1

Ion MÂNZATU

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatu

http://ionmanzatu.wordpress.com/

EREZIILE DE LA IAŞI

Iaşi - 2004
 2

ATENTIE !!!
Această carte este plină de erezii!
Nu te încăpăţâna s-o citeşti.

Nu distrugeţi volumul.
Opera tipografului trebuie respectată.
 3

Adevăruri de spus pe şoptite

Mimând modestia, cu politicoase preveniri cum că nu-i tocmai înţelept să risipeşti
energie şi timp preţios, aruncându-te tu, prea vrednic cititor, asupra unui text greu de
rumegat, autorul îţi atinge cu precizie bine calculată curiozitatea. Iar curiozitatea aceasta
îţi va fi răsplătită după truda unei citiri, care cere o a doua citire, cu adăstări destule spre
mai bună înţelegere.
Efortul şi răbdarea de a te opri nu odată din lectură spre o mai bună înţelegere te
vor face să descoperi un eseist dedulcit la lecturi din poeţi mari şi ciudaţi, incomozi ca şi
autorul de Erezii ieşene, şi cât de bine se potrivesc versurile din Ghilgameş, ori Nichita
Stănescu, ori Baudelaire, ori Montale, ori Nichita Danilov, ori Esenin pe trunchiul
parabolicei scrieri. Ai impresia că un poem sau altul fost-a scris pentru a ilustra, mai
sugestiv decât alte cuvinte exegetice, adevărul unei maxime ori al unei învăţături
asiatice.
Regizor de teatru, director de trupă teatrală o vreme, instructor de teatru la
tinereţe, doctor în Teatru cu o teză despre sentimentul nimicniciei în dramaturgia lui
Cehov; mai nou – editor, întreprinzător pe cont propriu al unor proiecte culturale
năstruşnice, spirit iscoditor şi neîncovoiat de obligaţii sociale, Ion Mânzatu – căci despre
domnia sa este vorba – mă surprinde propunându-mi să parcurg un manuscris voluminos,
mărunt scris, cu o bibliografie ce pune alături cugetători din toate timpurile, poeţi şi iarăşi
poeţi, fizicieni şi astrologi, antropologi însemnaţi. Toţi sunt puşi la treabă, după ce au fost
citiţi şi răscitiţi cu de-amănuntul, vreme de câteva decenii, pentru a sprijini un ópus
neobişnuit - cât învăţătură de transmis pe alte căi decât cele ale scrisului – de masă; cât
studiu antropologic, cât mărturisire – ferită de ochi şi urechi sceptice, cât eseu de filosofia
 4

culturii , toate la un loc şi pe rând menite să valorifice un gând îndrăzneţ, unii i-ar spune –
nesăbuit: o ... cosmogonie.
Dacă despre partea de fizică, asociată calculelor probabilistice, ca şi despre
trimiterile la autorii de comogonii celebre e mai prudent să nu ne pronunţăm – din
necunoştinţă de cauză, păcat iertat, căci l-am recunoscut de la bun început, ne semeţim a
zice câteva cuvinte despre cartea finală (cartea lui Ion Mânzatu se face din mai multe
cărţi, după modelul cărţilor tibetane). Acolo, în cartea din urmă, „ereticul” autor dezvoltă
o idee ce o găsisem atinsă în teza sa de doctorat, cu aplicare la Cehov şi anume, conceptul
de produs cultural, opozit celui de produs informaţional. Creator veritabil, rusul ar fi
lăsat posterităţii produse culturale, pe când emulii săi şi-au exersat abilitatea tehnică
semnând produse informaţionale. Diferenţa desparte, de fapt, operele de artă ca fapte de
creaţie, de artefacte datorate unor epigoni, trecând bagajul de informaţie în lucrarea
scrisă. O întreagă teorie, desfăşurată cu o forţă a convingerii neîndoielnică, îl conduce – şi
ne conduce la concluzia că, aşa, fără scop, cum se profilează universul în devenirea lui de
sine şi în sine, informaţia şi cunoaşterea sunt realităţi necomplementare, cunoaşterea
atrăgând: modificarea sinelui, revelarea unei realităţi metafizice ( nu neapărat religioase),
mizând pe insolit, pe subtil şi sublim. Cele trei date fundamentale, derivate din
dezechilibrul ce-l presupune făptuirea artistică, antrenează o rupere în chiar profilul
spiritual al creatorului. – Ion Mânzatu, în postură de creator al originalei şi complicatei
scrieri, mărturiseşte convingerea că, odată spunerea încheiată, încearcă o mare uşurare:
ce-avea-de-comunicat–altora- despre sine-şi-despre facerea şi prefacerea-lumii, micro şi
macrocosmice, s-a împlinit. Deloc acelaşi, autorul îşi vede misiunea încheiată , povara
căzându-i de pe umeri, iar echilibrul de sine – regăsit. Spunerea în pilde, de sorginte
sapienţială, revelă mai potrivit adevărul decât enunţul prea sigur în fixitate (prejudecată
de consum pentru cei prea puţin curioşi). O spunere în pilde riscăm şi noi, cu punctul de
interes în povestirea lui Cehov, Studentul, naraţiune pe care Ion Mânzatu o cunoaşte prea
bine. Să-i reamintim pe scurt precara intrigă, dacă de intrigă poate fi vorba aici. Aşadar:
în Joia Mare, pe şleaul mocirlos şi rece al unui sat uitat de Dumnezeu şi de autorităţi, se
întoarce de la vânătoare Studentul în teologie, Ivan Velikopolski, fiul dascălului de la
biserică: „I se părea că frigul acesta neobişnuit tulburase echilibrul şi armonia celor din
jur, că însăşi natura nu se simte la îndemână şi de aceea amurgul serii şi-a îndesit pânza
 5

de întuneric mai repede ca de obicei”. Înfrigurat şi flămând, Studentul se gândeşte cu

amărăciune la încremenirea în rău şi nenoroc a oamenilor locului. Nimic nu s-a schimbat
de pe vremea lui Ivan cel Groaznic şi Petru cel Mare - – îşi zice în sinea lui. Dar, este de-
ajuns să zăbovească, rebegit de frig, în preajma focului din grădina văduvelor, să se
încălzească preţ de câteva clipe şi....să-şi aducă aminte şi să depene cu convingere pilda
apostolului Petru din cele douăsprezece evanghelii, poveste evocată la acel ceas în toate
bisericile ortodoxe, pentru ca ascultătoarele istorisirii, cele două ţărănci, Vasilisa şi
Lukeria, să dea semne de profundă emoţie. Studentul îşi vede apoi de drum, dar stăruie
gândul că „trebuie să fie o legătură între bătrâna asta -[care a izbucnit în plâns, n. n ] şi
întâmplarea din acea groaznică noapte”. Mai mult, dacă Vasilisa a plâns, iar fiica ei,
Lukeria s-a tulburat atât, înseamnă, deduce Studentul, că „este o legătură între acele
evenimente şi vremea de astăzi” Copleşit de o fericire care îi taie răsuflarea, Studentul
conchide că „trecutul este legat cu prezentul printr-un lanţ neîntrerupt de evenimente care
decurg unele dintr-altele. Şi era prima oară când îi părea că vede cele două capete ale
lanţului: izbutise să atingă un capăt, şi celălalt vibrase în semn de răspuns”...Lanţul la
care se gândeşte Ivan Velopolski nu e nimic altceva decât „lanţul de energii” invocat de
autorul Ereziilor ieşene, drept o mişcare vibratorie, care se transmite ca un „zbârnâit
vesel”, de la un capăt al firului de cauze la capătul celălalt al efectelor, cuprinzând
întregul univers.
Cu alte „vicioase bucurii speculative” (l-am citat iarăşi pe Ion Mânzatu) ni se
revelă adevăruri de care acesta este convins, iar convingerea se cere împărtăşită, după
modelul vechilor învăţături tibetane, fără încrâncenare, cu speranţa că sămânţa de adevăr
va ajunge la emoţia cititorului pe calea mijlocită a scrisului. La emoţia, iar nu la raţiunea
cititorului, emoţia fiind conductorul prob al cunoaşterii, nu mai puţin, al cunoaşterii
artistice – ne asigură autorul. Să-i dăm credit şi să-i citim vorbele, menite să ţină locul
învăţăturii rostite, iar nu scrise.
Sorina Bălănescu
 6

MOTIVAŢIE
Către cetitoriu
Dacă avertismentul nu te-a descurajat şi ai ajuns să citeşti aceste rânduri va, trebui
să mai faci faţă unei încercări.
În cele ce urmează, îmi voi descărca sufletul şi-ţi voi explica de ce am simţit
nevoia să scriu această carte. De fapt, am început s-o scriu de mult, de pe la optsprezece
ani, cînd m-au lovit pentru prima dată cîteva întrebări, iar răspunsurile erau departe de a
mă convinge. De-a lungul timpului, de fiecare dată cînd dau peste însemnările din acele
vremi, mulţumesc Cerului că m-a îndemnat să le fac. Ele sunt preţioase acum, cînd îmi
redeşteaptă aroma suculentă a unei anume atmosfere sociale – fie ea bună sau proastă, dar
îmi mai amintesc şi faptul că stratul meu de cunoştinţe era prea subţire, aşa că neliniştea
creată de întrebările fără răspuns satisfăcător mă zgîlţîia destul de supărător.
Iată de ce, anii au trecut, şi cartea nu-şi găsea o formă care să mă seducă, să mă
îndemne s-o scriu, nu-şi găsea acel discurs care să curgă de la un capăt la altul cu fluenţă.
Ideile mi se păreau în regulă, argumentele se adunaseră într-o cantitate
satisfăcătoare, dar forma nu se întrezărea nicidecum. Oricum, n-am disperat ; ştiam că
odată şi odată, ceva va declanşa şuvoiul discursului, şi atunci forma va conta mai puţin
pentru mine, doar dorinţa aprigă de a spune se va înstăpâni.

Scurtă povestire
Totul a început de la o maşinărie.
La începutul ultimului deceniu al secolului trecut, a venit în casă la noi Grigore I-
ul, şi a fost o mare fericire. Grigore I-ul era un computer personal de ultimă generaţie,
 7

care a devenit, în prea scurt timp, un individ posesiv. Perioada de probă a fost minunată şi
părea să anunţe o prietenie profundă. Dar după câteva zile, Grigore a început să devină tot
mai capricios, mai instabil. În primele momente, am fost îngăduitor, apoi m-am revoltat,
pe urmă, am fost furios foc şi am sfârşit printr-o mare îngrijorare: dacă Grigore este
bolnav?
Era o maşină nouă şi nu ar fi avut nici un motiv să dea semne de alienare. Oricum,
trebuia căutat un specialist, care să-l readucă la condiţia iniţială.
Din diferite motive, am întârziat să chem specialistul şi mă chinuiam în continuare
cu un Grigore tot mai năbădăios.

Schimbarea la faţă
Dar, dintr-o dată, am înţeles!
Grigore I-ul nu era bolnav, nu era nici capricios, nici năbădăios. Grigore era o
maşină obiectivă, capabilă şi limitată. Nu el era responsabil pentru gravele noastre
neînţelegeri, ci eu. Nu el răspundea greşit, ci eu întrebam altceva, de fapt, şi aşteptam
răspuns la o întrebare pe care n-o formulasem.
Grigore răspundea cu precizie fondului obiectiv al întrebărilor mele şi nu era
influenţat de partea subiectivă a acestora. Eu eram o entitate subiectivă, care doream să
iniţiez un proces de comunicare cu o entitate obiectivă, fără să respect normele de bază,
lucru care deforma grav procesul în sine.
Maşina mea – Grigore cel nesupus! – avea o memorie de bază, concepută să poată
înmagazina o anume cantitate de informaţie concretă. Aşadar, Grigore avea o memorie
gata să conţină orice fel de informaţie neconceptualizată, informaţie care urma să
prindă formă atunci când ar fi fost prelucrată într-un model conceptualizat. Limitele
sale erau dictate de capacitatea memoriei, de spaţiul de stocare. Virtual, computerul putea
furniza orice fel de informaţie, totul depindea de modul în care memoria sa era
organizată. Când i se cerea, maşina scotea din memorie modelul, conceptualizat în
scopul proiectului. Un proces obiectiv, cu un scop foarte precis: informarea.
Grigore nu era o maşină de comunicare, ci una de informare.

În lumi paralele
 8

Eram, faţă în faţă, două lumi: una obiectivă, limitată, neinfluenţabilă, a

computerului, iar de cealaltă parte, lumea mea; subiectivă, nemărginită, dominată de
tendinţe continuu creative.
Această realitate m-a făcut să gândesc că lumea ar putea fi şi altfel decât am ştiut-
o din istorie, de la gânditori, de la cei care m-au învăţat, de la simţurile mele dominate de
dorinţe.
Se putea chiar ca modelul după care mi-a fost dezvăluită lumea să fi fost depăşit.
Îmboldit de astfel de gânduri, am început să mă îndoiesc.
 9

CARTEA I

SIPETUL DE ZESTRE
 10

Fie-le poarta Domnului deschisă tuturora.

Cel care are urechi de auzit să audă ! 1

Cutia cu fantome
Mărturisesc că nu dorinţa de a intra într-un război filosofic a fost îndemnul scrierii
acestui op, ci aceea de a reface drumul către originile formelor de comunicare, pentru a
mă convinge că afirmaţiile “clasicilor” sunt adevărate. Cu cît afirmaţiile lor erau mai
tăioase şi mai definitive, cu atît viermele parşiv al îndoielii mă scormonea mai adânc.
Din nefericire, voi încălca foarte multe teritorii şi voi face afirmaţii care vor
supăra spirite ce şi-au găsit liniştea şi siguranţa profesională, eşafodând cu migală de-a
lungul anilor sisteme pe care să le apere cu îndîrjire. Viaţa lor s-a transformat lent într-un
război de apărare, şi nu de cucerire, dar probabil că acesta este destinul unui om care s-a
dedat ştiinţei. Eu, personal, nu ştiu, pentru că fiorul ştiinţei n-a vieţuit prea mult în
persoana-mi. Am încercat de multe ori să stabilesc cu mine o astfel de relaţie şi – cu
eforturi teribile! – timp de cîteva zile izbuteam să urmez o disciplină severă. Totul se
termina invariabil cu un abandon, care mă arunca din nou în ghearele vicioaselor mele
bucurii speculative.
Cum bine ai înţeles, aşadar, aceasta nu este o carte ştiinţifică, ci o carte de eseuri
care doreşte să privească pe furiş în spatele pre-judecăţilor înstăpînite de-a lungul
timpului, pre-judecăţi preluate de fiecare generaţie ca atare şi transmise cu încredere
urmaşilor. Nimeni nu se mai oboseşte să verifice dacă, într-o nouă lumină, ele mai
rezistă. Suma de cunoştinţe pe care o pre-judecată o cară cu ea de-a lungul istoriei devine
încetul cu încetul o axiomă care nu mai are legătură cu nimic. Prin urmare nici
cunoştinţele nu mai au cine ştie ce legătură cu realitatea. Aşadar, ne alegem cu o sumă
importantă de informaţii despre nimic.
Însuşi mecanismul formării mentalităţilor care poartă pre-judecata este dependent
de modelul ce domină epoca. De-a lungul istoriei, omenirea a avut mai multe modele care
1
Apud Buddha, în Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de Nicolae
Constantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.15
 11

i-au stăpânit instrumentele cunoaşterii. Fiecare model este uşor de recunoscut în formele
materiale ce se impun, în tehnicile de definire a fenomenelor, în expresia filosofică ce
guvernează sistemele de gândire.
Un prim model este cel naturist, al Antichităţii. Toţi filosofii Antichităţii îşi
sprijină demonstraţiile cu elementele ce se manifestă în natură şi se lasă percepute de
simţuri în mod direct. Pentru Parmenide, focul şi pământul sunt elementele de bază ale
întregului univers ; pentru Empedocle, ele devin patru : aerul, apa, pământul şi focul ;
pentru Democrit, chiar dacă aşează la baza universului atomul, modelul de formare a
lucrurilor respectă un procedeu natural : vârtejul, mişcare turbionară care sileşte
elementele să intre în anume combinaţii.
Evul Mediu va fi dominat de un model mistic, ce pune în centrul universului ideea
de Dumnezeu, ca un Creator ce modelează totul după propria sa voinţă şi are putere
discreţionară.
Începând cu secolul al XVII-lea se impune modelul mecanic, model care îşi face
loc încetul cu încetul, pentru ca în secolele al XIX-lea şi cel de al XX-lea, să domine
copios sistemele filosofice.
Deceniul al 7-lea al secolului al XX-lea avea să imprime o tendinţă evidentă de
schimbare. Putem afirma că se naşte un nou model, pe care l-am putea numi
informaţional şi care atacă agresiv conţinutul şi formele modelului mecanic.
Fiecare model a imprimat în cel ce i-a urmat un număr de procedee şi cunoştinţe,
dar şi o mare cantitate de ecouri ce au stat la baza naşterii unor false valori. Căci, nu-i
aşa :
„Timpul prezent şi timpul trecut
Sunt poate amândouă prezente în timpul viitor,
Iar timpul viitor cuprins în timpul trecut.”2
Tabloul descris mai sus ne arată că ar ajunge doar curajul să acceptăm evidenţa
unui univers, continuu instabil, fără nici un element imuabil, şi nici nemişcat, pentru a
realiza că pre-judecata este un factor mortal, doar fie şi pentru că ne propune mereu să
îngheţăm o clipă din curgerea firii.

