristos. Marcu 4,30. El nu a putut găsi nici o împărăţie pămîntească cu care s-o poată asemăna. El nu
a găsit nimic în societatea omenească cu ce ar fi putut-o compara. împărăţiile pămînteşti stăpînesc
prin folosirea puterii fizice; dar din împărăţia lui Hristos e exclusă orice armă pămîntească, orice
unealtă constrîngătoare." Istoria Faptelor Apostolilor, cap. Scopul lui Dumnezeu cu biserica Sa, fgm.
9.
În al doilea rînd, El nu-şi va retrage niciodată deliberat prezenţa Sa, pentru a permite forţelor
deslănţuite ale naturii să rupă puterea opresorului.
 Tot ce a putut face Dumnezeu era că a folosit toate mijloacele pentru salvarea Egiptenilor. Aceasta
a făcut-o în timpul naşterii lui Moise. Poate că aveau să se pocăiască, iar dacă nu, trebuiau să ajungă
şi mai repede la punctul de a forţa umbra lor ocrotitoare să se retragă.
Ei înşişi aveau să-şi frîngă puterea de nu-l mai putea reţine pe poporul lui Israel, dînd astfel lui
Dumnezeu deplina libertate de a scoate poporul din ţară. Notează cît de mult a răbdat Dumnezeu,
pînă ce Faraon a zis: "Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă
de slujiţi Domnului, cum aţi zis." Exod 12,31.
Robia cea îndelungată a lui Israel, cît şi refuzul lui Dumnezeu de a-i scoate pînă ce Faraon însuşi i-
a lăsat să plece, este o dovadă evidentă că Dumnezeu nu foloseşte forţa constrîngătoare. Prin urmare,
vederile populare asupra lucrărilor lui Dumnezeu din Egipt sunt rătăcite.
Dacă Dumnezeu l-ar fi scos pe Israel cu forţa, atunci de ce nu a făcut-o cu sute de ani înainte? O
făptură atotputernică poate să facă tot ce vrea, cînd şi unde doreşte.
Dar, Dumnezeu este legat de principiile neprihănirii, aşa încît poate să lucreze numai în cadrul
limitelor puse de Lege. De aceea a trebuit să aştepte pînă ce efectele inevitabile ale răutăţii poporului
egiptean au adus recolta nimicirii lor personale şi liberarea lui Israel.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu ar fi făcut nimic. El era mereu prezent şi activ pentru a
salva. în ciuda faptului, că din partea majorităţii nu a primit răspunsul cel dorit, totuşi unii dintre
Egipteni au fost salvaţi, pe cînd ceilalţi au continuat să meargă la pierzare.
Recomand acum cercetătorului să citească încă odată textele citate la începutul capitolului. Dacă
principiile expuse pe aceste pagini vor fi primite, ele vor fi citite într-o lumină cu totul nouă.
Concepţia pe careo vom primi despre Dumnezeu va fi în deplină armonie cu viaţa şi învăţăturile lui
Hristos, şi astfel va fi stabilită o unitate deplină între descoperirile Vechiului şi ale Noului Testament.

Capitolul 25
Potopul

Dumnezeu nu-şi descoperă toate aspectele ale caracterului Său într-un singur loc din Sfînta
Scriptură. Dovezile se găsesc în diferite locuri, iar datoria cercetătorului este de a le aduna la un loc.
Aşa că, într-un loc din Sfînta Scriptură ni se spune că Dumnezeu este neprihănit, că nu-şi calcă
Legea. "Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum;" Romani 9,14.
Într-un alt loc suntem informaţi că: "Legea Sa este transcrierea caracterului Său ..." Pldele
Domnului, cap. Fără haina de nunt, fgm. 26.
şi iarăşi: "Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva
nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat." Tragedia veacurilor,
cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
şi iarăşi în alte locuri, Dumnezeu ne dă exemple care ne arată cum trebuie să înţelegem asemenea
expresii cum ar fi: "Dumnezeu i-a nimicit", "Dumnezeu i-a împietrit", "Dumnezeu a trimis".
Viaţa, cît şi toate îvăţăturile lui Hristos ne recomandă, unesc şi lărgesc aceste principii pe deplin.
În cazul episodului egiptean, toiegele şi şerpii ne declară cum îşi rezolvă Dumnezeu problemele.
Dar nu ni se dă nici o explicaţie stiinţifică care să ne arate cum s-a prefăcut apa în sînge, cum a căzut
fiecare plagă, şi cum au putut să moară tocmai întîii născuţi. Dacă ar exista asemenea explicaţii, ele
ar fi un ajutor considerabil, dar credinţa noastră nu are nevoie de asemenea informaţii .
Dar în ce priveşte raportul potopului, lucrurile stau altfel. Dumnezeu ne-a dat în diferite locuri din
Sfînta Scriptură dovezi suficiente, care ne arată calea ştiinţifică. Ne vom concentra acum asupra
studiului acestei catastrofe nemaipomenite.
Cînd vom vedea ce anume a cauzat potopul şi cum a venit, adevărul, conform căruia Dumnezeu
nu-l execută pe cel nelegiuit şi nici nu prăpădeşte pămîntul, primeşte o confirmare puternică.
Dumnezeu, de-parte de a fi trimis potopul; dimpotrivă l-a ţinut înapoi pe cît a putut. în sfîrşit el totuşi
a venit, dar numai fiindcă Dumnezeu nu l-a mai putut opri fără de a-şi impune prezenţa Sa în locul în
care nu mai era dorit. Nu există nici o deosebire între purtarea lui Dumnezeu la potop şi căderea
plăgilor asupra Egiptului.
Condiţiile dinainte de potop erau cu totul diferite de condiţiile ulterioare. xplicaţia acestei
schimbări se află în starea soarelui şi a lunii, soarele fiind de şapte ori mai cald ca acum, iar luna
deopotrivă cu soarele nostru de azi. Aceasta înseamnă că călura şi lumina revărsată asupra
pămîntului înainte potop era de opt ori mai mare ca acum.
Dovada biblică se află în Isaia 30,26.
"şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui,iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina
a şapte zile), cînd va lega Domnul vînătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui."
Aceasta este atît o profeţie asupra viitorului cît şi o descriere a trecutului. Dumnezeu ne spune aici,
că ce va face cînd va lega "vînătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui". Aceasta
descrie restabilirea, aducerea înapoi a ceea ce a existat deja înainte. Dacă aceasta înclude creşterea
intensităţii solare de şapte ori mai mare ca lumina soarelui de azi, iar puterea lunii să fie deopotrivă
cu soarele de acum, atunci putem să ştim cum a fost înainte de au existat "vînătăile poporului Său",
şi "rana loviturilor lui".
Această restabilire va fi împlinită atunci cînd Creatorul va face un cer nou şi un pămînt nou.
Soarele şi luna, luate împreună, vor transmite atunci o căldură şi o lumină de opt ori mai mare ca
acum.
Oamenii de acum cunosc luna doar ca un satelit mort, care nu posedă nici o lumină sau căldură
proprie. Ea reflectă doar razele solare. Dacă în creaţiunea fizică şi viitoare a cerului şi a pămîntului
nou, cînd soarlle va fi de şapte ori mai puternic ca acum, luna ar continua să fie doar un reflector,
atunci lumina ei ar fi doar de şapte ori mai mare ca acum. Astfel ea nu ar fi deopotrivă cu soarele de
acum, care radiază o lumină de patru sute şi şaizeci şi cinci de mii de ori mai mare ca lumina
reflectată de luna plină.
Confrmarea intensităţii celei diferite o găsim în următoarea declaraţie. "Soarele întrece lumina
lunii de 465.000 de ori, cu o eroare de observare de 20 la sută. Această deosebire reală de 20 la sută
rezultă din distanţa cea variabilă a lunii faţă de pămînt şi de soare." Encyclopedia Brittanica, vol. 15,
pag. 780, ediţia 1966.
Prin urmare, dacă strălucirea lunii va creşte de patru sute şi şaizeci şi cinci de mii de ori, pe cînd
intensitatea soarelui de şapte ori faţă de acum, aceasta înseamnă că luna deveni un corp propriu
luminător. Ea va înceta să mai fie un reflector, devenind un soare mic. Aflîndu-se doar la o depărtare
de două sute şi cincizeci de mii de mile de pămînt, ea nu trebuie să aibă intensitatea soarelui pentru a
radiaaceeaşi căldură. Intensitatea căldurii şi a luminii nu scade direct proporţional cu depărtarea
sursei, ci cu pătratul acestei depărtări. (Aceasta înseamnă: Dacă distanţa este doar de jumătate,
atunci sursa luminii trebuie să aibă intensitatea unui sfert, pentru a radia aceeaşi lumină.) Soarele e
staţionat la o depărtare de nouăzeci şi trei de milioane de mile de pămînt, o distanţă de aproape patru
sute de ori mai mare ca poziţia lunii faţă de pămînt. Aşa se explică că de ce trebuie să difere ele în
mărime şi strălucire pentru a produce aceeaşi căldură pe pămînt.
Prin aceste două corpuri focoase, care amîndouă vor sluji cerului şi pămîntului nou, va exista o
situaţie cu totul diferită de acum. Aceasta pare să fie atît de drastică încît mulţi vor fi înclinaţi să
creadă că textul care prezice aceasta ar trebui înţeles figurativ. Dar aceste cuvinte trebuie înţelese
literal, după cum o confirmă următoarea declaraţie.
"Toţi vor fi o familie unită şi fericită, îmbrăcaţi cu haine de slavă şi de mulţumire – cu haina
dreptăţii lui Hristos. Toată natura va aduce în frumuseţea ei cea negrăită jertfe de laudă şi de adorare
continuă lui Dumnezeu. Lumea va fi cufundată în lumina cerului. Anii vor trece fericiţi. Lumina lunii
va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai puternică ca acum. Deasupra
acestei scene vor cînta stelele dimineţii, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în timp ce glasul
lui Dumnezeu se va uni cu glasul lui Hristos declarînd: ‘Păcatul nu va mai fi, şi nici moartea nu va
mai fi.’ ..." îPOĎMy Life Today, pag. 348. Vezi de asemenea Pe Urmele Marelui Medic, cap. O
experienţă mai înaltă, fgm. 7, şi Rewiev and Herald, 6 noiembrie, 1903.
 Motivul pentru care se pune această întrebare, dacă această declaraţie poate fi acceptată literal, este
fiindcă se pleacă de la ideea că o căldură de opt ori mai mare ar fi insuportabilă. într-o zi de vară
neobişnuit de caldă temperatura se ridică la 120 Fahrenheit (prescurtat: F) sau 48,88 Celsius
(prescurtat: C). Aceasta este, se poate spune, chiar limita pe care o poate suporta omul, iar dacă
căldura ar creşte numai cu 50*, ajungînd la 180 F., sau 73,3 C., ar fi imposibil de supravieţuit. Ce
nădejde ar avea atunci omul, dacă temperatura ar creşte de opt ori mai mare ca acum, deci la 960 F.,
sau la 586,56 C? Aceasta depăşeşte deja punctul de topire al plumbului, care se află la 621,32 F.,
sau 327,4 C., şi aproape şi al aluminiului, care se află la 1220,4 F., sau 660,2 C.
Trupul omenesc e compus aproape 75* din apă care fierbe la 212 F., sau 100 C. Cu mult înainte
de a ajunge 960 F., sau 586,56 C., fiinţele omeneşti ar fierbe în sucul lor, iar viaţa plantelor ar fi
distrusă la fel. Pămîntul ar deveni mai degrabă un iad decît un cămin de locuit.
În timp ce ne-am putea aştepta la o asemenea supraîncălzire, în realitate va exista un climat
desăvîrşit, care va fi realizat prin dezvoltareaunui echilibru perfect între căldura care provine de la
aceşti giganţi fierbinţi, şi întinderea unui brîu de abori în atmosfera pămîntului. Această pătură va
absorbi toată căldura, afară de aceea care este necesară pentru a produce un climat perfect pe toată
suprafaţa pămîntului de desupt.
Dacă Dumnezeu ar recrea soarele şi luna în intensitatea lor originală, şi ar lăsa apoi ca căldura cea
de opt ori mai mare ca acum să ridice apa din nou în atmosferă, ar trece o perioadă oarecare pînă ce
s-ar îndeplini acest proces. Aceasta ar fi o perioadă foarte neplăcută pentru sfinţi. în cazul primei
creaţiuni aceasta nu a fost lăsat în seama soarelui şi a lunii. Dumnezeu a ridicat apa de pe suprafaţa
pămîntului la depărtările cele înalte prin puterea creatoare. Deoarece a doua creaţiune va fi copia
celei dintîi, aceasta se va întîmpla din nou, cu singura deosebire că, în timp ce în cazul original
familia omenească nu a existat, de data aceasta ei vor fi spectatori interesaţi.
Condiţiile care au existat pe acest pămînt înainte de transformarea lui prin puterea dumnezeiască
într-un cămin de locuit, s-au ivit din nou în timpul lui Noe. Cînd corabia plutise pe marea cea turbată,
inundaţia era atotcuprinzătoare, încît nu s-a putut vedea nici cît o palmă de pămînt uscat. Descrierea
din Geneza capitolul unu arată, că tot aşa a fost şi la început.
"La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul.
Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se
mişca pe deasupra apelor." Geneza 1,1-2.
Nici o fărămitură de pîmînt, nisip sau stîncă nu se ridica din întinderea cea nesfîrşită a apei. Abia
în ziua a treia a apărut pămîntul uscat.
"Dumnezeu a zis: Să se strîngă la un loc apele care sunt dedesuptul cerului, şi să se arate uscatul.
şi aşa a fost.
Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a treia." Geneza 1,9.13.
Aceste versete arată că pînă în ziua a treia întreg pămîntul era acoperit cu apă. Ceea ce ne
interesează acum în deosebi sunt evenimentele din a doua zi. în această zi Dumnezeu a luat o mare
cantitate din apă, şi, după ce a ridicat-o deasupra pămîntului, a aşezat-o ca o întindere. Raportul
privind întoarcerea apei pe pămînt pentru a produce potopul din timpul lui Noe ne dă o închipuire
oarecare despre marele volum de apă ridicat astfel de pe pămînt.
"Ploaia a căzut pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi." Geneza 7,12.
Aceasta nu era o furtună locală, ci o ploaie universală timp de patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi cu o putere cum nu s-a mai văzut de atunci.
Noi nu ştimccît de adînci erau apele în primele zile ale creaţiunii. Suntem informaţi că chiar şi
după ce Domnul a ridicat deja o mare partedin ele, apele care au rămas au trebuit să fie adunate la un
loc, pentru a permite ca pămîntul uscat să iasă la suprafaţă. Aceasta nu s-a putut realiza decît prin
schimbarea suprafeţei pămîntului. Unele locuri trebuiau să fie ridicate, iar altele denivelate. Natural
că apa s-a adunat prin puterea gravităţii în locuri mai adînci, formînd astfel mările.
Aceasta înseamnă că o mare parte a pămîntului era acum mai ridicată ca atunci cînd toată suprafaţa
pămîntului era acoperită cu apă. Totuşi, cînd apele, care au fost ridicate în a doua zi de creaţiune
deasupra pămîntului, s-au reîntors în timpul lui Noe pe pămînt, ele erau atît de voluminoase încît au
acoperit pămîntul din nou. De aici se vede că în a doua zi a fost ridicat un volum de apă colosal
pentru a forma întinderea din jurul pămîntului
"Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.
şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesuptul întinderii de apele care
sunt deasupra întinderii. şi aşa a fost.
Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost
ziua a doua." Geneza 1,6-8.
Această întindere (engleză: firmament) Dumnezeu a numit-o apoi cer. Primind numele de cer, nu
înseamnă că acesta ar fi centrul locaşului Său, adecă cerul cerurilor. Cuvîntul "cer", are diferite
înţelesuri. Există cerul în care locuieşte Dumnezeu, cerul stelelor şi în sfărşit atmosfera pămîntului,
prin care zboară păsările şi plutesc norii. Aici Cuvîntul se referă la cerul atmosferic al pămîntului.
În felul acesta, după ordinea creatoare a lui Dumnezeu, o parte din apă El a lăsat-o pe pămînt, iar
restul l-a depozitat la mare depărtare în jurul pămîntului. între apele de sus şi cele de jos El a făcut un
cer atmosferic. La ce înălţime se afla această pătură de apă nu ni se spune. Fără îndoială un om de
ştiinţă ar putea s-o calculeze.
În conversaţia Sa cu Iov, Dumnezeu s-a referit la ea, cînd a zis: "Unde erai tu cînd am întemeiat
pămîntul? ...
Cînd i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric ..." Iov 38,4.9.
În elul acesta, pămîntul era înconjurat de o pătură de apă groasă, cu o funcţie ocrotitoare şi cu totul
izolatoare, exact după cum o fac norii astăzi parţial şi din cînd în cînd. Creatorul a calculat înălţimea
şi grosimea ei cu precizie, pentru a produce un climat perfect pe pămînt.
După ce Domnul a staţionat aburii de apă pe poziţia lor, El a chemat soarele şi luna ca să le ţină în
loc, şi să lumineze pămîntul.
"Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de nopte; ei să
fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii;
şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pămîntul. şi aşa a fost.
Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpînească ziua,
şi luminătorul cel mai mic ca să stăpînească noaptea; a făcut şi stelele.
Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pămîntul,
şi să stăpînească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul
acesta era bun.
Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra." Geneza 1,14-19.
Soarele şi luna nu au fost aşezaţi pe orbitele lor doar ca să lumineze pămîntul. Sfînta Scriptură
mărturiseşte clar că erau însărcinaţi "ca să lumineze pămîntul, şi să stăpînească ziua şi noaptea, şi să
despartă lumina de întuneric".
Motivul pentru care trebuiausă lumineze pămîntul e uşor de înţeles, dar e nevoie de un studiu mai
îndelungat pentru a înţelege însemnătatea cuvintelor: "Ca să stăpînească ziua şi noaptea." "A
stăpîni", înseamnă a guverna, a exercita o influenţă stăpînitoare într-un fel sau altul. în lumina
dovezilor biblice, care descoperă condiţiile fizice din timpul creaţiunii, putem să vedem ceva din
natura acestei stăpîniri.
Soarele şi luna aveau amîndoi o răspundere mai mare decît numai aceea de a lumina pămîntul. O
mare cantitate de apă a fost ridicată şi atîrnată deasupra pămîntului unde a format o pătură deasă.
Pentru a fi ţinută în locul ei era nevoie de o căldură foarte mare, fără de care puterea gravităţii ar fi
atras-o din nou în jos. Aceasta era lucrarea soarelui şi a lunii. Ei trebuiau să stăpînească (să
controleze) pătura de aburi, care era învelită ca în scutece în jurul planetei, ca să nu se reîntoarcă pe
pămînt şi să producă un potop atotinundător. Pentru a produce o căldură suficientă, care era scopul
împlinirii acestei sarcini importante, luna trebuia să dea aceeaşi căldură ca şi soarele de azi, iar
soarele de şapte ori mai mare ca acum.
Această ordine a lucrurilor era capodopera unei tehnici echilibrate. Căldura pe care o produceau
aceşti doi sori era calculată în aşa fel, încît să ţină volumul cel necesar de aburi exact la altitudinea
optimală. După ce a fost absorbită o parte din această energie, a mai putut pătrunde totuşi suficient
prin acest filtru pentru a încălzi pămîntul şi locuitorii săi.
Dar, oricît de efectivă era această pătură de apă pentru a absorbi cea mai mare parte din energia
solară Pentru ca pămîntul dedesupt să fie ocrotit în faţa arşiţei sale dogorîtoare, intenţia lui
Dumnezeu nu s-a sfîrşit aici. Pătura slujea ca mijloc de conservare, de distribuire şi de egalizare a
căldurii celei pătrunse pe pămînt.
Razele solare nu încălzesc aerul pe care îl pătrund. Ele încălzesc pămîntul şi marea. Aerul, la
rîndul său, venind în contact cu aceste suprafeţe, absoarbă energia şi se încălzeşte prin influenţa lor.
Aşa se explică că de ce aerul, care se află în strînsă legătură cu pămîntul şi marea, este cel mai cald,
pe cînd cu cît se află mai departe de pămînt, cu atît e mai rece din pricina faptului că nu se mai află în
contact cu sursele transmiţătoare de căldură.

SOARELE, PĂMÎNTUL ŞI LUNA

ÎN STAREA LOR DE LA CREAŢIUNE PÎNĂ LA POTOP.

Urmarea era un climat desăvîrşit pe pămînt de la polul nord pînă la polul sud.
Pătura de aburi. Aceasta era apa pe care Dumnezeua ridicat-o deasupra pămîntului.
Pămîntul binecuvîntat cu un climat desăvîrşit.
Ca un corp propriu luminător, luna a produs o căldură identică cu a soarelui de azi. Fiind
staţionată totdeauna pe partea cea opusă soarelui, ea a stăpînit noaptea. Întinderea care a
despărţit apele deasupra pămîntului de apele de pe pămînt.
Soarele era de şapte ori mai luminos ca acum. El a stăpînit ziua.

Căldura ajunge straturile cele înalte ale pămîntului prin procesul convecţiei. Aerul cald se ridică,
iar aerul rece se lasă în jos. în timp ce aerul aflat în cea mai strînsă legătură cu pămîntul se încălzeşte,
el începe să se ridice apoi tot mai sus prin zone mai reci. Astfel el transmite căldura aerului
înconjurător, pînă ce, ajungînd la o anumită altitudine (depinde de temperatura originală), şi-a pierdut
toată energia sa de la început.
Cînd cerul e senin, nu există nici o barieră care să oprească aerul convectat să se ridice la altitudini
înalte, şi prin urmare căldura ceaacumulată de pămînt prin soare se pierde în spaţiu. Pămîntul se
încălzeşte foarte repede, şi tot atît de repede îşi pierde căldura cea acumulată. Astfel, îndată ce
soarele apune, pămîntul şi aerul deasupra lui se răceşte, mai ales în nopţile înstelate. Din această
cauză nopţile senine şi liniştite de iarnă sunt mai friguroase şi mai tăietoare în comparaţie cu nopţile
înnorate care sunt mai călduroase.
Invers, zilele înnorate sunt mai răcoroase, pe cînd zilele senine mai calde, mai ales în toiul verii.
De cîte ori nu salută lucrătorul de pe cîmp într-o zi de vară dogorîtoare înnorarea soarelui cu un bun
venit?
În timp ce în prezent norii nu mai acoperă pămîntul peste tot, tocmai acesta era planul original.
Aceasta avea ca urmare că căldura cea acumulată de suprafaţa pămîntului nu se pierdea. Era pusă o
limită ridicării curenţilor convectivi, care îi obligau să se ridice mai întîi în sus, iar apoi în lături, dînd
astfel naştere unor vînturi şi brize plăcute care răspîndeau căldura în mod egal de la un pol la altul. în
felul acesta a existat un climat relativ uniform pe toată suprafaţa pămîntului, fără regiuni tropicale
înăbuşitoare şi zone polare îngheţate. Condiţii mai perfecte ca acestea nu există.

picture:

Fosile asemenea acestuia au fost descoperite în toate colşturile lumii, inclusiv în zonele
arctice. Aceasta dovedeşte că făpturile, din care se trag aceste fosile, au trăit cîndva în locuri în
care nu mai pot trăi acum. De aici se vede că climtul din aceste zone era pe atunci foarte diferit
de climatul de acum.
În felul acesta ni s-a păstrat o carte de amintire privind distribuirea diferitelor specii de
viaţă şi a climatului dinainte de potop.

Pămîntul se afla de fapt într-o casă uriaşă plină de verdeaţă, temperatura pe dinlăuntru fiind
menţinută la nivelul cel mai plăcut pentru oameni, animale şi plante. Deoarece nu existau zone cu
mari deosebiri în ce priveşte temperatura, nu era nimic ce ar fi putut să producă furtuni, sisteme cu
presiuni înalte sau joase, sau vreo altă formă de vreme rea. Dimpotrivă, climatul era absolut stabil şi
neschimbător. Sub işte condiţii atît de regulate, de consistente şi de plăcute, fiecare ar fi putut să fie
în zilele acelea un meteorolog bun.
Nu ni s-au păstrat raporturi detaliate prin martori oculari asupra lumii antideluviene, căci, se
înţelege, că toate mărturiile lor, afară de acele care au fost salvate prin corabia lui Noe, au fost
nimicite împreună cu martorii. Nici Biblia nu face descrieri detaliate. Dar în ciuda acestui fapt,
Dumnezeu nu ne-a lăsat fără dovezi privind această epocă, după cum observă Alfred Rehwinkel în
cartea sa întitulată: Potopul.
"A vorbi despre lumea cea dintîi ca de un ‘paradis adevărat’, nu este nici o speculaţiune. Căci, deşi
există doar puţine raporturi scrise asupra ei, totuşi mai există un raport pe care Dumnezeu ni l-a
păstrat în înţelepciunea Lui. Acesta este adevărat şi vrednic de încredere şi se află înscris cu litere
mari şi citibile chiar în temeliile stîncilor ale lumii din prezent. Raportul la care mă refer sunt fosilele
găsite în mare număr în toate părţile pămîntului. Aceste fosile pot fi numite: rămăşiţe mumificate ale
unei lumi stinse. Fosilele nu mint. La fel după cum piramidele Egiptului şi monumentele Greciei şi
Romei sunt o dovadă a civilizaţiei celei înalte care le-a produs, tot aşa vorbesc şi fosilele într-un
limbaj elocvent despre strălucirea unei lumi pierdute. Aceste fosile Dumnezeu însuşi le-a păstrat
pentru un anumit scop. Ele sunt inscripţia de pe piatra de mormînt ridicată în amintirea acelei lumi
falnice, şi totodată un avertisment pentru lumea de mai tîziu. Fosilele i-au frămîntat mereu pe oameni
din timpul grecilor antici. Părinţii bisericii primitive erau familiarizaţi cu ele. şi Tertulian le
menţionează, şi le dă o interpretare cu totul corectă. Luther ştia deasemenea de ele, şi le-a înţeles
însemnătatea. Alţii iarăşi de atunci încoace au avut nişte idei fantastice asupra lor, dar pentru noi
limbajul lor e lămurit. într-un capitol de mai tîrziu vom discuta mai pe larg despre aceste fosile. Aici
nu vreau decît să mă refer la ele ca la o dovadă sigură şi indispensabilă că starea fizică a lumii
antideluviene, climatul, animalele, şi viaţa plantelor erau cu totul diferite de ale lumii noastre de
acum.
În ce priveşte climatul, fosilele arată că pe ambele emisfere ale pămîntului a existat o temperatură
uniformă şi blîndă atît la altitudini înalte cît şi mai joase. Aceasta înseamnă, că a existat un climat cu
totul uniform (nu din zonă în zonă diferit), blînd şi primăvernic în orice partea globului. Dar aceasta
nu înseamnă că climatul era strict acelaşi în orice parte a pămîntului. Existau şi deosebiri, dar nu atît
de extreme ca azi. Domnul Henry H. Howorth, un geolog renumit şi interpret al acestor fosile, zice:
‘Flora şi fauna sunt cu adevărat singurul termometru prin care putem să aflăm ce fel de climat a
existat în fiecare perioadă din trecutul istoriei pămîntului. Celelalte dovezi sunt totdeauna sofisticate
din pricina faptului, că am putea să atribuim climatului ceea ce provine din alte cauze. Dar dovezile
biologice sunt negreşite; reptilele cu sînge rece nu pot trăi în ape reci şi îngheţate; plantele
semitropice, sau plantele care obişnuiesc să trăiască în zone mai temperate, nu se pot coace şi să se
înmulţească sub condiţii arctice.’
Şi iarăşi, o altă autoritate marcantă, Prof. Alfred R. Wallace zice: ‘Fosilele antice n-au cunoscut
decît un singur climat, după cum dovedesc plantele şi animalele înmormîntate în mijlocul stîncilor.
Acest climat era ca mantaua duioasă a primăverii şi pare să fi stăpînit permanent pe toată suprafaţa
pămîntului. A afla exact, cum a putut să se încălzească pămîntul astfel pe toată întinderea lui, aici se
poate specula; dar faptul că a fost încălzit în felul acesta şi permanent, aceasta este o realitate ...’
Iar Prof. George Mc Cready Price scrie: ‘Nu prea are rost a se studia toate seriile de fosile în
ordinea lor, căci nu există nici un singur sistem care să nu conţină var coralier sau alte dovezi despre
un climat blînd chiar pînă la nord. în cele mai multe sisteme asemenea pietre se găsesc în temeliile
care înconjoară cele două poluri. Zăcămintele de var şi de cărbune din perioada carboniferă sunt
stîncile cele mai apropiate de Polul Nord care se cunosc. Ele apar în tot jurul bazei polare; şi din
cauza adîncimii în care se găsesc, ele trebuie să formeze chiar temelia mării polare. Dar nu trebuie să
luăm toate aceste sisteme unul după altul, căci ele toate mărturisesc că în vremile străvechi a existat
un climat cald pettoată suprafaţa pămîntului.’ The New Geology, pag. 652.
Ne cade greu să ne imaginăm azi o lume pe cum e descrisă mai sus, o lume în care arctica şi
antarctica nu au existat, şi nici junglele înăbuşitoare ale Ecuatorului. ştim, că zonele şi vremile
climatice de acum sunt rezultatul relaţiilor schimbate dintre pămînt şi soarele care-l încălzeşte. De
aceea, este cu totul normal să punem aici întrebarea: Cum au putut funcţiona aceste legi ale naturii în
lumea antideluviană, încît au putut să producă nişte condiţii atît de diferite de cele de acum, şi ce a
cauzat această schimbare?
Faptul, că pămîntul nostru s-a bucurat odată de un climat uniform şi blînd în colţurile sale cele mai
îndepărtate, este o realitate care – după cum am văzut – poate fi demonstrată, iar faptul că s-a
petrecut o schimbare neaşteptată şi cu totul surprinzătoare, în mod probabil printr-un potop universal,
aceasta o dovedesc fără îndoială mamuţii(elephas primigonius) cei îngheţaţi care au fost conservaţi
de tot în tundrele cele îngheţate ale Siberiei de nord, despre care vom auzi mai mult mai tîrziu."
Potopul, de Alfred Rehwinkel, pag. 6-9.
Mărturia fosilelor este de mare valoare în căutarea după informaţii asupra lumii dinainte de potop.
Ele confirmă în mod incontestabil că înainte de catastrofa care a produs aceste fosile, a existat un
climat uniform pe tot pămîntul. în nordul cel îngheţat există fosile care provin de la nişte plante şi
animale aflate acum numai în regiunile temeperate ale sudului. Deoarece aceste plante şi animale nu
pot trăi decît în zone temperate, se poate trage doar concluzia că pustiurile cele îngheţate din prezent
erau odată locuri cu un climat plăcut, temperate şi acoperite cu verdeaţă.
Fosilele ce mai miraculoase care s-au găsit sunt probabil mastodonii cei uriaşi, deci elefanţii
perioadei antideluviene. Ele au fost descoperite cu totul nevătămate şi îngheţate în pustiurile
îngheţate ale Siberiei. Dovezile arată că au fost surprinse de o tastrofă cu totul neaşteptată, căci unele
mai aveau în botul lor gălbioare nemestecate, rămase deasemenea nevătămate. Asemenea verdeţuri
nu cresc în locuri arctice, iar faptul că aceste animale uriaşe le aveau încă în bot, dovedeşte două
lucruri. în primul rînd, în această parte a pămîntului, care este acum o pustie îngheţată, climatul era
de aşa natură încît a permis creşterea plantelor şi animalelor. în al doilea rînd, aceasta dovedeşte că
au fost surprinse pe neaşteptate şi catastrofal.
Întreaga Arctică pare să fie un depozit vast şi bogat în fosile. Clar că, din cauza frigului extrem, şi
din cauza faptului că aceste regiuni au fost cel mai puţin afectate prin civilizaţia omenească, ele au
rămas acolo mai bine conservate ca oriunde pe pămînt. "Howorth zice, că începînd de la insulele
Mării Polare şi pe toată întinderea coastei de nord a Siberiei, se găsesc rămăşiţe animalice abundente
în solul lor. în mijlocul Mării Polare, la ceva depărtare de coastă, se află o grupă de insule numite
Noua Siberie. Referindu-se la una din acestea, la mica insulă Lachov, care cuprinde doar o suprafaţă
de cincizeci de mile pătrat, Howorth zice că solul ei ‘e compus aproape în întregime din oseminte
fosile’. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la o altă insulă, numită Kotelni, a cărei lungime
depăşeşte o sută de mile şi lăţimea cincizeci. Howorth îl citează pe un vizitator al acestei insule,
numit Hedenstrom, care a zis, că atîţia elefanţi erau acolo îngropaţi, încît, străbătînd cam o jumătate
de milă pe jos, el a putut număra zece colţuri de elefanţi ieşite din pămînt. Aşa era pe toată insula.
Afară de fosile de mamuţi au fost găsite cranii şi oase de rinoceroşi, cai, bisoni, boi şi oi, împrăştiate
pe toată insula şi înmormîntate în pămînt. Referindu-se la o altă insulă din cele de mai sus, Howorth
îl citează pe Hedenstrom în felul următor: ‘Pe una dintre aceste insule se află un lac înconjurat de un
mal înalt, care se despică în timpul verii prin topirea gheţii.Astfel ies la suprafaţă grămezi de cranii,
oseminte de mamuţi, de rinoceroşi şi bivoli. în alte locuri ale insulei oasele pot fi văzute ieşind din
pămînt."‘ idem, pag. 243.
 Aceste animale nu ni le putem imagina decît numai în legătură cu un climat cald sau chiar
dogorîtor. ştim, că ele nu ar fi putut trăi în regiunile în care se găsesc acum aceste rămăşiţe, dacă
climatul ar fi fost pe atunci la fel de friguros ca acum. Prin urmare, cînd au trăit în locurile
respective, va să zică înainte de potop, climatul era blînd şi călduros.
Oricît de clar ar indica fosilele că înainte de potop a existat un climat temperat pe întreg cuprinsul
pămîntesc, totuşi ele nu sunt singurele dovezi care sprijinesc acest fapt. Dar nu intenţionăm să dăm
aici un studiu geologic, pentru a dovedi în detaliu că aşa stau lucrurile, fie un asemenea studiu oricît
de interesant şi de convingător.
Oricum, putem să mai menţionăm cîteva dovezi, cum ar fi situarea vulcanelor. Ele au început să
erupă abia după potop, în timpll căruia a fost acoperit mult material combustibil, prin care s-au
produs activităţile vulcanice.
"Înainte de potop existau păduri uriaşe. Copacii îi întreceau cu mult pe toţi cei din prezent. Ei
aveau o rezistenţă foarte dură. Nici chiar după sute de ani ei nu s-ar fi stricat. Aceste păduri au fost
doborîte şi distruse prin potop şi acoperite cu pămînt. în unele locuri au fost aruncate laolaltă mari
grămezi de copaci înalţi, şi prin apele potopului acoperite cu pietre şi pămînt. Ei sau pietrificat de
atunci şi s-au prefăcut în cărbune, formînd marile zăcăminte carbonifere din prezent. Cărbunele
acesta a produs în schimb ţiţei. Dumnezeu face să se aprindă mari cantităţi de cărbune şi de ţiţei, şi
focul le consumă. Stîncile se supraîncălzesc, varul arde, iar fierul se topeşte. Apa şi focul se întîlnesc
în pămînt. Efectul apei asupra varului sporeşte furia încălzirii, şi produce cutremure de pămînt,
vulcane şi focuri subterane." Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 79.
Dacă cutremurele se produc prin aprinderea a mari cantităţi de material combustibil sub formă de
copaci uriaşi înmormîntaţi în timpul potopului, atunci e de aşteptat ca să găsim azi vulcane în nişte
locuri în care pînă la potop a crescut o faună bogată. Dacă climatul dinainte de potop ar fi fost ca
acum, cînd cele mai mari păduri se găsesc în zonele temperate şi tropicale, atunci ar trebui să găsim
în special în aceste zone vulcane stinse şi active în lumea din prezent.
Pe de altă parte, dacă lumea de atunci a avut un climat plăcut şi uniform peste tot, aşa încît aceste
păduri au crescut în abundenţă şi cu aceeaşi, sau aproape cu aceeşi putere la polul nord ca şi la sud, şi
tot aşa în zonele de la mijloc, atunci e de aşteptat să găsim vulcane împrăştiate pe toată suprafaţa
pămîntului.
Această concluzie este corectă, căci întreaga suprafaţă a pămîntului şi-a avut într-un timp sau altul
vulcanele active. Locurile în care se gă-sesc, fie adormite, stinse, sau active, marchează poziţia unde
au fost înmormîntate păduri imense.
Iată aici o declaraţie care arată că vulcane se găsesc împrăştiate pretutindeni pe pămînt. "Probabil
nu există nici un loc pe toată suprafaţa pămîntului, care să nu fi cunoscut cîndva în trecut activităţi
vulcanice. în realitate, unele regiuni cum ar fi insulele britanice, pe care azi cu greu ni le-am putea
imagina drept vulcanice, au aflat în trecut activităţi vulcanice intense şi de lungă durată ... Pînă şi
Antarctica cea mereu îngheţată îşi are vulcanul ei, Muntele Erebus, la capătul strîmtoarei lui Mc
Murdo." Encyclopedia Brittanica, ediţia 1963, vol. 23, pag. 243 A.
Tocmai faptul că în Antarctică există un vulcan care continuă să fie activ după atîţia mii de ani,
este o dovadă că în locul acela au fost înmormîntate păduri imense care au hrănit un foc atît de intens
şi de îndelungat. Aceste rezerve uriaşe de combustibil cu siguranţă nu ar fi fost produse niciodată
dacă climatul ar fi fost totdeauna îngheţat, ca acum. în aceasta se află dovada cea mai clară că această
regiune trebuie să se fi aflat sub influenţa cea blîndă a unei temperaturi plăcute şi favorabile pentru o
faună îmbelşugată.

Cărbunele şi ţiţeiul

După cum arată declaraţia de mai sus, înmormîntarea pădurilor prin potop a dat naştere cărbunelui,
care la rîndul lui a produs ţiţei. Exact după cum indică vulcanele locul în care s-au aflat odinioară
păduri întinse, tot aşa este şi aşezarea zăcămintelor carbonifere şi de ţiţei din prezent un indicator în
acest sens. Aceste zăcăminte nu sunt mărginite numai asupra unor regiuni în care climatul de acum e
de aşa natură încît produce păduri uriaşe, ci se găsesc şi în regiunile îngheţate ale pămîntului.
În ultimii ani s-au descoperit zăcăminte de ţiţei deosebit de bogate în pustiurile îngheţat din Alasca
de nord, de unde, în ciuda terenului cel nefavorabil şi a climatului din prezent, oamenii sunt hotărîţi
să exploateze ţiţeiul în folosul lumii. Tot aşa există zăcăminte carbonifere bogate şi în Antarctică,
căci "S-a găsit cărbune lîngă Mawson şi în multe alte locuri din grupa lui n Coats Land, în munţii
Horlick, în lanţul munţilor Queen Maud, în regiunea gheţarului Beardmore şi către nord în Victoria
Land." Encyclopedia Brittanica, edi iia 1963, vol. 2, pag. 4.
Toate aceste lucruri istorisesc despre ceea ce s-a întîmplat în trecut, nelăsînd nici o îndoială că
climatul a fost pretutindeni pe pămînt de aşa natură, încît a produs păduri imense nu doar în regiunile
tropicale sau temperate ca acum. Ce-i drept, există cu mult mai multe dovezi din lumea fosilelor, a
cărbunelui, a ţiţeiului, a vulcanelor şi aşa mai de-parte, pe care le-am putea studia în legătură cu
aceasta, dar credem că s-au dat deja suficiente în acest loc pentru a arăta că înainte de potop a existat
un climat uniform pe tot globul pămîntesc.
Am prezentat deja dovezi care arată că luna era pe atunci o sursă de căldură echivalentă cu puterea
soarelui de acum. Dumnezeu a creat-o ca să îndeplinească un rol special şi important, care, după
declaraţia Scripturii, consta în a stăpîni noaptea, iar soarele ziua.
Desigur, s-au petrecut mari schimbări de la Adam încoace, căci luna nu numai că s-a stins, ci ea
nici nu mai ocupă acum doar cerul înoptat. Uneori se poate vedea şi ziua alături de soare pe cer.
Original ea fusese plănuită să stăpînească noaptea, iar soarele să comande ziua. Amîndouă aceste
corpuri cereşti erau altădată credincioase sferei lor, aşa încît nu au apărut niciodată simultan.
Necesitatea ştiinţifică a acestui fapt se poate vedea imediat. în timpul zilei mantaua de abur era
ţinută prin căldura cea mare în loc, dar din cauza rotaţiei pămîntului exista primejdia ca această
pătură de apă să se răcească pînă la punctul încît în fiecare noapte să cadă ploi torenţiale. Era deci
nevoie de un luminător mai slab pentru a produce o căldură suficient de mare pentru a împedica
răcirea excesivă a aburului, şi totuşi să permită o condensare oarecare pentru irigarea vegetaţiei.
Luna, stăpînind cerul înoptat de pe o poziţie opusă soarelui, avea tocmai energia cea necesară pentru
îndeplinirea acestui scop. în fiecare noapte căldura scădea atît de mult, încît se putea forma o ceaţă
care cufunda plantele într-o rouă plăcută. Aceasta corespundea întocmai umezelei necesare pentru
ziua respectivă.
"... fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pămînt, şi nu era nici un om ca să lucreze
pămîntul.
Ci un abur se ridica de pe pămînt, şi uda toată faţa pămîntului." Geneza 2,5.6.
Nici nu s-ar fi putut inventa un sistem mai perfect decît acesta. Pe atunci nu existau ploi dese şi
bătute de vînt, inundînd diferite locuri ale pămîntului în defavoarea altora, după cum se petrece
astăzi. Astăzi ploile storc din pămînt elementele întreţinătoare de viaţă şi le spală în mare.
Nu existau contraste mari în ce priveşte climatul, cum ar fi căldurile cele insuportabile din zonele
tropicale de azi pînă la frigurile cele extreme ale regiunilor polare. Pretutindeni exista un climat
plăcut şi blînd, iar atmosfera era confortabilă, înviorătoare şi binefăcătoare. Nu existau oceane întinse
ca acum. Toate apele acestea erau depozitate departe de pămînt. Pămîntul consta aproape în
întregime din locuri ridicate, pe care se aflau numai rîuri şi lacuri plăcute şi răspîndite în mod
echilibrat, după planul cel perfect al marelui Creator.
În felul acesta pămîntul avea capacitatea să suporte bilioane şi bilioane de oameni fără să fie
supraaglomerat şi ameninţat de foamete.O idee oarecarea despre numărul locuitorilor pe care l-ar fi
putut cuprinde se poate obţine dacă considerăm odată cît suportă pămîntul acesta acum, în ciuda
faptului că o suprafaţă atît de mare e acoperită cu oceane, înghiţită de pustii, de munţi şi de regiuni
îngheţate, imposibile de locuit, în timp ce fertilitatea restului e foarte redusă în comparaţie cu
pămîntul cel ieşit direct din mîna Creatorului.
Toate comparaţiile dintre lucrurile de atunci şi starea de acum ne arată imediat că au avut loc
schimbări radicale. Puterea soarelui s-a redus în proporţie de şapte la unu, iar luna s-a stins complect.
Pătura cea imensă de apă nu se mai află întinsă asemenea unui scut ocrotitor şi izolator în jurul
pămîntului. Luna şi soarele nu mai întreţin aceeaşi relaţie între ei ca odinioară.
Climatul s-a schimbat. Mari întinderi s-au prefăcut într-o pustie; oceane mari şi neliniştite ocupă
cea mai mare parte a pămîntului; lanţuri de munţi înalţi despart naţiunile, determină vremea şi crează
pustiuri nefolositoare în locuri unde suflă vînturi puternice; iar Polul Nord şi Polul Sud sunt îngheţaţi
permanent. Pămîntul de acum e udat de ploi bătucitoare, în loc de ceaţa cea blîndă care udase grădina
lui Adam.
Cînd şi cum s-au petrecut toate aceste schimbări? Oare au venit ele treptat, în decurs de mai multe
secole sau mii de ani, sau deodată, în vreo cîteva zile sau săptămîni?
Dumnezeu nu ne lasă în nedumerire. Scripturile vorbesc în mod clar, cînd şi cum s-a petrecut.
Cu siguranţă, că schimbările nu s-au petrecut într-o măsură semnificativă înainte de potop. Cînd
Noe a anunţat potopul printr-o ploaie furtunoasă şi universală, care avea să ţină patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi, locuitorii antideluvieni au luat această idee în derîdere. Nu plouase niciodată pînă
atunci în decurs de o mie şase sute cinzeci şi şase de ani.
"În zilele lui Noe pămîntul era apăsat de un dublu blestem, prin păcatul lui Adam şi uciderea cea
comisă de Cain. Totuşi aceasta nu dusese la schimbări radicale în mijlocul naturii. Existau dovezi
evidente de degradare, dar pămîntul continua să fie bogat şi frumos datorită darurilor providenţiale
divine. Colinele erau acoperite cu pomi falnici suportînd viţe încărcate cu struguri. Cîmpiile cele
întinse asemenea unor grădini erau acoperite cu verdeaţă, şi parfumul miilor de flori se răspîndea
pretutindeni în jurul lor. Roade de toate felurile creşteau pe pămînt şi în cantităţi nelimitate. înălţimea
cea perfectă a pomilor, frumuseţea şi proporţionarea lor desăvîrşită, îi întrecea cu mult pe cei de azi;
lemnul lor era fin şi totuşi dur, aproape la fel de tare ca piatra, şi aproape la fel de rezistent. Aur,
argint şi pietre preţioase existau în abundenţă." Patriarhi şi Profeţi, cap. Potopul, fgm. 1.
Mai departe, creierii oamenilor de ştiinţă de atunci puteau să de-monstreze prin matematică, că din
pricina căldurii celei neîncetate a soarelui din tipul zilei şi a lunii din timpul nopţii era imposibil să
ploaie. Ei declarau cu îndrăzneală, la fel ca şi oamenii de ştiinţă din zilele noastre, că soarele va
continua să-şi transmită căldura timp de mai multe milioane de ani. Asemenea lui Faraon, care încă
nu era născut, ei pierduseră din vedere cunoştinţa cea esenţială că natura nu lucrează de la sine, ci
depinde de prezenţa, stăpînirea şi întreţinerea cea continuă a puterii lui Dumnezeu.
"Lumea dinainte de potop susţinea că legiile naturii încă nu fuseseră călcate niciodată în decursul
secolelor. Anotimpurile se repetaseră în ordinea lor. Nu plouase niciodată pînă atunci. Rîurile nu
depăşiseră niciodată hotarele lor, ci îşi revărsau apa neîncetat în mare. Legile fixe ale naturii nu
permiteau apelor să treacă peste hotarele lor. Dar aceşti judecători nu recunoscuseră mîna Aceluia
care a oprit apele, zicînd: ‘Pînă aici să vi, să nu treci mai departe.’ (Iov 38,11.)
Cu trecerea timpului, văzînd că nu se petrecea nici o schimbare în natură, inimile acelora care
tremuraseră odinioară, începeau să capete din nou curaj. Ei susţineau, asemenea multora din zilele
noastre, că natura L-ar întrece pe Dumnezeul naturii, şi că legile ei ar fi atît de nestrămutate, încît
nici Dumnezeu însuşi nu le-ar putea schimb.. Prin susţinerea lor, că dacă solia lui Noe ar fi
adevărată, natura ar trebui să iasă din făgaşurile ei obişnuite, ei ăceau ca solia să apară înaintea lumii
drept înşelătoare şi amăgitoare. Ei dispreţuiau avertismentul lui Dumnezeu prin faptul că continuau
să trăiască mai departe ca şi pînă atunci. Ei continuau să ţină festivităţi şi sărbători destrăbălate;
continuau să bea şi să mănînce, să sădească şi să zidească, făcînd planuri pentru viitor cum să cîştige
mai multe avantaje; iar răutatea lor creştea mereu, la fel şi dispreţul lor încăpăţînat faţă de poruncile
divine, pentru a dovedi că nu se temeau de loc de Dumnezeul cel infinit. Ei susţineau că dacă
cuvintele lui Noe ar fi adevărate, atunci bărbaţii cu renume, înţelepţii cei prevăzători şi de vază, ar
înţelege chestiunea." idem, fgm. 16.
De prima dată pînă atunci începu să ploaie. şapte zile după închiderea corăbiei, începu să cadă
torenţial şi neîncetat pe pămînt. Astfel schimbarea venise deodată. Pînă într-o zi nu plouase de loc.
Cu începerea acelei zile însă, ploaia nu începu să cadă mai întîi încet iar apoi tot mai tare, ci în
şuvoaie torenţiale.
 Apa se vărsa ca din găleţi pe pămînt. Tot în acelaşi timp, se despicaseră şi marile bazine subterane,
ieşind deasemenea de sub control.
Dar aceste schimbări n-ar fi putut să intervină dacă nu s-ar fi petrecut mai întîi schimbări în soare
şi în lună. Există doar o singură cale cum se formează ploaia. Aburii cei ridicaţi trebuie să se
răcească pînă la condensare. Aceasta se întîmplă azi cînd norii care vin din regiuni mai calde trebuie
să întîmpine un front de aer rece, ori sunt obligaţisă se ridice şi să tranverseze un lanţ de munţi. în
ambele cazuri aerul cel săturat se răceşte. Aburii se transformă în picături de apă mai grele decît
aerul, iar rezultatul este ploaia.
Dar în zilele lui Noe nu existau lanţuri muntoase înalte, şi nici nu era posibil ca curentul unui aer
săturat să întîmpine un front de aer rece, căci nu existau regiuni polare prin care să fie produse.
Exista doar o singură cale pentru răcirea aburilor ridicaţi deasupra pămîntului, şi aceasta consta în
reducerea căldurii solare şi a lunii. Aşa s-a şi întîmplat. Luna s-a stins de tot, iar puterea soarelui s-a
redus în proporţie de şapte la unu.
Marele volum de aburi ridicaţi deasupra atmosferei pămîntului primise deodată o căldură de şapte
ori mai redusă din partea soarelui. Căldura se epuizase rapid, şi era incapabilă să mai ţină pătura de
aburi în locul ei cel destinat. Urma apoi răcirea, iar după aceea condensarea. Practic, toată apa pe
care Dumnezeu o ridicase prin puterea Lui de pe pămînt şi o plasase în a doua zi de creaţiune pe cer,
s-a înapoiat în cei patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de ploaie torenţială pe cale naturală pe
pămînt.
Puterea lui Dumnezeu e aşa de mare încît a putut să ridice prin cuvîntul Său un volum de apă atît
de mare în locul destinat, încît era nevoie de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pentru a se
întoarce prin propria ei putere înapoi. Rezultatul era că pămîntul a fost acoperit a doua oară în
întregime. Nu se mai putea vedea nici o palmă de loc uscat pe toată întinderea lui.
Faptul că ploaia a apărut de prima dată în timpul lui Noe este o dovadă evidentă că tocmai atunci
s-a petrecut răcirea soarelui, iar luna s-a stins cu desăvîrşire. Aceasta o confirmă atît Petru cît şi Isaia.
Dovada lui Isaia am citat-o deja. Dar o mai repetăm odată.
"şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina
a şapte zile), cînd va lega Domnul vînătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui." Isaia
30,26.
Textul acesta dovedeşte că soarele s-a răcit în timpul potopului, şi tot în acelaşi timp şi luna s-a
stins cu desăvîrşire, căci, făgăduinţa că soarele şi luna vor fi restabilite, va fi împlinită "... cînd va
lega Domnul vînătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui."
Tămăduirea înseamnă restabilirea stării originale. Dacă prin această lucrare tămăduitoare soarele şi
luna îşi vor recăpăta ttarea lor de la început, de aici reiese că soarele şi luna şi-au pierdut puterea lor
originală atunci cînd poporul Său a primit vînătăile şi a fost rănit. Astfel trebuie să găsim doar timpul
cînd a căpătat poporul Său vînătăile şi a fost rănit, pentru a afla cînd şi-au pierdut soarele şi luna
puterea lor originală.
Nu există decît un singur timp cînd neamul omenesc a căpătat o mare vînătaie care a produs o
lovitură teribilă populaţiei de pe pămînt,şi aceasta a fost în timpul potopului. Aceasta nu s-a petrecut
la căderea omului, căci pedeapsa nu l-a lovit atunci, din cauza intervenţiei imediate a lui Hristos.
Există o deosebire între comiterea păcatului, şi pedeapsa care vine cu mult mai tîrziu, după ce
chemările la pocăinţă au fost mereu nesocotite.
Lovitura şi vînătăile produse din această cauză familiei omeneşti erau atît de mari, încît au fost
exterminaţi aproape cu desăvîrşire. Dumnezeu a făgăduit că va restabili ceea ce s-a piedut, dar nu şi
pe cei pierduţi.
Diferite grupuri de oameni au trebuit să sufere în toate timpurile lovituri mai minore, dar nici una
nu se poate compara cu potopul cel mare şi cu nimicirea cea produsă prin potop. Totuşi, va veni
timpul, cînd toate acestea vor fi restabilite. Soarele îşi va recăpăta strălucirea sa cea de şapte ori mai
mare ca acum, iar luna va deveni la fel de strălucitoare ca soarele de azi, şi astfel pămîntul va fi
restabilit în starea lui de dinainte de potop.
 Din dovezile pe care le-am analizat pînă aici reiese că răcirea soarelui şi stingerea lunii au fost
cauzele ştiinţifice şi naturale directe care au adus potopul. Ceea ce a cauzat slăbirea puterii solare şi a
lunii, aceasta continuă să fie o întrebare la care trebuie să mai găsim răspunsul, şi acesta va fi dat pe
măsură ce vom progresa. Mai întîi trebuie să mai studiăm însă cîteva dovezi din Noul Testament,
care arată că în timpul potopului, într-adevăr, au avut loc mari schimbări.

Capitolul 26
Mari schimbări

Isaia ne informează în Vechiul Testament, că în timpul potopului s-au petrecut mari schimbări.
Petru ne dă aceeaşi informaţie prin Noul Testament. De fapt, Petru este şi mai detaliat fiindcă arată
că aceste schimbări s-au petrecut prin potop.
"Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi
după poftele lor,
şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn
aşa cum erau de la începutul zidiriici înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămînt
scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei,
şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.
Iar cerurile şi pămîntul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvînt, pentru focul din ziua de judecată
şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi." 2Petru 3,3-7.
Prin aceste cuvinte, Petru împarte istoria în două perioade – cea antideluviană şi post-deluviană.
Procedînd astfel el foloseşte expresia, "lumea de atunci", pentru a indica lumea antideluviană care a
fost distrusă prin apă. Referindu-se la lumea post-deluviană, el vorbeşte despre "cerurile şi pămîntul
de acum".
El nu vorbeşte numai despre pămîntul de acum ca fiind diferit de cel precedent, ci include şi
cerurile în această schimbare. Cerurile la care se referă, nu înseamnă cerurile înstelate, şi nici cerul
cerurilor, unde locuieşte Dumnezeu, căci acestea nu au fost afectate niciodată de păcat, şi prin
urmare nu s-au schimbat niciodată. De fapt, Petru nu arată despre care ceruri vorbeşte, dar în orice
caz nu trebuie să rămînem în necunoştinţă despre aceasta. Informaţiile din alte texte biblice arată că
cerurile care s-au schimbat în timpul potopului erau cele stăpînite de soarele şi luna cea inclusă în
sistemul nostru solar.
Înainte de potop, soarele strălucea de şapte ori mai puternic ca acum, iar luna asemenea soarelui de
azi. Soarele stăpînea ziua, iarluna noaptea. în jurul pămîntului se întindea o pătură de aburi minunată
ca un scut ocrotitor, iar climatul era plăcut şi uniform de la un pol la altul. Nu plouase niciodată pînă
atunci, ci, în fiecare dimineaţă pămîntul era udat de o rouă fină. Nu se ştia de furtuni, valuri înalte,
cutremure de pămînt, viscole, uragane şi grindini. Aşa arăta pămîntul şi cerurile de atunci.
Dar cît de diferite sunt cerurile şi pămîntul de acum. Soarele s-a răcit în proporţie de şapte la unu.
Luna s-a stins complect. Pătura ocrotitoare a dispărut. Climatul pămîntului s-a schimbat radical.
Pămîntul e lovit de furtuni îngrozitoare, cutremure teribile, viscole distrugătoare, furtuni cu gheaţă
sfărămitoare şi mii de alte plăgi.
Acestea sunt marile schimbări despre care înţelepţii zilelor noastre nu ştiu nimic, şi nici nu vor să
ştie. Nu în sensul că ei nu ar crede în potop, căci mulţi dintre ei cred, dar deluviul e socotit asemenea
dezastrelor care se petrec şi astăzi la o scară mai redusă pe pămînt. Ei consideră cerurile şi pămîntul
dinainte de potop în esenţă deopotrivă cu cerurile şi pămîntul post-deluvian. După vederea lor a
existat un timp cu o vreme ploioasă care a inundat întreg pămîntul. După retragerea potopului, aşa
cum se sfîrşesc toate inundaţiile, pămîntul s-ar fi întors treptat la starea sa originală. Aceasta este
credinţa acelora care recunosc potopul, dar fără să vadă schimbările reale care s-au produs prin el.
Printr-o cercetare detaliată şi întemeiată a Bibliei putem să vedem, că schimbările erau cu mult mai
mari. Trebuie să înţelegem întreg cuprinsul lor, împreună cu cauzele care le-au produs, adecă răcirea
soarelui şi stingerea complectă a lunii.
Cînd Noe a ieşit din corabie, Dumnezeu i-a dat o făgăduinţă şi o profeţie specială, că niciodată nu
va mai fi potop pe pămînt. Această făgăduinţă este repetată şi în Isaia. "Soarele tău nu va mai asfinţi,
şi luna ta nu se va mai întuneca; căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor
sfîrşi." Isaia 60,20.
Cum trebuie înţelese aceste cuvinte?
În general, referindu-ne la "asfinţitul" lunii şi al soarelui, noi înţelegem prin aceasta că se coboară
în aparenţă pe orizontul apusean, dar aceasta ete o expresie greşită, căci nici soarele şi nici luna nu
asfinţesc în relaţia lor faţă de pămînt. Aceasta nu este decît o aparenţă. Dispariţia acestor corpuri
cereşti în spatele munţilor sau a cîmpiilor occidentali e cauzată prin rotaţia pămîntului în jurul axei
sale, aşa încît, drept urmare acestui fapt, cînd pămîntul se întoarce noi suntem acei care "asfinţim" –
iar nu soarele şi luna.
Din cauza inexactităţii ei ştiinţifice, înţelegerea expresiei "a asfinţi", după cum e folosită în textele
biblice pe care le studiăm, trebuie să fie foarte suspectă. Faptul că nu este interpretată corect, reiese
din anumite puncte descoperite prin Cuvîntul lui Dumnezeu.

picture:
Luna s-a stins la potop.

Prima creaţiune a fost desăvîrşită, iar a doua va fi reproducerea celei dintîi. Nu e permisă nici o
deosebire între prima şi a doua, fiindcă ceea ce este desăvîrşit nu poate fi îmbunătăţit, căci orice
modificarear fi o admitere, că prima nu ar fi fost desăvărşită şi De aceea ar fi nevoie de o
îmbunătăţire.
În cazul primei creaţiuni, ziua şi noaptea erau cauzate prin ceea ce numim "asfinţitul" soarelui.
Dacă făgăduinţa din Isaia 60,20 ar zice că soarele nu va mai asfinţi niciodată pe partea orizontului
occidental, atunci nu va mai exista zi şi noapte ca la prima creaţiune care a fost perfectă. De fapt,
numai o parte a pămîntului ar vedea atunci în continuu soarele, pe cînd cealalta numai luna. Aşadar,
evident că nu aceasta este ceea ce vrea să spună Isaia 60,20.
Unii poate că se vor referi la Apocalipsa 22,5: "Acolo nu va mai fi noapte. şi nu vor mai avea
trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentrucă Domnul Dumnezeu îi va lumina. şi vor
împărăţi în vecii vecilor," susţinînd că textul acesta ar învăţa, că pe noul pămînt soarele nu va mai
exista, fiindcă nu ar mai fi trebuinţă de el.
Totuşi, suntem siguri că cei mai mulţi vor recunoaşte că textul acesta nu descrie condiţiile care vor
exista pe noul pămînt, ci în Noul Ierusalim. Dar nici acolo nu înseamnă că soarele nu va mai exista,
ci doar că nu va fi trebuinţă de el, căci prezenţa lui Dumnezeu va răspîndi o lumină mai strălucitoare
ca a soarelui. în ce priveşte restul pămîntului, el va avea, după cum spune Isaia 30,26, un soare
strălucitor şi o lună sclipitoare. Pămîntul va continua să rotească în jurul axei sale, şi seară de seară
soarele va "asfinţi" în aparenţă pe orizontul apusean, după cum se întîmplă şi acum.
Mai departe, de ce oare să dea Domnul făgăduinţa cea specială că soarele nu va mai asfinţi în
fiecare seară pe orizontul occidental, dacă un asemenea eveniment nu este de loc dificil sau
problematic? Acest fenomen este cu totul normal şi vrednic de dorit, fiindcă prin acesta e introdusă
binecuvîntarea nopţii. De aceea, dacă aceasta ar fi tot ce oferă Domnul prin acest text, cu greu l-am
putea socoti preţios.
Făgăduinţa îi priveşte pe locuitorii noului pămînt, care se vor bucura din nou de condiţii
meteorologice perfecte. Acestea le sunt garantate prin pătura cea ocrotitoare şi izolatoare, susţinută
de soarele şi luna în starea lor restabilită. Ei vor şti, ce s-a întîmplat în zilele lui Noe, cînd soarele s-a
răcit, iar luna s-a stins complect. Pentru ei făgăduinţa, că aceasta nu se va mai repeta niciodată, va fi
nespus de preţioasă, căci în felul acesta ei sunt asiguraţi că căminul lor nu va mai fi nimicit niciodată
prin potop.
Garanţia pe care o dă acest text nu zice doar că aceasta nu se va întîmpla niciodată, ci, că soarele
"nu va mai" asfinţi. "Soarele tău nu va mai asfinţi ..." Dacă "nu va mai asfinţi", aceasta înseamnă că a
existat o vreme cînd a asfinţit. Singura ocazie a putut să fie doar atunci, cînd răcirea soarelui şi
stingerea lunii au produs potopul. De aceea, împreună cu Isaia 30,26 şi 2Petru 3,3-7, versetul acesta
se referă în mod direct la marile schimbări petrecute atît pe pămînt cît şi înceruri, cînd soarele a
asfinţit, iar luna şi-a pierdut lumina cu desăvîrşire. Prin urmare, lumea "de atunci" era cu totul
diferită de "cerurile şi pămîntul de acum".
Oamenii de ştiinţă nu vor să înţeleagă măsura cea deplină a acestor schimbări, ceea ce i-a dus la
concluzii rătăcite în ce priveşte datările pe care le-au făcut în afara raporturilor istorice existente. în
timp ce pămîntul nu are încă nici şase mii de ani, ei îi dau sute de milioane de ani.
În jurul anului 1940 s-a produs o mare zarvă din cauza descoperii metodei radiocarbonice în
scopul datării a diferitelor materii. O examinare minuţioasă a acestei procedări cu ajutorul unor
materii a căror vechime era cunoscută, a dovedit exactitatea ei. După aceea s-a început cu datarea
obiectelor a căror vechime nu era cunoscută dinainte, şi, spre satisfacţia oamenilor de ştiinţă,
rezultatele corespundeau întocmai presupunerilor făcute pînă atunci privind vechimea pămîntului şi
viaţa de pe pămînt. în timp ce raporturile biblie dau pămîntului doar şase mii de ani, ei au ajuns la
cifre astronomice.
Pe atunci, cercetătorii credincioşi ai Bibliei erau oarecum dezamăgiţi din această pricină, căci
evoluţioniştii credeau că ar avea acum un avantaj sigur în lupta lor continuă în jurul datării
pămîntului. Părea ca şi cum ar exista posibilitatea, ca, după toate acestea, Biblia să nu aibă dreptate.
Totuşi, aceia dintre noi, care înţeleseră deja deplina măsură a schimbărilor petrecute prin potop, şi-au
dat imediat seama de rătăcirea susţinerilor opuse. Cei neliniştiţi dintre copiii lui Dumnezeu primiseră
repede odihnă sufletească după venirea acestei informaţii.
"Era datării prin radiocarbon, care a fost inventată în 1940 la Universitatea din Chicago, este
exemplul aplicării a uneia dintre ştiinţele cele mai noi (energiea atomică) în domeniul uneia dintre
cele mai vechi (arheologia). Această tehnică cuprinde măsurarea activităţii relative a radiocarbonului
(C14
) în (1) materiile organice care trăiesc astăzi pe pămînt, şi (2-f– în obiectul cel examinat, şi
multiplicarea logaritmului acestui raport cu viteza de scădere a activităţiii radiocarbonice dealungul
veacurilor. Măsurăturile exacte au arătat că activitatea oricărei cantitităţi de carbon-14 e redusă exact
la jumătate în fiecare interval de 5568-ef-
30 de ani. Această valoare se numeşte jumătate din viaţa radiocarbonică.
Radiocarbonul e produs în natură printr-un proces indirect care cuprinde influenţarea reciprocă a
razelor cosmice din spaţiul extraterestru şi a nitrogenului din atmosfera pămîntului. Procesele cele
opuse privind formarea şi decăderea a rbonului-14 au durat deja atîta timp, încît s-a stabilit un
echilibru, iar rezervele pămîntului depăşesc cantitatea de 70 de tone cub. Radiocarbonul a intrat deci
în biosferă, şi orice materie vie conţine puţin radiocarbon, care se desintegrează cu circa15,3-ef-
0,1 de unităţi desintegrale pe gram şi pe minut. Această activi-tate rămîne constantă în toată viaţa
materiilor organice, din cauza procesului de echilibrare menţionat mai sus.
Oricum, la moarte încetează pătrunderea radiocarbonului în materiile organice, în timp ce
decăderea cea normală a radiocarbonului care a rămas continuă să progreseze mai departe, conform
jumătăţii din viaţa carbonului-14 menţionată mai sus. De aceea, vechimea unui exemplar arheologic
(de exemplu, o mumie sau un pom) care indică 7,65 de unităţi desintegrale de carbon pe gram şi pe
minut în loc de 15,3, e considerată de 5,568-ef-
30 de ani. Dacă obiectul conţine numai a patra parte din cantitatea radiocarbonului ce se află în
materiile vii, atunci exemplarul are o vechime de 11,136-ef-
60 de ani, şi aşa mai departe." The Encyclopedia Brittanica, ediţia 1963, vol. 18, pag. 904, 905.
În cuvinte mai puţin ştiinţifice, propoziţiile de mai sus pot fi explicate în felul următor: Pămîntul
nostru e bombardat mereu cu raze cosmice din spaţiul extraterestru. Acestea, unindu-se cu nitrogenul
din atmosfera pămîntului, fac ca toate organismele vii să absorbe radiocarbon 14. Aceasta continuă
pînă la moartea făpturilor vii, fie lantă, animal, sau om. După aceea radiocarbonul 14 se opreşte la o
anumită rată. Pentru a afla data morţii exemplarului, se măsoară radiocarbonul cel rămas în
exemplar. Dacă a mai rămas jumătate din activitatea originală, se ştie cu siguranţă că are o vechime
de aproximativ 5,568 de ani.
După cum am menţionat mai sus, cînd procedeul a fost testat, folosind exemplare despre care se
ştia vechimea prin alte mijloace de datare, au fost indicate totdeauna datele precise. Prin urmare, era
fireşte de a susţine că această metodă ar trebui s fie la fel de sigură şi în cazul verificării unor
obiecte pentru datarea cărora nu se cunoştea nici un alt mijloc. Cărbunele era un exemplu excelent de
acest fel.
Cînd s-au făcut probe, s-a constatat că nu se mai afla nici o urmă de radiocarbon 14 în el. Era deci
o concluzie firească, că radiocarbonul 14 ar fi existat în cantitatea sa normală în pomii cei vii de
altădată, dar, fiindcă erau de atîta timp uscaţi (morţi), s-ar fi produs o desintegrare deplină a
materialului radioactiv. ştiind că aceasta s-a putut petrece numai într-un timp foarte îndelungat, ei au
dat cărbunelui o vechime de sute şi sute de mii de ani.
Procedînd astfel ei au făcut tocmai ceea ce Dumnezeu a prezis prin Petru că vor face. Ei tăgăduiau
astfel că a avut loc o mare schimbare în ceruri şi pe pămînt, şi încercau să dovedească că "... toate
rămîn aşa cum erau de la începutul zidirii." 2Petru 3,4.
Dacă ar fi înţeles că pămîntul a fost înconjurat cu o pătură de aburi protectoare, atunci ar fi ştiut că
razele cosmice n-aveau cum să pătrundă pînă la potop în atmosferă pămîntului, după cum se întîmplă
azi. Plantele şi animalele dinainte de potop nu puteau să absorbe nici un radiocarbon 14, fiindcă brîul
de apă filtrase aceste raze şi nu le lăsa să se unească cu nitrogenul din atmosfera pămîntului. Prin
urmare,oamenii de ştiinţă nu De aceea nu au găsit nici o urmă de radiocarbon în cărbune fiindcă s-ar
fi desintegrat, ci, fiindcă de la început nu a existat. în felul acesta, ceasul radiocarbonic, departe de a
tăgădui adevărul biblic, mai degrabă îl confirmă.
Dacă cerurile şi pămîntul dinainte de potop ar fi fost aceleaşi ca şi acum, şi dacă nu ar fi avut o
ocrotire mai bună în faţa razelor cosmice, atunci pomii de atunci le-ar fi absorbit la fel ca azi. Cînd
au fost acoperiţi prin apele potopului, desintegrarea ar fi continuat, iar instrumentele măsurătoare ar
fi dovedit astăzi, că cărbunele nu există mai mult de cinci mii de ani. Noi ştim vechimea cărbunelui
şi fără ceasul radiocarbonic, fiindcă avem Cuvîntul lui Dumnezeu. şi din acest izvor cu totul vrednic
de încredere aflăm că de la potop n-au trecut mai mult de patru mii şi patru sute de ani.
Dacă oamenii de ştiinţă ar accepta marile schimbări petrecute la potop în ceruri şi pe pămînt,
atunci ei ar recunoaşte şi faptul că tehnica datării lor e greşită, şi nu ar veni cu asemenea cifre
astronomice pentru a stabili vechimea pămîntului. Este interesant de a se nota că de la inventarea
acestei metode s-a descoperit că ea nu e de loc atît de întemeiată cum s-a crezut la început.
Unii vor pune poate capacitatea păturii de aburi de a izola razele cosmice la îndoială, dar cert este
că chiar şi o prezenţă limitată de umezeală şi de aer în jurul pămîntului de acum este un scut în faţa
acestei probleme. Cînd avioanele supersonice tranversează oceanul în afara atmosferei pămîntului,
piloţii trebuie să fie totdeauna atenţi de a evita ciocnirea cu particule solare. Dealtfel trebuie să se
coborre imediat la altitudini mai joase. Astfel atmosfera îi izolează în faţa spaţiului deschis, pentru a-
i feri de aceste radiaţii.
Aceasta arată clar cît de efectiv a fost izolat pămîntul prin pătura ocrotitoare înainte de potop în
faţa tuturor acestor radiaţii cosmice. Prin urmare, toate fosilele şi făpturile care au trăit înainte de
potop nu au cum să conţină vreo urmă de radiocarbon. Aceasta nicidecum nu este o dovadă că ele ar
fi atît de vechi, încît acest material s-a descompus complect, ci, dimpotrivă, că niciodată nu l-au
absorbit, şi prin urmare nici nu s-a putut descompune. Absenţa radiocarbonului confirmă condiţiile
cele cu totul diferite ale cerurilor şi pămîntului dinainte de potop.
În felul acesta ntul lui Dumnezeu ne dă informaţii foarte preţioase asupra condiţiilor care au existat
înainte de potop, asupra forţelor ştiinţifice care au menţinut aceste condiţii, şi asupra schimbărilor
produse în forţele care au cauzat potopul. Aceste informaţii sunt nespus de preţioase, pentru a afla
rolul cel special pe care l-a jucat Domnul în legătură cu lovitura care a cauzat poporului rana cea
grozavă. După toate aparenţele, Biblia nu conţine informaţii ştiinţifice la fel de bogate şi asupra
plăgilor Egiptului. Cel puţin pînă acum încă nu au fost găsite,deşi le-ar putea cuprinde, aşteptînd doar
să fie descoperite poporului lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, descoperirea cauzelor ştiinţifice care au produs potopul este o confirmare
puternică a adevărului, că Dumnezeu nu-l execută pe cel păcătos, ci catastrofele care îi nimicesc pe
oameni sunt efectul forţelor naturii care nu mai sunt stăpînite şi supravegheate de Dumnezeu. în timp
ce Dumnezeu nu ne-a acordat aceeaşi informaţie detaliată asupra cauzelor ştiinţifice care au provocat
căderea plăgilor din Egipt, credinţa, că şi ele trebuie să fi avut o bază ştiinţifică, e întărită prin
dovezile potopului.
După ce am stabilit aceste fapte, putem să înţelegem acum ce anume a făcut Dumnezeu în aceste
situaţii.

