Ioniţă Gabriela

Kosovo – mărul discordiei UE – NATO –

Rusia

Democraţie înseamnă doi lupi şi un miel

care votează meniul pe care îl vor servi”
Benjamin Franklin

“Balcanii în pragul unui nou război”, “Spiritele se încing din nou în

Kosovo”, “Rusia atenţionează UE asupra precedentului Kosovo” – sunt doar
câteva titluri apărute în decursul ultimelor luni în mass-media europeană.
Discursurile actorilor politici şi sociali implicaţi au cunoscut recent un
reviriment important, semn că interesele, pasiunile, opiniile şi soluţiile
avansate sunt departe de a-şi fi găsit un numitor comun. Iar în timp ce
rândurile de faţă se aşează în pagină, televiziunile de ştiri transmit că Rusia a
cerut reunirea de urgenţă a Consiliului de Securitate în problema Kosovo.
De ce Kosovo, când statisticile arată că în prezent la nivel mondial sunt
aproape 20 de focare de conflict interetnic ? Pentru că reuneşte toţii factorii
beligeni, de la intoleranţă religioasă şi etnică la profunde contradicţii
identitare, astfel că ar putea fi considerat un arhetip al crizelor şi conflictelor
interetnice post Război Rece. Poate şi pentru că nici un alt conflict n-a reuşit
să atragă atenţia majorităţii actorilor importanţi de pe scena internaţională,
iar decizia finală privind soarta sa ar putea fi o soluţie bună sau un precedent
periculos.

1
 Ioniţă Gabriela

Scurta introducere

Destrămarea Iugoslaviei, în ultimul deceniu al secolului trecut cere o

examinarea foarte minuţioasă a viabilităţii unui anume model de organizare
statală a ansamblurilor multietnice. Deşi propaganda comunistă a pretins
decenii în şir că federaţiile sub regimurile comuniste ar avea o superioritate
evidentă faţă de regimurile federale capitaliste (ex. USA, Elveţia),
experienţa ulterioară dispariţiei blocului comunist a demonstrat contrariul.
Federaţia Iugoslavă constituită în 1945 s-a destramat la fel ca şi Uniunea
Sovietică (1922) şi Republica Federală Cehoslovacă (1968).
Iugoslavia a existat în cadrul frontierelor stabilite în 1945 cu toate
republicile fondatoare vreme de numai 46 de ani. Cauzele destrămării
Iugoslaviei se regăsesc şi în cazurile republicilor separatiste din arealul
fostei URSS (Cecenia, Abkhazia, Oseţia de Nord şi de Sud, nagorno
Karabah). Aceste cauze îşi au rădăcinile seculare într-un anume tip de
experienţă negativă a trecutului, legată de matrice identitară diferită,
asimilarea forţată, discriminarea naţională şi religioasă, asuprirea colonială.
Această experienţă negativă n-a fost uitată în pofida experienţei comune
pozitive a războiului naţional de eliberare din 1941-45 şi a propagandei
asidue promovate de oficialităţi cu privire la „unitatea şi fraternitatea" dintre
naţiunile iugoslave. Nu poate fi ignorat faptul că prezenţa în Balcani a mai
multor civilizaţii şi mari religii este la originea acestor diferende seculare.
Trebuie să se ia în calcul că factorul destabilizator al moştenirii coloniale a
jucat în Iugoslavia un rol mai puţin important decât în Uniunea Sovietică
(dar mai important decât în Cehoslovacia).
Ultima deşteptare naţională a albanezilor din 1981 şi represiunea
sârbă care a urmat, au afectat dramatic relaţiile, deja încordate, între cele trei
popoare slave din Iugoslavia. Iniţial între conducerile sârbă şi slovenă a
intervenit un conflict politic în ceea ce priveşte revendicările sârbe în
Kosovo. Sârbii vroiau ca slovenii să sprijine în continuare, politic şi militar
politica colonialistă sârbă, care dusese la violări masive şi grosolane ale
drepturilor omului. Conducerea slovenă a refuzat datorită unor motive nu
numai etice, ci şi politico-economice.
“Datorită discursurilor politice ale liderilor sloveni această poziţie a
fost puternic susţinută de către opinia publică din Slovenia. Conducerea
sârba, susţinută de mulţi sârbi (şi macedoneni) a răspuns printr-o campanie
mass media de propagandă anti-slovenă, prin întreruperea legăturilor

