Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword or section
Like this
4Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Creştinismul redus la esenţe

Creştinismul redus la esenţe

Ratings: (0)|Views: 60|Likes:
Published by master_prutu

More info:

Published by: master_prutu on Aug 03, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/18/2012

pdf

text

original

 
Creştinismul redus la esenţe
 
de C. S. Lewis
 
Prefaţă
 
Conţinutul acestei cărţi a fost mai întâi radiodifuzat şi apoi publicat în trei părţiseparate, sub titlul The Case for Christianity [Pledoarie pentru creştinism] (1943;publicată în Anglia sub titlul Broadcast Talks - Discuţii radiodifuzate), ChristianBehaviour [Conduita creştină] (1943) şi Beyond Personality [Dincolo depersonalitate] (1945). În versiunile tipărite, eu am făcut câteva adăugiri faţă de ceeace am spus la microfon, dar în general am lăsat textul în mare măsură nealterat. O „discuţie" la radio ar trebui, după părerea mea, să fie cât mai apropiată de o discuţiereală, şi nu ar trebui să sune ca un eseu citit cu voce tare. De aceea, în prezentărilemele eu am folosit toate prescurtările şi expresiile colocviale pe care le folosesc înmod obişnuit în conversaţie. În versiunea tipărită le-am redat folosind n-am în loc denu am şi altele. Ori de câte ori, în prezentările de la radio, am accentuat importanţaunui cuvânt prin modularea vocii, am tipărit cuvântul acela cu caractere italice. Acumsunt înclinat să cred că aceasta a fost o greşeală - un hibrid nedorit între arta vorbiriişi arta scrisului. Un vorbitor trebuie să folosească inflexiunile vocii pentru a facesublinieri, deoarece mediul său de comunicare se pretează la această metodă; dar unscriitor nu ar trebui să folosească italicele pentru acelaşi scop. El are mijloacele saleproprii de a scoate în relief cuvintele cheie şi ar trebui să le folosească pe acestea. Înaceastă ediţie am renunţat la formele prescurtate şi am înlocuit majoritatea italicelorprin reformularea propoziţiilor în care erau folosite, dar fără să alterez, sper, tonul „popular" sau „familiar" pe care l-am avut totdeauna în gând. Am făcut adăugiri saucorecturi acolo unde am considerat că înţeleg subiectul mai bine acum decât în urmăcu zece ani sau unde am ştiut că versiunea originală a fost răstălmăcită de alţii.
 
Cititorul ar trebui să fie avertizat de la bun început că eu nu ofer nici un fel de ajutorcuiva care oscilează între două culte creştine. Nu veţi afla de la mine dacă ar trebuisă deveniţi anglican, metodist, prezbiterian sau romano-catolic. Omisiunea esteintenţionată (chiar şi în lista pe care am dat-o ordinea este cea alfabetică). Nu fac unsecret din poziţia mea. Eu sunt un credincios laic de rând în Biserica Angliei, fără săfiu deosebit de „sus", sau deosebit de „jos", sau deosebit în vreun alt fel. În carteaaceasta eu nu încerc să convertesc pe nimeni la propria mea poziţie. Chiar de cândam devenit credincios, am considerat că cel mai bun serviciu, poate singurul, pe carel-aş putea face semenilor mei necredincioşi este să explic şi să apăr credinţa care afost comună aproape tuturor creştinilor în toate epocile. Am avut mai multe motivesă cred acest lucru.
 
În primul rând, problemele care îi despart pe creştini unii de alţii implică adeseorichestiuni de teologie sofisticată sau chiar de istorie ecleziastică, care nu ar trebui săfie tratate decât de experţi în materie. Aş fi intrat în ape prea adânci dacă m-aş fiaventurat să tratez aceste subiecte: mai mult aş fi avut eu însumi nevoie de ajutor,decât aş fi fost în stare să-i ajut pe alţii. În al doilea rând, cred că trebuie sărecunoaştem că discutarea acestor puncte controversate nu are nicidecum tendinţasă-i aducă pe cei din afară în tabăra creştină. Câtă vreme scriem sau vorbim despre
 
ele, este foarte probabil că îi vom împiedica [pe cei din afară] să se alăture vreunuigrup de creştini şi nu-i vom atrage nicidecum în grupul nostru. Divergenţele noastrenu trebuie să fie discutate decât în prezenţa celor care au ajuns deja să creadă căexistă un singur Dumnezeu şi că Isus Cristos este singurul Lui Fiu. În fine, am avutimpresia că prea mulţi autori, mai talentaţi decât mine, s-au angajat deja înasemenea probleme controversate mai mult decât în apărarea a ceea ce Baxternumeşte creştinism redus la esenţe. Am crezut întotdeauna că pot sluji cel mai bineacolo unde firul este cel mai subţire. Şi de aceea, în mod firesc, am mers într-acolo.
 