Capitolul 27
Concepţii revizuite

Dovezile biblice pe care le-am prezentat pînă aici, confirmă natura ştiinţifică a potopului.
Stabilirea cea perfectă a păturii ocrotitoare şi a unui potenţial de ldură bine echilibrat,care producea
acel climat uniform pe întreg pămîntul, depindea în mare măsură de producerea unei călduri
constante din partea soarelui şi a lunii. îndată ce această căldură a scăzut, potopul a şi urmat.
Întrebarea care se pune acum este, de ce a scăzut intensitatea soarelui, şi de ce s-a stins luna? Dacă
aceste probleme pot fi rezolvate, nu va mai rămîne nici o dificultate în ce priveşte înţelegerea
caracterului lui Dumnezeu în legătură cu această catastrofă. Dacă răcirea şi stingerea acestor două
corpuri cereşti a fost o acţiune deliberată din partea lui Dumnezeu, executată la un moment dictat de
El, atunci Dînsul trebuie să fi fost un executor al sentiţei împotriva păcatului. El nu i-a lăsat pe
dispreţuitorii harului Său în seama lor ca să secere ce au semănat. Dacă aşa stau lucrurile, atunci
Dumnezeu a fost un nimicitor. Fără îndoială, atunci trebuie să Se fi depărtat de principiile Sale şi să
fi recurs la măsuri care I-au fost străine pînă la păcat, pe care împărăţia Lui nu le-a cunoscut înainte.
Tocmai aceasta este vederea cea adoptată în general cu implicaţiile ei care, din nefericire, sunt
considerate doar rar. Dacă oamenii ar cugeta cel puţin asupra importanţei depline a lucrurilor pe care
le cred, ei ar lepăda din suflet multe rătăciri.
Ceea ce întăreşte înclinaţia de a adopta această poziţie este convingerea, că Dumnezeu este cu totul
capabil să stingă luna fără probleme şi să reducă intensitatea soarelui numaidecît. Este adevărat, că
uu putem, nu trebuie, şi nici nu vrem să tăgăduim acest fapt. Puterea lui Dumnezeu este infinită.
După cum Dumnezeu a plasat aceste corpuri strălucitoare pe cerul de zi şi cel înnoptat, poruncind
doar şi s-a făcut, tot aşa le-ar şi fi putut stinge. Nu încape îndoială, că Dumnezeu ar putea să fie un
executor. El dispunea de toată puterea, şi infinit mai mult.El ar fi trebuit doar să vorbească, şi s-ar fi
făcut, să poruncească, şi ar fi fost distruse.
Controversa se află în jurul problemei, dacă Acela care avea o putere atît de mare, o putea folosi în
felul acesta. Acei care au acceptat principiile expuse în această carte, vor înţelege că, în timp ce
Dumnezeu are puterea să facă aceasta, totuşi nu a făcut-o, fiindcă este legat de principiile
neschimbătoare ale neprihănirii, care nu-I permit să-şi folosească puterea în felul acesta. Toţi aceştia
vor proslăvi măreţia caracterului Său care, în ciuda faptului că dispune de o putere atît de infinită în
faţa celei mai severe provocări, totuşi nu cedează. Aceasta este neprihănirea cea mai desăvîrşită.
Raportul potopului este pentru mine foarte semnificativ şi important, căci tocmai această
întîmplare m-a pus cu douăzeci şi şase de ani în urmă (în 1952) în situaţia să mă ocup cu problema
înţelegerii a caracterului lui Dumnezeu. înainte de aceasta şi eu ţineam concepţiile tradiţionale
privind caracterul lui Dumnezeu, fără de a avea probleme sau îndoieli, dar de atunci încoace am
ridicat obiecţiuni serioase la adresa lor. Lucrurile s-au petrecut în felul următor:
Lecţiunile şcoalei de Sabat din acel an înfăţişau studenţilor începutul marii lupte din cer. Studiam
cu un interes fascinat căderea lui Lucifer, lupta sa împotriva lui Dumnezeu, împotriva guvernării şi a
Legii Sale, şi reacţia divină la acest spirit teribil şi revoltător.
De la începutul studiului am înţeles tot mai clar că această luptă nu putea să fie o competiţie,
menită să dovedească că cine era din punct de vedere fizic mai tare, căci nu încape îndoială că
Dumnezeu îl întrecea în acest domeniu pe Satana infinit. Nici Lucifer şi nici vreo altă făptură
oarecare nu au pus aceasta la îndoială. Mai departe, dacă aceasta ar fi constituit problem, Dumnezeu
ar fi putut s-o rezolve cu o singură demonstraţie covîrşitoare a puterii Sale atotputernice. Nu era
nevoie să aştepte aproape două mii de ani Pentru ca abia atunci să aducă potopul, prin care să
dovedească că Domnul era din punct de vedere fizic mai tare decît Satana şi oştirile sale.
Am ajuns apoi să înţeleg că lupta se desfăşura în jurul meritelor a două sisteme de guvernare opuse
şi neîmpăcabile, unul fiind stabilit de Dumnezeu din veşnicie, iar celălalt înfăţişat de Satana de
curînd. Dumnezeu declarase că sistemul Său era perfect, că n-avea nevoie să fie schimbat sau
îmbunătăţit, şi cu încredere garantase acelora care aveau să-l respecte, continuitatea vieţii veşnice,
prosperitate şi progres. Satana obiectase că ordinea divină nu ar fi exact ceea ce pretindea că ar fi, că
s-ar fi ajuns un punct, unde stăpînirea ei cea efectivă s-ar fi terminat. Departe de a fi un sistem care
să slujească tuturor făpturilor, susţinea el, dimpotrivă acest sistem nu ar fi decît o înşelăciune dibace,
născocită pentru înălţarea specială a Tatălui şi a Fiului. Din această cauză, şoptea el mai departe,
trebuia să vină o epocă opresivă care avea să se agraveze tot mai mult cu scurgerea veacurilor
veşnice. în timp ce Satana admitea că codiţiile nici nu ar fi putut să fie mai bune pînă la acea dată, el
declara totuşi că viitorul va descoperi cu siguranţă defecţiunea sistemului divin. El cerea fiecărui
membru din oştirea îngererească să se ridice pînă ce nu vor fi atît de captivaţi, încît să nu mai aibă
puterea de a se lupta pentru drepturile lor.
Atacul lui Satana se îndrepta împotriva principiilor caracterului lui Dumnezeu şi în felul acesta
împotriva guvernării Sale. întrebarea era că dacă căile guvernării lui Dumnezeu, cele stabilite deja,
puteau să treacă neblamate şi neîntinate cea mai severă cercare a lui Satana, sau dacă aveau să se
manifeste defecţiuni în ele?
Dumnezeu era convins că avea să iasă neîntinat, şi prin urmare, nu a ezitat de a supune căile Sale
cercării celei mai severe. Lăsaţi-l numai pe diavolul să atace şi să contra-atace cît ar vrea; Lăsaţi-l să
aplice toate armele sale constrîngătoare şi amăgitoare de care dispune; Dumnezeu ştia că sistemul
Său avea să treacă examenul curat şi neafectat.
Aşa intrase Dumnezeu în marea luptă pentru care pămîntul acesta cu populaţia lui a devenit cîmpul
şi arena de luptă. Cînd am început să mă ocup cu aceste lucruri, mi-am dat seama de nevoia cea mare
de a înţelege lucrurile în jurul cărora se desfăşura lupta şi tot ce depindea de ea, cît şi limitele de care
trebuia să Se ţină Dumnezeu, din cauza faptului că El însuşi acceptase această provocare. Dumnezeu
nu intenţiona ca testarea sistemului Său de guvernare să garanteze onoarea Sa şi a Cuvîntului Său,
căci Dumnezeu nu este egocentric. El a făcut aceasta pentru mîntuirea făpturilor Sale.
Am înţeles că trebuie să vedem o deosebire clară între principiile guvernării lui Dumnezeu ca
atare, şi puterea care locuieşte în El, prin care şi-ar putea impune căile în mod obligatoriu dacă
acestea ar fi metodele Sale. Văzînd această deosebire, de aici reiese mai departe, că dacă examinăm
principiile lui Dumnezeu, ele trebuie să stea sau să cadă pe baza meritelor lor. Dacă Domnul s-ar
vedea constrîns să introducă un alt factor, cum ar fi folosirea puterii Sale atotputernice, pentru
rezolvarea contraversei, aceasta ar constitui o distanţare de la hotărîrea Sa originală după care
principiile neprihănirii trebuiau să stea sau să cadă pe baza meritelor lor. în plus, El ar mai fi admis
prin aceasta că ar fi greşite, şi că nu ar putea să stea pe baza valorilor lor lăuntrice. Aceasta l-ar
justifica pe Satana pe deplin, căci o asemenea acţiune ar da dreptate învinuirilor sale.
În felul acesta am ajuns prin studiul începutului marii lupte din cer la o înţelegere clară a
aspectelor ei legale, şi am priceput ce trebuia să dovedească, fiind convinşi că Dumnezeu Se afla
într-o poziţie, unde nu putea să intervină cu Atotputernicia Sa ca să-şi asigure biruinţa. El nu şi-a
asumat această poziţie abia atunci de prima dată, pentrua întîmpina această problemă. El a ocupat-o
deja din veşnicie, dar sub presiunea încercării El a reafirmat adevărul acesta printr-o declaraţie mult
mai clară asupra principiilor şi intenţiilor Sale vecince.
 Singurele surse de studiu de care m-am folosit erau scrierile inspirate, şi prin ele am ajuns să
primesc aceste descoperiri. Astfel am ajuns să-L văd şi să-L cunosc pe Dumnezeu, cum nu L-am
văzut niciodată înainte, şi aceste descoperiri m-au umplut cu o bucurie nespusă.
Cîteva săptămîni mai tîrziu, lecţiunile şcolii de Sabat au continua cu potopul. Natural, că şi eu
împărtăşeam pînă atunci vederea generală, după care răutatea oamenilor ajunsese atît de mare, încît
Domnul a trebuit să intervină ca judecător pentru a-i stîrpi de pe faţa pămîntului, aşa încît acei care
aveau să-L defaime astfel să fie avertizaţi şi să ştie ce îi aşteaptă şi pe ei.
Dar apoi am constatat că această vedere tradiţională se află într-un conflict izbitor cu principiile
poziţiei lui Dumnezeu în ce priveşte marea luptă. Eram incapabil de a împăca aceste adevăruri noi,
care arătau baza legală a marii lupte, cu vederea pe care am ţinut-o pînă atunci în mod convins
despre purtarea lui Dumnezeu la potop.
Pe de o parte am putut să văd lămurit că Tatăl şi Fiul au permis conflictului să se desfăşoare pe
acest pămînt. Ei au declarat că cauza neprihănirii trebuia şi avea să iasă biruitoare prin aplicarea
puterii şi corectitudinii ei – şi nu prin intervenţia Atotputerniciei lui Dumnezeu folosită spre
nimicirea acelora care nu voiau să se supună.
Dar, pe de altă parte, era clar că pe parcurs, pe măsură ce oamenii se înmulţeau pe pămînt,
lucrurile aveau să meargă tot mai rău pentru cauza lui Dumnezeu. Locuitorii pămîntului se uneau
neîncetat şi într-un număr tot mai mare cu Satana, în timp ce de partea lui Dumnezeu nu mai
rămăseseră în cele din urmă decît opt persoane. Dar chiar şi printre ei loialitatea era departe de a fi
deplină, după cum se vede de pe purtarea lui Ham după potop.
Nu există nici un raport în Sfintele Scripturi care să arate numărul exact al locuitorilor care au trăit
atunci pe pămînt. Totuşi, pentru a aprecia cît de mic era numărul minorităţii în comparaţie cu
majoritatea, trebuie să considerăm doar probabilitatea numărului locuitorilor pămîntului din acel
timpfred Rehwinkel apreciază populaţia pămîntului în cartea sa Potopul în jur de două pîna la
douăsprezece miliarde de locuitori. Desigur este imposibil de a afla numărul exact. Citind
argumentele acestui autor, se poate vedea că dînsul este foarte precaut în ce priveşte aprecierile sale.
De aceea, este posibil ca populaţia pămîntului să fi întrecut numărul de mai sus.
Populaţa pămîntului a ajuns astăzi în jur de trei miliarde opt sute optzeci şi opt de milioane de
locuitori, apropiîndu-se de patru miliarde (în timpul în care a fost scrisă această carte). Numărul
acesta e luat din Encyclopedia Brittanica, 1976 Year Book, pag. 566. Aceasta estede două ori mai
mare ca cifra cea mai mică pe care o prezintă Rehwinkel, şi a treia parte a cifrei sale maxime. Prin
această comparaţie putem să primim o oarecare idee despre marele contrast dintre puterile care au
trecut de partea lui Satana şi numărul cel atît de mic al rămăşiţei celei loiale lui Dumnezeu.
Deci, după toate aparenţele, Satana era pe cale de a cîştiga marea luptă, iar căile sale păreau a
întrece cu atît mai mult căile lui Dumnezeu, cu cît toată lumea trecuse de partea lui, cu excepţia
acestor opt persoane. Pe parcurs şi aceştia aveau să moară sau să treacă de partea majorităţii.
Cugetînd asupra acestei probleme imense, cam acestea mi-au fost gîndurile. Era strict necesar ca
Dumnezeu să nu permită situaţiei să continuie pînă acolo, încît nici unul să nu mai rămînă de partea
Lui, căci Pentru ca planul Său final să poată avea succes, Mîntuitorul trebuia să Se nască după linia
geneologică a neprihănirii. Dacă linia neprihănirii ar fi fost întreruptă, planul lui Dumnezeu ar fi
eşuat.
El nu ar fi dat greş numai din pricina faptului că intenţia lui Dumnezeu de a salva familia
omenească ar fi eşuat, ci şi fiindcă Dumnezeu ar fi rămas fără mijloacele necesare pentru înlăturarea
cauzei care a provocat răscoala. Această cauză, după cum am demonstrat deja mai înainte în această
carte, era desfigurarea caracterului lui Dumnezeu, mai întîi în gîndirea lui Lucifer, iar mai tîrziu, prin
influenţa sa, în celelalte făpturi.
Singura cale satisfăcătoare şi sigură pentru rezolvarea unei probleme este îndepărtarea cauzei
acesteia. După ce problema păcatului, care este răscoala împotriva principiilor guvernării lui nezeu, a
intrat în univers, au fost puse în aplicare toate resursele cereşti pentru rezolvarea ei. Este o greşeală
de a limita soluţia numai asupra curăţirii păcatelor celor mîntuiţi, iar restul să fie lăsaţi pur şi simplu
pradă nimicirii lor. Problema nu va fi rezolvată pînă ce cauza nu va fi îndepărtată din cugetul fiecărei
făpturi care a trăit vreodată, inclusiv din cugetul tuturor acelora care vor fi pierduţi în cele din urmă.
Deoarece cauza tuturor nenorocirilor este desfigurărea caracterului lui Dumnezeu, atîta timp cît
această desfigurare rămîne în cugetul îngerilor şi al oamenilor, răscoala trebuie să continuie. De
aceea, pentru a-i pune capăt, această înţelegere greşită trebuie îndepărtată. Aceasta nu se poate numai
prin declaraţii din partea lui Dumnezeu, sau prin folosirea forţei constrîngătoare. Există numai o
singură cale pentru realizarea acestei ţinte. Caracterul lui Dumnezeu trebuie manifestat prin Cineva
care este deopotrivă cu Dumnezeu. Numai Hristos a putut să împlinească această lucrare.
Dar era imposibil ca El să împlinească această lucrare cu succes în anturajul cel perfect al cerului.
Acolo a putut s-o împlinească doar într-o măsură oarecare, dar nu pe deplin. Există un motiv foarte
întemeiat pentru aceasta. în cer, Satana nu a desvoltat plinătatea ataculuisău împotriva caracterului
lui Dumnezeu. El trebuia să-l continuie pe pămînt. Dar aceasta cerea ca Hristos să vină direct în locul
în care Satana şi-a făurit plinătatea minciunilor sale împotriva lui Dumnezeu, şi aici a trebuit să dea
El, faţă în faţă şi în opoziţie cu caracterul lui Satana, descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Numai
dacă atît îngerii cît şi oamenii puteau s–i vadă pe amîndoi lîngăolaltă, descoperirea caracterului lui
Dumnezeu şi a lui Satana a putut să fie dată atît de deplin, încît cauza luptei să fie desrădăcinată din
cugetele lor.
Pentru ca Isus Hristos să fi putut îmbrăca această poziţie, El trebuia să Se nască în mijlocul
familiei omeneşti. El nu putea să constrîngă şi nici nu a constrîns vreo femeie să devină mama Lui.
Femeia prin care avea să intre în această lume trebuia să fie cu totul dispusă să împlinească această
sarcină. Putem să fim siguri, că nici una din partida lui Satana n-ar fi vrut să împlinească această
misiune. Satana ştia aceasta. De aceea, s-a gîndit el, o cale pentru asigurarea biruinţei era de a cîştiga
toate fiinţele omeneşti de partea lui, ori de a cîştiga cît de mulţi posibil ca unelte de nimicire a
restului.
Satana s-a speriat la gîndul, că dacă Hristos avea să vină pe pămînt El ar putea să aibă succes în
dezvăluirea minciunilor sale împotriva lui Dumnezeu, şi prin urmare avea să fie lepădat şi dispreţuit
de toate făpturile al căror sprijin l-a căutat atît de disperat. El ştia că totul depindea de zădărnicirea
cea deplină a unei asemenea demonstraţii. De aceea Satana lucra cu un zel fanatic şi neobosit pentru
a cîştiga cît de mulţi posibili din familia omenească pentru nimicirea celorlalţi. Dacă planul său avea
să reuşească, Dumnezeu ar rămîne fără mijloacele necesare Pentru ca Hristos să poată apare pe arena
luptei din această lume.
Biruinţa lui Satana ar fi putut să fie asigurată oricînd înainte de prima venire a lui Hristos, dacă ar
fi reuşit să distrugă linia neprihănirii. Realizarea acestei ţinte era crucială pentru cauza lui, în timp ce
pentru Dumnezeu era la fel de crucial ca linia cea neprihănită să rămînă asigurată. Dacă Dumnezeu i-
ar fi pierdut pe toţi urmaşii Săi, El nu ar fi putut să-L aducă pe Fiul Său în această lume, să dea
demonstraţia cea necesară, să desvăluie amăgirile diavolului şi să pună capăt răscoalei prin
depărtarea cauzei. în schimb împărăţia Sa ar fi rămas blestemată prin nenorocirea unei răscoli tot mai
intense şi mai adînci.
Intenţiile lui Satana nu au ajuns niciodată atît de aproape de un succes deplin ca tocmai cu puţin
înainte de potop. Dumnezeu vedea cum se duceau forţele Sale credincioase, rămînînd doar cu opt
persoane care şi acestea veau îndoieli, în timp ce diavolul număra milioane de partea lui. Era prea
evident că n-avea să treacă mult, pînă ce moartea şi apostazia aveau să încline cumpăna cu
desăvîrşire în favoarea lui Satana. Viitorul întregii Sale împărăţii, pînă în depărtările cele infinite ale
stăpînirii Sale, cu toate acestea în cumpănă, această desvoltare a exercitat o presiune extraordinară
asupra lui Dumnezeu să intervină şi să intreprindă o acţiune directă şi decisivă pentru a salva situaţia
în faţa nimicirii veşnice şi desăvîrşite. Dacă concepţia tradiţională asupra procedărilor lui Dumnezeu
în timpul potopului e corectă, atunci Dumnezeu a cedat acestei presiuni.
În 1952 am constatat un conflict teribil între concepţia populară, după care Dumnezeu însuşi a
trimis potopul, şi adevărul după care Dumnezeu a permis principiilor Sale să reziste pe baza
meritelor lor proprii în faţa atacurilor celor mai puternice pe care diavolul le-a putut îndrepta îpotriva
lor. Era imposibil de a mă îndoi de veracitatea adevărului, după care Dumnezeu şi Hristos au căzut
de acord să accepte această luptă dreaptă şi neobişnuită dintre principiile Lor şi cele pe care le
intenţiona diavolul să le introducă.
Am putut constata, că dacă Dumnezeu şi Hristos ar fi căzut de acord asupra unui asemenea plan,
iar dacă şaptesprezece secole mai tîrziu, după ce lucrurile au ajuns apogeul în defavoarea Lor, Ei ar fi
organizat potopul, atunci trebuie să Se fi consfătuit în felul următor: "La început căzurăm de acord şi
anunţarăm că vom îngădui ca principiile neprihănirii Noastre să fie supuse încercării celei mai severe
pe care diavolul le poate aduce împotriva lor. Declaraserăm că aceste principii sunt atît de perfecte şi
de depline, încît nu pot fi stricate sau distruse. Dăduserăm asigurarea că nu ar fi nevoie de
introducerea unor arme supranaturale Pentru ca Noi să ieşim biruitori. Dar lucrurile se înrăutăţesc
acum atît de mult în defavoarea Noastră, încît dacă nu vom interveni prin puterea Noastră infinită
pentru a pune capăt înaintării lui Satana şi poporului său, vom pierde totul, iar Satana va cîştiga totul.
De aceea situaţia care s-a ivit acum cere ca să Ne ridicăm şi să luăm măsuri. Dar ce fel de măsuri să
luăm?"
Teologia populară susţine că Domnul ar fi intervenit prin potop pentru a da o lovitură zdravănă
înaintării cauzei lui Satana. El ar fi stîrpit forţele lui Satana pînă la ultimul individ, şi ar fi pustiit
pămîntul pînă la necunoştinţă.
Dacă Dumnezeu a procedat astfel, atunci trebuie că a făcut o farsă deplină declaraţiei Sale
originale, unde Se declarase de acord că va supune cazul unei probe drepte, şi o farsă deplină
declaraţiei convingerii Sale după care principiile neprihănirii pot să reziste unei asemenea probe. Se
pare, ca şi cum Dumnezeu ar fi pornit în speranţa că biruinţa va fi a Lui; iar apoi ar fi privit cu o
teamă crescîndă întoarcerea valurilor împotriva Lui; că ar fi rezistat pînă în ultimul moment, iar apoi
S-ar fi văzut constrîns să recurgă la puterile Sale infinite pentru a pune capăt răscoalei.
În faţa mea vedeam următoarea pildă: un grup de oameni care an de an se luau la întrecere pentru
cea mai frumoasă grădină din oraş.Printre ei se afla şi un bărbat cu aptitudini neobişnuite, care cîştiga
medalia de fiecare dată, pînă ce a ajuns să creadă că numai el ar avea dreptul la ea. Totuşi, el depuse
ani dearîndul cele mai mari eforturi ca să nu fie întrecut de nimeni. Dar, spre consternarea lui, venise
timpul cînd competiţiei i se alăturase o faţă nouă şi necunoscută pînă atunci, şi cu trecerea lunilor
devenise din ce în ce mai evident, că acest nou venit era în realitate un grădinar excepţional, ale cărui
eforturi lăsau să vadă că el va deveni noul cîştigător.
Cîştigătorul de dinainte era convins că dacă nu va lua măsuri, cu siguranţă că nu va mai primi
premiul în acest an, şi probabil nu va mai reuşi niciodată să ocupe locul dintîi în clasament. Oricît de
disperat şi-ar fi lucrat grădina, el nu-l putea întrece niciodată pe noul venit. în cele din urmă îşi dădu
seama că nu poate cîştiga competiţia prin mijloace sincere; De aceea se hotărî s-o cîştige pe o altă
cale. în tăcerea nopţii, dădu drumul vitelor sale ca să calce în picioare grădina cea frumoasă a
rivalului său. Cînd în ziua următoare veniseră judecătorii, el primise medalia ca de obicei. Nimeni nu
ştia că el stricase grădina cîştigătorului adevărat, şi era foarte precaut ca nimeni să nu afle adevărul,
căci ştia ce indignare avea să stîrnească o asemenea acţiune.
Mai departe, dacă acţiunea lui ar fi fost adusă la cunoştinţa tuturor participanţilor competitivi, toţi
judecătorii s-ar fi îndreptat împotriva lui. Nici unul din ei nu i-ar fi acordat premiul. Ei ar fi decis ca
medalia să fie acordată bărbatului cu grădina cea stricată.
După ce am înţeles, că Domnul s-a declarat de acord de a supune principiile neprihănirii oricărei
încercări, şi a declarat că ele vor sta pe baza meritelor lor proprii, fără nici o intervenţie din partea
unei puteri arbitrare, tot aşa vom vedea că dacă Domnul ar recurge în ultima instanţă la folosirea
forţei nimicitoare pentru a anula eforturile rivalului Său, atunci nimeni nu ar mai avea încredere în
El. El ar capitula literal în faţa lui Satana.
Dumnezeu voia să dea vrăjmaşului Său toate drepturile legale de a-L învinui de nesinceritate,
făţărnicie şi amăgire. Satana putea să pună apoi întrebarea, cum să demonstreze el vreodată în
realitate susţinerile sale, dacă Domnul l-ar lăsa doar să se apropie de culmea succesului, iar apoi,
fiindcă Dînsul îl întrece în putere, şi-ar folosi-o pentru distrugerea tuturor realizărilor satanice de
pînă atunci. Satana ar putea să se plîngă astfel pe bună dreptate, că nu ar avea niciodată o şansă reală,
de a-şi dovedi susţinerile sale. Dumnezeu n-ar mai avea ce să zică împotriva unui asemenea
argument, şi aceasta ar ajuta în realitate doar spre întărirea spiritului răsculător în univers. într-o
situaţie ca aceasta, nici o persoană sinceră n-ar sta de partea lui Dumnezeu, dacă ar înţelege bine
aceste consecinţe.
După ce am ajuns să înţeleg aceste lucruri, eram foarte încurcat. Slavă Domnului, că credinţa mea
în dreptatea, în onoarea caracteruluilui Dumnezeu şi în veracitatea Scripturilor era de aşa natură, încît
eram bine pregătit ca să rezist, pînă ce problema avea să fie rezolvată. Eram convins că Domnul avea
să răspundă pozitiv la cercetarea mea cea sinceră şi serioasă în căutarea adevărului. Recunoşteam că
eram confruntat cu două vederi contradictorii, şi tot cu aceeaşi putere de convingere ştiam că nu
există nici o contrazicere reală în Sfintele Scripturi, ci numai în înţelegerea noastră.
Timp de mai multe zile mă apăsa aproape numai această problemă. Foloseam toate ocaziile pe care
le aveam pentru cercetarea Bibliei şi pentru a mă ruga. ştiam că trebuie să existe o soluţie care
împacă ceea ce a făcut Dumnezeu la potop pe deplin cu principiile Sale veşnice cărora s-a consacrat
de la început.
ştiam că vederea tradiţională privind purtarea lui Dumnezeu la potop nu putea fi împăcată cu
adevărurile cele noi învăţate despre caracterul şi Legea lui Dumnezeu. De aceea, mă îndoiam tot mai
mult de vederea populară. Nu puteam să accept ideea că Dumnezeu, care cunoaşte toate lucrurile de
la început, S-ar putea consacra unei poziţii care I-ar scăpa mai tîrziu cu totul de sub control, şi L-ar
obliga să introducă nişte metode despre care declarase odinioară că nicodată nu le va folosi. Dacă
Dumnezeu ar face acest lucru, ar trebui să-L privim ca un idealist nepractic, în timp ce avem nevoie
de un Dumnezeu mai bun.
Cînd Dumnezeu a pus la dispoziţie toate resursele cerului pentru a pune capăt marii contraverse, El
ştia deja cît de mare avea să fie desechilibrul numeric în timpul potopului. Dar aceasta nu L-a
surprins de loc, ci a luat toate măsurile necesare pentru întîmpinarea problemei. Deaceeea, cînd a
făgăduit triumful cel final al adevărului şi venirea lui Hristos pe pămînt ca o parte esenţială a acestui
plan, El era cu totul conştient de faptul, cît de aproape de eşuare se afla sistemul Său în timpul lui
Noe. ştiind toate aceste lucruri dinainte, totuşi El nu şi-a pierdut răbdarea. El nu a luat nici o măsură
decît numai în cadrul principiilor adevărului Său veşnic. El s-a consacrat mai departe luptei celei
drepte şi deschise.
Cu toate că vederea tradiţională asupra acţiunii lui Dumnezeu la potop mi-a devenit suspectă,
totuşi, la început nu am găsit nici o alternativă care s-o înlocuiască. Apoi, după ce m-am ocupat
cîteva zile intens cu acest subiect, deodată am putut să văd soluţia. Toate lucrurile învăţate şi-au găsit
locul lor frumos şi armonios, iar problema a fost rezolvată. De atunci încoace, nici un argument nu
m-a mai putut îndoi cu privire la ceea ce am văzut în ziua aceea.
Am văzut, că nu Dumnezeu a trimis potopul pentru a nimici forţele lui Satana. Dimpotrivă, El a
făcut tot ce I-a stat în putinţă, pentru a-l împedica cît de mult posibil. Cînd în cele din urmă totuşi a
venit, aceasta nu a fost din pricina faptului, că Dumnezeu l-ar fi trimis, ci fiindcă nu l-a mai putut
opri. Soluţia problemei se află în aplicarea a două principii. Primul este că Dumnezeu nu-şi va
impune prezenţa niciodată în locul unde nu este dorit, şi al doilea, că orice putere din natură depinde
în mod direct şi permanent de puterea creatoare a lui Dumnezeu, care o ţine în locul ei pentru a-şi
împlini rolul cel prevăzut. Prin urmare, soarele şi luna, care erau factori hotărîtori la venirea
potopului, au depins pînă atunci de prezenţa puterii lui Dumnezeu. Ea le-a ţinut căldura la un nivel
exact şi i-a staţionat pe o poziţie corespunzătoare faţă de pămînt. Nu trebuia deci decît ca mîna
Domnului să-şi retragă stăpînirea şi controlul asupra acestor corpuri focoase, şi potopul nu mai putea
fi oprit.
Prin influenţa cea hotărîtă şi neobosită a lui Satana, oamenii cereau tot mai mult despărţirea lor
deplină de Dumnezeu. Ei nu voiau să aibă de a face cu căile şi cu principiile Sale. Cunoscînd
urmările catastrofale ale unei asemenea porniri, Dumnezeu le-a trimis o solie după alta, rugîndu-i să
se întoarcă, dar au continuat să se depărteze de El. Deoarece Dumnezeu nu-şi va impune niciodată
prezenţa Sa acolo unde nu este dorit, El nu a mai avut încotro decît să Se depărteze. Procedînd astfel,
le-a dat ceea ce au dorit, şi anume stăpînirea asupra cerului şi pămîntului. Luna, fiind cea mai
apropiată de pămînt, a trebuit să simtă cel dintîi efectul depărtării lui Dumnezeu, şi s-a stins
complect. Soarele, fiind mult mai departe de oameni şi mult mai strălucitor decît luna, nu s-a putut
stinge atît de repede. înainte de a se stinge complect, nelegiuiţii au pierit cu desăvîrşire, şi deodată
situaţia s-a schimbat. în timp ce înainte de potop majoritatea era împotriva lui Dumnezeu, acum
majoritatea era de partea Lui. Cu toate că erau doar opt persoane, ei erau totuşi majoritatea.
Evident, că faptul acesta cerea ca Domnul să-şi împlinească rolul Său şi să-şi continue lucrarea Sa
ca întreţinător al puterilor cerului şi al pămîntului. Astfel, Spiritul lui Dumnezeu, reîntorcîndu-se pe
pămînt, a putut să oprească continua degradare a soarelui şi să-l menţină la nivelul la care a scăzut.
Aşa a rămas el de atunci încoace.
Luna fiind stinsă cu desăvîrşire, iar puterea soarelui redusă, nu mai exista acum energia de căldură
cea necesară pentru reîntoarcerea apelor pe poziţia lor originală, şi nici energia de a le menţine în
acel loc. Dar nici cei rămaşi nu au putut supravieţui pe un ocean fără margini. Apele trebuiau adunate
într-un loc pentru a libera pămînt suficient care să producă hrană pentru oameni şi animale. Aceasta
s-a împlinit prin ridicarea violentă a maselor de pămînt sub forma unor lanţuri de munţi şi vîrfuri
înalte, cum ar fi Masivul Himalaia, Anzii, Alpii, Rocky Mountains, şi mulţi alţii. Afară de aceasta,
mari cantităţi de apă sunt ţinute sub formă de gheaţă la cele două poluri.
Pictorii prezintă condiţiile întîmpinate de către pasagerii debarcaţi ca şi cum apele s-ar fi retras în
mod lin, ca şi cum Noe şi familia sa şi-ar fi pus piciorul pe un pămînt gol, dar totuşi paşnic. Aceasta
este departe de a fi adevărat. Nu avem nici o idee de convulsiunile titanice care aproape au despicat
pămîntul în două. înainte de potop nu au existat lanţuri muntoase înalte. Pămîntul era frumos cu
ţinuturi plăcute şi undulate, colini netede, cîmpii verzi şi rîuri liniştite. Gîndeşte-te laenergia care este
necesară pentru a deschide adîncurile cele aproape nelimitate aleoceanului, şi a ridica nişte lanţuri de
munţi pînă la o înălţime de peste opt mii de metri;

picture:
Cît de tristă trebuie să fi fost pentru Noe imaginea pe care a văzut-o la ieşirea din corabie;

Potopul a îngropat cantităţi enorme de materii organice, care au produs repede căldură. Aceasta
iarăşi a produs erupţii puternice însoţite de foc. Pămîntul era înconjurat de vulcane. Cele mai multe
sunt stinse acum, dar pe atunci ele azvîrleau neîncetat foc şi fum în văzduh.
Priveliştea care se deschidea înaintea patriarhului, a soţiei şi copiilor lui în timpul debarcării lor era
cu adevărat crudă. Cerul era acoperit de un fum posomorît, iar pămîntul se ridica şi se cutremura
mereu în timp ce era zguduit de un cutremur după altul. Abia după cîteva secole s-o fi liniştit din
nou.
Dar nici una dintre aceste nimiciri teribile nu a fost lucrarea lui Dumnezeu. Nici omul şi nici
Satana nu-L poate învinui pe Dumnezeu pe bună dreptate de aceste stricăciuni. Luna nu s-a stins, iar
soarele nu s-a răcit prin lucrarea Sa directă. El a lucrat neîncetat pentru salvarea oamenilor de a nu
părăsi căile neprihănirii Sale. Aceasta a făcut-o atîta timp pînă ce a fost nevoit să-şi retragă controlul.
Dacă eforturile Sale ar fi avut succes, potopul niciodată nu ar fi venit. El nu a venit fiindcă
Dumnezeu l-ar fi trimis, ci fiindcă nu l-a mai putut opri. Acei care cred că caracterul lui Dumnezeu
ar avea două feţe – una iubitoare, iar cealalta ca o "lucrare străină firii Lui" – văd în venirea
potopului rezultatul trecerii lui Dumnezeu de pe poziţia Sa dintîi la cea de a doua. Dar adevărul este,
că potopul nu a trebuit să vină fiindcă Dumnezeu şi-ar fi schimbat tacticile, ci fiindcă a rămas
neabătut acelaşi. La Dumnezeu nu există nici o forţă constrîngătoare; ea e exclusă cu desăvîrşire. De
aceea, dacă Dumnezeu ar fi oprit potopul mai departe, după ce au fost lepădate ultimele apeluri de
îndreptare, aceasta ar fi însemnat că s-ar fi schimbat pentru a-şi impune prezenţa Sa acolo unde era
respinsă cu desăvîrşire. Aceasta însă El nu a putut s-o facă, şi astfel nu a mai rămas nimic ce ar fi
putut opri venirea dezastrului.
Satana şi amenii au exercitat presiunile cele mai mari asupra lui Dumnezeu, pentru a-L constrînge
să-şi schimbe căile şi să introducă arme constrîngătoare în arsenalul Său. Dar nu au reuşit.
Dumnezeu a prevăzut aceasta de la început, şi, în timp ce criza se adîncea tot mai mult, a continuat să
meargă liniştit pe calea Sa înainte, cu convingerea că principiile Sale aveau să reziste, şi au rezistat.
De aceea, nu există nici o deosebire între purtarea lui Dumnezeu la potop şi purtarea Lui în timpul
plăgilor asupra Egiptului. în ambele cazuri toiagul puterii scăpase din mîinile Sale, devenind un şarpe
nimicitor.

Capitolul 28
Sodoma şi Gomora

La debarcare, Noe şi a familia sa şi-au pus piciorul pe un pămînt desfigurat. Distrugerea era de
nedescris. Ei n-aveau nevoie de a fi convinşi că venise un potop, dar aveau nevoie de o asigurare
foarte reală că aceasta nu se va mai repeta. Domnul însuşi le-a dat această asigurare.
"Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care erau cu el, şi a zis:
Iată, Eu fac un Legămînt cu voi, şi cu sămînţa voastră, care va veni după voi;
Cu toate vieţuitoarele, care sunt cu voi, atît păsările cît şi vitele, şi toate fiarele de pe pămînt, care
sunt cu voi; cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pămînt.
Fac un legămînt cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, şi nu va mai veni
potop ca să pustiască pămîntul.
şi Dumnezeu a zis: Iată semnul Legămîntului pe care-l fac între Mine şi voi, şi între toate
vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci:
Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al Legămîntului dintre Mine şi
pămînt.
Cînd voi strînge nori deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor;
şi Eu îmi voi aduce aminte de Legămîntul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice
trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură.
Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de Legămîntul cel veşnic
dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pămînt.
şi Dumnezeu a zis lui Noe: Acesta este semnul Legămîntului pe care l-am făcut între Mine şi orice
făptură de pe pămînt." Geneza 9,8-17.
Aceste cuvinte ne asigură, că potopul nu va mai veni niciodată, carede două ori a acoperit
pămîntul, prima dată cu puţin înainte de creaţiune, şi a doua oară în timpul lui Noe.
Potopul din timpul lui Noe nu a fost acţiunea lui Dumnezeu, ci a venit în ciuda eforturilor Sale de
a-l opri. De aceea, declaraţia Lui, după care nu va mai fi niciodată potop de apă pe pămînt, nu era
ceva prin care s-a îngrădit singur, ci o profeţie asupra viitorului. Profeţia e limitată numai asupra unui
potop de apă. Ea nu este o asigurare în faţa potopului de foc, care în cele din urmă va mistui
pămîntul.
Pentru ca să mai vină un potop de apă pe pămînt, trebuie să existe condiţiile de a-l produce. Pînă în
timpul lui Noe ele au existat, dar astăzi ele nu mai există. Singura cale cum s-ar putea produce din
nou un potop ar fi dacă gheaţa cea concentrată la cele două poluri s-ar topi, dacă vîrfurile munţilor ar
fi aruncate în adîncurile oceanelor, şi, în general, dacă masele pămîntului ar fi reduse la un nivel
aproximativ identic. Toate apele care au acoperit pămîntul în primele zile ale creaţiunii şi care s-au
reîntors pentru a acoperi pămîntul din nou, continuă să fie aici. Prin urmare, ele ar acoperi pămîntul
din nou dacă ar fi împărţite egal pe toată suprafaţa lui.
Dacă Domnul şi-ar retrage prezenţa Sa ocrotitoare de pe pămînt, convulsiuni de felul acesta nu ar
fi imposibile. Aceasta s-a întîmplat deja pentru a forma adîncurile oceanelor şi vîrfurile munţilor,
căci aceste lucruri nu au existat pînă la potop.
Dar suntem bine informaţi prin Cuvîntul lui Dumnezeu, că lucrurile nu se vor petrece în felul
acesta cînd prezenţa Lui va fi retrasă în cle din urmă cu desăvîrşire de pe pămînt. Mai curînd
pămîntul va fi înghiţit de un potop de foc, dar nu de apă.
Aceste potopuri, mai întîi de apă, iar apoi de foc, nu sunt izolate unul de altul. Potopul de apă este
părintele celuilalt. Această legătură trebuie s-o înţelegem foarte bine, iar scopul dovezilor şi
argumentelor care vor urma este pentru a lămuri aceasta.
Este neobişnuit de a crede că apa ar produce foc, căci apa este tocmai mijlocul cel mai des folosit
la stingerea incendiilor. Totuşi, e uşor de dovedit că apele potopului au fost cauza cea directă a
tuturor focurilor care au erupt de atunci încoace din pămînt, ele fiind totodată şi mijlocul prin care
sunt furnizate mari provizii de ţiţei pentru a produce ultimul mare incendiu universal. Mai mult decît
atît, intenţia noastră este de a arăta că potopul, deşi a trecut de mult, totuşi continuă să se manifeste
sub formă de urmaşi. Unii dintre aceştia cutreieră pămîntul, cum ar fi furtunile, vijeliile, cicloanele şi
uraganele, iar alţii sunt legaţi numai de anumite locuri cum a fi vulcanele, pe cînd alţii se deslănţuie
în locuri bănuite şi nebănuite, cum ar fi cutremurele de pămînt şi valurile cele înalte produse în urma
lor. Toate acestea împlinesc misunea nimicirii.
Potopul marchează perioada dintre liniştea originală şi deslănţuirileanormale ale naturii. Potopul
este părintele tuturor acestor deraieri de la planul cel original al lui Dumnezeu. Aceste abateri pot fi
împărţite în două categorii: cele din pămînt, si cele din atmosfera pămîntului.
În prima categorie intră erupţiile vulcanice, activităţile termale, cutremurele de pămînt şi valurile
maritime produse în urma lor. Cealalta cuprinde furtunile, uraganele, viscolele, vijeliile, taifunele,
inundaţiile şi secetele.
Problemele pămîntului au început cu potopul, cînd păduri imense cu copaci falnici şi foarte duri au
fost acoperite cu apă. Prin presiunea cea mare a pămîntului şi a stîncilor care le-au îngropat, aceste
păduri s-au prefăcut în cărbune, care la rîndul său a produs ţiţei. Uneori materialele care ies la
suprafaţă se aprind de marea căldură care le încinge, şi astfel se formează vulcane, activităţi termale,
şi crăpături focoase. Se întîmplă că prin crăpăturile pămîntului pătrund mii de tone de apă care,
venind în contact cu stîncile topite, se transformă în aburi. Aşa se formează presiuni înalte care
produc explozii subterane, ale căror zguduiri radiatoare fac să se cutremure pămîntul. Unele
cutremure sunt cauzate prin prăbuşirea pămîntului în urma combustibilelor subterane consumate prin
foc. în cazul unui cutremur maritim, se formează valuri ţîşnitoare care înghit tot ce le vine în cale.
Potopul este deci în realitate părintele tuturor acestor nenorociri subterane.
Pînă şi vremea de azi este rezultatul condiţiilor create prin potop. împărţirea cea din nou a
pămîntului şi a apei, situarea munţilor şi a şesurilor, şi deosebirile climatice, care toate au luat fiinţă
prin potop, contribuie hotărîtor la provocarea problemelor atmosferice de la formele cele mai blînde
pînă la cele mai extreme. Nu dispunem aici de spaţiul necesar pentru de a studia vremea în detaliu,
dar nici nu trebuie, oricît de interesant şi de valoros ar fi un asemenea studiu. Acei care totuşi
intreprind o asemenea cercetare vor fi impresionaţi, cum şi e de aşteptat, de legătura cea strînsă care
există între vremea şi condiţiile stabilite prin potop.
Un exemplu va fi de ajuns. în noiembrie, 1977, Dacota de Sud, Minnesota şi Wisconsinul (SUA)
au fost devastate de o furtună înzăpezită, înainte de a se îndrepta spre Canada. O masă de aer încălzit
şi umed, venind din Golful Mexican, se ciocnise în drum spre nord cu un front de aer arctic care se
mişca spre sud. Cînd aceste două fronturi s-au întîlnit deasupra statelor de nord, aerul cald şi încărcat
cu umezeală s-a răcit, şi imediat a început să ningă din greu. Străzile au fost blocate, oamenii au
murit, şi mari pagube materiale au urmat. Abia după multe zile viaţa s-a întors iarăşi la normal.
Aceasta s-a putut întîmpla numai din pricina factorilor geografici şi climatici care existau atunci.
Dacă elementele naturii ar fi fost altfel deplasate, statele de nord nu ar fi fost lovite niciodată de
această furtu-nă. De exemplu, dacă Munţii Stîncoşi (Rocky Mountains) s-ar fi întins de la est spre
vest dealungul Texasului de sud, aerul cald ar fi trebuit să se ridice în regiuni mai reci şi mai înalte,
ceea ce ar fi cauzat condensarea şi transformarea sa în ploaie. Ea ar fi căzut pe şesurile de lîngă
coastă şi s-ar fi reîntors astfel în oceanul cel întins. Ciocnirea dintre fronturile reci şi calde nu s-ar fi
produs niciodată, iar statele de nord ar fi fost cruţate în faaa furtunilor care au cauzat mari pierderi
materiale. Tot aşa, dacă lanţurile muntoase s-ar fi întins de la est spre vest de Canada, frontul cel rece
nu ar fi cutreierat niciodată sudul, ci s-ar fi abătut spre est sau vest.
Considerarea altor posibilităţi ar duce la rezultate interesante. Presupunem acum că Golful
mexican ar fi pămînt uscat, că toate lanţurile muntoase s-ar întinde de la est spre vest, formînd între
ele un şes care s-ar întinde de la Pacific pînă la Atlantic, sau dacă forma geografică a Stalor Unite ar
fi cu totul alta. în toate aceste cazuri vremea ar fi foarte diferită.
Ce schimbări extraordinare a produs potopul, efectele sale ajungînd pînă la sfîrşitul timpului;
Distrugerea cea începută la potop, dar care a fost oprită înainte de a mistui totul, se va deslănţui
atunci într-o nimicire totală. Focul cel mare care va preschimba pămîntul în cenuşă, va fi şi el un
urmaş al potopului, căci incendiul cel final va fi produs prin zăcămintele carbonifere şi de ţiţei aflate
în pămînt. (Vezi Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 76-89.)
Pînă atunci, urmaşii potopului vor continua să fie secetele şi inundaţiile, furtunile şi cutremurele de
pămînt, valurile sălbatice şi uraganele, vulcanele şi focul, care îi vor chinui pe locuitorii pămîntului
pînă la sfîrşit.
Nu toate zonele sunt afectate de toate plăgile. în realitate, unele locuri nu ştiu de ele. Aceasta
explică, cum de pot rămîne unele centre ale păcatului ani dearîndul nevătămate, în timp ce altele, în
aparenţă mai puţin nelegiuite, sunt lovite cu o repeziciune teribilă. Oraşele situate în apropierea unuia
dintre aceşti urmaşi ai potopului, trebuie să fie cu mult mai veghetoare decît acelea care se află în
locuri mai favorabile. Se poate ca ani dearîndul aceşti uriaşi nimicitori să nu se manifeste de loc, sau
doar sub forme mai blînde, fiindcă sunt ţinuţi în frîu prin puterea restrîngătoare a lui Dumnezeu. în
primul rînd, fiindcă caută să-i convingă pe locuitori de primejdia în care se găsesc, şi în al doilea
rînd, cîtă vreme mai există în cetate o rămăşiţă credincioasă, El va continua să frîneze aceste puteri
nimicitoare. Dar, între timp, locuitorii cei nepăsători continuă să reziste apelurilor Sale pînă ce nu
mai are în cele din urmă încotro, decît să-i lase pradă alegerii lor.
Monstrul cel deslegat se aruncă apoi cu o furie surprinzătoare asupra capetelor şi caselor neocrotite
ale păcătoşilor abandonaţi, a căror nimicire poate să ajungă atît de deplină în zona în care locuiesc,
încît se aseamănă cu pămîntul din timpul potopului.
Sodoma şi Gomora erau un caz special.

picture:
Sao Paulo, Brazilia, 1 februarie 1974: Acest bărbat sare dintr-un bloc incendiat de 25 de
etaje pentru a scăpa de moartea prin foc.

Sfînta Scriptură raportează despre nimicirea acestor cetăţi şi a locuitorilor lor, după cum sunt
descrise toate celelalte distrugeri ale păcătoşilor abandonaţi de Dumnezeu.
"Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer.
A nimicit cu desăvîrşire cetăţile acelea, toată Cîmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea
pe pămînt." Geneza 19,24.25.
Milioane care au citit Biblia, au înţeles aceste cuvinte ca şi cum Dumnezeu ar fi aruncat cu mîna
Lui mingi de foc asupra oamenilor neajutoraţi de pe pămînt. Dar, acei care au înţeles şi au acceptat
principiile caracterului lui Dumnezeu înfăţişate în acest studiu, şi care au învăţat să folosească Biblia
ca propriul ei dicţionar, ştiu că o asemenea interpretare este cu totul greşită.
În schimb, interpretarea biblică şi adevărată a acestor cuvinte zice, că Domnul nu a mai avut
încotro decît să Se retragă şi să-i lase pe nelegiuiţi în soarta cea aleasă de ei. El a făcut aceasta abia
după ce au abuzat de toate mijloacele şi apelurile Sale, şi după ce-nu I-a mai rămas nimic de făcut.
Abia atunci au fost deslănţuite toate puterile nimicitoare din zona respectivă. Rezulatul era definitiv.
Este totdeauna foarte folositor de a consulta implicaţiile unei anumite credinţe. De aceea vrem să
studiăm acum şi să vedem ce fel de imagine capătă omul despre Dumnezeu, dăca crede că Domnul ar
fi aruncat personal foc din cer asupra locuitorilor din Cîppie. Numai un dumnezeu anume poate să
facă aşa ceva.
Moartea prin foc este una dintre cele mai crude şi mai înfricoşătoare. La 1 februarie, 1974, a fost
incendiat un bloc nou cu douăzeci şi cinci de etaje înălţime. Mai exact, au fost afectate ultimele
patru-sprezece etaje. Incendiul s-a produs printr-un scurtcircuit într-o instalaţie climatică. Focul a
surprins sute de lucrători, în timp ce mistuia toate articolele inflamabile din interior. Din cauza
ieşirilor de evacuare inadecvate, cel puţin două sute douăzeci şi şapte de persoane şi-au pierdut viaţa.
Acei care se aflau deasupra focului pe etaje mai înalte nu mai aveau nici o scăpare. în timp ce focul
avansa tot mai sus, mulţi şi-au ales mai degrabă moartea prin săritură de la mare înălţime decît
pieirea prin flăcări nemiloase.
Animalele sălbatice nu se tem de nimic mai mult ca de jungle şi păduri incendiate. Fiarele şi
reptilele nu mai ştiu de frică unele de altele, în timp ce fug îngrozite de bubuitul focului. Aceasta
dintr-un bun motiv, căci moartea prin foc este o moarte îngrozitoare.
Pune-te în situaţia unui condamnat, neavînd nici o altă mîngăiere decît aceea de a-ţi alege cum vrei
să mori. îţi poţi alege de a muri prin împuşcare, prin întoxicare, prin scaunul electric, prin decapitare,
strangulare sau ars de viu. Nici una dintre aceste perspective nu e plăcută, dar dacă stai să te gîndeşti
că ţi se frige trupul avînd încă viaţă în tine, vei şti că această alternativă o vei respinge. Nu este greu
de a vedea că aceasta este moartea pe care o va impune un judecător sau un împărat unei persoane,
dacă vrea să-i facă moartea cît mai chinuitoare posibilă.
Gîndeşte-te la scenele petrecute în timp ce flăcările mistuitoare cădeau asupra cetăţilor din cîmpie.
Sfînta Scriptură zice, că în timp ce "răsărea soarele pe pămînt", Lot şi familia sa au fost conduşi afară
din cetate, şi, îndată ce se aflau în siguranţă, a şi urmat nimicirea printr-o ploaie de foc. Incendiul s-a
petrecut deci în zorii zilei.
Priveşte odată scena; E un răsărit de soare dulce şi frumos. Toată familia se află în mişcare.
Dejunul e pus pe masă, iar mama e ocupată tocmai să-i spele şi să-i îmbrace pe micuţii ei, dintre care
unul mai este un prunc de curînd născut. Deodată zgomotele cele obişnuite de pe stradă se
transformă în strigăte asurzitoare, iar apoi într-o agonie îngrozitoare. Auriul cel strălucitor de
dimineaţă se transformă într-un portocaliu roşcat. Tatăl şi mama se uită pe fereastră, şi plini de
spaimă devin martori unui spectacol înfricoşător. Dealungul străzii curge o lavă de foc mistuitoare.
Victimele se prăbuşesc şi se încovoiesc de ţipete şi de dureri nedescrise. Strigînd în gură mare,
băiatul se năpusteşte în casă cu hainele şi părul aprins ca o făclie. El se aruncă în braţele răcoritoare
ale mamei. Astfel o aprinde şi pe ea, şi pe pruncul de lîngă ea.
Scutul pe care îl acordă casa e doar de scurtă durată. Flăcările consumă lemnele, şi în timp ce
pătrund prin uşi şi prin fereşti, se îndreaptă înspre cei surprinşi în interior. Ei se retrag într-o cameră
mai ferită, dar, deşi aceasta le prelungeşte întrucîtva viaţa, sfîrşitul e cu atît mai dureros. Căldura din
interior devine tot mai insuportabilă. în timp ce flăcările trosnesc pe zidurile din afară, camera în care
se găsesc se transfor-mă într-un cuptor, în care încetul cu încetul, dar teribil, trupurile lor se frig de
vii. Temperatura a ajuns deja atît de mare încît hainele lor încep să ardă. în timp ce încearcă să
arunce hainele aprinse de pe ei, împreună cu ele se desprind şi bucăţi de carne, iar văzduhul se umple
cu un miros de carne friptă.
Cînd flăcările au străbătut în cele din urmă zidurile, ei sunt deja morţi. Desbrăcaţi de hainele şi de
pielea lor, ei stau întinşi şi încovoiaţi pe jos. Trupurile lor umflate dau o privelişte îngrozitoare.
Expresiile imprimate pe feţele lor exprimă teroarea şi chinul suferinţei celei mai extreme, pînă ce şi-
au dat sufletul.
Nu este o scenă plăcută asupra căreia să meditezi. Dar cu mult mai rău ar fi, dacă ar trebui s-o
vezi. Totuşi trebuie a se înfăţişa cît mai real posibil pentru a înţelege că Dumnezeul milei, al ăţii şi al
iubirii nu Se poate purta niciodată în felul acesta. El nu poate să aducă niciodată o asemenea moarte
asupra unei persoane drept expresie a deciziei Sale personale.
Faptul că cineva poate să facă anumite lucruri, descoperă dispoziţia celui activ. Este imposibil ca o
făptură din univers, inclusiv Dumnezeu, să poată face orice lucru. Adevărul acestei declaraţii se
mărgineşte numai asupra domeniului spiritual şi etic al oanei. Admitem că Dumnezeu are puterea
fizică prin care poate să facă totul. Dar în timp ce El are puterea, există totuşi unele lucruri pe care
caracterul Său nu-I va permite niciodată să le facă. La fel de sigur după cum caracterul lui Satana nu-
i permite să iubească, tot aşa e împedicat şi Dumnezeu prin caracterul Său să urască pe cineva,
indiferent cît de rău L-ar fi tratat această persoană.
De aceea, dacă Dumnezeu a fost acela care a plouat foc şi pucioasă peste locuitorii Sodomei şi
Gomorei, El a putut s-o facă numai din pricina dispoziţiei care era în El. Trebuia să aibă un asemenea
caracter. Dumnezeu trebuia să fie stăpînit deci de spiritul cruzimii, fără de care n-ar fi putut să aleagă
moartea cea mai crudă pentru acei care nu voiau să-L asculte. Fără de acest spirit El nu i-ar fi putut
trata pe locuitorii Sodomei, după cum e acuzat că i-ar fi tratat.
Dar caracterul lui Dumnezeu nu este de aşa fel. El nu este crud, sadistic şi răzbunător. El nu ar
alege niciodată pedeapsa cea mai gravă pentru a o aplica acelora care nu apreciază căile Sale şi
lucrează contrar ideilor Lui.
Implicaţiile credinţei, după care Dumnezeu ar fi decis ca cetăţile cîmpiei să fie arse prin foc, şi
după care El însuşi ar fi făcut acest lucru, sunt teribile. Aceasta îl pune deopotrivă cu papalitatea, a
cărei practică neabătută era aceea de a-i arde pe acei care refuzau a se supune autorităţii ei asumate.
Seriozitatea acestui fapt se manifestă întrucîtva atunci cînd se recunoaşte că papalitatea este
capodopera Satanei în ce priveşte desfigurarea caracterului lui Dumnezeu. Dacă vrem săînţelegem
ceea ce nu este Dumnezeu, atunci nu trebuie decît să privim principiile şi practicile papalităţii. Felul
în care e văzută purtarea lui Dumnezeu faţă de locuitorii Sodomei şi Gomorei corespunde întocmai
cu metoda pe care ar fi folosit-o papalitatea dacă dînsa ar fi deţinut poziţia lui Dumnezeu. Prin
urmare, purtarea lui Dumnezeu cea bănuită nu este în nici un caz metoda după care şi-a împlinit
misiunea în situaţia respectivă.
Papalitatea se hotărîse să-i convertească pe oameni la convingerile şi slujbele ei. După ce primele
ei eforturi au eşuat, ea a început să exerciteze presiuni, pînă ce, – văzînd că oamenii împotriva cărora
îşi îndreptase eforturile, nu aveau de gînd să i se supună – i-a distrus în cele din urmă prin cruzimea
focului. Procedînd astfel, ea nu s-a înfăţişat doar ca şi cum ar fi mplinit voinţa lui Dumnezeu, ba încă
că ar fi făcut-o în felul şi modul în care, împreună cu Satana, îi face pe oameni să creadă că aşa ar
proceda Dumnezeu.
Tocmai faptul că aceasta este calea papalităţii, este dovada cea mai clară că aceasta nu poate să fie
calea lui Dumnezeu, căci dacă cineva vrea să ştie cum nu este Dumnezeu, să privească doar cum este
şi ce face papalitatea. Invers, dacă cineva vrea să ştie cum este Dumnezeu, să privească doar viaţa lui
Isus Hristos. Aceste două mărturii nu se pot împăca niciodată.
Suntem îngroziţi şi ne cutremurăm cînd citim practicile papalităţii prin care i-a ars pe oameni de
vii. Totuşi am privit cu satisfacţie asupra acelora, pe care Dumnezeu – fiindcă n-au vrut să asculte de
El – i-a ars de vii. Aceasta era închipuirea noastră. Dar o considerare corectă ne va ajuta să
înţelegem, că dacă continuăm a crede că Dumnezeu ar fi decretat moartea prin foc pentru locuitorii
din Sodoma, nimicindu-i personal, atunci Dumnezeul nostru trebuie să fie un Dumnezeu crud,
răzbunător şi prin urmare egoist. Papalitatea este simbolul cel mai potrivit pentru un Dumnezeu de
felul acesta.
O altă dovadă care ne-ar ajuta să lepădăm asemenea învăţături, se găseşte în diferitele obiceiuri ale
oamenilor potrivit influenţei pe care a avut-o Creştinismul asupra lor. Triburile păgîne care au primit
doar puţină lumină, sau chiar de loc din partea Creştinismului, sunt capabile să-şi executeze
victimele prin moartea cea mai crudă posibilă. Ei născocesc mijloace prin care aduc victimele lor cît
mai aproape de moarte, dar numai pentru a-i înviora din nou şi a-i ucide astfel de mai multe ori.
Pe cînd naţiunile, care au simţit influenţa cea puternică a Protestantismului, îi tratează pe criminali
şi trădători cît mai blînd posibil. Călăul trebuia să aşeze nodul funiei în aşa fel în jurul gîtului, încît
victmma să moară imediat printr-un gumaz frînt, iar nu prin strangulare, în timp ce călăul, care
trebuia să-l decapiteze pe cel condamnat la moarte, avea însărcinarea de a-l lovi doar o singură dată
pentru a-l lichida. Manifestarea cea mai deplină a caracterului lui Dumnezeu e dată prin acei care I s-
au alipit atît de strîns, încît posedă caracterul Său. Asemenea suflete nu pot fi influenţate să
folosească arme constrîngătoare împotriva altora, nici chiar împotriva vrăjmaşilor lor celor mai
înverşunaţi. Mai curînd ei înşişi ar muri decît să ia viaţa altuia. Acesta este exemplul vieţii lui
Hristos. Mai degrabă şi-a dat El însuşi viaţa decît să ceară jertfirea altora. Aceasta este împlinirea cea
mai deplină a poruncii care ne învaţă să întoarcem şi celălalt obraz celui ce ne loveşte pe obrazul
drept, şi să mergem două mile în loc de una. Un Dumnezeu care a putut să ne dea aceste sfaturi de
comportare ca o expresie a propriei Sale purtări, niciodată nu a putut să ploaie foc peste Sodoma şi
Gomora. El a făcut în situaţia respectivă exact ce a făcut în orice loc. El nu a stat "înaintea
păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii", ci i-a lăsat "pe respingătorii milei
Sale să culeagă ceea ce au semănat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
Dacă Stăpînitorul cerului nu a jucat rolul unui executor şi nu a plouat focul asupra locuitorilor
acestor cetăţi, atunci cum au fost ei nimiciţi? Oare suntem noi lăsaţi fără informaţii ştiinţifice pentru
a ne descoperi natura cea adevărată a acestui dezastru?
Acei care caută cu sîrguinţă explicaţia acestei situaţii, pot găsi o serie de informaţii în acest sens,
în ciuda faptului că există i nelămuriri în ce priveşte poziţia geografică cea exactă a acestor cetăţi.
Unii oameni de ştiinţă au căutat aceste cetăţi în partea de nord a Mării Moarte, iar "Alţi învăţaţi le
caută supt apele de sud ale Mării Moarte. Există mai multe argumente pentru această concepţie din
urmă, care sunt şi mai convingătoare: (1) ‘Valea Sidimului’ în care s-au aflat aceste cetăţi este
identică cu ‘Marea Sărată’ din Geneza 14,3. Două treimi din partea de nord a Mării Moarte de acum
au o adîncime de o mie trei sute douăzeci şi opt de picioare (măsurătoare americană), şi trebuie că au
existat deja în timpul lui Avraam, pe cînd partea de sud nu depăşeşte niciunde adîncimea de
şaisprezece picioare. Arbori acoperiţi de apă dovedesc că nu de mult această parte a mării era încă
uscată, iar prin măsurături exacte s-a descoperit că nivelul Mării Moarte a crescut neîncetat în
secolele din urmă.
(2) în partea de sud a Mării Moarte se găseşte asfalt, iar despre Valea Sidimului se zice că ‘era
acoperită cu fîntîni de smoală’. (Geneza 14,10.) Chiar şi astăzi se mai ridică din partea de sud de pe
fundul Mării Moart păcură sau asfalt plutind spre ţărm.
(3) Declaraţiile făcute de unii autori clasici, cum ar fi Diodorus Siculus (II, 48. 7-9), Strabo
(Georgr. XIV, 2. 42-44), Tacitus (Hist. V, 6. 7), şi Josefus (War. IX, 8. 4), descriu că partea de sud a
Mării Moarte (care pare a fi acoperită acum de ape crescînde), a fost lovită de un incendiu
catastrofal, prin care au fost distruse cîteva cetăţi, ale căror ră-măşiţe mai puteau fi văzute în timpul
lor. Se spune că din nişte crăpături de pe fundul mării s-ar fi ridicat gaze combustibile. Compară
Deoteronom 29,23.
(4) în partea de sud, pe fundul Mării Moarte, care este totodată o zonă frecventată mereu de
cutremure, Geologii au gîsit ţiţei şi gaze naturale, şi astfel au existat toate condiţiile necesare pentru
catastrofa pe care o descrie Biblia, dacă este adevărat că Dumnezeu a folosit mijloace naturale la
distrugerea cetăţilor din cîmpie (vezi mai sus). Mai departe, Jebel Usdum, ‘Muntele Sodomei’, aflat
pe malul sud-vestic al Mării Moarte, conţine 50 la sută sare de stîncă. Unii au susţinut că la
distrugerea Sodomei o parte din această sare s-ar fi deplasat printr-o mişcare surprinzătoare şi ar fi
acoperit-o pe nevasta lui Lot, transformînd-o într-un ‘stîlp de sare’. (Geneza 19,26.) (Localitatea de
pe malul sudic al Mării Moarte unde Evreii au construit o fabrică de potasiu, purtînd numele
Sodoma, nu are nimic de a face cu Sodoma antică.)
(5) Mai multe rîuri din est, se revarsă în partea de sud a Mării Moarte, într-o regiune care şi astăzi
este foarte roditoare, şi e logic de a susţine că întreaga vale care formează acum partea cea mai
sudică a Mării Moarte a fost odată o cîmpie deosebit de roditoare, armonizînddeci cu descrierea
biblică care compară acest ţinut cu Grădina Eden şi valea Nilului. (Geneza 13,14, traducerea
engleză.)
(6) Kyle şi Albright n-au găsit ruinele acestor cetăţi antice în timp ce au făcut săpături în regiunea
sud-estică a Mării Moarte, dar au descoperit totuşi pe o colină un loc de închinare cu rămăşiţe
omeneşti, datînd dinainte de 1800 în. erei noastre. Locul acesta, Bab edh-Dhra, evident că era un loc
unde au fost ţinute festivităţile anuale ale unei mari mulţimi de oameni. Cetăţile locuite altădată de
aceştia trebuie să se fi aflat în regiunea cea acoperită acum de Marea Moartă.

picture:
Marea moartă la Jebel Usdum, "Muntele Sodomei": Copaci acoperiţi de apă. Cam în acest
loc, acoperită de apă, se află cenuşa Sodomei şi Gomorei.