2
 Ioniţă Gabriela

comerciale, prin refuzul de a efectua anumite plăţi, prin confiscarea

proprietăţilor slovene din Serbia, lezând astfel interesele slovene prin
acţiunea autorităţilor federale etc.”1

Originea şi desfăşurarea conflictului iugoslav post Război Rece

În 1989, Slobodan Milosevic anulează autonomia provinciei Kosovo,
act care, odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, dă naştere la
violenţe în rândul populaţiei majoritare. În iulie 1990, albanezii din Kosovo
declară independenţa provinciei, independenţă care este recunoscută anul
următor de Albania. 1991 este anul când începe războiul în Iugoslavia, iar în
1992 Republica auto-proclamată Kosovo îl alege preşedinte pe Ibrahim
Rugova.
În februarie 1998 conflictul devine evident. După numeroase ciocniri
între poliţie şi separatişti, soldate cu morţi şi răniţi în ambele tabere, unităţi
ale armatei sârbe atacă satul Prekaz, considerat ca fiind un adăpost al
Armatei de Eliberare a Kosovo. În martie 1998 apare prima rezoluţie a
Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra
armelor ca o consecinţă directă faţă de evenimentele din Kosovo. Tot în ‘98
se hotărăşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea păcii iar în urma unui
acord de încetare a focului părţile admit ca 2000 de observatori OSCE să fie
trimişi în regiune pentru a supraveghea aplicarea acestuia.
Intelectuali sârbi şi cetăţenii sârbi din Kosovo au fost la originea
puternicului val de naţionalism sârb — alimentat de un orgoliu naţional
exacerbat. Acesta a fost exploatat de către Slobodan Miloşevici, aflat în
căutarea întăririi puterii personale. Prin aceasta Miloşevic şi adepţii săi au
dezvoltat o platformă politică ce poate fi considerată ca fiind naţionalistă.
Sentimentelor naţionale ale sârbilor li s-au contrapus eforturile pentru
emanciparea naţională albaneză şi puternicele presiuni pentru inevitabila
decolonizare au fost catalizatorul care a avut o contribuţie însemnată la
prăbuşirea Iugoslaviei.
În 2005, după raportul pozitiv referitor la bazele unui guvern
democratic al Naţiunilor Unite, au început discuţiile despre un posibil viitor
statut la provinciei Kosovo. În februarie 2007, trimisul Naţiunilor Unite,
Martti Ahtisaari, a prezentat un plan de măsuri pentru independenţa
provinciei Kosovo, un plan primit foarte bine de albanezii kosovari şi
respins de Serbia. Se formează Troica SUA – Rusia – UE pentru găsirea unei
soluţii, dar ale cărei demersuri eşuează la finele anului 2007. Se
1
Tom Gallagher - Balcanii în umbra noului mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Editura Humanitas,
2005

3
 Ioniţă Gabriela

preconizează o declaraţie de independenţă unilaterală, informaţia oficială

venind la începutul lunii ianuarie 2008 chiar de la “premierul” kosovar
Hashim Thaci. Declaraţia ar urma să fie făcută pe 17 februarie 2008. Pe
fondul unui discurs din ce în ce mai dur şi a acutizării tensiunilor dintre
Rusia şi NATO, şi al repetatelor atenţionări făcute UE cu privire la soluţia
Kosovo, preşedintele Vladimir Putin cere pe 12 februarie 2008 reunirea de
urgenţă a Consiliului de Securitate. Reunire care a avut loc pe 14 februarie la
New York, concomitent cu declaraţiile publice ale guvernului de la Belgrad
privitor la adoptarea unui document ce respinge şi anulează în avans
declaraţia de independenţă a Kosovo. Tot pe 14 februarie, cu doar două zile
înainte de preconizata declaraţie de independenţă, guvernul condus de
Hashim Thaci susţine că albanezii se pregătesc pentru o blocadă economică
sârbească. Pe 15 februarie, presa din Pristina publică Constituţia viitorului
stat Kosovo.

