Autoarea cartilor „Patru femei, patru povesti“, „Prin perdea“, „Rendez-vous cu

lumea“, cea care mi-a facut onoarea de a semna alaturi de mine „Dincolo de bine,
dincoace de rau - despre iubire“ si „Care pe care - femei si barbati“, este si
raspunzatoare de miezul de luciditate si analiza al revistei Tango. Senior-editor si
membru fondator al revistei noastre, Aurora Liiceanu stie mai bine ca oricine
altcineva regulile tangoului de zi cu zi al relatiilor interumane.

Mamele sunt extraordinar de posesive

Tango: Se tot bate moneda în ultima vreme ca trebuie sa te prezinti cat mai
încrezator si sa spui: „eu sunt cea mai frumoasa, eu sunt cea mai puternica“... Crezi
in atitudinea pozitiva?

Aurora Liiceanu: In general, o persoana bine stabilizata este cautata si acceptata.

Pe oamenii care sunt slabi, frustrati, pe oamenii care iti produc mila poti sa îi vezi
o data, dar îi eviti, pana la urma. Se cauta oameni langa care sa poti sa te simti si tu
puternic. Din cauza asta putem spune ca autopromovarea este, între anumite limite,
buna, în sensul ca tu trebuie sa te respecti si sa-ti dai importanta. Dar sa te
consideri centrul universului, sa crezi ca esti extraordinara, sa-ti faci o
autopromovare agresiva demonstreaza ca este psihologic ceva în neregula cu tine.
De altfel, pana la urma, tine si de cum esti crescut: te supraevaluezi sau te
subevaluezi.
Acum catva timp, am cunoscut o femeie care era atat de frumoasa, incat spuneam
ca daca ar fi vazut-o Fellini, ar fi fost extraordinar de celebra, ar fi stiut-o toata
lumea. Dar ea nu simtea niciun pic nevoia sa profite sau sa biberoneze avantaje si
succes din frumusetea ei. Se purta ca si cum nu erau asociate în capul ei ideea de
frumusete si faptul ca e o calitate buna, pozitiva, binevenita. In schimb, unii se
supraevalueaza: am cunoscut si femei foarte uratele, dar cu o imagine
extraordinara despre ele - aveai impresia ca nici prin cap nu i-ar fi trecut ca ea nu
produce o admiratie generala. Si asta pentru ca fusese crescuta de mica in ideea ca
e superba, ca e cea mai frumoasa.

Conteaza mult cum îl cresti pe copil, iar la noi sistemul de educatie e foarte prost,
parintii îsi îndoapa copiii cu de toate, îi protejeaza foarte mult si, în acelasi timp, le
dau un mesaj contradictoriu: nu esti bun de nimic, nu esti în stare, nu poti sa faci
aia. Nu-l maturizeaza ca individ, ci il umplu de obiecte. Insa obiectele nu ajung în
cap, sunt langa copil, nu-ti dau forta sa cresti cum trebuie sau sa ai o atitudine mai
stenica fata de viata.

Tango: Ce ar trebui sa-i învatam pe copiii nostri ca sa le dam o sansa în plus sa fie
fericiti? Eu asta as vrea pentru copiii mei, sa fie fericiti, dar nu stiu ce sa fac pentru
asta...

Aurora Liiceanu: Important este nu sa-l lipesti de tine, ci sa-l faci sa fie autonom.
Si la noi este sistemul asta, mamele sunt extraordinar de posesive... Mama nu
spune: „Ana Maria a facut febra“, ci „mi-a facut febra“. Toti intra într-un sistem de
posesiune: „ai mei nu mananca dulciuri, ai mei nu mananca conopida“, pentru ca
toti intra în scenariul vietii lor.
Trebuie sa-i spui pe nume copilului, nu sa spui „al meu“, pentru ca, pe dedesubt, i
se construieste ideea de individ daca îispui pe nume, nu daca îi spui „al meu“. Asta
se întampla peste tot, aceasta supraprotectie. Pe de alta parte, mai avem si modelul
nostru traditional, ca barbatul si copiii intra în galetusa femeii. E o maternalizare a
relatiei, în sensul ca relatia cu barbatul nu este construita pastrand o distanta. De
exemplu, eu sunt contra ca un barbat sa asiste la nastere. Nu vad la ce foloseste.