Doar, una dintre cele cinci cetăţi ale cîmpiei (Geneza 14,2), se afla în timpul li Hristos în partea de
sud a Mării Moarte." Seventh-day Adventist Bible Dictionary vol. 8, pag. 1028, 1029.
Declaraţiile de mai sus sprijinesc în mod excelent concluzia că aceste cetăţi antice s-au aflat în
partea de sud a Mării Moarte. Dar ele mai vorbesc şi despre alte lucruri interesante din această
regiune.
"Şi astăzi mai iese din partea de sud de pe fundul Mării Moarte smoală şi asfalt, îndreptîndu-se
spre ţărm ... Geologii au găsit în partea de sud pe fundul Mării Moarte, care este totodată o regiune
frecventată de cutremure, ţiţei şi gaze naturale."
The Encyclopedia Brittanica 1975 Edition, Macropedia, vol. 14, pag. 165 declară: "Marea Moartă
era cunoscută în antichitate, din cauza petrolului semisolid care iese de subsol şi se îndreaptă spre
ţărm, ca "Lac Asphaltites", (de unde se trage şi numele de asfalt).
Chiar şi azi regiunea de sud a Mării Moarte e bogată în asfalt. Din crăpăturile stîncilor din această
regiune continuă să iasă la suprafaţă gaze inflamabile. Affaltul care iese din partea de sud a Mării
Moarte a dat mării în timpurile clasice numele de "Lac Asphaltites". Bucăţile masive de asfalt care
plutesc pe apă sunt adeseori suficient de mari pentru a purta mai multe persoane. De ani de zile se
extrag şi se exportează zăcăminte de asfalt, pucioasă şi alte materiale inflamabile." Seventh-day
Adventist Commentary, vol. 1, pag. 335.
Nu în orice parte a pămîntului există asfalt, ţiţei, gaze naturale inflamabile şi cutremure de pămînt,
dar se găesesc adeseori împreună. Acolo unde se găsesc, ele indică asupra faptului că potopul a
îngropat multă vegetaţie sub formă de plante şi de pomi înalţi alături de cadavre animalice şi
omeneşti. în locurile în care se găsesc asemenea materiale s-a format cărbune, ţiţei, gaze naturale şi
petrol, de natură combustibilă sau necombustibilă. în cazul ceor cobustibile rezultă activităţi
vulcanice sau termale, fiind însoţite de obicei şi de cutremure pămînt.
"Înainte de potop existau păduri uriaşe. Copacii îi întreceau cu mult pe toţi copacii din prezent. Ei
aveau o rezistenţă foarte dură. Nici chiar după sute de ani ei nu s-ar fi stricat. Aceste păduri au fost
doborîte şi distruse prin potop şi acoperite cu pămînt. în unele locuri au fost aruncate laolaltă mari
grămezi de copaci înalţi, şi prin apele potopului acoperite cu pietre şi pămînt. Ei sau pietrificat de
atunci şi s-au prefăcut în cărbune, formînd marile zăcăminte carbonifere din prezent. Cărbunele a
produs în schimb ţiţei. Dumnezeu face să se aprindă mari cantităţi de cărbune şi de ţiţei, şi focul le
consumă. Stîncile se supraîncălzesc, varul arde, iar fierul se topeşte. Apa şi focul se întîlnesc în
pămînt. Efectul apei asupra varului sporeşte furia încălzirii, şi produce cutremure de pămînt, vulcane
şi focuri subterane. Reacţia apei şi a focului asupra straturilor stîncoase ale minereului produce
explozii puternice ca de tunete înăbuşite. Cu puţin înainte de venirea lui Hristos,la sfîrşitul lumii,
aceste manifestări uimitoare vor deveni tot mai frecvente şi mai teribile ca semnele unei nimiciri
rapide.
Cărbunele şi ţiţeiul se găsesc de obicei acolo unde nu există vulcane şi crăpături focoase. Cînd
focul şi apa se întîlnesc în pămînt, crăpăturile focoase nu pot să dea ieşire suficientă elementelor
înfierbîntate subterane. Pămîntul se cutremură, se ridică, se umflă şi scade, şi se aud zgomote
puternice asemenea unor tunete subterane. Aerul se încinge şi se sufocă. Pămîntul se deschide
repede, şi am văzut oraşe, sate şi munţi aprinşi prăbuşindu-se cu totul în pămînt." Spiritual Gifts, vol.
3, pag. 79, 80.
Aceasta arată clar că în toate locurile în care au fost îngropate asemenea cantităţi vegetale, care s-
au transformat în cărbune şi ţiţei, există primejdia unor erupţii vulcanice şi cutremure de pămînt
devastatoare. Doveziile care continuă să existe azi, arată că Sodoma şi Gomora, cît şi cetăţile din
împrejurime erau situate tocmai într-o asemenea regiune.
Aceste cetăţi se aflau mereu în primejdie, căci erau situate asupra unui depozit cu meteriale
supraexplosive, care aştepta doar să le înghită. Dar Domnul voia să-i salveze. El nu-i putea vedea
pierind, după cum nici azi nu-I place să vadă pe oameni murind. în felul acesta şi-a împlinit rolul Său
obişnuit ca Ocrotitorul acestor cetăţi, în timp ce Spiritul Său îi ruga să se pocăiască şi să scape de
mînia viitoare. Dar n-au vrut, şi în cele din urmă venise timpul cînd Prezenţa Sa ocrotitoare s-a
retras, şi nu a mai lăsat nici o putere înapoi care să fi avut capacitatea de a controla elementele
înfierbîntate de subsol. După ce au fost reţinute mult timp, şi în cele din urmă au fost liberate, ele au
explodat sub forma unei mingi de foc spectaculoase şi atotnimicitoare, umplînd cerurile de sus sub
care se aflau şi pămîntul de jos pe care se întemeiau.
Aceasta nu era ceva trimis de Dumnezeu, în sensul că ar fi decretat personal ce trebuia să li se
întîmple, cu scopul de a-şi folosi apoi propria Sa putere pentru împlinirea acestei nimiciri.
Dimpotrivă, aceasta nu a venit fiindcă Dumnezeu a adus-o, ci fiindcă nu a mai putut s-o reţină.
Sodomiţii n-aveau pe cine să-l invinuiască decît pe ei înşişi, dacă aveau să piară.
Mistuirea prin foc a cetăţilor din cîmpie nu esteuun eveniment unic în acest sens. Există o
întîmplare similară mai recentă. Vreau să zic, că tot aşa s-a stins şi oraşul St. Pierre pe data de 8 mai,
1902.
"Pieirea oraşului St. Pierre de pe insula luxuroasă vest-indiană, Martinique, a venit pe neaşteptate
pe data de 8 mai, 1902. în dimineaţa aceea, exact la ora 7 şi 50 de minute, vulcanul Mont Pelee – de
mult timp adormit – şi-a azvîrlit vîrful într-una dintre exploziile cele mai dezastroase pe care le-a
văzut lumea vreodată în văzduh.
Teritoriul insulei Martinique, aflat sub dominaţie franceză, s-a cutremurat prin această erupţie
puternică asemenea unui uriaş prăbuşit lapămînt. Din gura cea căscată a vulcanului s-a ridicat un nor
mare şi negru de aer şi gaze înfocate, rostogolindu-se asemenea unui slăbănog dărăpănat pe munte în
jos. Chiar în calea sa, la poalele muntelui, se afla oraşul portuar St. Pierre. Doar în cîteva secunde
norul a acoperit oraşul. O clădire după alta şi o stradă după alta au fost incendiate, iar oamenii
transformaţi în torţe aprinse. Norul cel negru şi îngrozitor – a cărui căldură a fost estimată mai tîrziu,
la 1,500 de grade Fahrenheit – a prefăcut oraşul numaidecît în cenuşă arzătoare. Numai doi oameni
au supravieţuit acest incendiu devastator, iar restul locuitorilor – mai mult de 30000 – au pierit.
De la erupţie pînă la pieirea oraşului n-au trecut nici două minute;" Nature at War, pag. 131, 132,
de Hal Butler.
Dezastrul nu venise fără avertizare. Mont Pelee domina lanţul cel muntos al insulei, şi, cu toate că
era de multă vreme adormit, arăta totuşi semne de activităţi considerabile în cele cîteva zile înainte
de erupţia cea finală. Dar în ciuda acestui fapt, locuitorii nu s-au gîndit la o explozie, ci doar la o
erupţie obişnuită, crezînd că oraşul s-ar afla în siguranţă, fiindcă era situat la patru mile depărtare de
vulcan.
Apoi, în noaptea zilei de 2 mai, şase zile înainte de sfîrşit, şi o jumătate de oră înainte de miezul
nopţii, întreaga insulă a fost cutremurată de o explozie puternică, care i-a trezit pe locuitori şi i-a scos
pe străzi. "Chiar şi în întuneric au putut vedea fumul cel des şi negru ieşind din vîrful lui Mont Pelee,
un fum străpuns prin cărări fulgerătoare. Deodată încă o explozie neobişnuită a cutremurat întreaga
insulă, find urmată de mai multe altele. Apoi detonaţiile zgomotoase au încetat şi un torent de cenuşă
arzătoare a căzut asupra lui St. Pierre. Cînd s-a crăpat de ziuă locuitorii s-au uitat uimiţi asupra
oraşului lor. El nu mai era acum oraşul cel strălucitor şi viu de altă dată, ci acoperit de o cenuşă
tainică şi posomorîtă." idem, pag. 136.
Toată ziua şi noaptea acea vulcanul a explodat la fiecare interval de şase ore, dar în ziua următoare
s-a liniştit din nou. Vîntul şi-a schimbat direcţia, şi cenuşa a fost transportată spre nord unde a căzut
asupra oraşelor situate acolo.
"Dar tragedia se pregătea în craterul cel cunoscut sub numele de Etang Sec. Apa cea fierbinte
ajungea acum pînă la vîrful lui. Deodată o parte a craterului s-a prăbuşit, şi o avalanşă de apă şi
nămol fierbinte se revărsa în jos. După ce s-a unit cu Riviere Blanche, a format un torent apid în faţa
căruia n-a mai rămas nimic. Revărsîndu-se în jos, amestecat cu pămînt, marele alunecuş a devenit un
munte de noroi fierbinte călător, nimicind tot ce-i venea în cale. El năvălea spre gura lui Riviere
Blanche, unde stătea uzina de zahăr ‘Guerin’ cu totul expusă şi
}Tipărit în 1976. Publicat de Henry Regnery Company, 180 North Michigan Avenue, Chicago,
Illinois 60601. neocrotită înaintea lui. Lucrătorii văzură avalanşa venind asupra lor, şi încercau să
fugă, dar valul de noroi i-a prins, ucigîndu-l pe proprietarul M. Guerin, pe supraveghetorul şi pe cei
douăzeci şi cinci de lucrători. Din uzină n-a mai rămas nimic decît coşurile cele înclinate într-o parte.
Exact în acelaşi timp, marea s-a retras din roada lui St. Pierre, aşa încît mai multe vapoare ancorate
au fost prinse în nisip, iar apoi s-a repezit cu o furie sălbatică înapoi, inundînd străzile oraşului.
Aceasta era prima mare lovtură asupra regiunii de oastă. Populaţia se purta ciudat. Mulţi se
refugiaseră din regiunile muntoase în St. Pierre, în timp ce alţii, care se aflau deja în oraş, luaseră
hotărîrea de a-l părăsi, – unii călare către Fort-de France, iar alţii cu vapoarele care erau gata să plece
în porturi mai sigure. Noii veniţi în St. Pierre şi cei care îl părăseau făceau ca numărul locuitorilor să
rămînă aproximativ identic – circa 30000 de cetăţeni îngroziţi." idem, pag. 137, 138.
Ziua de şase mai era o zi relativ liniştită. în dimineaţa următoare, la ora patru, vulcanul a început
să răsune pătrunzător, dar în zorii acelei zile fatale, pe data de opt mai, vulcanul era liniştit ca
oricînd.
"Ziua cea fatală de 8 mai era o zi frumoasă şi senină, ziua înălţării Domnului. Oamenii se treziră
prin sunetul clopotelor. Cei mai mulţi din populaţia cea strict catolică se sculară de dimineaţă pentru
a lua parte la liturghia de ora opt.
Noaptea cu mormăitul cel lăuntric şi obişnuit a lui Mont Pelee trecuse, iar din vulcanul cel
ameninţător ieşea un fum cenuşiu care se ridica ca o spirală din craterul său. El continua să fie liniştit
ca oricînd, iar oamenii sperau că ziua înălţării Domnului ar fi o ocazie potrivită Pentru ca Domnul să-
i libereze de mînia lui Mont Pelee.
În această zi de sărbătoare, magazinele şi cooperativele erau închise. Numai bisericile erau
deschise, şi la ora 7 şi 30 de minute dimineaţa ele erau pline de închinători, dorind să-I mulţumească
Domnului pentrucă erupţiile spasmodice ale lui Mont Pelee n-au fost mai grave, şi să se roage pentru
liniştirea cea deplină a vulcanului." idem, pag. 139.
"La ora 7 şi 50 de minute a avut loc ultima erupţie îngrozitoare a lui Mont Pelee. La ora 7 şi 52 de
minute oraşul St. Pierre şi locuitorii săi au pierit cu desăvîrşire.
A avut loc o explozie asurzitoare, una dintre erupţiile cele mai puternice care a existat vreodată.
Vîrful lui Mont Pelee s-a despicat în două, iar din pămînt a ţîşnit o minge mare şi neagră de aer şi de
gaze înfocate care se înălţa spre cer. Doar în cîteva secunde mingea cea grozavă a acoperit cerul pe o
întindere de cincizeci de mile pătrat. Pentru o clipă se oprise deasupra vîrfului, iar apoi s-a rostogolit
direct asupra oraşului St. Pierre pe pantele vulcanului în jos. S-a năpustit deasupra oraşului în mare,
aprinzînd clădirile, vapoarele şi oamenii, tot ce îi ieşea în cale. Erau cîţiva martori oculari care au
supravieţuit în afara regiunii celei acoperite de această minge neagră, o mînă de oameni pe ţărm şi în
jur de cincisprezece pe vapoare. Aceştia au descris scena în modul cel mai exact – de fapt, singurele
raporturi despre acestă catastrofă surprinzătoare.
Un pasager neidentificat de pe vaporul Roraima a descris distrugerea lui St. Pierre în felul
următor:
‘Am văzut nimicirea oraşului St. Pierre [a relatat el]. El a fost şters printr-un singur fulger de foc.
Treizeci de mii de oameni au fost ucişi deodată. Dintre optesprezece vapoare ancorate în port numai
unul, şi anume vasul britanic Roddam, a scăpat, dar şi acesta a pierdut, după cum am auzit, peste
jumătate din pasagerii lui. El a fost salvat de un echipaj lovit de moarte.
Vasul nostru a ajuns la St. Pierre în dimineaţa zilei de joi. Patru ore înainte de a ajunge ţinta am
putut vedea flăcări şi fum ieşind din Mont Pelee. Nici un suflet de pe bord nu s-a gîndit la vreo
primejdie. Căpitanul G.T. Muggah stătea pe punte, şi toţi i s-au alăturat pentru a privi scena. Era un
spectacol uimitor. în timp ce ne apropiam de St. Pierre am putut vedea fălăcări roşiatice ieşind din
munte, care ţîşneau şi se rostogoleau în mod voluminos spre cer. Deasupra vulcanului pluteau mari
nori de fum întunecaţi.
După ce am ajuns la St. Pierre am văzut vapoarele Gappler şi Roddam în mijlocul altor patru
vapoare, împreună cu mai multe corăbii italiene şi norvegiene. Chiar în clipa aceea flăcările ţîşneau
în văzduh, clătinîndu-se din cînd în cînd într-o parte sau într-alta, pentru a sălta pe neaşteptate din
nou mai sus. Se auzea un urlet înăbuşitor şi continuu. Ceea ce se vedea arzînd pe vîrful muntelui era
asemenea celei mai mari rafinării din lume.
Curînd după ce am ajuns, a avut loc o explozie extraordinară. Nici un semnal de alarmă nu a fost
dat. O parte a vulcanului a fost smulsă din loc, şi un zid uriaş de foc se năpustise direct înspre noi.
Durduitul care se auzea era ca din mii de tunuri ... înainte de erupţie portul oraşului era plin de
oameni. După explozie nu s-a mai văzut nici un suflet viu pe ţărm.’
Domnul M. Albert, proprietarul şi administratorul unei moşii de lîngă St. Pierre, observase erupţia
de pe ţărm, şi a dat un raport viu despre cele întîmplate.
‘Mont Pelee a avertizat în faţa distrugerii care avea să vină, [a zis el], dar noi, care socoteam
vulcanul drept paşnic, credeam că mai mult decît să scoată foc şi fum el nu va face, după cum a
procedat şi în alte rînduri. Era ziua de 8 mai, ceva înainte de ora opt, cînd a venit sfîrşitul. Mă aflam
pe una dintre cîmpiile mele cînd pămîntul a început să tremure supt picioarele mele, ca şi cum s-ar
desfăşura o luptă grozavă în interiorul muntelui ... în timp ce ma apropiam, Mont Peleepărea a se
cutremura, şi un zgomot jalnic ieşea din craterul lui. Era cam întunerec, căci soarele era acoperit de
cenuşă şi de praf vulcanic. Aerul din jur era mort, atît de mort încît praful plutitor părea a nu fi
deranjat de loc.
Apoi se auzea un zgomot tăietor, plesnitor şi strivitor, pe care-l pot descrie doar ca şi cum toate
maşinăriile din lume ar fi scăpat deodată de sub control. Era surzitor, iar lumina fulgerătoare care îl
însoţea era orbitoare, mai orbitoare decît orice fulger pe care l-am văzut vreodată. Era asemenea unui
uragan teribil, şi în locul în care cu o secundă înainte totul mai era liniştit, deodată m-am simţit atras
într-un vîrtej, şi trebuiam să mă ţin tare pentru a nu cădea. Era asemenea unui tren rapid care zbura
pe lîngă mine, şi eram atras de puterea lui.
Această forţă misterioasă doborîse un şir de copaci puternici, şi, smulgîndu-i din rădăcini, a lăsat
un loc gol de cincisprezece coturi lărgime (un cot -fc- 91 cm), şi de o sută de coturi lungime înapoi.
Stăteam ca îngheţat şi nu ştiam în ce direcţie să fug. Mă uitam înspre Mont Pelee, şi deasupra vîrfului
său se forma un nor mare şi negru care se ridica spre cer. Apoi căzuse literal asupra oraşului St.
Pierre. El se mişca atît de repede, încît nimic nu-i putea rezista. Din nor se auzeau detonaţii, ca şi
cum toate vasele militare din lume s-ar afla într-o luptă titanică. Fulgerile ţîşneau în zigzaguri mari în
toate direcţile, aşa încît întunericul cel mare era urmat de o lumină covîrşitoare. ştiam că St. Pierre
era sortit pieirii, dar n-am putut vedea distrugerea din cauza unui deal din faţa mea.
După ce îmi recăpătasem stăpînirea am fugit repede în casă pentru a-mi aduna familia, care toţi
erau loviţi de panică. I-am silit să ia drumul spre coastă, unde am îmbarcat pe un mic vapor cu
destinaţia Fort-de France. După ce am ieşit pe mare, Mont Pelee se cutremura înfiorător. în jurul
vîrfului păreau a se deschide peste tot cratere noi, iar lava curgea în şuvoaie mari în toate direcţiile.
Moşia mi-a fost distrusă aflîndu-se încă în raza noastră vizuală.’
O întîmplare ajunge pentru a arăta cît de repede a fost distrus St. Pierre. Telegrafistul care făcea
schimb de noapte în St. Pierre transmisese operatorului din Fort-de-France chiar cu o clipă înainte
ultimele raporturi asupra activităţilor vulcanului. Transmisiunea nu cuprindea nimic nou şi nu
menţiona nici o desvoltare neobişnuită în timpul nopţii. încheind transmisiunea, el apăsa pe buton,
pentru a aştepta răspunsul telegrafistului din Fort-de France. Telegrafistul din capitală aăsa şi el pe
buton – dar legătura era moartă. Nu mai venea nici un răspuns din St. Pierre, fiindcă oraşul murise
tocmai în clipa aceea.
Leon Compere-Leandre, pantofarul, şedea în faţa casei şi încerca să ia decizia de a părăsi, sau nu
localitatea, cînd deodată visurile sale fură spulberate prin ultima erupţie a lui Mont Pelee. Explozia
era atît de violettă, încît toată insula se cutremurase, iar Leon simţea unspasm înfioarător supt tălpile
picioarelor. Clătinîndu-se într-o parte, reuşi totuşi să se ridice şi să privească în grabă cerul cel
întunecat şi mingea cea neagră şi ameninţătoare rostogolindu-se pe panta muntelui în jos înspre
oraşul cel blestemat. Tremurînd de frică, îşi întoarse privirile. Luînd drumul spre casă, fusese lovit de
un vînt înfierbîntat. Trupul îi ardea, ca şi cum carnea i-ar fi fost deja mîncată de nişte limbi de foc.
Cu chin cu vai reuşi să intre în casă, unde se clătina spre masă. în casa cea mică se aflau trei bărbaţi
şi o fată de zece ani; toţi ţipeau de durere din pricina aerului înfocat.
Sprijinindu-se pe masă, Leon se întreba dacă nu cumva acesta îi era sfîrşitul. Apoi o văzu pe fata
prăbuşindu-se, murind încovoiată de dureri, iar pe cei trei bărbaţi cuprinşi de panică fugind din
încăpere. Cam un minut – lui i se păreau ore întregi – el ţinuse masa îmbrăţişată. Apoi, constatînd că
vîntul cel înfocat devenise mai slab, Leon se ridică şi se îndreptă spre dormitor, unde îl găsi pe tatăl
fetei întins pe pat. El era deja mort şi ars de necunoscut. Ieşind în curte, ameţit cum era, îi găsi pe cei
trei bărbaţi întinşi la pămînt; trupurile lor grele erau numai jar. Apoi îi veni gîndul: Cum să
supravieţuiască el dacă toţi ceilalţi erau morţi? ţipînd de durere fugi din nou în casă, unde se aruncă
pe un pat pentru a aştepta moartea.
Dar dintr-un motiv ciudat pe care nimeni nu-l putea explica, moartea nu voia să-l atingă. în
schimb, Leon văzu acoperişul casei arzînd, şi îngrozit se repezi din nou în curte. Observă acum că
picioarele şi braţele îi erau arse rău şi însîngerate, dar reuşi să fugă totuşi şase km pînă la Fonds-
Saint-Denis, următorul oraş. La un momnent dat se uita înapoi. St. Pierre era în flăcări. Scoţînd un
strigăt înăbuşitor, şi clătinîndu-se de ameţeală, fugi mai departe, fără să ştie, că era unul ditre cei doi
bărbaţi care supravieţuiseră nimicirea lui St. Pierre.
Deţinutul Louis Cyparis, aşteptînd dejunul care nu avea să-i fie servit niciodată, ştia că venise ceva
mai rău decît o furtună grozavă în clipa în care oraşul St. Pierre era devastat prin ultima erupţie a lui
Mont Pelee. Zgomotul erupţiei pătrunsese pînă în celula sa subterană, iar pămîntul supt picioarele
sale se cutremura. Repezindu-se spre uşa penitenciarului, încercă să vadă ce s-a întîmplat, dar din
cauza presiunii aerului înfocat trebui să se dea înapoi. Norul de foc care cuprinsese oraşul, pătrundea
acum şi prin gratiile deschise, arzînd faţa şi trupul lui Cyparis. Cu un strigăt de durere se încovoia pe
pardoseaua din celula sa.
‘Ajutor; Salvaţi-mă;’ striga el, sperînd că vreunul dintre temniceri îl va auzi. Dar de data aceasta
nu era nimeni care să-l audă sau să aibă grija lui.
Flăcările pătrunseră doar cîteva minute în celulă, şi se stinseră din nou. Dar îl lăsară pe Cyparis în
agonie, căci trupul său era torturat de foc. Timp de trei zile stătuse el întins pe pardoseaua celulei,
fără săştie ce s-a întîmplat, sau care era motivul, findcă nimeni nu-i venise în ajutor.
În a treia zi însă, auzi glasuri deasupra lui. Apoi striga cît putea după ajutor. De data aceasta a fost
auzit. O echipă de salvare care venise în căutarea supravieţuitorilor îngropaţi printre ruinele oraşului,
deschisese imediat uşa celulei în care zăcea. Cînd Louis Cyparis fusese scos la lumina zilei, era
surprins văzînd că oraşul St. Pierre nu mai exista. în cazul lui Louis Cyparis, ca şi în cazul lui Leon
Compere-Leandre, blestemul vulcanului era capricionimicind pe toţi locuitorii oraşului cel blestemat
afară de aceştia doi.
Doamna Thomas Prentis, soţia consulului american, avuse deja de mai multe săptămîni bănuieli
rele din pricina activităţii neobişnuite a lui Mont Pelee. Ea observase zilnic prin fereştile de dinapoi
purtarea
sa ameninţătoare, ieşind apoi mereu pe balconul de dinainte pentru a privi exodul unui mare număr
de locuitori. Unul dintre cei plecaţi era prietenul ei cel vechi şi bun, M. Fernand Clere, care părăsise
oraşul în dimineaţa zilei de opt mai. Ea îl rugase serios pe soţul ei, ca şi ei să plece din St. Pierre, dar
dînsul avea sarcini de îndeplinit, şi era sigur că Mont Pelee avea să se liniştească iarăşi în curînd.
‘În prezent nu există nici o primejdie’, îi răspunse el în repetate rînduri. ‘Dacă va exista o
primejdie reală, vom pleca.’ -Dar Prentis şi soţia lui au stat rrea mult. Cînd Mont Pelee explodase în
ziua înălţării Domnului, nu trecuseră nici două minute, şi s-au stins din viaţă. Mai tîrziu au fost găsite
două trupuri arse printre ruinele înnegrite ale locuinţei lor.
Ellery S. Scott, ofiţerul suprem al vasului Roraima, după ce îi privise pe oameni mergînd şi venind
de la biserică, îmbrăcaţi cu toţii în culori vii, îşi îndreptă binoclul dinspre oraş către vîrful lui Mont
Pelee. Exact în clipa aceea vulcanul a explodat. Scott a putut să vadă distrugerea lui St. Pierre înt-un
interval de mai puţin de două minute. Astfel el a putut să dea mai tîrziu un raport detaliat asupra
aceastei tragedii:
‘Întregul vîrf al vulcanului părea a fi zburat în aer. Zgomotul careurma era surzitor. O masă de
flăcări, cam în diametru de o milă, se înălţa la mii de metri înălţime. Era însoţită de un fum
extraordinar şi încovoiat ca o ghirlandă, care răstornîndu-se, se rostogolise pe muntele cel crăpat în
jos. Dealurile din jur erau acoperite de o masă de flăcări repezitoare. Afară de flăcări şi de fum mai
era compusă din lavă topită, din pietre mari, şi dintr-o grindină de pietricele amestecate cu o grămadă
de nămol fierbinte.
Pentru o clipă vedeam oraşul St. Pierre în faţa mea. Deja în cli-pa următoare era stîrpit de acest
potop nimicitor. Oamenii nu mai aveau timp pentru a fugi. Ei nu mai aveau nici măcar timp să se
roage.’
Mingea cea mare, neagră şi nimicitoare care se repezise pe panta muntelui în jos pentru a înghiţi
oraşul St. Pierre nu se opri aici. Ea se rostogolise mai departe pînă în roadă, în care stăteau ancorate
şaptesprezece vapoare. Cu totul neputincios, Scott o vedea venind asemenea unui val înspre vaporul
său. în ultimul moment reuşi să scape cu cîţiva alţii, prin faptul că se retraseră de pe punte în
interiorul vasului. Această mişcare i-a salvat viaţa, dar mulţi care fuseseră surprinşi e punte au trebuit
să moară.
În clipa în care vaporul fusese lovit de mingea de foc, el se înclinase aproape pînă la refuz, iar
apoi, deodată se ridică din nou în poziţie de cîrmă. Coşul, catargele şi bărcile de salvare fură
vînturate, şi zeci de incendii izbucniră. în cele din urmă Scott şi ceilalţi supravieţuitori au fost salvaţi
de pe vaporul incendiat cu o barcă de salvare, care i-a dus într-un spital din Fort-de France.
M. Fernand Clere, un bogătan, proprietarul unei plantaţii, care părăsise St. Pierre cu puţin înainte
de catastrofă, se afla cu soţia şi cu cei patru copii ai săi chiar în apropierea plantaţiei sale, cînd Mont
Pelee deodată azvîrlise norul cel mortal în văzduh. M. Clere privise îngrozit cum norul cel
rostogolitor se coborî asupra lui St. Pierre, dar îşi păstrase totuşi chiar şi în aceste împrejurări o
prezenţă de spirit remarcabilă. ‘ştiind că oamenii exagerează în general,’ a zis el mai tîrziu, ‘am
cronometrat norul din clipa pornirii sale pînă ce s-a revărsat în mare, şi am constatat că nu trecuseră
nici două minunte.’
Cu ceasul său încă în mînă, M. Clere observase cum totul se aprindea în faţa norului cotropitor. El
îşi văzu casa arzînd, iar mai departe rostogolirea mingii celei uriaşe şi înfocate asupra moşiei sorii
sale aflată într-o vale. Ea îşi îndrepta apoi lovitura ei mortală asupra lui St. Pierre. Două ore mai
tîrziu, după ce îşi lăsă familia într-un loc sigur, M. Clere se întoarse în oraş. El nu găsi decît corpuri
înnegrite printre ruinele fumegînde ale oraşului de altădată. ‘Totul era mort,’ a raportat el mai tîrziu.
‘ştiind că nu aveam cui să-i mai ajut, m-am întors imediat pentru a-mi trimite familia la Guadeloupe.’
Norul cel negru cufundase şi nimicise toate vapoarele, – şapte-sprezece la număr – din roada
portului St. Pierre, afară de unul. Numai vaporul britanic, Roddam, care, arzînd peste tot şi acoperit
cu pietre vulcanice fierbinţi, pierduse 28 de bărbaţi din echipajul său, precum şi pe cei mai mulţi
dintre pasagerii săi, reuşi să scape. El reuşi să scape numai fiindcă era gata să plece tocmai în clipa
aceea. Căpitanul vaporului, care suferise arsuri grave, apucase singur cîrma pentru a conduce vaporul
înspre insula vecină St. Lucia. Un funcţionar al portului, îngrozit la vederea vaporului cel avariat şi a
corpurilor înnegrite şi presărate pe punte, a zis: ‘O Doamne, ce vi s-a întîmplat?’
‘Am scăpat chiar din iad,’ răspunse căpitanul.
Măsura cea deplină a nimicirii lui St. Pierre nu era cunoscută pînă la ieşirea unui vas de salvare din
Fort-de France – după liniştirea cea din nou a lui Mont Pelee, – şi pînă la răcirea suficientă a oraşului
ars pentru a permite căutarea de supravieţuitori. La bord se aflau Cardinal-vicarul Parel, soldaţi,
poliţişti şi preoţi. După ocolirea unui deal, echipajul văzu de prima dată măsura distrugerii.
şaisprezece vapoare se aflau arse în port. Unele stăteau înclinate într-o parte; numai trunchiurile lor
arse se mai ridicau din apa cenuşie. Crucişătorul francez Suchet se afla deja în misiune pentru a-i
aduna pe marinarii cei atît de rău desfiguraţi.
St. Pierre, oraşul cel atît de mîndru de altădată, nu mai exista: în locul lui se aflau doar ruine
fumegînde împrăştiate pe o întindere de două mile dealungul coastei. Cardinal-vicarul îşi ndreptase
apoi binoclul înspre oraşul cel stins, căutînd în zadar supravieţuitori. Lăsînd binoclul din mînă, el a
putut doar să clatine din cap.
‘Nici un suflet viu,’ a zis el.
În sfîrşit, Cardinal-vicarul, poliţia, soldaţii şi preoţii debarcaseră. într-o scrisoare adresată
Monseigneurului de Clemont, episcopul insulei Martinique, care se afla la Paris, Cardinal-vicarul îi
descria tot ce a văzut:
‘Echipaţi cu mijloace de desinfectare am debarcat la Bertin, care era altădată un loc plin de viaţă şi
de activitate. Ne creasem drumul printre ruine. Din locul acesta nu a mai rămas acum nimic decît o
grămadă de ruine împrăştiate. Ici şi colo se văd corpuri împuţite, rău desfigurate, iar poziţia lor cea
încovoiată indică cît de îngrozitoare trebuie să fi fost chinurile lor de moarte. Sub crengile pîrlite ale
unui Tamarind, care n-a putut să ocrotească victima pe care o acoperise, am găsit o făptură sărmană
– stînd culcată pe spinare, cu capul ridicat şi cu mîinile rugătoare către cer. Picioarele erau încurcate
şi sucite, aar carnea smulsă de pe intestine.
Numai cu chin şi vai am putut să înaintăm pînă la catedrală, căci era imposibil de a cunoaşte
străzile. în interiorul caselor, ale căror ziduri mai stăteau alocurea, am dat de sobe aprinse şi
fumegînde. Talpa picioarelor noastre ardea de pietrele, fierul, lutul, cărămizile şi alte lu-cruri
fierbinţi. Atingerea zidurilor ruinate era primejdioasă, căci la cea mai mică atingere se prăbuşeau.
Unul dintre turnurile pătrate ale catedralei, cu cele patru clopote ale sale, mai stă în picioare; dar e
găurit de tot, şi nu am cutezat să ne apropiem de el. Turnul din stînga cu clopotul cel mare era
prăbuşit. Statuia feceoarei de pe fasadă părea a fi intactă cînd am găsit-o culcată printre ruinele
catedralei. Zidurile nu mai erau, cu excepţia unei părţi a apsidei. Ne-am creat apoi drumul prin Rue
de College unde am dat de mai multe trupuri împrăştiate printre ruine. Aici, ca şi în alte locuri, cele
mai multe victime erau nngropate sub ziduri dărîmate.’
Însoţitorii Cardinal-vicarului de pe vasul de salvare, împreună cu alţii care i-au urmat, trebuiau să
îndeplinească misiunea cea neplăcută de a arde sau a îngropa cele 30000 de trupuri care putrezeau
repede la căldura soarelui. Ei găsiră multe victime în poziţie de odihnă, ceea ce indică că norul cel
negru le stinse viaţa pe neaşteptate şi fără chinuri. Alţii iarăşi, erau încovoiaţi de dureri. Cele mai
multe victime care fuseseră surprinse sub cerul liber n-aveau haine pe ele; părul le era ars, iar hainele
rupte ori arse pe trupurile lor; pe cînd alţii care se aflau în căminurile lor, erau acoperiţi cu haine
pîrlite. Toate casele zidite din piatră se prăbuşiseră, iar cele mai multe erau distruse cu desăvîrşire.
Tot oraşul era acoperit de o cenuşă ciudată, în unele locuri de cîţiva metri adîncime.
Deşi această minge uriaşă a teroarei vulcanice stîrpise oraşul în mai puţin de două minute, ea
avuse totuşi timp suficient pentru a juca cîteva tricuri capricioase în drumul ei. în multe locuri
obiectele masive au fost spulberate, pe cînd articolele fragile au rămas neatinse. Astfel, argintul care
se afla închis într-o casă de fier se topise, lipindu-se de zidurile ei. Articolele sticloase se topiseră
prin căldura cea excesivă, pe cînd vasele de lîngă ele nici nu erau sparte măcar. într-un loc s-a găsit o
butelie de vin neatinsă, dar picioarele vaselor de lîngă ea erau strîmbate. în ciuda faptului că zidl
spitalului militar se prăbuşise complect, secţia în care era agăţat ceasul mai stătea în picioare.
Arătătorii ceasului se opriseră exact la ora 7 şi 52 de minute, indicînd astfel timpul cel exact al
distrugerii lui St. Pierre.
Devastarea cea pricinuită prin erupţia vulcanului cuprindea în total o regiune mai mare de opt mile
pătrat. La centru se afla desigur St. Pierre, care a fost distrus complect şi a cărui viaţă se stinse cu
desăvîrşire. De ambele părţi ale mingii nimicitoare care căzuse asupra lui St. Pierre se afla o regiune
în care pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerile materiale erau mai reduse. Dar, mai în afara acestei
zone se aflau regiuni în care nimeni fusese vătămat, şi nici o clădire avariată. Numai vegetaţia a fost
arsă. Rîurile de pe povîrnişurile vulcanului, care altădată duseseră apă curată, erau acum ori secate,
ori astupatecu nămol care înainta încet; unul dintre aceste rîuri de nămol a fost apreciat mai tîrziu la
circa 25 de metri adîncime.
În ziua de 20 mai, vulcanul Mont Pelee devenise din nou activ. De data aceasta aerul deasupra
muntelui a fost străpuns pe la ora 5 şi 15 minute după amiază de o explozie puternică. Cardinal-
vicarul din Fort-de-France stătea pe balconul său, fiind martor al aceleaşi scene miraculoase de mai
înainte – din nou se rostogolise o minge neagră de aer şi de gaze aprinse dinspre munte către St.
Pierre. După această erupţie, Cardinal-vicarul însărcinase vasul Suchet cu cercetarea situaţiei.
Raportul pe care îl primise era simplu acela, că rămăşiţele lui St. Pierre au fost devastate din nou,
dar, fiindcă deja prima erupţie nu mai lăsă aproape nimic înapoi, a doua lovitură nu a putut cauza
distrugeri mai mari.
Vizitînd insula Martinique recent, am putut vedea cele cîteva ziduri rămase din oraşul cel înflorit
de altădată. Aceasta era totul, căci oraşul care purtase altădată numele ‘Parisul de vest’ nu a mai fost
rezidit niciodată. Mont Pelee nu numai că distruse un oraş cu 30000 de locuitori, ci a mai pus capăt şi
unui stil de viaţă original." Nature at War, pag. 142-152.
Nu ni s-au păstrat aporturi din mîna unor martori oculari privind nimicirea cetăţilor antice Sodoma
şi Gomora, spre deosebire de nimicirea oraşului St. Pierre din secolul nostru, decît numai cîteva
declaraţii scurte despre lucrările lui Dumnezeu.
Totuşi asemănarea acestor două situaţii este foarte evidentă. Amîndouă s-au petrecut într-o regiune
de activitate vulcanică şi seismică intensă, şi amîndouă au fost surprinse printr-un foc din cer cu o
intensitate atît de înfiorătoare, încît au fost stîrpite de pe faţa pămîntului, şi nu au mai fost rezidite
niciodată, iar locuitorii lor au fost exterminaţi cu desăvîrşire afară de o mînă de supravieţuitori. în
cazul Sodomei, nu a mai rămas decît Lot şi cele două fiice ale lui. La distrugerea lui St. Pierre au
scăpat doar doi, şi familia care fugise din timp.
Asemenea Sodomei, St. Pierre era un loc de răutate neîntrecută. Iată descrierea lui Hal Butler:
"St. Pierre, de pe coasta de vest a insulei şi doar la patru mile depărtare de Mont Pelee, era în anul
1902 oraşul cel mai mare al insulei Martinique. Douăsprezece mile mai spre sud se afla Fort-de-
France, capitala insulei, dar acest oraş era mic şi nu se putea asemui cu strălucirea lui St. Pierre.
Franţa era mîndră pe St. Pierre; în adevăr, Francezii se refereau adeseori la acest oraş ca la ‘Parisul
mic’ sau ‘Parisul de vest’, căci se caracteriza printr-o viaţă socială strălucită.
Atît oraşul cît şi poporul erau pictoreşti. Oraşul avea o întindere de două mile dealungul coastei,
iar văzut dinspre mare el avea înfăţişarea unei oaze plăcute. Casele, ornamentate cu piatră şi reliefuri,
erau îmbibate cu culori vii. Culoarea galbenă sau portocaliul aprins predomina,şi toate acoperite cu
ţiglă roşie. Două străzi principale mergeau paralel cu coasta, fiind încrucişate de alte străzi venind
dinspre mare şi urcînd spre munţii care se aflau în spatele oraşului. Oraşul cu colinele sale înverzite
din fund era asemenea unui giuvaer strălucitor săpat într-un material preţios.
Afară de capitala socială ainsulei, St. Pierre era şi centrul ei comercial. Una dintre industriile ei
cele mai principale era fabrica destilatoare de rum, iar pe ‘Rue Victor Hugo’, strada comercială cea
mai principală, se aflau bănci, magazine şi alte instituţii comerciale. ‘Parisul de vest’ era compus în
aşa fel încît putea să satisfacă atît înclinaţiile sufleteşti cît şi plăcerile lumeşti, căci se putea mîndri cu
o catedrală măreaţă, cu mai multe parohii bisericeşti, şi cu un teatru cu spectacole date de către actori
francezi. Aici se mai găseau deasemenea Cafebaruri, cluburi de noapte şi cîteva centre de petreceri
destrăbălate.
Coloniştii francezi, ai căror strămoşi se statorniciseră pe insula Martinique, reprezentau elita
insulei. Ei posedau şi supravegheau plantaţii de tabac, cafea, cacao şi trestie de zahăr. Cei mai mulţi
dintre aceşti proprietari îşi zidiseră vile splendide printre munţi, şi o mare parte din timp şi-o
petrecuseră fie la odihnă în vilele lor de vară, sau sorbind Cognac în hotelurile şi cluburile lui St.
Pierre. Această grupă înstărită, a aşa numiţilor Pierrotini – cum erau numiţi locuitorii din St. Pierre –
cuprindea aproximativ 7000 de oameni.
Majoritatea restului din cei 23000 de mii de locuitori ai oraşului erau negrii. Bărbaţii – umblînd de
obicei cu pieptul liber, îmbrăcaţi cu pantaloni de cînepă şi cu pălării din iarbă de bambus, – erau
frumoşi la înfăţişare; femeile, care îşi acopereau frumuseţea lor firească cu haine şi turbane viu
colorate, puteau fi văzute pe străzi balansînd pe cap găleţi şi corfe e cu mărfuri de vînzare. La mare
se desfăşura o scenă de continuă activitate; macaralele descărcau şi încărcau vapoarele într-unul
dintre – după cum se zicea – cele mai profitabile porturi ale Caraibilor.
Aşa arăta oraşul St. Pierre în 1902 – un oraş care avea toate motivele de a fi încrezător în viitorul
său, dar care totuşi nu a avut nici un viitor." idem, pag. 132-133.
Viaţa din St. Pierre şi din Sodoma se desfăşura într-un stil asemănător. Sodoma şi Gomora erau
locuri unde oamenii se ocupau cu dezvoltarea tuturor mijloacelor posibile pentru satisfacerea poftelor
fireşti. Acelaşi lucru reiese şi din descrierea de mai sus a oraşului St. Pierre. Astfel, aceleaşi lucruri
care au cauzat retragerea Spiritului restrîngător şi ocrotitor al lui Dumnezeu în situaţia cea descrisă în
Biblie, erau prezente şi în acest oraş pictoresc. în ambele cazuri, climatul cel plăcut şi bogăţia cea
neobişnuită stîrniseră o goana neînchipuită după destrăbălări. Aceasta a dus la o stare explosivă. Nu
se poate spune că Sodoma nu ar fi fost religioasă, căci în acele zile popoarele pămîntului obişnuiau
să aducă slujbe religioase devotate zeului soarelui. Oriunde se putea vedea această influenţă
religioasă, ea încuraja destrăbălarea şi imoralitatea de toate felurile. Religia romano-catolică care
predomina viaţa spirituală a oraşului St. Pierre, este imitaţia cea modernă a închinării devotate zeului
soarelui, demonstrînd că şi dînsa este un loc prăsitor de orice păcat şi fărădelege. De aceea, aceleaşi
influenţe religioase care au dus Sodoma şi Gomora la culmea fărădelegii, din pricina cărora
Dumnezeu a fost lepădat cu desăvîrşire, i-au adus şi pe locuitorii lui St. Pierre la acest punct.
Oraşul St. Pierre stă deci ca exemplu pentru distrugerea Sodomei şi Gomorei. Dmmnezeu a făcut
în situaţia antică acelaşi lucru ca şi în epoca modernă, şi tot din acelaşi motiv. El i-a lăsat pe
dispreţuitorii harului Său în seama lor ca să secere ceea ce au semănat. El a făcut aceasta fiindcă în
ambele cazuri oamenii I-au cerut-o. Deoarece ambele oraşe erau situate pe o bombă care trebuia să
explodeze cîndva sub forma unei erupţii vulcanice, aceasta l-ea fost soarta. Cu alte cuvinte, ele nu au
pierit fiindcă Dumnezeu a decretat că aşa trebuiau să moară, ci fiindcă aceasta era distrugerea cea
mai ameninţătoare în raza căreia se aflau.
Nelegiuiţii sunt nimiciţi în diferite feluri. Unii pier prin erupţii vulcanice, ca în cazul Sodomei,
Gomorei şi lui St. Pierre, iar alţii prin inundaţii, cutremure de pămînt, uragane, grindini, prăbuşiri de
avioane, accidente pe mare şi pe uscat, prin păduri şi clădiri incendiate, prin foamete, sau prin
izbucnirea cea sălbatică a furiei omeneşti. în toate aceste cazuri natura dezastrului corespunde
potenţialului distrugător caracteristic pentru regiunea respectivă. Aceasta anulează învinuirea cea
adusă împotriva lui Dumnezeu, că El ar apuca puterile naturii şi le-ar manipula în aşa fel încît
păcătoşii să fie pedepsiţi conform planului Său. Dumnezeu are puterea să producă orice nimicire ar
vrea. El nu depinde de primejdia cea specială caracteristică unei anumite regiuni. Fiind un Dumnezeu
cu totul drept şi consistent, El ar pedepsi atunci aceleaşi crime cu aceleaşi pedepse. Dar lucrurile nu
stau aşa. Nelegiuiri identice sunt pedepsite în toate felurile, totdeauna conform primejdiei nimicitoare
caracteristică locului în care trăieşte cel nelegiuit.
Între gravitatea pedepselor există aceeaşi mare deosebire ca şi între natura lor. Unii păcătoşi suferă
o moarte înceată, precedată de chinuri neînchipuite, în timp ce alţii mor repede, suferind mai puţin.
Aceasta deosebire ar fi deja suficientă; dar observările arată că acei caretrăiesc o viaţă foarte
nelegiută şi desfrînată, suferă de obicei mult mai puţin decît cei relativ nevinovaţi. Consideră odată
situaţia într-un timp
}Vezi The Two Babylons, de Alexander Hislop, publicat de S.W. Partridge and Co.,4, 5 -ee- 6,
Soho Square, Londra, W. 1. de război; în spatele luptelor grele stau instigatorii, bărbaţi care ard de
dorinţa de a ajunge supremaţia, cărora nu le pasă de preţul pe care trebuie să-l plătească alţii pentru
realizarea ţintelor lor. Ei sunt vinovaţii cei adevăraţi, care merită pedepsele cele mai grave.
Afară pe cîmp, în gospodării rurale, împrăştiaţi printre munţi şi în toată ţara, trăiesc oameni iimpli
şi cinstiţi, ai căror viaţă nu este caracterizată prin vicii extraordinare, deşi nici ei nu pot fi numiţi
copii ai lui Dumnezeu. Cînd ţara e cuprinsă de război, aceştia suferă cel mai mult. Fii lor sunt ucişi,
casele prăbuşite, intreprinderile ruinate, lucrarea vieţii distrusă, iar trupurile lor înfometate, mutilate,
paralizate şi în sfîrşit ucise.
 Aceste pustiiri ar trebui să cadă pe capul instigatorilor de război, iar nu asupra oamenilor paşnici,
dar iată cum se îngraşă şi se îmbogăţesc prin această negustorie sîngeroasă. Cu adevărat, dreptatea e
călcată în picioare. Dacă aceasta se petrece prin decretarea şi lucrarea lui Dumnezeu, atunci El este
cu adevărat un Dumnezeu ciudat. Dar ştim, că Dumnezeu nu este aşa. El este cu totul drept şi
nepărtinitor. El nu scuteşte niciodată pe nimeni şi nu favorizează pe nimeni, în timp ce îi tratează pe
unii care sunt mai puţin vinovaţi cu stricteţe. Dacă Dumnezeu ar aplica pedepsele, atunci le-ar potrivi
nelegiuirilor comise. Tocmai faptul că nu este aşa, este o dovadă clară că aceste situaţii nu sunt
rezultatul lucrării lui Dumnezeu.
Aceeaşi iscriminare inegală se găseşte şi în soarta oraşelor mari ale lumii. Umblînd pe străzile
Londrei din Marea Britanie, prin Frankfurt din Germania, Kopenhaga din Danemarca, Los Angeles,
Chicago şi New York din Statele Unite ale Americii, vei putea vedea păcatul cultivat în mod direct şi
intenţionat. Aici se studiază arta satisfacerii a poftelor celor mai desgustătoare ale firii pămînteşti.
Mulţi care au venit în aceste oraşe, întîmpinînd de prima dată aceste lucruri, erau atît de îngroziţi prin
cele văzute, încît credeau că Dumnezeu ar trebui să Se ridice acum ca să prăpădească aceste locuri
scîrboase de pe pămînt. Dar a trecut un deceniu după altul, în care timp corupţia a luat proporţii tot
mai mari. După toate aparenţele aceste locuri se bucură chiar de scutul şi de ocrotirea lui Dumnezeu.
În timp ce aceste fărădelegi înaintează, judecăţile, pe care unii le aşteaptă să cadă asupra acestor
oraşe, lovesc în schimb fără milă şi în mod îngrozitor alte locuri despre care suntem înclinaţi să
credem, că starea fărădelegii lor nu ar fi atît de gravă ca a oraşelor de mai sus.
Există exempe numeroase în acest sens. Iată aici două cazuri tipice. în ziua de 4 februarie, 1976,
un cutremur cu o putere de 7,5 pe scara Richter, a cauzat în Guatemala mari pierderi materiale şi de
vieţi omeneşti. Numărul morţilor a fost de circa 23000, iar al celor răniţi la 75000.
În ziua de 25 decembrie, 1974, s-a abătut asupra oraşului Darwin în liniştea tropicală a nordului
australian, un ciclon, care a fost descris cacel mai mare dezastru pe care la cunoscut Australia.
Nouăzeci la sută a oraşului a fost distrusă, iar cincizeci de oameni şi-au pierdut viaţa.
Dacă s-ar trimite un cercetător ca să găsească cel mai nelegiuit oraş din lume, nici oraşul Darwin şi
nici Guatemala nu ar fi fruntaşi. Gîndurile sale s-ar duce la oraşele menţionate mai sus. Totuşi, aceste
locuri continuă să rămînă nevătămate în fiecare an, în timp ce localităţile mai liniştite se prăbuşesc.
De ce există această deosebire?
Răspunsul este foarte simplu.
Mai întîi trebuie să înţelegem că aceasta nu este lucrarea lui Dumnezeu, căci ea este prea
părtinitoare şi prea capricioasă încît să fie lucrarea Lui. Dacă Dumnezeu ar fi nimicitorul, El ar
pedepsi mai întîi oraşele mari, pline de vicii şi răutate, înainte de a se atinge de oraşele mai mici a
căror nelegiuire nu se poate compara nici de departe cu a lor. El ar aplica pedepsele cu o exactitate
atît de bine calculată, încît cei vinovaţi şi-ar primi pedepsele lor cuvenite. Auni lucrurile ar sta cu
totul altfel.
Natura acestor catastrofe cît şi locurile în care se deslănţuiesc sunt o dovadă evidentă că ele nu
sunt lucrarea lui Dumnezeu. Ele se petrec din cauza prezenţei unor arsenaluri distrugătoare în diferite
locuri ale lumii, sădite impul potopului. Acei care trăiesc în asemenea regiuni au nevoie de mai multă
ocrotire divină decît acei care trăiesc în locuri mai puţin primejdioase. Dar, din cauza vieţii lor mereu
nepocăite ei înlătură scutul Atotputerniciei, şi se expun singuri furtunilor teribile, cutremurelor,
incendiilor, inundaţiilor, erupţiilor vulcanice şi tuturor puterilor nimicitoare îndreptate împotriva lor.
De aceea ei suferă consecinţele îngrozitoare prin retragerea prezenţei lui Dumnezeu, pe cînd alţii
care care trăiesc în locuri mai sigure rămîn mai nevătămaţi.
Aceasta nu vrea să zică că ar exista locuri cu totul sigure pe pămînt, căci nu este adevărat. Cu cît
prezenţa lui Dumnezeu se va retrage mai mult, cu atît puterile deslănţuite ale naturii se vor abate
asupra unor regiuni neatinse pînă acum. Cu cît ne apropiem de sfîrşit, aceasta va deveni o situaţie
universală.
Dacă considerăm toate implicaţiile, şi dacă păstrăm principiile care guvernează purtarea lui
Dumnezeu mereu în mintea noastră, nu mai există nici o nelămurire asupra lucrării lui Dumnezeu în
cazul Sodomei, Gomorei şi lui St. Pierre.