Actori ai scenei internaţionale implicaţi

În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori, atât la

nivel de sistem internaţional cât şi la nivel subsistemic - statal.
La nivel de sistem este de notat interacţiunea ce a existat între
organizaţiile internaţionale atât europene cât şi mondiale. În conflict s-a
implicat Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) cu trei rezoluţii ale Consiliului
de Securitate (CS) criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în
afacerile interne. NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militară în scopul
impunerii rezoluţiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine
aminte de intervenţia americano-britanică din Irak (Vulpea Deşertului), sau
de operaţiunea "Furtună în Deşert". Uniunea Europeană s-a manifestat iniţial
prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei, pentru ca în final să preia
managerierea acestui conflict de la ONU şi să devină unul din actorii troicii
constituite pentru găsirea unei soluţii în acest caz. Importantă este, de
asemenea intervenţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE), care a participat cu un număr mare de observatori aparţinând ţărilor
membre. Consiliul Europei şi Parlamentul European (forurile centrale ale
UE) şi-au centrat iniţial demersurile mai ales pe problematica gravă a
încălcărilor drepturilor omului.
La nivel de actori internaţionali statali, demne de amintit sunt
acţiunile Statelor Unite şi ale Rusiei. De asemenea o importantă implicare în
conflict o are Albania, al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat
independent. Acestora li se adaugă organizaţiile umanitare (Organizaţia

4
 Ioniţă Gabriela

Crucea Roşie, Semiluna Roşie), precum şi o serie de importanţi actori din

domeniul economic care au organizat campanii de ajutor umanitar a
populaţiei din Kosovo (amintim pe cei de la Benetton şi Porsche).

Cooperarea OSCE-NATO
Lucrul nou pe care l-a adus această criză în "istoria" organizaţiilor
este rolul deosebit pe care OSCE-ul l-a avut în cadrul demersurilor de
soluţionare a diferendului. OSCE-ul, o organizaţie pan-europeană, care
alături de toate statele europene include Statele Unite şi Canada, nu a
avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict
internaţional. Prezenţa celor 800 de observatori OSCE în Kosovo este
datorată acordului între Holbrooke şi Milosevici. Nu lipsit de importanţă
că în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei
americani, urmaţi de cei ai Rusiei.
Deşi s-ar putea crede că implicarea masivă a OSCE-ului ar putea
umbri rolul NATO, aceasta presupunere este falsă: prin implicarea
OSCE, NATO dovedeşte ca respectă o coordonată a Conceptului său
Strategic – aceea de cooperare cu instituţiile europene în asigurarea
păcii în Europa.

Forme de comunicare utilizate în cele aproape 2 decenii de

conflict

În cazul conflictului din Kosovo, iniţial comunicarea s-a desfăşurat

între părţile beligerante, majoritar indirectă prin discursuri acuzatoare
reciproce susţinute de conducerea de la Belgrad şi de către liderii kosovari;
concomitent, fiecare din părţile implicate s-au angajat într-un dialog –
competiţie prin intermediul mass-media, declaraţiile de presă urmărind să
convingă opinia publică internaţională de justeţea cauzei pentru care lupta
fiecare din părţi.
Odată cu intensificarea conflictului şi apariţia primelor victime, un
trend ascendent a cunoscut şi dialogul între actorii mediului internaţional
(state, organizaţii regionale şi mondiale, organizaţii non-guvernamentale,
organizaţii umanitare), fiecare din părţi solicitând demersuri pentru găsirea
unei soluţii menite să stopeze conflictul şi agravarea consecinţelor.
Din punct de vedere al canalelor de comunicare folosite la nivelul
actorilor mediului internaţional, cele mai utilizate au fost cele clasice, de la
diplomaţia clasică la public diplomacy, dar n-a lipsit nici utilizarea celor mai
moderne mijloace de comunicare în masă.