Nu-mi place nici cuvantul empatie, nu cred în empatia emotionala, eu cred ca

exista si o empatie rationala. De ce trebuie sa devenim unisex, uni-emotionali, cand
e foarte frumos sa fim diferiti? Nasterea este un miracol, dar are o baza biologica
adanca, si aceea trebuie sa ramana. Mie îmi plac filmele vechi englezesti, în care
barbatul tropaie jos cu tigara în gura si asteapta sa vada ce este copilul. Iar femeile,
sus, importante, duc apa calda, cer carpe, iar acolo este un sanctuar al misterului.

Mi se pare mult mai frumos, decat el sa urle „Push! Push!“ langa tine. Nu stiu,
poate sunt conservatoare in perceptii, dar mi se pare mult mai interesant.

Tango: In ideea ca misterele intaresc farmecul?

Aurora Liiceanu: Da, misterele întaresc o relatie. Daca te descoperi total, total,
distrugi relatia, o omori. Mai degraba pastrezi niste zone misterioase, care
întotdeauna întretin atentia, întretin o curiozitate.
O prietenie extraordinara cred ca omoara partea sexuala

Tango: Cunoasterea mai profunda, camaraderia între un barbat si o femeie nu sunt

o sansa în plus sa reziste un cuplu?

Aurora Liiceanu: Nu, sunt o sansa de a omori sexualitatea. Sigur, trebuie sa fii
apropiat, nu zic sa fii strain, dar o prietenie extraordinara, nu stiu de ce, cred ca
omoara partea sexuala. Camaraderia duce intr-un fel, între ghilimele, la ideea de
incest. Ei ajung ca si fratele cu sora. Dar asta nu înseamna in niciun caz sa fii rece,
distant, inselator sau mincinos.

Trebuie sa fii apropiat, dar acum citeam cartea „Sexus“ de Henry Miller, si el
vorbeste foarte interesant, apropo de sexualitate. Sexualitatea este mult mai larga,
este vorba de multe lucruri, este vorba si de psihic... Miller spune ca, in întalnirea
dintre o femeie si un barbat, femeia vine în dialog cu întreg corpul ei, barbatul vine
numai cu un anumit organ.

Si radeam chiar ieri cu cineva si spuneam ca nicio femeie nu si-a botezat organul
genital, dar barbatii il boteaza pe al lor, barbatii vorbesc de el ca de o persoana în
care au încredere, îi conduce la succes, cateodata îi lasa în pana etc... Femeile nu
au problema asta.

Tango: Crezi ca mai pretuim la fel de mult ca odinioara sexualitatea în zilele

noastre, în lumea noastra?
Aurora Liiceanu: O simplificam foarte mult, o reducem la partea aproape
biologica, cand ea are extraordinar de multe lucruri frumoase si se deturneaza
multe. Rita Hayworth a jucat într-un film în care ea a devenit sex-simbol, in care
dansa scotand o manusa lunga, neagra... A ramas ca o emblema a ei ideea
manusii... Manusa e cea care i-a dat ei acea imagine de feminitate profunda, de
sex-simbol, si nu faptul ca umbla cu silicoanele la vedere...

Dar azi nu ne mai uitam la gesturi, se pare ca am coborat, ca rafinament, în relatii,

ca specie. Poate este si timpul care curge prea repede, oamenii nu mai au timp de
reverii. Indiferent daca ai o reverie profesionala, sexuala, erotica sau amoroasa, sau
de orice fel, asta cere timp, iar astazi suntem foarte grabiti.

Tango: Dar pentru prietenie mai avem timp? Cum reusesti sa-ti pastrezi prietenii,
cum ai reusit sa-ti revii dupa pierderea prietenei tale, cat de însemnata este
prietenia în viata unui om care gandeste mult, care scrie mult?