2
T.S.Eliot, Patru cvartete, trad. de Sorin Mărculescu, Editura Univers, 1971
 12

Caruselul cu iluzii
Pentru că toată viaţa mea am fost un om de front, care a iubit să trăiască în linia
întîi, pentru care atacul la baionetă a fost un deliciu, iar încăierările - la fel de
ademenitoare ca şi sânul matern - pre-judecata mi-a fost tot atât de dragă, ca şi noroiul
din tranşee. De ea m-am lovit la fiecare pas, ea m-a pus jos de multe ori, m-a umilit,
târnosit, tăvălit, tăbăcit şi a trebuit să fac eforturi încăpăţânate pentru a-mi salva pielea şi
conştiinţa.
Dar tot ea, trebuie să recunosc! m-a învăţat cum să-mi fac arme, cât de importantă
este strategia, cât de preţios este să ştii unde trebuie să ajungi, câte popasuri trebuie să
faci la un drum şi, mai ales, cât de vital este să-l cunoşti pe adversar.
Si lucrul cel mai important!: nu trebuie, cu nici un chip, să te ratezi împreună
cu generaţia ta.
Dacă e să se întîmple, măcar s-o faci de unul singur, trăind propria-ţi aventură, ca,
la bătrâneţe ajuns, să poţi povesti prostiile făcute, cu mândrie şi savoare, şi nu cu mintea
întunecată de complexele vinovăţiei colective.
Ba, mai mult, o astfel de atitudine te scapă de complexe, te face conştient de locul
tău şi te mulţumeşte că-l meriţi. Nu mai râvneşti aiurea după ceea ce nu ţi se cuvine,
mereu convins că, dacă nu ai fi fost împiedicat de alţii, tu ai fi de mult pe culmile înalte
ale măreţiei visate, chiar dacă puterile-ţi sunt nevolnice şi pipernicite.
Toată viaţa ta devine un coşmar, o luptă surdă cu fantomele ce ţi se opun, o
zbatere nebunească ce otrăveşte totul, care nu aduce nici strop de linişte, nici mângâierea
mulţumirii, ci doar griji, amărăciune şi suferinţă.
Să aparţii unui grup, să aderi la un manifest, să ai conştiinţa spiritului colectiv,
iată sentimente mângâietoare şi liniştitoare, care-ţi inoculează înălţătoare trăiri. Eşti de
folos unei cauze, te confunzi cu aspiraţiile colectivităţii căreia îi aparţii. Ce poate fi mai
important pentru un om, decât să fie folositor timpului şi nevoilor unei societăţi? „Din
acest prim punct de vedere, viaţa socială ne apare ca un sistem de obişnuinţe mai
profund ori mai superficial înrădăcinate, ce răspund necesităţilor comunităţii. Unele
dintre ele sunt obişnuinţele de a ordona, majoritatea sunt obişnuinţele de a se supune, fie
unei persoane care comandă în virtutea unei delegaţii sociale, fie societăţii însăşi,
 13

confuz percepută sau resimţită, care emană un ordin impersonal. Putem să ne sustragem
lor, dar chiar şi atunci suntem atraşi către ele, aduşi la ascultare asemenea pendulului
ce se abate de la verticalitate.”3
Mentalitatea colectivă, ierarhia, ordinea grupului, toate acestea definesc un orizont
precis delimitat, în care tu trebuie să fii părtaş, alunecând prin viaţă sprijinit de axiome,
de cutume, de reguli ce nu-ţi aparţin decât parţial. Care nu ajută, dar nici nu strică.
Şi, ajungi să descoperi într-un târziu, – Oh! mult prea târziu – că toţi mugurii, ce
ar fi putut rodi cu folos, sunt de mult uscaţi.
Iar societatea aşteaptă răbdătoare pe unul mai puternic şi mai deştept decât tine.
Dacă te linişteşte, lucrurile se petrec aidoma în întreg universul; tot ceea ce este
supus devenirii se macină sub semnul răbdării.
Spre norocul meu, am trăit într-o perioadă istorică pe care urmaşii noştri o vor
rememora cu invidie, pentru că a fost teribil de fertilă în a crea destine istorice. Din
nefericire, mulţi au schimbat această calitate pe posibilitatea de a conduce un Volswagen,
şi, cînd afirm aceasta, nu mă gândesc doar la cei care au emigrat din România.
Pentru mulţi dintre noi, nu contează cum ratezi o oportunitate, ci doar cât de
seducător motivezi eşecul. Atât de mulţi au devenit aceştia, încât putem afirma că asistăm
la un exerciţiu social.
Personal, iubesc perioada istorică în care trăiesc!
Priveşte detaşat, distanţează-te, şi ai să vezi că ne aflăm în plină Apocalipsă; drept
este că nu cu tunete, fulgere şi foc din cer, cu emanaţii de sulfuri, dar cu suferinţe
similare şi cu giudeţuri la fel de necruţătoare; „În această criză anuală a tamei (Tama: «o
substanţă spirituală », conform tradiţiei japoneze), experienţa primitivului presimte
semnul unei inevitabile confuzii care trebuie să pună capăt unei anumite epoci istorice
pentru a permite reînnoirea şi regenerarea, adică reluarea istoriei de la început.”4
Gongorice ispitiri persistă, se fac şi se desfac, dispar şi se alcătuiesc, iar tu eşti un
suflet simplu, abandonat sub un copac, ca şi Sfântul Anton - ce nici n-ai ştiut vreodată
dacă este real sau nu, supus ispitirilor, dar şi grozăviilor. O lume moare agonizând, o alta
3
Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Diana Morăraşu, Iaşi, Editura
Institutul European, 1992, p.26

4
Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.59
 14

se naşte, şi ciocnirea dintre început şi sfârşit dă naştere unei crize cu multe victime, cu
multe aberaţii, cu multe destine amăgite.
Poate că, atunci când a fost creată Apocalipsa, imaginea pentru suferinţă era
tortura carnală: „Se văd aici făpturi «înzestrate cu darul de a-şi schimba felurit chipurile
şi de a se transforma în sute de milioane de feluri…având pântece, picioare şi mâini
diforme…chipuri strălucitoare de o splendoare îngrozitoare, chipuri şi dinţi strâmbi…
unii aveau trupuri în flăcări…unii purtau munţi aprinşi apropiindu-se măreţ, urcaţi pe
alţi munţi aprinşi… unii aveau urechi de elefant, urechi atârnând. Unii aveau pântece
asemenea unor morţi…alţii aveau pântecele ca o cană… Unii aveau trupuri şubrede
alcătuite dintr-o grămadă de oase…» Toţi monştrii iadului sunt adunaţi în această luptă,
făcând să se işte nori negri, aducând o noapte neagră, făcând zgomot». Ei aruncau
săgeţi, pietre, securi dar proiectilele se transformau în flori. Mâra dezlănţuie atunci ploi
ca să-l înghită pe Preafericit într-un potop, dar prinţul este apărat de şarpele Mucilinda
care îl adăposteşte în cutele sale, şi diavolului nu-i mai rămâne decât să facă ultima
încercare, seducţia. Îşi trimite fiicele care caută să-l tulbure prin treizeci şi două de
feluri de magie feminină, dezvăluindu-se şi învăluindu-se, arătându-şi sânii, făcând să le
sune inelele de pe picioare, descoperindu-şi coapsele asemănătoare trompei de elefant.”5
Poate că astfel muritorii puteau pătrunde parabola, îi mărunţeau înţelesul, şi
gândurile lor se luminau.
Dar, poate că, dacă dăm la o parte carnea înşelătoare, miezul ne va dezvălui esenţa
învăţăturii…
Poate!!!… Sau poate că nu.

Caleidoscop cu viitor
Oricum, este excitant să trăieşti în vremuri de graniţă, pentru că totul este atât de
imprevizibil încât, ceea ce ieri părea solid şi de neclintit s-a dovedit a fi doar un eşafodaj
de nisip care s-a prăvălit la o suflare de vânt. Trebuie să ai fire tare şi să înveţi repede ce
înseamnă viitorul, unde începe el şi unde se termină (pentru tine!). Cred că fac parte din
prima generaţie care a trebuit să facă faţă unui şoc teribil : să înveţi să devii
contemporan cu viitorul.
5
Jurgis Baltrusãitis, Evul mediu fantastic, traducere de Dan Grigorescu, Bucureşti, Editura Meridiane,
1975, p.196
 15

În trecut, o invenţie avea nevoie de mai multe generaţii pentru a fi asimilată, se

răspândea în cercuri repetate, şi efectele ei puteau fi digerate pe îndelete. Mai întâi era un
ecou, un zvon. Apoi îşi făcea apariţia; o curiozitate cu care puteai să convieţuieşti fără să
te atingă, fără să te intereseze. Dar, o dată cu anii ’60-’70, a trebuit să facem faţă şocului
adaptării la un val de produse revoluţionare, care se transformau rapid în mijloace de
existenţă. Toată această avalanşă de instrumente noi impune un alt ritm al cunoaşterii, al
adaptării. Şi o altă stare a existenţei ; ritmul evoluţiei se rupe, şi trebuie să faci faţă unui
viitor care nu mai are răbdare, care se prăvale practic peste existenţa ta, terorizând. „Tot
ceea ce are puterea de a crea într-un fel oarecare – în mintea noastră reprezentările
durerii şi primejdiei, adică tot ceea ce este teribil prin ceva sau legat de elemente
teribile, sau operează într-un mod analog spaimei, constituie o sursă a sublimului; adică
produce cea mai puternică emoţie pe care o poate simţi omul.”6 , observă Edmund Burke.
Dar procesul acesta a devenit unul colectiv şi este permanent întreţinut de Viitorul
care se înghesuie dintr-o dată în Prezentul tău, îţi alterează percepţiile. Nu mai ai noţiuni
normale şi sigure despre evoluţia istorică. Întrebări ca: ce este Trecutul? când se termină
Prezentul? când va fi Viitorul?, nu mai au rezonanţa ştiută.
Generaţiile noastre moşteniseră un alt fel de lume, cu un alt fel de ritm.
Este adevărat că noi înşine am invocat, asemeni Ucenicului Vrăjitor, magia
maestrului, şi am pierdut-o de sub control. A trebuit, astfel, să suportăm şocul unui
dezechilibru între capacitatea noastră de a ne adapta şi noile mijloace, din ce în ce mai
radicale.
Nu ştiu dacă acesta este cel mai teribil şoc pe care l-a avut de suportat, sau pe care
îl va suporta, o generaţie istorică: desigur, nu.
Ştiu doar că pe acesta l-a resimţit, din plin, generaţia mea. Şi mai ştiu că, derutată,
această generaţie a dat naştere multor monştrii.
În aceste vremi, cel mai rapid, uiţi de urmaşi, cu toate că eforturile disperate de a-
ţi „aranja situaţia” în numele lor se face. Ritmul nebunesc scurge totul printre degete şi
panica pune stăpânire pe minte. Realizezi mai abitir cât este de scurtă viaţa acum în
timpurile când tot ceea ce-ţi oferea confort şi siguranţă se prăvăleşte în abis, când

6
Edmund Burke, Despre sublim şi frumos, traducere de Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş, Bucureşti,
Editura meridiane, 1981, p. 67-68
 16

metodele verificate nu mai fac două parale, când ar trebui să înveţi continuu ceva nou şi
nu mai ai răbdare sau putere.
Variante nu sunt prea multe: ori renunţi la toate visele de adolescenţă şi prinzi
valul, purtând cu tine toate complexele neîmplinirii, dar şi tehnica justificării; ori lupţi
pentru împlinirea acestora în corul de sarcasme şi huiduieli, fără să ai siguranţa vreodată
că se va face lumină şi pe uliţa ta. „Viaţa nu progresează de la stări de inadaptare la
stări de adaptare”7 , afirma Lucian Blaga, ceea ce părea corect în epoca sa. Doar că
timpul a dovedit că viaţa este o continuă stare de inadaptare, iar formele tot mai
specializate sunt variante continuu perfectibile, deci instabile, ale devenirii.
Aidoma majorităţii oamenilor, îţi vine greu să accepţi că istoria este scrisă de o
grămadă de anonimi, ce definesc mereu condiţia de inadaptare. Eroii au calitatea de a şti
să spună pe nume unei situaţii ce era fapt evident de mult! Ei se aleg cu gloria, şi doar
truda e a ta, a lui, a noastră, şi este cu atât mai frustrant, cu cât nici măcar între noi nu
ştim să ne cinstim.

Un început, două începuturi…

Am vorbit mai sus de un început, ai căror martori suntem şi cred că, pentru acest
început care se prefigurează, merită să atacam nişte pre-judecăţi care sunt la mare preţ de
prea mult timp, de mult prea mult timp.
Noile informaţii au aruncat nişte pete de lumină, care arată că lucrurile nu prea au
forma pe care o tot invocăm.
Întreaga istorie a omenirii nu s-a datorat nicidecum progresului material, care a
fost un rezultat, ci evoluţiei spirituale, care a fost permanent instabilă, mereu la originea
unui nou început. „Ar fi bine să considerăm corpul ca un eu, decât spiritul, căci corpul
pare să dureze un an, doi sau o sută de ani, dar ceea ce se numeşte spirit sau gândire sau
cunoştinţă se produce şi dispare, noapte şi zi, într-o veşnică schimbare.
După cum maimuţa în zbânţuiala ei prin pădure apucă o creangă, apoi îi dă drumul şi
apucă alta, tot aşa, şi ceea ce se numeşte spirit, gândire sau cunoştinţă se produce şi
dispare, zi şi noapte, într-o veşnică schimbare.”8

7
Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976. p.63
8
Apud Samyutta Nikaya, în Alexandra David-Neel, op.cit, p.59
 17

De ce ar fi aşa de important acest început?! Sau, mai degrabă, există un astfel de

început ? Există vreun început pentru Istorie, sau acesta este doar momentul cu care
oamenii definesc trecerea la o nouă etapă, într-un proces ce nu se va termina niciodată ?
„Moartea omului şi cea a umanităţii sunt indispensabile regenerării lor. O formă,
oricare ar fi ea, din chiar faptul că există ca atare şi că durează, slăbeşte şi se uzează;
ca să-şi capete vigoarea, trebuie să fie reabsorbită în amorf, fie şi numai pentru o clipă;
să fie reintegrată în unitatea primordială din care a ieşit; cu alte cuvinte, să reintre în
«haos » ( în plan cosmic), în « orgie» (în plan social), în «întuneric» (pentru seminţe), în
«apă» (botezul pe plan uman), în « Atlantida» (în plan istoric).”9 Este important
Începutul, sau noua etapă ce debutează, şi care vă sfârşi prin a crea posibilitatea unor noi
acumulări în sânul formei materiale, care să sprijine un nou Început? “ Omul care a
traversat râul se va odihni poate o vreme pe malul pe care a ajuns, dar dincolo de el se
întinde un ţinut de parcurs. Omul se va ridica deci şi va continua călătoria. Trecerea
râului, ajungerea pe «celălalt mal», nu sunt decât o etapă. ”10
Mi se pare că, acum, parcurgem « un început » ce va schimba destinul omenirii
radical. „ Starea-de-dezvăluire a fiinţei este cea care, ea mai întâi, face cu putinţă
manifestarea unor ipostaze ale fiinţării. ”11 După opinia mea, s-ar putea ca unii dintre noi
(mă refer la generaţia mea) să avem norocul să-l vedem cum se defineşte. Pentru mine
personal, ar fi o mare mîndrie să plec dincolo, ştiind că am fost contemporan cu aşa ceva,
pentru că evenimente istorice atât de spectaculoase se întâmplă la sute de mii de ani…
sau la milioane!
„Ne ducem toţi câte puţin mereu
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare.
Poate curând va trebui şi eu

9
Mircea Eliade, op.cit., p.71
10
Alexandra David-Neel, op. cit., p.70

10

11
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducere Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu,
Bucureşti, Editura Politică, 1988, p.77
 18

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.“12

Treimea modelatoare
O treime de etape au conturat noua perspectivă: 1. legitimarea inteligentei
artificiale ca mijloc de prelucrare a realităţii, apoi, la un timp relativ scurt: 2. industria
genetică a făcut un salt spectaculos: s-a refăcut în întregime codul ADN şi au fost
înţelese în mare parte funcţiile sale , după care: 3. a fost clonată o fiinţă vie. Aceste trei
descoperiri măresc mult capacitatea omului de a cunoaşte, pătrunzând în intimitatea unor
mecanisme teribil de importante ale Devenirii.
Este un pas important, care face să cadă un strat gros din ignoranţa noastră, ce este
cauza nenumăratelor prejudecăţi după care încercăm să eşafodăm realitatea. Cunoaşterea
nu are decât timpul trecut, ea se adresează doar evenimentelor ce s-au petrecut, ce s-au
consumat în straturile fiinţei noastre. Evenimentele ce vor deveni au traiectorii ce ne sunt
necunoscute şi care pot fi doar presupuse, ele sunt guvernate de reguli precise şi imuabile,
doar că un timp ele scapă cunoaşterii, uneori chiar definitiv. În momentul când aceasta se
produce are loc o revelaţie, o iluminare, din nefericire, fără participarea conştiinţei
noastre: „Curba descrisă de o simplă moleculă de aer sau de vapori este fixată tot aşa de
sigur ca şi orbitele planetare: nu există altă deosebire între acestea decât aceea datorată
ignoranţei noastre. Probabilitatea depinde în parte de această ignoranţă, în parte de
cunoştinţele noastre.”13
Unele minţi - pe care le numim - intuitive propun anumite modele care să ne
apropie de o astfel de realitate, modele pe care contemporanii le resping cu răceală, şi
trebuie neapărat ca societatea să se apropie de naşterea fenomenului pentru a putea
consuma intuiţia propusă. Iată de ce este mereu nevoie să se consume un anume timp
istoric până să putem cunoaşte un act de creaţie.
Între cunoaştere şi devenire este o cursă acerbă de urmărire, ce este surprinsă cu
multă exactitate de Zenon în aporia „Achile şi broasca”, în această cursă este originea
tuturor realităţilor pe care formele materiale le nasc. „Pentru că omul şi cosmosul se
regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se
elimină etc. Variate în formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre
12
Serghei Esenin, Poezii şi poeme, traducere de George Lesnea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.47
13
Apud Laplace, vezi P.Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panqunatismul, Iaşi, Ed. Univ. „A.I.Cuza”,p.59.
 19

acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continua
in illo tempore, prin repetarea actului cosmogonic.”14
Deocamdată aceste realizări rămân doar începuturile disparate ale unui viitor
despre care cei mai mulţi dintre noi, din cauza spaimei şi a bigotismului, afirmăm că va fi
plin de primejdii. Şi este foarte posibil să fie aşa pentru noi, deoarece lumea ce urmează
să se nască nu ne este sortită. Ea este o lume ce presupune alte fiinţe, cu alte cunoştiinţe,
cu o altfel de inteligenţă şi cu un cu totul alt mod de a se manifesta, radical modificat. O
lumea ce va rămâne necunoscută nouă, fiinţe pieritoare.
Dar, tocmai acest fel de a fi al existenţei determină descoperiri ale ştiinţei, care
relevă că viitorul nu există decât sub forma unei consecinţe a faptelor mele prezente, şi
este de la sine înţeles că aceste „secrete”, ce păreau a fi apanajele divinităţii, odată
dezvăluite, au spulberat o sumă de construcţii altădată de nezdruncinat şi au semnalat
existenţa unor noi teritorii interzise.
Interzise până când?