5
 Ioniţă Gabriela

A fost uzitată pentru transmiterea mesajului atât persuasiunea cât şi

constrângerea diplomatică, ameninţarea cu folosirea forţei cât şi utilizarea
efectivă a forţei (conform unor specialişti şi aceasta poate fi considerată un
anume tip de comunicare), dar şi promisiunea de a se îndeplini unul sau altul
din scopurile politice urmărite dacă se renunţă la forţă. (Ex.: În iunie
1998 preşedintele Statelor Unite s-a angajat să apere
Kosovo şi să implice chiar forţele armate americane dacă ar
fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie prin vocea primului
ministru s-a raliat SUA în a condamna guvernul de la
Belgrand, ambele iniţiind o propunere de rezoluţie a
Consiliului de Securitate. Uniunea Europeană s-a declarat
nemulţumită de evoluţia conflictului, Robin Cook (Ministru de
Externe al Marii Britanii care deţinea la acea dată
conducerea Comunităţii) afirmând că “nu va permite
naşterea unei Africi de Sud la porţile Uniunii Europene”).
Un alt nivel al comunicării s-a materializat, pe timpul desfăşurării
conflictului între părţile beligerante, dar şi între partea sârbă şi forţele
Alianţei Nord-Atlantice după intervenţia armată. Acest tip de comunicare se
poate încadra în ceea ce specialiştii numesc război informaţional şi
imagologic. Baza celor mai perfide manipulari, dezinformări şi intoxicări a
fost utilizarea mass-media pentru diseminarea unor mesaje ce aduceau în
faţa opiniei publice “atrocităţile – execuţii în grup, violuri, acte de cruzime,
profanare, distrugerea unor simboluri” săvârşite de către “ceilalţi” în
opoziţie cu valorile morale, culturale, identitare a publicului-ţintă. (Ex. :
Mass-media pro-sârbă: “Din iulie - când trupele NATO au
intrat în Kosovo - şi până în noiembrie 1999, musulmanii
albanezi au distrus mai mult de 80 biserici seculare, inclusiv
Mănăstirea Sfintei Treimi din Musutiste, construită în 1465,
Biserica Arhanghelilor din Gornje Nerodimlje şi Biserica
Sfântului Nicolae din Prekoruplje, împreună cu icoane din
secolul XVI printre care şi o icoană a Apostolului Thomas. În
fapt kosovarii albanezi au lansat “al 9-lea stadiu de
purificare” etnică în Kosovo”; Mass-media pro-kosovo:
“Atrocităţile sârbilor continuă: 54 de morţi într-o groapă
comună la periferia Pristinei”). Pentru un impact cât mai puternic al
mesajelor, textul (vorbit sau scris) a fost însoţit de imagini cu adevărant
şocante. Pentru a atrage atenţia asupra modalităţilor de manipulare a opiniei
publice, Bernard Koushner a recunoscut într-un interviu că în vara lui ’92 în
cadrul unei campanii a organizaţiei sale “Medecins du monde” în Bosnia, a