Aurora Liiceanu: Este foarte importanta si în acelasi timp vreau sa spun ca m-a
nemultumit foarte mult ca noi nu avem nuante la cuvantul prietenie. Noi avem
cuvantul „cunostinta“: m-am întalnit cu o cunostinta de-a mea, m-am întalnit cu o
prietena de-a mea... Unii zic sa folosesti „amic“, ca amic e altceva decat prieten...
In sfarsit, e alta nuanta...

Noi ne purtam cu mult mai frumos si formal cu oamenii care nu ne sunt importanti
în viata si ne purtam mult mai neglijent si mai putin atent cu oamenii care ne sunt
apropiati, pentru ca zicem ca ei or sa ne înteleaga, ceilalti nu or sa ne înteleaga. Eu
cred ca, dimpotriva, nu trebuie sa fii rau, grobian sau necivilizat cu oamenii pe care
nu-i cunosti foarte bine, dar stiu ca daca pierzi o cunostinta nu înseamna mare
lucru, dar daca pierzi un prieten este îngrozitor. E ca si cum ai pierde o parte din
tine...

Uite, aminteai de prietena mea care a murit... Ea a plecat cu o bucata din mine.
Oricat ti-as povesti despre ea, sau cat as vorbi cu altcineva despre ea, raman lucruri
care s-au petrecut numai intre noi doua. Si care nu pot fi intelese de altcineva. Cred
ca toata lumea stie foarte bine ca e greu sa-ti mai faci rost de prieteni o data cu
varsta. Devii mult mai formal, investesti mult mai putin, ai alta atitudine fata de
investitia emotionala, esti mai rece, esti mai consumat, ca sa spun asa, în efuziunile
prieteniei.

Tango: Dar de ce pentru iubire suntem atat de disponibili, pana la urma, la orice
varsta? Oamenii în iubire o iau de la capat, sterg vechile iubiri, traiesc o alta relatie
care le înlocuieste pe toate. De ce pentru prietenie nu mai avem energie, dar pentru
iubire, da?...

Aurora Liiceanu: Asta deschide o alta discutie. Unii chiar sustin ca între un barbat
si o femeie nu exista prietenie, ca intotdeauna exista si un ingredient de atractie, si
ca prieteniile între femei sunt întotdeauna umbrite de aceasta competitie feminina.
Cineva spunea foarte corect, pana la urma: toata ziua se vorbeste ca femeileintra în
competitie cu barbatii. Femeia nu intra în competitie cu barbatii, femeile intra în
competitie intre ele, lupta este între femei, si nu între femei si barbati.

Toata problema vietii, tot succesul deriva din competitia dintre femei si nu din
competitia cu barbatii. De ce? Cred ca din cauza ca, biologic, este in „hardul“
nostru nevoia de a avea pe cineva diferit de noi, si nu apropiat de noi, nu in sensul
acela de iubire despre care spui tu si care e foarte interesant. Eu sustin ca deja o
mare schimbare s-a produs in noi, din moment ce nu mai exista relatii de lunga
durata, ci relatii mult mai adevarate si foarte frumoase, dar de scurta durata. Asta
este epoca.

Poate sa fie si un castig, si o pierdere, pentru ca o relatie, de exemplu, de 50 ani, isi

pierde din ceva ce este viu si foarte autentic. De exemplu, se vorbeste de aceasta
monogamie seriala... Eu am avut o cunostinta, un coleg în America, iar el, mergand
pe ideea ca dragostea dureaza 3 ani, spunea foarte clar: draga mea, tema de
cercetare: o iubire nu dureaza mai mult de 3 ani, ca motivatie. Eu vreau sa raman
într-o relatie în care sa fiu motivat, nu sa fiu confortabil, familiar, ci sa fiu motivat,
sa fiu viu. Si bineinteles ca a avut mai multe casatorii, mai multe relatii...
Coabitarea nu este, deci, pentru pastrarea unei relatii bune...