Capitolul 29
O execuţie

Pînă la potop nu s-a întîmplat niciodată ca natura să fi scăpat de sub controlul lui Dumnezeu, şi să
fi izbucnit cu o furie nimicitoare asupra capetelor neocrotite ale oamenilor şi demonilor. Fiind
incapabilă să stăpînească aceste forţe uimitoare, omenirea a suferit o lovitură atît de mare încît a fost
nimicită aproape cu desăvîrşire. Această lovitură a pricinuit o vînătaie atît de teribilă neamului
omenesc, încît aproape l-ar fi stîrpit. Pînă "şi Satana, care era silit să rămînă în mijlocul elementelor
răsculate, s-a temut de moarte." Patriarhi şi Profeţi, cap. Potopul, fgm. 24.
Dar, în timp ce potopul a fost prima lovitură, cu siguranţă el nu a fost ultima. După nimicirea
turnului Babel prin fulgeri, următorul incident a fost incinerarea Sodomei şi Gomorei.
Dar lista se complectează continuare. Au mai urmat plăgile Egiptului, înecarea oştirii egiptene în
Mărea Roşie, molimele care veniserăasupra poporului lui Israel, invazia şerpilor înfocaţi, înghiţirea
lui Cora, Datan şi Abiram printr-un cutremur de pămînt, căderea zidurilor Ierihonului, grindina cea
mare din timpul lui Iosua, nimicirea oştirii lui Sanherib, moartea copiilor prin ghiarele urşilor, focul
care i-a mistuit pe trimişii lui Ahab ca să-l prindă pe Ilie, şi multe altele.
În zilele noastre un dezastru urmează după altul într-o neîncetată succesiune, aşa încît oamenii nu
mai sunt surprinşi de loc dacă aud de o nouă nenorocire.
A examina fiecare caz ar însemna a repeta aceleaşi argumente pe care le-am prezentat deja în
legătură cu potopul, cu distrugerea Sodomei şi Gomorei şi cu plăgile Egiptului. Odată ce principiile
au fost stabilite, ele pot fi aplicate în fiecare situaţie.
Uneori putem să înţelegem explicaţia ştiinţifică a dezastrului, dar nu totdeauna. De exemplu, nu ni
s-a descoperit ce anume a distrus oştirea lui Sanherib. Reţinerea acestei informaţii ne dă ocazia să
practicăm credinţa, punînd temeinicia cu care au fost stabilite principii-le neprihănirii cele cuprinse
în Biblie la încercare. Deoarece nu e dată nici o descoperire asupra naturii morţii lor, suntem ispitiţi
de a crede că Dumnezeu i-ar fi executat personal.
Această ispită trebuie lepădată cu hotărîre. Cramponează-te de credinţa cea simplă, că Dumnezeu
nu-l execută pe cel păcătos, ci îl lasă în seama sa ca să secere ceea ce el însuşi şi-a ales. Aceasta e
descoperit atît de clar în Cuvîntul lui Dumnezeu, încît nu există nici o scuză dacă se pierde din
vedere.
Mistuirea lui Cora, Datan şi Abiram nu reprezintă nici o problemă. Pămîntul s-a deschis şi i-a
înghiţit. Ceea ce nu ştiau nici ei şi nici restul poporului lui Israel era faptul, că şi-au întins corturile
tocmai într-o zonă afectată de cutremure, care au fost reţinute pînă în acea clipă numai datorită
prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu. Tot aşa, şi astăzi oamenii nu sunt în star să prezică exact cînd
şi unde vor avea loc aceste catastrofe.
Fiindcă răzvrătiţii aceştia nu au renunţat la defăimarea lui Dumnezeu, ei L-au constrîns să Se
retragă din locul în care se aflau, aşa încît aceasta le-a fost soarta. Cutremurul de pămînt care a fost
reţinut atîta timp, s-a deslănţuit apoi pe neaşteptate.
După ce am înţeles aceste principii, şi prin credinţă ne-am hotărît să nu renunţăm niciodată la ele,
nu mai există nici o întîmplare în care toiagul puterii a scăpat din mîinile şi de sub controlul lui
Dumnezeu, care să cauzeze probleme serioase adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Ei vor înţelege că
nu Dumnezeu a fost acela care a deranjat natura, pentru a-i nimici pe cei rămaşi nepocăiţi. Uneori se
poate înţelege cum s-a întîmplat în realitate, pe cînd alte situaţii nu pot fi explicate. Credinţa ştie însă,
că acelaşi Dumnezeu trebuie să fi procedat la fel, indiferent că putem sau nu putem vedea exact cum
s-a purtat natura.
Dar mai există şi alte întîmplări, în anumite privinţe diferite de cele de mai sus, în care acţiunile lui
Dumnezeu doar cu greu pot fi înţelese. Aceasta i-a neliniştit pe creştinii cei sinceri dealungul
secolelor, încît unii au fost ispitiţi să pună caracterul lui Dumnezeu la îndoială, şi să se despartă chiar
şi de lucrarea Lui. Felul în care Dumnezeu pare să fi lucrat, tăgăduieşte toate principiile discutate
pînă aici.
Mă refer la întîmplările în care Dumnezeu a poruncit poporului lui Israel să pună mîna pe arme, şi
să ucidă bărbaţi şi femei, copii şi prunci, şi toate animalele fără cruţare. Executarea închinătorilor
idolatrii de la Sinai, stîrpirea Amaleciţilor şi exterminarea Canaaniţilor, toate acestea au fost
împlinite prin ascultare de poruncile lui Dumnezeu. în timp ce executările nu au fost săvîrşite de
Dumnezeu însuşi, ele au fost aplicate totuşi prin porunca Lui. Luînd în considerare că, după ordinea
firească a lucrurilor, acela care porunceşte executarea este şi adevăratul executor, de aici reiese că
Dumnezeu pare să fi îndeplinit cel puţin în aceste cazuri rolul unui nimicitor. Descrierea acestor
evenimente prin Cuvîntul lui Dumnezeu pare să justifice mai mult ca orice vederea acelora care cred
că Dumnezeu ar aduce personal judecăţile asupra dispreţuitorilor harului Său. în toate confruntările
care se desfăşoară între aceştia şi acei care înţeleg caracterul lui Dumnezeu aşa cum este, se poate
vedea că acestea sunt declaraţiile de care se cramponează cu toată puterea. După vederea lor, ele
conţin dovezi incontestabile.
Nu se poate spune, că aceste declaraţii ar fi uşoare de înţeles. Dar ele nu depăşesc capacitatea
omului de a le pricepe, cu condiţia că Dumnezeu este acela care le explică, şi că sunt stăpînite de
principiile cele supuse caracterului Său. Dacă aceste întîmplări sunt înţelese aşa cum trebuie, se va
vedea că Dumnezeu nu şi-a schimbat niciodată normele pentru întîmpinarea unor situaţii noi şi
neaştepate, ci a lucrat totdeauna cu o consistenţă desăvîrşită. Nici chiar în aceste cazuri El nu a fost
un executor sau nimicitor.
Nu se poate accentua prea mult faptul, că succesul în ce priveşte descoperirea evărului real în
legătură cu rolul pe care L-a jucat Dumnezeu în cazul executării închinătorilor idolatri de la Sinai, la
stîrpirea Amaleciţilor, la exterminarea Canaaniţilor şi aşa mai departe, depinde de încrederea cea
deplină în consistenţa lui Dumnezeu. Trebuie să fim absolut convinşi că în Cuvîntul lui Dumnezeu
nu există nici o contrazicere, că Domnul nu face nici o declaraţie asupra caracterului şi purtării Sale
într-un loc, pentru a proceda apoi tocmai contrar într-altul. Dacă cercetătorul nu va avea această
convingere, el nu va ajunge niciodată la o înţelegere satisfăcătoare a problemei. Iar dacă o are,
eforturile sale vor fi răsplătite cu adevăruri sprirituale îmbelşugate, prin cercetări sîrguitoare,
rugăciuni serioase şi renunţare la păcat. Ceea ce părea a fi mai întîi un indiciu incontestabil împotriva
caracterului lui Dumnezeu, se va dovedi a fi dovada cea mai puternică în favoarea lui. Lucrurile de
care ne-am temut odinioară ca nimeni să nu le folosească ca dovadă, s-au transformat în schimb în
dovezile cele mai convingătoare asupra situaţiei respective.
Pentru a lămuri natura problemei, vrem să cităm trei declaraţii din care reiese hotărîrea lui
Dumneze, că nu va folosi niciodată forţa constrîngerii. Acestea vor fi urmate apoi imediat de
raporturile privind închinarea înaintea viţelului de aur, pentru a vedea că o parte din aceste declaraţii
pare să contrazică în mod direct cealaltă parte.
"Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrîngerii se află numai sub cîrmuirea
lui Satana. Principiile lui Dumnezeu nu sunt de felul acesta. Autoritatea Sa se bazează numai pe
bunătate, milă şi iubire. Mijloacele ce trebuie să fie folosite sunt prezentarea acestor principii.
Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă."
Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5. "Împărăţiile lumeşti stăpînesc prin folosirea puterii
fizice; dar din împărăţia lui Hristos e exclusă orice armă pămîntească, orice unealtă constrîngătoare."
Istoria Faptelor Apostolilor, cap. Intenţia lui Dumnezeu cu biserica Sa, fgm. 9.
"Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar
lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat." Tragedia veacurilor, cap.
Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
Aceste declaraţii nu lasă nici o îndoială, dar ele devin totuşi o problemă dacă le punem în legătură
cu descrierea unei întîmplări speciale, cum ar fi nimicirea închinătorilor idolatri de la Sinai. Dacă le
punem pe aceste două faţă în faţă, se pare ca şi cum Dumnezeu ar fi zis într-un loc una, pentru a Se
apuca apoi să facă tocmai contrariul într-altul. Compară raportul următor cu declaraţiile de mai sus.
"El (Moise) le-a zis: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Fiecare din voi să se încingă cu
sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi
pe rudassa.
Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua
aceea din popor.
Moise a zis: Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, Pentru ca
binecuvîntarea Lui să vină astăzi peste voi;" Exod 32,27-29.
"Acei care au îndeplinit această lucrare a judecăţii teribile, o săvîrşiseră prin autoritatea lui
Dumnezeu, executînd sentinţa împăratului cerului. Ferească, dacă oamenii îi judecă şi îi condamnă în
orbia lor omenească pe semenii lor; dar dacă Dumnezeu le-a dat porunca să-I împlinească sentinţa
împotriva nelegiuirii, ei trebuiau să-L asculte. Acei care au împlinit această lucrare dureroasă, şi-au
manifestat astfel desgustul în faţa răzvrătirii şi a idolatriei, şi s-au consacrat mai pe deplin slujbei
Dumnezeului adevărat. Dumnezeu a onorat credincioşia lor prin faptul că a distins seminţia lui Levi
cu onoruri speciale.
Israeliţii se făcură vinovaţi de trădare, şi aceasta împotriva unui împărat care i-a încărcat cu
bunătăţi, şi pe a Cărui autoritate au promis de bună voie că o vor respecta. Pentru ca guvernarea cea
divină să fie păstrată, trădătorii trebuiau pedepsiţi cu dreptate. Dar chiar şi aici s-a manifestat mila lui
Dumnezeu. în timp ce Dumnezeu îşi susţinea Legea, El a dat tuturor libera alegere şi ocazia să se
pocăiască. Numai cei rămaşi răsculători au fost nimiciţi.
Păcatul acesta trebuia pedepsit pentru a sluji naţiunilor din prejur ca o dovadă a disgraţiei lui
Dumnezeu împotriva idolatriei. Fiindcă cei vinovaţi fuseseră pedepsiţi în dreptate, Moise, unealta lui
Dumnezeu, a fost însărcinat să ne păstreze raportul acestui protest public şi solemn împotriva crimei
lor. Cînd poporul lui Israel trebuia să condamne mai tîrziu idolatria seminţiilor idolatre din prejur,
vrăjmaşii lor aveausă-i învinuiască de acelaşi păcat, şi anume că şi poporul care pretindea a sluji
adevăratului Dumnezeu, a făcut un viţel de aur şi i s-a închinat la Horeb. Atunci, deşi nevoiţi să
recunoască acest adevăr neplăcut, Israel putea să indice asupra soartei teribile a nelegiuiţilor, că nici
păcatul lor nu a fost îngăduit sau scuzat.
Atît iubirea cît şi dreptatea cerea pedepsirea acestui păcat. Dumnezeu este Ocrotitorul şi Suveranul
poporului Său. El îi îndepărtează pe acei care persistă în răsculare, pentru a nu-i ruina şi pe ceilalţi.
Prin cruţarea vieţii lui Cain, Dumnezeu a demonstrat în faţa universului care ar fi urmarea dacă ar
permite păcatului să rămînă nepedepsit. Influenţa cea exercitată asupra urmaşilor săi prin viaţa şi
învăţăturile sale a dus la corupţia care a cauzat nimicirea pămîntului printr-un potop. Istoria
oamenilor dinainte de potop arată că o viaţă îndelungată nu este o binecuvîntare pentru cel păcătos;
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a pus capăt răutăţii lor. Oamenii, cu cît mai mult trăiau, cu atît
mai răi se făceau.
Tot aşa şi în cazul apostaziei de la Sinai. Dacă nelegiuiţii nu ar fi fost pedepsiţi imediat, aceleaşi
rezultate s-ar fi ivit din nou. Pămîntul s-ar fi stricat ca în zilele lui Noe. Dacă aceşti nelegiuiţi ar fi
fost cruţaţi, rele mai mari ca cele ivite prin cruţarea vieţii lui Cain s-ar fi dat pe faţă. Din mila lui
Dumnezeu, au trebuit să sufere mii de oameni pentru a evita pedepsirea a milioane. Pentru a salva
majoritatea, El trebuia să pedepsească o minoritate. Mai departe, fiindcă poporul lepădase legătura cu
Dumnezeu, ei pierduseră ocrotirea Sa divină, şi, fără apărare, întreaga naţiune era expusă puterii
vrăjmaşilor lor. Dacă păcatul nu ar fi fost înlăturat imediat, ei ar fi devenit curînd prada vrăjmaşilor
lor numeroşi şi puternici. Pentru binele lui Israel şi spre învăţătura generaţiilor de mai tîrziu, păcatul
trebuia pedepsit fără ezitare. Chiar şi faţă de păcătoşi aceasta era milă, pentru a se pune capăt răutăţii
lor. Dacă viaţa le-ar fi fost cruţată, atunci acelaşi spirit care i-a îndemnat să se ridice împotriva lui
Dumnezeu s-ar fi manifestat prin ură şi lupte în mijlocul lor, şi în sfîrşit s-ar fi nimicit unul pe altul.
Din iubire faţă de lume, din iubire faţă de poporul lui Israel şi chiar faţă de nelegiuiţi, crima a fost
pedepsită numaidecăt şi cu severitate." Patriarhi şi Profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, fgm. 25-29.
 Purtarea poporului poate fi văzută doar ca o răscoală. în cazul acelora care refuzau să renunţe la
ea, această răscoală era continuă şi nevindecabilă. Numai aşa poate fi privită purtarea lor, şi nici nu
are rost s-o privim altfel. Trebuie să o recunoaştem ca ceea ce era în realitate: ca o răscoală.
Tot atît de clar trebuie să vedem, că răzvrătirea a fost biruită prin forţă. Leviţii şi-au luat armele, şi
i-au ucis pe cei răzvrătţi. Astfel răscoala a fost biruită numai prin forţă.
Aceasta se deosebeşte foarte mult de celelalte ocazii numeroase,în care răscoala a fost biruită tot
prin forţă, prin faptul că Dumnezeu a poruncit aplicarea acestei soluţii. Păcătoşii nu au fost lăsaţi în
seama lor ca să secere ceea ce au semănat. Dimpotrivă, s-a formulat o sentinţă directă împotriva lor
care a fost împlinită cu exactitate.
Astfel, la prima vedere, fiecare pas făcut de Dumnezeu tăgăduieşte – prin felul raportării lor –
principiile Sale expuse în primele trei citate menţionate. Dumnezeu a declarat că nu este calea Sa de
a birui răscoala prin forţă, şi în ciuda acestui fapt a poruncit să fie biruită prin forţă. El susţine că îi
lasă pe cei nelegiuiţi în seama lor ca să secere ceea ce au semănat, dar, evident, că în cazul acesta nu
a procedat astfel.
Este uşor de a vedea cît de repede se poate ridica o barieră împotriva lui Dumnezeu prin
prezentarea acestei dovezi. Acei care cred că Dumnezeu ar ucide, susţin că singura cale pentru a
tăgădui aceast fapt ar fi dacă Biblia se citeşte după plac. înainte de a încheia acest studiu vom vedea
că tocmai acei care aduc această învinuire împotriva noastră, se fac vinovaţi de acest lucru.
Raporturile Bibliei, dacă sunt bine înţelese, vor dovedi că în cazul viţelului de aur Dumnezeu nu a
făcut nimic prin ce să violeze principiile Sale cele stabilite deja. Din această examinare El iese cu
totul curat, numai şi numai ca un Mîntuitor. Caracterul Său va lumina şi mai strălucitor, trezind
admiraţia, uimirea şi rîvna tuturor acelora care îl acceptă.
Totuşi, cum se întîmplă că majoritatea nu a înţeles lucrarea lui Dumnezeu de la Sinai, aşa cum
trebuie? Oare de ce L-au privit pe El ca făuritorul şi executorul sentinţei? De ce nu s-a făcut o
deosebire clară între purtarea lui Dumnezeu şi cea a împăraţilor lumeşti?
Fiindcă un singur factor a fost trecut cu totul cu vederea şi nu a fost luat în considerare. Cînd
acesta se va vedea, atunci şi deosebirea va fi înţeleasă. Atunci învinuirile aduse împotriva lui
Dumnezeu vor fi îndreptate în direcţia cea cuvenită.
Factorul acesta era inroducerea săbiei în viaţa poporului lui Israel. Această intreprindere era un pas
extrem de serios şi de tragic, prin care s-au plasat într-o altă poziţie faţă de Conducătorul lor divin.
Ea a dus la instituirea procedeelor omeneşti în locul celor divine. Deoarece alegerea, care dintre
aceste procedee avea să fie stabilită şi recunoscută, nu depindea de Dumnezeu ci de Israel, Iehova nu
i-a putut constrînge şi nici nu i-a constrîns să lepede procedeul lor. Tot ce a putut să facă era că a
depuns eforturi ca să-i salveze de efectele cele mai grave ale alegerii lor.
Hotărîrea lor de a pune mîna pe arme, nu a fost luată din neştiinţă asupra voinţei lui Dumnezeu.
Tatăl lor ceresc le comunicase cu credinciossie că, orice ar fi, sabia nu trebuia introdusă în mijlocul
lor.
Ei purtau numele cel onorat al tatălui lor Israel, despre care ştiau cum i-a biruit pe vrăjmaşii săi.
Dumnezeu intenţiona ca aceasta să lefie o mărturie pentru înţelegerea căilor Sale. Această lecţiune
era foarte potrivită, căci situaţia lor şi a lui Israel erau paralele. După cum Israel fusese prizonierul
unchiului său plănuitor, Laban, dorind să plece în ţara cea făgăduită, tot aşa au fost ţinuţi şi ei în
robia egipteană, dorind să plece în Canaan.
După plecarea patriarhului, Laban l-a urmărit pentru a-l întoarce pe ginerele său. După apte zile
de drum, Laban l-a ajuns pe Iacov, şapte zile în care temperamentul său avea ocazie să se aprindă
foc. Cînd în cele din urmă l-a ajuns, "El era aprins de mînie şi hotărît să-i întoarcă înapoi, lucru de
care nu se îndoia că o va face, fiindcă trupa lui era cu mult mai puternică. Fugarii se aflau cu
adevărat în mare primejdie." Patriarhi şi Profeţi, cap. Fuga şi exilul lui Iacov, fgm. 29.
Iacov, ştiind că este urmărit, a luat toate măsurile necesare pentru a evita întoarcerea lui. Dar, în
toate planurile sale exacte pentru siguranţa acelora pe care îi iubea atît de mult, el nu a luat nici o
măsură pentru a-i înarma pe slujitorii săi cu săbii şi suliţe. El şi-a pus toată încrederea în Dumnezeu
ca Ocrotitorul său, şi Domnul a împlinit această obligaţie atăt de efectiv, încît Iacov, nu numai că nu
a trebuit să se întoarcă în casa lui Laban, ci, în plus, niciun membru al familiei sale nici nu a fost
zgîriat măcar.
După ce a scăpat apoi de această primejdie, şi după plecarea cea împăcată a lui Laban, Iacov
înainta acum pentru a întîmpina primejdia cea mai mare, pe Esau, despre care a aflat că îi venea
înainte cu şase sute de bărbaţi înarmaţi. Esau n-avea decît o singură ţintă, şi anume, ca Iacov să nu-i
ia niciodată avuţiile tatălui său. Singurul mijloc pentru asigurarea acestei ţinte era uciderea lui Iacov
şi a cetei sale. Ideea sa era, că problema va fi astfel pentru totdeauna rezolvată.
În timp ce Iacov se afla în primejdia morţii, existau cel puţin două căi posibile între care ar fi putut
să aleagă. Reacţia cea obişnuită a omului este de a recurge la puterea armelor. Prin urmare, Iacov ar
fi putut să se abată din cale, petrecîndu-şi timpul cu înaramea şi instruirea a slujitorilor săi. Dar nu a
procedat astfel, fiindcă înţelegea că aceasta nu este calea lui Dumnezeu. în schimb, şi-a continuat
drumul fără abatere, punîndu-şi toată încrederea în asigurarea lui Dumnezeu, că Dînsul îşi va împlini
răspunderea ocrotirii sale şi a însoţitorilor săi cu cea mai mare credincioşie. în această noapte, înainte
de a-l întîmpina pe fratele său, el s-a dus într-un loc singuratic pentru a se ruga, fiind adînc îngrijorat
ca nu cumva lucrarea lui Dumnezeu să fie împedicată printr-un păcat al său nemărturisit, şi să ajungă
în mîna vrjmaşului său.El nu se îndoia de loc de capacitatea puterii lui Dumnezeu de a-l libera.
Singura teamă care îl stăpînea era, că starea sa spirituală ar putea să facă această putere inaccesibilă.
în cele din urmă el a biruit prin faptul că petrecuse ceasuri întregi în luptă sufletească.
Dumnezeu nu l-a forţat pe Esau ca să nu-l vateme pe fratele său.În schimb i-a trimis un înger ca
să-i descopere caracterul cel adevărat, suferinţele, spiritul şi intenţiile lui Iacov. în felul acesta Esau a
fost influenţat să-l privească pe Iacov într-o lumină nouă. El a putut să vadă că Iacov nu constituia
nici o ameninţare pentru el şi De aceea nu trebuia eliminat. Mînia i-a fost înlocuită prin simpatie, iar
din nou rezultatul era că nici unul din familia lui Iacov n-a fost nici cel puţin zgîriat.
Aici avem un punct vrednic de accentuat. Oridecîteori copiii lui Israel au lăsat sarcina ocrotirii lor
în seama lui Dumnezeu, nici unul din ei nu şi-a pierdut viaţa şi nu a fost rănit, dar cînd au pus mîna
pe sabie, aproape totdeauna erau de plîns vieţi omeneşti, al căror număr era în unele cazuri foarte
ridicat.
Experienţa lui Iacov a fost păstrată pentru Israelul lui Dumnezeu din toate timpurile ca o solie
veşnică, care nu trebuie uitată niciodată. Aceasta este solia pe care o repetă şi Psalmistul. "Dumnezeu
este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pămîntul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica pînă acolo de să se cutremure munţii."
Psalm 46,1-3.
"Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie." Psalm 34,7.
Mara luptă nu se desfăşoară între noi şi Satana, ci între Hristos şi Satana. Noi nu avem puterea de
să-l biruim pe vrăjmaş. Numai Dumnezeu poate să facă această lucrare, pe care o şi împlineşte pe
deplin. Datoria noastră este de a-L lăsa să facă ceea ce a făgăduit. Biruinţa cea dăruită este a noastră,
fapt care s-a demonstrat prin experienţa cea minunată a lui Iacov. Cu cît mai minunat era pentru el să
vadă mîntuirea Domnului, decît cîştigarea biruinţei prin sabie, ceea ce ar fi rezultat cu pierderea a
unora dintre cei mai iubiţi fii şi slujitori ai săi.
Prin această experienţă Dumnezeu a dat poporului lui Israel o mărturie veşnică despre siguranţa pe
care aveau s-o primească, încredinţînu-şi viaţa în mîinile Lui. Ca pregătire pentru plecarea lor din
Egipt era de ajuns asigurarea, că nu trebuiau să-şi procure săbii pentru a se înarma cu ele. Ei trebuiau
să lase această răspundere ca şi Iacov pe deplin în seama lui Dumnezeu, fiind convinşi de aceleaşi
urmări.
Dumnezeu, ştiind că succesul acestei interprinderi mari depindea de ascultarea lor deplină de
aceste principii, le repetase această lecţiune de mai multe ori pînă la exod şi în timpul exodului.
Moise a fost instruit în mod detaliat în arta războiului şi a dovedit o tactică strălucită pe cîmpul de
luptă. "Capacitatea sa ca conducător militar l-a făcut să cîştige favoara oştirii egipteane, şi a fost
apreciatîn general din pricina caracterului său remarcabil." Patriarhi şi Profeţi, cap. Moise, fgm. 14.
Prin urmare, Moise a aşteptat ca Domnul să-i libereze prin forţa armelor şi a văzut în educaţia sa
primită în Egipt pregătirea cea prevăzută de Dumnezeu pentru această campanie. Dacă Dumnezeu ar
fi intenţionat să procedeze astfel, El nu ar fi găsit niciunde în istorie un bărbat mai capabil decît
Moise. Este semnificativ faptul că Dumnezeu nu a folosit niciodată această aptitudine a lui Moise,
căci Moise nu a condus oşirea lui Israel niciodată în război.
"Bătrînii lui Israel au fost înştiinţaţi prin îngeri că timpul liberării lor era aproape, şi că Moise era
bărbatul pe care voia să-l folosească Domnul pentru împlinirea acestei lucrări. şi Moise a fost
înştiinţat prin îngeri că era alesul lui Iehova pentru zdrobirea robiei poporului Său. Crezînd că vor fi
liberaţi prin puterea armelor, el aştepta ca să conducă oştirea Evreilor împotriva oştirii egiptene, şi,
avînd aceasta în vedere, îşi ascunse înclinaţiile sale ca să nu fie împedicat la împlinirea voii lui
Dumnezeu prin legătura sa cu mama maşteră şi cu faraonul." idem, fgm. 15.
În felul acesta, Moise se consacrase intenţiei Domnului faţă de el şi faţă de poporul lui Israel,
aşteptînd împlinirea acestui plan. Astfel, văzînd odată pe un Egiptean asuprind pe un Iudeu, l-a ucis
pe Egipteanul crezînd că în felul acesta ar fi dat semnalul pentru războiul înaramt, prin care naţiunea
cea asuprită să fie liberată. Dar, deşi Evreii ştiau că Moise a fost chemat de Dumnezeu, nici unul din
ei nu a fost impresionat să se ridice în frunte cu el. în schimb, el a trebuit să fugă cît mai repede în
Madian. Această desvoltare neaşteptată l-a dus pe Moise la o cercetare adîncă a inimii. Dumnezeu l-a
făcut astfel să înţeleagă, că Israel nu avea să fie liberat prin folosirea armelor.
Patruzeci de ani mai tîrziu el s-a întors înapoi, nu cu armura strălucitoare a unui conducător
militar, ci cu haina cea simplă a unui păstor oriental, purtînd doar un toiag. Dumnezeu decalarase
întregului Israel cum aveau să fie liberaţi, şi să fie ocrotiţi în veci înaintea vrăjmaşilor lor. Astfel şi-
au adus aminte de acelaşi adevăr, pe care Dumnezeu îl descoperise prin purtarea Sa faţă de Iacov.
Dumnezeu nu introduse o măsură temporaraa, pentru a fi urmată apoi de procedări schimbate, cînd
copiii lui Israel aveau să fie deprinşi cu arta războiului după plecarea lor. Dumnezeu a început exodul
pe baza unor principii care trebuau păstrate pentru totdeauna. El nu s-a abătut niciodată din calea Sa
cea stabilită. Israeliţii nu trebuiau să facă nimic în timpul plăgilor, decît să stea deoparte şi să-L lase
pe Domnul să facă totul.
Cînd chiar cu puţin înainte de plecarea lor definitivă, Dumnezeu i-a convins pe Egipteni ca să dea
călătorilor de bună voie tot ce aveau treuinţă în călătoria lor, El nu a influenţat inima stăpînitorilor lor
demai înainte ca să le dea şi arme de război. Dumnezeu a luat toate măsurile necesare pentru acest
popor, care trebuia să plece din Egipt "neînarmat şi nedeprins cu războiul ..." idem, cap. Exodul,
fgm. 5. Dacă Domnul ar fi intenţionat ca de aici înainte ei să se lupte în locul Său, atunci cu siguranţă
ar fi luat toate măsurile necesare pentru a-i face capabili să împlinească acest rol. Dar faptul că nu i-a
impresionat pe Egipteni ca să le dea şi arme, este o dovadă evidentă că Dumnezeu nu a intenţionat
niciodată ca să fie înarmaţi. După cum a început exodul, tot aşa trebuia să şi continue.
Dacă Iudeii ar fi manifestat o credinţă vie în Dumnezeu, gîndul lor ar fi fost: "Domnul cunoaşte
exact nevoile noastre pentru a ne duce în ţara cea făgăduită. La plecarea noastră din Egipt El ne-a dat
din bogăţiile ţării toate lucrurile de care avem trebuinţă, dar nu ne-a dat nici o armă din arsenalul său.
Prin urmare, aceasta recomandă cel mai evident solia pe care a demonstrat-o tatăl nostru Iacov, de a
ne întoarce ca şi el neînarmaţi în ţara făgăduinţei. Trebuie să lăsăm ocrotirea noastră cu totul în mîna
lui Dumnezeu."
Cu cît mai fericită ar fi fost istoria lor de mai tîrziu, a aşa s-ar fi gîndit; Procedeele infailibile ale
lui Dumnezeu nu ar fi fost înlocuite niciodată prin metode omeneşti lipsite de credinţă. Dumnezeu nu
le-ar fi poruncit niciodată, să-şi ia sabia şi să ucidă pe bărbaţi, femei şi pe copii. El ar fi fost
Ocrotitorul şi Liberatorul lor.
Astfel după ce au ajuns la Marea Roşie, Domnul le-a demonstrat încă odată felul în care avea să
fie frîntă puterea vrăjmaşilor lor. Aici le-a arătat în modul cel mai clar, că dispreţuitorii milei lui
Dumnezeu au fost lăsaţi în seama lor, şi astfel au pierit. Deoarece acţiunea lepădării depline a
Egiptenilor consta în intenţia lor a-l ucide pe poporul care umbla în strînsă legătură cu Dumnezeu,
clipa în care Israeliţii păreau a se afla în cea mai mare primejdie era de fapt momentul cel mai
oportun pentru liberarea lor.
Cînd Faraon şi-a condus oştirea prin trecătoarea cea formată prin ziduri de apă, aceasta era o
încumetare teribilă din partea lui. Israeliţii puteau să treacă numai atunci nevătămaţi, dacă aveau să
rămînă în cercul ocrotirii lui Dumnezeu. Dar Egiptenii au lepădat această ocrotire intenţionat şi în
mod dispreţuitor, şi astfel Spiritul Domnului nu a putut să ţină apele în poziţia lor. în timp ce oştirea
înainta, Spiritul Domnului a trebuit să se retragă din faţa lor. După ce această putere le-a fost retrasă,
apele s-au întors pur şi simplu în poziţia lor originală, înghiţind astfel pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi
ai poporului Său.
Domnul era foarte sîrguitor în ce priveşte educarea poporului Său. El ştia că ziua deciziei era
foarte aproape cînd trebuiau să ia hotărîrea cea importantă de a rămîne lîngă ordinea lui Dumnezeu
sau de a se întoarce la a lor. în timp ce a putut să-i înveţe să rămînă pe calea dreptăţii, totuşi nu a
putut să ia decizia în locul lor. La Dumnezeu nuexistă nici o constrîngere. El nu se va abate niciodată
şi nici cît de puţin de la acest principiu. Faraon s-a folosit de dreptul alegerii personale spre nimicirea
lui. Dumnezeu nu poate fi făcut răspunzător pentru aceasta, căci El era foarte corect trimeţînd
stăpînitorului îngîmfat o solie după alta.
Acest drept de alegere a fost dat familiei omeneşti în persoana lui Adam şi Eva, în momentul în
care le-a fost încredinţată moştenirea. Această informaţie au primit-o prin îngeri. "Ei i-au înştiinţat pe
Adam şi Eva că Dumnezeu nu îi va constrînge la ascultare – că nu le-a retras puterea de a proceda
contrar voinţei Lui; că erau unelte morale şi libere să asculte sau nu." The Story of Redemption, pag.
30.
Intrarea păcatului în lume nu a schimbat aceasta. Cînd omul s-a folosit de darul alegerii libere, şi s-
a hotărît să lucreze contrar principiilor neprihănirii, nici atunci Dumnezeu nu s-a amestecat în acest
domeniu. Iehova nu le-a luat această libertate înapoi, deşi au pierdut-o în favoarea păcatului şi a
semenilor lor.
Promisiunea lui Dumnezeu, că sunt liberi să-şi aleagă ce vor, ar fi fost doar vorb în vînt, dacă nu ar
fi avut posibilitatea să aleagă o altă cale. Prin urmare, pentru a sublinia principiile Sale declarate,
Domnul trebuia să fie foarte atent de a nu reţine oamenilor mijloacele prin care aveau posibilitatea să
pornească într-o altă direcţie dacă aceasta le era dorinţa.
În felul acesta, în timp ce Domnul le-a arătat foarte clar că nu trebuiau să poarte sabia în călătoria
prin pustie, totuşi nu le-a refuzat această posibilitate. Ei au avut aceeaşi libertate să asculte sau nu, ca
şi primii lor părinţi în Eden. Ocazia de a pune mîna pe sabie, le-a fost dată cînd rupurile înarmate ale
ostaşilor egipteni au fost aruncate la mal. "În dimineaţa următoare ei au văzut tot ce mai rămăsese
din vrăjmaşii lor puternici, – trupurile lor înarmate aruncate la mal." Patriarhi şi Profeţi, cap.
Exodul, fgm. 19.
Aceasta era o mare încercare pentru bărbaţii lui Israel. în mod ispititor li s-a oferit un mare arsenal
de arme – săbii, suliţe, coifuri, scuturi şi platoşe. Acum ori puteau să se aplece, şi să apuce armele,
echipîndu-se astfel pentru luptă asemenea celorlaltor naţiuni, ori să refuze, şi să-şi lase ocrotirea în
mîinile Domnului.
Problema cea reală era acum, ca Dumnezeu să rămînă mai departe singurul Ocrotitor al aleşilor
Săi, sau să smulgă lucrarea din mîinile Sale. întrebarea era, dacă se vor încrede implicit în
Dumnezeu, sau mai mult în puterea lor de a se lupta? Acesta era un punct foarte hotărîtor, căci
decizia cea tristă pe care au luat-o aici a influenţat toată istoria lor de mai tîrziu. Acesta a fost locul
unde s-au abătut de la umblarea cea strictă pe singura cale sigură care există. Aceasta a dus la
eşuarea lor finală şi la lepădarea lor ca popor.
Nu avem nici un raport direct care să confirme că s-ar fi aplecat pen-tru a apuca armele
Egiptenilor. Dar toate doveziile arată în mod convingător că aşa a fost. Lucrurile s-au petrecut în
felul următor: Luînd drumul spre Marea Roşie, ei au trecut-o ca pe uscat, şi au ieşit din ea fără nici o
armă. Dar scurt timp mai tîrziu, î lupta lor cu Amaleciţii, ei n-au folosit bastoane şi nici n-au aruncat
cu pietre asupra lor. Fiindcă de la Marea Roşie şi pînă aici nu avuse loc nici o ciocnire, singura
posibilitate de a se înarma era prin apucarea armelor aruncate le mal.
Ceea ce face ca decizia lor să fie atît de semnificativă sunt împrejurările în care s-a desfăşurat.
Dumnezeu le vorbise doar cu puţin înainte, şi anume printr-o demonstraţie deosebit de covîrşitoare şi
convingătoare despre capacitatea şi intenţia Sa de a-i birui pe vrăjmaşii lor conform principiilor
neprihănirii veşnice. Cu un asemenea Dumnezeu alături de ei, ce rost mai aveau armele? Era destul
de rău de a pofti echipament militar în condiţii normale, dar în lumina care le strălucea în clipa aceea
de la Domnul, era cu totul nescuzabil şi nerăspunzător de a pune mîna pe arme.
Faptul că Israel a pus în momentul acela mîna pe arme, era un act fatal. Astfel au introdus o ordine
nouă în tabăra lor, înlocuind-o pe cea divină. Astfel au zădărnicit planul lui Dumnezeu de a rezenta
caracterul cel divin aşa cum este în realitate, iar aceasta a dus în cele din urmă la lepădarea lor finală
ca canalul comunicării Domnului către lume.
Unii vor argumenta poate, că această schimbare ar fi fost o desvoltare inevitabilă, devenind
necesară şi posibilă din cauza condiţiilor schimbate. Conform acestei vederi, copiii lui Dumnezeu
erau atît neinstruiţi cît şi neînarmaţi în Egipt. Prin urmare, Dumnezeu nu a avut aici încotro decît să
Se lupte pentru ei, la fel după cum un părinte face la început tot ce poate pentru copiii săi. Ei pot
susţine mai departe, că după părăsirea Egiptului Dumnezeu a putut să le transmită grija nevoilor şi a
intereselor lor tot mai mult în mîinile lor. în felul acesta, în bunătatea Sa, Dumnezeu i-ar fi aruncat pe
Egipteni la picioarele lor, pentru a se înarma cu armele de care aveau trebuinţă. De aici înainte, ei ar
fi devenit uneletele Sale alese pentru nimicirea păgînilor.
Argumentul acesta nu este nelogic, dar totuşi fals. Dacă ar fi adevărat, atunci cucerirea
Canaanului, în felul în care s-a desfăşurat, trebuie să fi fost după planul lui Dumnezeu. Dar faptul că
nu a fost după planul lui Dumnezeu, reiese din declaraţii directe cît şi din principiile pe care se
întemeiază caracterul lui Dumnezeu. "Dumnezeu nu le-a ncit niciodată ca ‘să se urce şi să se bată’.
Nu era intenţia Lui ca să cîştige ţara prin război, ci printr-o ascultare strictă de poruncile Sale."
Patriarhi şi Profeţi, cap. Cei doisprezece iscoditori, fgm. 20.
Nu era intenţia lui Dumnezeu ca ei să cîştige ţara prin război, din motivul cel important că aceasta
nu este metoda Lui. Folosirea forţei se găseşte numai în împărăţia lui Satana. în organizaţia lui
Dumnezeu ea nu există. Ei trebuiau să cucerească ţara făgăduinţei printr-o strictă ascultare de
poruncile Sale, dintre care una zice: să nu ucizi. Mintea omenească are mari probleme să înţeagă:
cum să fie biruită o naţiune puternică şi beligerantă fără folosirea forţei? Aceasta era şi problema lui
Israel, cu toate că au văzut manifestarea cea puternică a metodelor divine la căderea plăgilor
Egiptului, şi la trecerea lor prin Marea Roşie.

picture:
Cine se încrede în puterea lui Dumnezeu este la fel de statornic şi de invincibil ca şi dealurile
veşnice.

Toate acestea s-au întîmplat cu locuitorii de pe valea Nilului fiindcă au respins eforturile lui
Dumnezeu de a-i salva. Aceeaşi rezistenţă i-a adus şi pe Canaaniţi la punctul unde nu i-a mai aşteptat
decît nimicirea. Dar Israel nu a văzut aceasta, şi nici nu s-a putut odihni în făgăduinţa că Domnul le
va da ţara. De aceea, s-au hotărît s-o cucerească pe singura cale înţeleasă de ei – prin folosirea forţei.
Este adevărat că au cucerit ţara în felul acesta, dar să nu uităm că tot astfel au şi pierdut-o. Istoria lor
cea tristă confirmă adevărul cuvintelor lui Hristos, adresate viteazului şi combativului apostol Petru:
"Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi ceice scot sabia, de sabie vor pieri." Matei 26,52.
Isus nu a limitat aceste cuvinte numai pe un anumit timp. El nua zis: "De aici înainte, toţi ceice vor
scoate sabia, prin sabie vor pieri." El a rostit un adevăr veşnic. Această declaraţie zice, că folosirea
forţei produce contra-forţă. în timp ce un individ sau o naţiune va fi azi suficient de puternică să
ocupe o poziţie de frunte, curînd vor fi întrecuţi de o altă putere, care va folosi ocazia pentru
nimicirea acelora care i-au luat-o înainte pe calea cea stropită cu sînge.
Aplicarea generală a adevărului acestor cuvinte ale lui Hristos e dovedit în mod adecvat prin cei
şase mii de ani de istorie a neamului omenesc. întreaga perioadă descoperă că oridecîteori o naţiune a
fost întemeiată prin folosirea săbiei, această putere a pierit sau va pieri tot prin aceleaşi mijloace.
Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la indivizi. Se poate argumenta că au existat şi cazuri, cînd
bărbaţi puternici s-au ridicat cu ajutorul săbiei şi şi-au păstrat poziţia pînă la moarte ca stăpînitori
neînfrînţi ai pămîntului. Dar să nu uităm că dînşii trăiesc mai departe în persoana copiilor lor cărora
le-au înmînat stăpînirea, că au pierit, sau vor mai pieri încă în copii lor prin sabie.
Dumnezeu, fiind absolut conştient că acei care trăiesc prin sabie vor şi pieri prin ea, a ştiut că dacă
Israel o va apuca, acesta le va fi sfîrşitul. Dumnezeu nu a plănuit aceasta. Aceasta dovedeşte deci
suficient, că niciodată El nu le-a dat sabia. Mai mult decît atît, dacă Dumnezeu le-ar fi dat-o, atunci
El ar fi şi răspunzător de nimicirea lor, căci acela care dă altuia mijloace care cu siguranţă îl
nimicesc, trebuie să poarte şi răspunderea pentru aceasta.
De aici reiese deci, că niciodată nu a fost intenţia lui Dumnezeu ca Israel sau oricare altul să poarte
sabia. Ea nu are ce căuta în legătură cu caracterul Său şi cu metodele Sale corespunzătoare, şi prin
urmare nu trebuie acceptată nici în caracterul şi în purtarea poporului Său.
Recunoaşterea acestui adevăr este esenţial pentru înţelegerea directivelor lui Dumnezeu prin care
l-a trimis pe poporul lui Israel ca să stîrpească popoarele vrăjmaşe cu ajutorul săbiei. Instituirea
acestei forme de guvernare era numai lucrarea poporului, expresia faptului că aveau mai multă
încredere în ei înşişi decît în Dumnezeu. Aceasta era stabilirea principiilor şi procedărilor omeneşti
în locul celor divine.
De aceea, în fiecare caz în care Israeliţii au ieşit la luptă sau i-au executat pe răufăcătorii din
mijlocul lor, acţiunile lor nu au descoperit caracterul lui Dumnezeu. în general oamenii au tras
concluzia cea opusă, susţinînd că poporul a procedat exact după porunca Domnului. Dar dacă ei ar fi
fost un popor cu adevărat ascultător, nu ar fi luat niciodatăsabia în mînă, şi prin urmare nici nu ar fi
ieşit ca să-i ucidă pe vrăjmaşii lor cu sabia.
Totuşi, Dumnezeu le-a dat instrucţiuni. Aceasta n-o putem tăgădui, şi nici nu vrem s-o tăgăduim,
căci natura acestor porunci descoperă un Tată ceresc minunat şi iubitor, care caută neîncetat să
mîntuiască, şi nu să nimicească. Erezia cea tragică este aceea, că caracterul Său a fost înţeles atît de
greşit, încît chiar şi acţiunile care aveau de scop de a reduce efectele cele rele ale nimicirilor, au fost
privite într-o lumină cu totul alta şi greşită.
Scopul pe care îl urmărim aici este de a preciza, că în ciuda eforturilor celor mai bune din partea
lui Dumnezeu în direcţia cea opusă, sabia a devenit totuşi o instituţie înrădăcinată în tabăra lui Israel.
Recunoaşterea acestui adevăr este esenţial pentru înţelegerea tivelor date lui Israel, care au fost
considerate timp prea îndelungat ca o indicaţie, că Dumnezeu i-ar fi folosit ca executori.
Dacă voinţa lui Dumnezeu ar fi fost respectată, ei nu ar fi purtat niciodată sabia, Leviţii nu i-ar fi
executat niciodată pe închinătorii viţelului de aur, şi nici nu ar fi avut loc vărsările de sînge repetate
prin care au pus mîna pe ţară. Atunci Dumnezeu ar fi fost liber să-şi împlinească lucrarea conform
planuli Său pentru ei, conform principiilor neprihănirii veşnice.
Porunca pe care dat-o Dumnezeu în diferite timpuri privind aceste execuţii, îngreuiază omului de
rînd recunoaşterea acestui fapt. Se susţine că Dumnezeu ar fi fost inclus personal şi direct în aceste
acţiuni, că El însuşi ar fi decis sentinţa cea specială şi ar fi ordonat execuţia.
Acesta pare să fie desiur un argument convingător, dar în urma lui rămîn totuşi aceste contraziceri
teribile. Dumnezeu nu dă ordini contrare principiilor dreptăţii şi neprihănirii veşnice. De aceea, e
nevoie de un studiu mai îndelungat pentru înlăturarea acestor contraziceri aparente. Aceasta se poate
face cu convingerea cea dulce că în Cuvîntul lui Dumnezeu nu există nici o contrazicere, şi că
caracterul lui Dumnezeu în toată purtarea Sa e cu totul consistent.
În timp ce continuăm cu studiul nostru, vom vedea că Dumnezeu a dat aceste porunci unui popor,
care îşi alesese deja calea, şi care, dacă ar fi rămas fără nici o conducere, ar fi folosit aceste arme în
modul cel mai crud posibil. Poruncile lui Dumnezeu aveau de scop să reducă efectele rele ale
lucrurilor pe care le-au ales. în toate acestea El a jucat rolul unui Mîntuitor, care, după ce nu i-a putut
salva de a nu pune mîna pe sabie, a vrut să-i salveze cel puţin de efectele ei cele mai rele.
 Capitolul 30
Un Tată mîntuitor şi veşnic iubitor

Cînd Israeliţii au pus mîna pe sabie, lepădînd astfel calea lui Dumnezeu în favoarea căii lor,
Domnul ar fi putut să ia diferite măsuri.
În primul rînd, i-ar fi putut abandona pur şi simplu, lăsîndu-i pradă planurilor lor. Aceasta ar fi fost
pe deplin justificat şi drept din partea Lui, chiar dacă ar fi fost dreptate fără milă. Astfel ei ar fi pierit
imediat de pe pămînt. Vrăjmaşii lor erau foarte numeroşi, bine pregătiţi şi înarmaţi din punct de
vedere militar. Satana nu dorea nimic mai mult decît exterminarea lui Israel, şi imediat ar fi folosit
ocazia.
În al doilea rînd, Dumnezeu avea puterea fizică pentru a-l constrînge pe poporul lui Israel să
rămînă pe calea Lui, dar nu a putut să facă aceasta din motive morale. El le-a dat, asemenea tuturor
locuitorilor pămîntului, libertatea alegerii. De aceea, El nu a căutat sub nici o împrejurare să le
impună calea Sa în schimbul căii lor. Ei nşişi trebuiau să ia hotărîrea, şi după ce au luat-o, Dumnezeu
nu a putut decît s-o respecte, ceea ce a şi făcut.
În al treilea rînd, Dumnezeu ar fi putut să ignoreze păcatul, susţinînd că nu ar exista. Aceasta ar fi
însemnat a-l scuza, dar Dumnezeu nu poate să facă aceasta.
Aceste trei alternative erau evidente, dar mai există încă o posibilitate, care în general e trecută cu
vederea. Aceasta constă în aceea, că Domnul ştia că nu-i putea salva de calea răutăţii lor, şi astfel
lucrarea cea prevăzută pentru salvarea lor ajunse fără de fect. Fiindcă încă nu au gustat experienţa
cea amară a consecinţelor apostaziei lor, ei nu sunt pregătiţi să vină înapoi. Dar încă nu au depăşit
posibilitatea de a putea fi restabiliţi. De aceea, în iubirea Lui cea infinită, Dumnezeu nu vrea să-i
abandoneze, şi să le ia ocazia pentru a-şi îndrepta purtarea lor cea rea. Dacă nu li se oferă nici o mînă
de ajutor pentru a-i feri de efectele cele mai rele ale alegerii lor, ei nu ar putea supravieţui timp
suficient ca să se mai întoarcă înapoi la Dumnezeu. De aceea, Domnul depune eforturi pentru a-i feri
de aceste efecte rele, atît cu scopul de a le ameliora cît posibil suferinţele, cît şi pentru prelungirea
timpului lor în care să se poată îndrepta şi pocăi. Fiindcă acest aspect al lucrării lui Dumnezeu nu a
fost înţeles, De aceea El a fost interpretat atît de greşit în ce priveşte acţiunile Sale din Vechiul
Testament.
Următoarea pildă va ajuta să lămurească aceste căi posibile şi să identifice alegerea cea divină.
Închipuieţi un orăşel situat într-o regiune cu multe fiare sălbatice, cum ar fi urşi, căprioare, lupi şi
multe altele. După cum e de aşteptat, majoritatea bărbaţilor care locuiesc aici sunt vînători iscusiţi,
care nu vor lăsa să treacă nici o ocazie fără să pună mîna pe arme şi să se ducă la vînat.
Dar un bărbat se poartă totuşi diferit. în inima lui se află iubirea lui Dumnezeu, şi este contrar
înclinaţiei sale să-i ucidă pe aceşti locuitori falnici din codru ş din munţi. De aceea el nu a fost văzut
niciodată alături de ceilalţi urmărind satisfacerea poftelor lor prin aventuri sîngeroase. în ce-i priveşte
pe ceilalţi, ei se simt deranjaţi din cauza purtării sale ciudate, şi oridecîteori aveau ocazia, încercau
să-l convingă cu orice preţ să se unească cu ei. în cele din urmă i-au cumpărat de ziua lui o armă de
vînătoare strălucită. Dar cu o ţinută creştină demnă a refuzat s-o ia. Aceasta desigur, nu le-a plăcut, şi
i-a făcut să exerciteze şi mai multă presiune asupra lui. Dar, în ciuda acestui fapt, nici o schimbare nu
se vedea în el. Ani dearîndul el rămase neschimbat. Singurul echipament cu care se ducea la vînat era
aparatul său de fotografiat.
Acest bărbat avea un fiu frumos, pe care voia să-l apere cu orice preţ în faţa influenţei vînătorilor
din prejur. El lucra cu un efort neobosit pentru a planta în fiul său aceeaşi iubire faţă de animale
sălbatice care era în el, şi avea succes în această direcţie. Tatăl lucra astfel cu scopul de a-l feri pe
fiul său ca să nu umble pe calea vînătorilor, ci pe calea lui.
Tatăl nu reţinea însă fiului său libertatea alegerii personale. După ce a ajuns în cele din urmă destul
de mare el era singur răspunzător, şi nu se mai afla sub controlul şi disciplina cea directă a tatălui
său. Astfel el primise odată invitaţia de a-şi petrece cîteva săptămîni departe de casa părintească.
Doritor de a vedea şi alte locuri, el acceptase oferta. Aceasta era o cursă vicleană a vînătorilor, care îi
trimiseră pe fii lor să-l caute pe băiat, Pentru ca, în lipsa influenţei directe a tatălui său, să meargă cu
ei la vînătoare. Ei îl rugaseră s-o încerce numai o singură dată, pentru a vedea cum îi place. Simţind
că nu s-ar întîmpla nimica rău dacă şi-ar da părerea despre vînătoare chiar la faţa locului, în cele din
urmă a cedat. Prima sa reacţie nu era favorabilă, dar era totuşi ceva ce-l atrăgea, îl provoca şi îl
încînta, şi astfel, încetul cu încetul devenise un vînător devotat şi plin de entuziasm ca şi ei. Mergînd
apoi la magazinul sportiv, îşi alese o armă bine construită, şi la un moment dat se întoarse cu ea la
tatăl său care a rămas îngrozit. Alegerea fiului era deja făcută şi tatăl era confruntat acum cu o
situaţie care cerea un răspuns. Oare cum se va purtael văzînd această întorsătură? Evident că fiul îşi
instituise o cale opusă în viaţa lui, contrară căilor tatălui şi lui Dumnezeu.
Ca şi în cazul lui Dumnezeu, alegerea tatălui ar fi putut să fie în mai multe feluri.
Prima posibilitate era desproprietarea fiului, interzicerea să nu mai călce cu piciorul în casa
părintească, şi somîndu-l să-şi vadă de drumurile sale. Aceasta s-ar fi putut justifica prin faptul că
principiile tatălui cu siguranţă nu se împăcau cu ale fiului.
O altă posibilitate era folosirea forţei, pentru a-l supune pe fiul conform dorinţelor şi căilor tatălui.
Dar acesta nu ar fi fost răspunsul cel corect, din două motive. Mai întîi, fiul îşi ajunse etatea cînd
trebuia să-şi decidă soarta personal, aşa că, orice ar fi făcut tatăl, era imposibil să obţină rezultatul cel
dorit. Dar, în al doilea rînd, nu corespundea caracterului tatălui, după cum nu corespunde nici
caracterului lui Dumnezeu să folosească puterea forţei. Singura slujbă acceptată de ei este aceea care
vine dintr-o inimă iubitoare.
A treia alternativă era ignorarea acestei schimbări, susţinînd că arma nu a fost adusă niciodată în
casă, şi făcînd ca şi cum toate ar fi în ordine, pe cînd, în realitate nu era aşa. Nici această metodă nu
ar fi fost corectă, căci păcatul nu poate fi ignorat. Nici iubirea şi nici dreptatea nu îl pot îngădui.
Nelegiuirea atrage atenţia. Totdeauna ea va primi un răspuns, provenind dintr-o iubire mîntuitoare,
sau din reacţia defensivă a unei ure nimicitoare.
După considerarea şi lepădarea tuturor acestor posibilităţi, ce-i mai rămîne acestui bărbat
credincios? Ce ar face Dumnezeu în aceeaşi situaţie?
Mai întîi, tatăl şi-a dat seama că fiul s-a pus pe sine, pe alţii, animalele domestice şi cele sălbatece
într-o situaţie foarte primejdioasă. Fiind un vînător lipsit de experienţă şi fără pregătire, el nu
înţelegea că trebuia a se uita dincolo de ţintă, pentru a se asigura ca nu cumva să prindă clădiri,
animale domestice sau chiar oameni în raza focului. El trebuia să înveţe cum se poartă o armă,
Pentru ca depăşind de exemplu diferite obstacole, să nu se împuşte singur sau pe prietenii săi, după
cum au făcut-o atîţia alţii. Trebuia să fie instruit în legătură cu primejdia, că un glonte abătut de pe o
stîncă sau un pom, poate să pătrundă, dacă sare înapoi, într-o ţintă depărtată aflată de-a dreapta sau
de-a stînga ţintei originale. El trebuia să se apropie suficient de fiara de vînat pentru a evita
posibilitatea de a-l răni doar, care se putea tîrîde altfel într-un ascuns, şi să piară încet şi chinuitor.
Afară de aceste lucruri el trebuia să mai înveţe şi altele, pentru a se feri pe sine cît şi pe ceilalţi de
efectele cele mai rele ale alegerii lui.
În timp ce tatăl nu l-a mai putut feri pe fiul de atingerea armei, el a putut totuşi, primind
permisiunea, să-i dea instrucţiuni necesare care să-l ocrotească în faţa acestor consecinţe grave. Pînă
şi animalele sălbatice beneficiau de această slujbă, căci, în timp ce nu puteau să fie salvate în faţa
morţii, ele puteau să fie liberate totuşi de o moarte chinuitoare şi îndelungată.
Deoarece reacţia lui Dumnezeu şi a acelora care umblă cu El va fi totdeauna oferta iubirii
mîntuitoare, există numai o singură cale dintre cele menţionate mai sus, pe care o poate urma
Domnul sau tatăl din pilda respectivă. Dumnezeu este din fire un Mîntuitor. Tot aşa şi tatăl din
această pildă. Dacă Dumnezeu nu-i mai poate salva pe oameni într-un domeniu, El continuă să-şi
exerciteze puterea mîntuitoare prin restul posibilităţilor care I-au mai rămas. în felul acesta, cînd tatăl
şi-a dat seama, că ţinta sa originală de a-l feri pe fiul de atingerea armei, a eşuat, el a văzut totuşi că
i-au mai rămas diferite mijloace prin care îl putea salva în faţa efectelor celor mai grave ale alegerii
lui.
În felul acesta, deşi cu întristare, tatăl l-a luat pe fiul laoparte şi a vorbit cu el cu o demnitate
iubitoare. Exprimîndu-şi dezamăgirea din cauza căii pe care a ales-o, l-a asigurat totuşi că-i va ecta
hotărîrea pe deplin. I-a arătat că există primejdii în legătură cu mînuirea armei, de care putea fi salvat
numai dacă voia să primească şi să respecte diferite reguli preventive. Tatăl i-a explicat, că e gata să-
l instruiască în ce priveşte aceste lucruri, pentru a-l salva în faţa efectelor celor mai grave ale alegerii
lui.
Fiul, fiind uşurat că tatăl nu lansase un atac de denunţare împotriva căilor sale, nu îndrăznea să
reziste mai departe unei asemenea presiuni. în schimb, el se declarase de acord să înveţe. Procedînd
astfel el manifesta capriciile cele ciudate ale purtării omeneşti, prin care omul nu este dispus să
asculte de Dumnezeu în lucrurile cele mai adînci ale credinţei, pe cînd în cele inferioare totuşi îi
urmează. Israel, de exemplu, nu era dispus a se încrede pe deplin în Dumnezeu, şi să renunţe la sabie,
dar acceptase totuşi, şi urmă instrucţiunilor Sale restrictive care aveau de scop să reducă efectele cele
mai grave. Tot aşa şi fiul, care abandonase principiile tatălui privind lepădarea cea deplină a armelor
d, era totuşi dispus să respecte sfaturile sale privind mînuirea lor.
Tatăl începuse lecţiunile sale instructive subliniînd faptul, că nimic din ceea ce avea să facă sau să
zică, nu va fi un indiciu că şi-ar fi schimbat căile, în ciuda faptului că putea fi interpretat astfel.
Dumnezeu, aflîndu-Se în aceeaşi situaţie din pricina alegerii copiilor Săi de a pune mîna pe arme,
a avertizat în mod solemn, că eforturile Sale de a-i salva în faţa efectelor celor mai grave ale alegerii
lor, nu indică nicidecum că s-ar fi schimbat, în ciuda faptului că acţiunile Sale pot fi interpretate
invers, după cum se şi întîmplă.

picture:
Acest tablou îl reprezintă pe tatăl instruindu-l în aparenţă pe acest tînăr în meşteşugul
vînatului, pe cînd în realitate îl îndumă doar pe fiul, care şi-a ales calea nimicirii în ciuda
voinţei tatălui său, cum să folosească arma în mod îndurător şi sigur.