6
 Ioniţă Gabriela

realizat un material pe care l-a difuzat în presa pariziană, un material şocant

(într-o fotografie montaj ce prezenta “prizonieri” într-o tabără sârbă din
Bosnia într-un spaţiu îngrădit cu sârmă ghimpată, alături de care a fost
inserată imaginea unui turn de supraveghere de la Auschwitz);puţini au fost
cei care au sesizat neconcordanţa; în schimb imaginea respectivă a generat o
vie reacţie de protest împotriva sârbilor care în textul mat. erau acuzaţi de
“execuţii în masă”.
Alt tip de ştire vehiculată la vremea respectivă a fost, după cum
precizează col. Emil Străinu în volumul “Războiul Geofizic” aceea a
utilizării de muniţie interzisă de acordurile internaţionale în domeniu, citând
din presa franceză: “În 24 Martie 1999, NATO începe loviturile
aeriene asupra ţintelor iugoslave, aruncând tone de
armament timp de 71 de zile, deseori întrebuinţând chiar
muniţie cu uraniu (DU)”. Acuzaţiile aduse NATO n-au putut fi dovedite
ulterior.
Despre un episod inedit al comunicării diplomatice oficiale între
actorii statali din mediul internaţional SUA şi Rusia pe tema Kosovo
aminteşte Pierre Lorraine în cartea “Incredibila Alianţă Rusia-Statele Unite”;
acesta s-a petrecut pe 24 martie 1999: “în timp ce televiziunile de ştiri
anunţau în breaking news atacurile NATO asupra Serbiei, premierul rus
Evgheni Primakov se afla în drum spre Washington pentru o vizită oficială.
Deasupra Atlanticului, Primakov a cerut întoarcerea avionului la Moscova
(ceea ce în termeni diplomatici însemna o ofensă adusă SUA), fără a se
consulta cu preşedintele Elţîn”. Atitudinea şi comunicarea duplicitară, chiar
cinică, a Moscovei avea să fie reiterată două săptămâni mai târziu, când în
timp ce Primakov se afla în Serbia, Elţîn îl va numi, pe atunci necunoscutul,
Vladimir Putin în funcţia de secretar general al Consiliului de Securitate al
Federaţiei Ruse şi al cărui discurs suna mult mai bine în urechile
occidentalilor.
Comunicării diplomatice oficiale i s-a adăugat şi cea de culise,
neoficială. Un astfel de episod s-a zis că ar fi avut loc şi cu prilejul vizitei
preşedintelui francez Sarkoszi la Bucureşti, pe agenda neoficială a discuţiilor
fiind şi încercare de a convinge preşedinţia României de necesitatea unui
punct de vedere comun al tuturor ţărilor membre UE în cazul Kosovo, ţara
noastră fiind parte a celor care resping soluţia independenţei regiunii şi
scindarea de Serbia.
Evident, analizarea în amănunt a relaţiilor şi tipurilor de comunicare
aferente acestor relaţii dintre actorii mediului internaţional implicaţi în cele
aproape două decenii de conflict din Kosovo, schimbările de atitudine şi de
mesaj al unora dintre aceştia, modul de comunicare al soluţiilor propuse, pot

7
 Ioniţă Gabriela

face subiectul unei cărţi, astfel că demersurile de faţă s-au rezumat la

selectarea doar a unora dintre formele de comunicare regăsite în cronologia
evenimentelor.

Căi de soluţionare eşuate

Analizând conflictul din Kosovo, e uşor de recunoscut că pentru

soluţionarea acestuia nici nu se pune problema unei abordări de tip
victorie/victorie, recomandată în general de specialiştii în negocierea
conflictelor pentru rezolvarea definitivă a unui diferend. Deasemenea, calea
tratativelor directe sau a unei concilieri iese din calcul. Singura cale, ţinând
cont de structura socială, culturală, politică, religioasă şi chiar psihologică a
părţilor implicate, este găsirea unei soluţii de compromis. Deasemenea,
relaţiile dintre cele două părţi beligerante fiind grav deteriorate, pentru
înlăturarea barierelor de comunicare şi asigurarea unui climat de dezbatere
acceptabil, mai ales după contestarea publică de către Serbia a raportului
întocmit de Maarti Ahtisaari şi prezentat în PE, s-a optat pentru medierea
conflictului. În cadrul procesului de mediere au avut loc întâlniri informale,
negocieri, consultări. (Ex. : Troica formată din ruşi, americani şi
membri ai Uniunii Europene şi-a propus să găsească o soluţie
cu care să fie de acord atât Serbia, cât şi albanezii din
Kosovo. Consultările cu premierul adjunct al Serbiei, Bozidar
Djelic, la Berlin au confirmat impresia observatorilor că nu se
va ajunge la nici o soluţie. Bosidar Djelic, a fost invitat la
Berlin pentru a-i informa pe parlamentarii germani despre
posibilele soluţii în problema provinciei Kosovo la care s-au
gândit sârbii. Djelic a promovat în continuare poziţia deja
cunoscută a ţării sale, potrivit căreia independenţa provinciei
este exclusă: „Belgradul este dispus să-i permită provinciei
Kosovo o politică fiscală şi monetară proprie, accesul la
instituţii financiare internaţionale şi reprezentanţe proprii în
străinătate în domeniul economic şi cultural, cât şi
posibilitatea începerii negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană. Acestea sunt elementele constructive, pe care le
propunem. Există însă o linie roşie care nu poate fi depăşită
sub nici o formă: şi anume, problema integrităţii teritoriale a
ţării noastre”). La sfârşitul anului trecut, membrii Troicii s-au văzut
nevoiţi să recunoască eşecul negocierilor şi lipsa unei soluţii viabile în cazul
Kosovo. Şi soluţionarea cauzei a ajuns din nou pe masa Consiliului de
Securitate pe 14 februarie 2008, prilej cu care ministrul de externe sârb Vuk