Omul cu două capete

Perfecţionarea modelului inteligenţei artificiale a fost un moment important al
Devenirii, nu atât prin acţiunea directă asupra umanităţii, ci prin efectele colaterale, prin
influenţa pe care sistemul a avut-o în celelalte domenii. Inteligenţa artificială a eliberat
enorme energii şi a aprofundat metodele de înţelegere al procesului gândirii omeneşti; a
adus foarte multă lumină în ceea ce priveşte intimitatea structurii gândirii umane, dar şi a
relaţiilor dintre o entitate subiectivă (fiinţa vie) şi o alta obiectivă (realitatea curentă).
Aceeaşi inteligenţă artificială a schimbat – la nivelul omului – relaţia dintre
entitatea subiectivă şi ea însăşi. Este foarte greu să defineşti procese, din interiorul
acestora, fiind subiectul, dar şi obiectul, propriilor evoluţii. Datorită inteligenţei artificiale
se pot simula modele pentru o mai bună înţelegere a articulaţiilor dintre subiectiv şi
obiectiv, dar şi subiectiv şi subiectiv.
Putem să abandonăm în linişte afirmaţiile arogante de altă dată, cu care se
susţinea că singura fiinţă din univers înzestrată cu funcţii subiective este omul. Toate
formele ce alcătuiesc materia, de la atom la om, sunt entităţi subiective, conduse de

14
Mircea Eliade, op.cit., p.66
 20

tendinţe oportuniste, şi care, doar prin nivelul evoluţiei stării de adaptare la o realitate
se deosebesc între ele.
Nevoile oportuniste impun individului o stare de entelehie deosebit de subtilă,
stare care face baza curiozităţii permanente a materiei, la orice nivel ar fi ea.
Oportunismul impune nevoia de adaptare, nevoia de adaptare face ca materia să
fie curioasă –„Curiozitatea neagă instinctul”15 - şi pentru a-şi satisface curiozitatea,
trebuie să se perfecţioneze continuu. Procesul este valabil pentru oricare nivel de
organizare a materiei, doar mijloacele devin mai sofisticate şi mai performante.
Odată cu inteligenţa artificială, am început să înţelegem că, ceea ce defineam
înainte ca realitate (totalitatea mediului înconjurător) este, de fapt, un nivel particular
al formelor materiale, un mediu, că adevărata Realitate este un proces, într-o
permanentă transformare, căruia materia trebuie să i se adapteze continuu şi pe care o
generează continuu. „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pe altceva şi
nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care este suportul
indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au o esenţă proprie.
Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţei unor cauze; nu sunt
nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decât nişte nume care acoperă o
vacuitate de realitate intrinsecă.”16 Fiecare moment al devenirii este o matrice, şi nu un
moment determinat, ca şi în cazul norului electronic, un fel de ceaţă în care se găseşte şi
momentul la care ne referim atunci când facem o relatare. Iar relaţia dintre momentele
Devenirii cunoaşte multe funcţii de indeterminare ce devin surse ale Dezmărginirii. Aşa
numitul „lanţ al cauzalităţilor” este valabil doar exprimând funcţia unui mecanism, pentru
că o cauză este, în fapt, o matrice cauzală, care generează un moment matricial al
efectelor, unde unele dintre acestea sunt în relaţie de indeterminare cu cauza. Aşa că
afirmaţia budistă: ”Acest lucru fiind, se produce cestălalt”17 ar trebui corijata în: „Acest
lucru fiind, se produce şi cestălalt.” Proces în care cauza îşi alege din matrice un moment
15
Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p.40
16
16 Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de Nicolae Constantinescu, Bucureşti
Editura “Nemira”, 1995, p.81
17 Idem, p.45.

17
 21

care să devină efectul său. Pentru că, trebuie să recunoaştem: „Determinismul era opera
unei generalizări care neglija perturbaţiile, erorile, incertitudinile.”18 Sau, conform
afirmaţiei lui Emile Boutroux: „Presupunând că fenomenele ar fi indeterminate, dar
numai într-o oarecare măsură, care ar putea depăşi într-un mod de neînvins puterea
mijloacelor noastre de evaluare lipsite de fineţe, aparenţele ar fi exact aşa cum le
vedem.”19
Dar, probabil că lucru cel mai important: datorită inteligenţei artificiale am
început să reconsiderăm cunoştinţele noastre despre informaţie. Înainte de epoca
inteligenţei artificiale, informaţia era egală cu ştirea, vestea, zvonul, rumoarea sau orice
altă formă de comunicare cu conţinut social, ce are menirea de a face legătura între două
spaţii populate. Roland Barthes semnalează funcţia unei astfel de informaţii în lucrarea sa
Despre Racine : „Aceasta este cea de a treia funcţie a spaţiului exterior: ţinerea actului
într-un fel de carantină unde nu poate pătrunde decât o populaţie neutră al cărei rol este
să trieze evenimentele, să extragă din fiecare din ele esenţa tragică şi să nu aducă pe
scenă decât frânturi de exterior purificate sub denumirea de veşti, înnobilate sub
denumirea de povestiri (bătălii, sinucideri, reîntoarceri, crime, ospeţe, minuni)”20
Potrivit acestei filosofii, informaţia este un instrument care defineşte în
exclusivitate specia umană şi presupune un sistem de semne elaborat, or lucrurile se pare
că nu stau tocmai aşa. Inteligenţa artificială, ca şi modul de funcţionare a moleculei ADN,
dovedesc şi ele faptul că informaţia este o stare esenţială a energiei care are nevoie
de un suport pe care îl asigură masa Formei Materiale.
Urmând această logică, putem deveni tare obraznici afirmând că, Universul – aşa
cum îl perecepem noi, în limitele categorice ale existenţei noastre perisabile - s-a creat
din starea neconceptualizată a energiei, iar apariţia masei exprimă tendinţa acesteia
(energiei) de a circula sub formă de concepte, imprimând astfel o sumă de calităţi masei,
transformând-o în materie.

18
18 Petre Botezatu, Op. Cit., p.113
19 Apud Emile Boutroux, vezi Petre Botezatu, op.cit., p.115
20 Roland Barthes, Despre Racine, traducere de Virgil Tănase, Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală, 1969, p.36
.21. Luis Pauwels şi Jaques Bergier, Le matin des magiciens, Paris, Editura Gallimard, 1960, p.156
19

20
 22

Şi de aici putem îndrăzni să propunem o definiţie profund eretică despre Univers,

afirmând că: Universul este o formă materială compusă, mărginită, guvernată de un
proces permanent de Dezmărginire, proces care întreţine un continuu Dezechilibru
generator de Nevoi.
Continuând erezia vom afirma că: Universul nu are dimensiuni, ceea ce nu
înseamnă cu nu are limite. În aceste condiţii, infinitul devine doar o noţiune folosită de
geometri pentru a permite calcule de mărime a spaţiului şi întregul lanţ da categorii ce
presupune efecte ale infinitului trebuie reconsiderat. Dacă Universul ar fi infinit, teoria
relativităţii, în orice formă a sa, nu ar mai fi valabilă, şi nu doar atât; ar trebui schimbate
cam toate legile fundamentale ale Cunoşterii. Însăşi existenţa categoriei infinit ne
semnalează prezenţa unei limite: aceea a capacităţii de a imagina. Dar dacă Infinitul nu
există şi Universul are un sfârşit, o limită, atunci înseamnă că şi el este la fel de perisabil
ca şi noi?
Nu sunt atât de deştept să răspund la o întrebare ca aceasta. Tot ceea ce pot să
afirm este că Universul este rezultatul acţiunii a două stări ale Haosului: energia şi masa,
dimensiuni care întreţin continuu procesul de formare a materiei universale trecând dintr-
o formă în alta, întotdeauna în urma apariţiei unui scop precis, undeva în structura
acestuia, a Universului.
Conform teoriilor mecanicii ondualatorii, fotonul este alternativ corpuscul şi undă:
„Realitatea fizică ni se înfăţişează în experienţă când corpusculară, când în formă de

undă.”21Astfel, putem considera că această particulă-undă (ψ = ψ 0 ⋅ exp[ i ⋅ ( k ⋅ r − ω ⋅ t ) ],

conform ecuaţiei lui Luis de Broglie) este elementul de graniţă între energie şi masă,
acolo unde se naşte materia în virtutea unui scop definit şi precis. Cu alte cuvinte: actorul
principal al unui proces reversibil, acolo de unde începe şi către care tinde întreaga
evoluţie a Universului, semnul fundamental care stă la baza limbajului întregului Univers
Material. De-a lungul istoriei doar alchimiştii au fost preocupaţi de reversibilitatea

21

21 Petre Botezatu, Op. Cit., p..90

22 Luis Pauwels şi Jaques Bergier, Le matin des magiciens, Paris, Editura Gallimard, 1960, p.156
 23

procesului transformării materiei în masă şi energie şi apoi din nou în materie: „Pour l
‫׳‬alchimiste, il faut sans cesse le rappeler, le pouvoir sur la matiere et l’energie n’est
qu’une realite accesoire. Le veritable but des operations alchimiques qui sont peut-être
le résidu d’unne science très ancienne appartenant à une civilisation engloutie, est la
transformation de l’alchimiste lui-même, son accession à un ètat de conscience
supérieur. Les résultats matériels ne sont que les promesses du résultat final, qui est
spirituel. Tout est dirigé vers la transmutation de l’homme lui-même, vers sa divinisation,
sa fusion dans l’énergie divine fixe, d’où rayonnent toutes les énergies de la matière. »22
(Pentru alchimist, trebuie reamintit mereu, stăpânirea materiei şi energiei nu este decât
o realitate secundară. Adevăratul scop al operaţiunilor din alchimie, care sunt probabil
moştenite de la o ştiinţă foarte veche aparţinând unei civilizaţii asimilate, este
transformarea alchimistului în sine, accederea sa la o stare de conştiinţă superioară.
Rezultatele materiale nu sunt decât promisiunile unui rezultat final, care este spiritual.
Totul se concentrează către transmutaţiile din omul însuşi, către propria-i divinizare,
către fuziunea cu energia divină fixă, de unde iradiază toate energiile materiei.) Truda
fără sfârşit a alchimistului viza obţinere unui proces în care materia prelucrată pierdea un
număr mare de corpusculi ce se transformau în fotoni, unităţi energetice atrase de
sistemul material cel mai bine organizat. În felul acesta, alchimistul – o structură
materială cu un sistem energetic foarte complex – primea în alcătuirea sa un număr
neprecizat de fotoni care, odată re-transformaţi în corpusculi contribuiau substanţial la
transformări masive în fiinţa acestuia, la regenerări cu sens pozitiv. Alchimistul tindea să
se înnobileze, provocând materia să-i cedeze esenţe creative.
Acest proces presupune prelucrarea unui număr de elemente ale materiei, care să
degaje cantităţi de energie ce vor fi asimilate de către alchimist, iar ele, la rândul lor, vor
influenţa procesele din corpul acestuia, pentru distilarea unor realităţi superioare. Cu alte
cuvinte, elementele materiale, sub acţiunea directă a energiei, se refac într-o altă stare,
superioară. În cazul acesta, am putea defini realitatea ca un proces continuu reversibil al
celor doi poli, masa şi energia, proces care evoluează din cauza unui scop precis:
Dezmărginirea materiei.

22
 24

Toate celelalte ştiinţe s-au străduit să studieze cât mai bine transformarea materiei
în energie, iar aceste preocupări au favorizat neglijarea reversibilităţii acestui proces.
Materia nu progresează, nu involuează, ci doar participă la un număr de
combinaţii impuse de tendinţele evolutive ale energiei, care pot folosi toate formele deja
existente ale materiei : fizică, chimică sau biologică; dar şi stările acesteia: solidă, lichidă
sau gazoasă, formând sisteme de compuşi cu conţinut informaţional din ce în ce mai
complex: „Să reţinem deci că informaţia ereditară este înscrisă în ADN, de unde este
preluată de către ARN-m şi tradusă (s.n.) într-o proteină-enzimă capabilă să participe
activ la funcţionarea metabolismului. Acest mecanism expus succint constituie dogma
centrală a geneticii, care poate fi exprimată în următoarea relaţie: ADN
→transcripţie→ARN→translaţie→PROTEINE.”23
Acesta fiind unul dintre exemplele cele mai evidente, şi mai complete, ale
sistemului de circulaţie al informaţiei în procesul de Devenire a materiei. O nouă
generaţie de forme materiale presupune, în mod obligatoriu, un alt nivel al Devenirii,
generat de cantitatea nouă de informaţii moştenite de la generaţia trecută şi devenite
active cu scopul de a da naştere unei noi Realităţi. Toate informaţiile sunt stocate în stare
neconceptualizată, o formă subtilă de energie, care va deveni activă şi se va materializa
odată cu apariţia unei stări de dezechilibru profund. Altminteri, mamoria materiei ar fi cu
totul inutilă din cauza dimensiunilor pe care le-ar reclama. Evoluţia universului depinde
în mod fundamental de ciclul energie/masă - materie – energie/masă, ciclu care este
destinat să nu creeze niciodată două forme materiale identice: „Pour Pauli, dans un
système donné (l`atome et ses molécules) il ne peut y avoir deux particules (électrons,
protons, mésons) dans le même état. Tout est unique dans la nature :«Votre âme à nulle
autre pareille…» ”24 [ Pentru Pauli, într-un sistem dat (atomul şi moleculele sale) nu se
pot găsi două particule (electroni, protoni,mezoni) în aceeaşi stare. Totul este unic în
natură : «Sufletul tău nu va găsi unul pereche…»].Sau aşa după cum se afirmă în
Bhagavad-Gita : „La început, fiinţele sunt nemanifestate, [la mijloc] sunt manifestate şi
la sfârşit [sunt din nou] nemanifestate; de ce te jeluieşti atunci, o Bharata? ”

23
Ioan Vintilă, Mutaţii genice, Bucureşti, editura Ceres, 1981, p.8-9
2424
Luis Pauwels şi Jaques Bergier, op. cit., p.175
 25