Din câte ştiu eu, acestea au fost singurele mele motive şi m-aş bucura foarte multdacă oamenii nu ar face deducţii fanteziste pe baza tăcerii mele cu privire la anumiteprobleme controversate.
 
De exemplu, o asemenea tăcere nu înseamnă că eu sunt nedecis. Uneori sunt. Existăprobleme disputate între creştini, probleme la care eu nu cred că deţin răspunsul.Sunt unele la care s-ar putea să nu aflu niciodată răspunsul: dacă aş pune aceste întrebări, chiar într-o lume mai bună, s-ar putea (din câte ştiu eu) să primesc acelaşirăspuns pe care l-a primit un interlocutor mult mai însemnat decât mine: „Ce-ţi pasăţie? Tu vino după Mine!" Sunt alte probleme în care eu mă situez pe o poziţie clară şitotuşi nu spun nimic cu privire la ele, pentru că eu nu am scris ca să expun ceva ceaş putea numi „religia mea", ci am scris ca să expun creştinismul redus la esenţe,care este ceea ce este şi ce a fost cu mult înainte să mă fi născut eu şi care esteceea ce este indiferent dacă mie îmi place sau nu.
 
Unii trag concluzii neîntemeiate din faptul că eu nu vorbesc niciodată mai multdespre Sfânta Fecioară Maria decât ceea ce se cuprinde în afirmaţia că Isus S-anăscut dintr-o fecioară. Dar bineînţeles că motivele pentru care nu o fac suntevidente. Dacă aş spune mai multe, aş intra imediat într-un domeniu foartecontroversat. Între creştini nu există nici o controversă care să trebuiască să fieabordată cu mai multă delicateţe. Crezul romano-catolic în privinţa acestui subiecteste susţinut nu numai cu fervoarea care însoţeşte orice crez religios sincer, ci(foarte firesc) cu sensibilitatea aceea cavalerească aparte pe care o simte un bărbatatunci când este în discuţie onoarea mamei sau a iubitei sale. Este foarte greu să ai opărere deosebită de a lor fără să fii considerat de ei mojic sau chiar eretic. La polulopus, crezul protestant cu totul diferit în această privinţă stârneşte sentimenteprofunde, atât de profunde încât merg până la rădăcinile monoteismului.Protestanţilor radicali li se pare că este periclitată însăşi distincţia dintre Creator şicreatură (oricât de sfântă ar fi creatura), şi că astfel politeismul a renăscut. Şi încazul acesta este greu să ai o părere deosebită de a lor fără ca să le apari mai răudecât un eretic - un idolatru, un păgân. Dacă există vreun subiect care să ruineze cucertitudine o carte despre creştinismul redus la esenţe - dacă există vreun subiectcare să constituie o lectură cu totul nefolositoare pentru aceia care nu cred încă înFiul lui Dumnezeu născut din Fecioară - acesta este acel subiect.
 
Oricât ar părea de ciudat, din tăcerea mea cu privire la lucrurile controversate nupoţi trage nici măcar concluzia că eu le socotesc importante sau lipsite deimportanţă. Însuşi lucrul acesta este unul dintre punctele controversate. Unul dintrelucrurile cu privire la care creştinii nu pot cădea de acord este importanţadezacordurilor lor. Când doi creştini din culte diferite încep să dezbată o problemă,de obicei nu trece mult până când unul dintre ei întreabă dacă un punct oarecare „este cu adevărat important", iar celălalt răspunde: „Important? Ei bine, este absolutesenţial!"
 
