PROLEGOMENE
Filocalia şi viaţa Actualitatea terapiilor bazate pe tradiţia filocalică
Termenul de
psihoterapie isihastă,
sau
filocalică,
desemnează un domeniu aparent nou.Istoriceşte, el provine din tradiţia practicilor monahale şi sacerdotale. Aşadar domeniul estevechi, numai termenul şi structurarea materiei sunt noi.Ştim că deja a fost acreditat termenul „psihoterapie filosofică", având ca specific modificareaunor trăsături greşite şi stări negative, prin modificarea filosofiei individuale. Aşa cum reiese dindescrierea acestei terapii, într-o enciclopedie, vezi că e vorba mai degrabă de o particularizare încadrul disciplinelor paideice.Psihoterapia isihastă, sau filocalică, are mari perspective de a fi omologată ca disciplină caatare. Şi prin istoricul ei, şi prin fundamentele ei, şi prin rezultatele ei din epoca patristică pânăazi,
psihoterapia filocalică
este mai temeinic statuată decât cea „filosofică". Oricum, ele suntînrudite. Noi am vorbit şi scris despre asocierea posibilă a filocaliei cu psihoterapia din 1988-l989, de la volumul „Viaţă şi semn".Întârzierea în omologarea acestei materii, şi includerea ei în tabloul curent al terapiilor, saumăcar în istoricul lor, se datorează izolării şi lipsei de comunicare între domenii. Acel tragism alcăilor paralele: dificultatea întâlnirii între informaţional şi revelatoriu. Izolarea dintre mulţii practicieni ai informaţiei şi foarte puţinii practicieni ai cunoaşterii revelatorii.În obştile monahale a existat dintotdeauna o „ştiinţă" a îmbunătăţirii umane, a vindecării bolilor egoului, a ştergerii impurităţii patogene şi corectarea unor trăsături de personalitate, prevenirea unor tulburări de personalitate, rezolvarea unor dizarmonii şi dezordini afective, aunor dificultăţi existenţiale.Aceste rezultate se obţineau prin moduri specifice, prin interiorizarea metodică a exigenţelor creştine de viaţă, modificarea stărilor de conştiinţă folosind experienţa filocalică. Toate pravilele/regulile practicii isihaste, de la Ioan Scărarul, la Calist şi Ignatie, includ aceastăexigenţă modelatoare pe care, într-o fază, o numim terapeutică, iar în altă fază, adică în final, onumim soteriologică.Noi n-am făcut decât să dăm nume unui domeniu care a existat demult. Şi să jalonăm unobiect de studiu, într-o materie „medicală" existentă deja.În structurarea materiei, am observat un paralelism între psihoterapia clasică şi cea numită
deacum filocalică.
Acest paralelism poate oferi şi un argument de valabilitate a domeniului nou numit; dar şi o propunere ca psihologia clasică să preia sugestii sau suporturi terapeutice din tradiţia patristică.La mulţi autori patristici există experienţe, cazuistică, dezvoltări privind
echilibrul psiho-emoţional, privind „arderea" focarelor psihogene, rezolvarea unor cazuri dramatice de boli aleegoului şi tulburări de personalitate.Monahii îmbunătăţiţi, asceţii zişi harismatici au fost mereu căutaţi de oameni în dificultate, şiau rezolvat cazuri grele, de boli, fie emoţionale, fie somatizări psihice. De la unii precursori aurămas formulate practici, de la alţii au rămas capitole terapeutice; notăm autori precum IoanCasian, Maxim Mărturisitorul, Ioan Hrisostom, Petru Damaschin, Simeon Metafrastul, IsaacSirul, la care s-au adăugat, până în veacul nostru, nume mari de medici de trup şi suflet.
Cele trei vindecări: trup, minte, suflet
Medicina, dintru început, era strâns legată de religie, de credinţă. Învăţătura creştină poate fivăzută în trei ipostaze: vindecătoare a trupului (terapie), vindecătoare a minţii (liniştire,iluminare, extensia conştientului) şi vindecătoare a sufletului (mântuire).De la această bază a plecat practica vindecărilor spirituale.
3