Memoria unei memorii nicicând pierdute

Geneticienii ne-au dezvăluit ca molecula ADN conţine informaţii esenţiale ce provin din
negura evoluţiei materiei vii: „Structura sa fizico-chimică specială îi permite să
înregistreze, să tezaurizeze în decursul generaţiilor şi să transmită la celulele
descendente, informaţia genetică înscrisă în aceasta. În materialul ereditar este înscris
codificat modul în care sunt asamblate cele câteva mii de proteine cu rol de enzime sau
hormoni, care dirijează funcţionarea metabolismului celular, precum şi proteinele de
constituţie ale celulelor.”25
Molecula ADN nu este altceva decât o uriaşă arhivă activă, în care informaţiile
esenţiale despre fiecare etapă a evoluţiei materiei vii sunt gata să se reactiveze, dacă vor
fi refăcute condiţiile nivelului lor. Spectaculos este faptul că această uriaşa cantitate de
informaţii conţinută în molecula ADN nu exsită, există doar metafizica acestor informaţii
ce se vor materializa doar atunci când condiţiile din Realitate crează o anume calitate a
Dezechilibrului care să reclame o anume formă a informaţiei şi numai pe aceea.
Specialiştii numesc aceasta starea recesivă a informaţiei.
Urmând logica aceasta, putem afirma că fiecare nivel al evoluţiei a fost odată cel
mai evoluat - deci a mărginit Universul -, a deţinut supremaţia în istoria universală a
materiei. La rândul nostru, suntem o etapă care va deveni un nivel informaţional stocat în
ADN-ul viitorimii, ceea ce presupune nemurirea noastră. „Învăţăturile secrete consideră
că «mulţimea celorlalţi» e formată din cu totul altceva decât din «amintiri». Ea e
constituită din fiinţe vii a căror activitate îşi continuă cursul şi-l va continua la infinit
sub forme diverse, căci nu există moarte. Nu «amintirea» lui Platon, Isus sau Cristofor
Columb obsedează Eu-ul pe nume Pierre, ci Platon, Isus sau Cristofor Columb, ei înşişi,
mereu vii şi acţionând prin energiile pe care le-au declanşat odinioară. Iar oamenii care
au purtat aceste nume erau şi ei tot nişte manifestări ale unor energii multiple. În Platon
care îşi preda învăţătura în Grecia, în Isus parcurgând Galileea, în Columb
aventurându-se pe Ocean, la fel ca şi în domnul Pierre, sălăşluiau o mulţime de prezenţe
vii ale căror origini se pierd în adâncurile de nepătruns ale eternităţii.
Să însemneze asta oare că diferitele personalităţi adunate care formează un Eu
rămân inerte sau, cu alte cuvinte, că acest Eu nu e defel activ? Nici vorbă de aşa ceva, se
2525
Ioan Vintilă, Op. Cit., p.822.
 26

răspunde în Învăţăturile orale secrete. Individul Pierre sau Paul este un centru de
energii care, la fiecare gest, la fiecare vorbă, la fiecare gând al lui, se avântă în lume
producându-şi efectele.”26
Înainte de descoperirea funcţiilor moleculei ADN, această afirmaţie ar fi avut un
sens greu de pătruns, de aceea şi făcea parte din „Învăţăturile orale secrete” ale
filosofilor budişti, iar descifrarea sensului cerea multă trudă şi timp îndelungat de
meditaţie.
Structura moleculei ADN ne relevă faptul că există un scop în modalitatea de
stocare a informaţiilor, un scop al cărui efect trebuie să se dezvăluie cândva în viitor.
Lanţul acesta de energii conservate are o menire în sine, mult mai importantă decât cea
care ni se dezvăluie la suprafaţă. Lanţul de energii, definit de filosofii orientali sau lanţul
de informaţii identificat de geneticienii contemporani se constituie ca o entitate compusă,
care poate fi supusă descompunerii. Putem atunci, foarte bine, să gândim că avem de a
face cu acelaşi lucru, definit în două moduri, de pe două poziţii diferite de abordare. Dar
în esenţă, este vorba despre o construcţie complexă, formată din entităţi care, la rândul
lor, conţin o sumă de entităţi complexe. Fiecare construcţie exprimă un nivel de evoluţie
superior, alcătuit prin compunere şi definind un anume stadiu de evoluţie al materiei.
Informaţiile esenţiale s-au desprins din suportul lor material iniţial şi s-au combinat cu
altele venind din anturaj, cu scopul de a fixa o anume relaţie între individ şi mediu.
Privite aşa, lucrurile par să confirme aforismul Zen: ”Toate lucrurile sunt
reductibile la unul. La ce este reductibil acesta?”27 Fiecare lanţ din cuprinsul materiei vii
s-ar reduce la unul, dacă urmăm această logică.
Dar la ce se reduce acest unu?
În mod firesc ar trebui să se reducă la o mulţime, doar că aceasta nu mai este una
materială, ci una virtuală, inefabilă, non-conceptuală.
Atunci s-ar pune întrebarea: câţi unul au fost la origini?
262
6 Alexandra David-Neel, Op. Cit., p. 81
2727
* * * , Yoga tibetană şi doctrinele secrete, traducere de Mircea Iacobini, Bucureşti, Editura Sophia,
Arad, 1993, p.24.
 27

Dacă acceptăm, ca valabil, modelul de organizare a moleculei ADN, la început n-

a fost – şi nu rămâne - decât un unul, oricât ar fi de dificil de acceptat, pentru sofisticata
lume de astăzi. Şi iată că se naşte o întrebare teribil de dificilă: în cazul acesta Unu este
doar Unu, sau o pluralitate? Toate mitologiile despre naşterea lumii vorbesc despre faptul
că din Unu s-a născut Doi, apoi Trei şi abia apoi a apărut pluralitatea. Dar oare Unu era
doar un simplu Unu? Aş spune mai degrabă că la baza lui Unu am avea de-a face cu un
fenomen de translaţie declanşat în urma unei diferenţe de potenţial: fotonul transformat în
corpuscul de acestă diferenţă de potenţial ce se iveşte într-un sistem material oarecare. Să
nu vorbim noi oare – fără să ne dăm seama – de fapt de întreg Universul, dar într-o altă
stare?
Pentru ca energia neconceptualizată să se transforme într-un concept, care să
conţină o informaţie, a fost nevoie de un proces minuţios şi îndelungat pentru distilarea
unui element de masă, ce a dat formă materială acestuia ( conceptului) şi a stocat o
informaţie.
Uriaşa diversitatea a materiei să fi pornit de la o singură celulă? „Mitoza (pusă în
evidenţă pentru prima dată de Flemming în 1882) reprezintă tipul obişnuit de diviziune a
celulelor somatice prin care o celulă cu un număr diploid de cromozomi se împarte în
două celule fiice, fiecare tot cu un număr diploid de cromozomi identici din punct de
vedere structural cu cei din nucleul celulei din care provin. Aceasta înseamnă că fiecare
celulă fiică dispune de acelaşi material genetic cuprins în cromozomi, ca şi celula
mamă.”28
«Acelaşi material», dar nu şi acelaşi set informaţional, pentru că fiecare individ
se constituie ca o amprentă unică, şi asta numai datorită setului informaţional conţinut. În
univers nu există doi indivizi identici, iar singularitatea este dată de diferenţa dintre
seturile informaţionale. Forma este – aparent - aceeaşi, dar conţinutul informaţional şi
funcţiile sunt unice. Funcţiile generale de adaptare la o anume realitate sunt aparent
identice, diferenţa este dată de specificul mecanismului prin care funcţia cultivă relaţia sa
cu mediul. O definiţie care încearcă să cuprindă generalitatea funcţiei va ascunde tocmai
cele mai importante momente ale funcţionarii acesteia: particularităţile, individualităţile,
amprentele.

28
Ştefan Popescu-Vifor, Genetica animală, Bucureşti, Editura Ceres, 1978, p.21.
 28

Materia există fundamental independent şi în afara cunoaşterii, pentru că ea este

cea care o generează (cunoaşterea), prezentând Forme Materiale aparent identice, dar
care, fiecare purtând informaţii deosebite, le face capabile de combinaţii cu rezultate
revoluţionare, ce stau la baza unor procese cu totul noi.
Pentru că materia nu s-a născut la un anume moment dat, şi nici nu va pieri la un
anume moment dat, ea apărând mereu, şi pierind mereu, ascunde în conţinutul ei
particularităţi ce tind spre combinarea cu alte particularităţi cu care pot intra în rezonanţă,
ascunzând mereu momente ale unei mutaţii importante, sau nu.
Apariţia celulei vii dovedeşte tendinţa materiei de a evolua de la formele de
compus al unei realităţi, la cele de creatoare de realităţi. Înmulţirea celulei a creat
primul nivel de adaptare la o realitate şi primul schimb activ de informaţii între o
entitate subiectivă ( cu nevoi de adaptare şi aspiraţii oportuniste) şi una obiectivă,
indiferentă. Informaţiile dobândite au fost conservate şi transmise generaţiei următoare:
„…informaţia genetică este reprezentată de secvenţa bazelor azotate (nucleotidelor) în
lanţurile polinucleotidice ale moleculei de acid deoxiribonucleic care intră în structura
unui cromozom. Se mai ştie iarăşi că molecula de acid deoxiribonuclieic suferă un
proces de replicare care are drept efect formarea a două molecule. Această replicare se
realizează de maniera în care fiecare nouă moleculă prezintă un lanţ polinucleotidic din
molecula veche şi un lanţ polinucleotidic nou, sintetizat în timpul procesului de
replicare. Rezultă de aici că în procesul de replicare fiecare lanţ polinucleotidic al
moleculei ADN devine matriţă pentru sintetizarea unui nou lanţ.”29 Procesul acesta,
descris de Ştefan Popescu-Vifor, ne arată că avem de a face cu un mecanism inefabil de
transmitere a unui set de informaţii cu scop creator.
Dar, ce trebuie remarcat cu osebire, este faptul că avem de a face cu o formă de
informare care, fixează în generaţia nouă, informaţii oportuniste despre adaptarea la
mediu, dar şi tendinţele non-conceptualizate de modificare a acestuia. Şi toată această
informare se defineşte ca starea creativă a Inefabilului, a non-conceptualului, astfel
putând să se creeze un statut al materialităţii folosind continuu imaterialitatea.
Putem desprinde din această afirmaţie o erezie teribilă: tot ce este material este
prin sine perfectibil, prentru că reprezintă o etapă a Inefabilului care tinde să-şi
29
29 Idem, p. 105
 29

perfecţioneze continnuu propria sa calitate rămânând astfel starea fundamentală a

Universului, şi întreţinând o relativitate creativă.
Acţiunea oportunistă şi agresivă a populaţiei de celule asupra mediului face ca
raportul dintre acesta şi mulţimea celulelor să ducă la apariţia unei Nevoi: crearea unui
alt nivel de adaptare. Cu cât starea de dezechilibru a raportului celulă-mediu este mai
mare, cu atât Nevoia se acutizează şi dă naştere unei Lipse ce reclamă o Înlocuire. Putem
afirma că acest proces reprezintă cardinala Dezmărginirii Universului. Acest proces
impune ca existenţa celulei să se caracterizeze printr-o activitate agresivă asupra
mediului, impunând acestuia modificări cumulative, care modificări, la rândul lor, impun
celulei necesitatea unui proces de adaptare mai perfecţionat. Pentru a-şi menţine ritmul de
adaptare, celula trebuie să-şi dezvolte tendinţele oportuniste prin care să depisteze
punctele cele mai permisive ale mediului, în care să formeze nişe de populare. Când
nivelul de adaptare la mediu, al populaţiei de celule, a fost depăşit de schimbările din
mediu, a fost necesară o nouă formă de organizare a materiei vii. Celula nu a mai putut
face faţă singură schimbărilor de mediu; a trebuit să dea naştere unei combinaţii şi, în
felul acesta, s-au creat premisele unei forme noi, care să facă faţă condiţiilor de mediu.
Cu alte cuvinte, s-au creat premisele apariţiei de mutaţii genetice, pentru a fi creaţi noi
indivizi, capabili să manipuleze elementele unui nou sistem de informare cu mediul nou
apărut. Fiecare mutaţie reprezintă o formă compusă superioară, care menţine formele
compuse inferioare esenţiale, înglobate în structuri cu funcţii noi
Pe măsura ce organizarea materiei vii evolua, împinsă fiind de schimbul continuu
de informaţii între mediul creat şi individ, sistemul de informare devenea tot mai
specializat, iar datele transmise generaţiilor nou născute erau tot mai complexe.
Apariţia acestei forme noi este primul pas către dezvoltarea sistemelor compuse
ale materiei, sisteme care au creat puzderia de forme pe care le cunoaştem astăzi. Scopul
primordial, esenţial al materiei este Expansiunea, or aceasta presupune un proces de
dezvoltare bazat pe oportunism. Materia se dezvoltă în direcţia cea mai permisivă a
Realităţii, direcţie care presupune cele mai mici eforturi, cel mai mic consum, cel mai mic
risc. Şi totuşi, direcţia Expansiunii nu este una haotică, ci păstrează un sens specific
fiecărei forme materiale. Din această conduită se naşte paradoxul ce confirmă teoriile
holiste: Universul, ca întreg, este lipsit de scop şi de dimensiuni - materia ce-l compune
 30

dă mereu naştere unor forme ce se exprimă în interiorul unui scop şi al unor dimensiuni,
ceea ce desemnează fără tăgadă că între întreg şi parte primează regula întregului, pentru
că materia îşi va schimba continuu formele pentru realizarea unui Univers continuu
Dezmărginit.
Fiecare nivel de organizare cunoaşte o dezvoltare pe orizontală în care se duce o
luptă acerbă – atât cu mediul, dar şi cu ceilalţi semeni – pentru obţinerea celor mai
performanţi indivizi. Sensul este obţinerea individului perfect, şi, cu toate că acesta este
perfect inutil, parcursul menţine două funcţii importante:
A) întreţine şi adânceşte procesul de perfecţionare;
B) prepară apariţia unei/unor mutaţii.
Individul perfect, specia perfectă, forma perfectă reprezintă atingerea unui punct
de echilibru între Realitate şi Materie şi presupune dispariţia unei Forme Materiale pentru
a face loc alteia, superior organizate şi capabile de a produce modificări.
Pe parcursul selecţiei individului perfect, se creează premisele favorabile pentru
naşterea de mutanţi, care vor forma noi populaţii cu capacităţi de prelucrare a unei/unor
alte nişe de realitate. Trebuie să înţelegem limpede că termenul „prelucrare” presupune
atât modelarea individului de către Realitate pentru a se obţine un set specializat de
informaţii transmisibile, cât şi crearea unei noi Realităţi, prin contribuţia activă a
individului în mediul de existenţă.
Lucian Blaga distinge procesul acesta, referindu-se la evoluţia omului: „Viaţa o
bănuim dominată de două tendinţe evolutive antagoniste: una orizontală de adaptare
făţişă prin «specializări organice», care duce la o particulară îngustare a ambianţei, şi
a doua, verticală, aspirând mereu spre tipuri constituţionale din ce în ce mai înalte.
Aceasta a doua tendinţă presupune, ca un revers sau ca un aspect complementar al ei, o
anume sfială adaptativă şi duce la o progresivă desmărginire a ambianţei.”30
Cosmosul nu poate fi măsurabil decât în trecutul său, viitorul, atât ca spaţiu, dar şi
ca timp, nu poate fi măsurat, deoarece sensul acestuia este imprevizibil pentru
observatorul perisabil. Se pot emite prognoze, se pot face supoziţii, dar nu pot fi precizate
direcţiile de evoluţie ale acestuia, dar nici limitele sale, pentru că, pur şi simplu, acestea
nu există.

303
0 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.120-121
 31

Fiecare formă a existenţei, prin prezenţa sa, limitează cosmosul, trasează o

frontieră, peste care va trece generaţia următoare. Ceea ce putem afirma cu siguranţă este
faptul că el, Cosmosul, este într-o continuă Expansiune, într-un proces de Dezmărginire,
ambele dependente de acţiunile trecute ale Materiei. Materia înaintează continuu spre o
direcţie dictată de sensul Dezmărginirii, dar etapele înaintării sunt atinse mereu de alte
generaţii ale acesteia, generaţii care definesc Realităţi cu conţinuturi sensibil modificate.
Conform acestei afirmaţii, este posibil ca fotonul plecat dintr-o sursă luminoasă să nu
atingă niciodată o ţintă îndepărtată, ci o anume „generaţie” a fotonului, născută şi
adaptată de tendinţele evoluţiei sensului foton. Acest lucru ar face ca teoriile lui Planck
sau Eistein, ca şi cele cauzale să fie cu mult mai simple decât par. Iar rezultatele
diverselor experimente ale fizicii quantice, fie ele teoretice sau practice, tind să confirme
aceste fapte.
O afirmaţie extremistă ar putea suna în felul următor: cosmosul reprezintă
procesul continuu de dezvoltare a unei Forme Materiale unice, proces care este teribil
de dependent de complexitatea tot mai sofisticată a sistemului informaţional conţinut.
Particulele primare ale materiei – electronul, protonul, fotonul etc. - nu sunt forme, ci
semne ale acesteia. Ca şi semnul, cuprins în oricare discurs, particula primară a materiei
nu se poate transforma din informaţie-fundamentală, în informaţie-complexă, decât în
momentul în care se combină cu alte particule în anume proporţii.
Fiecare nivel nou a plecat de la o stare de dezechilibru şi a tins să atingă o nouă
stare de dezechilibru, între aceste momente el traversând o etapă, pe care Lucian Blaga o
descrie astfel: „Mai putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispitei speculative, că
viaţa, trebuind să-şi realizeze modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţii
cosmice date, nu se va putea afirma deplin autonomă. Viaţa este constrânsă să accepte,
într-un chip sau altul, în sistemele ei şi aceste condiţii. Viaţa îşi va realiza deci modurile
şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţiile ce-i sunt date, racordându-le la acestea
cel puţin în sensul unei «suficiente armonii». Dealtminteri, rămâne clar că orice sisteme
organice care eventual nu s-ar găsi în raport de aproximativă convenienţă cu ambianţa
cosmică, ar fi desfiinţate sub presiunea acesteia. Raportul de convenienţă, ce-l
presupunem între organism şi ambianţă, lasă loc fireşte şi atâtor contradicţii, datorită
cărora organismul concret se va găsi în permanentă luptă cu ambianţa concretă. Pentru
 32

ca un organism să poată susţine însă permanenta luptă cu ambianţa, ni se pare că

trebuie să admitem în prealabil un raport de strictă armonie între organism şi ambianţă.
E clar, de exemplu, că un organism terestru n-ar putea susţine lupta cu ambianţa, dacă
ar fi pus în condiţiile vidului interstelar.”31
În toată istoria ştiinţelor se vorbeşte de faptul că materia tinde către starea de
echilibru. Dar manifestarea intimă a acesteia ne arată că nimic nu este mai neadevărat ca
această afirmaţie. Materia tinde permanent către o stare de dezechilibru, pentru că, în
felul acesta se adaugă sistemului noile informaţii, ce vor genera căile spre alte forme de
organizare ale materiei. Afirmaţia lui Leibniz : „Concilierea şi contopirea contrastelor
pe care mistica le vedea în Dumnezeu, se traduce în lume prin conceptul salvator de
«armonie» cu ajutorul căruia disonanţele amănuntelor contribuie la creşterea şi
completarea consonanţei supreme a întregului.”32 se dovedeşte astăzi doar afirmaţia unui
filosof pătruns de esenţa modelului mistic, ce pune în centrul universului fiinţa creatoare
divină ce are nevoie de echilibru, de armonie. „«Într-o experienţă macroscopică, sistemul
nu poate dobândi informaţie (în sens cibernetic) decât pe seama unei negentropii
existente, în valoare cel puţin egală». Şi invers. «Orice informaţie de care dispune un
sistem îi permite să producă o negentropie a cărei valoare este cel mult egală cu
informaţia de care dispune.»”33 Această afirmaţie a lui Brillouin evidenţiază mecanismul
prin care Universul se păstrează într-o stare de permanent dezechilibru, dar şi procesul de
continuu de restructurare a acestuia. Ca atare, limitele universului sunt, ca şi acesta, într-o
continuă Expansiune, într-un permanent proces de Dezmărginire. De altfel, multă vreme
filosofia a fost dominată de credinţa într-un univers cu dimensiuni limitate, care nu poate
fi cunoscut doar pentru că, la rândul lor, posibilităţile de cunoaştere ale omului sunt
limitate. În fapt, nu se poate cunoaşte ceva ce nu există, pentru că Universul pur şi simplu
este lipsit de dimensiuni. Haosul şi Cosmosul sunt stări ale unui Univers în continuă