 
Am spus toate aceste lucruri doar pentru a arăta clar ce fel de carte am încercat săscriu; nu am încercat nicidecum să ascund crezul meu sau să evit să-mi asumrăspunderea pentru el. Cât priveşte lucrurile legate de crezul meu, cum am maispus, nu este nici un secret. Pot cita cuvintele unchiului Toby: „Ele sunt scrise încartea de rugăciuni a Bisericii Angliei".
 
Pericolul cu care am fost confruntat era acela de a expune drept creştinism comunceva ce este specific Bisericii Angliei sau (chiar mai rău) ceva ce este specific crezuluimeu. Am încercat să mă feresc de aceasta trimiţând manuscrisul original al secţiuniicare se numeşte acum „Cartea a II-a" la patru clerici (anglican, metodist,prezbiterian, romano-catolic) pentru a fi supusă criticii lor. Metodistul a considerat cănu am vorbit suficient de mult despre credinţă, iar romano-catolicul a socotit că ammers prea departe când am vorbit despre relativa lipsă de importanţă a teoriilor careexplică ispăşirea. În celelalte privinţe, toţi cinci am fost de acord. Celelalte cărţi nule-am „verificat" în acest fel, deoarece în acestea, deşi pot apare diferenţe întrecreştini, diferenţele ar fi între persoane individuale sau şcoli de gândire, şi nu întreculte.
 
În măsura în care pot judeca pe baza recenziilor şi a numeroaselor scrisori care mi-au fost scrise, cartea, oricât de deficitară ar fi în alte privinţe, a reuşit cel puţin prezinte un creştinism redus la esenţe sau comun sau central, în privinţa căruia toţisunt de acord. În felul acesta, s-ar putea să fie de folos pentru liniştirea îngrijorăriiunora că, dacă omitem punctele controversate, nu ne mai rămâne decât un numitorcomun vag şi inofensiv. Numitorul comun se dovedeşte a fi nu numai pozitiv, ci şibine conturat, fiind separat de toate crezurile necreştine printr-o prăpastieincomparabil mai mare decât cele mai grave diviziuni din cadrul creştinismului.
 
Dacă eu nu am sprijinit în mod direct cauza reunirii, poate că am arătat limpede căar trebui să ne reunim. Bineînţeles că am fost întâmpinat cu proverbialul odiumteologicum de unii membri convinşi ai unor grupări diferite de a mea. Ostilitatea avenit din partea unor extremişti din Biserica Angliei sau din afara ei: oameni care nuacceptă crezul nici unei grupări. Oricât ar părea de ciudat, faptul acesta este oconsolare pentru mine. Centrul fiecărei grupări, unde se află cei mai fideli membri aiei, este punctul cel mai apropiat de celelalte grupări în spirit, dacă nu şi în doctrină.Lucrul acesta sugerează că în centrul fiecărei grupări există ceva, sau Cineva, care, în ciuda tuturor divergenţelor de crez, a tuturor diferenţelor de temperament, atuturor amintirilor de persecuţie reciprocă, vorbeşte cu acelaşi glas.
 
Cred că am vorbit suficient despre omisiunile doctrinare. În „Cartea a III-a", care seocupă cu probleme morale, am trecut de asemenea sub tăcere câteva lucruri, darpentru un motiv diferit. Încă din vremea când am fost infanterist în primul războimondial, am avut o mare repulsie faţă de oamenii care, în timp ce ei se află laadăpost şi în confort, dau comenzi celor de pe linia frontului. În consecinţă, amreţineri când este vorba să spun ceva despre ispite cu care eu însumi nu suntconfruntat. Eu cred că nici un om nu este ispitit de orice păcat posibil. Aşa s-a întâmplat că din structura mea lipseşte impulsul care îi face pe oameni să ia parte la jocuri de noroc; şi, fără îndoială, plătesc un preţ pentru aceasta, prin faptul că îmilipseşte impulsul bun care prin exces sau pervertire devine impulsul care îi împingepe oameni spre jocurile de noroc. Din această pricină, eu nu m-am consideratcompetent să dau sfaturi cu privire la jocuri de noroc permise şi neper mise, dacăexistă vreun joc de noroc permis, pentru că eu nu cred că ştiu nici măcar aceasta. Nuam spus nimic nici despre mijloacele anticoncepţionale. Eu nu sunt femeie; nu sunt

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->