"Căci Eu sunt Domnul; Eu nu Mă schimb;" "Isus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci;" "în care
nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Maleahi 3,6; Evrei 13,8; Iacov 1,17.
În ciuda faptului că oamenii ştiu că înainte de intrarea păcatului Dumnezeu nu a nimicit niciodată,
şi în ciuda declaraţiilor solemne din partea lui Dumnezeu, conform cărora nu s-a schimbat niciodată,
ei continuă totuşi a se uita la eforturile Sale veşnice de a aduce mîntuire ca şi cum ar fi acţiunile
unuia care s-a potrivit lor. Tatăl, a cărui purtare am studiat-o, nu avea nevoie să-şi schimbe căile
pentru a-l instrui pe fiul cum să nimiciească îndurător. Tot aşa, nici Dumnezeu nu a avut nevoie să-şi
schimbe căile pentru a-l feri pe Israel ca să nu mînuie sabia cu cruzime. Amîndoi nu au vrut decît să-i
ferească de această alegere, sau, dacă nu se mai putea, să-i ferească cel puţin cît posibil de suferinţele
cele mai grele.
Presupunem acum, că unul dintre cetăţenii oraşului, şi anume cel mai doritor de a-l converti pe
tatăl, ar trece întîmplător prin faţa locului unde se desfăşoară această instrucţie. Fiind încă prea
departe pentru a putea înţelege cuvintele, îl vede pe tatăl explicînd fiului mînuirea armei de foc.
Oare ce părere va avea acest bărbat? Care va fi concluzia lui?
El nu a avut niciodată spiritul tatălui, şi prin urmare niciodată nu l-a putut înţelege. Aşadar, el nu
poate aprecia corect acţiunile tatălui. în schimb, va interpreta scena dinaintea lui ca o dovadă sigură
că tatăl s-a schimbat.
Spectatorul nu a stat mult pe gînduri, şi s-a întors la tovarăşii săi ca să le facă cunoscut convetirea
tatălui, cărora le povestea că tatăl a devenit un vînător ca şi ei. Ca dovadă le povestea ascultătorilor
săi increduli, cum îl văzu pe tatăl explicînd fiului mînuirea armei de vînătoare. Dovezile aduse erau
cu adevărat reale, căci tocmai aceasta îl şi văzu pe tatăl făcînd, dar concluziile trase din cele văzute
erau cu totul false.
Asemenea tatălui din această pildă, şi Dumnezeu a fost interpretat greşit.
 În situaţia idolatriei de la Sinai, Dumnezeu a dat prin Moise instrucţiuni directe, ca Leviţii să pună
mîna pe sabie şi să-i ucidă pe răsculătorii nepocăiţi. Oamenii au luat aceste fapte şi au tras din ele
concluziile lor. în timp ce faptele sunt corecte, concluziile care au fost trase din ele sunt cu tutul
greşite. Ei au declarat cu multă satisfacţie că Dumnezeu ar fi devenit un nimicitor asemenea lor.
Nici nu puteau să facă o greşeală mai mare ca aceasta.
Slavă Domnului, că Dumnezeu nu s-a schimbat. El nu a devenit ase-menea oamenilor; El nu este
un nimicitor. Nici păcatul, şi nici oamenii cei păcătoşi nu L-au schimbat. Cînd caracterul şi lucrarea
Lui va fi înţeleasă aşa cum trebuie, se va vedea că El nu s-a purtat în cazul incidentului de la Sinai
altfel decît cu Adam şi Eva în cazul alegerii lor.
După alegerea căii lor, Dumnezeu a fost confruntat cu aceleaşi alternative care l-au confruntat şi
pe tatăl cînd fiul s-a întors acasă înarmat. Mai întîi, El S-ar fi putut despărţi de ei şi să-i lase în seama
lor. Cît de recunoscători putem să fim, că nu a făcut aceasta. Ei ar fi pierit pe loc, iar noi ne-am fi
pierdut viaţa şi orice ocazie de mîntuire.
Folosirea forţei ar fi fost cealaltă alternativă, dar aceasta este inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu,
căci singura ascultare pe care o poate accepta trebuie să vină dintr-o inimă nesilită. Dacă folosirea
forţei ar fi răspunsul, atunci Lucifer nici nu ar fi început să păcătuiască, căci Dumnezeu l-ar fi
constrîns să nu păcătuiască.
Dumnezeu ar mai fi putut să aleagă şi calea ignorării, pretinzînd pur şi simplu că păcatul n-ar
exista. Dar şi aceasta era imposibil, căci intrarea sa în univers a avut urmări prea grave. El trebuia
tratat şi nu putea fi ignorat.
Din marea Sa milă şi iubire, Dumnezeu nu-l lasă pe om în seama sa ca să secere cee mai grave
urmări ale faptelor sale. în măsura în care omul o acceptă, Dumnezeu îi dă sfaturi şi binecuvîntări,
aşa încît viaţa să nu-i fie atît de grea şi de chinuitoare.
Procedînd astfel, Dumnezeu Se face suspect de a fi acceptat căile oamenilor, de a fi compromitat
principiile Sale, ca şi cum s-ar fi schimbat. Ceea ce vrem să arătăm acum prin dovezile cele clare ale
Cuvîntului lui Dumnezeu este faptul că Dumnezeu nu Se schimbă, nu Se compromite şi nu Se alătură
de loc căilor oamenilor. Pilda tatălui care a refuzat să devină vînător, şi care totuşi l-a instruit pe fiul
cum să folosească arma în mod sigur, vrea să ajute la clarificarea acestui principiu. Dumnezeu nu
este un legalist. El este un Dumnezeu foarte minunat, şi creştinul are nevoie de o înţelegere spirituală
profundă pentru a cuprinde caracterul Său, ca să priceapă cum îl poate ajuta pe om în felul acesta
fără de a Se compromita pe Sine sau principiile Sale cît de pu
În ciuda înţelegerii greşite a lucrărilor lui Dumnezeu, încît e învinuit chiar că ar fi devenit un
nimicitor, totuşi El nu Se abate de la principiile Sale. El este mai interesat de o procedare corectă,
decît să fie înţeles în ce priveşte acţiunile Sale. în cele din urmă El va fi înţeles, şi atunci loialitatea
fiecăruia dintre copiii Săi cei adevăraţi va fi asigurată pentru totdeauna. Tot în acelaşi timp, acei care
şi-au ales viaţa răzvrătirii vor fi convinşi deasemenea de neprihănirea Lui, şi aceasta o vor mărturisi
în ciuda faptului că va fi prea tîrziu de a mai putea fi mîntuiţi.
De la bun început, Dumnezeu a lucrat în felul acesta, şi aşa va continua pînă la sfîrşit. Mai întîi, El
face tot posibilul pentru a feri făpturileSale de păcat. Apoi, după ce totuşi au păcătuit, lucrează la fel
de sîrguitor pentru a le salva în faţa efectelor celor mai grave ale acţiunilor lor. în sfîrşit, dacă ele
leapădă şi acest efort mîntuitor, atunci Dumnezeu nu mai poate să facă nimic pentru salvarea lor, ci
sunt lăsaţi pierzării.
Întîmplarea de la Sinai nu este raportul biblic cel mai potrivit pentru a vedea acest principiu. Din
alte locuri acesta reiese mai clar. De aceea ar fi mai bine să le studiăm pe acestea mai întîi. Atunci
vom fi pregătiţi de a aprecia rolul pe care l-a jucat Dumnezeu în cazul idolatriei de la Sinai într-o
lumină nouă.
Exemplul cel mai evident este purtarea lui Dumnezeu înainte şi după captivitatea babilonică a
poporului lui Israel.
Nici o naţiune nu a umblat pe o cale mai provocatoare împotriva lui Dumnezeu ca Israel în anii
apostaziei, ai răsculării şi idolatriei, după stăpînirea lui David pînă la Ezechia. După un început
minunat în timpul lui Iosua, au urmat dezamăgirile zdrobitoare din timpul judecătorilor, cînd Israel
oscila încoace şi încolo între bine şi rău. Dar în timpul lui David împărăţia ajunsese apogeul
strălucirii ei. Poporul prospera prin binecuvîntările abundente ale Domnului, şi existau toate
condiţiile pentru stăpînirea cea mai glorioasă a neprihănirii pe care a văzut-o lumea vreodată. Dar în
schimb, poporul apucase darurile Domnului, şi mutase încrederea în Domnul asupra lor, intrînd astfel
în perioada cea mai întunecoasă a istoriei lui. Cerul depuse mari eforturi pentru a-l aduce pe Israel
pînă în această clipă a făgăduinţei şi a ocaziei favorabile, – dar numai pentru a vedea cît de
dispreţuitor, de egoist şi de nerăspunzător aveau să arunce totul în vînt.
Dacă oamenii ar fi trataţi în felul acesta, ei ar răspunde cu pedepse nimicitoare. Oamenii care sunt
lipsiţi de înţelegerea cea adevărată a caracterului lui Dumnezeu, aşteaptă ca şi El să răspundă astfel.
Din punct de vedere omenesc, Dumnezeu nu S-ar fi putut justifica niciodată mai bine, dacă ar fi
reacţionat astfel, ca tocmai atunci cînd Israel umbla pe o cale atît de provocatoare şi insultătoare în
timpul apostaziei celei mari.
Dar Biblia nu arată că Dumnezeu ar fi desvoltat o asemenea înclinaţie în aceşti ani nenorociţi. în
schimb, îl înfăţişează cu o atitudine cu totul diferită. El e înfăţişat ca un Mîntuitor îndurător, care,
văzînd numai nenorocirea cea ameninţătoare pe care ei înşişi şi-au adus-o asupra lor, nu Se gîndea la
dispreţul şi nerecunoştinţa cea teribilă cu care L-au tratat. El căuta doar să-i salveze de puterea
lonului şi de suferinţele care aveau să urmeze prăbuşirii lor. îl auzim vorbind prin profetul Ieremia:
"Şezi la poarta Casei Domnului, vesteşte acolo cuvîntul acesta, şi spune: Ascultaţi Cuvîntul
Domnului, toţi bărbaţii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi, ca să vă închinaţi înaintea Domnului;
Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să
locuiţi în locul acesta. Nu vă hrăniţi cu nădejdii înşelătoare, zicînd: Acesta este Templul Domnului,
Templul Domnului, Templul Domnului;
Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii,
Dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sînge nevinovat în locul
aceasta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră,
Numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din
veşnicie în veşnicie." Ieremia 7,2-2.
În timpul în care au fost rostite aceste cuvinte, orice nădejde a lumii pentru un viitor mai fericit a
trebuit să piară în faţa unei naţiuni puternice. Babilonul se ridicase cu o putere spectaculoasă, şi o
naţiune după alta căzu în mîna lui. Israel, fiind slăbit prin anii cei îndelungaţi ai practicilor idolatre şi
prin păcat, n-avea nici o şansă să reziste valului năvălitor de la miazănoapte. Dacă Dumnezeu ar fi
stăpînit fie cît de puţin de spiritul pe care oamenii îl atribuie Lui, atitudinea Sa din acest timp ar fi
fost cu totul diferită. El ar fi declarat lui Israel: "Secole dearîndul v-am binecuvîntat, v-am ocrotit şi
v-am dat prosperitate, şi Mi-aţi răsplătit numai cu insultă, neascultare, dispreţ şi lepădare. în viitorul
apropiat puterea Babilonului va veni împotriva voastră, vă va distruge şi faptele voastre vor fi
răsplătite dublu. Eu însă îmi spăl mîinile de voi şi vă las în soarta voastră."
Dar nu găsim o asemenea atitudine de partea lui Dumnezeu. Dealtfel, iubirea lui Dumnezeu nu ar
mai fi infinită, ci mărginită. Ea ar merge pînă la un loc, şi s-ar opri pentru a fi înlocuită cu un spirit
de răsplătire răzbunătoare. De aşa natură este iubirea omenească, dar niciodată calea iubirii celei
infinite a lui Dumnezeu. Ea nu poate fi schimbată prin nimic.
O dovadă convingătoare despre caracterului ei cel neschimbător ni se dă prin istoria lui Israel de la
stăpînirea lui David pînă la Zedechia. Rareori, dacă a fost vreodată cazul, L-a provocat un popor mai
mult pe Dumnezeu, după ce i-a dat atîtea binecuvîntări, ca tocmai acesta. întorcîndu-şi spatele spre
sanctuar, se închinaseră zeilor. Baal devenise domnul lor. Pe copiii lor drăgălaşi îi jertfiseră lui
Moloch. Se omorîseră reciproc, îşi dedaseră trupurile tuturor plăcerilor şi poftelor lumeşti, iar pe
săraci, văduve şi orfani îi jefuiau. Orice crimă o făceau pentru a-L întrista pe Domnul şi a-L
determina să Se retragă. Raportul asupra lor este cu adevărat întunecos, îngrozitor şi plin de
provocare.
Dar cît de cu totul altfel este purtarea lui Dumnezeu; în ciuda tuturor acestor lucruri El a putut să
zică: "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; De aceea, voi, copii ai lui Iacov n-aţi fost nimiciţi."
Maleahi 3,6. Relaţia Lui faţă de ei era la sfîrşitul acestei cercări la fel de neschimbată ca şi înainte.
Este adevărat că în cele din urmă ei nu au mai primit atîtea binecuvîntări ca în timpul cînd relaţia lor
faţă de El mai era bună,dar nu fiindcă Domnul s-ar fi răzbunat prin retragerea binecuvîntărilor, ci
numai fiindcă ei înşişi şi-au închis uşa în faţa lor.
"Prin dăruirea minunată a Fiului Său, Dumnezeu a înconjurat întreaga lume cu o atmosferă de har
în felul atmosferei de aer, din jurul pămîntului. Toţi cei care vor să respire această atmosferă
dătătoare de viaţă, vor trăi şi vor creşte ca bărbaţi şi femei în Isus Hristos.
Cum se întorc florile după soare, ca razele lui strălucitoare să lucreze mereu la desăvîrşirea
frumuseţii şi simetriei lor; aşa ar trebui să ne întoarcem noi după Soarele dreptăţii, ca lumina
cerească să se reverse peste noi şi să formeze caracterul nostru după chipul şi asemănarea lui
Hristos." Calea către Hristos, cap. Creşterea în Hristos, fgm. 4,5.
Aceste citate descriu două pilde care arată binecuvîntările lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale
omului – aerul şi soarele. Indiferent de purtarea omului, binecuvîntările sunt zilnic la fel de
abundente. Cu o putere nerestrînsă ele se revarsă asupra tuturor oamenilor. Dacă ei îşi aleg
excluderea acestor mijloace dătătoare de viaţă, vor suferi negreşit, dar Dumnezeu nu poate fi
învinuit. Tot aşa, nici Israel nu putea să justifice învinuiriee sale împotriva lui Dumnezeu din cauza
binecuvîntărilor pierdute. Ei înşişi erau răspunzători pentru faptul că se puseseră în situaţia în care nu
mai puteau primi aceste binecuvîntări.
Numai din această cauză au putut să invadeze Haldeii ţara. Poporul lui Israel ieşise din cercul
ocrotirii lui Dumnezeu, împedicînd salvarea lor. Ei făcuseră tocmai ceea ce a făcut şi Faraon.
îndreptîndu-se spre pragul nimicirii sale, stăpînitorul cel îngîmfat primise prin Moise porunca cea
divină prin care a fost rugat să se căiască, pentru a abate catastrofele care-l ameninţau şi să evite
pedeapsa cea dreaptă a păcatelor sale.
Cînd Israel stătea sub umbra puterii lui Nebucadneţar, ei se aflau deasemenea pe pragul cel
întuncos al abisului. Dumnezeu nu Se schimbase. Din această cauză El făcea pentru poporul lui
Israel ceea ce făcuse şi pentru Egipteni. îl trimise pe profetul Ieremia, pentru a-i ruga şi a-i asigura că
numai dacă aveau să se căiască, puteau să rămînă în ţara lor pe vecie. în felul acesta, puteau să scape
de catastrofele cele teribile şi atît de meritate care îi aşteptau.
Dumnezeu nu ceruse pedeapsa lor cea cuvenită sau o perioadă de pocăinţă, înainte de a-i restabili
în ţara lor şi de a-i primi din nou în graţia Sa. Aceasta este greu de înţeles, fiindcă filozofia
omenească cere, ca omul care a păcătuit să fie răsplătit. De aceea, indiferent cît de sinceră ar fi căinţa
unui om, sau cît de mult s-ar schimba, dreptatea omenească cere pedeapsa cea cuvenită a păcatului
său. Abia după aplicare ei, el poate fi socotit ca fiind plătit datoria faţă de oameni.
Această înclinaţie omenească se întemeiază pe două motive. Unul este spiritul de a plăti răul cu
rău, iar celălalt dorinţa ocrotirii şi a securităţii personale. Prin urmare, tribunalele măsoară răul pe
care omulomul trebuie să-l primească ca răsplată duă răul pe care l-a comis, demonstrînd astfel că
calea omenească este răsplătirea răului cu rău. Aceasta satisface dorinţa răzbunării. Tot în acelaşi
timp pedeapsa se aplică în aşa fel încît publicul să poată asista, făcătorul de rele slujind astfel ca o
avertizare şi descurajare pentru alţii care l-ar putea imita. Prin aceste mijloace oamenii sper că ar
putea asigura securitatea.
Dar Dumnezeu nu procedează astfel. El nu întîmpină răutatea prin răutate. El răsplăteşte răutatea
cu bine. Deşi acesta este adevărul, pămîntenii au mari probleme de a-L înţelege. Concepţia de a
întîmpina răutatea cu răutate este atît de adînc înrădăcinată, încît nu pot înţelege cum poate să lucreze
Dumnezeu contrar acestor principii.
Totuşi, cazul pe care îl studiăm aici adevereşte că aceasta este calea Lui. Pentru a dovedi contrariul
trebuie găsite texte biblice care să exprime cererea lui Dumnezeu, ca păcătoşii să primească mai întîi
o serie de pedepse înainte de a fi primiţi din nou în graţia Lui. Dar, asemenea texte nu există.
Singurele pedepse pe care le primesc sunt acelea pe care şi le-au adus ei înşişi asupra lor, în faţa
cărora Dumnezeu a vrut să-i salveze.
 Dacă cineva are îndoieli asupra acestei însuşiiri măreţe a lui Dumnezeu, să studieze istoria fiului
pierdut, care este raportată anume pentru a accentua acest adevăr. în această pildă, ambii fii au dat pe
faţă aceeaşi convingere, după care păcătosul ar trebui să sufere mai întîi pedepsele sale cuvenite,
înainte de a putea fi restabilit. Fiul cel pierdut le aşteptase iar celălalt le ceruse. Tatăl, care reprezintă
în mod direct purtarea lui Dumnezeu, nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Tot ce a cerut el era o
pocăinţă adevărată.
Cînd fiul risipitor s-a reîntors la tatăl, el a cerut doar locul celui mai netrebnic dintre servitorii săi.
El credea că această umilinţăa ar fi suficientă, pentru a fi socotită ca pedeapsă cuvenită. El era sigur
că ceruse o pedeapsă dreaptă şi bine meritată.
Fiul cel mai mare s-a supărat auzind că păcătosul a fost restabilit pe deplin în locul pe care îl
părăsise. El se gîndea la ruinarea sănătăţii sale, la banii şi timpul risipit, şi la reputaţia cea afectată a
tatălui. Pocăinţa şi întoarcerea fratelui său nu l-au putut bucura, ci a ridicat doar obiecţiuni împotriva
restabilirii sale. Dacă fratele său mai tinăr ar fi fost forţat să trăiască în cartierul servitorilor şi să
măture timp de un an sau doi pardoselele tatălui, înainte de a ocupa iarăşi încetul cu încetul locul unii
fiu, aceasta l-ar fi satisfăcut, dar morala sa omenească nu a putut să accepte ca el să vină înapoi, să
fie primit ca un împărat şi să recîştige locul pe care îl părăsise, fără de a primi condamnarea unei
pedepse cuvenite.
Tatăl l-a acceptat pe fiul risipitor în casa lui ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Tot aşa, îl
primeşte şi Dumnezeu pe cel păcătos şi îl acceptă ca şi cum nu ar fi păcătuit de loc. "Dacă noi ne
încredinţăm Luişi îl primim pe El ca Mîntuitor al nostru, atunci oricît de păcătoasă ar fi fost viaţa
noastră, noi suntem socotiţi drepţi din cauza Lui. Caracterul lui Hristos înlocuieşte atunci pe al
nostru, iar noi suntem primiţi şi priviţi de Dumnezeu ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată." Calea
către Hristos, cap. Dovada adevăratului Creştinism, fgm. 16.
"Acum dar nu este nici o osîndire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după
îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului." Romani 8,1.
Cînd frumuseţea cea deplină a acestui text biblic se deschide minţii noastre, vom vedea că exprimă
acelaşi lucru, şi anume: dacă păcătosul se căieşte, Domnul îl tratează în realitate aşa ca şi cum nu ar
fi păcătuit de loc.
Acelaşi adevăr la exprimat Dumnezeu şi prin profetul Ieremia cînd a zis lui Israel: că dacă se vor
îndrepta, vor rămîne în ţara lor în veci. Cu alte cuvinte, El voia să-i trateze aşa ca şi cum nu ar fi
păcătuit niciodată. Natura cea neschimbătoare a lui Dumnezeu nici nu poate fi înfăţişată mai
convingător. Binecuvîntările Sale nu încetează niciodată să se reverse asupra omului, atitudinea Sa
este totdeauna aceeaşi. Cînd oamenii îi întorc spatele, ei se exclud singuri de la aceste binecuvîntări,
dar în clipa în care se întorc, ei ocupă din nou poziţia lor de dinainte.
Marea luptă descoperă adevărul acesta foarte clar şi convingător. Lucifer a slujit lui Dumnezeu cu
o devotare nestrămutată, probabil un timp foarte îndelungat. în tot timpul acesta el s-a bucurat de
plinătatea binecuvîntărilor lui Dumnezeu şi de o comuniune strînsă cu El. în cele din urmă, şi-a
pierdut însă încrederea în Dumnezeu, şi prin urmare a început să se ridice împotriva Lui. Chiar dacă
nu s-ar fi dus mai departe, era deja destul de rău ceea ce făcuse, dar el a agravat situaţia şi mai mult
prin faptul că a amăgit cît de mulţi posibil cu acelaşi spirit de nemulţumire. Astfel întreaga împărăţie
se afla în primejdie. Cînd aceasta se întîmplă într-o împărăţie pămîntească, monarhul ia imediat
măsuri împotriva celui răsculat, aplicîndu-i o pedeapsă atît de zdravănă, încît ceilalţi să nu mai aibă
curajul să-i urmeze.
Dar căile oamenilor nu sunt căile lui Dumnezeu. De aceea, nici nu există o greşeală mai mare ca
aceea, de a aştepta ca Dumnezeu să folosească aceleaşi mijloace pentru rezolvarea unei probleme.
Prin urmare, purtarea lui Dumnezeu faţă de Lucifer nu a avut de scop să slujească ca un exemplu de
descurajare. El nu a luat măsuri disciplinare împotriva lui, şi nici nu şi-a schimbat într-un fel sau altul
relaţia faţă de el. în schimb, toate mijloacele iubirii cereşti au fost puse în mişcare pentru a-l ruga să
renunţe la calea care nu-i putea aduce decît pierzare veşnică. "Dar avertizarea care i-a fost dată dintr-
o iubire şi îndurare infinită, nu a deşteptat în el decît spiritul împotrivirii." Patriarhi şi Profeţi, cap.
De ce a fost îngăduit păcatul?, fgm. 10. Dumnezeu nici nu l-a degradat măcar pe heruvimul
acoperitor. El nu a luat asemenea măsuri, indiferent cît de mult se depărtase acest înger strălucitor de
Dumnezeu. Lucifer şi-a părăsit singur poziţia sa la început, iar mai tîrziu cerul. Aceasta nu a fost
niciodată acţiunea lui Dumnezeu. Confirmarea acestui fapt reiese cînd citim capitolul citatului de mai
sus în întregime.
Dintr-un efort plin de iubire, cu scopul de a-l salva atît pe Lucifer cît şi pe îngerii care au fost
influenţaţi de el, "Împăratul universului chemă oştirile cereşti înaintea Lui, pentru a le înfăţişa poziţia
cea adevărată a Fiului Său, şi a le arăta relaţia pe care o întreţine faţă de toate făpturile." idem, fgm.
12. Aceasta era o predică minunată privind ordinea şi organizaţia cea divină, exprimînd iubirea lui
Dumnezeu faţă de toate făpturile Sale. Ele au fost aduse la convingerea, că poziţia lui Hristos cerea
mari sacrificii personale, şi că era lucrarea unei inimi pline de iubire şi de înţelepciune infinită.
Lucifer era cît pe ce de a se alătura laudei şi măririi a îngerilor credincioşi, dar în el se petrecea o
luptă ciudată şi grozavă, pînă ce eul personal şi mîndria cîştigaseră în cele din urmă superioritatea. în
momentul acesta el şi-a părăsit locul de lîngă tronul lui Dumnezeu. El a plecat de la sine, fără ca
Dumnezeu să-l fi dat afară sau să-i fi cerut să plece. Lucifer s-a dus de bună voie, după cum stă scris:
"Părăsindu-şi l din prezenţa cea imediată a Tatălui, Lucifer s-a dus să răspîndească spiritul
nemulţumirii printre îngeri." idem, fgm. 14.
Acum răscoala începuse în realitate, stricăciunea devenise tot mai mare, iar împărăţia lui
Dumnezeu era tot mai periclitată. Pentru Dumnezeu aceasta nu era o taină. El cunoştea toate
gîndurile lui Lucifer, cît de deplin era alipit de calea sa, precum şi faptul că avea să continuie tot mai
departe pînă la nimimicirea sa finală. Venise cu adevărat timpul cînd trebuiau să fie luate măsuri
preventive hotărîte, cum ar fi nimicirea, sau cel puţin expulzarea răsculătorului. Oricine ştie, că
pentru a se evita putrezirea tuturor merelor dintr-un coş, cel mai sigur lucru este de a arunca mărul
cel putred din mijlocul lor. Dar Dumnezeu nu a procedat astfel. Aceasta ar fi contrazis principiului,
conform căruia a dat fiecăruia deplina libertate de a-I sluji sau nu. De aceea, El nu a făcut nimic ce ar
include folosirea forţei. El a manifestat numai iubirea Sa mîntuitoare pentru ocrotirea făpturilor Sale
atît de mult iubite.
"Din mila Sa duioasă, Creatorul cel compătimitor încercă a-l trage pe Lucifer şi pe adepţii săi de
pe pragul abisului în care erau în perspectivă a cădea." idem, fgm. 19. Rezultatul acţiunii era, că cît
pe ce s-ar fi supus şi întors la Dumnezeu. Trecuse deja timp îndelungat, iar stricăciunea pe care o
pricinuise Lucifer împărăţiei lui Dumnezeu era mare. Din punct de vedere omenesc el ar fi meritat o
pedeapsă zdravănă, dar, "Deşi îşi părăsise poziţia ca heruvim acoperitor, dacă ar fi fostdispus să se
întoarcă la Dumnezeu, recunoscînd înţelepciunea Creatorului şi s-ar fi dat mulţumit cu locul cel
rînduit de Domnul pentru el în planul Său măreţ, el ar fi fost restabilit în funcţie." idem, fgm. 18.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-ar fi acceptat ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. El s-ar fi întors la
locul său înaintea lui Dumnezeu, şi l-ar fi păstrat ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. El nu trebuia
să sufere nici o pedeapsă, nici o măsură răsplătitoare, şi nici nu trebuia să treacă printr-un timp de
probă, înainte de a fi admis din nou în funcţia sa. El nu ar fi fost nici cel puţin degradat să ocupe un
post mai inferior, pentru a se ridica apoi din nou încetul cu încetul pe poziţia sa de la început.
De aceea, cînd Hristos L-a descoperit pe Tatăl Său prin pilda fiului risipitor, El nu numai că a
relatat intenţia Tatălui faţă de cel pocăit, ci a confirmat astfel ceea ce făcuse deja. Ceea ce a povestit
Hristos despre atitudinea tatălui faţă de fiul risipitor reprezintă întocmai purtarea cea divină faţă de
Lucifer, cu singura deosebire doar că fiul risipitor s-a pocăit, iar Lucifer nu.
Biblia cere doi sau trei martori pentru confirmarea oricărui adevăr, după cum stă scris: "... orice
vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori." Matei 18,16. Iată aici cele treimărturii de
care avem nevoie pentru confirmarea adevărului despre caracterul lui Dumnezeu. Cazul lui Lucifer,
experienţa poporului Israel în faţa primejdiei babiloniene, şi pilda fiului risipitor, toate acestea
confirmă că Dumnezeu nu-i pedepseşte pe păcătoşi, ci caută să-i mîntuiască de suferinţele pe care
sunt în perspectivă să le aducă singuri asupra lor. Dacă se vor pocăi şi se vor întoarce în sfera
binecuvîntărilor Sale, ei vor fi acceptaţi din nou ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată.
 Dar acei care nu cred cu adevărat că iubirea lui Dumnezeu e infinită şi că niciodată nu Se schimbă
nici cît de puţin, vor argumenta că răbdarea Sa a avut sfîrşit, şi cînd aceasta s-a terminat cu Lucifer,
Dumnezeu ar fi început un război deschis pentru a-l izgoni din cer. Textul prin care vor să
dovedească aceasta este Apocalipsa 12,7-9.
"şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. şi balaurul cu îngerii lui
s-au luptat şi ei,
Dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a
fost aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui."
După părerea a milioane de oameni aceste cuvinte descriu un război fizic deosebit de crîncen
dintre forţele loiale cerului şi cele răsculătoare. în ochii lor acesta este un conflict în care s-a luptat o
putere fizică împotriva unei alte puteri fizice. Artişti renumiţi l-au pictat pe Hristos ca Comandant al
unei oştiri de îngeri strălucitoare, cu sabia trasă înaintea lui Lucifer, care se prăbuşeşte în întunericul
unui spaţiu gol. Dar aceasta este o vedere superficială şi falsă asupra naturii acestui război. Această
vedere coincide cu obiceiul de a vedea purtarea lui Dumnezeu deopotrivă cu purtarea omenească. A
existat un război în cer, aceasta este adevărat, dar nu după cum se luptă oamenii. Satana a fost
aruncat jos, dar nu după cum ar proceda oamenii, ci conform căii lui Dumnezeu.
"Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau, tot atît de uşor cum cineva
aruncă o pietricică pe pămînt; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă.
Puterea constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de
natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire. Mijloacele ce trebuie să
fie folosite sunt prezentarea acestor principii. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi
iubirea să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5.
Dumnezeu nu a folosit deci puterea constrîngătoare în acest război. Această armă nu se găseşte
niciodată în împărăţia Lui, ci numai în împărăţia lui Satana. De aceea, trebuie saa fi existat o altă cale
conform căreia Satana a fost aruncat jos pentru a nu se mai întoarce iodată. Dumnezeu s-a luptat
numai cu acele arme care sunt în armonie cu împărăţia Lui. Este greu ca omul păcătos să înţeleagă
natura acestor arme, căci ele sunt atît de străine experienţei şi naturii sale.
Totuşi, războiul din cer a fost un război real şi adevărat. Era război – un efort deplin din partea lui
Satana de a schimba întreaga structură a ordinii şi a organizaţiei cereşti. Pentru împlinirea intenţiei
sale el trebuia să abată loialitatea îngerilor faţă de Dumnezeu şi s-o cîştige pentru sine. în acest timp
singura armă pe care o putea folosi Satana era amăgirea, împotriva căreia Dumnezeu a folosit doar
sabia adevărului. Războiul a continuat un timp considerabil pînă la punctul, cînd diavolul nu a mai
putut să facă nimic. Fiecare înger îşi luase poziţia, dar au mai rămas destui de partea adevărului
pentru a-L ajuta pe Dumnezeu să-şi menţină poziţia Sa ca Ocrotitor al oştirii cereşti. Datorită faptului
că prezenţa cea continuă a lui Dumnezeu era asigurată, nu exista nici o perspectivă pentru stabilirea
ordinii celei noi propuse de Lucifer. Ordinea cea veche şi dovedită trebuia să continuie mai departe.
Dar desfigurările lui Satana l-au adus într-un asemenea desacord cu principiile cereşti, încît simţea că
era imposibil să rămînă acolo unde continuau să lucreze mai departe. Pentru el cerul devenise un loc
străin, inacceptabil şi nesuportabil, şi ardea de dorinţa de a-l părăsi cît mai repede.
Ceea ce l-a dat afară era adevărul lui Dumnezeu, şi nicidecum folosirea forţei fizice. Acelaşi motiv
care l-a determinat pe Lucifer să părăsească cerul este valabil şi pentru nelegiuiţii care nu s-ar simţi
de loc fericiţi dacă ar trebui să se reîntoarcă în acest loc. Ei nu ar putea supor-ta atmosfera, şi ar dori
s-o părăsească cît mai repede. Ei s-ar exclude singuri prin incapacitatea lor de a rămîne.
"Pot oare acei a căror viaţă a fost petrecută în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu să fie duşi
deodată în ceruri şi să fie martori la acea stare sfîntă de desăvîrşire care există acolo – orice suflet
plin de iubire, toate feţele strălucind de bucurie, o muzică înălţătoare în sunete melodioase înălţate în
cinstea lui Dumnezeu şi a Mieluuui, şi raze de lumină revărsîndu-se neîncetat asupra celor
răscumpăraţi de la faţa Aceluia care şade pe tron – pot oare aceia ale căror inimi sunt pline de ură
faţă de Dumnezeu, faţă de adevăr şi de sfinţenie, să se amestece cu mulţimea cerească şi să se
unească cu cîntările lor de laudă? Pot ei să suporte slava lui Dumnezeu şi a Mielului? Nu, nicidecum;
le-au fost oferiţi ani de har, Pentru ca să-şi formeze caractere pentru cer; dar ei nu şi-au educat
mintea ca să iubească curăţia; n-au învăţat limbajul cerului, iar acum este prea tîrziu. O aţă de
răzvrătire împotriva lui Dumnezeu i-a făcut nepotriviţi pentru cer. Curăţia, sfinţenia şi pacea Lui i-ar
chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori să fugă din acel loc sfinţit. Ar
prefera mai degrabă distrugerea, să se ascundă de faţa Aceluia care a murit Pentru ca să-i
răscumpere. Soarta celor nelegiuiţi este deci hotărîtă prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este
urmarea voinţei lor şi este dreaptă şi plină de milă din partea lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor,
cap. Prima mare amăgire, fgm. 35.
Confirmarea acestui fapt se poate vedea deja azi. Cei lumeşti şi neiubitori de Dumnezeu simt că
tovărăşia lor cu creştinii cei consacraţi închinarii celei devotate, este intolerabilă pentru ei, şi nu
doresc nimic mai mult decît să părăsească societatea lor. Aşa se simt ei mai fericiţi. Tot aşa a cauzat
şi lepădarea căilor şi a principiilor lui Dumnezeu în favoarea altor ţinte schimbări atît de mari în
Lucifer, încît nu a putut să sufere mai departe atmosfera lor cea sfîntă. Rămînerea sa în eeruri
provocase naturii sale desechilibrate chinuri atît de mari, încît a trebuit să plece, şi a plecat. După
cum inima lui Faraon s-a împietrit prin rezistenţa sa continuă împotriva eforturilor lui Dumnezeu de
a-l salva, tot aşa a fost strîmbată şi firea lui Lucifer prin lupta sa continuă împotriva eforturilor
iubitoare ale lui Dumnezeu de a-l salva cu toţi adepţii săi din faţa abisului în care erau în primejdie
de a cădea. în felul acesta Satana a fost exclus din cer, nu prin faptul că Dumnezeu l-a expulzat, ci
prin eforturile Sale de a-l salva.
Se poate scrie mult mai mult despre excluderea lui Satana din Paradis. Sfînta Scriptură cuprinde o
serie de dovezi care explică acest punct, dar deocamdată vrem să continuăm şi să lăsăm discuţiile
mai detaliate privind acest subiect pînă ne vom ocupa cu cele şapte plăgi din urmă şi cu războiul
maghedon. Această ultimă luptă nu este decît apogeul războiului care a început în cer şi care a
continuat de a-tunci. în ultima confruntare, Dumnezeu şi Satana vor continua să folosească aceleaşi
arme pe care le-au folosit la început, iar rezultatul va fi identic. De aceea, o înţelegere clară a
lucrurilor ce se vor întîmpla în viitor va clarifica ceea ce s-a întîmplat în trecut.
Din raportul despre puraarea lui Dumnezeu faţă de Lucifer şi faţă de Israelul cel apostaziat,
precum şi din explicaţiile date prin parabola fiului risipitor reiese, că purtarea lui Dumnezeu faţă de
om este cu totul diferită de purtarea omului faţă de semenii lui.
În cazul omului, totdeauna trebuie aplicată o pedeapsă; criminalul trebuie să primească o
pedeapsă, indiferent cît de mult s-ar pocăi şi s-ar schimba. Oamenii nu sunt satisfăcuţi pînă ce
făcătorul de rele nu şi-a plătit datoria.
Dar dacă Lucifer s-ar fi întors de la calea lui cea rea, el ar fi fost restabilit în funcţia sa ca şi cum
nu ar fi păcătuit de loc.
Tot aşa, dacă Israel s-ar fi întors de la idolatria sa şi de la toate destrăbălările şi răutăţile legate de
ea, ei ar fi fost salvaţi în aşa fel în faţa primejdiei asiriene şi babiloniane ca şi cum nu ar fi păcătuit
niciodată. Dumnezeu a explicat aceasta în Cuvîntul Său prin profetul Ieremia, pe care l-am citat deja
mai înainte. De aici reiese că aceasta era calea Sa cea prevăzută pentru ei.
Faptul că acestea nu erau doar cuvinte goale, Dumnezeu l-a dovedit, căci atunci cînd I-a fost dată
ocazia de a le împlini, El le-a şi împlinit. Puternicul Sanherib mărşluise triumfător împotriva întregii
lumi idolatre. Cele zece seminţii ale lui Israel căzuseră deja înaintea lui, şi intenţia sa era de a adăuga
şi pe Iuda ca împodobire a cuceririlor sale. Dar pe tron se afla un împărat credincios. Ezechia a urmat
pe tron după nişte stăpînitori stricaţi şi idolatrii. ţara era plină cu idoli, iar starea sanctuarului era
deplorabilă.
Toată ţara era umbrită de cuceririle vaste asiriene. Această situaţie cerea măsuri imediate pentru
întîmpinarea primejdiei. Mulţi s-ar fi gîndit la o pregătire militară, prin mobilizarea, înarmarea şi
pregătirea oştirii celei mai mari într-un timp cît mai scurt. Restabilirea sanctuarului şi stîrpirea
chipurilor cioplite puteau să aştepte in partea lor pînă mai tîrziu.
Dar împăratul acesta avea alte gînduri. El s-a apucat mai întîi pentru a curăţi şi restabili sanctuarul
şi slujbele divine. El s-a întors cu o încredere deplină şi din toată inima la Domnul, cerînd împlinirea
acelei făgăduinţe care le promitea ocrotirea şi mîntuirea în ţara lor, şi aşa a fost. Ca răspuns la aceasta
Dumnezeu a abătut primejdia asiriană atît de complect, încît nu l-a mai ameninţat niciodată pe Iuda.
Studiază întîmplarea cu atenţie, şi vei vedea că Domnul nu le-a cerut să-şi plătească mai întîi datoria
faţă de El. El nu le-a impus mai întîi un timp de probă îndelungat, înainte de a fi dispus să le vină în
ajutor. Imediat după întoarcerea lor, şi-a împlinit din nou funcţia Sa cea cuvenită caOcrotitorul şi
Mîntuitorul lor, liberîndu-i atît de deplin ca şi cum nu ar fi păcătuit de loc.
Dacă Zedechia ar fi avut caracterul împăratului Ezechia, Nebucadneţar nu ar fi avut cum să-i
înfrîngă pe Israeliţi. Dar, în ciuda faptului că împăratul cerului l-a trimis pe profetul Ieremia la
Zedechia cu asigurarea, că dacă se va întoarce la Domnul, va fi salvat ca şi cum nu ar fi păcătuit
niciodată, şi în ciuda faptului că istoria liberării lui Iuda în faţa oştirii lui Sanherib a dovedit aceasta,
împăratul s-a hotărît să lepede sfatul lui Dumnezeu şi să urmeze căile sale, zădărnicind astfel orice
speranţă ca Dumnezeu să poată împlini ceea ce dorea din toată inima, şi anume să-i salveze în faţa
opresorului tiran.
Ceea ce ar fi făcut Domnul pentru Lucifer şi Zedechia, El a făcut-o pentru credinciosul Ezechia şi
mulţi alţii care s-au încrezut în El. Aceste experienţe sunt dovada, că prezentarea lui Dumnezeu prin
pilda fiului risipitor este un adevăr curat. în disperarea sa, Satana se teme că oamenii ar putea să
ajungă familiarizaţi cu caracterul cel adevărat al lui Dumnezeu, căci ştie că atunci ei vor veni cu
încredere la El pentru a-i salva de cursele sale. De aceea, îl prezintă pe Dumnezeu ca şi cum ar fi
asemenea oamenilor păcătoşi – sever, impunător şi hotărît de a aplica pedeapsa cea deplină pentru
păcat, înainte de a oferi îndurarea. Apoi, diavolul îl face pe om să păcătuiască atît de grav, încît
victima ştie că nu mai poate face nimic ca să scape de sentinţă, şi astfel să rămînă descurajată şi să
nu-L mai căute niciodată pe Dumnezeu.
Lăsaţi ca dispoziţia cea minunată a lui Dumnezeu de a-l ierta şi restabili pe Israel în ciuda
apostaziei sale celei mari şi disperate, să fie pentru fiecare o încurajare de a se întoarce la Dumnezeul
milei şi al îndurării;
Dumnezeu zice păcătosului: "Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă." Isaia
44,22.
"Căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor." Ieremia 31,34.
"Să se lase cel rău de calea lui, şi omu nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la
Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertînd." Isaia 55,7.
"În zilele acelea, în vremea aceea, – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai
fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa, pe care o voi lăsa." Ieremia 50,20.
"Ce asigurare minunată avem aici, şi anume, că Dumnezeu este binevoitor să primească pe
păcaatosul care se pocăieşte; Nu cumva şi tu, cititorule, ţi-ai ales propria ta cale? Nu cumva te-ai
înstrăinat de Dumnezeu? Ai căutat oare să te desfătezi cu fructele călcării Legii lui Dumnezeu, numai
ca să constaţi că ele s-au transformat în cenuşă pe buzele tale? Iar acum, cu averea cheltuită, cu
planurile vieţii tale nimicite şi cu speranţele tale moarte, ai rămas oare singur, părăsit? Iatăglasul care
de multă vreme vorbeşte inimiii tale, dar pe care n-ai voit să-l asculţi, ţi se adresează în mod clar şi
lămurit: ‘Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi, căci, din pricina spurcăciunii, vor fi
dureri, dureri puternice.’ (Mica 2,10.) întoarce-te la Casa Tatălui tău. El te cheamă spunînd:
‘Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.’ (Isaia 44,22.)
Nu da ascultare sugestiilor vrăjmaşului de a sta departe de Domnul Hristos, pînă cînd vei ajunge să
te faci mai bun; pînă cînd vei fi destul de bun pentru a veni la Dumnezeu. Dacă vei aştepta pînă
atunci, nu vei veni niciodată la El. Cînd Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduinţa
Domnului Hristos: ‘Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.’ (Ioan 6,37.) Spune-i vrăjmaşului că
sîngele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat. Roagă-te împreună cu David: ‘Curăţeşte-mă cu
isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decît zăpada.’ (Psalm 51,7.)
Ridică-te şi mergi la Tatăl tău. El va veni să te întîmpine pe cînd eşti încă departe. Dacă faci numai
un singur pas spre El, în pocăinţă, El Se va grăbi să te cuprindă în braţele infinitei Sale iubiri.
Urechea Sa este deschisă la strigătul sufletului smerit. Cea dintîi mişcare a inimii spre Dumnezeu, îi
este bine cunoscută. Nici o rugăciune nu se înalţă, oricît de nedibace ar fi ea, nici o lacrimă nu se
varsă, oricît de ascunsă ar fi ea, nici o dorinţă sinceră după Dumnezeu nu este nutrită, oricît de slabă
ar fi ea. Chiar înainte ca rugăciunea să fie înălţată, sau ca pornirea inimii să fie manifestată, harul
Domnului Hristos iese în întîmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc." Pildele
Domnului, cap. Pierdut şi a fost găsit, fgm. 20-22.
Acei care au fost liberaţi de concepţiile Satanei asupra caracterului lui Dumnezeu, îl vor cunoaşte
întocmai după cum e înfăţişat prin parabola fiului risipitor. Ei vor avea credinţa şi curajul să-şi aducă
păcatele înaintea Lui pentru a fi iertate şi curăţite, şi să stea astfel în faţa Lui ca şi cum nu ar fi
păcătuit niciodată. Aceştia sunt acei în care se găseşte adevărata iubire de Dumnezeu, şi prin care se
revarsă curentul unei slujbe consacrate. Ei vor moşteni universul în toată veşnicia, pentru a se bucura
de plinătatea fericirii şi a bucuriei vecin. Atunci nu mai este de mirare că cerul va fi un loc de
binecuvîntare şi de siguranţă deplină.

Capitolul 31
Domnul merge a doua milă

Continuăm să găsim dovezi biblice care să arunce lumină suficientă asupra incidentului închinării
idolatre de la Sinai, pentru a putea vedea lămurit că Dumnezeu nu a violat nici un principiu al
caracterului Său. Deoarece am privit această întîmplare de atîta timp într-o lumină falsă, şi fiindcă
suntem atît de înclinaţi de a interpreta căile lui Dumnezeu asemenea căilor oamenilor, este necesar de
a examina mai multe dovezi pentru clarificarea cea deplină a acestui punct. Cînd Cuvîntul lui
Dumnezeu va lumina situaţia menţionată prin puterea sa, nu se va vedea doar că Dumnezeu a
continuat să lucreze ca Mîntuitor în timpul nimicirii închinătorilor idolatri, ci şi faptul că rolul pe
care l-a jucat acolo a fost înţeles cu totul greşit. Ceea ce era în realitate descoperirea mîntuirii Sale, a
fost interpretat ca manifestarea unui caracter nimicitor şi executor.
Adevărul cel desfăşurat aici este, că atunci cînd Israel a pus mîna pe sabie, ei au ales lepădare
căilor lui Dumnezeu. Nu numai că Domnul nu le-a dat această armă, ci a mai făcut tot ce I-a stat în
putinţă, – fără mijloace de constrîngere – ca să n-o atingă. Ei şi-au ales-o în ciuda eforturilor Sale
iubitoare de a-i salva în faţa acestei soarte teribile. Astfel Domnul nu a mai avut încotro decît să le
respecte alegerea. El nu decretează niciodată cum trebuie să procedăm noi. El ne avertizează şi ne
învaţă, dar alegerea rămîne de partea noastră. Dumnezeu nu constrînge făpturile Sale niciodată, cum
să se compoarte faţă de El.
După ce au luat odată această hotărîre, ei au stabilit calea lor în locul căii lui Dumnezeu. Este
imposibil ca calea lui Dumnezeu şi cea omenească să funcţioneze împreună. Ori una ori alta, dar
amîndouă niciodată. în felul acesta, după ce şi-au ales odată stabilirea căii lor în locul căii lui
Dumnezeu, metodele lui Dumnezeu nu au mai putut fi aplicate pentru înăbuşirea răscoalei de la
Sinai. Aşadar, ceea ce s-a întîmplat la Sinai nu era conform planului lui Dumnezeu, ci aplicarea
alegerii lui Israel, prin faptul că au introdus sabia în viaţa lor. Singurul..LFDŢrumb fmtŇrol pe care
l-a jucat Dumnezeu era, că a restrîns şi a condus întrucîtva folosirea ei, pentru a reduce efectele ei
cele teribile.
Ceea ce complică problema şi îi face pe unii să nu înţeleagă purtarea lui Dumnezeu este faptul că
Israel a continuat să fie recunoscut ca poporul Său ales. De aceea se ia poziţia, că dacă Dumnezeu a
continuat să fie Conducătorul lor, şi i-a îndrumat să-i execute de pe această poziţie pe cei răzvrătiţi,
atunci El era răspunzător de nimicirea lor. Dacă această linie de cugetare ar fi corectă, s-ar putea
trage concluzia că aceasta era soluţia lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei. Atunci, răscoala
trebuia biruită prin forţă.
O asemenea concluzie îl va satisface pe gînditorul cel superficial, care n-are probleme să ignoreze
contrazicerile serioase şi izbitoare ale Bibliei, dar nu-l va satisface niciodată pe cercetătorul cel cu
adevărat spiritual, care ştie că în ea nu pot exista contraziceri reale. El va cerceta lucrurile cu o
consacrare credincioasă şi deplină pînă cînd problema va fi rezolvată în armonie cu principiile
biblice.
Mai întîi, faptul că Israel era poporul lui Dumnezeu numai în măsura în care îi permiteau să fie
Mîntuitorul lor, aceasta se trece cu vederea. Aceasta este tragedia sstoriei omeneşti. Oamenii şi
mişcările sunt gata să meargă cu Dumnezeu pînă la un punct, dar mai departe nu. Tot aşa a fost şi cu
Israel. în timp ce în anumite domenii s-au ţinut de Dumnezeu ca Conducătorul lor, urmînd căile Sale
şi slujindu-I pe deplin, totuşi în altele I-au uzurpat lucrarea. De exemplu, ei au continuat să urmeze
stîlpului de nor ziua şi stîlpului de foc noaptea; să respecte cu credincioşie Sabatul; să-I ţină Legea la
înălţime; şi să împlinească slujbele sanctuarului în armonie cu prescripţiile divine.
Dar, prin faptul că au pus mîna pe sabie, I-au uzurpat Domnului poziţia ca Scutul şi Ocrotirea lor
în faţa vrăjmaşilor lor lăuntrici şi din afară. în timp ce este adevărat, că au aşteptat ajutorul lui
Dumnezeu în această lucrare, totuşi rămîne valabil că au făcut-o în locul Lui conform principiilor
omeneşti şi personale. De aceea, acţiunile lor nu erau descoperirea caracterului lui Dumnezeu, ci
descoperirea caraceerului lor. Ele manifestau rezultatul unei necredinţe răutăcioase atît de mari, încît
aveau mai multă încredere în puterea lor de a se ocroti ei înşişi, decît în puterea lui Dumnezeu.
Totuşi, Dumnezeu a putut să facă ceva şi în acest domeniu în care şi-au însuşiit lucrarea Lui.
Fiindcă fiecare acţiune din partea Lui este o descoperire a caracterului Său, Dumnezeu s-a descoperit
şi prin porunca cea dată Leviţilor de a-i ucide pe cei răzvrătiţi. Dar, din nefericire, majoritatea au
interpretat acţiunile Sale într-o lumină cu totul falsă, şi astfel au obţinut o vedere greşită despre
caracterul Său.
Trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este un Mîntuitor. De la bun început El a lucrat din toate
puterile ca să nu atingă săbia; dar după ce au nesocotit planul Său, cel mai bun lucru pe care l-a putut
faceera de a-i sfătui, cum se puteau salva de urmările cele mai grave ale alegerii lor. Ei nu au fost
forţaţi, ci rugaţi doar insistent ca să asculte de aceste sfaturi, dacă voiau a se salva în faţa
nenorocirilor teribile care îi ameninţau. Este interesant de a constata cît de pervertită este natura
omenească, care refuză să-L asculte pe Dumnezeu în anumite lucruri, pe cînd în altele iarăşi îi
urmează imediat. Deci, în timp ce Israel nu avea credinţa de a lăsa această ocrotire în mîna lui
Dumnezeu, ei erau totuşi dispuşi să-L urmeze pînă la literă în ce priveşte executarea îndrumărilor
Sale legate de crimele comise în tabără.
Exemplul care dovedeşte aceasta cel mai bine este relaţia lui Dumnezeu faţă de poporul lui Israel,
cînd au fost duşi în captivitate. Dovada cea adusă în capitolul precedent arată, că exact pînă în clipa
în care Israel a fost dus în Babilon, Domnul a făcut tot ce I-a stat în putinţă, ca să-i salveze de această
soartă. Astfel El le-a trimis solii de avertizare şi de mustrare. I-a asigurat că dacă se vor pocăi, chiar
şi în ultimul moment, îi va libera în aşa fel ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată, şi vor fi păstraţi în
siguranţă şi prosperitate în ţara lor. El nu a deslănţuit nici o răzbunare din supărare împotriva lor. Nu
a cerut să fie pedepsiţi pentru răutatea lor.
Dar ei nu au vrut nici să asculte şi nici să se întoarcă. De aceea Domnul nu i-a putut salva în faţa
captivităţii şi au devenit prizonieri. Ducerea lor în captivitate a pus capăt eforturilor lui Dumnezeu de
a-i salva de această soartă. Dar nu înseamnă că Domnul ar fi încetat să lucreze pentru ei ca Mîntuitor.
Desigur, El n-a mai putut lucra ca Mîntuitorul lor în sensul de a-i feri de captivitate, căci această
ocazie s-a dus. Ei erau acum captivi. Dar i-a putut salva totuşi de efectele cele mai rele ale alegerii
lor, şi exact aceasta a făcut-o. El a lucrat întocmai ca şi tatăl din pilda capitolului precedent. Cînd
acesta a văzut că nu l-a mai putut salva pe fiul de atingerea armei, îi oferise instrucţiuni menite de a-l
salva atît pe tinărul cît şi fiarele vînate în faţa efectelor celor mai grave ale alegerii sale.
Faptul că Dumnezeu lucrează la fel, reiese foarte minunat din însuşi Cuvîntul Său. El nu apare în
Biblie doar ca un Mîntuitor neschimbător şi veşnic iubitor, ci, în opoziţie cu aceasta este înfăţişat şi
diavolul prin lucrarea sa nimicitoare. Cel rău a depus toate eforturile pentru a-l duce pe Israel în
captivitate, şi, după ce i-a reuşit, a lucrat cu aceeaşi nebunie ca această captivitate să distrugă starea
lor fizică şi spirituală pînă la refuz.
În felul acesta îl găsim pe Dumnezeu şi pe Satana împlinind roluri cu totul opuse, după cum reiese
din următorul citat:
"Mîntuitorul a descoperit prin minunile Sale puterea care lucrează necontenit pentru binele omului,
pentru întreţinerea şi vindecarea lui. Dumnezeu lucrează prin mijloacele naturii, în fiecare zi, în
fiecare ceas şi în fiecare clipă, pentru a ne ţine în viaţă, a ne zidi şi a ne restabili.Îndată ce suferă o
parte a trupului, începe un proces vindecător; mijloacele naturii sunt puse în mişcare pentru
restabilirea sănătăţii. Dar puterea care lucrează prin aceste mijloace este puterea lui Dumnezeu.
Toată puterea dătătoare de viaţă şi orice vindecare de la El vine.
Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri vrăjmaşe. Satana este nimicitorul, Dumnezeu
tămăduitorul." Pe Urmele Marelui Medic, cap. Conlucrarea puterii divine cu puterea omenească,
fgm. 3 şi 4.
Adevărul acesta reiese foarte clar din raportul Inspiraţiei privind purtarea lui Dumnezeu şi a lui
Satana faţă de poporul care a fost dus în captivitate.
"Zedechia se bucura la începutul stăpînirii sale de încrederea deplină a împăratului Babilonului, iar
în profetul Ieremia el avea un sfetnic bun. Urmărind o cale cinstită faţă de Babilonieni şi ascultînd de
soliile Domnului transmise prin profetul Ieremia, el şi-ar fi putut păstra respectul multora din
poziţiile înalte şi ar fi avut ocazia de a le comunica cunoştinţa Dumnezeului adevărat. în felul acesta
captivii cei aflaţi deja în Babilon ar fi ajuns astfel într-o poziţie favorabilă şi ar fi primit multe
drepturi; numele lui Dumnezeu ar fi fost onorat în lung şi în lat; iar cei rămaşi în ţara lui Iuda ar fi
fost cruţaţi de nenorocirea cea teribilă care i-a cuprins în cele din urmă.
Zedechia şi întreg Iuda, inclusiv captivii din Babilon, fuseseră sfătuiţi prin Ieremia să se supună
stăpînirii temporare a biruitorilor lor. Era deosebit de important ca captivii să caute pacea ţării în care
au fost duşi. Aceasta era desigur contrar înclinaţiei inimii omeneşti; iar Satana, profitînd de
împrejurări, a făcut să apară profeţi mincinoşi în mijlocul poporului, atît în Ierusalim cît şi în
Babilon, pentru a declara că jugul robiei avea să fie sfărîmat în curînd, şi vechiul prestigiu al naţiunii
va fi restabilit.
Ascultarea de aceste profetizări linguşitoare l-ar fi determinat pe împăratul şi pe cei exilaţi la
mişcări fatale, şi ar fi zădărnicit planurile milostive ale lui Dumnezeu faţă de ei. Pentru a evita orice
insurecţie şi să nu vină suferinţe mai mari peste ei, Domnul poruncise lui Ieremia să întîmpine criza
fără ezitare, avertizînd pe împăratul lui Iuda în faţa consecinţelor sigure în cazul unei răscoli.
Captivii fuseseră avertizaţi deaseenea prin solii scrise, să nu se lase amăgiţi prin promisiunea că
liberarea lor ar fi aproape. ‘Nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri, care sunt în mijlocul vostru, nici
de citorii voştri,’ îi soma el. (Ieremia 29,8.) în legătură cu aceasta el menţiona şi intenţia Domnului
de a-l restabili pe Israel la sfîrşitul celor şaptezeci de ani de captivitate prezişi prin solii Săi.
Cu cîtă îndurare şi duioşie îl informa Dumnezeu pe poporul Său cel captivat despre planurile Sale
cu Israel; El ştia că dacă se lăsau convinşi prin profeţi mincinoşi să aştepte o liberare imediată,
aceasta avea să agraveze starea lor din Babilon foarte mult. Orice protest sau insu-recţie din partea
lor trebuia să trezească atenţia şi severitatea autorităţilor babiloniene, ducînd la o şi mai mare
restrîngere a libertăţii lor. Rezultatul nu putea să fie decît suferinţa şi nenorocirea. El aştepta să
accepte în linişte soarta lor, în dorinţa de a le face robia cît mai conveniabilă; iar sfatul pe care îl
dădea era: ‘Zidiţi case, şi locuiţi-le; sădiţi grădini şi mîncaţi din roadele lor; ... Urmăriţi binele cetăţii,
în care v-am dus în robie, şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentrucă fericirea voastră atîrnă de
fericirea ei;’ (versetele 5-7.)" Profeţi şi Regi, cap. Ultimul împărat al lui Iuda, fgm. 1-4.
Cît de clar şi de minunat este descoperită purtarea lui Dumnezeu în această întîmplare în opoziţie
cu purtarea lui Satana; Din pricina lepădării îndărătnice a eforturilor lui Dumnezeu prin care încerca
să nu fie duşi în captivitate, Israeliţii se supuseră singuri robiei Babilonului. Satana triumfase, căci
tocmai aceasta era dorinţa lui. Dar nu era mulţumit numai cu aceasta, ci ţinta sa era subjugarea şi
exterminarea lor deplină, aşa încît sămînţa cea împărătească, Isus Hristos, să nu poată veni.
El inspirase profeţi mincinoşi să prezică nişte lucruri care să trezească nemulţumire, revoltă şi
răscoală în mijlocul captivilor. Aceasta nu putea decît să-l mînie pe împăratul Babilonului, în deosebi
din pricina faptului că îi tratase cu blîndeţe pe cei din provincia cea cucerită de curînd. Natural, că
aştepta un răspuns mulţumitor din partea acelora pe care îi tratase atît de blând, dar după ce
reacţionaseră doar prin conspiraţiuni, răscoală şi război în schimbul lucrurilor bune pe care i le-a dat,
împăratul s-a mîniat. Nu-i mai rămase acum nimic de făcut decît să-i trateze în mod crud.
Făurindu-şi planurile, Satana profitase mult de înclinaţia firească a inimii omeneşti. Ei năzuiau
după recîştigarea libertăţii lor. Nebunia luase locul înţelepciunii, şi nesocotinţa locul discreţiunii. în
cele din urmă, în ciuda eforturilor lui Dumnezeu de a-i salva în fatta unei nenorociri mai mari,
diavolul a avut totuşi succes. Astfel au trebuit să sufere necazuri teribile prin oştirea Babilonului.
În timp ce Satana lucra pentru a le face captivitatea cît mai neplăcută şi mai îngrozitoare posibil,
Domnul trimise prin Ieremia solii poporului, care, dacă ar fi fost primite, le-ar fi făcut şederea cea
obligatorie în această ţară străină "cît mai conveniabilă". El îi avertiza în deosebi faţă de soliile false
ale profeţilor mincinoşi. Astfel, în timp ce Satana depuse eforturi pentru a-i nimici pe cei vinovaţi,
Domnul se străduia să-i salveze.
Cu greu poate fi dată o demonstraţie mai frumoasă ca aceasta despre caracterul lui Dumnezeu.
Aici se afla un popor, care secole dearîndul făcuse tot posibilul pentru a-L provoca pe Dumnezeu să
Se răzbune cu toată cruzimea asupra lor. De la moartea lui David pînă la captivitatea babilonică
trecuseră aproape patru sute de ani. Aceşti ani erau marcaţi prin cea mai mare apostazie răsculătoare.
Sanctuarul eraprofanat, jertfa zilnică smulsă din locul ei, urîciunea pustiirii ridicată în picioare, iar
altarele lui Baal înălţate peste tot. Zeiţei păgîne, împărătesei cerului îi jertfiseră prăjituri; pe copiii lor
îi arseseră de vii prin ceremoniile lor scîrboase; se încrezuseră în vrăjitori, ghicitori şi în tot felul de
puteri spiritiste; stricaseră şi degradaseră orice dar din partea lui Dumnezeu; era un popor depravat,
obraznic şi răsculător care se întoarse de la Dumnezeul chemării şi binecuvîntării lor, pentru a-şi bate
joc de Cuvîntul Său.
Dacă a existat vreodată o fiinţă care a avut motiv să se răzbune asupra unui popor, atunci cu
siguranţă Dumnezeu. Dacă s-ar fi ridicat cu o mînie teribilă şi i-ar fi nimicit pe toţi, nimeni nu L-ar fi
criticat, şi pe nimeni nu l-ar fi surprins. Cea mai blîndă pedeapsă pe care am fi aşteptat-o din partea
Lui ar fi fost retragerea oricărui ajutor viitor, aşa încît să sufere cît mai rău posibil, pentru a-şi învăţa
poate în felul acesta în sfîrşit lecţiunea lor.
Dar, Pentru ca Dumnezeu să ia această măsură, trebuia să Se schimbe dintr-o fiinţă cu o iubire
infinită într-o fiinţă cu un spirit răzbunător. Dumnezeu căruia îi servim nu este de aşa natură. "Căci
Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb," sună mărturia Lui. "... De aceea", continuă El, "voi, copii ai lui
Iacov, n-aţi fost nimiciţi." Maleahi 3,6. Un lucru trebuie să ne fie foarte clar prin această întîmplare,
şi anume: Dacă Domnul s-ar fi schimbat fie cît de puţin în ce priveşte atitudinea şi acţiunile Sale faţă
de acest popor vinovat, ei ar fi fost nimiciţi cu siguranţă.
Dar nu s-a schimbat de loc.
Înainte de ducerea lor în captivitate, îl vedem pe Domnul, Mîntuitorul, făcînd tot ce îi stătea în
putinţă pentru a-i convinge de nebunia cursului lor, şi căutînd să-i tragă înapoi din faţa abisului în
care erau în perspectivă de a cădea.
Apoi, după căderea lor în această prăpastie, în ciuda eforturilor Sale minunate de a-i salva, El nu a
încetat să fie Mîntuitorul lor. Este adevărat, că nu i-a mai putut salva acum în faţa gropii, căci se
aflau deja în ea, dar chiar aflîndu-se în ea, El a putut să le dea totuşi sfaturi privind salvarea lor în
faţa celor mai grave împrejurări care ar fi putut să vină asupra lor. Aceasta era acum lucrarea Lui.
În felul acesta descoperirea lucrărilor lui Dumnezeu prin această întîmplare este descoperirea unui
Dumnezeu neschimbător, care, la fiecare pas nu a îndeplinit decît un singur rol, şi anume rolul unui
Mîntuitor. Natura cea propriuzisă a lucrării mîntuitoare pe care o îndeplinea diferea în funcţie de
nevoie, dar spiritul şi principiul pe care se baza era neschimbător.
După ce am înţeles şi am acceptat această concepţie despre Dumnezeu, am obţinut şi cheia
explicaţiei depline privind natura cea adevărată a poruncii care a fost dată Leviţilor, de a ieşi şi a
ucide pe toţi acei care se închinaseră viţelului de aur. Totuşi, înainte de aplicarea cea deplină a celor
învăţate asupra situaţiei respective, să urmărim această întîmplare puţin mai departe. Deşi purtarea
Domnului faţă de Israelul apostaziat es dovadă suficientă, din care reiese că Dumnezeu lucrează
exclusiv ca Mîntuitor, totuşi ne stau la dispoziţie mai multe dovezi. De data aceasta, deşi făcînd parte
din aceeaşi întîmplare, este vorba de popoarele străine care nu aparţineau de familia lui Israel, şi
anume de Edomiţi, Moabiţi, cei din ţinutul Tirului şi alte naţiuni.
Dintre toate popoarele din vechime, nici unele nu s-au dedat la un război mai agresiv şi mai inamic
împotriva poporului lui Dumnezeu şi cauzei Sale ca tocmai aceste popoare. Edomiţii erau urmaşii lui
Esau, Moabiţii urmaşii lui Lot, dar nici chiar enciclopediile cele mai de seamă cum ar fi
Encyclopedia Brittanica, nu sunt în stare să explice originea poporului Tirului. Totuşi, conform
textului din Ezechiel 28, răutatea împăratului Tirului era atît de mare, încît e descris ca întruchiparea
şi instrumentul cel direct al diavolului, şi anume fără nici o deosebire între ei.
În timp ce suntem capabili de a accepta ideea că Dumnezeu îi putea favoriza întrucîtva pe Iudei,
totuşi nu ne putem închipui cum aveau să beneficieze Moabiţii, Edomiţii şi poporul Tirului de aceste
lucruri. Nu ne-am fi aşteptat ca Dumnezeu să lucreze şi pentru ei ca Mîntuitor. Totuşi, Domnul nu a
făcut nici o deosebire între ei şi Evreii. înd aceste popoare se aflau în aceeaşi mare primejdie de a
ceda înclinaţiei ascultării faţă de Satana şi de dorinţele lor răutăcioase, Dumnezeu le trimise aceeaşi
solie ca şi poporului Său. Prin Ieremia îi avertiza să nu se împotrivească împăratului Babilonului,
căci n-ar izbuti împotriva lui, ci să fie discreţi şi supuşi, pentru a evita suferinţe nefolositoare şi
pierderi excesive.
Dumnezeu nu s-a dus pînă acolo încît să-l trimită pe Ieremia la aceste popoare, căci ele dovediseră
de mult că nici Dumnezeu şi nici slujitorii Săi nu erau bineveniţi în mijlocul lor. Dar cînd împăratul
lui Iuda fusese vizitat de ambasadorii acestor ţări pentru a discuta cu el posibilitatea unei răscoli
aliate împotriva lui Nebucadneţar, ei se aşezaseră singuri în situaţia în care Domnul le-a putut
transmite o solie. Dumnezeu folosise ocazia pentru a-i salva.
"Ieremia urmă de la bun început un curs consistent, sfătuind poporul la supunere faţă de Haldei. El
nu-l sfătui astfel numai pe Iuda, ci şi diferitele naţiuni înconjurătoare. în prima parte a stăpînirii lui
Zedechia, împăratul lui Iuda îi primise pe ambasadorii Edomului, Moabului, Tirului şi ai altor
naţiuni, care îl vizitaseră cu scopul de a afla dacă ar considera timpul potrivit pentru o răscoală aliată,
şi dacă s-ar uni cu ei în luptă împotriva împăratului Babilonului. în timp ce ambasadorii aşteptau
răspunsul, cuvîntul Domnului venise la Ieremia zicînd: ‘Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri, şi puneţi-le
la gît. Trimete-le împăratului Edomului, împăratului Moabului, împăratului copiilor lui Amon,
împăratului Tirului şi împăratului Sidonului, prin trimişii care au venit la Ierusalim la Zedechia,
împăratul lui Iuda.’ (Ieremia 27,2.3.)
Ieremia primise porunca de a-i înştiinţa pe ambasadori, să-i informeze pe stăpînitorii lor, că
Dumnezeu i-a dat pe toţi în mîna lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi că aveau să-i fie ‘supuşi
lui, fiului său, şi fiului fiului său, pînă va veni şi vremea ţării lui’. (Versetul 7.)
Ambasadorii primiseră mai departe porunca să declare stăpînitorilor lor, că dacă vor refuza să
servească împăratului Babilonului, vor fi pedepsiţi ‘prin sabie, prin foamete şi ciumă’, pînă aveau să
fie nimiciţi. în special trebuiau să se distanţeze de învăţăturile profeţilor mincinoşi, care îi puteau
sfătui sucit. ‘Nu ascultaţi pe proorocii voştri’, declarase Domnul, ‘pe ghicitorii voştri, pe visătorii
voştri, pe cititorii voştri în stele, şi pe vrăjitorii voştri, care vă zic: Nu veţi fi supuşi împăratului
Babilonului. Căci ei vă proorocesc minciuni, ca să fiţi depărtaţi din ţara voastră, ca să vă izgonesc şi
să pieriţi. Dar pe poporul care îşi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, şi care-i va fi
supus, îl voi lăsa în ţara lui, zice Domnul, ca s-o lucreze şi să locuiască în ea.’ (Versetele 8-11.)
Pedeapsa cea mai blîndă pe care o putea aduce un Dumnezeu îndurător asupra unui popor atît de
răsculat ra supunerea lor sub stăpînirea Babilonului. Dar dacă aveau să se împotrivească hotărîrii
Sale de a se supune, îi aştepta severitatea cea deplină a pedepselor Sale.
Uimirea consiliului internaţional era nemărginită, cînd Ieremia le făcuse cunoscut voinţa lui
Dumnezeu prin pilda jugului supunerii aşezat pe grumazul său.
În faţa unei opoziţii hotărîte Ieremia se angajase pentru o poziţie de supunere neclintită." Profeţi şi
Regi, cap. Ultimul împărat al lui Iuda, fgm. 7-11.
Aici avem o descoperre a lucrării lui Dumnezeu ca Mîntuitor. Această întîmplare arată în mod clar
contrastul între lucrarea lui Satana ca nimicitor, şi lucrara lui Dumnezeu ca Restaurator. Cît de
frumos şi de minunat este că Domnul a vrut să facă aceasta pentru Israel, dar cu cît mai minunat este
că intenţiona s-o facă pentru locuitorii Tirului, Edomului şi Moabului;
Aici se poate vedea că purtarea lu Dumnezeu şi a lui Hristos este cu adevărat identică. Isus a
învăţat, şi a aplicat principiul iubirii faţă de vrăjmaşi, mergînd a doua milă şi făcînd totdeauna bine
celor care ne fac rău. Prima milă Dumnezeu a străbătut-o prin faptul că a făcut tot ce I-a stat în
putinţă pentru a-i salva în faţa captivităţii. Apoi, după ce în ciuda acestui fapt au fost totuşi duşi în
captivitate, El i-a însoţit şi a doua milă prin conducerea Sa, arătîndu-le cum să-şi facă captivitatea cît
mai scurtă şi mai conveniabilă posibil.
Dar fiind însoţiţi a doua milă, inima lor cea răzvrătită nu era mai pregătită să accepte eforturile
mîntuitoare divine ca în timpul însoţirii dintîi. în felul acesta I-au luat lui Dumnezeu orice posibilitate
de a-i salvade nebunia căilor lor. Nenorocirea care i-a cuprins nu era de la Dumnezeu, ci reacţia cea
firească a acelora cărora ar fi trebuit să se supună. Ei înşişi au semănat sămînţa, şi tot ei înşişi au
trebuit să şi adune recolta. Tot ce li s-a întîmplat nu era decît efectul cel inevitabil al cursului lor.
Cauza a fost rodusul lor, iar efectul era inevitabil.
Tragedia era, că oamenii nu înţelegeau caracterul lui Dumnezeu. în loc de a vedea în aceste
eforturi iubitoare o puternică lucrare mîntuitoare, născută din inima Iubirii infinite şi nemărginite, ei
credeau că Dumnezeu şi Ieremia ar sta de partea împăratului Babilonului, acuzîndu-i deschis din
acest motiv.
Dacă ne gîndim la întîmplarea cu tatăl, cu fiul şi vînătorii, ne aducem aminte că, uitîndu-se peste
gard şi văzîndu-l pe tatăl ca salvatorul fiului şi al tuturor fiarelor sălbatice pe care era în perspectivă
de a le vîna, vecinul înţelese acţiunile sale cu totul greşit. El vedea în tatăl spiritul vînătorilor ca în
orice vînător, în loc de a vedea că nu se schimbase de loc.
Tocmai aceasta este şi problema în Vechiul Testament; oamenii au înţeles lucrările Sale reale
totdeauna greşit, şi L-au văzut făcînd ceva cu totul diferit. Din această cauză Dumnezeu e socotit ca
un nimicitor îngrozitor.
Dar El nu este de felul acesta. Purtarea Sa din Vechiul Testament faţă de poporul Său şi faţă de
ceilalţi era totdeauna şi exclusiv identică cu a lui Hristos din Noul Testament. El i-a iubit pe ajmaşii
Săi, i-a binecuvîntat pe acei care L-au blestemat şi L-au tratat cu dispreţ, şi i-a însoţit a doua milă. El
a fost Mîntuitorul tuturor în orice timp. Cînd nimicirea a venit asupra lor, aceasta s-a întîmplat numai
din pricina faptului că au lepădat eforturile Sale salvatoare, şi fiindcă nu a mai avut încotro.
Dumnezeu nu a hotărît deci niciodată pedeapsa lor, pentru a o aplica apoi prin puterea Sa.
După ce am înţeles acum principiul lucrărilor lui Dumnezeu prin experienţa lui Ieremia cu ultimul
împărat al lui Iuda şi cu ambasadorii celorlaltor naţiuni, n-ar mai trebui să existe nici o problemă în
ce priveşte acţiunile Sale reale în întîmplarea cu viţelul de aur.
Dumnezeu i-a însoţit în situaţia respectivă tot atăt de sigur a doua milă, după cum i-a însoţit şi pe
Iudei în cazul captivităţii babiloniene. Dar, în timp ce copiii lui Israel şi naţiunile vecine n-au vrut să
accepte sfatul lui Dumnezeu în timpul celei de a doua mile, Leviţii l-au acceptat în situaţia de la
Sinai. în timp ce nici unul din ei nu a luat seamă la eforturile lui Dumnezeu din perioada milei dintîi,
Leviţii au ascultat totuşi de sfaturile Sale din timpul celei de a doua mile, pe cînd Zedechia şi
contemporanii săi nu au ascultat de loc.
Eforturile lui Dumnezeu din perioada milei dintîi, în timpul lui Moise, aveau de scop, – după cum
am arătat deja, – ca să nu se atingă de săbie. Mărturia cea strălucită a liberării lui Iacov, mustrarea lui
Moi-se din pricina încercării sale de a-i libera prin sabie, faptul că Dumnezeu nu i-a somat pe
Egipteni ca să-i înarmeze pe Iudei, şi trecerea lor cea minunată prin Marea Roşie, toate acestea sunt
dovezi prin care Domnul nu numai că le-a explicat cît mai clar posibil că trebuiau să renunţe la sabie,
ci în plus, că nici nu aveau nevoie de ea atîta timp cît umblau pe căile Sale.
În timp ce a putut să-i înveţe adevărul căilor Sale prin declaraţii şi demonstraţii, totuşi nu a putut
să ia hotărîrea în locul lor, şi nici nu a vrut să le ia posibilitatea de a o lua singuri. Prin urmare, ei
văzură pe ţărmul cel depărtat al Mării Roşie trupurile înarmate ale Egiptenilor. Deocamdată
terminaseră cu şcoala, iar acum venise examenul. Oare ce aveau să aleagă? Aveau să se dovedească
eforturile mîntuitoare ale Domnului efective, refuzînd sabia?
Cît de mult ne-am fi dorit aceasta, dar raportul cel întristător al istoriei ne arată că au pus totuşi
mîna pe ea. Nu există nici o declaraţie directă care să arate că au făcut-o tocmai la Marea Roşie, dar
există totuşi declaraţii care dovedesc că exact pînă în clipa aceea fuseseră un popor neînarmat, iar
scurt timp mai tîrziu îi găsim angajaţi în luptă cu Amaleciţii, în care s-a ciocnit sabie cu sabie şi
suliţă cu suliţă.
Timpul cel exact, cînd a avut loc aceasta, nu este problema cea mai principală de aici. Factorul cel
mai important este, că după toate eforturile lui Dumnezeu de a-i salva de atingerea armelor, ei şi-au
ales totuşi să şi le însuşiească. Prin această hotărîre, ei şi-au ales căile oamenilor în locul căilor lui
Dumnezeu. Factorul acesta este foarte important pentru a îţelege caracterul lui Dumnezeu în această
situaţie.
Dumnezeu nu a stabilit o alternativă pentru procedarea Sa dintîi şi cea mai bună. El nu lucrează
după această metodă, căci calea Sa este atît de perfectă încît nu are nevoie să ia măsuri pentru o
eventuală eşuare. Adăugarea unui alt sistem ar fi însemnat de fapt a admite, că primul nu a fost bun,
avînd nevoie de o corectare. Dumnezeu nu a eşuat niciodată cu principiile Sale şi niciodată nu au fost
greşite. Problema este că unele dintre făpturile Sale refuză să rămînă întemeiate pe ele. Oridecîteori
se întîmplă aceasta, ei înlocuiesc normele Sale perfecte cu normele lor nimicitoare. De aceea,
oridecîteori Israel a folosit sabia, aceasta a reprezentat lucrarea omului conform căii omeneşti, şi
nicidecum desfăşurarea unei alte căi la care a trebuit recurgă Dumnezeu din cauza eşuării căii Sale
perfecte. Omul era nimicitorul. Dumnezeu nu Se compromitase de loc. El continua să joace rolul
Mîntuitorului cu o consistenţă neabătută.
Dar ceea ce îl face pe Dumnezeu să apară ca şi cum s-ar fi schimbat, este înţelegerea cea greşită a
faptului că i-a însoţit a doua milă, care reprezintă continuitatea lucrării Sale mîntuitoare. Ceea ce nu
era de fapt altceva decît un efort susţinut din partea lui Dumnezeu pentrusalvarea lor, e socotit prea
des ca şi cum s-ar fi schimbat într-un nimicitor. O înţelegere mai greşită a acţiunilor lui Dumnezeu
nici nu există.
Cînd Israel a pus mîna pe sabie, Domnul a avut trei alternative după care ar fi putut să lucreze. El
ar fi putut să zică pur şi simplu, că de aici înainte nu Se va mai îngriji ei, că îi va lăsa în seama lor, şi
tot ce li se va întîmpla ar fi vina lor. Tot aşa ar fi putut să procedeze şi în grădina Eden. şi acolo El ar
fi putut să zică, că tot ce le trebuia, le-a dat, inclusiv avertismentele corespunzătoare privind urmările
neascultării lor. După ce I-au arătat nerecunoştinţă, de aici înainte nu mai meritau ajutorul Lui, şi
prin urmare ar fi fost cu totul justificat dacă i-ar fi lăsat în soarta lor. Această procedare ar fi putut să
şi-o aleagă.
Oricine care se gîndeşte la consecinţele care ar fi venit asupra familiei omeneşti dacă Dumnezeu ar
fi ales această cale, poate să respire uşurat fiindcă nu a ales-o. Familia omenească ar fi pierit imediat.
Niciunul din noi nu ar fi mîntuit.
Tot aşa, dacă Dumnezeu ar fi ales această cale cînd Israel a pus mîna pe sabie, cît de repede ar fi
fost nimiciţi ca naţiune. Mai întîi, s-ar fi luptat între ei, iar apoi, ei nu ar fi putut să reziste în faţa
pregătirii militare a Canaaniţilor, care, fiind aliaţii lui Satana, nu doreau nimic mai mult decît
stîrpirea lui Israel de pe faţa pămîntului. Dacă Dumnezeu s-ar fi retras de la poporul lui Israel, i-ar fi
predat pierzării sigure.
Dacă Israeliţii şi-ar fi ales urmarea căii lor depline, Dumnezeu nu ar fi avut încotro decît să-i lase
în seama lor şi să sufere toate urmările. Dar în multe domenii voiau să urmeze mai departe căii Lui.
Astfel au acceptat instituţia Sabatului, slujba sanctuarului, conducerea Sa generală, pîinea cea de
toate zilele pentru ziua respectivă, şi chiar sfaturile Sale privind folosirea cea mai bună a săbiilor lor.
Din cauza caracterului Său neschimbător, Dumnezeu nu i-a putut lăsa în seama lor, numai pe
motivul că s-au depărtat într-un punct sau altul de la El. El voia să rămînă cu ei ca cu oricine, cîtă
vreme îi mai acordau cît de puţină libertate pentru binecuvîntarea şi vindecarea lor. El nu ne va
părăsi şi nu ne va lepăda niciodată. Omul este acela care îl părăseşte şi îl leapădă pe Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu e despărţit de omenire, atunci numai din motivul că omenirea l-a părăsit pe El, şi
niciodată Dumnezeu pe ei.
Cea de a doua posibilitate ar fi fost aceea, dacă Dumnezeu ar fi ignorat păcatul poporului,
susţinînd că nu ar fi păcătuit. Dar, evident, că aceasta nu putea s-o facă. Păcatul atrage atenţia. El
produce o situaţie care nu poate fi trecută cu vederea. Ignorarea păcatului înseamnă tolerarea lui,
scuzarea lui, sau a admite că nu există răspuns la el. Aceasta înseamnă a crede, că dacă ne-am face că
nu ar exista, atunci acest fenomen urîcios ar dispare.
Aşadar nu mai rămîne decît a treia posibilitate: Dumnezeu voia să rămînă în aceeaşi măsură cu
poporul Său, în care ei voiau să-L aibă în mijlocul lor. El voia să-i conducă, să-i ocrotească, să-i
binecuvînteze şi să-i înveţe. în domeniile în care şi-au ales calea lor personală El voia să-i sfătuiască
în aşa fel, încît dacă aveau să primească şi să respecte sfaturile Sale, să fie salvaţi de efectele cele
mai grave ale alegerii lor. între timp, El voia să-i aducă acolo să vadă erezia hotărîrii lor, prin
alegerea căilor personale, şi să se întoarcă la calea cea deplină a Domnului.

picture:
După cum nu-şi leapădă oaia mielul, tot aşa nu-şi leapădă nici Dumnezeu poporul, în ciuda
faptului că şi-au ales căi personale.

Aceasta a fost calea lui Dumnezeu în cazul incidentului cu viţelul de aur şi în toate cuceririle şi
exterminările însoţitoare din Canaan. Tot ce au făcut ei în această privinţă erau faptele lor, şi
nicidecum faptele lui Dumnezeu. Ei şi-au stabilit legile lor, iar Dumnezeu nu a avut încotro decît să-i
lase după capul lor. Dar i-a putut sfătui totuşi, cum săumble pe calea lor, fără să guste efectele ei cele
mai rele. Aceasta era iubire adevărată. Aceasta era dovada răsplătirii răului cu bine. Aceasta
înseamnă: a merge a doua milă.