313
1 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.83
32 Apud Heinz Heimsoeth în Rosario ASSUNTO, Universul ca spectacol, traducere de Florina Nicolae,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p. 94

32

33
Apud L. Bruilloun, vezi * * * Materia, spaţiul, timpul, Vol. II,ediţie îngrijită de Georgete Tănase,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.159.
,
 33

Dezmărginire. Doar formele materiale, datorită perisabilităţii, acţionează în raport cu

anume dimensiuni relative.
Starea de echilibru este un moment tranzitoriu, cel mai sărac în energie; este
punctul în care particula materială aşteaptă o informaţie nouă şi durează atât cât este
nevoie ca această nouă informaţie să declanşeze mecanismul oportunismului: “Crezul
budist constă într-adevăr în două declaraţii scurte şi tranşante:
Toate compusele sunt impermanente.
Toate lucrurile sunt lipsite de ego (a∴ tman: eu sau suflet).
Ceea ce înseamnă că dacă îndepărtăm elementele constitutive care formează ceea ce
numim om, cal, copac, munte, stea sau orice altceva, dacă facem abstracţie de calităţile
care ni le fac perceptibile, nu vom întâlni nimic distinct în afară de aceste elemente
constitutive ale calităţilor, nu vom descoperi omul, calul, muntele în sine. Aceste cuvinte
denumesc doar un grup de elemente.
Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare
de roţi - cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o
şarpantă făcută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde
sunt?
Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală,
conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara
corporalităţii şi a gândirii?”34
Dar Universul?
Toate formele compuse sunt supuse unei presiunii exercitate de tendinţa
componentelor de a se elibera din constrângerile respectivei alcătuiri. Această tendinţă
este dictată de nevoia permanentă a Materiei de a se combina sub felurite chipuri,
mărindu-şi astfel şansele de a forma noi Realităţi, pe care însăşi schimbarea ei le impune.
Rezultatul „final” fiind mereu obţinerea unei forme superioare a propriului Sine.
Iată de ce particulele materiale intră în combinaţii efemere, din care tind să se
desprindă, pentru a alcătui altele, mărind astfel sensul Expansiunii în Univers.
Odată declanşat, procesul de descompunere va tinde să continue până la obţinerea
particulelor primare, fundamentale, ceea ce ne dovedeşte că acestea îşi păstrează memoria
34
33 Alexandra David-Neel, op.cit. p.40.
 34

iniţială, adusă din Inefabil, în toate combinaţiile în care devin părţi, şi că tendinţa lor este
de a reveni la starea originară, adică în Inefabil, pentru a-i îmbunătăţi calitatea, şi nu de a
păstra compuşii în care sunt parte. Şi iarăşi mă văd silit să trag o comcluzie eretică:
memoria conceptualizată a Cosmosului are funcţia de a îmbogăţii continuu calităţile
memoriei neconceptualizate a Haosului.
Privind lucrurile astfel, putem afirma că elementele de masă există într-un număr
limitat, finit; cele din tabelul de elemente chimice, şi, poate, alte câteva nedescoperite
încă. Doar combinaţiile şi cantităţile acestor elemente trebuie să fie într-o continuă
creştere, pentru a asigura nevoile Expansiunii pe care o impune Dezmărginirea
universală.
Putem face foarte bine o paralelă cu semnele alfabetului, care sunt în număr
limitat, dar cu ele putem defini infinitatea de informaţii puse în circulaţie. Iar această
comparaţie poate arăta că Formele Materiale ale Universului apar şi dispar nu dintr-un
capriciu al destinului, ci în virtutea unui scop urmărit, ceea ce dovedeşte că evoluţia se
înfăptuieşte pe măsură ce sunt conturate anumite tendinţe impuse de realităţile
consumate.
Dacă tendinţa particulelor materiale ar fi să intre în combinaţii şi să rămână într-
un echilibru stabil, lumea materială ar fi eternă, imuabilă şi stabilă ca forme. O astfel
de lume ar presupune ca particulele ce intră în combinaţii să-şi piardă memoria iniţială, şi
să devină parte a memoriei compusului. Atunci am putea afirma că starea normală a
materiei este echilibrul, dar nu am mai putea vorbi nicidecum despre un proces de
informare, pentru că totul ar fi îngheţat în forme fixe, iar Universul ar fi cu desăvârşire
lipsit de Devenire.
În cazul acesta, am asista la dispariţia uneia dintre cele mai importante dimensiuni
ale Universului: Timpul, care există doar pentru formele relative. De fapt, orice
dimensiune este doar o expresie a relativităţii, pentru Univers ele, dimensiunile, fiind cu
totul lipsite de sens.

Oglindă, oglinjoară, cine e…

 35

„Minune a reproducerii instantanee şi complete, oglinda devine simbolul viziunii

nealterate a lucrurilor. Un instrument în primul rând de cunoaştere a sinelui care îi
revelează omului direct propria-i imagine, dublul, fantoma, simulacrul, perfecţiunile şi
defectele fizice, precum şi imaginea universului înconjurător, în cea mai exactă formă.
Prudenţa o consultă cu un şarpe.
Oglinda e totuşi un instrument de transfigurare a universurilor pe care, dealtminteri, le
reflectă asemănătoare unele altora.”35 , afirmă Jurgis Baltrušaitis.
Ce altceva poate fi o clonă, dacă nu o oglindă, o oglindă care respectă întru totul
principiile fundamentale catalogate de Baltrušaitis, doar că, în plus faţă de oglindă, îşi
permite să ne prezinte totul într-o structură tridimensională purtătoare a unui sistem
energetic?
Ea are aceeaşi funcţie, pentru omul modern, pe care o avea oglinda pentru
învăţaţii timpurilor pierdute: „Oare nu-i adevărat că nu-i nimic mai demn pentru om
decât a-şi contempla figura? Într-o oglindă, imaginea apare miraculos, şi asemănătoare
şi mobilă, supusă tuturor gesturilor originalului, întotdeauna de vârsta celui ce o
contemplă întrucât dezvăluie aspectele succesive ale vieţii”36. Ca şi oglinda, clonul are
milioane de faţete ce pot, simultan şi identic, să transpună o realitate, dar, în acelaşi timp
să o deformeze esenţial, umplând-o de fantome:
„Numai eu
mă asemui cu tine,
tu oglindă, tu
niciodată nu semeni
cu tine.
Numai absenţa,
Numai ea,
Seamănă
Cu tot ceea ce este.”37

35
Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, traducere de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.19
36
Apud Apuleius în Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, traducere de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1981, p.16
37
Nichita Stănescu, op.cit, p. 360
 36

Apariţia oglinzii a umplut lumea de frisoane tenebroase, apariţia clonei a readus

trena de emoţii datorate creaţiei dublului. Pentru că dublul poate fi oricine: Dumnezeu,
Satana, propria umbră, duhurile pierdute din adâncuri.
Şi totuşi, clona nu este la fel de importantă ca oglinda, este doar mai
spectaculoasă.
Important este, însă, faptul că s-a putut desprinde din molecula ADN un set
complet de informaţii funcţionale. Mecanismul acesta a dat naştere unui moment foarte
important. Desprinderea de seturi informaţionale funcţionale din această uriaşă arhivă va
deschide posibilitatea de a pătrunde într-un univers fecund şi miraculos, iar clona va
deveni eroul principal al unui teatru catoptric.
Prezenţa seturilor funcţionale de informaţii, la nivelul inefabil al unei molecule de
materie vie, întăreşte afirmaţia că în univers informarea se face întotdeauna în baza unui
sens niciodată cunoscut sau predestinat. Un sens al cărui parcurs depinde de slăbiciunile
mediului, slăbiciuni care vor facilita manifestările oportuniste ale materiei, capabilă să
creeze nişe pe care să le populeze. Numai din punct de vedere social, oportunismul este
considerat o caracteristică degradantă; pentru materia vie, aceasta este trăsătura esenţială,
ce impune schimbarea. El este cel care declanşează, întreţine şi perfecţionează
mecanismul de adaptare la noile forme ele mediului: “Prin urmare, nimic nu poate fi
asemănător cu forma, după cum nici forma nu poate fi asemenea cu altceva; în caz
contrar, pe lângă forma aceea ni se va ivi mereu o altă formă, iar dacă aceea din urmă
ar fi asemenea cu ceva, atunci se va ivi iarăşi alta, astfel încât o pururi nouă formă nu va
conteni să se ivească, odată ce forma ajunge să fie asemenea cu propriul ei părtaş. “ 38
Acest proces începe de la nivelele cele mai simple ale organizării materiei, pentru
a se dezvolta exponenţial, explodând într-o puzderie de forme, fiecare cu scopul de a
stabili o relaţie de interdependenţă cu mediul pe care ea însăşi îl creează, şi-l reprezintă.
Secole de-a rândul, savanţii lumii s-au străduit să înţeleagă cum este alcătuită lumea, din
ce, care sunt „semnele” din care se alcătuieşte discursul universal. Preocupaţi de
anatomia particularului, oamenii de ştiinţă au fost mai puţin atraşi de mecanismul

38
Vezi Parmenide în Platon, Opere, vol VI, traducere de:S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E. Popescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 92
 37

comunicării dintre diferitele părţi ale acestuia, cu atât mai mult, cu cât accentul
primordial a fost pus pe masa universului.
Toate sensurile evoluţiei au fost atribuite masei, legile ei au fost declarate
fundamentale, predominante, esenţiale.
Având o manifestare greu deductibilă, după criteriile sistemelor mistice sau
mecanice, energia a intrat în conştiinţa omenirii, mai întâi ca o curiozitate, apoi ca factor
esenţial al mişcării unui sistem, dar oricum ca un element separat, şi nu aparţinător
materiei.
A fost o cale teribil de anevoioasă până la înţelegerea faptului că substanţa
cosmică, numită materie, cuprinde, deopotrivă, şi masa şi energia. Că aceste două
categorii sunt forme de manifestare ale aceleiaşi entităţi; că energia şi masa, în Cosmos,
sunt inseparabile şi că fac parte dintr-un proces infinit. Monada masa-energie este eternă,
dar compuşii acesteia sunt perisabili. „Nici un lucru nu apare producându-se de la sine
(fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apare produs de un alt lucru. Nimic
nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătă existenţă întâmplător. Tot ce capătă
existenţă există dependent de nişte cauze.”39
Aceste afirmaţii ale filosofilor orientali sunt, mult mai târziu, reluate de către
ştiinţele umaniste europene, stabilind legăturile de interacţiune ale fenomenelor: « Într-un
articol program, el (N. Trubeţkoi) reduce, în fond, metoda fonologică la patru demersuri
fundamentale : în primul rând, fonologia trece de la studiul fenomenelor lingvistice
conştiente la cel al infrastructurii lor inconştiente ; ea refuză să trateze termenii ca
entităţi independente, luând, dimpotrivă, ca bază a analizei sale relaţiile dintre termeni;
ea introduce noţiunea de sistem : «Fonologia actuală nu se mărgineşte să declare că
fenomenele sunt întotdeauna membri ai unui sistem, ea arată sisteme fonologice
concrete şi scoate în evidenţă structura lor» ; în sfârşit ea urmăreşte descoperirea unor
legi generale, fie prin inducţie, «fie deduse în mod logic, ceea ce le dă un caracter
absolut»”.40

39
Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, p.44.

40
Claude Levi-Strauss, Antropologia strucutrală, traducere de J. Pecher, Bucureşti, Editura Politică, 1978,
p.42.
 38

Arogante încă, ştiinţele exacte refuză să accepte beneficiile sistemelor şi continuă

să claseze, să măsoare, să eticheteze elementele unei realităţi pe care o pot manipula, fără
să o implice în vreo structură, reducându-i existenţa la coeficientul de sinteză dintr-o
statistică.
Procesul acesta continuă, încercând să se impună şi-n legile sociale. Nebunia
„indicatorilor” a pus stăpânire pe mecanismele activităţilor sociale, paralizând,
anchilozând şi ascunzând procese delicate şi sensibile, care au nevoie de altfel de
tratamente.

Unu în raport cu sine

Şarpele înghiţindu-se pe sine: esenţă mistică a viului, care se naşte din sine şi
moare în sine; spirala eternă a timpului, care cuprinde universul; simbol al replicării
infinite a lui Unu. Parabola monadei universale, care se naşte continuu din sine, într-o
permanentă preocupare pentru re-definire.
În cele de mai sus am vorbit despre o inteligenţă artificială, despre o moleculă
ADN şi despre o clonă, dar şi despre faptul că există reguli de model, care le guvernează.
În felul acesta am ajuns la categoria lui Unu. „Când însă cineva ar veni să arate că Unul
în sine este el însuşi o pluralitate şi ar mai arăta că pluralitatea este cu adevărat Unu, eu
aş fi de-a dreptul uluit”41, spunea Socrate, dar iată că cercetările moderne, ca şi vechea
filosofie orientală, au demonstrat că Unu este expresia unei pluralităţi şi conţine însăşi
esenţa spiritului de expansiune a materiei în dezvoltarea sa eternă. Unu nu poate exista
decât sub forma sumei. O matrice capabilă să elibereze elemente primordiale şi să atragă
astfel de elemente, relizând prin acest proces continua sa adaptare la Realitate. Dacă
privim Realitatea ca pe o stare, şi nu ca pe un proces, atunci cu siguranţă Unu va fi
imuabil şi indivizibil, dar dacă acceptam faptul că Realitatea este un proces mereu
instabil, atunci Unu, musai să fie o pluralitate care primeşte o definiţie.
Mentalitatea de cunoaştere a timpului său nu i-ar fi permis lui Socrate să înţeleagă
adevărata alcătuire a lui Unu. Nu i-ar fi dezvăluit mişcarea intimă ce permite existenţa
pluralităţii în fiinţa lui Unu. Istoria cunoaşterii a fost întotdeauna dependentă de
descifrarea modelelor materiale ale realităţii, coborând tot mai adânc în straturile intime
41
Vezi Parmenide în Platon, Opere, vol VI, traducere de:S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E. Popescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 86.
 39

ale acesteia: „Sfera în care trăim, cea care constituie lumea noastră, nu constă într-un
loc material în care am fi închişi. Ea este creată de amploarea şi diversitatea contactelor
pe care simţurile noastre ( mintea fiind considerată al şaselea simţ la budişti şi la
sectanţii celorlalte doctrine indiene) ni le procură, cât şi de reacţiile organismului nostru
fizic şi mintal la aceste contacte. În afara celor de care suntem conştienţi, există, după
toate probabilităţile, multe alte câmpuri de conştiinţă care ne sunt inaccesibile, ceea ce
nu exclude posibilitatea unor acţiuni eficiente din partea lor, care să producă rezultate
în «lumea noastră».42
Pe măsură ce omenirea a izbutit să refacă modelul unui câmp de conştiinţă, acesta
i-a indicat noi câmpuri, dar şi faptul că unitatea unui lucru este doar o impresie
superficială, formală.
Dimensiunea plurală a lui Unu constituie, de fapt, esenţa existenţei universului şi
exprimă atât limitele acestuia, dar şi capacitatea sa de a extinde pluralitatea spre infinit.
Sau, dacă vreţi: „Mai întâi exigenţa de unitate a structurii universului”43, pentru că, după
cum continuă să afirme Petre Botezatu :”Se ştie că sfera unei noţiuni colective nu este
formată din elementele colectivului, ci din exemplare care sunt tot colective.”44 Dar,
continua filosoful demonstraţia: „ Pe de altă parte însă, nu putem nici afirma că
proprietăţile colectivului sunt complet independente de însuşirile indivizilor. În definitiv
proprietăţile noi rezultă din sinteza constituanţilor, din colaborarea elementelor.”(s.a)45
Putem lesne gândi atunci că Unu este o Pluralitate strict definită, o mulţime care a
izbutit să-şi determine un teritoriu într-o Realitate, o matrice care va iradia mulţimi mai
firave sau mai consistente de pluralitaţi definibile ca Unu. Dar, pentru că Realitatea este
un proces, ea va cultiva permanent instabilitatea şi dezechilibru pentru a putea să rămână
o expresie a evoluţiei, în consecinţă Unu este o matrice care pierde şi primeşte continuu
elemnte, pentru a putea să rămână un compus al acesteia, al Realităţii.
Oricare ar fi destinul formelor particulare ale lui Unu, care sunt efemere, materia
definită ca Unu este eternă şi plurală, tocmai pentru că are capacitatea de a înmagazina