8
 Ioniţă Gabriela

Jeremic a reamintit membrilor CS că “acceptarea independenţei Kosovo

constituie o violare flagrantă a constituţiei şi integrităţii teritoriale a Serbiei”.

Alternative de soluţionare

În cazul în care provincia Kosovo ar deveni independentă, Serbia şi-ar

pierde tocmai această integritate teritorială. Din moment ce albanezii din
Kosovo, reprezentând 90 la sută din populaţia provinciei, şi-au propus să
obţină independenţa, un compromis pare puţin probabil. Diplomatul german
Wolfgang Ischinger, reprezentantul Uniunii Europene în troica formată
împreună cu SUA şi Rusia, care şi-a propus să afle prin intermediul
negocierilor cu sârbi şi kosovari dacă aceştia ar putea ajunge la un
compromis sau nu, s-a arătat destul de pesimist: „Dacă problema provinciei
Kosovo ar fi atât de uşor de rezolvat, nu ar fi nevoie de eforturile unei troici,
ci totul ar fi mers de la sine. Iar această troică nu poate să facă minuni. Nu
vreau să încurajez nici un fel de iluzii legate de găsirea unei soluţii. Este
posibil, unii cred chiar că este foarte probabil, să nu ajungem la nici un
rezultat. Iar în acest caz, nu se exclude o evoluţie unilaterală.”
Prin termenul de „evoluţie unilaterală”, diplomatul german se referă la
posibilitatea ca provincia să-şi proclame independenţa, situaţie în care ar fi
nevoie de recunoaşterea ei oficială de către o serie de alte state. Printre
acestea se numără SUA şi majoritatea statelor Uniunii Europene, care invocă
dreptul la autodeterminare al minorităţii albaneze din Serbia. Există însă şi
state membre printre care România, Slovacia, Spania şi Cipru care au respins
o astfel de soluţie, exprimându-şi temerile că recunoaşterea independenţei
provinciei Kosovo ar crea un precedent care va periclita în viitor şi
integritatea teritorială a acestor state. Uniunea Europeană încearcă să evite o
scindare a opiniilor statelor membre de felul celei legate de războiul din Irak.
Există şi voci care susţin că sunt puţine şanse pentru o soluţie paşnică,
întrucât majoritatea acordurilor între cele două părţi au fost provocate de
ameninţarea şi utilizarea forţei de către NATO. Opiniilor diferite din
interiorul UE li se adaugă tensiunile crescânde dintre NATO şi Rusia (care
probabil va utiliza dreptul său de veto în Consiliul de Securitate dacă soluţia
propusă nu va fi pe placul său, cu atât mai mult cu cât în tradiţionala sa
conferinţă anuală de presă – de pe 14 februarie – preşedintele Vladimir Putin
a susţinut că Rusia are deja soluţia pentru Kosovo şi că aceasta va fi
prezentată CS). De altfel, la ultimul summit Rusia-UE desfăşurat în
Portugalia, liderul rus a susţinut că independenţa Kosovo încurajează
separatismul şi a făcut o trimitere directă la problema bască din Spania,
respectiv la cea flamandă din Belgia, cât şi la "potenţiala problemă" a