Capitolul 32
Un Dumnezeu neschimbător

După ce am studiat principiile generale care stau la baza procedării lui Dumnezeu în cazul
incidentului cu viţelul de aur, a sosit acum timpul de a-l studia, asemenea altor întîmplări, în detaliu.
Una dintre măreţele caracteristici care îl pune pe Dumnezeu într-o poziţie superioară faţă de toate
făpturile este consistenţa Sa cea absolută şi deplina Sa statornicie. El este "... Tatăl luminilor, în care
nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17. Un asemenea Dumnezeu nu este
capricios, nu lucrează din motive egoiste, nu nesocoteşte principiile Legii, şi nu caută să justifice
nişte mijloace din pricina rezultatelor finale intenţionate.
În istoria poporului lui Israel şi a omenirii în general există două situaţii diferite în care se desvoltă
păcatul. Una este aceea în care Dumnezeu singur ocupă poziţia de conducător, aşa încît deplina
răspundere pentru rezolvarea problemei atîrnă de El. Dacă păcătoşii nu vor să se pocăiască, Domnul
îi lasă doar în seama lor, pentru a secera ceea c au semănat. în cazul acesta ei pier prin catastrofele
care îi ameninţă cel mai direct, fie prin foc, cutremure de pămînt, molime, invadatori, sau plăgi.
Exemple de felul acesta sunt potopul, nimicirea Sodomei şi Gomorei, plăgile Egiptului, înecarea
Egiptenilor în apele Mării Roşie, moartea lui Cora, Datan şi Abiram, atacul şerpilor înfocaţi din
pustie, nimicirea oastei lui Sanherib, nimicirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., plăgile viitoare şi
nimicirea cea finală a sistemului nostru solar. Nici una dintre aceste catastrofe nu vine peste copiii
oamenilor pînă ce nu au epuizat toate căile posibile ale îndurării divine, şi cîtă vreme oamenii mai
îngăduie ca Dumnezeu să intervină pentru ei.
Cealaltă situaţie este aceea, cînd omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu în aşa fel, încît îşi hotăreşte
singur soarta, îşi rezolvă singur problemele şi se apucă singur să-i cerceteze, să-i judece şi să-i
execute pe acei care păcătuiesc împotriva lui. Fiindcă Dumnezeu a dat făpturilor Sale dreptul
libertăţii de alegere şi nu va folosi niciodată mijloace de cons-trîngere, El nu are încotro decît să-i
lase să meargă după capul lor şi să-şi administreze instituţiile pe care şi le-au înfiinţat. Totuşi, El ştie
că dacă omul e lăsat în seama lui, el este un administrator tare nebun şi tiran, iar calea cea
neînţeleaptă pe cre apucă aduce consecinţe îngrozitoare. Fiindcă Domnul a prevăzut aceasta, El a
oferit omului sfaturi, pe care Biblia le numeşte "porunci", care, dacă aveau să fie respectate, îl făceau
pe om în stare a lua măsuri ocrotitoare în faţa efectelor celor mai grave ale alegerii sale.
Exemple de felul acesta sunt: întîmplarea cu viţelul de aur, cucerirea Canaanului, războaiele lui
David şi ale împăraţiilor de mai tîrziu, captivitatea babilonică, şi alte cazuri asemănătoare.
Să examinăm acum principiile în legătură cu viţelul de aur. Israel călcase Legea în modul cel mai
grav. Ei făcuseră un alt dumnezeu în locul Dumnezeului adevărat. Ei preluaseră practicile
destrăbălate ale păgînilor pînă ce au devenit cu totul desfrînaţi şi stricaţi.
Ei nu puteau să calce Legea lui Dumnezeu atît de deliberat şi de dispreţuitor, fără să samene
seminţe care aveau să aducă în cazul acesta o recoltă grăbită. Recolta nu avea să le-o impună
Domnul, ci era efectul cel simplu şi natural al fărăelegii lor.
Închinătorii idolatrii de la poalele Muntelui Sinai s-au expus singuri acestor urmări catastrofale.
Mai întîi ţinuseră cu toţii un banchet, care îi absorbise pe deplin. Aceasta stimulase pofte sălbatice,
simţuri înfocate şi creiere întoxicate, lucruri pe care oamenii le iubesc atît de mult. Dar cu cît mai
intensă dedicarea, cu atît mai înverşunată reacţia după ce simţurile s-au răcit şi puterile fizice şi
emoţionale s-au epuizat. Fiind lipsiţi de Spiritul restricţiei celei divine, pe cînd aveau atîta nevoie de
El pentru calmarea şi stăpînirea nervilor nenorociţi şi a simţurilor scîrboase, astfel nimic nu ar mai fi
putut opri izbucnirea unei lupte crîncene în mijlocul taberii. Una dintre caracteristicile păgînilor este
aceea, că după o petrecere destrăbălată urmează conflicte înverşunate.
Dacă ar fi izbucnit o răscoală, imediat ar fi recurs la săbii. Unul sau mai mulţi ar fi fost ucişi. Apoi
ar fi intervenit rudele celor ucişi pentru a se răzbuna. în felul acesta numărul celor ucişi ar fi crescut
tot mai mult, ceea ce ar fi dus la şi mai multe răzbunări, pînă ce situaţia ar fi escalat într-o luptă atît
de nimicitoare încît toată tabăra ar fi fost ameninţată cu pieirea. Vrăjmaşii lor cei totdeauna vigilenţi
ar fi folosit ocazia pentru a lansa un atac surprinzător asupra gloatei celei confuze, iar naţiunea ar fi
fost stîrpită. Tot în acelaşi timp, deoarece unul sau altul, o familie sau alta, o partidă sau alta ar fi
căutat să se răzbune, ei aveau să studieze cum să-i ucidă pe supuşii lor cei nenorociţi în modul cel
mai crud şi prelungit posibil. Mărturia istoriei declară în mod convingător, că cu cît se desparte un
popor mai mult de Dumnezeu, cu atît mai tiran devine în ce priveşte tratarea captivilor săi. Pe de altă
parte, cu cît mai strîns îl urmează pe Domnul, cu atît mai uman se poartă. Chiar şi dacă ar fi scăpat de
nimicire prin unirea lor împotriva unui vrăjmaş comun, cu cît mai mult ar fi trăit nepocăiţi, cu atît
mai adînc s-ar fi cufundat în răscoală. în felul acesta ar fi răspîndit aceeaşi otravă nimicitoare asupra
altora, şi prin urmare efectul păcatului de la Sinai ar fi fost cu adevărat teribil. Citatul următor arată
ceva din aceste urmări teribile.
"Tot aşa şi în cazul apostaziei de la Sinai. Dacă nelegiuiţii nu ar fi fost pedepsiţi imediat, aceleaşi
rezultate s-ar fi ivit din nou. Pămîntul s-ar fi stricat ca în zilele lui Noe. Dacă aceşti nelegiuiţi ar fi
fost cruţaţi, rele mai mari decît acelea care au rezultat din cruţarea vieţii lui Cain ar fi urmat. Din
mila lui Dumnezeu au trebuit să sufere mii pentru a evita pedepsirea a milioane. Pentru a salva
majoritatea, El trebuia să pedepsească o minoritate. Mai departe, fiindcă poporul lepădase legătura cu
Dumnezeu, ei pierduseră ocrotirea Sa divină, şi, fără apărare, întreaga naţiune era expusă puterii
vrăjmaşilor lor. Dacă păcatul nu ar fi fost înlăturat imediat, ei ar fi căzut curînd pradă vrăjmaşilor lor
numeroşi şi puternici. Pentru binele lui Israel şi spre învăţătura generaţiilor de mai tîrziu, păcatul
trebuia pedepsit fără ezitare. Chiar şi faţă de păcătoşi aceasta era milă, pentru a pune capăt răutăţii
lor. Dacă viaţa le-ar fi fost cruţată, atunci acelaşi spirit care i-a îndemnat să se ridice împotriva lui
Dumnezeu s-ar fi manifestat prin ură şi lupte în mijlocul lor, şi în sfîrşit s-ar fi nimicit reciproc. Din
iubire faţă de lume, din iubire faţă de poporul lui Israel şi chiar faţă de nelegiuiţi, crima a fost
pedepsită imediat cu severitate." Patriarhi şi Profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, fgm. 29.
Acestea sînd deci lucrurile teribile care ar fi venit asupra nelegiuiţilor, asupra lui Israel ca naţiune
şi asupra lumii în general, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut nimic pentru ei. Relele cele mai mari
posibile ar fi urmat.
Iubirea lui Dumnezeu, această iubire minunată, infinită şi neschimbătoare, L-a îndemnat pe
Domnul ca să le explice cum se puteau salva pe ei înşişi în faţa unei soarte atît de teribile. El nu a
mai putut să facă aceasta pentru ei, fiindcă îi uzurpaseră lucrarea, dar se puteau salva totuşi singuri în
faţa efectelor celor mai grave ale alegerii lor, cu condiţia că aveau să urmeze şi să sculte de sfaturile
Sale.
Că aveau să urmeze, sau nu aceste sfaturi, aceasta era tot aşa o chestiune în care trebuiau să decidă
personal, ca şi în situaţia cînd trebuiau să lase săbiile Egiptenilor morţi neatinse, ori să şi le
însuşiească. în situaţia respectivă şi-au ales calea cea greşită, înlocuindu-L pe Domnul ca Ocrotitorul
lor. Dar, în timp ce nu erau pregătiţi să-L asculte în acest domeniu, ei au putut să accepte totuşi
conducerea Sa în altele. Dacă voiau, puteau să asculte de sfaturile Sale, care le arătau cum să ţină
răul pe care şi l-au ales la un nivel cît mai redus posibil.
În efect, întîmpinînd criza cea provocată prin idolatria de la Sinai,ei erau confruntaţi cu două
posibilităţi. Dacă nu aveau să ia anumite măsuri, milioane de suflete trebuiau să moară. Dacă aveau
să urmeze îndrumărilor Domnului, trebuiau să moară doar puţini, şi o mare tragedie putea fi evitată.
Dar, ceea ce era de făcut, trebuia făcut prin ei, fiindcă ei îi luaseră lui Dumnezeu orice mijloc pentru
o măsură cuvenită.
Trebuie să fim foarte atenţi de a nu fi prinşi în cursa presupunerii, că deoarece s-a recurs la forţă
pentru înăbuşirea răscoalei, Dumnezeu şi-ar fi compromitat principiile, şi ar fi recurs la Leviţii cei
neprihăniţi ca unelte ale Sale directe. Dumnezeu nu-şi schimbă principiile în favoarea nimănui şi
pentru nimic din lume. La El nu există schimbare, şi nici umbră de mutare. "Exercitarea forţei este
contrară principiilor guvernării lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, fgm.
8.
"Puterea constrîngătoare se află numai sub cîrmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de
natura aceasta." idem, cap. S-a sfîrşit, fgm. 5.
"Împărăţiile lumeşti stăpînesc prin folosirea puterii fizice, dar din împărăţia lui Hristos e exclusă
orice armă pămîntească, orice unealtă constrîngătoare." Istoria Faptelor Apostolilor, cap. Intenţia lui
Dumnezeu cu biserica Sa, fgm. 9.
Dacă Israeliţii nu ar fi pus mîna pe sabie, şi s-ar fi încrezut pe deplin în Domnul ca ocrotitorul lor,
problema ar fi fost rezolvată repede şi în armonie cu metodele procedării divine. Prin refuzul lor cel
categoric de a se pocăi, răsculătorii ar fi declarat fără echivoc, că nu mai voiau să aibă de a face cu
Dumnezeu. El ar fi respectat această hotărîre şi i-ar fi lăsat în seama lor ca să secere ceea ce au
semănat. Ei ar fi fost stîrpiţi prin catastrofa cea mai iminentă, după cum au fost nimiciţi Cora, Datan
şi Abiram, Sodoma şi Gomora, sau după cum au pierit Egiptenii în Marea Roşie.
Dar situaţia nu era aşa. Israel a pus mîna pe sabie şi prin aceasta au luat şi răspunderea asupra lor
de a se apăra singuri în faţa vrăjmaşilor lor lăuntrici şi din afară. Era imposibil ca ei să fac aceasta,
şi totodată şi Dumnezeu să-şi poată ţine poziţia ca Ocrotitorul lor. Aceasta era imposibil, căci ori
lucrarea era făcută de ei, ori se încredeau în Domnul că o va face.
Dar, fiindcă nu lepădaseră de tot legătura lor cu Dumnezeu şi nu-I retrăseseră de tot respectul, El
şi-a putut păstra poziţia ca Sfătuitorul lor. Ei nu aveau înţelepciunea să lleagă deosebirea între a
folosi sabia într-un fel sau altul. Dar Dumnezeu o avea. Dacă aveau să-L asculte, El voia să le arate
deosebirea, aşa încît să se poată salva pe ei înşişi cît şi lumea de multe suferinţe şi pierderi
nefolositoare. Din această cauză îi sfătuise, de a-l nimici mai bine pe cel afectat în mod nevindecabil,
decît de a permite să fie contaminaţi milioane de suflete de această boală canceroasă. Exact ca şi tatăl
din pilda cu vînătorii, care ştia că uciderile deveniseră inevitabile îndată ce fiul a pus mîna pe armă,
tot aşa a ştiut şi Dumnezeu că aveau să urmezeu execuţii inevitabile. Acum nu Se mai străduia să
evite uciderile. Tot ce mai putea face în noua situaţie era de a depune eforturi pentru a le ţine la o
scară cît mai joasă şi mai miloasă posibil. Dumnezeu a lucrat aici exact ca şi în timpul cuceririlor
babiloniene, cînd a căutat să-l aducă pe Israel pe o cale, prin care putea să le facă "robia lor cît mai
conveniabilă ..." Profeţi şi Regi, cap. Ultimul împărat al lui Iuda, fgm. 4. Consistenţa cea
neschimbătoare a lui Dumnezeu este cu adevărat remarcabilă.
Trebuie să subliniăm că, în timp ce Domnul poruncise Leviţilor să-i ucidă pe cei răsculători, şi în
timp ce-i înştiinţase pe Zedechia, pe Amoniţi, pe Edomiţi, pe poporul Tirului şi celelalte naţiuni
lovite de această soartă, de a se supune liniştiţi şi conlucrători împăratului Babilonului, oricum nu
voia să-i constrîngă la aceasta. Leviţii şi-au ales ascultarea, iar ceilalţi nu. Procedînd astfel, Leviţii s-
au salvat pe ei înşişi, întregul Israel cît şi lumea în faţa urmărilor celor mai teribile. Zedechia şi
contemporanii săi au adus în schimb, prin faptul că au refuzat să asculte, represalii grozave asupra
lor.
Leviţii şi-ar mai fi putut alege a treia posibilitate. Ei s-ar fi putut căi chiar atunci şi în locul acela
fiindcă puseseră cîndva în trecut mîna pe arme. Dacă s-ar fi căit cu adevărat, ar fi lepădat aceste
săbii, s-ar fi umilit înaintea Domnului şi I-ar fi mărturisit păcatul. I-ar fi încredinţat din nou deplina
Sa răspundere, de a-i ocroti în faţa vrăjmaşilor lor lăuntrici şi din afară.
Leviţii nu aveau o înţelegere destul de lămurită asupra acestui fapt, dar ştiau totuşi suficient pentru
a putea asculta de instuucţiunile Domnului şi să evite astfel consecinţele teribile care ar fi rezultat din
neîmplinirea lor. Dacă ne gîndim la captivitatea babilonică, poporul er atunci din păcate prea orb
încît să fie urmat sfaturile Domnului. Ei trebuiau să sufere din pricina spiritului lor cel mereu
răsculător şi răzvrătitor mînia cea înverşunată a Babilonului. Dar existau totuşi cîţiva care
ascultaseră. Daniel şi tovarăşii săi au dat o mărturie vie despre onoarea şi libertatea de care se bucură
cei ascultători de poruncile lui Dumnezeu.
Aici trebuie să se ivească o întrebare. Oare de ce a îngăduit Dumnezeu poporului să-i nimicească
pe cei răsculători din tabără din pricina idolatriei de la Sinai, pe cînd în cazul lui Cora, Datan şi
Abiram lucrurile erau altfel? în cazul acesta poporul fusese doar somat să se retragă de lîngă dînşii, şi
să privească nimicirea lor printr-o catastrofă îngrozitoare. Oare de ce există această deosebire? Israel
purtase, după cum se ştie, şi aici sabia, astfel încît era de aşteptat ca Dumnezeu să-i însărcineze şi
aici cu nimicirea celor răsculători.
Totdeauna cînd se găseşte soluţia tainelor care explică acţiunile luiDumnezeu, apar şi mai multe
întrebări. Acesta este motivul pentru care fiecare problemă trebuie rezolvată înainte de a apare una
nouă. Mulţi fac greşeala, că vor ca toate problemele să fie rezolvate deodată, şi, dacă aceasta nu se
întîmplă, ei abandonează totul. Ei pierd astfel pe răspunderea lor lumina cea măreaţă şi mîntuitoare
pe care ar fi putut s-o aibă.
Astfel se iveşte acum problema inconsistenţei celei aparente în ce priveşte felul şi modul în care au
fost trataţi răsculătorii. Uneori a fost într-un fel, iar de alteori altfel.
După ce am învăţat odată principiile de care sunt guvernate acţiunile lui Dumnezeu în legătură cu
rezolvarea unor situaţii, cum ar fi răscoala de la Sinai, ne-am aştepta ca fiecare desordine din tabără
să fie rezolvată la fel. Ne-am aştepta ca Dumnezeu să încredinţeze uciderea răsculătorilor în mîinile
lor, pînă cînd aveau să-I reacorde poziţia Sa administratoare pe deplin în ce priveşte rezolvarea
problemelor lor.
Tocmai aceasta s-a şi întîmplat în multe cazuri. Exemple remarcabile de felul acesta sunt:
împroşcarea cu pietre a celui ce adunase lemne de foc în zi de Sabat, a preacurvarului, a lui Acan
care furase mantaua babilonică la căderea Ierihonului, precum şi exterminarea Canaaniţilor.
Dar lucrurile nu s-au întîmplat totdeauna aşa. Cînd Cora şi tovarăşii săi s-au ridicat şi L-au
profanat pe Dumnezeu, cînd Aaon şi Maria s-au răsculat împotriva lui Moise, cînd poporul a
murmurat împotriva lui Dumnezeu şi lui Moise, poporul nu a fost însărcinat să iasă şi să-i lovească
pe cei păcătoşi. Dimpotrivă, ei au fost nimiciţi printr-un cutremur de pămînt, prin lepră, diferite plăgi
şi invazia şerpilor înfocaţi. Poporul nu contribuise cu nimic la vreuna din aceste pedepse. Totuşi, nu
se petrecuse nici o schimbare în ce priveşte felul de guvernare. Poporul purta sabia mai departe.
Atunci, care era oare cauza, că odată se petreceau lucrurile într-un fel, iar altădată altfel? Există oare
un principiu care decide felul de pedeapsă de la caz la caz?
Dumnezeu nu este nici capricios şi nici inconsistent. Exista un principiu fundamental după care
trebuia tratată fiecare problemă.
În structura taberii existau două situaţii diferite. Una privea poporul în general, iar cealalta poziţia
lui Moise, alesul cel special al lui Dumnezeu.
Poporul se plasase singur sub scutul săbiei. Procedînd astfel ei îşi reconstituiseră guvernarea în
mod corespunzător, astfel încît atunci cînd guvernarea le era ameninţată, răufăcătorii trebuiau trataţi
cu armele constrîngerii aplicate de popor. Aceste ameninţări veneau nlăuntru sau din afară. în cazul
idolatriei de al Sinai primejdia venea dinlăuntru, iar în cazul atacului amalecit din afară. Fiindcă nu
aveau credinţa de a-L accepta pe Dumnezeu ca Ocrotitorul lor, ei fură lăsaţi a se apera singuri ca
ultimă alternativă rămasă. Ei se încurcaseră şimai mult în aceasta, prin decizia lor de a avea un
împărat asemenea împăraţilor din prejur.
Dar mai exista totuşi încă un domeniu în tabără care nu se afla sub jurisdicţia poporului. Aceasta
era slujba lui Moise. între el şi Dumnezeu nu mai stătea nimeni. Lucrarea pe care o făcea Moise îi era
încredinţată de Domnul, aşa încît nu trebuia să dea socoteală decît numai Domnului şi la nimeni altul
afară de El. Mai departe, Moise nu se unise niciodată cu poporul în ce priveşte înarmarea lor. Deşi
era din punct de vedere militar cel mai bine pregătit, totuşi învăţase lecţiunea încrederii în Dumnezeu
atît de deplin în timpul păstoriei sale din Madian, încît în momentul în care venise ocazia înarmării,
el nu participase de loc. Niciodată se poate citi despre el că ar fi condus vreo luptă cu sabia în mînă.
De aceea, cînd Moise păcătuise prin lovirea stîncii, poporul nu avea dreptul să se atingă de el. El
nu se afla nicidecum sub jurisdicţia lor. Numai Dumnezeu îl putea judeca, şi aceasta a făcut-o
conform procedărilor şi principiilor Sale neprihănite.
Tot aşa, cînd poporul păcătuia împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu, ei călcau Legea
într-un domeniu care nu se afla sub jurisdicţia lor, căci suveranitatea săbiei nu ajungea pînă aici.
Aşadar, oridecîteori poporul păcătuia în acest domeniu, pedeapsa venea prin faptul că Dumnezeu îi
părăsea şi îi lăsa expuşi primejdiilor înconjurătoare.
Gîndeşte-te la răscoala lui Cora, Datan şi Abiram. Aceasta ataca anume alegerea lui Moise de către
Dumnezeu, ca şi protestul Mariei şi al lui Aaron, precum şi murmurările mizerabile ale lui Israel,
dintre care următoarea este caracteristică: "şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise:
Pentruce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pîine, nici apă, şi ni s-a scîrbit
sufletul de această hrană roastă." Numeri 21,5. Toate aceste învinuiri intrau în aceeaşi categorie. Ele
se aflau în afara jurisdicţiei celei însuşiite de popor prin alegerea săbiei. De aceea, Dumnezeu putea
să trateze aceste probleme liber şi neîmpedicat. în fiecare din aceste cazuri El lucra la fel. Cora şi
sprijinitorii săi fură înghiţiţi de un cutremur de pămînt, Maria fu cuprinsă de lepră, iar Israel lovit
prin plăgi şi prin invazia şerpilor înfocaţi.
Acelaşi principiu se aplică şi în cazul lui David. După adulterul său şi uciderea lui Uria pentru a-şi
ascunde păcatul, el ar fi fost împroşcat cu pietre dacă ar fi fost un cetăţean de rînd. Dar poporul îl
făcuse împărat asemenea împăraţilor din prejur. Acest fapt îl ridicase deasupra legii celei făcute de
om, căci împăraţii de pe atunci erau scutiţi de respectarea acestei legi. De aceea el se afla în afara
domeniului în care autoritatea era însuşiită de popor, aşa încît nu l-au putut pedepsi pentru
fărădelegile sale. în felul acesta David se afla într-o poziţie în care păcatul l-a despărţit de ocrotirea
lui Dumnezeu. Nenorocirile care au venit asupra lui erau efectul cel direct al despărţirii sale de calea
neprihănirii.

picture:
Statornicia lui Dumnezeu este în toate situaţiile asemenea apei liniştite. "Dumnezeu şade pe
tronul Său deasupra încurcăturilor pămîntului; ochiul Său vede toate lucrurile – şi din veşnicia
Sa cea infinită şi paşnică El porunceşte ceea ce providenţa Sa consideră cel mai bun." Divina
vindecare cap. Creaţiunea pămîntului, fgm. 16.

În felul acesta, fiecare situaţie din tabără era rezolvată conform metodei cuvenite. Cînd poporul
păcătuia în domeniul cel însuşiit de ei înşişi, prin faptul că puseseră pus mîna pe sabie, atunci tot ei
trebuiausă şi aplice pedeapsa pentru a-şi asigura ocrotirea lor mai departe. Lucrarea Domnului era
limitată în aceste împrejurări la nivelul unde le putea oferi doar sfaturile Sale cele bune, prin care
puteau fi liberaţi de efectele cele mai grave ale ordinii lor.
Cînd păcătuiau în afara acestei jurisdicţii, chestiunea nu mai putea fi rezolvată de ei, căci nu aveau
nici puterea şi nici dreptul s-o facă. Tot ce mai putea face Dumnezeu în acest caz era acceptarea
insistenţei lor de a Se despărţi de i, şi astfel să rămînă expuşi primejdiilor de care erau ameninţaţi
necontinit. Dumnezeu nu Se despărţise de ei din motiv de supărare sau din cauza unui spirit
răzbunător. El acceptase necesitatea părăsirii lor doar cu o întristare infinită şi după multă zăbovire,
abia după ce lepădaseră toate eforturile Sale mîntuitoare. Un studiu detaliat al diferitelor incidente
confirmă, că Dumnezeu a rezolvat fiecare situaţie cu cea mai mare consistenţă, conform naturii ei
individuale. Felul de pieire al Israeliţilor depindea de faptul, dacă aveau să cadă în mîinile sistemului
de guvernare cel stabilit de ei, sau, dacă păcătuiau în afara acestui domeniu, ei erau nimiciţi prin
puterile naturii celei ieşite de sub controlul şi îndrumarea lui Dumnezeu.
Întrebarea, privind metodele lui Dumnezeu pentru rezolvarea unor probleme speciale cum ar fi
idolatria de la Sinai, este acum clarificată în detaliu. Am putut vedea deci, că raporturile Vechiului
Testament, dacă sunt înţelese cum trebuie, nu descoperă un alt Dumnezeu faţă de Acela pe care L-a
înfăţişat Hristos în timpul umblării Sale pe pămînt. "Ascultă Israele; Domnul, Dumnezeul nostru,
este un singur Domn." Deuteronom 6,4. (Biblia engleză.)
El nu este împărţit; El nu are o faţă în Vechiul Testament şi alta în Noul. La El nu există nici o
inconsistenţă, şi nici nu recurge la forţă sau la mijloace de constrîngere pentru rezolvarea
problemelor, indiferent de împrejurări.El este Mîntuitorul, iar Satana nimicitorul. Dacă oamenii pier,
atunci numai fiindcă au lepădat eforturile Sale mîntuitoare şi s-au plasat singuri sub stăpînirea şi
puterea diavolului.
Cu adevărat, Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn, dar din nefericire, El a fost înţeles
cu totul greşit şi acţiunile Sale interpretate cu totul fals atît în timpul Vechiului Testament, cît şi în
veacurile de mai tîrziu.

Capitolul 33
Războaiele lui Israel

Am putea crede că nu ar fi nevoie să discutăm acum războaiele lui Israel, după ce am considerat
pînă aici metodele lui Dumnezeu în legătură cu situaţiile în camenii I-au luat lucrarea din mîini.
Adevărul privind relaţia lui Dumnezeu faţă de Israel în aceste lucruri ar trebui să fie acum clar de la
sine. Totuşi, unii vor avea greutăţi să vadă această legătură, De aceea ne vom ocupa şi de această
problemă.
Faptul că Israel a mers în război şi i-a ucis pe vrăjmaşii săi, adeseori chiar pînă acolo încît nimeni
nu fusese cruţat, nici bărbat, nici femeie nici copil, nici oaie, nici capră, nici bou, nici măgar, şi nici
vreo altă făptură oarecare, aceasta nu este problema propriuzisă. Ea apare abia atunci cînd aflăm că
Dumnezeu "a poruncit" s-o facă. Procedînd astfel, ei primeau aprobarea Domnului, iar în caz de
nesupunere, erau mustraţi foarte sever. De exemplu, cînd Saul nu îi nimicise peAmaleciţi cu
desăvîrşire, Dumnezeu l-a mustrat serios prin profetul Samuel.
Oridecîteori se ridică obiecţiuni împotriva serviciului militar din motive de conştiinţă, cînd cel
interogat e obligat să se prezinte în faţa judecătorului pentru a declara că nu poate să ucidă fiindcă
Legea lui Dumnezeu îi interzice aceasta, rebările pe care trebuie să le răspundă includ totdeauna şi
referiri la războaiele lui Israel. Israel nu şi-a adus doar lui însuşi necazuri şi greutăţi prin faptul că a
pus mîna pe sabie, ci şi poporului lui Dumnezeu din toate timpurile pînă la sfîrşitul lumii.
Aceste probleme există doar pentru acei care nu înţeleg caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu. Acei
care le înţeleg au tocmai prin istoria Israelului din vechime în legătură cu războaiele pe care le-a
purtat un argument puternic, Pentru ca din motive de conştiinţă să ridice obiecţiuni la adresa
serviciului militar.
În ciuda instrucţiunilor clare ale Domnului, care erau sprijinite şi preînchipuite prin multe
demonstraţii privind metodele Sale de rezolva-re a lucrurilor, Israeliţii au manifestat mereu înclinaţia
de a lua problemele tot mai mult în mîinile lor, tăgăduind astfel manifestarea caracterului şi a căilor
lui Dumnezeu.
Toate au început prin faptul că după trecerea Mării Roşie au pus mîna pe sabie. în perioada care a
urmat pînă la Cadeş-Barnea, unde erau în perspectivă să intre în ţara făgăduinţei, nu au avut loc
multe ciocniri militare. Incidentele cele mai principale au fost pînă aici lupta cu Amaleciţii, şi
uciderea închinătorilor idolatri de la Sinai.
Totuşi, Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ei să cîştige ţara prin sabie. El le-a explicat cum
trebuiau s-o cucerească, prin asigurarea că Dînsul o va face, iar nu ei. Aceasta li s-a spus cu mult
înainte de a o lua în stăpînire.
"Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge, şi voi
face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta.
Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta, şi vor izgoni dinaintea ta pe Heviţi, Canaaniţi şi Hetiţi.
Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, Pentru ca ţara să n-ajungă o pustie şi să nu se
înmulţească împotriva ta fiarele de pe cîmp.
Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, pînă vei creşte la număr şi vei putea să intri în
stăpînirea ţării.
Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie pînă la marea Filistenilor, şi de la pustie pînă la Rîu
(Eufrat). Căci voi da în mîinile voastre pe locuitorii ţării, şi-i vei izgoni dinaintea ta." Exod 23,27-31.
Dumnezeu a accentuat deci că El va izgoni pe locuitorii ţării. Am constatat mai înainte că
asemenea expresii trebuie înţelese altfel cînd sunt descrise acţiunile lui Dumnezeu spre deosebire de
acţiunile oamenilor. De aceea, izgonirea lor de către Dumnezeu nu s-ar fi desfăşurat prin folosirea
puterii constrîngătoare. Dimpotrivă, fiindcă Dumnezeu le oferise iubirea Lui, iar ei se împotriviseră
şi o lepădaseră, s-au plasat singri în afara cercului ocrotirii Sale, astfel încît nu le-a mai rămas nici un
scut în faţa forţelor nimicitoare transferate în mîinile nimicitorului.
Din nefericire, nu putem vedea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, şi De aceea nu ne putem
imagina exact ce ar fi făcut Dumnezeu. Aceasta nu fiindcă făgăduinţele Sale ar fi ajuns fără de
putere, ci fiindcă poporul nu a crezut Cuvîntului lui Dumnezeu şi nu a fost dispus să-L lase să facă
ceea ce a făgăduit. Decizia lor era, că aceasta nu puteau s-o lase în seama lui Dumnezeu, ci voiau s-o
facă singuri.
Spiritul acesta s-a manifestat cel mai clar cînd au ajuns la Cadeş-Barnea. Planul lui Dumnezeu
prevedea împlinirea făgăduinţei conducerii lor directe în Canaan. Aşadar, Dumnezeu le-a zis, după
cum repetă Moise, ca să înainteze sub conducerea Sa şi s-o ia în stăpînire. Iată cuvintele lui Moise
adresate copiilor lui Israel în amintirea acestui eveniment. "Am plecat din Horeb, şi am străbătut
toată pustia acea mare şi grozavă pe care aţi văzut-o; am luat drumul care duce în muntele
Amoriţilor, cum ne poruncise Domnul, Dumnezeul nostru, şi am ajuns la Cadeş-Barnea.
şi eu v-am zis: Aţi ajuns la muntele Amoriţilor pe care ni-l dă Domnul Dumnezeul nostru.
Iată că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpînire, cum ţi-a spus
Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme, şi nu te înspăimînta." Deuteronom 1,19-21.
Dacă ei ar fi avut spiritul încrederii şi al supunerii faţă de Dumnezeul cerului, L-ar fi urmat fără
îndoială şi cu bucurie oriunde i-ar fi condus Domnul. Locuitorii ţării ori s-ar fi retras înspăimîntaţi,
ori i-ar fi atacat cu o îndrăzneală disperată. Dar printr-o asemenea acţiune L-ar fi defăimat pe
Dumnezeul cerului definitiv şi pe deplin, şi astfel despărţirea lor de Dumnezeu ar fi ajuns atît de
complectă, încît orice ocrotire divină le-ar fi fost retrasă. Ei ar fi pierit numaidecît asemenea
Egiptenilor, lui Cora şi tovarăşii săi, sau chiar ca şi Israeliţii înşişi cînd erau loviţi de diferite plăgi.
Dar Iudeii nu s-au încrezut în Dumnezeu, după cum reiese din răspunsul la îndrumările Sale. Iată
răspunsul lor:
"Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine, şi aţi zis:
Să trimitem nişte oameni înaintea noastră,
Ca să iscodească ţara,
şi să ne aducă răspuns cu privire
La drumul pe care ne vom sui în ea
şi asupra cetăţilor în care vom ajunge." Versetul 22.
Aici vedem cum L-a înlocuit omul pe Dumnezeu în realitate. Conducerea divină a fost dată
laoparte în favoarea conducerii omeneşti.
şi cum a reacţionat Dumnezeu la dezvoltarea acestor lucruri? Oare s-a mîniat? şi-a cerut El
drepturile Sale, insistînd ca să urmeze căile Lui?
Nici cît de puţin. Dacă aceasta era calea pe care şi-au ales-o, atunci tot ce putea să facă Domnul
era, să respecte alegerea lor şi să le binecuvinteze împlinirea ei în măsura care I-a mai rămas.
"Unsprezece zile după plecarea lor de la Horeb, oştirea lui Israel îşi ridicase corturile la Cadeş, în
pustia Paran, nu departe de hotarele ţării făgăduite. Aici poporul propuse trimiterea iscoditorilor
pentru a iscodi ţara. Moise prezentă chestiunea înaintea Domnului, şi primise permisiunea şi porunca
ca din fiecare seminţie să aleagă un conducător pentru acest scop. Bărbaţii fură aleşi conform ordinii
primite, şi Moise le porunci să se ducă şi să iscodească ţara: situaţia şi avantajele naturale; dacă
poporul care locuia în ea era puternic sau slab, mulţi sau puţini la număr; dacă pămîntul era roditor,
şi să aducă din roadele ţării." Patriarhi şi Profeţi, cap. Cei unsprezece iscoditori, fgm. 1. Iată
cuvintele Domnului către Moise:
"Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel. Să trimiţi
cîte un om pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor, toţi să fie dintre fruntaşii lor.
Moise i-a trimis din pustia Paran, după porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale
copiilor lui Israel." Numeri 13,1-3.
Citind cuvintele din Numeri fără de a lua în considerare celelalte declaraţii, se pare ca şi cum toată
ideea ar fi pornit de la Dumnezeu. Dar poporul o născocise, şi era contrară planurilor lui Dumnezeu.
Totuşi, se spune că Moise i-a trimis pe cei doisprezece iscoditori conform poruncii Domnului. Cînd
cuvîntul "poruncă" e folosit în legătură cu purtarea omenească, el indică o declaraţie autoritară care
trebuie împlinită, indiferent că-i place sau nu-i place slujitorului. Dar se poate vedea, că fiind folosit
de Domnul, el are mai mult forma unei instrucţiuni sau sfat, şi astfel poporul e cu tutul liber să
asculte sau nu.
În felul acesta poporul a smuls conducerea din mîinile lui Dumnezeu. Acesta era încă un pas în
direcţia cea greşită. Punînd mîna pe sabie, ei au stabilit guvernarea lor în locul guvernării lui
Dumnezeu; dar au urmat totuşi mai departe stîlpului de nor ziua şi stîlpului de foc noaptea. Venise
acum timpul, cînd încrederea lor de sine şi necredinţa lor corespunzătoare în Dumnezeu i-a făcut să
lepede chiar şi această conducere. Dumnezeu nu era supărat. Consistenţa Sa era desăvîrşită. El le-a
dat totdeauna libertatea alegerii să-L lase să-şi împlinească lucarea sau nu, dar ei şi-o împlineau pe a
lor.
Dacă doreau să trimită bărbaţi înaintea lor, aveau toată libertatea. Situaţia se putea înrăutăţi
desigur, dacă aveau să trimită bărbţi nepotriviţi. Din iubirea Sa faţă de ei, El le-a dat din nou
îndrumări pe care erau dispuşi să le împlinească, şi anume ca pentru acest scop să fie aleşi bărbaţi cu
răspundere.
Dar cît de mare era dezastrul care a rezultat de aici; Această greşeală a împedicat întreaga
generaţie de n-au putut să calce pe pămîntul cel făgăduit. în următorii patruzeci de ani, de la douăzeci
de ani în sus, toţi trebuiau să moară în pustie, cu excepţia lui Iosua, Caleb şi cîţiva din seminţia cea
nenumărată a lui Levi.
Împlinid în cele din urmă voia Domnului la intrarea în Canaan, ei nu au trimis mai întîi
doisprezece iscoditori înaintea lor. Este adevărat, Iosua a trimis doi iscoditori, dar scopul pentru care
au fost trimişi aceştia era cu totul diferit de experienţa lor anterioară. Nici nu se poate altfel, căci, în
timp ce cu patruzeci de ani înainte poporul îşi puse încrederea în ei înşişi, Iosua nu a avut în această
situaţie nici o încredere de sine. Toată încrederea sa era în Dumnezeu.
"Iosua era un general iscusit, căci Dumnezeu era conducătorul său." "Aceasta era taina biruinţei
sale, fiindcă îl alese pe Dumnezeu ca Conducătorul său." îPble Commentary, vol. 2, pag. 993. În
timp ce poporul era acela care ceruse la Cadeş trimiterea celor doisprezece iscoditori, aceasta nu s-a
mai întîmplat la Ghilgal. Aici Iosua trimise pe cei doi iscoditori, dar această poruncă nu era un act de
neîncredere în conducerea Domnului. Mai degrabă el va fi fost îndrumat prin Spiritul lui Dumnezeu
să facă acest pas, pentru a o salva pe Rahav şi familia ei. Ea a avut astfel ocazia să recunoască
puterea lui Dumnezeu ca putere supremă şi să-şi demonstreze credinţa în această putere prin
ascunderea cea reuşită a celor doi iscoditori. Ca răsplată minunată pentru credinţa ei i-a fost acordată
onoarea cea înaltă de a deveni o mamă după linia cea directă prin care s-a născut Mesia cel făgăduit.
Dumnezeu şi-a demonstrat prin trimiterea acestor doi iscoditori în cetatea blestemată caracterul
iubirii Sale minunate şi mîntuitoare. Fiindcă Iosua îl alese pe Domnul ca Conducătorul său,
Dumnezeu a fost acela care a decis trimiterea celor doi iscoditori. El cunoştea inima acestei femei şi
a familiei ei. El ştia că va răspunde chemării Sale mîntuitoare, dar dînsa era închisă între zidurile
Ierihonului şi nu putea să iasă nicicum ca să se alăture poporului lui Israel. De aceea îi trimise
Domnul pe aceşti bărbaţi, s-o libereze. Ea apucă această ocaie divină şi îşi dovedi credinţa în
Dumnezeu. în felul acesta devenise cunoscută poporului lui Israel, supravieţuind distrugerea cetăţii,
şi în cele din urmă a fost salvată.
Pînă aici am prezentat înclinaţia cea permanentă a lui Israel de a înlocui conducerea şi
administraţia Domnului prin a lor. Vrem să arătăm acum cum a încercat Dumnezeu, prin respectul
Său cel iubitor faţă de poporul Său rătăcitor, să-i aducă înapoi pe singura cale sigură. Aceasta
includea lepădarea săbiilor însuşiite de ei, şi încrederea lor în grija părintească a Conducătorului,
Ocrotitorului şi îngrijitorului lor adevărat. Dacă ar fi procedat astfel n-ar fi trebuit să se lupte, să
calce Legea şi să stea întristaţi în faţa mormintelor celor căzuţi ai lor.
Cînd Israel a trecut Marea Roşie, ei aveau deja dovezi peste dovezi, că niciodată nu trebuiau să
apuce sabia, că Dumnezeu nu plănuise aceasta niciodată pentru ei. Dar au dat cu totul faliment. După
cum am arătat deja din analele Bibliei în mod convingător, Domnul nu i-a abandonat, ci a căutat să-i
aducă înapoi pe singura cale dreaptă şi sigură.
La trecerea Jordanului, în drum spre Ierihon, Domnul le-a vorbit încă odată printr-o demonstraţie
covîrşitoare, pentru a le descoperi deplina Sa capacitate de i împlini făgăduinţa, conform căreia le va
da ţara în stăpînire. Era o încercare plină de speranţă din partea Lui, ca credinţa lor să fie stabilită în
aşa fel în Dumnezeu, încît să abandoneze toată încrederea în ei înşişi, să renunţe la săbiile lor şi să
permită lui Dumnezeu să-şi împlinească lucrarea în felul Său. Aceasta nu era decît repetiţia aceleiaşi
lecţiuni pe care Dumnezeu a căutat să-i înveţe şi pe părinţii lor la ieşirea din Egipt. După cum s-a
despicat Marea Roşie prin puterea cea miraculoasă a lui Dumnezeu, tot aşa au fost retrase şi valurile
cele adînci ale Iordanului pentru a deschide o cale sigură înaintea poporului. După cum au fost opriţi
Egiptenii să nu se apropie de ei, tot aşa nici Canaaniţii nu au încercat să se apropie de ei, în ciuda
faptului că, din punct de vedere militar, aveau o ocazie excelentă pentru atac. în timp ce jumătatea
poporului se afla pe o parte a rîului iar cealalta dincolo de Jordan, forţele lor erau împărţite.
Vrmaşul ar fi putut să le nimicească oştirea prin surprindere, pînă ce ar fi distrus-o complect. Dar
nici nu s-au apropiat măcar de ei.
Domnul i-a îndrumat apoi să mărşluiască în jurul cetăţii odată pe zi, iar în ziua a şaptea să o
înconjoare de şapte ori. Apoi zidurile cele masive s-au prăbuşit.
Aceasta ar fi trebuit să le fie de ajuns. Ei aveau făgăduinţele măreţe ale lui Dumnezeu; ei puteau să
privească înapoi la o serie întreagă de lecţiuni primite în trecut care pot fi citite şi înţelese totdeauna
mai uşor ca cele din prezent; ei aveau îndrumările clare ale Domnului, după care ţara nu trebuia luată
prin război; iar acum, Dumnezeu le-a demonstrat încă odată prin puterea Sa supremă, că îşi va
împlini făgăduinţa.
Dumnezeu le-a dat îndrumări speciale cu privire la cucerirea cetăţii. Prin aceasta a urmărit un scop
special. Voind să-i salveze de căile lor sinucigaşe, le-a oferit aici ocazia de a-şi demonstra credinţa,
Pentru ca pe de o parte să ajungă la convingerea neîncrederii depline în puterea şi plănuirea
omenească, iar pe de alta, la supunerea deplină sub conducerea şi îndrumările lui Dumnezeu.
Domnul nu avea nici o intenţie să impună poporului conducerea Sa, căci în caracterul Său nu există
înălţare de sine. El ştia că aceasta era pentru ei singura cale de succes. Orice alternativă nu putea să
ducă în cele din urmă decît la pieirea şi nimicirea lor. Confirmarea acestui fapt îl găsim în istoria lor
de mai tîrziu, cînd, prin alegerea căii greşite, au suferit urmările cele mai teribile.
"‘Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului.’ Căpetenia oştirii Domnului comunicase numai cu
Iosua; El nu se descoperise întregii adunări, şi erau liberi să dea crezare cuvintelor lui Iosua sau să le
pună la îndoială, să asculte de poruncile pe care le primise în numele Domnului, sau să tăgăduiască
autoritatea lui. Ei nu puteau să vadă oştirea îngerilor care îi însoţea sub conducerea Fiului lui
Dumnezeu. Ei ar fi putut să-şi zică: ‘Ce mişcări nefolositoare sunt acestea, şi cît de ridicolă
mărşluirea zilnică în jurul zidurilor cetăţii, sunînd cu trîmbiţi din cornuri de berbece; Ce efect să aibă
aceasta asupra acestor întărituri?’ Dar tocmai planul de a continua această ceremonie pînă la căderea
zidurilor, era o ocazie deosebită pentru Israel de a-şi desvolta credinţa. Mintea lor trebuia convinsă
că puterea lor nu consta în înţelepciunea omului, nici în tăria lui, ci numai în Dumnezeul mîntuirii
lor. Ei trebuiau să înveţe încrederea deplină în Conducătorul lor divin. Dumnezeu va isprăvi lucruri
mari pentru acei care se încred în El. Cauza pentru care pretinşii Săi copii nu au o putere mai mare ca
acum este că se încred prea mult în înţelepciunea lor, şi nu permit Domnului să-şi descopere puterea
Lui. El va ajuta pe copiii Săi cei credincioşi în orice situaţie, dacă îşi pun toată încrederea în El şi-L
ascultă cu credincioşie." Patriarhi şi Profeţi, cap. Căderea Ierihonului, fgm. 13, 14.
Astfel, scopul lui Dumnezeu prin această intreprindere era de a-i chema înapoi la acel statut după
care nu mai trebuiau să poarte nici un război. Prin aceste mijloace "Mintea lor trebuia convinsă că
puterea lor nu consta în înţelepciunea omului, nici în tăria lui, ci numai în Dumnezeul mîntuirii lor.
Ei trebuiau să înveţe încrederea deplină în Conducătorul lor divin." idem.
Evident, că aceasta ar fi trebuit să le ajungă.
Chiar atunci şi în locul acela ei ar fi trebuit să-şi lepede armele, să le adune grămadă, să
mărturisească suveranitatea lui Dumnezeu şi să-şi exprime toată încrederea în El, că le va da ţara
exact cum a promis.
Dar n-au făcut-o. Dimpotrivă, imediat după ce au dat năvală în cetate săbiile lor au fost muiate în
sîngele bărbaţilor, femeilor şi copiilor ucişi. Ce un efect teribil şi dăinuitor trebuie să fi avut aceasta
asupra sufletelor lor; O asemenea lucrare nu-l poate aduce pe nimeni mai aproape de Dumnezeu. Mai
degrabă aceasta îl brutalizează pe oricine, făcîndu-l dispreţuitor de viaţă şi nesimţit faţă de cele mai
fine şi înălţătoare însuşiiri ale caracterului divin. Trebuie să vedem tot mai clar că Dumnezeu nu a
intenţionat niciodată ca poporul să intreprindă asemenea acţiuni.
Dar în ciuda tuturor eforturilor lui Dumnezeu şi a celor mai bune intenţii ale Sale, acest popor nu a
văzut implicaţiile cramponării lor de sabia cea ridicată de părinţii lor. Ei nu se simţeau siguri fără ea.
Se încredeau în ea ca în mijlocul de salvare în faţa vrăjmaşilor lor. Ei voiau să se apere singuri, dar
cu ajutorul Domnului. în felul acesta şi-au însuşiit lucrarea ocrotirii în mod fundamental, şi toată
răspunderea au luat-o asupra lor, în timp ce lui Dumnezeu nu I-au mai lăsat decît poziţia unui
ajutător.
Sabia au moştenit-o de la părinţii lor şi nu voiau s-o lase nicicum. Tot atît de sigur, s-au supus legii
celei neînduplecate care declară, că toţi care ridică sabia, prin sabie vor pieri. Istoria lor de mai tîrziu
confirmă principiul acesta cel mai clar.

Există cîteva declaraţii cu privire la căderea zidurilor Ierihonului care crează impresia, ca şi cum
Dumnezeu ar fi nimicit în acest caz în mod direct. În capitolul acesta nu ne vom ocupa de ele, dar
vom reveni asupra lor mai tîrziu cînd vom discuta şi alte declaraţii dificile. Vezi cap. Declaraţii
dificile.
Aici se poate obiecta, că nu ridicarea săbiei a cauzat nimicirea lor ca naţiune, ci pierderea
credinţei, căci oridecîteori şi-au pus încrederea în Domnul, fiind înarmaţi cu sabia, ei au fost
biruitori. Aceasta este adevărat, dar trebuie să înţelegem că chiar faptul că au ridicat sabia era
urmarea pierderii credinţei lor. Numai un popor care nu se încrede cu totul şi pe deplin în Dumnezeu
ca ocrotitorul său, va pune mîna pe sabie. Primul pas spre necredinţă va fi urmat inevitabil de
următorul, şi aşa mai departe, mai ales fiindcă practicarea războiului îi brutalizează pe ostaşi şi îi face
tot mai nesimţiţi faţă de chemarea şi căile Domnului.
Isus a fost acela care a declarat, că cel ce pune mîna pe sabie, prin sabie va pieri, şi aceste cuvinte
sunt adevărate. Israel a luat sabia, şi tot prin sabie a pierit. Nu există nici o naţiune pe faţa pămîntului
care a ridicat armele constrîngerii, fără să fi pierit prin ele. Istoria o dovedeşte lămurit. Ea declară
tuturor naţiunilor pămîntului, că aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe ei.
La Ierihon, Israelţii au ajuns un punct hotărîtor, la o răscruce. Hotărîrea lor de aici a decis felul în
care avea să se împlinească cucerirea Canaanului. Dacă ar fi renunţat la armele lor şi s-ar fi hotărît să
asculte de poruncile lui Dumnezeu, inclusiv de aceea care zice: "Să nu ucizi," Domnl le-ar fi dat ţara
conform căilor şi metodelor Sale.
Dar, alegînd uneltele de război, cucerirea trebuia să fie realizată prin ei. Alegerea atîrna numai de
ei. Dumnezeu a depus mari eforturi şi a căutat să-i convingă permanent de calea Sa adevărată, dar
nu-i putea constrînge s-o urmeze.
Din nenorocire, ei luaseră hotărîrea cea greşită, care era roada necredinţei lor. Prin urmare, îi
întîmpinaseră pe vrăjmaşii lor cu sabia. Palestina nu a fost cucerită conform principiilor lui
Dumnezeu, ci după principii omeneşti. Dar fiindcă păstraseră prezenţa şi conducerea Sa în
continuare în anumite domenii din viaţa lor, puterea Sa a putut să rămînă întrucîtva în mijlocul lor,
aşa încît au putut să-i biruiască pe vrăjmaşii lor. Afară de aceasta, tot ce a mai putut face Domnul
pentru ei era că i-a sfătuit cum să poarte războiul cu blîndeţe şi îndurare. Nu le era permis să
maltrateze victimile lor, şi trebuiau să extermineze naţiunile împotrivitoare atît de complect, cum s-ar
fi întîmplat dacă ar fi lăsat întreaga chestiune în seama lui Dumnezeu.
Pînă aici am privit mai multe cazuri din istoria lui Israel, şi în fiecare din ele Israeliţii s-au hotărît
să umble mai mult sau mai puţin pe calea necredinţei. Ei erau în continuu înclinaţi să lepede
conducerea şi căile lui Dumnezeu în favoarea căilor lor.
Oricît de rele erau aceste alegeri în trecut, ei aveau să facă totuşi un pas şi mai rău. Aceasta s-a
întîmplat cînd poporul s-a înfăţişat înaintea lui Samuel, şi l-a rugat să ceară de la Domnul un împărat.
împăratul acesta trebuia să-i judece, conform obiceiului tuturor naţiunilor. Poporul insista asupra
acestei cereri, zicînd: "Nu; au zis ei, ci să fie un împărat peste noi;
Ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră şi
ne va cîrmui în războaiele noastre." 1Samuel 8,19.20.
Din nou poporul luase hătărîri, şi din nou Dumnezeu trebuia să ia poziţia cea cuvenită faţă de
alegerile lor. El a făcut aici, ceea ce făcuse deja în orice situaţie asemănătoare cu o consistenţă
neabătută. El le acordase libertatea cea deplină pentru această hotărîre. El nu făcea nimic, pentru a-i
opri cu forţa. Tot ce a făcut este că le-a înfăţişat în modul cel mai clar urmările care aveau să rezulte
de aici, dar după ce le-a descoperit aceste lucruri grozave, şi au continuat totuşi să rămînă lîngă
decizia lor, le-a dat ceea ce au dorit.
Dumnezeu nu i-a ameninţat cu pedepse personale, în caz că aveau să-L lepede. Cînd citim cu
atenţie 1Samuel 8,6-18, vom vedea că Domnul le-a prezentat doar rezultatele căii pe care şi-au ales-
o. El le-a spus că împăratul va face lucruri grozave, şi că vor dori de nu l-ar fi ales niciodată să fie
stăpîniţi de el.
"El a zis: Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi. El va lua pe fiii voştri, îi va
pune la carăle sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui;
Îi va pune căpetenii peste o mie şi căpetenii peste cincizeci, şi-i va întrebuinţa la aratul
pămînturilor lui, la seceratul bucatelor lui, la facerea armelor lui de război şi a uneltelor carălor lui.
 Va lua pe fetele voastre să-i facă miresme, de mîncare şi pîine.
Va lua cea mai bună parte din cîmpiile voastre, din viile voastre şi din măslinii voştri, şi o va da
slujitorilor lui.
Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre, şi o va da famenilor şi slujitorilor lui."
1Samuel 8,11-15.
Aceste versete descriu cu adevărat o mare asuprire. împăratul avea să înfiinţeze spre desfătarea lui
o curte luxoasă, dar poporul era acela care trebuia s-o întreţină. Impozitele aveau să crească foarte
mult, pînă ce poporul nu le mai putea plăti de sărăcie. Toate acestea s-au şi îmtîmplat, dar nu impuse
de Dumnezeu. Din cauza împotrivirii lor, ei şi-au adus singuri aceste lucruri asupra lor.
Hotărîrea pe care o luaseră în zilele lui Samuel nu era decît repetirea pasului lor de la Cadeş-
Barnea. Era înlocuirea cea hotărîtă şi directă a Domnului ca Conducătorul lor prin oameni. în primul
caz, era un comitet format din doisprezece bărbaţi, iar în celălalt, împăratul. în ambele cazuri, aceasta
a dus la urmări catastrofale. în primul caz, aceasta i-a făcut incapabili să intre în ţara făgăduinţei, şi
astfel au fost obligaţi să călătorească patruzeci de ani prin pustie.
În al doilea caz, urmarea a fost că s-au depărtat tot mai mult de Domnul. în curînd, nu aveau să se
mai uite doar la un om ca conducătorul lor, ci mai rău: la nişte idoli făcuţi din lemne, piatră, aramă,
aur şi argint. Neputincioşia acestor zeităţi le-a fost demonstrată cînd au ajuns în robia vrăjmaşilor lor:
captivi ai Babilonului.

picture:
Alegînd un alt împărat în locul lui Dumnezeu, poporul şi-a ales robia.

Dar niciodată n-au vrut să înveţe, ci au rămas la hotărîrea lor de a se conduce singuri, şi de umbla
după capul lor, pînă ce şi-au exprimat în cele din urmă despărţirea lor deplină de Dumnezeu şi de
căile Sale prin cuvintele: "Noi n-avem alt împărat decît pe Cezarul;" Ioan 19,15. Acesta era pasul
final pe calea cea îndelungată, cea foarte îndelungată, a înlocuirii necontenite şi hotărîte a căilor
Domnului prin căi omeneşti. în cele din urmă au ieşit din sfera prezenţei şi ocrotirii lui Dumnezeu.
Urmările îngrozitoare au fost amînate numai datorită acelora, care, asemenea lui Rahav din Ierihon,
erau dispuşi să asculte de glasul sfatului şi iubirii lui Dumnezeu. După aceea, nimicirea cetăţii, a
templului şi a naţiunii nu a mai putut fi evitată.
Fiind înţeleasă cum trebuie, istoria acestei naţiuni nefericite îl pune pe Dumnezeu în lumina cea
adevărată. în timp ce în trecut eram înclinaţi de a-L vedea ca şi cum ar fi deţinut stăpînirea cea
deplină asupra acestei naţiuni, ca şi cum lucrările lor ar fi expresia caracterului şi a voinţei Sale,
putem să vedem acum foarte clar, că situaţia era alta. Dimpotrivă, ei au refuzat cu îndărătnicie de a-I
permite să-şi ocupe locul Său cel cuvenit în comunitate. îi înlocuiseră calea prin calea lor, aşa încît
ceea ce au făcut la uciderea nelegiuiţilor era cu totul altceva decît expresia caracterului şi a metodelor
Lui.
Odată ce au început să-şi rezolve singuri problemele, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa în seama lor,
Pentru ca să secere toate urmările amare. Dar iubirea Lui cea infinită nu L-a lăsat. în schimb, L-a
îndemnat să depună toate eforturile iubirii salvatoare. Trebuie să regretăm profund, că am înţeles
această lucrare la fel de greşit ca şi efortul tatălui de a-şi salva fiul pentru a nu deveni un vînător
crud.
Acţiunile cele curate ale iubirii negrăite au fost interpretate ca descoperiri ale nimicitorului.

Capitolul 34
Un ochi pentru un ochi

O cheie foarte preţioasă pentru rezolvarea problemei lui Israel în ce priveşte înarmarea lor cu sabia
ne este dată, conform instrucţiunilor lui Dumnezeu, prin îndrumările adresate lui Israel, de a răsplăti
un ochi numai cu un ochi, numai un dinte pentru un dinte, şi numai o viaţă pentru o viaţă. Sfatul
acesta a fost dat scurt timp după proclamarea Legii de la Sinai, şi se găseşte în Exod 21,22-25.
"Dacă se ceartă doi oameni, şi lovesc pe o femeie însărcinată, şi o fac doar să nască înainte de
vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor
plăti după hotărîrea judecătorilor.
Dar dacă se întîmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă,
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior,
Arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătaie pentru vînătaie."
Aceasta era instucţiunea lui Dumnezeu către Israel. El a fost Acela care a dat aceste îndrumări
privind felul cum trebuiau tratate aceste delicte. Aceasta se adevereşte dacă ne întoarcem la Exod
20,22, unde succesiunea versetelor care cuprind aceste instrucţiuni începe cu cuvintele: "Domnul a
zis lui Moise ..." Evident, că Domnul care a rostit aceste cuvinte era Isus Hristos. El era Domnul care
s-a înfăţişat lui Moise şi le-a proclamat preceptele decalogului.
"Hristos a fost Acela, care a proclamat în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor Legea de pe Sinai."
Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu am venit să stric, ci să împlinesc, fgm. 1.
De aceea, Hristos a fost Acela care le-a spus să răsplătească un ochi cu un ochi şi un dinte cu un
dinte.
Totuşi, după ce a venit pe pămînt, El a lepădat aceste cuvinte ca normă de conducere pentru
stabilirea împărăţiei. Aceasta a făcut-o în prima Sa predică adresată unei mari mulţimi. Ei se
adunaseră pe munte pentru a auzi declaraţiile Sale referitoare la natura împărăţiei pentrustabilirea
căreia a venit. De la bun început, îi avertizase că nu a venit pentru a strica Legea. El a zis: "... Am
venit nu să stric, ci să împlinesc.
Căci, adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de
slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile.
Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi
chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească,
va fi chemat mare în împărăţia cerurilor.
Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu
nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor." Matei 5,17-20.
După ce a declarat că nu a venit ca să strice Legea, tocmai această imepresie a dat-o. în Vechiul
Testament le-a zis: "Un ochi pentru un ochi," iar acum:
"Aţi auzit că s-a zis: Un ochi pentru un ochi, şi un dinte pentru un dinte.
Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept,
întoarce-i şi pe celălalt.
Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.
Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.
Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce
vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă rigonesc.
Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi
peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgînii nu
fac la fel?
Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit." Matei 5,38-48. (Biblia
engleză.)
De la prima lor vestire înaintea lui Israel de pe muntele Sinai, ei au înţeles aceste instrucţiuni
mereu greşit, ca şi cum ar exprima întocmai intenţia inimii lui Dumnezeu cu privire la ei. Asemenea
milioanelor care au trăit de atunci încoace, ei au trăit într-o necunoştinţă teribilă despre adevărul
neprihănirii lui Dumnezeu. Ei nu au înţeles, că aceste instrucţiuni nu erau expresia principiilor Sale,
ci doar o versiune îmbunătăţită a căii lor. Dumnezeu a dat aceste sfaturi numai acelora a căror
necredinţă i-a făcut să se abată de la calea credinţei la calea ocrotirii personale, care depindea de
folosirea cea iscusită a armelor. Din iubirea Sa cea mare faţă de victimile celor puternici, i-a avertizat
pe acei care deţin puterea să limiteze impunerea ideilor lor în ce priveşte dreptatea, la nivelul unui
ochi pentru un ochi, şi a unui dinte pentru un dinte. El ştia prea bine, că spiritul lor răzbunător nu-i va
lăsa să fie mulţumiţi numai cu o pedeapsă echivalentă cu delictul cel comis. înclinaţia lor cerea mulţi
ochi pentru un ochi şi mulţi dinţi pentru un dinte. Aceasta avea să-i plaseze la celălalt capăt al scalei
de Dumnezeu, dar la mijloc se mai afla încă o situaţie care, deşi nu putea să fie niciodată planul cel
perfect al lui Dumnezeu, totuşi era cu mult mai bună decît aceea în care erau lăsaţi cu totul pradă
planurilor lor omeneşti.
Cele trei posibilităţi erau următoarele:
Mai întîi, calea cea perfectă a Domnului. Pe aceasta a învăţat-o şi a împlinit-o Isus. Ea îndeamnă la
acea iubire care nu se răzbună niciodată, care întoarce şi celălalt obraz, care merge a doua milă, care
iubeşte pe toţi vrăjmaşii şi care binecuvîntează pe cei răi. Armele constrîngerii nu au nici un loc
acolo unde stăpînesc aceste principii. Aceasta cere o credinţă adevărată şi dăinuitoare în Dumnezeu
pentru a avea succes. Copiii lui Israel n-aveau această credinţă, şi dispreţuiau aceste idei ca
nepracticabile şi primejdioase. Pe scurt, ele erau pentru ei o nebunie. Ei nu puteau să vadă cum să
supravieţuiască sub asemenea împrejurări.
Pe cealaltă parte a scalei se află purtarea acelora care nu au nici un respect faţă de Dumnezeu şi
care nu ascultă prin urmare de loc de sfaturile Sale. Ei nu au nici o milă, sunt brutali şi plini de
răzbunare, îi maltratează pe vrăjmaşii lor şi îi pedepsesc în modul cel mai crud posibil numai pentru
a-şi satisface pornirile lor răzbunătoare. Lagărele de exterminare ale Germaniei din timpul celui de al
doilea război mondial, dintre care Auschwitz, Dachau şi Belsen,demonstrat acest spirit. Acei care
cădeau în mîinile îngrozitoare ale celui de al Treilea Reich trebuiau să îndure suferinţe şi pierderi
îngrozitoare. Dumnezeu nu i-a putut salva de această soartă, fiindcă puterile stăpînitoare din acest
timp nu erau de loc dispuse să asculte de Dumnezeu.
Situaţia de mijloc funcţionează din două motive: Mai întîi din mila lui Dumnezeu faţă de cei
asupriţi, care îl determină să reducă cît mai mult posibil suferinţele şi pierderile lor. în al doilea rînd,
fiindcă poporul e dispus să-L asculte cel puţin în acest punct. în felul acesta, toate naţiunile
pămîntului, şi toţi care îl respectă pe Dumnezeu ca pretinşi copii ai Săi, acceptă şi împlinesc aceste
sfaturi în ciuda faptului că nu au credinţa de a se încrede în El ca singurul Judecător şi Ocrotitor al
lor.
Cîtă vreme Israel păstră o legătură oarecare cu Dumnezeu şi eragata să-L asculte în cel puţin unele
lucruri, ei procedaseră conform principiului: un ochi pentru un ochi şi un dinte pentru un dinte. Dar
după ce se depărtară tot mai mult de Domnul, exact în măsura în care se depărtau, ei abandonau şi
acest principiu.
Israel nu mai respectă astăzi de loc aceste principii. De mult şi-au întors faţa de la Dumnezeu, şi
anume, de cînd au declarat că nu au alt împărat decît pe Cezarul. De vreo cîţiva ani ei poartă un
război de supravieţuire împotriva vecinilor arabi. Adeseori sunt atacaţi de vrăjmaşii lor, pe care se
răzbună apoi cu o ferocitate brutală. La începutul lunii noiembrie, 1977, erau hărţuiţi prin incursiuni
teroriste de pe teritoriul libanez. Ca reacţie îşi încărcaseră avioanele cu muniţie, şi, trecînd frontierea,
atacaseră ţinte din Liban. Nimiciseră tot ce le venea în cale, soldaţi şi civili – bărbaţi, femei şi copii.
Toată lumea protestase împotriva acestei sălbăticii. Israel susţinea că ar fi lovit doar ţinte militare,
dar nu putea să dovedească aceasta în faţa fotografiilor şi a raporturilor primite din zona afectată.
Evident, că loviseră înapoi mult mai brutal decît suferiseră ei, ceea ce nu corespunde principiului: un
ochi pentru un ochi şi un dinte pentru un dinte.
Pe data de 16 noiembrie, 1977, un caricaturist şi-a dat o părere foarte plastică în ziarul The
Statesman din Boise, Idaho. Caricatura sa e reprodusă pe pagina următoare, şi reprezintă întîmplarea
foarte viu. Tocmai de aceste lucruria vrut să-i salveze Domnul atît pe ei cît şi pe vrăjmaşii lor în clipa
în care au pus mîna pe arme. Libanezilor le-ar merge mai bine dacă Israel ar continua să respecte cel
puţin aceste principii. Dar cu cît mai bine i-ar merge atît lui Israel cît şi Libanezilor, dacă Evreii ar
respecta principiile iubirii faţă de vrăjmaşi şi ar răsplăti răul cu bine, după cum a explicat-o Hristos în
predica de pe munte.
Există astfel trei căi pentru rezolvarea problemelor din jurul nostru privind tratarea acelora care ne
necăjesc şi ne fac rău.
Mai întîi: calea lui Dumnezeu, care nu foloseşte forţa pentru a birui răscoala, în care nu există
răzbunare, pedeapsă, violenţă, folosirea săbiei, şi, prin urmare, nici o ucidere.
Aici există numai împlinirea cea perfectă a Legii, răsplătirea răului cu bine, parcurgerea celei de a
doua mile, şi eforturi neîntrerupte de a-i salva pe acei care se îndreaptă spre pierzare. Toate acestea
sunt cuprinse în expresia iubirii celei neschimbate, neschimbătoare şi infinite a lui Dumnezeu.
Aceasta este lucrarea Mîntuitorului şi a Restauratorului, şi niciodată a nimicitorului.
Hristos a explicat această cale în predica de pe munte, şi a prezentat-o numai pe aceasta ca
exemplu al purtării lui Dumnezeu, învăţînd că numai acei care se poartă astfel, se aseamănă cu Tatăl
care este în ceruri.
Cea de a treia cale şi cea mai rea este aceea, cînd omul e lăsat cu totul în seama lui. Sistemul
acestei căi este: a-i iubi pe acei ce ne
iubesc pe noi, dar a-i lovi pe acei care ne-au lovit cît mai tare înapoi; a răsplăti răul cel suferit mai
mult decît dublu înapoi; a nimici pe vrăjmaşii noştri cu un spirit de răzbunare cît mai îngrozitor; şi a
răsplăti lovitura cea primită în aşa fel, încît să ne ţină minte. Scopul răsplătirii înmulţite este ca acei
care ne-au lovit să nu mai îndrăznească niciodată să se atingă de noi. în felul acesta fiecare caută să-
şi asigure securitatea prin stăpînirea fricii.
Cînd Dumnezeu n-a mai putut să-i ţină în siguranţă pe calea cea dintîi, El a depus eforturi să-i
salveze de calea cea din urmă, care este cea mai rea. De aceea mai există încă o a doua cale, sau
calea de mijloc. Dumnezeu vrea să spună în această situaţie în realitate următorele: "Ei bine, v-aţi
hotărît să luaţi sabia şi să vă depărtaţi de căile Mele. Nu vă pot întoarce hotărîrea. Voi aţi luat-o, şi
rămîne în picioare. Dar vă pot salva totuşi de efectele cele mai rele ale alegerii voastre, dacă veţi
accepta şi respecta sfatul pe care vi-l dau. Nu fiţi nimicitori desfrînaţi şi răzbunători. Răsplătiţi doar
cu o pedeapsă corespunzătoare răul cel primit. Nu răsplătiţi mai mult decît numai cu un ochi pentru
un ochi şi cu un dinte pentru un dinte. între timp, vocăuta să vă aduc neîncetat pe calea credinţei şi a
ascultării înapoi, pe calea unde nu mai există ucideri şi răzbunări, ci numai manifestarea caracterului
iubirii celei divine."
Dacă relaţia dintre aceste trei căi poate fi văzută lămurit, şi dacă se poate recunoaşte că numai
prima este calea lui Dumnezeu, atunci se poate vedea că nu există nici măcar o singură întîmplare în
Vechiul Testament care să dovedească că Dumnezeu ar nimici. Satana şi omul nimiceşte, dar
niciodată Dumnezeu. El este Mîntuitorul, care lucrează numai ca Restaurator şi Tămăduitor. El nu
cunoaşte nici o altă lucrare decît aceasta. Toate raporturile istorice despre purtarea Sa faţă de Israelul
din vechime, dacăt înţelese cum trebuie, confirmă acest fapt.