42
Alexandra David-Neel, op.cit., p.121
43
Petre Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panquantismul, Iaşi, Editura Universitaţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2002, p.75
44
Idem, p.79.
45
Ibidem
 40

continuu datele esenţiale ale etapelor consumate şi de a crea, în sine, noi forme ale lui
Unu capabile să re-împlinească mereu o Realitate: „În spaţiu, vedem ivindu-se şi
dispărând nori, fără să le putem stabili un loc de unde au apărut şi unde se întorc. În
spaţiu, vedem strălucind soarele, luna, planetele, stelele, dar ce este spaţiul însuşi?”46
Această afirmaţie vine să definească unul dintre preceptele filosofiei tibetane
timpurii: „Cunoaştere care te-ai dus, te-ai dus dincolo şi mai departe de dincolo, salut
ţie!”47 Conforma acestui precept, Unu poate fi cunoscut, ca Unu şi Pluralitate, atunci când
izbuteşti să treci dincolo de forma sa, dacă izbuteşti să-i atingi esenţa şi să treci dincolo
de ea.
Realizarea unei astfel de cunoaşteri implică o deschidere către informaţiile
esenţiale, pe care realitatea ni le comunică sub diverse forme, de cele mai multe ori
inefabile, dar şi eliberarea de Vãsanã: „Vãsanã (memorie) este un termen care
denumeşte forţele create de activitatea colectivă care s-a desfăşurat pe plan fizic sau pe
plan psihic şi care se manifestă în prezent sub formă de obişnuinţe. Vãsanã ne împinge
să acţionăm şi să gândim în acord cu ceea ce a fost făcut şi gândit de antecesorii noştri
şi de noi înşine. Vãsanã constituie un fel de ecran ce nuanţează impresiile pe care le
cauzează contactele noastre fizice şi mentale, amestecându-le, instantaneu, amintirile
concepţiilor şi senzaţiilor care au fost ataşate contactelor asemănătoare”48.
Desigur, a fost deosebit de greu pentru om să poată stăpâni procedee care să
înlesnească astfel de comunicări. Limitele gândirii raţionale – care s-a dezvoltat puternic,
mai ales o dată cu instalarea principiilor sistemului mecanic, care au fost dominate de
legitatea masei - au întârziat mult legătura cognitivă subtilă, dintre entitatea subiectivă,
om şi entitatea obiectivă, realitate.
Cele trei descoperiri recente tind să modifice profund raporturile din procesul de
cunoaştere umană şi să releve că realitatea este guvernată şi de alte legi esenţiale, legi
care ne-au rămas ascunse de mult timp, de prea mult timp. Şi mai tind să ne semnaleze
un principiu profund ce stă la baza relaţiei noastre cu universul: Eu însumi sunt
moştenitorul celui ce a murit în clipa trecută. Aceasta presupune că nu mişcarea
este legea fundamentală a materiei, ci comunicarea, mişcarea fiind vehiculul care o

46
Alexandra David-Neel, op.cit., p.109.
47
Idem, p.118.
48
Idem., p.137.
 41

înlesneşte: „Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este

ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune
că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi
arhetipuri primordiale; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost
revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în aceeaşi clipă aurorală a
începuturilor”49.
Asta înseamnă că eu sunt Uiversul, Universul care mă naşte şi mă ucide în fiecare
moment al existenţei mele, şi mă ţine în legătură directă cu forme ce nu sunt Eu, şi mă
sileşte să dau naştere la forme ce nu sunt El.
Atunci, când va sosi momentul să înţeleg?

De iei un strop, rămâne tot mai mult

Putem să ne imaginăm – cu totul arbitrar - o structură sferică în care orice Unu
defineşte o Pluralitate, alcătuită din structuri aşezate în straturi. Prima prejudecată, ce ar fi
legată de un astfel de model, ar fi să ne imaginăm suprafaţa sferei fiind compactă, lucru
cu totul fals. Suprafaţa unui astfel de nivel este desemnată de limitele pluralităţilor
conţinute, care limite nu sunt defel compacte. Suprafaţa ultimei pluralităţi perceptibile
ascunde o mulţime de realităţi ce converg spre un miez, care nu este forma ultimă, ci
punctul de trecere dintr-o realitate în alta. Înapoia aceastei suprafeţe se află o altă
suprafaţă, iar între ele un conţinut ce defineşte diferenţa dintre cele două realităţi. Dacă
supunem cunoaşterii doar stratul dintre cele două suprafeţe, înţelegerea noastră este
distorsionată de lipsa conţinutului ascuns de cea de a doua suprafaţă. Şi procesul
continuă cu fiecare strat.
Situaţia aceasta se datorează faptului că materia este indiferentă la cunoaştere.
Pentru materie, importantă este Devenirea, nu Cunoaşterea. De altminteri, putem
afirma cu destulă siguranţă, că materia în sine nu are sensul Cunoaşterii, ci doar al
Devenirii, asta fără să însemne că anumite forme materiale – cum ar fi omul – să nu aibă
conştiinţa cunoaşterii. Fiecare nivel de organizare a materiei reprezintă o realitate nou
creată, şi, o dată cu aceasta, forme care să-i forţeze limitele: „Nu e vorba de o înlănţuire
de cauze şi efecte formând o linie simplă care ar şerpui izolată, ci de o combinaţie de

49
Mircea Eliade, op.cit. p.72
 42

cauze neasemănătoare, având fiecare gradul ei propriu ( mai mic sau mai mare) de
eficienţă şi participând la producerea unui efect.”50
Ceea ce presupune că orice Realitate care se naşte este supusă dispariţiei ; ea se va
transforma într-o altă Realitate, aceea a formelor pe care le-a impus, dar care nu au luat
fiinţă cu scopul precis de a naşte o altfel de Realitate. Acţiunea neorganizată a formelor
asupra unei Realităţi existente ajunge să impună o alta, în care se vor dezvolta alte forme
menite aceluiaşi scop.
Pe măsură ce vom încerca să parcurgem, în sens invers, drumul Devenirii
Materiei, vom observa că ajungem să percepem o multitudine de alte căi ce nu au căpătat
forme. Sau, poate că nu au căpătat forme încă :
„Puricele verde de plantă strigă la mine :
Nu există decât o singură viaţă mare,
noi nu luăm din ea şi nu-i adăugăm ei nimic.
Ceea ce nu este începe să existe
numai atunci când
ea îl atinge !”51
Cele mai importante dintre aceste căi, ce nu au căpătat formă, constituie o parte
din sursele informaţiilor latente ce alcătuiesc o memorie oricând activabilă.
Şi, tot acest drum indică faptul că cele două modalităţi de manifestare a Materiei :
Realitatea şi Forma, nu sunt separate. Ele alcătuiesc un întreg ce se dezvoltă datorită unui
sens al «Dezmărginirii».52 O Realitate şi o formă a Materiei sunt elemente de
neconceput, dar nu şi de neimaginat: „Pentru că nici un lucru nu apare spontan ieşind
din nimic, ci întâlnirea unor cauze şi a unor condiţii preexistente produce combinaţiile
de elemente care sunt toate lucrurile. Tot ce ne apare sunt nişte efecte datorate unor
cauze. Activitatea acestor efecte va produce la rândul ei cauzele noilor efecte, astfel
încât, dacă va exista o disociere a grupului de elemente care constituie lucrurile, nu va
exista în realitate nici o disociere. ”53
50
Alexandra David-Neel, op.cit., p.162.

51
Nichita Stănescu, op.cit., p.174
52
Vezi Lucian Blaga, op.cit. p.73 - 75
53
Alexandra David-Neel, op.cit., p.200.
 43

Procesele acestea se petrec la nivelele cele mai intime ale materiei şi sunt
imperceptibile, dar efectele lor sunt continuu amplificate în structurile ce se dezvoltă de-a
lungul timpului. Putem afirma că fiecare Formă Materială este expresia unică a
organizării unui set informaţional, ce are destinaţia de a acţiona asupra unei Realităţi în
sensul modificării acesteia până la dispariţie.
Începem, încetul cu încetul, să înţelegem că tendinţa evidentă a Materiei este
aceea de a transmite informaţii esenţiale despre modul în care formele nou create pot
modela o Realitate, pe care ele însele o nasc. Aceste informaţii trebuie musai să ajungă
într-o formă neconceptualizată în Haos pentru a putea oricând să ofere Cosmosului
soluţia de care are nevoie pentru înlocuirea unei Lipse şi stingerea unui dezechilibru.
Tendinţa exprimă spiritul de Expansiune al materiei, iar forma cea mai evoluată a
acestui spirit este întreţinută şi dezvoltată de însăşi materia vie. Pornind de la o singură
celulă, începe să dezvolte un lanţ de forme, tot mai evoluate, urmând programul
informaţional al unui cod unic. Acesta are menirea de a conserva şi îmbogăţi un set
informaţional unic, pe care să-l transmită – în elementele sale esenţial oportuniste -
generaţiilor viitoare, deschizând astfel calea spre o nişă nouă de prelucrare a Realităţii. În
această nişă se vor naşte coduri noi de informaţii, vor alcătui o formă specifică de
Realitate, pe care o vor consuma, împingând-o spre un anume sens, ce nu poate fi
cunoscut pentru că nici una dintre forme nu are menirea de a-l defini. Doar acţiunea
comună a acestora împlineşte noul sens, care prinde viaţă datorită acţiunilor
neprogramate. Orice apariţie sau dispariţie de formă modifică traseul sensului, dar
niciodată nu poate fi oprit din înaintarea sa spre un destin pe care nu-l poate denumi.
Această atitudine a Materiei ne face să înţelegem că acţiunea fiecărei forme este
importantă şi definitorie. Nu există o ierarhie a formei în definirea unui destin cosmic, în
schimb, pentru timpul definibil, măsurabil, apar priorităţile, care, la rândul lor sunt,
determinate şi determinante pentru sistemul informaţional.
Forţa Materiei stă în instabilitate, pentru că instabilitatea naşte mereu forme noi
capabile să se adapteze unor condiţii în schimbare. Cu cât condiţiile vor fi mai vitrege, cu
atât formele vor fi mai numeroase şi mai variate, scopul lor fiind acela de a pune în
circulaţie cât mai multe informaţii esenţial oportuniste despre o anume Realitate şi de a
 44

găsi metodele de adaptare cele mai eficiente. Formele care conţin aceste informaţii vor
acţiona direct asupra Realităţii, modificând-o într-un sens sau în altul, vor stoca noile
informaţii şi le vor transmite mai departe. Acest proces face ca sensul Realităţii să rămână
mereu o necunoscută, pentru că Dezmărginirea în sine nu are sens, acesta ajungând să fie
întotdeauna cel impus de calitatea oportunismului unei categorii de Forme Materiale.
Sensul Realităţii este dat de informaţiile fundamentale deţinute şi care constituie o bază
stabilă, o zonă de siguranţă. Iată de ce este deosebit de important să existe o puzderie de
forme individuale care să formeze un mecanism de adaptare. „ Viaţa învinge
întotdeauna, nu prin internaţionalism sau prin alte isme, ci numai prin responsabilitatea
directă a individului. Ea are o caracteristică regală ce se numeşte Iniţiativă. Acolo unde
iniţiativa personală este activă, puternică şi operativă, acolo poţi vedea din plin
resorturile vieţii.››”54 afirmă Frank Lloyd Wright
Modelul oferit de Realitatea astfel înţeleasă schimbă radical conţinutul noţiunii
de Haos, care, dintr-o dată nu mai face parte din categoria masă, ci din categoria energie.
Masa nu a putut niciodată, şi nu poate, să existe în stare de Haos, pentru că nu este
capabilă de o astfel de stare. Haosul este starea energiei, pentru că ea este purtătoarea
nevoii de formă, ceea ce presupune apariţia informaţiei. Energia poartă mai întâi sensul
formei, apoi informaţia despre formă şi, în final, forma însăşi ca o combinaţie întrupând
un anume scop. Energia impune sensul combinării elementelor de masă şi dictează
scopul.
Informaţia poate avea o stare de nefiinţă, poate exista, nedefinită, într-o Realitate,
din care apoi, cu contribuţia unor Forme Materiale, va putea lua naştere, atunci când
acestea, Formele Materiale, au pregătit un moment al Realităţii ce va îngloba şi noua
informaţie, definită de data aceasta, devenită deja activă.
Odată născută, informaţia definită impune o Formă Materială care prelucrează o
Realitate, modificând-o pentru obţinerea unui scop şi urmarea unui sens. Fiecare Formă
Materială individuală are un scop foarte precis, dar totalitatea Formelor Materiale,
Materia însăşi, este lipsită de scop, Dezmărginind în felul acesta Universul.
Fiecare informaţie nou definită se înglobează unui set, ea apare şi dispare din
componenţa setului informaţional, ce stă la baza unei Forme Materiale, în funcţie de
54
Apud F. L. Wright în Herbert Read, Originile formei în artă, traducere de C.F. Pavlovici, Bucureşti,
Editura Univers, 1971. p.128
 45

impulsurile primite din Realitate. Forma Materială este doar suportul unui set
informaţional. Dispariţia Formei Materiale determină eliberarea setului informaţional
care revine în starea de Haos, procesul întrupare-dispariţie reluându-se atâta timp cât
setul informaţional nu a atins acea formă capabilă să impună o nouă Realitate în care el sa
nu mai fie necesar.

Codrul veşnic şi infinit

Privită de departe, pădurea pare compactă; pare de nepătruns şi distantă. Dacă te
apropii, trupul ei se destramă şi apar fiinţele vii ce-şi ţin existenţa alături, iar dacă umbli
prin ea, ai să simţi cum se amestecă izurile diferitelor istorii trecute. Copacul şi iarba,
animalele, gâzele viermuitoare; toate îşi trec viaţa neimaginând măreţia întregului, dar
contribuind din plin la această alcătuire nepieritoare. Pentru fiecare dintre alcătuitori,
existenţa presupune limite indubitabile, dincolo de care ei s-ar destrăma. Nici o clipă
alcătuitorii nu acţionează pentru ansamblu, ci pentru propria lor Devenire, dar acţiunile
lor împing fiinţa colectivă spre un scop pe care nu pot să-l prevadă. Nici una dintre
acţiuni nu este lipsită de importanţă, şi nu este nici indiferentă, dar influenţa acestora va fi
hotărâtă cu mult mai târziu, atunci când consecinţele vor fi de neevitat. Iar la scară
universală, orice acţiune particulară este lipsită de importanţa scopului său în sine,
dar este conţinută pentru aportul la Devenirea Universală.
Cele trei descoperiri de care am vorbit mai sus, sunt trei nişe ale informării, şi nu
ale Devenirii, ele vor împlini tehnici şi modalităţi de a pătrunde tot mai adânc spre
originile Devenirii, şi nu spre sensul ei evolutiv. De fiecare dată când pătrundem spre
originile Devenirii, avem posibilitatea de a identifica momente „îngheţate” ale acesteia,
momente ce nu au fost dezvoltate de procesul evoluţiei, au trecut într-o formă
neconceptualizată dar au rămas „vii”, oricând activabile, oricând gata să ofere posibilităţi
de a deschide şi urma o cale abandonată. Aceste nişe impun, cu naturaleţe, o schimbare
structurală a raporturilor în înţelegerea unei Realităţi, şi a formelor ce o compun. „De
caracter general este legea ipotetică a plafonurilor biologice, şi trebuie să atribuim cel
puţin o largă suficienţă regulei mutaţiilor radicale, potrivit căreia viaţa realizează noi
 46

specii de superioare niveluri de organizare, conservând în chip paradoxal şi anume

primitivisme în constituţia acestora.”55
Dacă aruncăm o privire peste cele afirmate mai sus putem rezuma că, ceea ce
numim noi materie şi spirit – ca şi categorii filosofice - nu sunt termenii ce exprimă o
dualitate. Materia şi spiritul nu formează cosmosuri paralele, ele pur şi simplu nu pot
exista separat, pentru că formează unul şi acelaşi lucru, adică acel material din care este
alcătuit universul şi care se dezvoltă continuu, mânat de tendinţa de expansiune. Generic
numim această formă materie, iar ea cuprinde două categorii ce au fost separate,
nenatural, secole de-a rândul, şi anume: masa (2. Îngrămădire de elemente (de aceeaşi
natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; «totalitatea unui» corp
format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ”)56şi energia („1. Capacitate a
unnui sistem « fizic » de a efectua lucru mecanic în trecere dintr-o stare dată într-o altă
stare dată”)57
Definiţia energiei ar putea suporta actualizări substanţiale, pentru că doar referirea
la « lucru mecanic » începe să fie destul de şubredă.
Manifestările inefabile ale energiei au surprins permanent raţiunea, părând că sunt
acţiuni ale unei prezenţe nedefinibile. Păreau că sunt manifestările unei entităţi autonome
şi exterioare, ce ni se impun şi ne determină la acţiuni incontrolabile. De fapt, nu sunt
altceva decât formele pe care energia le naşte în fiecare clipă, forme în care masa este
atrasă pentru a impune întregul conţinut al amprentei energetice a formaţiunii intrate în
combinaţie. Putem defini masa ca : depozitul ce conţine amprenta energetică irepetabilă a
oricărei Forme Materiale din univers. Cu alte cuvinte : conţine informaţia esenţială a
formei respective. Nu masa este cea care hotărăşte conţinutul informaţional, ci energia ;
masa se constituie ca depozit. Masa nu poate conserva o formă fără ajutorul energiei,
energie pe care – în ceea ce-i priveşte propria fiinţă - omul a numit-o spirit ; şi a definit-
o ca pe un univers rupt de cel material, în opoziţie cu acesta, de cele mai multe ori în
conflict declarat.