9
 Ioniţă Gabriela

maghiarilor şi bulgarilor din România. Practic, Putin a făcut o aluzie directă

la posibilitatea fragmentării României prin eventualele revendicări din
Transilvania şi chiar Dobrogea.
Dincolo de aceste avertismente subiective, "există riscul real de a
asista la căderea cvasi-dogmei privind intangibilitatea frontierelor care a
dominat după cel de-Al Doilea Război Mondial", a declarat Jean-Yves
Camus, expert asociat al Institutului pentru Relaţii Internaţionale şi
Strategice (IRIS). De această situaţie "vor profita mişcările care vor încerca
să retraseze harta Europei pe baza criteriilor etnice, lingvistice sau
culturale", a declarat Camus, specialist in identităţi regionale şi mişcări
separatiste din Europa.
„Pentru menţinerea caracterului multietnic al provinciei Kosovo şi
apărarea intereselor şi securităţii populaţiei sârbe şi ale celorlalte minorităţi“,
o „suveranitate limitată supravegheată internaţional“ trebuie acordată
provinciei Kosovo. Acestea sunt cuvintele unui raport privind viitorul
provinciei Kosovo şi rolul UE, redactat de deputatul Vert Joost Lagendijk
(Verzi/ALE).

Concluzie

De mai bine de un secol Kosovo, o provincie fără ieşire la mare în

interiorul Serbiei, este tărâmul unor divergenţe între sârbi şi populaţia
majoritară etnică albaneză.
Administrată de către ONU din 1999, Kosovo este încă, din punct de
vedere legal, o provincie autonomă ce face parte din Serbia. Însă,
majoritatea celor două milioane de etnici albanezi doresc independenţa. În
acelaşi timp, aproape 10.000 de sârbi rămân în provincie şi statutul lor este
de importanţă crucială.
Evident, o soluţie decisă de CS, sub jurisdicţie internaţională, nu va
rezolva conflictul din Kosovo. Cel mult ar putea să-l transforme într-un
conflict îngheţat. Pentru o perioadă de timp. Nici revenirea la statutul de
dinainte de ’89 nu pare a fi o soluţie, între timp mentalitatea cetăţenilor
albanezi din Kosovo cunoscând serioase mutaţii, de unde şi clamarea cu
insistenţă a independenţei (chiar cu riscul unui colaps, ştiut fiind că regiunea
este săracă şi dependentă de resursele Serbiei). Pe 16 februarie 2008, prima
misiune a forţelor UE va debarca în Kosovo, la Mitrovita. Cu o zi în avans,
15 februarie 2008, o puternică explozie s-a produs în vecinătatea clădirii ce
va adăposti misiunea forţelor UE. Un semnal prin care se comunică atât
organismelor internaţionale cât şi opiniei publice că prezenţa misiunilor de
pace nu schimbă gravitatea situaţiei. Cât va dura până vor apărea primele

10
 Ioniţă Gabriela

victime ale răfuielilor interetnice în prezenţa forţelor UE, aşa cum s-a
întâmplat sub privirile neputincioase ale soldaţilor misiunii KFOR ?

Bibliografie

*** - Mecanismele de reglementare paşnică a diferendelor dintre state,

Editura Politică - Bucureşti, 1982.
Pierre Lorraine – Incredibila Alianţă Rusia – Statele Unite, Editura Ştiinţelor
Sociale şi Politice – Bucureşti, 2006
Emil Străinu – Războiul Geofizic, Editura Phobos Publishing House –
Bucureşti, 2006
Helena Cornelius – Ştiinţa negocierii conflictelor, Editura Alfa, 1992
Tom Gallagher – Balcanii în umbra noului mileniu, Editura Humanitas, 2005
***Wikipedia – Kosovo War, http://www.wikipedia.org

11