Capitolul 35
Declaraţii dificile

Adevărurile măreţe ale Bibliei nu se bazează pe o serie de declaraţii colecţionate. Ele se

întemeiază pe pricipii fundamentale şi solide. După aşezarea acestei temelii, toată structura cea
aşezată pe ea poate fi zidită cu exactitate şi siguranţă. în căutarea adevărului despre caracterul Său,
principiile călăuzitoare sunt: natura guvernării Sale, scopul Legii lui Dumnezeu, descoperirea Tatălui
prin Fiul Său Hristos, şi rolul crucii ca expresia metodelor de procedare faţă de păcătosul cel rămas
nepocăit. Mărturiile puternice ale lui Dumnezeu cuprinse aici sunt mai mult decît suficiente pentru a
scoate la lumină caracterul cel iubitor, îndurător, corect şi drept al lui Dumnezeu. Ele dovedesc în
mod efectiv că Domnul nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva
dispreţuitorilor harului Său.
Dar, ca şi în cazul tuturor subiectelor biblice, unele declaraţii par să contrazică mărturiile
menţionate mai sus. Aceasta pentru mulţi e o problemă serioasă, şi nu se dau mulţumiţi cu solia pînă
ce nu e explicată fiecare declaraţie. Această atitudine este întristătoare, fiindcă credinţa cea vie nu
aşteaptă pînă ce s-a rezolvat fiecare problemă, înainte de a apuca adevărurile preţioase.
Pentru mine, viaţa şi învăţăturile lui Hristos reprezintă declaraţia cea finală şi deplină asupra
caracterului şi lucrărilor lui Dumnezeu. Manifestarea Tatălui prin Hristos este atît de minunată, atît
de clară şi de deplină, încît nu mai am nevoie de nimic. De aceea, aceasta este norma după care
trebuie examinat fiecare argument despre caracterul Tatălui. Dacă argumentul cel prezentat nu e
sprijinit de Isus Hristos, atunci, indiferent cît de logic sau de convingător ar părea, îl lapăd cu
desăvîrşire, chiar şi dacă încă nu am nici o explicaţie pentru el. Credinţa mea apucă realitatea
misiunii lui Hristos ca strălucirea Tatălui cea reflectată prin Fiul. Eu cred că Dumnezeu L-a trimis pe
Fiul Său în această lume pentru a risipi întunericul amăgirii şi al ereziei, cu care Satana a îmbrăcat
caracterul neprihănirii Sale. Confirmarea acesteicredinţe se manifestă prin hotărîrea de a nu accepta
nimic despre Dumnezeu decît numai ceea ce este în deplină armonie cu mărturia Tatălui demonstrată
prin Fiul.
De aceea, dacă cineva vrea să mă convingă că Dumnezeu l-ar fi nimcit pe cel păcătos, aducînd ca
dovadă nimicirea Sodomei şi Gomorei, sau orice altă pedeapsă din Vechiul Testament, el trebuie să
dovedească, că Hristos a făcut acelaşi lucru în timpul misiunii Sale de pe pămînt. Dar aceasta este
atît de imposibil, încît acei care ţin această vedere greşită, după care Dumnezeu l-ar nimici pe cel
păcătos, trăiesc cu convingerea că descoperirea lui Dumnezeu prin Hristos ar fi numai o manifestare
parţială a caracterului Tatălui, care ar omite rolurile Sale mai severe ca judecător şi executor. Textele
şi declaraţiile prezentate pînă aici în studiul nostru desvăluie aceste argumente drept înşelătoare, căci
manifestarea lui Dumnezeu prin Hristos era atît de deplină, încît Cel Prea înalt nici nu putea s-o dea
mai pe deplin. Nimic nu a fost trecut cu vederea, şi nimic nu s-a omis.
Nu găsim aici nici o explicaţie, că Dumnezeu ar fi dat două descoperiri opuse, una în timpul
Vechiului Testament, iar cealalta la venirea lui Hristos. Nu există nici o contrazicere în Cuvîntul lui
Dumnezeu. Nu există nici o declaratie, – fiind înţelese cum trebuie, – care să contrazică principiile
adevărului veşnic. Dimpotrivă, ele devin din ceea ce pare a trăgădui adevărurile veşnice, nişte dovezi
foarte puternice. Cercetătorul biblic nu se descurajează deci în faţa declaraţiilor dificile. El va trebui
să recunoască pentru moment, că nu înţelegem încă însemnătatea lor adevărată, dar ştie că aceasta se
va schimba, fiindcă Spiritul Sfînt, învăţătorul nostru, îl conduce pe fiecare cercetător credincios
dealungul căii glorioase a luminii dezvăluitoare.
Nu fiecare declaraţie care ar putea fi prezentată a fost înţeleasă pînă acum. Mai rămîne una sau
doua care aşteaptă să fie înţelese mai tîrziu, dar Domnul le va lămuri la timpul potrivit. Faptul că ele
nu pot fi explicate tocmai acum, nu este nici un motiv de temere sau de îndoială. Există dovezi peste
dovezi în principiile măreţe ale Cuvîntului lui Dumnezeu, care descoperă adevărul despre caracterul
lui Dumnezeu cel mai clar posibil.
Cele mai multe au fost dezvăluite deja, dar, în ajutorul acelora care se luptă mai departe cu unele
din ele pentru a le înţelege, vom prezenta o examinare a declaraţiilor citate cel mai des. Nu trebuie să
încercăm a întortochea aceste declaraţii pentru a le potrivi unei concluzii preferate. Ele trebuie
examinate, pentru a vedea ce vor să zică, şi, la fel de important, pentru a vedea ce nu vor să zică.
Prea des se întîmplă, că problema interpretării constă în înclinaţia de a susţine că o declaraţie ar
indica altceva decît ce zice în realitate. Cînd aceste concluzii vor fi înlăturate, cuvintele pot exprima
tocmai ceea ce vor să zică în realitate. Aceleaşi Puteri
Declaraţia pe care o socotesc ca cea mai dificilă este următoarea:
"Un singur înger a nimicit pe toţi întîii născuţi ai Egiptenilor şi a umplut ţara de jale. Cînd David a
păcătuit împotriva lui Dumnezeu prin numărarea poporului, un înger a făcut o distrugere mare prin
care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere de distrugere pe care au dat-o pe faţă îngerii sfinţi la
porunca lui Dumnezeu, va fi dată pe faţă de îngerii cei răi atunci cînd El le îngăduie. Sunt gata acum
forţe şi aşteaptă doar îngăduinţa divină, ca să răspîndească pustiirea pretutindeni." Tragedia
veacurilor, cap. Timpul strîmtorării, fgm. 4.
Porţiunea ca mai grea de înţeles din această declaraţie este următoarea: "Aceeaşi putere de
distrugere pe care au dat-o pe faţă îngerii sfinţi la porunca lui Dumnezeu, va fi dată pe faţă de îngerii
cei răi atunci cînd El le îngăduie."
Cînd cineva nu înţelege principiile care stau la baza caracterului lui Dumnezeu, este uşor de a
vedea cum ajunge prin acest citat la convingerea, că îngerii sfinţi ar nimici exact ca şi îngerii răi. El
îşi închipuie că singura deosebire ar consta în faptul că îngerii sfinţi ar nimici după porunca
Domnului, pe cînd cei răi prin îngăduinţa Lui.
Ceea ce se întîmplă este, că fiecare este înclinat să scoată din acest citat mai mult decît zice în
realitate. Iată ce nu zice citatul:
"Aceeaşi putere de distrugere pe care au dat-o pe faţă îngerii sfinţi la porunca lui Dumnezeu, va fi
dată pe faţă în acelaşi fel de îngerii cei răi atunci cînd El le îngăduie."
Aceste trei cuvinte, "în acelaşi fel", nu se găsesc în declaraţia de mai sus, şi nici nu sunt indicate.
Mai departe, toate principiile caracterului lui Dumnezeu interzic prezenţa lor aici. Totuşi, în ciuda
dovezilor înmulţite în acest sens, oamenii citesc textul acesta întocmai aşa. Ei nu fac nici o deosebire
între lucrarea lui Dumnezeu ş lucrarea lui Satana, şi, prin urmare, între caracterul lui Dumnezeu si
caracterul lui Satana, ceea ce este foarte tragic.
Există o deosebire clară între rolul îngerilor sfinţi şi răi. Lucrarea îngerilor neprihăniţi pe care le-a
rînduit-o Dumnezeu este, să ţină cele patru vînturi de război cît se poate înapoi. Ei nu le liberează
decît atunci, cînd Domnul vede că ţinerea lor în continuare ar impune prezenţa Sa în locul unde nu
mai e dorit.
"După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pămîntului. Ei
ţineau cele patru vînturi ale pămîntului, ca să nu sufle vînt pe pămînt, nici pe mare, nici peste vreun
copac." Apocalipsa 7,1.
"Este o lucrare de făcut, iar apoi îngerii vor fi rugaţi să lase cele patru vînturi ca să sufle pe
pămînt." Mărturii, vol. 5, cap. îl va jefui oare omul pe Dumnezeu?, fgm. 13. "Ne bucurăm azi de
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; dar cît timp vor mai ţine îngerii lui Dumnezeu cele patru vînturi,
ca să nu sufle pe pămînt?" Mărturii, vol. 6, cap. Lucrarea misionară în familie, fgm. 17.
"Îngerii ţin acum vînturile războinice ca să nu sufle, pînă ce lumea va fi avertizată în faţa
nenorocirii viitoare; dar se adună o furtună, şi e gata să vină pe pămînt; şi cînd Dumnezeu îi va ruga
pe îngerii Săi să libereze vînturile, va avea loc o scenă de război pe care nici o pană omnească nu
poate s-o descrie." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, fgm. 27.
"Am văzut patru îngeri care aveau o lucrare de făcut pe pămînt, şi erau în persectivă s-o
împlinească. Isus era îmbrăcat cu haine preoţeşti. El Se uita îndurător asupra celor rămaşi, apoi îşi
ridică mîinile în sus, şi cu adîncă îndurare striga: ‘Sîngele Meu, Tată, sîngele Meu, sîngele Meu,
sîngele Meu;’ Apoi am văzut ieşind de la Dumnezeu, care şedea pe tronul cel mare şi alb, o lumină
foarte strălucitoare, revărsîndu-se asupra lui Isus. Apoi am văzut un înger care primise o însărcinare
de la Isus, zburînd repede către cei patru îngeri care aveau o lucrare de făcut pe pămînt, şi, legănînd
ceva în sus şi în jos în mîna lui, striga cu glas tare: ‘Staţi, staţi, staţi, staţi; pînă ce slujitorii lui
Dumnezeu vor fi sigilaţi pe frunţile lor.’
L-am întrebat apoi pe îngerul meu însoţitor de însemnătatea lucrurilor pe care le auzeam, şi ce erau
în perspectivă să facă îngerii. El mi-a spus, că Dumnezeu ţine puterile, şi că a dat îngerilor sarcini
asupra lucrurilor de pe pămînt; că cei patru îngeri avau putere de la Dumnezeu să ţină cele patru
vînturi, şi că erau în perspectivă să le libereze; dar în timp ce mîinile lor erau în perspectivă să
deslănţuie vînturile, ochiul îndurării lui Isus se uita asupra celor rămaşi care nu erau sigilaţi, şi,
ridicîndu-şi mîinile către Tatăl, declară că şi-a vărsat sîngele pentru ei. Apoi fusese însărcinat un alt
înger să zboare repede la ceilalţi patru îngeri, pentru a le porunci să aştepte, pînă ce slujitorii lui
Dumnezeu vor fi sigilaţi cu sigilul viului Dumnezeu pe frunţile lor." Experienţe şi Viziuni, cap.
Sigilarea, fgm. 5, 6.
"Dumnezeu ţine un cont cu naţiunile. Nici o vrabie nu cade pe pămînt fără să ştie. Acei care fac
rău semenilor lor, zicînd: Cum să ştie Dumnezeu?, vor fi chemaţi într-o zi ca să primească
răzbunarea cea mult întîrziată. în acest veac se dă pe faţă un dispreţ mai neobişnuit ca oricînd
împotriva lui Dumnezeu. Oamenii au ajuns un punct în ce priveşte obrăznicia şi neascultarea lor,
care arată că cupa nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi aproape că au depăşit limita harului.
Dumnezeu va arăta în curînd, că El este Dumnezeul cel viu în realitate. El va zice îngerilor: ‘Nu-l
mai combateţi pe Satana în eforturile sale de a nimici. Lăsaţi-l să-şi săvîrşească lucrarea răutăţii
asupra copiilor neascltării; căci cupa nelegiuirii lor e plină. Ei au avansat de la un grad al răutăţii la
altul, adăugînd zilnic la fărădelegile lor. Eu nu voimai interveni pentru a-l combate în lucrarea lui."
The Review and Herald, 17 sept. 1901."
"Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu-i poate binecuvînta pe acei care refuză să fie slujitori
credincioşi. Tot ce poate face este să-i permită lui Satana să-şi împlinească lucrarea sa nimicitoare.
Vedem catastrofe de orice fel şi în orice grad venind peste pămînt, şi care este cauza? Puterea
restrîngătoare a Domnului nu mai este exercitată. Lumea a nesocotit Cuvîntul lui Dumnezeu. Ei
trăiesc ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Asemenea locuitorilor pămîntului din timpul lui Noe, ei
refuză a se gîndi la Dumnezeu. Răutatea stăpîneşte într-o măsură înfricoşătoare, iar pămîntul este
copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. Dînd lui Dumnezeu proprietatea Sa. fgm. 15.
Fiecare dintre aceste declaraţii confirmă că rolul îngerilor este să ţină aceste puteri teribile în frîu,
care aşteaptă doar să fie liberate pentru a nimici pămîntul şi cerurile. îngerii sunt neprihăniţi. Ei nu au
lepădat căile lui Dumnezeu, şi nu le-au înlocuit prin ale lor. Prin urmare, ei fac numai ceea ce le
porunceşte Domnul. Atît de sigur după cum Dumnezeul cerului nu nimiceşte prin acţiuni directe, tot
atît de sigur nici îngerii nu o fac. De aceea, felul în care exercitează ei aceste puteri este prin faptul că
îşi retrag controlul asupra lor. Energia cea liberată se transformă astfel dintr-o stare de inactivitate
într-o stare de activitate intensă şi efectivă.
Acesta este felul în care puterile sunt puse de către îngeri sfinţi într-o lucrare activă, atunci cînd
Dumnezeu le porunceşte, dar îngerii răi nu le folosesc în acelaşi fel, atunci cînd Dumnezeu le
permite. Satana şi urmaşii săi au studiat tainele laboratoarelor naturii şi forţele răzvrătitoare ale
omului atît de mult, pînă ce au ajuns să ştie exact cum trebuie să le activeze pentru a deveni
nimicitoare. în felul acesta, în timp ce îngerii lui Dumnezeu lucrează pentru a ţine aceste elemente
îngrozitoare în frîu, Satana şi ceata lui lucrează direct contrar.
Dar, indiferent că îngerii sfinţi le dau drumul pentru a deveni active, sau că sunt manipulate de
către îngeri răi, ele sunt aceleaşi puteri. Aceasta este ideea principală a declaraţiei de mai sus. Ea nu
arată felul în care sunt exercitate aceste puteri. Dacă acest punct e recunoscut ca subiectul principal
din această declaraţie, nu va fi greu de a o înţelege.
Departe ca citatul acesta să dovedească că îngerii buni ar ieşi după porunca lui Dumnezeu pentru
a-i executa pe cei răi, dimpotrivă, prin accentuarea faptului că în ambele cazuri este vorba de aceeaşi
putere, citatul adevereşte că nu ei fac aceasta. Dacă Dumnezeu ar împlini lucrarea unui executor, El
nu s-ar necăji să folosească ceva mai puţin decît cele mai mari puteri care îi stau la dispoziţie. Aceste
puteri desigur nu sunt acelea care locuiesc în natură şi în om. Ele sunt forţele atotputernice care
locuiesc în El, forţe care sunt atît de mari încît trebuiesă spună doar un singur cuvînt pentru a
produce lumi întregi, şi invers, să dispară. De aceea, dacă Dumnezeu ar fi nimicitorul, El nu ar folosi
aceleaşi puteri pe care le folosesc îngerii răi, care nu au nimic de la ei înşişi, ci care depind de ceea
ce a pus Dumnezeu în natură şi în om, pentru a-şi împlini lucrarea lor nimicitoare. Dumnezeu este
absolut atotputernic şi nu depinde de loc de puterile cele relativ slabe pe care le-a acordat pămîntului
şi locuitorilor lui. Dacă luăm aminte de aceste lucruri, declaraţia de mai sus nu constituie nici o
problemă.

Făcînd ce-I place

 Iată o altă declaraţie pe care unii nu o înţeleg.
"Moise poruncise bărbaţilor de război să ucidă femeile şi băieţii. Balaam îi vînduse pe copiii lui
Israel pentru cîştig, şi a pierit împreună cu poporul a căror favoare o cîştigase prin sacrificarea a
douăzeci şi patru de mii de Israeliţi. Mulţi îl văd pe Domnul fără milă, atunci cînd porunceşte
poporului Său să se lupte împotriva naţiunilor înconjurătoare. Ei zic că aceasta nu corespunde
caracterului Său cel blînd. Dar El care a făcut lumea, şi care l-a creat pe om pentru a popula
pămîntul, are o stăpînire nelimitată asupra tuturor lucrărilor mîinilor Sale, şi este dreptul Său să facă
cu lucrarea mîinilor sale cum, şi ce-I place. Omul nu are dreptul să zică Făcătorului său: De ce faci
aşa? Nu este nici o nedreptate în caracterul Său: El este Stăpînitorul lumii, şi o mare parte a supuşilor
Săi s-a răsculat împotriva autorităţii Sale, călcînd Legea în picioare ... El şi-a folosit poporul ca
unelte ale mîniei Sale pentru pedepsirea naţiunilor nelegiuite care i-au neliniştit şi i-au sedus la
idolatrie." Spiritual Gifts, vol. 4, pag. 50, 51.
Principala solie din această declaraţie este o avertizare, după care omul nu are dreptul să pună
acţiunile lui Dumnezeu la îndoială. Dacă Dumnezeu o face, atunci este drept şi bun. Acest drept
Dumnezeu nu-l are doar fiindcă El este Creatorul, ci fiindcă caracterul Lui e drept şi nu este nici o
nedreptate în El.
Ceea ce îi încurcă pe unii este propoziţia care zice: "Dar El, care a făcut lumea, şi care l-a creat pe
om pentru a popula pămîntul, are o stăpînire nelimitată asupra tuturor lucrărilor mîinilor Sale, şi este
dreptul Său să facă cu lucrarea mîinilor Sale cum, şi ce-I place."
Aceasta n-ar fi nici o problemă, dacă omul nu ar fi în continuu înclinat să creadă că Dumnezeu ar
fi la fel ca el. Cînd oamenii au puterea să facă cum, şi ce le place, atunci purtarea lor depinde de cum
se simt într-o zi sau alta, şi de dorinţele pe care le au în ziua respectivă. Ei fac tot ce fac conform
plăcerii sau neplăcerii lor, şi nu în armonie cu principii neschimbătoare. Cu acest exemplu de purtare
suntem foarte bine familiarizaţi, şi suntem înclinaţi să credem despre cele necunoscute şi ascunse în
Dumnezeu, ca şi cum şi cu acestea ar fi la fel. Aşa se întîmplă că îi vedem pe oameni păcătuind
împotriva lui Dumnezeu şi împotriva poporului Său. Apoi îl vedem pe Dumnezeu foarte supărat şi
mîniat din acest motiv, ca şi cum ar avea cea mai mare plăcere să Se răzbune asupra acelora care L-
au tratat atît de murdar.
Dar, Dumnezeu nu este condus de simţuri omeneşti. El nu găseşte plăcere în fărădelege. De aceea,
nu-I place să ucidă, să mintă, să fure, să poarte mărturii mincinoase, sau să calce vreo altă poruncă
care este transcrierea caracterului Său cel minunat. Prin urmare, nu trebuie să ne temem niciodată, că
Domnul ne-ar distruge fiindcă are dreptul "să facă cum, şi ce-I place". Pe de altă parte, dacă devenim
supuşi unui om care are toată puterea "să facă cum, şi ce-i place", putem să ştim că, dacă nu slujim
acestei persoane totdeauna întocmai pe cum îi place, mai devreme sau mai tîrziu ne va prăpădi.
Cu alte cuvinte, declaraţia de mai sus trebuie înţeleasă în lumina faptului, ce-I place Domnului să
facă, iar nu în lumina faptului ce-i place omului să facă, dacă ar ocupa aceeaşi poziţie.

Zidurile Ierihonului

Există mai multe declaraţii despre căderea zidurilor Ierihonului, care, dacă le-am înţelege în felul
în care omul cel firesc înţelege asemenea cuvinte, ar însemna că Dumnezeu şi îngerii Săi ar fi
exercitat puterea forţei pentru a dărîma aceste ziduri puternice.
"Cît de uşor au fost dărîmate zidurile prin oştirea cerească care în ochii iscoditorilor mincinoşi
păreau a fi de nebiruit; Singura armă folosită era Cuvîntul lui Dumnezeu. Atotputernicul lui Israel a
zis: ‘Am dat Ierihonul în mîinile tale.’ Dacă un singur ostaş şi-ar fi ridicat puterea împotriva
zidurilor, onoarea lui Dumnezeu ar fi fost micşorată, iar voinţa Lui zădărnicită. Dar lucrarea a fost
lăsată în mîinile Celui Atotputernic; şi chiar dacă fundamentul zidurilor ar fi fost întemeiat în
mijlocul pămîntului, şi ar fi ajuns pînă la cer, rezultatul ar fi fost acelaşi, căci legiunile îngerilor au
fost conduse de Căpetenia oştirii Domnului." Mărturii, vol. 4, cap. Luarea Ierihonului, fgm. 16.
 "Cetatea Ierihonului era dedată idolatriei celei mai desfrînate. Locuitorii ei erau foarte bogaţi, dar
toate bogăţiile pe care le primiserăde la Dumnezeu le socoteau ca un dar primit din partea idolilor
lor. Aur şi argint aveau în prisos; dar, asemenea locuitorilor dinainte de potop, ei erau stricaţi şi
blestemaţi, provocîndu-L şi insultîndu-L pe Dumnezeul cerului prin faptele lor nelegiuite. Judecăţile
lui Dumnezeu erau în perspectivă de a cădea asupra Ierihonului. Această cetate era o fortăreaţă. Dar
însuşi Căpetenia oştirii Domnului Se coborîse din cer pentru a conduce oştirile cereşti împotriva
cetăţii. îngerii lui Dumnezeu apucaseră zidurile cele masive şi le trîntiseră la pămînt." Mărturii, vol.
3, cap. Păcatul şi pedepsirea lui Acan, fgm. 2. "Domnul conducea oştirile Sale împotriva cetăţii celei
blestemate; nici o mînă omenească nu se ridică împotriva ei; oştirile cereşti prăbuşiseră zidurile ei,
Pentru ca numai numele lui Dumnezeu să fie lăudat." Review and Herald, 15 mai, 1887.
Propoziţia cea mai importantă din aceste declaraţii este aceea care zice: "Îngerii lui Dumnezeu
apucaseră zidurile cele masive şi le trîntiseră la pămînt."
Se pare ca şi cum aceste cuvinte ar permite numai o singură interpretare, după care îngerii lui
Dumnezeu, fiind conduşi de Hristos, ar fi apucat zidurile şi le-ar fi trîntit literal la pămînt. Procedînd
astfel, ei nu ar fi prăbuşit doar nişte stîlpi de piatră. Pe zidurile cele înalte se aflau oameni. Vezi
Patriarhi şi Profeţi, cap. Căderea Ierihonului, fgm. 7. Cu siguranţă se aflau acolo veghetori care
urmăreau fiecare mişcare a lui Israel. Desfăşurarea cea ciudată a lui Israel nu putea decît să atragă
atenţia şi să stîrnească curiozitatea locuitorilor din cetate. Fără îndoială, zidurile erau aglomerate de
oameni. Mai departe, chiar şi în mijlocul zidurilor trăiau oameni, asemenea curvei Rahav, care i-a
salvat pe iscoditori în faţa neamului ei.
De aici reiese, că dacă îngerii ar fi doborît acele ziduri, – după cum suntem înclinaţi să înţelegem
aceste cuvinte, – atunci ar fi nimicit mulţi dintre locuitorii cetăţii.
Dacă aceasta ar fi cazul, am fi gîsit în cele din urmă dovada cea mult aşteptată pentru a arăta că
păcatul L-a schimbat pe Dumnezeu şi a devenit un nimicitor. Atunci am fi găsit dovada că toate
principiile prezentate pînă aici în această carte sunt fără valoare, căci Dumnezeu nu poate greşi doar
într-un singur punct. Dacă la prima Sa venire Isus ar fi făcut cea mai mică concesie în faţa păcatului,
diavolul ar fi triumfat.
Dumnezeu a declarat că nu rezolvă problema păcatului prin folosirea forţei fizice. El nu stă
înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii, ci lasă pe respingătorii
milei Sale în seama lor pentru a culege ceea ce au semănat. Puterea constrîngătoare se găseşte numai
sub guvernarea lui Satana. Dumnezeu nu nimiceşte. El nu nimiceşte pe nimeni. Orice armă de
constrîngere e exclusă din împărărţia Lui.
Dacă Domnul ar călca aceste principii doar într-un singur caz, aceasta i-ar ajunge lui Satana ca
biruinţa să fie a lui. De aceea, înţelegerea principiilor de care e stăpînit caracterul lui Dumnezeu, ne
obligă să pătrundem mai adînc în această problemă, pentru a vedea în ce sens au apucat îngerii
zidurile şi le-au trîntit la pămînt.
Totuşi, dacă o cercetare de felul acesta nu aduce pentru moment lumină asupra lucrării îngerilor,
să nu pierdem credinţa în principiile cele măreţe. Trebuie să înţelegem că aceasta este doar una dintre
piedicile rămase prin care ne putem îndoi dacă vrem. Dumnezeu lasă tot-deauna cîteva puncte
neexplicate, pentru a vedea dacă ne încredem în El, în ce priveşte lucrurile necunoscute, din pricina
celor pe care le cunoaştem deja.
Explicaţia textelor dificile trebuie găsită în altă parte a aceleeaşi Scripturi. Locul cel mai potrivit
pentru explicaţia unei probleme ca aceasta se găseşte într-o întîmplare asemănătoare. Nimicirea
Ierusalimului este un exemplu foarte bun. Asemenea Ierihonului, şi el îşi umpluse cupa nelegiuirii. şi
de aici Spiritul lui Dumnezeu a trebuit să se retragă. şi zidurile sale au fost doborîte la pămînt, aşa
încît nu a mai rămas nici o piatră pe piatră. Este de aşteptat ca Domnul să descrie nimicirea lui prin
aceleaşi cuvinte ca şi căderea Ierihonului. Cerceînd problema vom găsi că tocmai aşa stau lucrurile.
"Oamenii vor continua să ridice clădiri costisitoare în valoare de milioane de dolari; o atenţie
deosebită va fi acordată arhitecturii celei frumoase, tăriei şi stabilităţii pe care se sprijinesc; dar
Domnul mi-a dezvăluit că în ciuda stabilităţii neobişnuite şi a arătării costisitoare, aceste clădiri se
vor împărtăşi de aceeaşi soartă ca şi Templul din Ierusalim. Această clădire măreaţă s-a prăbuşit.
îngerii lui Dumnezeu au săvîrşit lucrarea nimicirii, aşa încît n-a mai rămas piatră pe piatră, care să nu
fi fost demolată." SDA Bible Commentary, vol. 5. pag. 1098, 1099.
Consideră cît de clar reiese din acest citat, că: "Îngerii lui Dumnezeu au săvîrşit lucrarea nimicirii,
aşa încît n-a mai rămas piatră pe piatră, care să nu fi fost demolată." înainte de răstignirea lui Isus,
Domnul a declarat cu solemnitate că Templul va fi stricat cu săvîrşire, şi nu va mai rămîne nici o
piatră pe piatră. Aici se spune că îngerii au fost trimişi să împlinească această lucrare nimicitoare
tocmai pentru a împlini cuvintele lui Hristos. După cum suntem înclinaţi să credem, – din cauza
limbajului folosit în legătură cu căderea Ierihonului, – că îngerii ar fi apucat pietrele şi le-ar fi trîntit
la pămînt, tot aceeaşi impresie o primim şi prin declaraţia căderii Ierusalimului.
Dar cercetînd istoria vom vedea că pietrele au fost doborîte prin mîini omeneşti. După capturarea
templului, Romanii au dărîmat clădiraa şi o mare parte a cetăţii, aşa încît nici o piatră nu mai rămas
în locul ei. Josephus, persoana cu poate cea mai înaltă autoritate în ce priveşte istoria iudaică, a fost
martor al acestor scene. Vezi Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 39. Iată cum
descrie evenimentul:
"Apoi, imediat după ce oştirea nu a mai avut pe cine să-l ucidă sau să-l jefuiască, fiindcă nu mai
rămase nimeni care să cadă victimă furiei lor, (căci n-ar fi cruţat pe nimeni, dacă ar mai fi rămas o
asemenea lucrare de făcut,) Cezarul dăduse porunca să demoleze întreaga cetate împreună cu
templul, dar să lase turnurile cele mai principale în picioare; acestea erau: Phasaelus, Hippicus şi
Mariamne, şi zidurile care includeau partea de vest a cetăţii. Zidul acesta a fost cruţat pentru a
permite tăbărîrea celor din garnizoană; tot aşa au fost cruţate şi tur-nurile pentru a demonstra lumii
de mai tîrziu ce fel de cetate a fost aceasta, şi în ciuda întăriturilor ei neobişnuite vitejia romană o
capturase; dar restul zidurilor a fost dărîmat atît de deplin de către acei care le-au smuls din
fundamentul lor, încît nu a mai rămas nimic ce ar fi putut da acelora care aveau să vină mai tîrziu
impresia, că a fost locuită vreodată. De aşa fel era sfîrşitul Ierusalimului care a venit asupra lui prin
nebunia acelora care voiau inovaţiuni; o cetate de altfel grandioasă, şi de mare faimă printre
popoare." Wars of the Jews, Book 7, capitolul unu, fgm. unu, de Flavius Josephus. Tradus de
William Whiston.
Raportul acestui istorician remarcabil este confirmat şi prin Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea
Ierusalimului, fgm. 44: "Atît cetatea cît şi templul a fost dărîmat pînă în temelii, iar locul pe care
fusese sfîntul locaş, ‘a fost arat ca un ogor’."
Aici avem două raporturi despre cele întîmplate. Unul declară că îngerii au săvîrşit lucrarea
nimicirii, pe ccelălalt arată clar că cetatea a fost dărîmată prin porunca Cezarului şi prin puterea şi
acţiunea ostaşilor romani.
Aceasta ar fi o contrazicere deznădăjduită dacă n-am fi studiat felul în care Biblia este propriul ei
dicţionar, şi cum trebuie înţeleasă cînd zice că Dumnezeu nimiceşte. Mai întîi, este clar că îngerii nu
au împlinit lucrarea nimicirii în felul omului. Aceasta înseamnă, că nu au apucat pietrele masive şi le-
au trîntit la pămînt. Trebuie să recunoaştem totuşi, că tot în acelaşi timp şi dînşii făcuseră o lucrare
care a dus la prăbuşirea zidurilor, pînă ce n-a mai rămas piatră pe piatră. Dar precis, că nu s-au folosit
de ostaşii romani ca de slujitori direcţi pentru a le da porunca să dărîme aceste bastioane puternice.
Atunci, care era lucrarea îngerilor? Cmm şi-au împlinit ei misiunea nimicirii?
După cum am arătat deja prin mai multe citate pînă aici, rolul pe care îl împlinesc îngerii este de a
ţine cele patru vînturi războinice în frîu, ca să nu sufle pe pămînt. Aceste vînturi trebuie doar liberate,
şi rezultatul va fi izbucnirea cea teribilă a mîniei omeneşti şi a puterilor naturii. Cîtă vreme
Dumnezeu poate să-i ocrotească pe oameni, datorită prezenţei unora care se încred în El, îngerii
rămîn la datorie. Dar cînd a sosit timpul, cînd aceasta nu mai este necesar sau posibil, vor fi trimişi
îngeri cereşti pentru a-i informa pe îngerii reţinători de a se retrage. în felul acesta îngerii din cer vin
cu o misiune nimicitoare. Să accentuăm încă odată, că în timp ce aceasta include o judecată din
partea lui Dumnezeu, totuşi nu este acţiunea Lui arbitrară. El vede situaţia în aşa fel, că dacă ar
rămîne în continuare, şi-ar impune prezenţa în locul unde nu mai e dorit de loc, şi aceasta El nu poate
face. îngerii reţinători simt această presiune de a s retrage, dar înainte de a se retrage ei aşteaptă
porunca lui Dumnezeu. Aceste instruc-ţiuni le primesc prin soli îngereşti, care, din cauza răspunderii
lor pe care o poartă, sunt numiţi soli nimicitori, ceea ce şi sunt în realitate.
Această imagine a unui grup de îngeri reţinători şi liberatori conform permisiunii date prin alţi
îngeri trimişi la ei, este înfăţişată foarte clar în declaraţia din Experienţe şi Viziuni, pe care am citat-o
la începutul capitolului.
Cronica distrugerii Ierusalimului confirmă deasemenea faptele de mai sus. Prăbuşirea cea
complectă a cetăţii era rezultatul mai multor cauze. Romanii au făcut aceasta prin mînia lor aprinsă şi
ura lor înverşunată împotriva Iudeilor. Aceasta iarăşi nu era decît efectul purtării Iudeilor, care i-au
hărţuit pe Romani atît de mult, i-au întîmpinat cu un spirit atît de răsculător, şi i-au tratat cu atîta
dispreţ ca răspuns la ofertele graţioase ale Romanilor, încît aceştia s-au aprins de mînie împotriva lor.
Prin urmare, spiritul acesta a fost rezultatul hotărîrii persistente a Iudeilor de a-şi institui căile lor în
locul căilor lui Dumnezeu, şi al lepădării celei continue a apelurilor miloase adresate lor.
Pentru ca apostazia Iudeilor şi furia Romanilor să ia proporţii necontrolate, îngerii lui Dumnezeu
nu trebuiau decît să-şi retragă toată puterea lor restrîngătoare, şi patimile omeneşti erau deslănţuite.
Aceasta au şi făcut-o. După ce şi-au retras-o, ostaşii romani au devenit atît de necontrolaţi în furia
lor, încît nici chiar ofiţierii, generalii, sau Titu însuşi nu au putut să-i stăpînească sau să-i ţină înapoi.
Titu voia să cruţe templul, şi porunci anume să nu fie predat flăcărilor, dar ordinile sale au fost
nesocotite. Deşi se repezise în mijlocul lor, încercînd să-şi impună autoritatea, era ca şi cum nici nu
ar fi prezent măcar. Iată un extras din raportul lui Josephus privind distrugerea templului.
"Iar apoi venise un sol fugind la Titu, şi îl înştiinţă de izbucnirea focului. Titu se afla în cortul lui
şi se odihni în urma luptei celei purtate de curînd; apoi se ridică în grabă, şi aşa cum era se repezi la
faţa locului pentru a salva locaşul sfînt de flăcări; toţi comandanţii îi urmară, şi după ei şi legionarii,
rămănînd cu toţii uimiţi; astfel era o mare zarvă şi zgomot, ceea ce era normal din cauza mişcării
neordonate a unei oştiri atît de mari. Cezaru porunci apoi, atît prin strigăte adresate ostaşilor
luptători, cît şi prin gesticulări cu mîna dreaptă, să stingă focul; dar în ciuda faptului că strigă cu o
voce atît de tare, nu fu ascultat, fiindcă erau deja asurziţi din pricina zgomotului care întrecea glasul
lui; şi nici semnul pe care îl făcu cu mîna dreaptă nu fu respectat, fiindcă unii continuau să fie
înnebuniţi de luptă, iar alţii de patimi aprinse; violenţa legiunilor care veniră în urma lor nu putea fi
oprită nici prin cnvingere şi nici prin ameninţare, ci fiecare era stăpînit de patima lui; fiind strînşi în
incinta templului, mulţi fură călcaţi în picioare, în timp ce un mare număr căzu printre ruinele
fumegînde şi aprinse ale celulelor, unde erau ucişi la fel de mizerabil ca şi acei care le cuceriseră.
Apropiîndu-se de locaşul sfînt, ei se făceau ca şi cum nici nu ar auzimăcar porunca Cezarul;
dimpotrivă, îi încurajau pe acei care ajunseseră înaintea lor să-i pună foc. Iar răsculătorii erau deja
prea nenorociţi, încît să fi putut stinge focul; ei erau ucişi peste tot şi loviţi peste tot; cea mai mare
parte a poporului era slabă şi fără arme, şi oriunde erau apucaţi li se tăia capul. în jurul altarului erau
numai morţi; de pe treptele sale, pe care căzuseră şi trupurile moarte ale celor ucişi pe altar, sîngele
curgea ca apa." Wars of the Jews, vol. 6, capitolul 4, fgm. 6.
"Încăpăţînarea oarbă a conducătorilor iudei, împreună cu crimele detestabile care se săvîrşeau în
cetatea asediată, excitau oroarea şi indignarea Romanilor. în cele din urmă Titu, s-a hotărît să ia
templul cu asalt. S-a hotărît totuşi, ca dacă va fi posibil să fie salvat de la distrugere. Dar poruncile
lui au fost călcate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, Iudeii ieşind din templu, au
atacat pe soldaţi prin surprindere. în timpul luptei, o torţă aprinsă a fost aruncată de un soldat prin
poarta deschisă şi îndată încăperile căptuşite cu cedru din jurul locului sfînt erau în flăcări. Titu
alergă la locul încăierării, urmat de generalii şi legionarii săi şi porunci soldaţilor să stingă focul.
Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. în furia lor soldaţii au aruncat torţe aprinse în încăperile
alăturate templului, şi după aceea cu săbiile au ucis mulţimea de oameni care-şi ăsiseră adăpost
acolo. Sîngele curgea ca apa pe treptele templului. Mii de mii de Iudei au pierit. Pe deasupra
zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigînd: ‘Icabod;’ – s-a dus slava.
Titu şi-a dat seama că este imposibil să potolească mînia soldaţilor; a intrat împreună cu ofiţierii
săi şi a privit interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire; şi pentrucă flăcările nu
p trunseseră încă în locul sfînt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva, şi ieşind înainte, a cerut încă
odată soldaţilor să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis a încercat să impună
ascultarea cu corpul lui de comandă; însă nici respectul faţă de împărat nu a putut opri duşmănia
cruntă contra Iudeilor; nimic nu a putut domoli furia cumplită şi dorinţa după jaf." Tragedia
veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 39, 40.
Cînd nişte soldaţi, în care se afla cea mai severă disciplină, respect şi ascultare faţă de Cezar, devin
atît de înnebuniţi de furie, încît ignorează cu totul ordinile sale, atunci se vede că patima omenească e
răsculată cu adevărat cel mai desfrînat posibil. Această furie era posibilă numai fiindcă îngerii îşi
părăsiseră locul ca reţinători ai vînturilor războinice. Ei nu mai aveau ci o influenţă asupra acestor
oameni.
Îngerii nu se retrag niciodată de la sine, ci numai prin ordini de sus. Aceste ordini ei le primesc
prin soli îngereşti, care sunt însărcinaţi să anunţe numaidecît, că Dumnezeu a fost lepădat cumplit, şi
că ocrotirea oamenilor nu mai poate fi garantată. Sosirea acestor îngeri în faţa santinelelor vesteşte
deslănţuirea forţelor nimicitoare, ceea ce îi facesă fie, într-un anumit sens, soli aflaţi într-o misiune
nimicitoare. Rezultatul era deplina deslănţuire a ostilităţii romane împotriva Iudeilor, care nu a putut
să fie potolită nici chiar după ce au prefăcut cetatea prin mîinile lor în bucăţi.
Faptul acesta aruncă o mare lumină asupra căderii Ierihonului, arătînd cum trebuie înţelese
aceleaşi descrieri cu privire la nimicirea cetăţii canaanite. Singura deosebire între căderea Ierihonului
şi a Ierusalimului este: în timp ce în al doilea caz căderea a fost pricinuită prin furia oamenilor care
au săvîrşit lucrarea, în cazul Ierihonului această lucrare s-a desfăşurat prin deslănţuirea puterilor
concentrate ale naturii. Rolul îngerilor era în ambele cazuri acelaşi. Ei au lucrat numai şi numai în
armonie cu principiile împărăţiei lui Dumnezeu. Hristos însuşi i-a condus pe solii îngereşti spre
zidurile Ierihonului, pentru a vesti solia cea tristă că locuitorii pierduseră orice ocrotire divină, şi
astfel Dumnezeu n-a mai avut încotro decît să-i retragă pe îngerii reţinători. Apoi furia naturii, care
pînă aici a fost ţinută sub control, a izbucnit cu o putere atît de mare, încît întreaga cetate a fost
dărîmată. Totuşi, Cuvîntul lui Dumnezeu zice, că îngerii au făcut-o. Evident, că a sosit acum timpul
să înţelegem interpretarea personală a Bibliei, precum şi în ce sens au împlinit îngerii această lucrare.
Ei au avut un rol de jucat, al cărui rezultat a fost nimicirea. Partea lor consta în a aduce îngerilor
reţinători solia pierzării. Apoi a venit lucrarea cea îngrozitoare.
Dacă comparăm cu atenţie limbajul în care e descrisă nimicirea Ierihonului şi a Ierusalimului,
toate problemele vor dispare. Lucrarea îngerilor va fi înţeleasă în realitate, şi din nou va fi confirmat,
că nu au lucrat contrar descoperirii caracterului lui Dumnezeu prin Hristos la venirea Sa.

Mînia lui Dumnezeu

Sfînta Scriptură vorbeşte adeseori despre mînia lui Dumnezeu. Această expresie descrie mînia cea
sălbatică a oamenilor sau a natuii, sau atît una cît şi alta, în timp ce bîntuie cu o putere nimicitoare.
Cele şapte plăgi din urmă sunt numite mînia lui Dumnezeu, care se revarsă asupra acelora care se
închină fiarei şi chipului ei.
Există primejdia de a înţelege mînia lui Dumnezeu ca şi cum ar fi identică cu mînia omului. Mînia
omului este ceea ce se desvoltă în el; ea este furia, mînia şi dorinţa de a se răzbuna asupra acelora
care l-au supărat sau l-au jignit. Dar mînia lui Dumnezeu este altceva, căci căile lui Dumnezeu nu
sunt căile oamenilor. Isaia a lămurit aceasta pentru totdeauna.
Mînia lui Dumnezeu nu este expresia simţurilor Sale personale, căci, în timp ce mînia Lui îi
distruge pe oameni numaidecît de pe faţa pămîntului, El este departe de a fi "mînios". întristarea şi
durerea lui e foarte mare, văzînd lucările mîinilor Sale expuse unei soarte atît de teribile. Mînia lui
Dumnezeu exprimă tocmai ceea ce e cu totul opus simţurilor Sale.

picture:
 Raţa sălbatică şi-a părăsit cuibul. Cînd Dumnezeu e obligat de a Se retrage, oamenii
rămîn fără nici o ocrotire în faţa primejdiilor ameninţătoare.

Dar oricum, ea este o mînie. Priveşte puterea cea furioasă a uraganului, prăbuşirea cea zgomotoasă
a miilor de clădiri, tunetul cutremurului care despică pămîntul, pocniturile fulgerătoare ale
incendiilor devastatoare, urletul asurzitor al furtunii şi furia cea oabbă a soldaţilor de pe cîmpul de
luptă; Aceasta înseamnă mînie. Aceasta este imaginea deplină a unei mînii turbate, şi aceste lucruri
Biblia le numeşte "mînia lui Dumnezeu".
Prin solia pe care Dumnezeu a dat-o prin toiagul lui Moise, El a arătat clar că dacă natura se află în
această stare, ea nu mai este stăpînităde El. De aceea, ea nu este expresia a ceea ce simte Dumnezeu.
Atunci, oare de ce e numită "mînia lui Dumnezeu"? Simplu din motivul, fiindcă orice putere care a
trecut prin retragerea puterii stăpînitoare şi coordinatoare a lui Dumnezeu într-o stare de mînie, vine
de la Dumnezeu. Acestea sunt puterile lui Dumnezeu aflate într-o stare de mînie. De aceea mai pot fi
numite şi mînia puterilor lui Dumnezeu. Dar, în schimb, ele sunt numite mai siplu şi mai scurt:
"mînia lui Dumnezeu".
Nu vom avea nici o problemă cu aceasta, dacă ţinem mereu în vedere, că căile oamenilor şi căile
lui Dumnezeu sunt foarte diferite, şi în realitate opuse. Trebuie să fim mereu atenţi de a nu ceda
înclinaţiei de a crede că căile oamenilor şi ale lui Dumnezeu ar fi la fel.

Alte declaraţii dificile

Unii, citind această carte, se vor mai gîndi şi la alte declaraţii problematice. Este aproape sigur, că
cele mai dificile au fost discutate deja în acest capitol. Dacă cititorul a înţeles aceste principii de
interpretare în mod corect, şi dacă le-a acceptat, el nu va mai avea aproape nici o problemă cu alte
versete sau declaraţii dificile.
În timp ce studiăm raporturile biblice, vor veni şi momente cînd vom fi confruntaţi cu situaţii, în
legătură cu care Domnul încă nu a fost în stare să ne descopere o explicaţie specială. Fără de aceste
explicaţii ne va părea ca şi cum nu am avea încotro decît a crede, că cel puţin în acest caz Domnul ar
fi recurs la forţă. Dar credinţa cea adevărată ştie că absenţa unei explicaţii corecte nu ne obligă să
acceptăm lucrurile vizibile, indiferent cît de mult ar căuta să se mpună. Credinţa cea adevărată se
odihneşte în convingerea că Dumnezeu nu face nimic ce nu se află în caracterul Lui, iar, în ce
priveşte lucrurile necunoscute, trebuie să ne încredem în El pe baza celor ce ne-a descoperit deja
despre El. Există o serie de dovezi biblice lămurite care arată ce a făcut Dumnezeu cînd a fost
confruntat cu problema păcatului, cu răscoala, cu nemulţumirea şi idolatria. Toate aceste descoperiri
îl desvăluie pe Dumnezeu în mod consistent ca un Mîntuitor care în iubirea Sa cea mare caută să
salveze făpturile pe care le-a creat. De aceea, credincioşii sunt pe deplin convinşi că în domeniile
încă necunoscute, lucrurile stau la fel.
Un lucru este sigur: Nici un cercetător adevărat al Cuvîntului lui Dumnezeu nu va permite ca
credinţa sa în adevărurile măreţe ale acestuia să fie clătinată doar pentru faptul că nu poate să
înţeleagă o eclaraţie sau alta imediat, o întîmplare sau alta în armonie cu ceea ce învaţă restul
Cuvîntului lui Dumnezeu. El nu va uita, că în trecut au existat cu mult mai multe probleme
asemănătoare, dar cu timpul au venit lămuriri minunate asupra lucruilor care înainte păreau a
fiinexplicabile. El îşi aduce aminte cît de diferit priveşte acum multe din acele lucruri, care înainte îi
păreau întunecate şi confuze. El ştie foarte bine, că tot aşa va fi şi cu aceste delaraţii, care nu au
trecut încă în categoria celor explicate.

Capitolul 36
Cele şapte plăgi din urmă
 Pînă aici am studiat doar evenimentele din trecut. Acum vrem să ne îndreptăm atenţia către cele
viitoare. Venirea lor e făcută cunoscut prin descoperiri profetice, iar natura lor e arătată prin exemple
asemănătoare din trecut.
Cea mai mare nimicire care va fi avut loc vreodată înainte de a doua venire a lui Hristos va fi
revărsarea celor şapte plăgi din urmă. Astfel vor goli cei rămaşi nepocăiţi vinul "mîniei lui
Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui ..." Apocalipsa 14,10.
Pînă aici judecăţile lui Dumnezeu au fost totdeauna amestecate cu milă, aşa încît nelegiuiţii au fost
feriţi de pedeapsa cea deplină a vinovăţiei lor.
"Toate judecăţile care au venit peste oameni pînă la încheierea timpului de har fuseseră amestecate
cu milă. Sîngele mijlocitor al lui Hristos ferise pe cel păcătos să primească măsura deplină pentru
vinovăţia lui; dar în judecata finală mînia este revărsată neamestecată cu milă." Tragedia veacurilor,
cap. Timpul strîmtorării, fgm. 42.
Acelaşi limbaj pe care îl folosesc Scripturile pentru a descrie nimicirile oamenilor din trecut, e
folosit şi pentru a zugrăvi pustiirea cea teribilă viitoare. Ea e descrisă ca "mînia lui Dumnezeu",
executată prin îngeri nimicitori. Arderea Sodomei şi Gomorei, nimicirea prin potop, plăgile
Egiptului, invazia şerpilor înfocaţi în mijlocul taberii lui Israel, distrugerea Ierihonului, a Ninivei şi a
Ierusalimului, şi multe alte catastrofe asemănătoare sunt prezentate mereu prin aceleaşi cuvinte prin
care e înfăţişată şi profeţia celor şapte plăgi din urmă.
Armonia interpretării biblice cere ca descrierea evenimentelor care continuă să se afle în viitor să
fie înţeleasă tot aşa ca şi explicaţiile Cuvîntului lui Dumnezeu asupra evenimentelor din trecut.
Biblia conţine o serie de explicaţii asupra felului în care trebuie să înţelegem declaraţiile care descriu
pedepsele ce se află în perspectivă să cadă asupra nelegiuiţilor. Prin urmare, nu avem nici o scuză
dacă nu înţe-legem corect interpretarea cuvintelor: Dumnezeu nimiceşte; ele exprimă, că încercările
lui Dumnezeu de a-l salva pe cel nepocăit au încetat cu despărţirea sa de Dumnezeu şi prin aşezarea
sa într-o situaţie, în care nu mai poate fi ocrotit. Aşa a fost totdeauna. Aşa trebuie să fie şi în cele
şapte plăgi din urmă.
În timp ce studiăm revărsarea a celor şapte plăgi din urmă trebuie să ne aşteptăm ca textele, dacă
sunt înţelese cum trebuie, să arate că toiagul puterii va fi liberat din mîna ocrotitoare şi restrîngătoare
a lui Dumnezeu, aşa încît, fiind lipsite de stăpînirea şi de conducerea Sa, puterile omului şi ale naturii
să izbucnească într-o furie neînfrînată. în felul acesta oamenii vor recolta ceea ce au semănat.
Un mare ajutor în ce priveşte studiul celor şapte plăgi din urmă ni-l dau două evenimente din
trecut, primul fiind plăgile Egiptului, iar celălalt distrugerea Ierusalimului. Inspiraţia declară că
amîndouă aceste evenimente nu erau decît o umbră a lucrurilor ce se vor petrece în loviturile finale.
"Cînd Hristos îşi încetează mijlocirea în Sanctuar, mînia Sa neamestecată va fi dezlănuţuită
împotriva tuturor acelora care se închină fiarei şi icoanei ei şi primesc semnul ei. (Apocalipsa
14,9.10.) Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci cînd Dumnezeu a fost pe punctul de a elibera
pe Israel au fost asemănătoare în caracter, cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse care urmează
să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu." Tragedia
veacurilor, cap. Timpul strîmtorării, fgm. 40.
Asemănarea dintre plăgile Egiptului şi plăgile din urmă constă în caracter. Aceasta indică asupra
faptului, că plăgile Egiptului nu vor fi duplicate prin cele şapte plăgi din urmă, şi o comparaţie
fugitivă va dovedi aceasta. Cele şapte plăgi din urmă nu vor aduce broaşte, pureci, păduchi, sau
moartea întîilor născuţi, pe cînd Egiptul nu a suferit cutremure de pămînt, secarea Eufratului, sau
lovirea oamenilor cu o arşiţă mare.
Dar în timp ce cele şapte plăgi din urmă nu vor fi o repetare exactă a plăgilor Egiptului, totuşi ele
vor fi în caracter asemănătoare. Caracterul este rezultatul unui proces de modulare, aşa încît dacă
sunt exercitate aceleaşi influenţe asupra unor materiale identice, atunci şi rezultatul final trebuie să
fie la fel. Pustiirile Egiptului au avut caracterul pe care l-au avut din pricina situaţiei din care s-au
născut, şi prin care s-au format. Hotărîrea cea continuă a poporului de a-L exclude pe Dumnezeu din
viaţa lor i-a pus în situaţia în care Dumnezeu a trebuit să accepte dorinţele lor, şi să-i lase să secere
recolta suferinţei şi a pierzării lor. El a lăsat toiagul din mîna Lui, aşa încît nu mai era supus stăpînirii
şi îndrumării Sale. în felul acesta caracterul plăgilor consta în faptul, că puterile naturii erau stăpînite
de furia nimicirii.
Acelaşi caracter îl vor avea şi cele şapte plăgi din urmă, fiindcă vorfi rezultatul cel exact al
aceloraşi condiţii. După cum poporul Egiptului a rupt orice legătură cu Dumnezeu, tot aşa se vor
despărţi toţi locuitorii pămîntului de Dumnezeu, lepădînd toate principiile neprihănirii şi ale legăturii
cu El. Cînd ultimile apeluri ale milei Sale vor fi nesocotite, Dumnezeu nu va mai avea încotro decît
să-i lase singuri. Vor fi loviţi din nou prin natura cea scăpată de sub control pînă vor fi nimiciţi cu
desăvîrşire.
Cea de a doua privelişte asupra celor şapte plăgi din urmă ne este dată prin distrugerea
Ierusalimului.
"Profeţia Mîntuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim, trebuie să
aibă şi o altă împlinire, faţă de careaacea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. în soarta cetăţii
alese putem să vedem soarta unei lumi, care a lepădat mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare
Legea Sa." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 47.
Am studiat deja soarta Ierusalimului. Spiritul lui Dumnezeu, fiind permanent lepădat şi dispreţuit,
n-a mai avut în cele din urmă încotro decît să-i lase în seama lor. Fiindcă nu mai era nimic ce ar fi
putut să ţină patimile înfierbîntate ale Iudeilor în frîu, ei se răsculaseră atît de trădător şi de sedicioşi
împotriva Romanilor, încît au stîrnit spiritul răzbunării celei mai înverşunate în inimile lor. Aceasta
iarăşi a provocat atacul puterii romane asupra Ierusalimului. Din pricina rezistenţei celei continue a
Iudeilor şi a atacurilor îndelungate ale Romanilor, spiritul tuturor devenise atît de înfierbîntat, încît
puterile concentrate în ostaşii combatanţi au ajuns în cele din urmă cu totul necontrolate. Nimicirile
şi atrocităţile care rezultaseră de aici erau atît de grozave încît nici o limbă omenească nu le poate
descrie. După capturarea cetăţii, şi după ce au ucis tot ce s-a putut ucide, Romanii s-au apucat să
dărîme cetatea în mod sistematic şi atît de deplin, încît n-a mai rămas piatră pe piatră. Nimicirea era
în realitate deplină.
În soarta Ierusalimului putem să citim nenorocirea care va cuprinde toată lumea. Exact ce a venit
asupra Ierusalimului va veni şi asupra întregului pămînt. Vine timpul, cînd păcatele oamenilor vor
constrînge Spiritul lui Dumnezeu să Se retragă cu desăvîrşire. Fără nici o ocrotire înaintea puterilor
nimicitoare ale naturii şi ale oamenilor, pămîntul va fi trîntit într-un timp de strîmtorare cum n-a mai
fost niciodată înainte. Cele şapte plăgi din urmă în nici un caz nu vor fi rezultatul manipulării acestor
puteri prin mîna lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ca şi în cazul Egiptului şi al Ierusalimului, Dumnezeu
nici nu va fi prezent măcar. Tot ce se va întîmpla, se va întîmpla din cauza absenţei Sale, iar nu din
cauza prezenţei Sale. şi de data aceasta toiagul lui Moise îi va scăpa din mînă.
Declaraţiile directe care urmează vor confirma adevărul principiilor de mai sus şi concluziile trase
din ele. "Cînd El părăseşte Sanctuarul, întunericul acoperă pe locuitorii pămîntului. în acest timp
grozav cel drept trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sunt fără mijlocire. Frîul care a fost pus
celor nelegiuţi este îndepărtat şi Satana are stăpînire deplină peste cel care a rămas pînă la urmă
nepocăit. îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfîrşit. Lumea a lepădat harul Său, a dispreţuit
iubirea Sa şi a călcat în picioare Legea Sa. Nelegiuiţii au trecut hotarul milei; Duhul lui Dumnezeu
căruia I-au rezistat cu încăpăţînare a fost pînă la urmă retras. Neocrotiţi de harul divin ei nu au nici o
apărare de cel rău. Satana va arunca atunci pe locuitorii pămîntului într-o strîmtorare mare, cea din
urmă. Cînd îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frîu vînturile sălbatice ale patimii omeneşti,
toate elementele de luptă vor fi lăsate libere. Pămîntul întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decît
aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strîmtorării,
fgm. 3.
"Cînd Isus a ieşit din Sfînta Sfintelor, am auzit zăngănitul clopotelor veşmîntului Său. După ce l-a
părăsit, locuitorii pămîntului au fost acoperiţi de un nor închis. Nu mai exista nici un Mijlocitor între
omul vinovat şi un Dumnezeu ofensat. Cîtă vreme Isus a stat între Dumnezeu şi omul vinovat,
poporul a fost ţinut în frîu; dar părăsindu-şi poziţia de Mijlocitor dintre Tatăl şi om, frîul a fost
îndepărtat, şi Satana a avut deplină stăpînire asupra celor rămaşi nepocăiţi. Era imposibil ca plăgile
să se reverse cîtă vreme Isus slujea în Sanctuar; dar cînd lucrarea Lui va fi terminată, şi mijlocirea Sa
va înceta, nu mai există nimic ce ar putea opri mînia lui Dumnezeu, şi va izbucni cu furie asupra
păcătosului neocrotit şi vinovat fiindcă a urît mustrarea şi a dispreţuit mîntuirea." Experienţe şi
Viziuni, cap. Sfîrşitul celei de a treia solii îngereşti, fgm. 4.
Această declaraţie confirmă adevărul, conform căruia puterile oamenilor şi ale naturii sunt
deslănţuite prin retragerea puterii restrîngătoare a lui Dumnezeu, care ajung astfel în mîinile lui
Satana. Ele izbucnesc atunci cu o furie nimicitoare asupra capetelor neocrotite ale celor răi.
Să ne ferim de a nu înţelege greşit expresia: "nu mai există nimic ce ar putea opri mînia lui
Dumnezeu." înainte de a înţelege principiile caracterului lui Dumnezeu, acest text va fi interpretat ca
şi cum Dumnezeu s-ar fi mîniat personal şi ar înseta să-i lovească pe cei răsculători, dar este reţinut
prin intervenţia Fiului Său pînă ce Isus şi-a terminat lucrarea în Sanctuar.
Dacă această interpretare ar fi corectă, Hristos şi Tatăl ar lucra contrar. Dumnezeu vrea să-i
nimicească pe oameni, iar Hristos îi rezistă. Este imposibil să crezi aceasta, şi tot în acelaşi timp să
accepţi adevărul cel măreţ şi preţios, după care Hristos şi Tatăl una sunt; căci, departe ca Unul să
lucreze împotriva Celuilalt, ci Ei sunt cu totul una în misiunea de salvare a oamenilor păcătoşi.
"Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine ..." 2Corinteni 5,19.
Nu există nici o legătură mai strînsă ca unitatea dintre Tatăl şi Fiul în lucrarea mîntuirii.
Dumnezeu nu caută nimicirea celui păcătos, în tim pce Fiul încearcă să amîne deslănţuirea mîniei
Tatălui. Ei lucrează împreună pînă la limita posibilităţilor Lor, pentru a-i întoarce pe oameni la viaţa
veşnică, şi numai dacă oamenii leapădă cu desăvîrşire aceste mijloace de salvare, Ei Se retrag
împreună pentru a-i lăsa pe cei răzvrătiţi în soarta cea aleasă de ei.
Dacă înţelegem aşa cum este, că mînia lui Dumnezeu nu este un simţ personal, ci pervertirea şi
încurcarea pueerilor aflate în om şi în natură, care se transformă în forţe înfuriate şi distrugătoare şi
care aşteaptă numai ocazia de a distruge tot ce le vine în cale, atunci nu vom mai avea nici o
problemă să înţelegem unitatea dintre Tatăl şi Fiul.
"Oamenii au ajuns un punct în ce priveşte obrăznicia şi neascultarea lor, care arată că cupa
nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi au depăşit aproape limita harului. Dumnezeu va arăta în
curînd că El este cu adevărat Dumnezeul cel viu. El va zice îngerilor: ‘Nu-l mi combateţi pe Satana
în eforturile sale de a nimici. Lăsaţi-l să-şi săvîrşească lucrarea răutăţii sale împotriva copiilor
neascultării; căci cupa nelegiuirii lor este plină. Ei au avansat de la un grad al răutăţii la altul,
adăugînd zilnic la fărădelegile lor. Eu nu voi mai interveni pentru a-l opri în lucrarea lui.’
Timpul acesta este chiar asupra noastră. Spiritul lui Dumnezeu se retrage de pe pămînt. Cînd
îngerul harului se pregăteşte pentru plecare, Satana va împlini lucrările răutăţii pe care le aşteaptă de
atîta timp. în furtuni şi uragane, în războie şi vărsări de sînge, în aceste lucruri îşi găseşte el plăcerea,
şi în felul acesta îşi adună secerişul. El îi va amăgi pe oameni atît de complect, încît vor declara că
aceste catastrofe ar fi rezultatul profanării a zilei întîi a săptămînii. De pe amvoanele bisericilor
populare va fi auzită declaraţia, că lumea ar fi pedepsită fiindcă Duminica nu e onorată cum trebuie.
Nu va fi nevoie de multă imaginaţie Pentru ca oamenii să creadă aceste lucruri. Ei sunt onduşi de
vrăjmaş, şi prin urmare ajung la nişte conluzii cu totul greşite." Review and Herald, 17 septembrie,
1901.
"Dumnezeu este Acela care ocroteşte creaturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea
distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face
exact ce a spus – îşi va retrage binecuvîntările de pe pămînt şi-şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de
la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţînd şi obligînd şi pe alţii să facă la fel. Satana are
stăpînire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe
unii să prospere Pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui, şi va aduce necazuri pentru alţii,
făcînd pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte." Tragedia veacurilor, cap.
Conflictul care se apropie, fgm. 17.
 picture:
Dumnezeu îi ocroteşte pe copiii Săi în faţa distrugătorului.

"Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar
lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice
avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui
Dumnezeu, este o sămînţă semănată care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu căruia
I s-a împotrivit cuîncăpăţînare este în cele din urmă retras de la păcătos, şi atunci nu mai are nici o
putere a-şi stăpîni pornirile rele ale sufletului, şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia Satanei."
Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, fgm. 46.
Astfel, Domnul arată foarte clar cum vor cădea cele şapte plăgi din urmă. Cu siguranţă ele nu vor
fi expresia aplicării directe a forţelor lăuntrice ale omului şi ale naturii prin intervenţia lui Dumnezeu.
în schimb, Dumnezeu va trage concluzia sau va constata că nelegiuiţii s-au hotărît cu toţii şi definitiv
de a-L exclude din inima lor, din problemele vieţii lor şi din lume. Hotărîrea lor fiind confirmată pe
deplin, ei nu mai lasă lui Dumnezeu nici o posibilitate decît să le acorde cele dorite. Prin urmare îi
părăseşte, iar Satana apucă aceste puteri şi îi provoacă la nebunii şi grozăvii şi mai mari.
Nelegiuiţii au semănat sămînţa. Recolta este inevitabilă. Dar ea nu este lucrarea lui Dumnezeu, ci
lucrarea oamenilor împotriva lor înşişi. Ei au semănat sămînţa, şi tot ei vor secera recolta.