55
Lucian Blaga, op.cit. p.112.
56
Vezi Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1984, p.525
57
Vezi Dicţionarul explicativ al limbii române, p.300
 47

După ce a dat naştere semnului, omul a început să se desprindă, încetul cu încetul,

din relaţia nemijlocită, fundamentală cu mediul, modificându-şi astfel modalităţile de
acţiune asupra acestuia, cel mai probabil în sensul eficientizării actelor sale, a creşterii
vitezei de transformare a Realităţilor. Din nefericire, Universul nu este interesat de
calitatea acţiunilor vreuneia dintre formele sale materiale ; el nu urmăreşte binele sau
răul, ci doar acţiunea de transformare a Realităţii, iată de ce rezultatul acestei acţiunii
asupra mediului rămâne în sarcina exclusivă a formei care o produce. Pentru Univers, în
ansamblul său, nu există creaţie sau distrugere. Lui îi este indiferent dacă o formă a
materiei se dezvoltă sau se distruge, pentru că, în întregul său, va continua să se
Dezmărginească.
Capacitatea omului de a da naştere unui sistem de comunicare capabil să transmită
altora o anume cantitate de informaţii, după un cod interpretabil, l-a întărit în convingerea
că astfel de procedee există în tot Universul, şi că, la rândul său, poate fi obiectul unui
astfel de procedeu. Fiind o Formă Materială perisabilă, cu dimensiuni precis
determinante, omul concepe Universul ca pe o multitudine de sisteme, la rândul lor precis
determinante, ce tinde către infinit. Imaginat după acest sistem, Universul are nevoie de
dimensiuni, şi mai are nevoie de o voinţă care să dea sens fiecărei alcătuiri, iar în spatele
voinţei nu poate sta decât o raţiune. Iată de ce spiritul este separat de masă, aceasta
devenind un cosmos opozabil.
După o astfel de viziune, mecanica Universului este foarte greu de pătruns, ea
rămâne neânţeleasă celor ce vor judeca Materia după manifestările separate a masei de
cele ale energiei.
Dacă imaginăm materia cuprinzând atât masa cât şi energia, Universul devine un
sistem unic, un organism rezultat din activitatea tuturor formelor ce se cuprind în el şi
care depinde necondiţionat de direcţiile de dezvoltare ale acestora într-o totală lipsă de
scop.
Universul se dezvoltă ca o structură de structuri independente în continuă
interacţiune, structuri ce se influenţează reciproc, între care există un flux continuu de
informaţii de la nivelul Inefabil, până la cel al semnului, dar care sunt irepetabile. Pentru
ca Dezmărginirea Universului să fie eficientă, nu trebuie să existe două Forme Materiale
asemănătoare. Fiecare Formă Materială ce intră în cuprinsul Universului trebuie să fie o
 48

amprentă unică, direct responsabilă pentru tendinţele Devenirii sale. Linia evoluţiei unei
Forme Materiale asigură Dezmărginirea Universului prin informaţiile pe care le extrage
din zona Inefabilului şi le pune în circulaţie pentru împlinirea unui scop oportunist, şi
care sunt – în cantitate mai mare sau mai mică – preluate şi de celelalte Forme Materiale.
Totalitatea informaţiilor pe care sistemul le pune în circulaţie sunt perisabile,
mereu modificabile, mereu pregătite pentru a fi prefecţionate, iată de ce şi ele, ca şi
formele pe care le compun, trebuie să fie pieritoare.
„Cu toate că-i neînduplecată, moartea e legea tuturor ;
Clădim noi oare case pentru veci?
Pecetluim noi oare învoieli care se leagă pe vecie?
Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile ?
Veşnică e oare ura dintre oameni ?
Râul care se umflă te duce oare cu el pentru vecie ?
………………………………………………………
De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic !
Cel care doarme şi cel care este mort seamănă unul cu altul”58
Tot ceea ce ne înconjoară sunt forme ale materiei şi cuprind atât masă cât şi
energie. Omului i-a venit mult mai uşor să cunoască prin obsevaţie masa şi mult mai greu
să definească energia În forma ei elementară, masa este depozitara unor informaţii
primordiale, fundamentale, prime. „Constatarea că între masele substanţelor care se
combină chimic există anumite relaţii cantitative a sugerat ideea existenţei atomilor.
Observarea unor relaţii similare între volumele gazelor care se combină a condus la
descoperirea moleculelor. Din transformările cantitative care se produc la trecerea unui
curent electric prin soluţiile sau topiturile anumitor substanţe s-a dedus existenţa ionilor,
adică a unor atomi sau grupe de atomi purtând sarcini electrice.”59
Fiecare particulă materială este purtătoarea unei forme de energie care-i
determină scopul şi îi fixează un set fundamental de informaţii, iar pe măsură ce expresia
materiei devine mai complexă, sensurile informaţionale devin mai sofisticate, dar şi mai
greu de controlat sau de definit, ceea ce-l determina pe Descartes să afirme: „Mai socot
58
‫ ٭ ٭ ٭‬Epopeea lui Ghilgameş, traducere de Virginea Şerbănescu şi Al. Dima, Bucureşti, Editura pentru
literatură universală, 1966, p.140
59
Constantin D. Neniţescu, Chimie generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1972, p.26
 49

de aemenea că noi nu observăm nici un obiect care să acţioneze mai direct asupra
sufletului nostru decât corpul de care acesta este legat şi că, prin urmare, trebuie să
considerăm că ce este în suflet o pasiune este îndeobşte în corp o acţiune.” 60
Constatarea lui Descartes nu se aplică numai fiinţei umane, aceasta nu este calitatea unei
fiinţe superioare, aşa cum se consideră omul, ci condiţia fundamentală a materiei sub ori
ce formă s-ar manifesta ea.
Astfel, Universul are capacitatea de a fi etern şi infinit, într-o permanentă stare de
non-existenţă, de lipsă de scop. El este lipsit de dimensiuni, care sunt caracteristice doar
formelor materiale ce-l compun, acestea, dimensiunile, facilitează procesul de
cunoaştere şi comunicare. Existenţa eternă a Universului presupune lipsa totală a
dimensiunilor, pentru că Universul este idiferent la cunoaştere, pentru el singura calitate
cultivabilă este Devenirea, calitate ce îi asigură permanent Dezmărginirea. De aceea,
Universul conţine toate dimensiunile, dar este lipsit de toate, pentru că dimensiunile sunt
atribute ale cunoaşterii, nu ale Devenirii. În momentul în care Universul ar fi guvernat de
dimensiuni, teoria relativităţii a lui Eistein nu s-ar mai aplica.
La prima conferinţă de estetică a corpului uman s-a dat următoarea definiţie fiinţei
umane: o fiinţă erectă, simetric bilateral de-a lungul unei axe verticale, cu un punct
de cunoaştere fix, deasupra unui orizont fix. Această definiţie marchează faptul că
procesul de cunoaştere este dependent de poziţia „punctului de cunoaştere” din care
derivă noţiunile de direcţie: Sus-jos, înainte-înapoi, stânga-dreapta. Lumea se dezvăluie
într-un fel unei fiinţe simetric vertical şi într-un alt fel celei simetric orizontal, de
exemplu. Dar, pe această axă a extremelor: „cunoaştere verticală - cunoaştere orizontală”,
există o sumedenie de alte momente intermediare – cunoscute sau necunoascute încă -, ce
determină poziţii diferite în ceea ce priveşte cunoaşterea şi comunicarea. Universul, însă,
în totalitatea sa, este lipsit de nevoia cunoaşterii, care, pentru el este definitiv inutilă. El se
află într-o stare de continuă Devenire, conţinând forme ce se pot cunoaşte doar pe sine şi
cosmosul perceptibil (care defineşte nişa ce reprezintă mediul de exprimare a acelei
forme materiale), unde pot fi admise o serie de realităţi limitate, efemere. Fiecare formă a
materiei, inclusiv omul, conţine în codul genetic informaţiile esenţiale despre Devenirea
Universului şi tinde să-şi creeze propriul sistem de cunoaştere: „Dar în concepţia
60
Descartes, Pasiunile sufletului, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 55-56
 50

primitivă, o eră nouă începe nu numai cu fiecare domnie, ci şi cu fiecare căsătorie

consumată, cu fiecare naştere etc.. Pentru că omul şi Cosmosul se regenerează neîncetat
şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se elimină etc.. Variate în
formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze
timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continuă in illo tempore, prin
repetarea actului cosmogonic.”61
Ca atare fiecare categorie de Forme Materiale ce sunt conţinute în Univers,
evoluează după sisteme de cunoaştere specifice, care au doar anumite puncte comune,
necesare pentru a asigura coerenţa Devenirii Universului. Iată de ce există acestă teribilă
incapacitate de informare între diferitele categorii de Forme Materiale. Fiecare categorie
trebuie să-şi păstreze specificul cunoaşterii pentru a îşi conserva unicitatea. Aidoma
modelului categoriei, şi indivizii cuprinşi într-o matrice îndeplinesc, desigur la o scară
mult mai redusă, aceeaşi condiţie. Fiecare expresie a cunoaşterii este unică şi, la nivelul
Formelor Materiale care nu se servesc de semn pentru a comunica, este imposibil de
transmis. Celelalte Forme Materiale nu comunică, ele doar se informează, într-un mod
sau altul; cunoaşterea rămânâd doar o calitate intimă, personală, individuală.
Universul este o pluralitatea mereu mărginită, ce tinde către Dezmărginire,
dezvoltându-se ca o structură de structuri în permanentă Expansiune. Dincolo de Sine,
dar mai ales în Sine, existând expresii ale Inefabilului. Aceasta fiind o calitate
fundamentală a Haosului menită să modeleze continuu elementele şi limitele pluralităţii.
Dar nu trebuie să ne imaginăm că Universul pluteşte într-o mare infinită de Haos.
Haosul şi Formele Materiale coexistă, alternând în tendinţa veşnică a Devenirii, a
Dezmărginirii. Universul este, în acelaşi timp, şi Haos şi multitudine de Forme Materiale
ce crează Realităţi definite. Putem îndrăzni să afirmăm că fiecare Formă Materială are
Haosul propriu, specific, Universul, în sine, fiind dependent de evoluţia fiecărei forme a
Haosului, definită ca o expresie a Inefabilului.
O astfel de stare îi permite Universului să existe şi să nu existe, să fie non-
conceptual şi conceptual în acelaşi timp. Alternanţa între conceptual şi non-conceptual îi
asigură Universului eliberarea de dimensiuni şi scop, stări fundamentale pentru formele
materiale ce-l compun, fiindcă asigură procesul cunoaşterii.

61
Mircea Eliade, op.cit. p.66
 51

Orice formă a Materiei este nevoită să se supună procesului cunoaşterii, fapt care
o obligă să dezvolte instrumentele care să-i permită analizarea Realităţii. Fără capacitatea
de a dezvolta sisteme de cunoaştere, nici o Formă Materială nu ar putea produce
informaţii transmisibile generaţiei următoare. Cu cât forma devine mai complexă, cu atât
procesul cunoaşterii va pătrunde mai adânc în conţinutul Devenirii, luminând procesele
acesteia. Iar scopul fundamental al procesului cunoaşterii este dezvoltarea de instrumente
capabile să asigure accesul la structura unui sistem informaţional transmisibil, care să
conţină, pe lângă datele fundamentale evoluţiei, detalii specifice pentru determinarea
unicităţii unei forme, dar, în egală măsură, şi a instrumentelor oprtunismului. Doar
instrumentele oprtunismului sunt capabile să asigure recuperarea informaţiilor
„îngheţate” care nu şi-au putut găsi dezvoltarea într-o anumită etapă. Ele sunt re-activate
în momentul când condiţiile Realităţii o reclamă. Iată un motiv foarte bun, pentru ca
procesul informării să dezvolte instrumente care se adresează mereu unor evenimente
care s-au consumat, spre deosebire de cel al cunoaşterii care este responsabil de
modificarea structurii, preparând-o pentru viitoare momente ale Realităţii.
Cunoaşterea se dovedeşte a nu fi un modul prin care se facilitează comunicarea,
informarea etc., ci un proces de modificare, de remodelare a structurii unei Forme
Materiale şi a o face permisivă pentru noile calităţi pe care Inefabilul le impune într-un
anume moment al Realităţii.
Împărţirea materiei în „materie moartă” şi „materie vie” este arbitrară, valoarea
acestei clasificării fiind una pur statistică. Materia este unică şi guvernată de aceleaşi
tendinţe ale devenirii şi cunoaşterii, de la cele mai simple forme, până la cele mai
evoluate. Putem defini, totuşi, cele două stări ale materiei drept: 1. starea materiei
indiferente la adaptare şi 2. cea a materiei interesate de adaptarea la o Realitate
anume.
Modul şi mijloacele prin care se manifestă aceste tendinţe sunt deosebite, de la un
nivel de dezvoltare la altul, şi depind de stadiul de evoluţie al Formei Materiale.
Formele Materiale de dinaintea semnului îşi transmit informaţiile, folosind doar
mijloacele informării chimice sau fizice, odată cu un transfer de masă: electroni, fotoni
electronici, feromoni, proteine etc.; cele de după naşterea semnului transmit seturile
informaţionale prin mijloace pur energetice, folosind un suport material doar pentru
 52

definirea sistemului de semne. Astfel, informaţia capătă forme codificate şi este nevoie de
o iniţiere pentru a putea accede la conţinutul acesteia, ceea ce nu este necesar la prima
categorie. Putem afirma că, în cazul primei categorii, Forma Materială este rezultatul
„voinţei” unui set informaţional şi este dependentă total de acesta, iar în cazul celei de a
doua categorii, conţinutul informaţional al semnului este rezultatul unei voinţe a formei
materiale, dar nu este dependent în totalitate de această voinţă, fiind mereu modificabil în
sensuri. Formele Materiale evoluate folosesc semnul pentru punerea în circulaţie a unor
informaţii importante, şi totuşi acest lucru nu le poate ajuta să depăşească limitele impuse
de setul informaţional fundamnetal care fixează scopul categoriei de forme materiale
întru acţiunea de adaptare la o Realitate existentă. Ceea ce ne duce cu gândul neîndoios la
faptul că Forma Materială nu poate depăşi limite ale Realităţii pentru că, pur şi simplu
acestea nu există. Universul îşi crează limite în funcţie de procesul Dezmărginirii. Doar
pe măsură ce acest proces înaintează devine capabil să stabilească limite ce vor putea fi
depăşite de Formele Materiale ce vor fi create pentru a fi în stare să dea naştere unor
funcţii noi, ce vor presupune naşterea unor mecanisme de adaptare tot mai sofisticate.
Dar odată Forma Materială creată ea va rămîne captivă în interiorul funcţiilor ei pe toată
durata existenţei. Procesul de Dezmărginire a Universului funcţionează aidoma înaintării
pe suprafaţa câmpiei, cu cât înaintezi, cu atât linia orizontului se deplasează, păstrând o
distanţă egală.
Formele Materiale ale Universului există ca expresii a unuia sau ambelor sisteme
informaţionale de care am vorbit mai sus. Dacă primul sistem informaţional şi mecanica
transmiterii este fundamental şi stă la baza întregului univers, neexistând Formă
Materială care să nu depindă de el, cel de al doilea reprezintă calitatea evoluată a unor
Forme Materiale ce au ajuns la un anume sistem de organizare, capabil să transmită
sisteme informaţionale şi printr-o mecanică dependentă de semn. Funcţia primordială a
celor două sisteme informaţionale este de a determina Materia să dea mereu naştere unor
noi realităţi, realităţi fără de care Universul ar deveni finit, limitat, muritor.
Important este faptul că, orice activitate pe care o Formă Materială o are, în sensul
creări unei Realităţi noi, se transformă în informaţii de bază ce sunt fixate şi transmise
generaţiilor viitoare prin intermediul seturilor informaţionale remodelate. O informaţie
nou născută şi asimilată impune remodelarea setului fundamental pentru a o cuprinde şi
 53

transmite. Acest mecanism face posibilă asimilarea şi transmiterea tuturor informaţiilor

importante, fundamentale, ce derivă din acţiunea Formei Materiale asupra Realităţii ce le
conţine şi face posibilă modelarea unor noi Realităţi ce împinge limitele Universului către
un sens neexistent încă.