Toti tindem sa coabitam, toti tindem catre acea perioada a fuziunii, sa stam deget
în deget pana se consuma mult, mult, mult, si pe urma dozele de schimb se
micsoreaza din ce in ce, pana aproape nu te mai intereseaza celalalt asa cum te
interesa la început. S-au produs foarte multe schimbari în lumea relatiilor de astazi
dintre barbati si femei. Eu nu am stiut pana de curand ca, dupa Primul Razboi
Mondial, in Anglia, pentru ca au murit foarte multi barbati, doua milioane de femei
au ramas libere. S-au numit „femei surplus“. Iar ele fusesera formate în ideea ca
scopul vietii unei femei este sa se marite. Si brusc s-au trezit suspendate intr-o
lume in care nu existau barbati, piata maritala era aproape goala, iar ele aveau o
viata de trait. Sigur ca unele s-au facut exploratoare sau s-au aruncat spre cariera
nebuneste, dar altele au suferit...

Eu nu as fi suferit deloc, pentru ca mie mi se pare ca matrimonialitatea, mitul

matrimonialului nu este pentru toata lumea la fel nici astazi, chiar daca modelul
majoritar este acesta. Femeile care nu sunt casatorite, stim cu totii, sunt
stigmatizate, banuite ca poate sunt lesbiene, ca, daca nu s-au maritat, inseamna ca
au niste defecte. Si chiar daca ele ar dori sa fie libere, fericite si sa zica „nu este
pentru mine asta“, din afara, ca nisipul sub usa, subversiv, li se induce ideea de
esec, handicapul insuccesului, li se spune ca nu sunt ca toate celelalte etc. Si stau si
ma intreb: poti trai numai cu ce este in tine?

Pentru ca foarte multe femei nici nu au nevoie de casatorie. Chiar zilele trecute a
venit o amica de-a mea din strainatate si, stiind ca este vaduva, am întrebat-o daca
se simte rau ca e singura, si ea mi-a raspuns: nu am nevoie de nimic, ma simt bine
singura. Foarte interesant este ca un psiholog a numit asta „ME timing“, adica intre
doua relatii trebuie sa ai un timp in care tu iti refaci energia de individ, iti repui
mintea la loc, nu alergi imediat dupa alta relatie, caci nu e bine si asta ar duce si la
un fel de neglijenta si dezordine mentala. Revii la tine, pentru ca fiecare, pana la
urma, este singur, si in orice relatie existi tu, ca individ, in relatie cu altul.

ME timing-ul asta poate sa fie mai lung, mai scurt, la unii ME timingul poate sa fie
toata viata. Daca ai pierdut pe cineva, ramai toata viata fara nevoia de a intinde
mana in exterior, de a cauta pe cineva sau a fi atenta la altcineva...

Tango: Are legatura si cu modul în care ai pierdut pe cineva? Mai degraba raman
foarte legati cei care au pierdut brusc, violent, prin accident sau prin moarte, pe
cineva, nu cand te-a înselat si te-a lasat...

Aurora Liiceanu: Desigur, daca îi dai si o dimensiune metafizica, e ca un blestem,

foarte multi oameni raman legati, viata e scurta, lunga sau scurta, cateodata ti se
pare lunga, cateodata ti se pare scurta, zici: asta este destinul meu s.a.m.d.... Dar
astazi, cand noi mergem foarte mult pe ideea de etape sau faze, lucrurile se
schimba. E ca si cand mergi pe o scara si esti pe alta treapta, pana ajungi pe ultima
treapta. Este o chestie de perceptie si întelegere a relatiilor de astazi, mai diferite...
Pe vremuri, era altceva. Barbatilor nici nu le trecea prin cap sa se casatoreasca sau
sa se aseze, daca nu aveau o situatie în care sa fie raspunzatori de familie, astazi nu
mai e asa. Asta e alta dimensiune care schimba relatia dintre femei si barbati,
femeile nu mai sunt supuse, nu mai sunt dependente de barbati economic, au
început sa castige bani ca sa traiasca. Au ajuns - unele dintre milioanele acelea de
femei singure de dupa razboi - atat de multumite, încat au spus ca este foarte bine,
castiga bani, au leafa, nu s-au considerat victime ale post-razboiului, pur si simplu
au intrat în alt tip de viata. Astazi este complicat, pentru ca biologic este foarte
adevarat ca barbatii înca doresc sa fie protectori cu femeile, dar femeile nu mai au
nevoie de protectia lor, cred ca au nevoie de un alt tip de protectie, de o prietenie.
Mai degraba as spune de o loialitate solida, nu de protectie. Tu nu vrei sa te
protejeze barbatul, dar vrei sa-ti fie loial in mod profund, este un fel de protectie
emotionala, mai degraba, decat o protectie care inseamna sa vina cu plasa de
mancare acasa si sa repare becurile.