Capitolul 37
Slava venirii Sale

"Şi atunci se va arăta cel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va
prăpădi cu slava venirii Sale." 2Tesaloniceni 2,8. (Traducerea engleză.)
Textul acesta a fost înţeles în general în sensul, că Domnul Hristos ar veni pe norii cerului însoţit
de un foc mistuitor, şi nimicind pe toţi nelegiuiţii care au reuşit să scape cumva de plăgi.
Această interpretare a textului, oricît de evidentă ar părea, nu este în armonie cu caracterul lui
Dumnezeu şi al lui Hristos. Dacă ar ieşi cu adevărat un foc din El pentru a-i nimici pe cei nelegiuiţi,
atunci trebuie să fie legată o lucrare de nimicire directă de Persoana şi Prezenţa Sa. Prin urmare,
după toate acestea El ar fi în cele din urmă totuşi un executor. Dar nu este adevărat, şi niciodată nu
va fi. La prima Sa venire El a declarat că nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască.
Scopul venirii Sale nu se schimbă la a doua Sa venire. şi de data aceasta intenţia Sa este să-şi libereze
poporul de pe un pămînt atît de stricat în urma catastrofelor finale, încît a ajuns imposibil de locuit.
Desigur, El ar mîntui pe fiecare suflet care s-a născut vreodată dacă ar putea, dar din păcate atît de
puţini sunt gata să accepte harul Său mîntuitor. El nu le face nimic. El nu a venit pentru ei. Ei singuri
s-au plasat în afara sferei răspunderii Sale, iar soarta lor este numai şi numai ceea ce ei înşişi şi-au
ales.
Exită declaraţii care explică acest text, şi care sunt în armonie cu acest principiu.
"‘Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimciţi de duhul gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu
slava venirii Sale.’ (2Tesaloniceni 2,8.) Asemenea Israelului din vechime, cei nelegiuiţi se pierd
singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atît de departe de armonia cu
Dumnezeu, starea lor devenit atît de degradată de păcat, încît manifestarea slavei Sale este pentru ei
un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, al treilea fgm. de la sfîrsit.
Faptul că această declaraţie este o explicaţie directă a versetului pe care îl studiăm reiese de acolo, că
mai întîi se citează textul, iar apoi e comentat. Aici avem confirmarea că nelegiuiţii se nimicesc
singuri. Aceasta nu este lucrarea lui Dumnezeu, ci a lor. Ei au semănat sămînţa, şi tot ei trebuie să
adune recolta.
Foarte semnificativă este paralela care se face între felul cum a pierit Israel, şi nimicirea din zilele
din urmă. După cum au pierit ei atunci, aşa vor pieri şi nelegiuiţii la urmă. Aceasta însaamnă că şi
Iudeii au fost nimiciţi prin slava venirii Sale. Aşa şi este, căci tocmai aşa le-a venit sfîrşitul. Aici se
poate obiecta imediat, că Isus nu a venit la prima Sa venire cu o slavă strălucitoare. Mai departe, El
Se afla departe în ceruri cînd Iudeii şi-au primit soarta, aşa că nu există nici o dovadă vizibilă care să
arate că au fost nimiciţi cu slava venirii Sale. Interpretarea acestui text depinde de înţelegerea
cuvintelor: slava venirii Sale, şi de felul în care aceasta îi nimiceşte pe oameni. Cheia pentru
rezolvarea problemei se află în înţelegerea acestei expresii.
Factorul care a adus Iudeilor un sfîrşit atît de timpuriu era manifestarea slavei caracterului cel
divin şi strălucitor prin Hristos. înainte de venirea lui Hristos, Iudeii se aflau într-o stare de apostazie
gravă, dar, chiar şi în clipa aceea ei încă nu erau despărţiţi definitiv de Dumnezeu, căci încă nu
făcuseră paşii răsculării finale. Dar, în timp ce lumina strălucitoare a caracterului lui Hristos se
revărsa asupra lor, ei erau împinşi să ia poziţia unei împotriviri îngrozitoare, pînă ce au ajuns apogeul
apostaziei lor. Dumnezeu nu intenţiona ca prin descoperirea Sa să aducă acest rezultat, dar îndată ce
s-au hotărît a-I rezista, această stare era singurul efect posibil al deciziei lor. Ei au fost nimiciţi, şi
anume prin slava venirii Sale.
Iată evenimentele succesive:
–Iudeii erau apostaziaţi.
–Hristos îi luminase prin slava venirii Sale, prin strălucirea caracterului Său.
–Ei lepădaseră această influenţă, despărţindu-se astfel de bunăvoie de ocrotirea Sa.
–Nimicirea cea reală venise apoi prin forţele cele deslănţuite alenaturii. În Scrierile Sfinte sunt
descrise ambele puteri. Putem să citim acolo despre venirea lui Hristos, despre reacţiaIudeilor şi
despre felul cum i-a părăsit Spiritul lui Dumnezeu.
Apoi putem să citim despre lucrarea nimicitoare săvîrşită prin izbucnirea patimilor omeneşti,
scăpate de sub controlul lui Dumnezeu.
Tot aşa e raportată şi procedarea cea cu totul identică care duce la nimicirea nelegiuiţilor în timpul
pieirii finale a neamului omenesc.
Ei se vor afla într-o apostazie negrăită.
Slava venirii Sale le va fi descoperită prin marea strigare. Lepădarea acestei influenţe îi va face să
se despartă singuri de ocrotirea lui Dumnezeu.
Nimicirea lor reală va fi produsă prin deslănţuirea a patimilor sălbatice din lăuntrul lor şi prin
forţele necontrolate ale naturii.
Slava venirii Sale este deci principalul factor care îi nimiceşte, dar nu în sensul ca şi cum le-ar da o
lovitură mortală. Această lucrare nimicitoare rămîne să fie împlinită prin forţele necontrolate ale
omului şi ale naturii, în faţa cărora slava venirii Sale i-ar fi salvat, dacă ar fi întreţinut o legătură
corectă faţă de ea.
De aceea trebuie să considerăm ambii factori cînd studiăm nimicirea finală a nelegiuiţilor.
Cercetătorul adevărului trebuie să înţeleagă ce realizează unul şi ce realizează celălalt, deosebindu-i
totdeauna clar şi lămurit.
Sfîntele Scripturi nu tac asupra lor. Cînd Tragedia veacurilor descrie pieirea nelegiuiţilor, ea arată
că nimicirea lor se va petrece prin izbucnirea cea furioasă a patimilor înfierbîntate şi prin revărsarea a
celor şapte plăgi din urmă. Imediat urmează declaraţia, conform căreia vor fi nimiciţi prin suflarea
gurii Sale şi prin slava venirii Sale. Iată citatul în forma sa exactă.
"În lupta nebunească a patimilor lor crude şi datorită revărsării grozave a mîniei neamestecată a lui
Dumnezeu, cad locuitorii nelegiuiţi ai pămîntului – preoţi, conducători şi popor, bogat şi sărac, de
sus şi de jos. ‘Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pămîntului
pînă la celălalt; nu vor fi jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi.’ (Ieremia 25,33.)
La venirea Domnului Hristos nelegiuiţii sunt şterşi de pe faţa întregului pămînt, nimiciţi de
suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea slavei Sale. Hristos îşi ia poporul în cetatea lui
Dumnezeu, iar pămîntul este golit de locuitori." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pămîntului, fgm.
14.
 Faptul că aceste două declaraţii apar împreună, explică soarta celor rămaşi nepocăiţi foarte lămurit.
Mijlocul cel direct şi în aparenţă evident al nimicirii lor va fi prin atacul oamenilor înnebuniţi şi
printr-o natură ieşită din făgaşul ei obişnuit. Dar cauza cea reală şi fundamentală nu trebuie trecută
cu vederea. înainte de venirea catastrofelor fizice, iubirea divină trimite o descoperire a caracterului
lui Hristos prin slava venirii Sale în curînd. Prin lepădarea acestor mijloace de salvare ei se vor plasa
în situaţia, în care nimicirea îi poate ajunge neîmpedicat.
Pentru acei care nu înţeleg aceasta, dar care cred totuşi că nelegiuiţii vor fi nimiciţi în mod direct
de un foc mistuitor ieşind înaintea lui Hristos, citatul ar trebui să sune altfel. Pentru ei ar trebui să
sune:
"În lupta nebunească a patimilor lor crude şi datorită revărsării grozave a mîniei neamestecată a lui
Dumnezeu", cade cea mai mare parte dintre "locuitorii nelegiuiţi ai pămîntului – preoţi, conducători
şi po-por, bogat şi sărac, de sus şi de jos. ‘Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi
de la un capăt al pămîntului pînă la celălalt; nu vor fi jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi.’ (Ieremia
25,33.)
La venirea Domnului Hristos nelegiuiţii" cei rămaşi "sunt şterşi de pe faţa întregului pămînt,
nimiciţi de suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea slavei Sale. Hristos îşi ia poporul în cetatea lui
Dumnezeu, iar pămîntul este golit de locuitori."
A doua versiune sprijineşte teoria, după care la venirea lui Hristos se va manifesta un foc atît de
puternic, încît nelegiuiţii, care au reuşit să supravieţuiască cele şapte plăgi şi lupta cea sîngeroasă şi
grozavă, vor fi nimiciţi prin el. Dacă aceasta ar fi însemnătatea citatului, atunci acei care cred acest
lucru ar avea o dovadă incontstabilă pentru susţinerea lor.
Da citatul nu exprimă aceasta. Dimpotrivă, adevărul privind felul în care vor pieri nelegiuiţii este
exprimat lămurit, iar apoi repetat prin difrite cuvinte. Aceste declaraţii merg paralel, fiecare
exprimînd acelaşi lucru prin cuvinte diferite. A fi nimicit prin slava venirii Sale înseamnă a pieri prin
cele şapte plăgi din urmă, şi prin luptele teribile care se vor desfăşura atunci.
Din acest text reiese că moartea acelora care trăiesc la a doua venire a lui Hristos pe pămînt nu este
cauzată printr-un foc mistuitor ieşind înaintea lui Hristos. Forţele fizice reale care vor distruge viaţa
lor sărmană vor fi plăgile cele teribile şi luptele înverşunate dintre ei.
Exact după cum au fost nimiciţi Iudeii prin slava venirii Sale, – despre care ştim că au pierit prin
unealta fizică a oştirii romane, fapt pe care l-am remarcat deja în acest capitol, – tot aşa vor veni şi
plăgile asupra nelegiuiţilor. Slava venirii lui Hristos începe să strălucească cu mult înainte de apariţia
Sa reală pe norii cerului. în timp ce solia marii strigări va înainta, slava venirii Sale va străluci tot
mai intens, îndemnîndu-i pe ascultătorii întregului pămînt să renunţe la căile lor şi să accepte
perfecţiunea neprihănirii lui Dumnezeu.
Foarte puţini vor răspunde la această iubire puternică şi atrăgătoare. Majoritatea se va împotrivi cu
toată hotărîrea. Cu cît mai efectiv va fi oferit poporului adevărul lui Dumnezeu, care va lumina prin
strălucirea venirii Sale, cu atît mai repede vor cădea ei, în caz de nesupunere, într-o apostazie tot mai
adîncă. Aceasta îi va despărţi de Dumnezeu pînă acolo, încît va fi obligat să-i părăsească cu
desăvîrşire. Atunci va veni peste ei furia cea deplină a celor şapte plăgi, care îi va nimici. în felul
aceasta vor fi nimiciţi prin suflarea gurii Sale şi prin slava venirii Sale.
Prezentarea Evangheliei este factorul cheie pentru încheierea lucrării. Dacă poporul advent ar fi
acceptat şi predicat Evanghelia în toată puterea ei, lucrarea ar fi fost încheiată cu o sută de ani
înainte. Tot aşa, ea ar fi fost încheiată şi mai mult înainte, dacă biserica apostolică
ar fi trăit în deacord cu toată lumina pe care a primit-o. Singurul motiv, cum a putut să scape
pămîntul atîta timp de nimicire, este că încă nu a fost expus spiritului eea-suflării) gurii Sale şi slavei
venirii Sale. Cînd în cele din urmă va fi cazul, aceste lucruri ori îl vor salva, ori îl vor distruge.

picture:
"Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb; Cel ce sta pe el, Se cheamă Cel
credincios şi Cel adevărat, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate." Apocalipsa 19,11.
 O altă dovadă în sprijinul faptului că nu va fi un foc mistuitor care iese din Hristos şi îi nimiceşte
pe cei nelegiuiţi, este confruntarea cea finală în jurul cetăţii lui Dumnezeu. Nelegiuiţii vor sta acolo
foarte aproape de prezenţa lui Hristos, şi puterea Lui va fi încă aceeaşi ca şi la a doua Sa venire. şi
totuşi ei sunt în stare să mărşuiască împotriva cetăţii celei stăpînite de prezenţa lui Dumnezeu şi a lui
Hristos. Ei sunt capabili să stea atîta timp în locul acela, pînă ce taina lui Dumnezeu va fi
descoperită; şi vor fi în stare să vadă tot ce vrea să le arate Dumnezeu, fără să fie mistuiţi printr-un
foc fizic din Dumnezeu şi din Fiul Său.
După cum vom arăta în următorul capitol, chiar şi atunci cînd vor fi nimiciţi, aceasta nu se va
întîmpla printr-un foc care iese din Dumnezeu sau din Hristos.
De aceea, dacă focul care îl înconjoară pe Hristos nu-i va mistui nici la sfîrşitul celor o mie ani,
oare de ce s-o facă înainte de acest timp, afară doar că Hristos s-ar hotărî personal să-i ardă prin foc?
Dacă ar face aceasta, El ar deveni un nimicitor direct, ceea ce este însă imposibil.
Dar aceasta nu înseamnă că o fiinţă omenească ar putea să intre în sfera cea directă a puterii care îl
înconjoară pe Dumnezeu, şi să supravieţuiască în acelaşi timp fără nici o ocrotire specială. Cînd fiii
cei îmbătaţi ai lui Aaron – Nadab şi Abihu – au intrat în cortul mărturiei fără ocrotirea cea specială a
fumului de tămîie, ei şi-au pus piciorul în sfera unei puteri căreia n-au putut rezista. Este la fel ca şi
cum ar ajunge cineva în contact fizic cu un fir de curent electric fără să poarte hainele de protecţie
prevăzute pentru aceasta. Negreşit, el trebuie să moară. Tot atît de sigur va muri şi omul care va intra
în foc.
Dar nici înainte, şi nici la sfîrşitul celor o mie de ani aceasta nu va fi cazul cu cei nelegiuiţi. Ei nu
vor călca în sfera unei puteri, şi prin urmare nu vor fi mistuiţi ca Nadab şi Abihu.

Capitolul 38
Ultima Dezvăluire

La revenirea lui Hristos, pămîntul va fi slujit şase mii de ani drept cîmp de încercare pentru
valabilitatea, puterea, invincibilitatea, dreptatea şi neprihănirea cea desăvîrşită a principiilor pe care
se întemeiază împărăţia lui Dumnezeu. în cele şaizeci de secole Satana şi oştirile sale vor fi interprins
toate atacurile posibile în încercarea lor cea disperată de a găsi o slăbiciune sau nedssăvîrşire în
guvernarea lui Dumnezeu, pentru a dovedi că căile lui Dumnezeu ar fi nedesăvîrşite şi ar avea nevoie
de reformaţiune. Ei au depus eforturi pentru a-L provoca pe Dumnezeu pînă acolo, încît să Se ridice
şi să şteargă neamul omenesc de pe faţa pămîntului. Ei L-au supus celei mai grele încercări posibile,
pe care o puteau aduce vreodată prin mîinile şi mijloacele lor împotriva Lui.
Aceasta nu era o încercare uşoară pentru Dumnezeu. El este o Fiinţă cu o putere şi o iubire infinită.
Mărturia istoriei omeneşti arată că cu cît cineva are mai multă putere, cu atît primejdia de a se strica
este mai mare. Mulţi au rezistat cu succes lipsurilor şi sărăciei, iar după ce s-au îmbogăţit şi au ajuns
puternici, s-au stricat. Mai departe, prin sensibilitatea şi percepţiunea cea extraordinară a naturii lui
Dumnezeu, El priveşte păcatul cu o ură şi o scîrbă, pe care nici o fiinţă omenească nu o poate
cunoaşte şi înţelege. în tot cursul marei lupte, Dumnezeu a suferit nespus.
"Acei care se gîndesc la urmările pe care le poate aduce grăbirea sau împedicarea Evangheliei, fac
aceasta mai mult cu privire la ei înşişi şi la lume. Puţini se gîndesc aici la Dumnezeu. Puţini se
gîndesc la suferinţa pe care păcatul a cauzat-o Creatorului. întreg cerul a suferit agonia lui Hristos;
dar această suferinţă nu a început şi nu s-a terminat cu venirea Sa în chip de om. Crucea descoperă
simţurilor noastre pipernicite durerea pe care a provocat-o păcatul inimii lui Dumnezeu de la
început. Orice abatere de la dreptate, orice faptă a cruzimii, orice faliment de partea omenirii de a
ajunge idealul Său, îi provoacă durere.Cînd Israel fu cuprins de nenorocirile care erau rezultatul
despărţirii lor de Dumnezeu, fiind subjugaţi de vrăjmaşii lor şi suferind cruzime şi moarte, se zice
despre Domnul: ‘S-a îndurat de suferinţele lui Israel.’ ‘În toate necazurile lor era necăjit şi El ... şi
necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat din zilele din vechime.’ (Judecători 10,16; Isaia 63,9. Biblia
engleză.)
‘Duhul’ Lui ‘mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.’ în timp ce ‘toată creaţiunea suspină şi
sufere durerile naşterii’ (Romani 8,26.22. Biblia engleză.), e chinuită şi inima vecinicului Părinte cu
o durere îndurătoare. Lumea noastră este un mare spital de contagioşi, cu o mizerie la care nici nu
îndrăznim să ne gîndim. Dacă am putea s-o vedem aşa cum este, povara ar fi de nesuportat. Dar
Dumnezeu simte totul." Educaţie, cap. Lucrarea vieţii, fgm. 3 şi 4.
"Hristos simte durerile fiecărui suferind. Cînd duhuri rele sfîşîie trupul omenesc, Hristos simte
nenorocirea. Cînd fierbînţeala arde valul vieţii, El simte sfîrşeala de moarte." Hristos Lumina Lumii,
cap. Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile, fgm. 23.
"Isus asigură pe ucencii Săi de iubirea dumnezeiască faţă de ei în nevoi şi slăbiciuni. Nici un oftat
nu este înălţat, nici un chin nu este simţit, nici o durere nu străbate sufletul, fără ca inima Tatălui să
nu vibreze ... în toate durerile noastre, El simte durere împreună cu noi." Hristos Lumina Lumii, cap.
Cei dintîi evanghelişti, fgm. 23 şi 24.
Profunzimea suferinţei necontenite a lui Dumnezeu trebuie înţeleasă şi apreciată mai bine. Există
înclinaţia de a crede, că Isus a venit pe acest pămînt, a suferit aici treizeci de ani tot mai intens, şi s-a
întors apoi în fericirea şi bucuria cea desăvîrşită a cerului în care nu există suferinţă. Dar aceasta nu
este de loc adevărat. Durerile Tatălui şi ale Fiului erau atît de mari, cum nici nu ne putem imagina şi
cum nu le-am simţit niciodată.
Această provoacă lui Dumnezeu dureri foarte mari, şi cu mult mai mult decît am dori noi, doreşte
sfîrşitul tuturor suferinţelor. El are puterea de a le pune numaidecît capăt, şi de a le stinge pur şi
simplu. Dar El nu cedează presiunii simţurilor şi dorinţelor Sale. El este gata să sufere pentru a ţine
la înălţime principiile guvernării Sale, care sunt mijlocul asigurării celei vecinice a fericirii şi
securităţii întregului univers. Dacă am putea simţi deplina măsură a suferinţelor lui Dumnezeu, şi tot
în acelaş timp, am poseda aceeaşi putere pe care o deţine El, atunci am avea şi noi o idee despre
presiunea căreia trebuie să reziste de la începutul marei controverse.
Dacă – prin îndepărtarea cauzei suferinţei Sale – Dumnezeu ar fi intreprins în tot timpul acesta fie
şi numai cea mai neînsemnată mişcare pentru a scăpa de aceste suferinţe; dacă ar fi cedat în faţa
argumentelor lui Satana fie şi numai cu un singur gînd; dacă ar fi îngrădit libertatea alegerii
personale şi a procedării conform alegerii perso-nale doar cu o singură iotă, dacă ar fi ucis fie şi
numai o singură persoană pentru a reduce suferinţele cauzate prin păcat; atunci Satana ar fi primit
tocmai dovada de care ar avea nevoie pentru arăta că după toate acestea argumentele sale sunt totuşi
adevărate.
Dar în toate veacurile ale întunericului şi morţii, ale ispitirii şi suferinţei, Dumnezeu nu s-a abătut
niciodată de la principiile cele stabilite şi desăvîrşite ale guvernării şi împărăţiei Sale. El nu a violat
niciodată libertatea pe care a dat-o făpturilor Sale, nu a luat viaţa nici măcar a unui singur om, nu a
distrus niciodată şi nu a călcat Legea Sa nici cît de puţin. El a fost cu totul nepărtinitor şi drept. El a
fost un Mîntuitor care a căutat doar să binecuvînteze pentru totdeauna, să vindece şi să restabileze
pentru totdeauna. în tot timpul luptei, Satana nu a putut găsi nici un punct de sprijin împotriva lui
Dumnezeu. Din toate acestea Dumnezeu iese la fel de necontaminat prin păcat, ca şi cum nu ar fi
existat niciodată în univers. El este cu totul nevinovat.
Din acest motiv, toţi mîntuiţii vor fi în toată vecinicia plini de recunoştinţă, mai ales cînd vor
ajunge cu totul familiarizaţi cu realitatea cea minunată şi incontestabilă a purtării lui Dumnezeu.
Dar, în timp ce Dumnezeu a fost absolut curat în toate lucrările Sale, El nu a fost văzut astfel.
înaintea oamenilor, Satana a îmbrăcat curăţia acestui Dumnezeu curat şi sfînt cu haine murdare.
Milioane şi milioane de suflete au pierit cu o concepţie cu totul stricată despre natura cea adevărată şi
neprihănită a Dumnezeului neprihănirii. Marea luptă nu poate fi încheiată pînă ce toate sufletele
acestea nu vor vedea natura cea adevărată a Tatălui ceresc, şi pînă ce nu vor fi recunoscut dreptatea
şi neprihănirea Sa desăvîrşită.
 Dumnezeu nu Se gîndeşte la îndreptăţirea numelui Său din interese egoiste. El nu este mîndru. El
nu Se simte jignit. Dar El ştie că caracterul Său şi principiile neprihănirii Sale sunt una şi aceeaşi.
Prin urmare, îndreptăţirea caracterului Său înseamnă stabilirea principiilor Sale, şi invers. El ştie
deasemenea, că fericirea şi securitatea vecinică a universului depinde de apărarea acestor principii.
Fiindcă iubirea Sa cea vecinică şi infinită faţă de toţi copiii Săi nu-I permite să le dea mai puţin decît
lucrurile cele mai bune de care dispune, El este hotărît de a nu permite profanarea cea suplimă a
neprihănirii, ci o va stabili în veci.
Din această cauză, toţi care au trăit vreodată trebuie să participe la ultima luptă desvăluitoare a
marei controverse. Toate principiile pe care e întemeiată şi prin care lucrează împărăţia lui
Dumnezeu trebuie descoperite într-un contrast izbitor cu principiile lui Satana.
De aici reiese deci, că dacă Dumnezeu nu a putut să violeze niciodată Legile guvernării Sale în toţi
cei şase mii de ani de luptă activă, atunci este şi mai important să le păzească în ultima luptă
desvăluitoare din jurul Noului Ierusalim, la sfîrşitul celor o mie de ani.
Unii sunt gata de a crede, că în timpul celor şase mii de ani de răscoală împotriva Dumnezeu, El
şi-ar fi reţinut mîinile Sale cele drepte ca să nu ucidă pe nimeni şi să nu distrugă nimic. Dar, ei nu vor
să meargă pînă acolo de a crede, că această cale o va păstra şi în timpul ultimei lupte desvăluitoare.
Ei cred, că Dînsul Se va ridica atunci pentru a-i executa cu mîinile Sale pe cei rămaşi dinadins
nepocăiţi. Argumentul lor este, că în timpul celor şase mii de ani El s-ar fi ţinut în frîu pentru a da
nelegiuiţilor ocazia să desfăşoare dispreţul şi nerecunoştinţa lor deplină în faţa universului întreg.
Cînd locuitorii celorlaltor lumi vor vedea deplina stricăciune a neamului omenesc, Dumnezeu are –
după vederea lor – dreptul să-i nimicească, fără de a fi socotit brutal sau nedrept. Mai mult decît atît,
ei vor fi atît de supăraţi din cauza purtării lor nemaipomenite, încît vor aştepta şi vor cere chiar lui
Dumnezeu să-i nimicească. Aceasta este vederea unora.
Dacă această concluzie ar fi adevărată, am face din Dumnezeu un politician, care îşi potriveşte
politica după opinia publică. Aceasta înseamnă a-L degrada pe Dumnezeu şi a-L înjosi pe treapta
oamenilor şireţi, care studiază temperamentul semenilor lor pentru a-şi potrivi politica şi procedările
lor după aceasta.
Dar Dumnezeu nu este de natură. Motivele Sale se bazează pe neprihănire, nu pe simţurile
făpturilor Sale. înainte de izbucnirea marei lupte, în cursul ei şi în timpul hotărîrii Sale finale,
Dumnezeu a lucrat, lucrează şi va lucra mereu neschimbător.
Dumnezeu nu s-a ferit să intre în marea luptă cu diavolul pentru a demonstra că principiile
guvernării Sale sunt perfecte, şi că, indiferent de presiunea cea exercitată împotriva Lui, El va lucra
numai în armonie cu ele. Prin urmare, indiferent cît de răi au fost oamenii în trecut, indiferent cît de
mult au stricat ei pămîntul prin căile lor distrugătoare, sau cu cîtă obraznicie L-au tratat pe
Dumnezeu, El nu a ridicat nici măcar un deget pentru a-i nimici. Pieirea lor nu era decît urmarea
seminţei celei rele pe care au semănat-o ei.
A crede că Dumnezeu nu a nimicit niciodată în tot timpul marei lupte, dar la urmă de tot ar nimici
totuşi, înseamnă a se contrazice. Aceasta ar însemna că Dumnezeu, care timp de şapte mii de ani a
depus toate eforturile pentru a demonstra că nu este un executor al sentinţei împotriva nelegiuirii, ar
strica tot ce a stabilit înainte, dacă la judecata cea din urmă s-ar transforma într-un executor. O, cît de
tragic ar fi aceasta; Satana şi cetele sale au lucrat în timpul apostaziei celei îndelungate cu o hotărîre
neînduplecată pentru a-L provoca pe Dumnezeu să-şi ridice mîna Sa neprihănită şi să-i nimicească pe
cei răsculători, dar Dumnezeu a trecut prin fiecare probă nevătămat. în ultima luptă desvăluitoare El
va avea ultima ocazie pentru a dovedi că nu este un executor, că a dat tuturor libertatea alegerii
personale, şi că nu Se va amesteca niciodată în alegerea lor. Dacă Dumnezeu ar face deci fie şi numai
cea mai mică concesie, după ce a demonstrat atît de perfectcontrariul în mileniile trecute, aceasta ar
anula toate realizările sale din trecut. Aceasta ar fi ca şi cum cineva ar zidi o viaţă întreagă o casă
extraordinară, pentru a o preda apoi focului. Evident, că Dumnezeu nu poate să facă aşa ceva. Este
imposibil ca El, care a rezistat atîta timp tuturor presiunilor provocatoare, să cedeze în cele din urmă.
Nelegiuiţii vor pieri în sfîrşit exact aşa cum au pierit prin nimicirile mai inferioare din istoria
omenirii. După cum Iudeii înşişi au distrus Ierusalimul, după cum Sodoma şi Gomora au pierit ca
urmare a seminţei celei semănate de ei, după cum a venit potopul, – nu fiindcă Dumnezeu l-a trimis,
– ci fiindcă nu l-a mai putut opri fără de a-şi călca principiile neprihănirii Sale, tot aşa va veni şi
sfîrşitul cel din urmă. El nu va veni fiindcă Dumnezeu îl va trimite, ci fiindcă nu-l poate opri fără de
a retrage poporului libertatea alegerii personale.
Locuitorii pămîntului au probleme să înţeleagă aceste principii. Cei mai mulţi dintre ei s-au coborît
în mormînt cu priviri întortocheate despre caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este răspunzător
pentru aceasta, căci prin natură, prin Cuvîntul Său şi prin descoperirea lui Hristos El a dat tot ce este
necesar pentruca fiecare să poată înţelege principiile Sale cele drepte. Din marea Sa iubire şi
îndurare, El va învia deci orice fiinţă omenească pentru a le arăta încă odată lucrările lui Dumnezeu
şi lepădarea Lui. De data aceasta, ei nu vor avea nici un argument prin care să poată contrazice
mărturia Lui. începînd cu Satana, fiecare va recunoaşte că Dumnezeu a fost drept şi că şi-au pierdut
viaţa prin fărădelegile lor.
După trecerea mileniului, în timpul căruia nu va mai trăi nici un suflet pe pămînt afară de diavolul
şi de îngerii săi cei răi, nelegiuiţii tuturor veacurilor vor învia pentru a fi martori ai ultimei lupte
desvăluitoare. Ei îşi vor relua "cursul gîndurilor chiar de acolo de unde au încetat. Sunt mînaţi de
aceeaşi dorinţă de cucerire care-i stăpînea cînd au căzut." Tragedia veacurilor, cap. Sfîrşitul luptei,
fgm. 5.
Satana este imediat pe picioare pentru a face din această ceată uriaşă cea mai puternică şi
prestigioasă oştire care a păşit vreodată peste pămînt. Va fi o privelişte foarte impresionantă, cînd îi
va pregăti şi instrui în fiecare zi. Cît timp va dura această pregătire colosală nu ni se spune. Potrivit
principiului libertăţii personale pe care Dumnezeu l-a acordat fiecăruia, El le va da atîta timp cît vor
dori. Satana ştie aceasta, şi, cu toate că aşteaptă cu încordare sfîrşitul luptei, el ştie totuşi că va fi o
luptă înverşunată. Deaceea el va lua măsuri pentruca pregătirea să fie cît mai minuţioasă posibilă.
Ei nu intenţionează să înceapă cucerirea cea nădăjduită a cetăţii cu mîinile goale. "Meşteri
pricepuţi făuresc echipament de război." idem, fgm. 6. Cît de sofisticate vor fi aceste arme nu ni se
spune. Este posibil ca eee să fie realizările tehnice cele mai moderne ale menilor de ştiinţă. Acolo vor
fi prezenţi oameni de ştiinţă din domeniul atomic, ca-re îşi vor aduce aminte de tot ce au învăţat în
timpul vieţii lor de pe pămînt. Ei vor intenţiona să ducă un război atomic împotriva Noului Ierusalim,
şi astfel, dacă le va fi posibil să făurească asemenea arme nimicitoare, desigur le vor construi. în
timpul atacului lor împotriva zidurilor sclipitoare ale Noului Ierusalim ei vor purta asemenea arme.
Dar nici o luptă nu va fi dată. S-a crezut că războiul Armaghedon ar începe înainte de venirea lui
Hristos, şi s-ar termina cu lupta din jurul Noului Ierusalim. Dar, cugetînd cu atenţie, vom vedea că la
urmă nu se va da nici o luptă. Lupta dintre Dumnezeu şi poporul Său pe de o parte, şi Satana şi
adepţii săi pe de altă parte, se va termina cu desăvîrşire înainte de cea de a doua venire a lui Hristos.
La sfîrşitul celor o mie de ani, Dumnezeu va dispune de descoperirile principiilor neprihănirii aşa
cum sunt întruchipate în caracterul Său; aceste descoperiri au fost prezentate mai întîi prin viaţa şi
învăţăturile lui Hristos de pe pămînt, iar în al doilea rînd prin mărturia sfinţilor preschimbaţi în
timpul strîmtorării lui Iacov.
Aceasta este mărturia care se va desfăşura înaintea oştirii celei oprite în înaintarea ei. în timp ce se
va perinda o scenă după alta în faţa ochilor lor, ei vor vedea marea luptă în lumina ei adevărată.
Poziţia lui Dumnezeu va fi înţeleasă cu exactitate. Ei vor vedea natura cea adevărată a răscoalei lui
Satana împotriva lui Dumnezeu, şi vor recunoaşte că Legea Sa a fost dată ca un întreţinător de viaţă;
că dispreţuirea preceptelor divine nu i-a scăpat de nici o robie crudă, ci a deschis doar zăgazurile
unui potop de suferinţe. Ei vor înţelege în cele din urmă, că orice suferinţă şi strîmtorare prin care au
trecut, nu a fost decît rezultatul cursului acţiunii lor personale. Ei îşi vor da seama că au abuzat de
darul libertăţii spre pierzarea şi nenorocirea lor. Vezi Marea Luptă, cap. Sfîrşitul luptei, fgm. 11-19.
Ei vor vedea lucruri pe care nu le-au văzut niciodată înainte, şi pe care diavolul era hotărît să le
ascundă pentru totdeauna înaintea lor. în clipa în care le vor vedea, ei vor uita de intenţia lor de a se
răscula în continuare împotriva lui Dumnezeu. Am subliniat deja în capitolul trei, că în clipa în care
caracterul lui Dumnezeu începe să fie desfigurat, începe şi răscoala împotriva lui Dumnezeu, iar cînd
caracterul lui Dumnezeu e descoperit pe deplin aşa cum este în realitate, se termină şi răscoala
împotriva lui Dumnezeu.
Aşa se explică că de ce nu se va da nici o luptă între Dumnezeu şi nelegiuiţii din jurul Noului
Ierusalim. La începutul marei lupte, Dumnezeu nu a dispus de o manifestare atît de clară a
caracterului Său încît să fi rezolvat problema chiar în clipa şi în locul în care a început. Dar la
sfîrşitul celor o mie de ani, El va avea asemenea descoperiri, pe care nu le va folosi numai pentru a
evita lupta, ci şi pentru a scoate de la fiecare, începînd de la cel mai mic şi pînă la Satana,
mărturisirea cea sinceră şi deschisă, că ei au fost acei care au ţinut vederi greşite despre Dumnezeu,
că ei sunt răspunzători pentru lepădarea mîntuirii Sale, şi că pieirea lor e meritată.

picture:
Cînd caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit pe deplin, va fi terminată şi răscoala
împotriva lui Dumnezeu.

Tabloul este atît de clar; Cei răi văd lucrurile exact aşa cum sunt în realitate, şi în loc de a năvăli
împotriva cetăţii, ei cad "cu faţa la pămînt" şi "se închină Prinţului vieţii". Tragedia veacurilor, cap.
Sfîrşitul luptei, fgm. 20.
Şi Satana vede aceste lucruri. El se gîndeşte la viaţa sa de la început, şi vede iarăşi acele zile
fericite, cînd mai era un heruvim acoperitor. El îşi aduce aminte de primele porniri ale îndoielii sale,
iar apoi de răscoala sa deschisă. El ţine o retrospectivă asupra secolelor îndelungate, comparînd
răbdarea cea iubitoare şi puterea iertătoare a lui Dumnezeu cu spiritul său cel josnic şi nimicitor.
"Satana vede că răscoala l-a făcut nedemn pentru cer. El şi-a dirijat puterile pentru a lupta
împotriva lui Dumnezeu; curăţia, pacea şi armonia cerului ar fi pentru el o tortură supremă.
Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Jignirea pe care a
încercat să o arunce asupra lui Iehova, rămîne pe -ntregul asupra lui. Iar acum Satana se pleacă şi
mărturiseşte justeţea sentinţei lui." idem, fgm. 24.
Momentul hotărîtor a venit. în tot universul nu există nici o singură fiinţă inteligentă, în al cărei
cuget să mai existe o singură îndoială cu privire la neprihănirea caracterului lui Dumnezeu. Chiar şi
arhi-răsculătorul îşi pleacă capul, recunoscînd adevărul căilor lui umnezeu şi falsitatea tuturor
sistemelor alternative.
"‘Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfînt, şi toate
neamurile vor vnei şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate;’
(Apocalipsa 15,4.) Toate întrebările cu privire la adevăr şi rătăcire în lupta cea lungă au fost acum
explicate. Urmările răscoalei, roadele punerii deoparte a statutelor divine s-au descoperit vederii
tuturor inteligenţelor create. Efectele conducerii Satanei în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu au
fost prezentate Universului întreg. însăşi lucrările Satanei l-au codamnat. înţelepciunea lui
Dumnezeu, dreptatea şi nătatea Lui sunt deplin îndreptăţite. S-a văzut că toate procedeele Sale în
lupta cea mare au fost dirijate ţinînd seama de binele poporului Său şi binele tuturor lumilor pe care
El le-a creat. ‘Toate lucrărie Tale Te vor lăuda, Doamne; şi credincioşii Tăi Te vor binecuvînta.’
(Psalm 145,10.) Istoria păcatului va sta în toată vecinicia ca martoră că, de existenţa Legii lui
Dumnezeu este legată fericirea tuturor fiinţelor create de El. ţinînd seama de toate faptele din lupta
cea mare, Universul întreg, atît cei credincioşi cît şi cei răsculaţi, într-un glas declară: ‘Drepte şi
adevărate sunt căile Tale, împărate al sfinţilor;"‘ idem, fgm. 25.
După ce Satana şi urmaşii săi au fost nevoiţi să recunoască dreptatea şi neprihănirea lui
Dumnezeu, e pregătită şi calea pentru încheierea actului final al dramei, care este curăţirea
pămîntului şi a cerului de întinăciunea şi prezenţa păcatului.
Aceasta se va petrece prin foc. Scripturile zic: "Din cer s-a coborît un foc care i-a mistuit.
şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul
mincinos. şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor ...Čşi moartea şi locuinţa morţilor au fost
aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc." Apocalipsa
20,9.10.14.15.
"‘Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sînge,
vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc.’ ‘Căci Domnul este mîniat pe toate neamurile, şi plin
de urgie pe toată oştirea lor; El le nimiceşte cu desăvîrşire, le măcelăreşte de tot.’ ‘Peste cei răi plouă
cărbuni, foc şi pucioasă: un vînt dogorîtor, iată paharul de care au ei parte.’ (Isaia 9,5; 34,2; Psalm
11,6.) Flăcări cad de la Dumnezeu din cer. Pămîntul se crapă. Armele ascunse în adîncurile lui sunt
scoase afară. Flăcări nimicitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar şi stîncile ard. A
venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele amestecate cu dogoarea mistuitoare, chiar şi
pămîntul cu tot ce este pe el arde. (Maleahi 4,1; 2 Petru 3,10.) Suprafaţa pămîntului pare o masă
topită – un lac de foc uriaş, clocotind. Este vremea judecăţii şi a pierzării oamenilor nelegiuiţi – ‘de
răzbunare a Domnului’. ‘şi an de răsplătire pentru Sion.’ (Isaia 34,8.)
Cel nelegiuit îşi primeşte răsplata pe pămînt. (Proverbe 11,31.) ‘Căci iată, vine ziua, care va arde
ca un cuptor; Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul
oştirilor.’ (Maleahi 4,1.) Unii sunt distruşi înt-o clipă, în timp ce alţii suferă multe zile. Toţi sunt
pedepsiţi ‘după faptele lor’. Păcatele celor drepţi fiind puse asupra Satanei, el trebuie să sufere nu
numai pentru răscoala lui proprie ci pentru toate păcatele la care a provocat pe sfinţi să le
săvîrşească. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decît a acelora pe care i-a amăgit. După ce toţi aceia
care au căzut prin amăgirile lui au pierit, el încă mai trăieşte şi mai suferă. în flăcările nimicitoare cei
nelegiuiţi sunt nimiciţi, şi rădăcină şi ramură – Satana fiind rădăcina, iar urmaşii lui ramurile.
Pedeapsa deplină a Legii a fost adusă; cererea dreptăţii a fost satisfăcută; iar cerul şi pămîntul,
privind, declară dreptatea lui Iehova." Marea Lutpă, cap. Sfîrşitul luptei, fgm. 29 şi 30.
Aceste texte şi declaraţii sunt cunoscute cercetătorilor biblici. Fără îndoială ele au zugrăvit
imaginea unui Dumnezeu care aruncă focul personal asupra nelegiuiţilor şi îi nimiceşte cu
desăvîrşire. în general, aceasta nu constituie pentru oameni nici o problemă, căci ei consideră că
Dumnezeu ar fi cu totul în drept de a-i nimici pe acei care s-au răsculat împotriva Lui. Mai departe,
ei nu cunosc nici o altă cale pentru rezolvarea problemei. Criminalul trebuie executat, pentru a se
evita să nu aducă o nenorocire după alta. Fireşte, că aşa se gîndeşte omul, dar nu este niciodată
gîndirea şi calea lui Dumnezeu.
Nu există nici o deosebire înte limbajul din Apocalipsa sau Marea Luptă şi cel folosit în alte locuri
din Sfînta Scriptură, unde sunt descrise alte judecăţi teribile. "Atunci Domnul a făcut să ploaie peste
Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer." Geneza 19,24.
"Eu voi împietri inima lui Faraon, şi îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului." Exod
7,3.
"Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocţi, care au muşcat poporul, aşa încît
au murit mulţi oameni în Israel." Numeri 21,6.
"Duhul Domnul s-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul."
1Samuel 16,14.
"Cînd a auzit împăratul s-a mîniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars
cetatea." Matei 22,7.
Am considerat deja toate aceste declaraţii divine. Am demonstrat deja că în cazul descrierii
purtării omeneşti aceste cuvinte şi expresii trebuie înţelese altfel. Oamenii vor avea greutăţi să
înţeleagă aceste expresii despre caracterul lui Dumnezeu, dacă nu fac nici o deosebire între căile
oamenilor şi căile lui Dumnezeu.
Ceea ce am studiat mai înainte din aceste versete confirmă următorul fapt: dacă Dumnezeu face să
cadă foc din cer, dacă trimite şerpi înfocaţi, sau lucruri asemănătoare, aceasta El nu o face cu mîinile
Sale şi nici ca un efect al decretării Lui. Mai degrabă, aceasta se întîmplă numai dacă e forţat să Se
retragă, şi să lase astfel chestiunile în mîinile oamenilor şi ale demonilor. Aflîndu-se în afara
controlului Său, toiagul puterii cade cu o putere nemiloasă asupra capetelor neocrotite ale
răzvrătiţilor.
Nu există nici un motiv de a susţine că aceste versete din Apocalipsa ar trebui înţelese altfel. Ceea
ce înseamnă aceste versete în întreaga Scriptură, ele trebuie să însemne şi la sfîrşitul ei. Prin urmare,
Dumnezeu nu va decreta la sfîrşit ca nelegiuiţii să moară prin foc, şi nu Se va apuca să împlinească
această sentinţă prin puterea Sa. Dumnezeu nu decretează ce fel de pedeapsă să-i lovească pe
nelegiuiţi. El prevede doar lucrurile de dinainte şi le prezice întocmai cum se vor desfăşura, dar El
nici nu alege şi nu nici nu organizează lucrurile în aşa fel încît să se întîmple întocmai aşa.
În lumina tuturor adevărurilor pe care le-am învăţat în acest studiu, consideră odată urmarea cea
consecutivă a evenimentelor din această dramă nimicitoare care se va petrece în afara Noului
Ierusalim; Cînd nelegiuiţii vor învia la sfîrşitul mileniului, ei numai deaceea pot trăi siguri pe pămînt,
fiindcă Dumnezeu ţine toiagul puterii ferm în mîinile Sale. Toate forţele imense ale naturii sunt
ţinute astfelîn frîu pentru a permite celor pierduţi să vadă natura cea adevărată a marei controverse.
Din acest motiv nu poate cădea foc şi oasă peste ei, în timp ce se pregătesc pentru atac împotriva
cetăţii.
Dar după terminarea descoperirilor tainei lui Dumnezeu, şi după ce nelegiuiţii au văzut în mod
convingător unde au lepădat apelurile iubitoare ale lui Dumnezeu, a sosit apoi şi timpul pentru
lămurirea cea finală. Fiecare dintre ei a luat prin lepădarea mîntuirii în timpul vieţii lor o hotărîre
irevocabilă în favoarea împărăţiei lui Satana. Dumnezeu ştie, că odată ce acest punct va fi ajuns,
nelegiuiţii nu se vor mai schimba niciodată, indiferent de ocaziile care li s-ar acorda. Din această
cauză, cînd Isus va părăsi Sanctuarul, El va pronunţa cu solemnitate: "Cine este nedrept, să fie
nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să
trăiască şi mai departe fără prihană. şi cine este sfînt, să se sfinţească şi mai departe;" Apocalipsa
22,11.
Aceasta este declaraţia lui Isus Hristos privind starea celor răi. Nu trebuie să credem, că Hristos ar
zice aceasta fiindcă ar fi decis împreună cu Tatăl ca timpul harului să nu mai fie prelungit, şi din
această cauză toţi acei care nu au apucat mîntuirea în termenul cel prevăzut, vor fi pierduţi pentru
totdeauna. Dimpotrivă, această declaraţie va fi dată fiindcă hotărîrea lor va fi atît de definitivă, încît
nici o descoperire şi nici o ocazie dată mai departe nu-i mai poate schimba.
Dar este un lucru, că aceasta este aşa, şi că Hristos zice că este aşa. Dar este cu totul altceva cînd
credincioşii o văd cu ochii. Cît de des nu întîlnim în viaţa aceasta oameni care apar atît de sinceri şi
de cinstiţi, dar care în ciuda acestui fapt nu fac nici un pas hotărîtor nspre solie. Suntem convinşi că
cutare sau cutare persoană ar veni la Hristos, numai dacă ar avea mai multe ocazii de a-L cunoaşte.
Ne cade greu de a accepta ideea, că cînd aceştia se vor coborî în mormînt, ei vor fi pentru totdeauna
pierduţi.
Declaraţia lui Hristos va fi îndreptăţită prin demonstraţia corectitudinii ei la sfîrşitul celor o mie de
ani. Acei, pe care i-am crezut coborîndu-+se în mormînt fără de a fi avut ocazia cea necesară pentru a
vedea lumina, vor primi descoperirea cea mai convingătoare, cea mai ămurită şi cea mai minunată
posibilă a adevărului. Ea îi va convinge, dar nu-i va converti. Din pricina faptului că au lepădat
lumina care le-a fost dată în viaţa aceasta, ei vor fi devenit atît de împietriţi încît nu se vor mai putea
schimba.
Convingerea lor, că Dumnezeu este în fine totuşi drept, ei şi-o vor exprima prin faptul că se vor
închina înaintea Lui şi o vor mărturisi cu gura, dar fără să-I ceară iertare şi să dorească a fi acceptaţi
în împărăţia Lui. Toate acestea sunt lucruri străine pentru ei şi desgustătore. Ei vor dori să trăiască
mai departe, dar după plăcerile lor. ştiind că aceasta este imposibil, şi că prin urmare vor fi pentru
totdeauna pierduţi, ei se vor ridica în furia unei decepţii şi mînii nemaipomenite pentru a se îndrepta
împotriva aceluia care le-a răpit totul.
În realitate, cînd Evanghelia le va fi descoperită în toată splendoarea ei, Dumnezeu îi va ruga să-şi
confirme intenţiile lor. Pînă aici ei şi-au exprimat dorinţa de a trăi fără Dumnezeu. Va sosi timpul,
cînd vor tre-bui s-o confirme, ori să renunţe la planul de a trăi mai departe ca pînă aici. Dacă ar fi
posibil ca ei să renunţe la orice dorinţă de a trăi despărţiţi de Dumnezeu, El i-ar salva chiar şi în clipa
aceasta, căci "îndurarea Sa ţine în veci". Psalm 106,1.
Dar în timpul acesta nimeni nu va fi salvat, fiindcă nu vor manifesta nici o dorinţă de a se schimba.
Declaraţia lui Hristos va fi confirmată. în timp ce Dumnezeu aşteaptă răspunsul lor, ei vor confirma
incontestabil că nu vor să aibă nimic de a face cu El, şi să fie lăsaţi cu totul în seama lor. Ei doresc
lumea şi viaţa după plăcerea lor.
Oare ce mai poate face Dumnezeu în aceste împrejurări?
El a arătat foarte clar, că le-a dat deplina libertate să-şi aleagă ceea ce vor. Dacă vor prefera să
umble fără El, atunci aceasta să le fie soarta. Cînd Israel a cerut un rege, El le-a dat un rege; cînd au
cerut carne, le-a dat carne; şi oridecîteori I-a cerut cineva una sau alta, Domnul niciodată nu s-a
împotrivit, indiferent de rezultatele îngrozitoare ale alegerii lor nebune.
Dumnezeu nu Se poate schimba la sfîrşitul celor o mie de ani. Deaceea, după ce îşi vor fi ales
umblarea cea fără Dumnezeu, El le va spune doar: "Voi respecta alegerea voastră. Veţi fi cu totul
liberi de prezenţa şi de stăpînirea Mea. Tot pămîntul şi toate puterile uriaşe care îl înconjoară se află
acum în mîinile voastre. Am lăsat toiagul puterii din mîna Mea, şi nu-l voi mai reţine."
Va fi la fel ca şi la potop, la nimicirea Sodomei şi Gomorei, în timpul plăgilor Egiptului, şi la
distrugerea Ierusalimului. Dumnezeu le-a acceptat hotărîrea în fiecare din aceste cazuri,
încredinţîndu-le stăpînirea în mîinile lor. Tot aşa va fi şi la sfîrşit. Cei răi vor primi deplina stăpînire
asupra pămîntului împreună cu toate puterile legate de el, dar nu vor fi în stare să ţină izbucnirea cea
furioasă a mîniei omeneşti, satanice şi a naturii sub control, care de la căderea în păcat a ajuns
proporţii nemaipomenite.
Aceasta se va manifesta mai întîi atunci, cînd poporul se va îndrepta împotriva lui Satana. Ei îl fac
răspunzător de toate nenorocirile lor. Armele, care au fost pregătite pentru cucerirea cetăţii sfinte, vor
fi îndreptate acum împotriva lui, iar Satana va folosi toate mijloacele posibile pentru a scăpa de ei. în
această clipă izbucnesc focurile. Nu suntem informaţi în mod exact anume cum se va întîmpla. Dar
un lucru este sigur. Oamenii nu se duc niciodată în război fără de a produce foc, în special în cazul
unui război atomic. Prin urmare, în timp ce îşi vor lansa armele cosmice şi atomice împotriva
diavolului, ei vor produce cu siguranţă un incendiu colosal.
După cum a fost la potop, unde s-au deschis toate izvoarele adîncului, aşa încît apa a ieşit din
pămînt, tot aşa se vor revărsa şi zăcămintele carbonifere şi de ţeţei în torenţi de flăcări asupra
pămîntului.
"Copacii cei falnici pe care i-a făcut să crească pe pămînt spre bine-cuvîntarea locuitorilor lumii
antideluviene, şi din care au făcut idoli ciopliţi prin care s-au stricat, Dumnezeu i-a rezervat în
pămînt sub formă de cărbune şi de ţiţei, pentru a le folosi ca unelte ale nimicirii lor finale. După cum
a chemat apele din pămînt, ca arme ale arsenalului Său pentru nimicirea neamului antideluvian, tot
aşa va chema la sfîrşitul celor o mie de ani şi focurile ca arme din pămînt, păstrate acolo pentru
nimicirea cea finală nu doar a generaţiilor care au trăit de la potop încoace, ci şi a neamului
antideluvian care a pierit prin el." Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 87.
La potop, apa a venit şi de sus. Tot aşa este de aşteptat ca şi focul să cadă din cer. Marele izvor al
focului va fi probabil soarele, fiindcă prin studiul principiilor am învăţat că nu va fi trimis de
Dumnezeu. Cînd în zilele lui Noe prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă de pe pămînt, atît soarele cît
şi luna au fost afectate. Deaceea, cînd la sfîrşitul mileniului prezenţa lui Dumnezeu va fi retrasă în
acelaş fel, soarele va fi afectat din nou. în fazele decăderii sale finale, care se va produce ca un efect
al păcatului asupra lumii, este foarte probabil să explodeze cu mare putere, şi să arunce săgeţi de foc
în centrul sistemului nostru solar, aşa încît pămîntul să fie vătămat. Dacă aceasta se va întîmpla,
focul de sus se va uni cu focul din pămînt, exact după cum s-au unit la potop apele de sus cu cele de
jos. întreg pămîntul va fi învăluit într-o mare de foc, pe care va pluti Cetatea întă, după cum corabia
lui Noe a plutit pe apă. Mîntuiţii dinlăuntrul zidurilor rămîn nevătămaţi şi siguri pînă cînd totul va fi
nimicit.
În această nimicire finală, nelegiuiţii nu vor pieri la fel de repede. Există o legătură directă între
măsura în care au păcătuit şi durata suferinţei lor.
 "Am văzut că unii erau nimciţi numaidecît, în timp ce alţii sufereau mai îndelungat. Ei erau
pedepsiţi după faptele lor. Unii se aflau mai multe zile în foc, şi atîta timp cît mai aveau un fir de
viaţă în ei, trebuiau să simtă toată povara a suferinţelor lor. îngerul a zis: ‘Suferinţa lor nu va înceta,
şi focul lor nu se va stinge, cît va mai exista o licărire de viaţă în ei.’
Satana şi îngerii săi sufereau îndelungat. Satana nu purta doar povara pedepsei păcatelor sale
personale, ci toate păcatele ale sfinţilor mîntuiţi au fost puse pe capul lui; afară de aceasta el trebuie
să sufere şi din cauza faptului că el a dus sufletele la pierzare. Apoi l-am văzut pe Satana şi toată
oştirea celor răi mistuiţi, şi dreptatea lui Dumnezeu împlinită. Toate oştirile cereşti şi toţi sfinţii
mîntuiţi ziceau cu glas tare: ‘Amin;"‘ Experienţe şi Viziuni, cap. A doua moarte, fgm. 1 şi 2.
Imediat se naşte întrebarea, cum pot să sufere nelegiuiţii întocmai după faptele lor, dacă măsura
pedepselor individuale nu e calculată de o fiinţă inteligentă care controlează evenimentele în aşa fel,
încît să fie ţinuţi în viaţă pînă ce vor fi primit pedeapsa lor deplină? înaparenţă, aceasta este
imposibil. Deaceea se crede, că Dumnezeu ar fi acela care i-ar executa pe cei păcătoşi la sfîrşit,
fiindcă numai El are puterea să calculeze pedeapsa cea meritată şi să controleze aplicarea ei.
Oricine care înţelege şi acceptă principiile prezentate pînă aici, va recunoaşte că trebuie să existe
un alt răspuns. Poate că pînă acum încă nu a fost descoperit. Aceasta nu ne duce însă la concluzia, că
deoarece răspunsul cel real încă nu poate fi dat, trebuie să alegem altul. Un lucru trebuie să fie foarte
clar: Dumnezeu nu-l execută pe cel păcătos, nici acum, niciîn trecut şi nici în viitor. Păcatul face
această lucrare.
Pentru a înţelege cum poate să facă păcatul această lucrare şi să pedepsească pe unul mai mult ca
pe celălalt, deci în mod selectiv, ar trebui să înţelegem nişte legi, care depăşesc cunoştineţele noastre
de pînă acum. Dar un lucru pe care îl putem şti oricum, este că cu cît cineva este mai păcătos, cu atît
mai disperat se luptă el pentru a scăpa de moarte. însă adevăratul copil al lui Dumnezeu nu se luptă
împotriva morţii. El ştie că i-a sosit ceasul, şi că viaţa sa e ascunsă în Dumnezeu. Dar altfel stau
lucrurile cu cel răzvrătit contra Legilor şi guvernării lui Dumnezeu. El se împotriveşte cu toate
puterile, şi în felul acesta îşi poate prelungi viaţa pînă dincolo de limita cea obişnuită.
Un păcătos mai mare ca Satana nu există, şi nimeni nu se va lupta mai hotărît şi mai înverşunat
împotriva morţii decît el. Aceasta îi va prelungi viaţa pînă dincolo de punctul unde ar trebui să
moară, dacă s-ar lăsa în voia soartei li. în felul acesta îşi va prelungi viaţa pînă va fi suferit pentru
toate păcatele sale şi ale acelora pe care i-a amăgit.
În cele din urmă toţi vor fi mistuiţi, şi "focul care i-a consumat pe cei răi", va mistui "orice
întinăciune şi" va curăţi "pămîntul". Experienţe şi Viziuni, cap. A doua moarte, fgm. 3.
Experimentul cel mortal va fi luat sfîrşit, şi pentru totdeauna va fi adusă dovada că Dumnezeu nu
Se schimbă prin nimic. Apariţia păcatului i-a schimbat pe îngeri, pe oameni, animalele, precum şi
mersul naturii, dar nu pe Dumnezeu. După apariţia lui, nimic nu s-a introdus în căile Sale ce nu ar fi
fost cuprins şi pînă atunci. Pînă la păcat El nu a distrus niciodată, nu a executat pe nimeni, nu a
pedepsit pe niŻmeni şi nici nu l-a forţat pe nimeni. Cînd a venit păcatul, el nu L-a determinat să ia
măsuri pentru rezolvarea problemelor pe care le-a provocat.
Satana şi îngerii săi cei răi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-L mînia şi a-L determina să-i
piardă pe locuitorii cei răzvrătiţi ai pămîntului. Dar Dumnezeu nu s-a lăsat provocat, mîniat, insultat
sau supărat. El a ieşit din această încercare îngrozitoare la fel de neîntinat după cum a şi intrat în ea.
Satana nu a putut să dovedească nici măcar un singur punct împotriva Lui; şi s-a dovedit că calea
crucii – puterea iubirii tăgăduitoare de sine, care slujeşte aproapelui indiferent de costul personal –
este mai puternică decît toate căile constrîngătoare împreună.

În Concluzie
 Această carte nu reprezintă ultimul cuvînt asupra caracterului lui Dumnezeu. Nici o carte scrisă
vreodată n-ar putea să spună tot ce sepoate spune asupra lui, nici în viaţa aceasta şi nici în cea
viitoare, căci cunoştinţa de Dumnezeu, care este viaţa veşnică, se va desvolta neîncetat în toată
veşnicia. Dumnezeu este infinit. Nu există nici o limită, nici un hotar sau un punct unde să se poată
spune, că aceasta este totul. Dumnezeu nu are început, şi nici sfîrşit, atît în ce priveşte timpul cît şi
spaţiul.
Mîntuiţii îşi vor petrece toată veşnicia cu studiul adîncimilor, înălţimilor, lărgimilor şi lungimilor
ale caracterului Celui Infinit. Puterile intelectuale, fizice şi spirituale ale acestor oameni, cît şi
capacităţile care le vor însoţi vor întrece capacităţile cercetătorilor pămînteşti cel puţin de douăzeci
de ori. La creaţiunea originală, Adam şi Eva aveau o energie electrică de douăzeci de ori mai mare ca
oamenii de acum.
"Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o putere de viaţă aşa de mare, încît a putut să reziste bolilor
înmulţite, care au venit asupra neamului omenesc ca urmare a obiceiurilor lor pervertite, şi care au
continuat timp de şase mii de ani. Deja faptul acesta este suficient pentru a dovedi puterea şi energia
electrică pe care Dumnezeu a dat-o omului la creaţiune. Era nevoie de peste două mii de ani de crimă
şi de satisfacere a poftelor josnice pentru a aduce boli trupeşti asupra neamului omenesc într-o
măsură neînchipuită. Dacă Adam nu ar fi fost înzestrat la creaţiune cu o putere de două zeci de ori
mai mare ca a oamenilor din prezent, neamul omenesc ar fi pierit prin obiceiurile sale de acum de a
viola legile naturii." Mărturii, vol. 3, cap. Educaţia cea adevărată, fgm. 19.
În toată veşnicia, cercetătorii sîrguitori vor poseda o putere de viaţă de cel puţin de douăzeci de ori
mai mare ca acum, şi vor fi educaţi direct de Hristos. Este imposibil de a ne putea imagina măsura de
lumină cea extraordinară pe care şi-o vor însuşii aceste fiinţe în decursul primilor milioane de ani ai
vieţii lor cereşti. Dar acesta nu va fi decît începutul a ceea ce vor învăţa în următoarele milioanedde
ani, pe care îi vor petrece într-o contemplare neîncetată a caracterului şi a iubirii lui Dumnezeu. în
comparaţie cu aceasta, cît de microscopică şi de
(500) neînsemnată este cunoştinţa de Dumnezeu cuprinsă în această carte; Ea se găseşte cel mult
în stadiul prunciei, şi nu este mai mult decît un început, dar totuşi un început esenţial şi indispensabil.
Cercetătorul sîrguitor al tainei lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă aceasta, căci prin aceasta va fi
încurajat a se avînta tot mai sus, şi să apuce descoperiri viitoare tot mai bogate şi mai frumoase
despre Dumnezeu. El va fi îndemnat a se adînci în contemplarea vieţii lui Isus Hristos, în
descoperirea cea deplină şi desăvîrşită a Celui Infinit. Orice contact cu energia spirituală cea bogată a
acestei vieţi, cu consistenţa ei cea minunată, cu duioşia şi cu puterea ei cea mîntuitoare, şi cu o mie
de alte însuşiiri binecuvîntate, va produce o însetare tot mai mare după cunoştinţa şi aflarea acestei
puteri înălţătoare. Lucrurile acestei lumi nu vor mai trezi interesul; ele vor pierde orice valoare, pînă
ce nu vor mai exercita nici o influenţă atrăgătoare.
Folosul cel cîştigat nu constă numai în informaţii obţinute. Oricît de important şi de fundamental
ar fi aceasta, informaţia este totuşi numai condiţia pentru dezvoltarea unui caracter, care nu poate fi
obţinut pe o altă cale. Este imposibil de a intra în legătură cu Dumnezeu, fără de a se schimba
fundamental în caracter. Atît conştient cît şi inconştient, purtarea, atitudinile, spiritul, motivele,
lucrarea şi toate aspectele vieţii vor fi purificate, înnobilate, sfinţite, înviorate şi îmbogăţite. Vor fi
aduse slujbe iubitoare şi tăgăduitoare de sine, din care vor izvori curenţi de binecuvîntare ai căror
influenţă răspîndită va pătrunde pînă dincolo de limitele vieţii acesteia, în veşnicia viitoare. Nici
îngerii şi nici oamenii nu pot să obţină o pregătire mai înaltă ca cunoştinţa de Dumnezeu.
"Aşa vorbeşte Domnul: înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu
tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui.
Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care
fac milă, judecată şi dreptate pe pămînt; Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul." Ieremia 9,
23.24.
Nebucadneţar era stăpînitorul lumii, şi îşi lăuda puterea prin care o stăpînise. Alţii sunt bogaţi de
nu mai ştiu cît au; bogăţiile, ogoarele şi banii lor întrec orice închipuire. Aceasta este lauda şi
onoarea lor, dar toată puterea cu care s-ar putea mîndri omul, toată bogăţia lumii cu care s-ar putea
făli, nu se poate compara niciodată cu bogăţiile cunoştinţei de Dumnezeu. Caută această bogăţie;
Sapă adînc, cu seriozitate şi fără încetare, pînă ce minele de aur vor sta dezvăluite înaintea ta şi
bogăţiile cele mai mari ale universului vor fi ale tale; Aceasta este valoarea cea adevărată, şi
posedarea ei va atrage după sine toate celelalte bogăţii. Numai acei care dispun de aceasta sunt
bogaţi; toţi ceilalţi sunt săraci. Fiecare poate să obţină această bogăţie. Dar, în timp ce pe de o parte
trebuie să cercetăm caracterul lui Dumnezeu, pe de altă parte trebuie avertizat împotriva unor
primejdii legate de această cercetare. Există mai multe feluri în care putem studia Scripturile, dar
numai o singură cale este corectă. Dacă această metodă nu va fi înţeleasăşi respectată cu toată grija,
atunci, cu cît mai mult vom studia Cuvîntul lui Dumnezeu, cu atît mai mult ne vom depărta de
adevăr. De aceea, este mai bine de a nu studia de loc, decît a studia după metodele unei interpretări
greşite.
Această carte are drept scop să-l aducă pe cercetătorul pe calea cea dreaptă; să îndepărteze
neînţelegerile tragice despre caracterul lui Dumnezeu pe care Satana a reuşit să le impună neamului
omenesc spre nenorocirea sa; şi să ne deschidă ochii pentru a-L vedea pe Dumnezeu aşacum este în
realitate. în felul acesta vom putea primi binecuvîntările care îi aşteaptă pe acei care sapă adînc în
minele adevărului.
Am subliniat deja, că aceasta nu este decît o introducere în subiectul de faţă. Nu s-a scris tot ce se
poate scrie. Scriind această carte, trebuiam să rezist mereu încercării să nu scriu prea mult, ca să nu
devină prea voluminoasă. Despre rolul pe care îl joacă crucea în descoperirea caracterului Tatălui s-
ar putea scrie multe volume. Cu mult mai mult s-ar putea scrie şi ar trebui să se scrie despre viaţa şi
învăţăturile lui Hristos, pentru a demonstra perfecţiunea fiecărei acţiuni şi cuvînt ca o manifestare a
Celui Atotputernic. Cu trecerea timpului, acestui volum i se vor alătura cu siguranţă altele, pentru a
desvolta acest subiect preţios în continuare.
Nu am făcut nici o încercare de a examina fiecare întîmplare raportată în Biblie, cu care
Dumnezeu a avut de a face într-un fel sau altul. Aceasta nici nu trebuie. După ce a fost înţeleasă
aplicarea principiilor divine în cazurile tipice menţionate, vor putea fi rezolvate cele mai multe
probleme fără greutăţi. Dar totdeauna vor mai rămîne două sau trei care se împotrivesc oricărei
rezolvări. Motivul cel simplu pentru aceasta este, că Dumnezeu nu ne va lua niciodată posibilitatea
îndoielii, căci de altfel ne-ar răpi dreptul alegerii personale. El vrea să ne aducă în educaţia noastră
spirituală pînă acolo, încît să ne încredem în El în ce priveşte lucrurile necunoscute pe baza ceor
cunoscute.
Trebuie să învăţăm să ne aşteptăm, ca pe măsură ce înaintăm cu studiul nostru să apară şi
contraziceri aparente. Rezolvarea unei probleme scoate la iveală o altă problemă. Aceasta este o
desvoltare normală. Unii susţin că nu au găsit în Biblie niciodată contraziceri, dar în felul acesta ei
admit doar, că nu au studiat-o niciodată în realitate. Oricine care sapă adînc va fi confruntat cu ceea
ce pare a fi o problemă nerezolvabilă. Dar, dacă suntem conştienţi că aceasta este mai degrabă
normal decît nenormal, şi, dacă cercetarea noastră este întemeiată pe credinţă, ne vom odihni în
convingerea cea mîngăietoare,că în Cuvîntul lui Dumnezeu nu există nici o contrazicere reală, ci
numai armonii minunate, în ciuda faptului că încă nu pot fi văzute ca atare.
Deprinde-ţi mintea de a nu te gîndi la Dumnezeu ca la un om. Orice închipuire falsă asupra
caracterului lui Dumnezeu izvoreşte din înclinaţia cea evidentă de a-L privi pe Dumnezeu ca şi cum
ar lucra prin metode omeneşti. Pe calea înţelegerii corecte a lui Dumnezeu nu există nici o piatră de
poticnire mai mare ca aceasta. Mai întîi trebuie să recunoaştem acest obstacol, iar apoi sunt necesare
eforturi îndelungate pentru reeducarea minţii noastre ca să înţeleagă automat, că Dumnezeu lucrează
cu totul contrar căii omeneşti.
Darul pe care Dumnezeu vrea să-l dea cel mai bucuros făpturilor Sale, este tocmai cunoştinţa
caracterului neprihănirii Sale.
Dacă considerăm mărinimia sarcinii de a-L înţelege pe Cel Infinit, sufletul poate descuraja pe bună
dreptate. Dar, fi asigurat, că Dumnezeu nu vrea să ne dea nimic mai doritor ca tocmai această
cunoştinţă, nu doar ca un arsenal informativ preţios, ci, mai important decît aceasta: ca o experienţă
personală. El doreşte ca acelaşi caracter care este în El să fie în toate făpturile Sale, căci numai atunci
se poate ca toţi să intre într-o comuniune binecuvîntată, prin care cerul devine un cer adevărat.
De aceea, cercetătorul spiritual trebuie să fie totdeauna însoţit de convingerea cea binecuvîntată, că
toate izvoarele cerului îi stau la dispoziţie pentru dezvăluirea acestor lucruri spiritului sîrguitor.
Dumnezeu Se pleacă cu o duioşie îndurătoare asupra noastră pentru a desvălui aceste taine simţurilor
noastre omeneşti şi întunecate; dar este întristător faptul că învăţăm doar atît de puţin, şi aceasta încă
atît de lent. în faţa acelora care merg cu o hotărîre neabătută înainte se află posibilităţi care depăşesc
închipuirile şi aspiraţiunile noastre. Dumnezeu însuşi ne va înălţa gîndurile tot mai sus, şi mai sus,
pînă ce vor fi copleşite prin descoperirea lucrurilor divine. Iubirea cea implantată în inimă va deveni
tot mai dulce, spiritul servirii tăgăduitoare de sine tot mai intens, iar răspunsul laudei şi al bucuriei
tot mai încîntat şi mai profund. Lucrurile pămînteşti vor apare în lumina lor adevărată: strălucirea lor
stinsă şi atractivitatea ştearsă. Păcatul nu se va mai putea îmbrăca în hainele luminii, ci va fi
descoperit aşa cum este în realitate – ca o pervertire scîrboasă, amăgitoare şi nedorită a tuturor
lucrurilor bune şi adevărate. Nimeni nu se va mai lăuda cu puterea şi cu bogăţia lui, ci cu cunoştinţa
de Dumnezeu, ca puterea şi bogăţia cea mai mare a universului.
Cînd Dumnezeu va avea un popor înarmat cu această cunoştinţă pe pămînt, El va dispune de
uneltele necesare pentru a pune întreaga lume în mişcare. Din această cauză nu poate să înceapă
marea strigare sub puterea ploii tîrzii, pînă ce nu va fi înzestrată o biserică vie cuaceastă calificare.
Dumnezeu vrea să dea acestei comunităţi darurile cereşti cele mai bune, Pentru ca şi membrii ei să
poată aduce cea mai bună slujbă mîntuitoae milioanelor nevoiaşe şi disperate pieritoare din această
lume.
Poporul lui Dumnezeu pretinde de mult, că dorinţa sa cea mai supremă ar fi căderea ploii tîrzii,
prin care lucrarea lui Dumnezeu va fi încheiată şi pregătită calea venirii lui Hristos. Chemarea
adevărului apelează deci la conştiinţa lor, că această lucrare nu poate fi îndeplinită niciodată, pînă ce
nu vor fi umpluţi ei înşişi mai întîi cu cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu, iar apoi, drept urmare a
acestui fapt, să lumineze tot pămîntul cu strălucirea lui. Fiindcă nici din punct de vedere teoretic şi
nici practic comunitatea lui Dumnezeu nu a înţeles adevărul despre caracterul Său, acesta este
motivul că încheierea lucrării lui Dumnezeu este amînată pe pămînt. în timp ce copiii Săi se bucură
de plăcerile vieţii şi depun doar eforturi slabe pentru a pătrunde în tainele iubirii infinite şi deja
descoperite, pe care trebuie să le înţeleagă, păcatul îşi continuă calea morţii şi a pierzării, şi îi calcă
în picioare pe cei asupriţi.
Voi bărbaţi şi femei ai lui Dumnezeu, a sosit timpul să vă treziţi la măsura cea deplină a planului
lui Dumnezeu, pentru a împlini cererile urgente ale acestei clipe hotărîtoare; Dumnezeu ne oferă
armătura. Este datoria fiecăruia s-o accepte şi s-o pună în aplicare. Timp de şase mii de ani Tatăl
nostru cel iubit din ceruri l-a rugat pe poporul Său serios să înveţe să-L cunoască, pentru a-şi putea
împlini misiunea care i-a fost încredinţată, de a scăpa pămîntul de oprimare.
Întrebarea care se adresează acestei generaţii este: Vor primi ei această chemare şi vor umbla ei pe
această cale pînă la sfîşit, ori vor veni şi ei prea tîrziu ca toate mişcările înaintea lor, după ce au
început cu bine?
Această întrebare trebuie să şi-o pună fiecare personal şi să-şi dea răspunsul.
Dacă această, carte nu realizează mai mult, decît să trezească numai oameni suficienţi pentru a
ajunge la cunoştinţa acestor puncte, şi să fie îndemnaţi a-şi consacra toate aptitudinile şi puterile lor
studiului şi acceptării caracterului lui Dumnezeu, atunci ea nu a fost scrisă în zadar.

Scrie editurii Botschaft für unsere Zeit pentru alte cărţi în legătură cu acest subiect şi altele
asemănătoare, incluzînd următoarele titluri în limba romînă:

Salvat din Robia Păcatului de F.T. Wright

Cei 144000 de F.T. Wright
Odihna cea Divină de Sabat de F.T. Wright
Individualitate în Religie de A.T. Jones