Tango: Dar maternitatea, dorinta maternitatii exista în femei independent de

barbati? Sau e tot o forma pe care o dezvoltam în iubirile noastre? Femeile acelea
singure nu au suferit ca nu au devenit mame?

Aurora Liiceanu: Au suferit ca nu au devenit mame, dar nu toate. Uite, epoca

noastra, care începe sa se lepede putin de tabuuri si ipocrizii, ne demonstreaza ca
sunt femei care nu sunt mame, si maternitatea nu este raspandita total în categoria
feminina, sunt femei care nu au în reprezentarea lor ideea de maternitate. Pe de alta
parte, altele nici nu s-au gandit daca trebuie sa fie mame sau nu, intra în randul
lumii si fac copii pentru ca toata lumea face copii. Am o prietena foarte desteapta,
foarte buna profesional, cu cariera, dar cu un mariaj îndoielnic, si la un moment dat
s-a pus problema asta: de ce te-ai maritat? Iar ea mi-a spus: toate fetele se maritau.
Fiecare cu modelul lui...

Tango: Te simti compatibila cu revista Tango? În ce te simti asemanatoare si în ce

nu?

Aurora Liiceanu: Ce mi se pare mie ca e bun la revista Tango, printre altele, este
diversitatea, îmi place ca lumea vorbeste despre noi trei, cele trei femei care scriu
mai mult la Tango, si de faptul ca suntem firi total diferite, nu semanam deloc. Nu
semeni, dar in ceva tot semeni, totul trebuie sa aiba o justificare. Daca m-ar pune
cineva, ca în textele de psihologie, sa spun un cuvant care îmi vine în cap cand
spun „Alice“, as spune „emotie“, primul care îmi vine în cap, daca as spune
„Simona“, as spune „îndoiala“, Simona este ca jocul ala de copii in care te dai pe
scandura, si te lasi sus si jos. In ceea ce ma priveste pe mine, cuvantul este, cred,
„curiozitate“, ca îmi place sa scormonesc...

Tango: Eu la tine as fi zis „analiza“!

Aurora Liiceanu: Da, creezi un fel de cocktail de imagini si atitudini, nu pot sa

scriu eu, care sa fiu o versiune a ta, sau Simona o versiune a ta, sau noi doua
versiunile Simonei, pentru ca ar fi ca si cand ti-as da 3 feluri de pere la masa. Nu
este mai bine sa-ti dau para, mar, pruna, sa ai de unde alege? Sunt convinsa ca
fiecare o sa ia un ingredient din mine, tine, Simona, sau speranta este ca oricine va
avea o plaja de reflectie asupra vietii, mai larga...
Tango: Si ideea ta cu cartea noastra care sa se numeasca „Trei proaste“ a fost o
gluma sau poate avea un sambure de succes vreodata?

Aurora Liiceanu: Am spus-o cu tandrete, in sensul ca suntem supradimensionate pe

o parte. Si tu esti dezechilibrata, si eu sunt dezechilibrata, si Simona este
dezechilibrata, nu suntem rotunde. Dar daca te îmbraci foarte bine lumea va spune
da, este bine îmbracata, dar ce palarie avea! Ceva trebuie sa iasa in evidenta prin
exces - eu sunt excesiv de analitica, tu excesiv de emotionala si Simona excesiv de
îndoita...

Tango: Si crezi ca asa vom ramane? Sau noi, fiind persoane inteligente, ne vom
schimba si ne vom adapta?

Aurora Liiceanu: Nu, eu sunt convinsa ca ramanem asa. Tu ramai asa, asta este
modelul tau. Si fiecare cu modelul lui.