Tot ce-mi spui, eu voi fi

Fiecare particulă materială trebuie să contribuie, în mod esenţial, la crearea unei
amprente informaţionale unice. Fie că vor pieri nefolositoare, fie că se vor activa şi
transforma în pârghii funcţionale ale Devenirii, formele materiei au o funcţie primordială:
comunicarea.
Funcţia aceasta a Materiei vine dintr-o Lipsă ce trebuie neapărat înlocuită, Lipsă
care asigură existenţa permanentă a stării de dezechilibru esenţială pentru Devenire.
Împinsă de Lipsă, amprenta energetică a Formei Materiale va intra în combinaţie cu alte
amprente energetice ale materiei, mânată fiind de nevoia de a o înlocui (lipsa).
„Un fiu de cerşetor iubea odată
Pe a sultanului frumoasă fată.
Simţea, cum ars de flacăra dorinţii,
în el fantasma-i îşi înfipse dinţii.
În drumul ei, pustiu, sta ca tulpina.
Era «nebunul» urmărind «regina».
În taină-ardea de dor pentru copilă.
De lacrimi talpa-i se-ncleia-n argilă.
Dar taina-i fu trădată de strădanii.
«Să piei de-aicea!» i-au strigat duşmanii.
Plecă. De chipul drag şi-aduse-aminte
Şi-n acel loc veni ca mai-nainte.”62
Dar, orice combinaţie va fi creata, va duce noul sistem într-o stare de dezechilibru
şi mai pronunţat, va crea o Lipsă şi mai accentuată.63
62
Saadi, Bustan, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p.52
63
Vezi „teoria cardinalei” a naratologului Dumitru Carabăţ în „Pentru o poetică a scenariului
cinematografic”., Bucureşti, Editura PRO, 1992. Pe această cale ţin să mulţumesc cu osebire profesorului
Dumitru Carabăţ pentru sprijinul direct acordat.
 54

„În dorinţi încep zgârcit să fiu,

Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi sântem vremelnici pentru veci,

Rar ning fragii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.”64
Cu alte cuvinte orice Lipsă va fi înlocuită cu o Lipsă şi mai gravă. Cînd mă refer
la gravitatea Lipsei nu vreau să sugerez dimensiuni catastrofice ale acesteia, pentru că nu
despre asta este vorba. Lipsa devine mai gravă calitativ, prin specializarea sensului, şi nu
prin ireconcilierea poziţiei în procesul Devenirii, ceea ce ar duce la dispariţia subită a
unei Forme Materiale. Procesul de adâncire a Lipsei constituie mecanismul fundamental
prin care Universul îşi întreţine Dezmărginirea, şi contribuie continuu la readucerea în
procesul Devenirii a unor forme atavice, rămase inactive perioade mai scurte sau mai
lungi de vreme.
Cu cât formele materiei sunt mai complexe cu atât manifestarea Lipsei va fi mai
pregnantă, ea înglobând multitudinea de funcţii provenite de la diviziunile ce o compun.
Funcţiile fundamentale ale particulelor primordiale se vor păstra intacte, deoarece
constituie memoria inconfundabilă, combinaţia dintre ele va împlini funcţii mai
complexe, mai agresive, dar impermanente, funcţii ce vor fi distruse de Lipsă, sau de
înlocuirea acesteia. Din fericire pentru existenţa Universului, atingerea unui scop nu
înseamnă de fel realizarea unei forme de echilibru, de armonie, ci doar, momentul de
definire a unei noi Nevoi ce va formula o nouă Lipsă menită să adâncească dezechilibrul.
„Spus de-a dreptul, lipsa este rezultatul sublimării şi problematizării tuturor
prejudicierilor anterioare şi ale celorlalte funcţii care dau dreptul personajului să
înfrunte evenimentele vieţii determinate şi să tragă toate consecinţele de pe urma acestei
înfruntări”.65

64
Serghei Esenin, Poezii şi poeme, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.36
65
Dumitru Carabăţ, op. Cit., p.195
 55

Pe de altă parte, mecanismul de înlocuire a Lipsei constituie fondul inefabil al

mecanismului cunoaşterii. Momentul în care Lipsa este înlocuită constituie un mecanism
profund al cunoaşterii, datorită revelaţiei ce fundamentează înţelegerea. Înlocuirea Lipsei
atrage după sine înţelegerea principiilor unui proces ce s-a petrecut, şi care era frustrant
prin gravitatea unor fapte ascunse, a unor prejudicii provocate de refuzul acestuia
(procesului) de a se revela. Momentul acesta al revelaţiei cuprinde întotdeauna acţiuni
care s-au consumat, care s-au petrecut şi fixează informaţii deosebit de importante ce
vor modela acţiunile viitoare ale Formei Materiale, devenind cel mai important
instrument al cunoaşterii şi, în acelaşi timp, Dezmărginind Devenirea. Cu alte cuvinte
revelaţia este un proces de transformare a viitorului în prezent, pentru că elemente ce
aparţin impalpabilului, Inefabilului, Haosului se transformă în cunoaştere, deci încep o
existenţă persiabilă. Momentul revelaţiei reprezintă punctul, clipa de transformare a
Haosului în concept şi, deci, modelarea acestuia într-o formă a existenţei. Indiferent dacă
revelaţia se realizează conştient sau inconştient, ea reprezintă modalitatea de fixare a unor
informaţii fundamentale ce vor contribui decisiv la noua relaţie Formă Materială-
Realitate.Cu cât este mai profund procesul revelaţiei, cu atât remodelarea strucutrii
Formei Materiale este mai radicală, iar noile funcţii pe care le defineşte sunt mai
revoluţionare. Revelaţiia nu este un proces raţional, ea generează un proces de rezonanţă
care străbate întreaga strucutră a Formei Materiale şi declanşează o multitudine de
procese chimice, care vor remodela Întregul conform tendinţelor noilor calităţi atinse .
În acelaşi timp, agravarea Lipsei adânceşte şi accelerează procesul Devenirii
Materiei spre Dezmărginirea Universului. Noi oamenii denumim acest proces: progres,
şi-l percepem ca pe o permanentă sursă de tensiuni şi spaime, pentru că fiecare înlocuire a
unei Lipse aduce cu sine un grad foarte mare de insolit, modifică substanţial condiţiile
existenţei, adăugând noi surse de dezechilibru, agravând condiţia Lipsei.
Tendinţa de înlocuire a Lipsei are două sensuri: pe de o parte aceea de a forma
combinaţii mai complexe, pentru a crea sisteme ale Devenirii mai puternice; pe de altă
parte aceea a compuşilor de a se elibera din sistem pentru a reveni la vechea stare. Astfel,
orice element compus este sortit dezintegrării. Într-un Univers lipsit de scop, viitorul este
cel mai important, dar pentru a exista, acesta are nevoie de o infinitate de expresii ce se
 56

formulează, se reformulează, se definesc şi împing, în sensuri nebănuite, realităţi

materializate, ce devin univers cognoscibil.
De fapt, viitorul cuprinde forme mereu evoluate şi mereu noi ale Haosului, forme
virtuale ce se pot transforma în subiectul unui act de creaţie, devenind astfel realităţi şi
alunecând necondiţionat către prezent. Acest fond al formelor virtuale este inepuizabil,
dar nu static, el este mereu îmbogăţit de către cunoaştere, dar şi consumat de aceasta, fără
obligaţia de a fi epuizat. Viitorul nu poate fi creaţie în întregime, nu este necesar să fie
creaţie în întregime, el trebuie să fie însă un depozit al formelor virtuale, păstrate în cele
mai insolite alcătuiri neconceptualizate posibile. Acest „depozit” constituie sursa eternă a
Dezmărginirii Universului. În toată literatura cosmogonică, fie ea materialistă sau
metafizică, Universului – într-un fel sau altul- i se atribuie dimensiuni, ceea ce este un
mare neadevăr. Universul nu are dimensiuni - instrumente ale cunoaşterii -, din simplu
motiv că Universul refuză cunoaşterea, legea fundamentală care-l guvernează fiind
Dezmărginirea. Dimensiunile sunt instrumente importante pentru Formele Materiale
limitate, perisabile; instrumente cu care acestea pot defini şi fixa cunoaşterea şi
relativitatea.
S-a vorbit teribil de mult despre faptul că omul poate, sau nu poate cunoaşte
cosmosul. O parte a lumii a dovedit că omul poate cunoaşte cosmosul, altă parte a dovedit
că nu. „Căci nu este simţirea o cunoaştere, şi cunoaşterea o simţire? Or, ce altceva ar fi
percepţia senzorială, dacă nu o cunoaştere a obiectului care se percepe senzorial? Şi ce
ar fi cunoaşterea altceva decât o percepere a lucrului care se cunoaşte? De unde sunt
chinurile care torturează simplitatea şi fac adevărul nesigur? Cine îmi va arăta un simţ
care nu cunoaşte ceea ce percepe, sau o cunoaştere care nu percepe ceea ce cunoaşte şi
îmi va dovedi că atât simţul, cât şi cunoaşterea pot avea putere separat? Când
corporalul este perceput, iar incorporalul cunoscut, obiectele sunt diferite în ceea ce
priveşte specia lor, dar nu şi în ceea ce priveşte sediul simţului şi sediul cunoaşterii, cu
alte cuvinte sufletul şi animus.”66
Din fericire pentru noi, amândouă taberele au dreptate; universul masei poate fi
cunoscut pentru că este exprimat într-o realitate prezentă, lipsită de posibilitatea stării de
Haos; iar universul energetic poate fi visat, pentru că este conţinut într-un cod
66
Apud Tertulian, Despre suflet, în Gândirea Evului Mediu, traducere de Octavian Nistor, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984, p.26
 57

informaţional ce prefigurează o expresie viitoare, iar până la realizarea acesteia

întrupează o stare de Haos, un moment anume al Inefabilului.
Oricum ar fi, se dovedeşte ca Universul nu are dimensiuni şi nu are existenţă
proprie, el fiind expresia alcătuirii tuturor Formelor Materiale ce-l compun. Cu alte
cuvinte Universul poate fi cunoscut şi nu poate fi cunoscut în acelaşi timp, pentru că
fiecare Formă Materială ce există defineşte ultima frontieră a Universului, frontieră care
se modifică continuu clipă şi poate cunoaşte realităţile din care a provenit, dar nu poate
cunoaşte realităţile ce sunt dincolo de existent, ci doar le poate presupune, într-o anume
măsură.
Dincolo de existent nu există decât Haos.
Acesta este sipetul de zestre al lumii noastre nemuritoare de muritori.

De nu mai exist: doar sunt.

Nemurirea, atât de râvnită de muritori, va deveni ceva mai apropiată, pentru că
existenţa energetică se va prelungi cu mult, într-un timp pe care nu-l putem percepe prin
simţuri. “Fiecare din mişcările noastre fizice sau mentale este rodul unor cauze
provenind din tot universul şi are repercursiuni în tot universul. Astfel se desfăşoară
jocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este universul.”67 Deja formele
„fiinţelor energetice” fixate de comunicare îşi fac efectul cu preponderenţă. Semnele,
fixate pe diferite suporturi, prelungesc prezenţa unor forme materiale şi funcţiile acestora
în cadrul informării. Sistemele de semne în mişcare ( film, tv.) aduc în plus şi fixarea
sonoră, întregind astfel mărturia. Aceste forme se prelungesc în timp, transportând atât
mărturia iconică, cât şi sensul abstract al informării şi fac posibil ca informaţii ce nu s-au
putut materializa într-un anume timp istoric, să-şi găsească, în viitor, Forma Materială
capabilă să le transforme într-o Realitate nouă. Dacă vreţi, informarea prin semn este o
altă formă de conservare a unor informaţii fundamentale ce nu pot fi fixate în fondul
genetic, dar care au influenţe decisive asupra componenetelor genetice, şi care are două
sensuri: pe de o parte fixează şi transmite informaţiile pe un suport material, într-un
sistem definit arbitrar; pe de altă parte selectează şi fixează anumite informaţii esenţiale

67
Alexandra David-Neel, op. Cit., p.52
 58

în sistemul de bază, genetic şi le transmite generaţiilor viitoare. Funcţia de fixare a

informaţiilor esenţiale le înglobează atât pe cele fiziologice, obiective, cât şi pe cele
neurologice, subiective.
Pe măsură ce Universul se Dezmărgineşte, lărgind mereu varietatea de Forme
Materiale, trebuie să inventeze sisteme noi de selecţie, conservare şi transmitere a
informaţiilor importante. Iată de ce, pe lângă sistemele de informare prin intermediul
masei, s-a dezvoltat un nou sistem, acela al semnului care poate conţine o componentă
energetică fundamentală: emoţia, şi astfel transferul prin semn se desparte în două
componente: informarea pe de o parte şi cunoaşterea pe de alta.
Conţinutul semnului este pur energetic, el se poate transmite doar dacă dezvoltă
un anume nivel al energiei, şi acest lucru a fost dovedit de diferitele maşini ale
inteligenţei artificiale ce au fost inventate şi care au contribuit decisiv la naşterea de noi
nivele ale informării, din ce în ce mai complexe. Nimeni nu poate şti acum cu precizie,
care va fi evoluţia sensului informării, sau al comunicării, dar poate imagina acest lucru,
poate simula sensuri subiective, adâncid astfel accesul în diferitele nivele ale stării de
Haos.
Starea fundamentală a Nimicului, a Haosului se constituie din totalitatea
proiectelor virtuale, a „stărilor de visare”, a năzuinţelor de modificare a unor Realităţii, de
naştere a unor noi Realităţi, pe care le lansează totalitatea Formelor Materiale existente în
Univers. Această categorie de expresii virtuale, inefabile constituie substanţa din care
Universul se întrupează în formele viitoare.
Starea formală şi informală a Universului mă duce din nou cu gândul la aporia lui
Zenon „Achile şi broasca”: forma perisabilă tinde mereu să atingă nemurirea, dar orice
strădanie a sa o va apropia doar; atingerea nefiind posibilă. Spre deosebire de subiectul
aporiei, în cazul acesta, explicaţia este foarte simplă: Forma Materială este nemurirea
însăşi, deoarece, fiecare existenţă prezentă, fiind ultima limită a Universului, cuprinde
atât informaţiile esenţiale a întregii evoluţii de până la sine, cât şi proiectele virtuale ale
evoluţiilor viitoare, dincolo de care nu mai există decât Inefabilul. Iar pentru a se putea
extinde, Universul are nevoie de o nouă existenţă, care să definească o nouă Realitate.
Această nouă existenţă se va constitui, la rândul său, ca ultimă limită a Universului şi va
transmite informaţiile esenţiale ale originii, definindu-l astfel pe Unu, dar şi întreaga
 59

pluralitatea existentă, în momentul prezent, ca Unu, împlinind astfel continuu

ambiguitatea nemuririi.

Durerea ca formă a erorii

Negreşit vor trebui redefinite noţiuni, categorii, relaţii şi mai ales se va impune ca
filosofia să redevină o ştiinţă activă, implicată, capabilă să ţintească spre sistemele
cuprinzătoare. Cu alte cuvinte să redevina Ştiinţa Ştiinţelor, Regina acestora. Moda
specializării stricte este valabilă pentru activităţile sectoriale, dar nu şi pentru cele ce sunt
menite să creeze imagini cuprinzătoare despre Devenire şi Cunoaştere.
De prea mult timp filosofia a moţăit ca o burgheza satisfăcută cu starea ei,
ferindu-se să se mai implice cu adevărat în substanţa intimă a existentului. De cele mai
multe ori se mulţumeşte să bârfească din vârful buzelor, şoptind, doar pentru cunoscători,
zeflemele în doi peri.
Odinioară era ştiinţa celor puţini, dar importanţi; pe ei trebuia să-i lumineze, lor
trebuia să le structureze sensul gândurilor, pentru că aceştia aveau datoria să plămădească
proiecte conforme unui sistem coerent, care să stabilească legături indestructibile, cu
valori fundamentale ce veneau dintr-o metafizică primordială. „Produsul naturii, obiectul
fasonat prin îndemânarea omului nu-şi găsesc realitatea, identitatea decât în măsura în
care participă la o realitate transcendentă. Gestul nu capătă sens, realitate decât în
măsura exclusivă în care reia o acţiune primordială.”68
Filosofia nu este ştiinţa materiei ci a Haosului, ea trebuie să cuprindă mecanica
stării de virtualitate şi să propună căile prin care Formele Materiale pot tinde către
aceasta. Filosofia nu este o ştiinţă morală, şi nici socială, ea este ştiinţa care se ocupă de
mecanica Haosului, a alcătuirilor virtuale care trebuie să devină forme, şi mai apoi
Realităţi, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Iar cele ce sunt sortite a rămâne
încă în starea lor imperceptibilă, trebuiesc presupuse, trebuiesc visate, trebuiesc
plămădite. „Înţelegând durerea ca pe o formă a erorii, eroarea ca pe o îndepărtare de
lege; legea ca pe un fiind al lui este; simţim durerea ca pe o îndepărtare de este; ca pe o
îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, în murind.”69

68
Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.14
69
Nichita Stănescu, op.cit. p.78
 60

Ea trebuie să transforme Nimicul în forme ale gândiri, captând diferitele expresii

ale Inefabilului , pentru ca acestea să poată materializa formele ce vor defini o Realitate
nouă.
Odinioară motorul gândirii umane, factorul care dădea sens, şi lumina ţelul unui
destin social formând personalităţile ce susţineau sistemul moral, filosofia şi-a părăsit
locul din avangardă şi se târăşte agonic macerând evenimente depăşite şi preparând
mereu din ele o poţiune incertă.
In schimb s-a dezvoltat o nouă breaslă, mai gălăgioasă şi mai oportunistă:
ideologii.
Dacă filosoful era preocupat să scormonească în mecanica inefabilă a Haosului, să
trudească alimentat cu informaţiile noilor descoperiri din diverse domenii, să împingă
continuu graniţile virtualului, să contribuie la definirea unor legi generale, pe care să
clădească un sistem menit să cuprindă Existenţa; ideologul este convins că singura şansă
a omenirii este să se vâre, cu arme şi bagaje, în sistemul imaginat de el, sistem ce se
bazează, de cele mai multe ori, pe o găselniţă ce ţine trei zile.
Copleşită de mulţimea gălăgioasă a ideologilor politici, economici, de imagine, de
vânzări, de învăţământ, de cultură, de medicină, de orice, mulţime care aruncă o pulbere
măruntă peste Realitate şi o ascund privirii, omenirea orbecăie întru definirea unui nou
destin, neatentă la tendinţa concretului. Sau poate incapabilă să sesizeze această tendinţă.
Preocupaţi de avantajul momentului, oamenii vehiculează instrumente uşuratice,
patinează la suprafaţa Realităţii, pierzând încetul cu încetul legătura cu vibraţiile adânci
care mocnesc. Cercul celor care-şi permit să mai întreţină astfel de legături este din ce în
ce mai restrâns, şi riscăm să ajungem la atitudinea meşterilor zidari ce deţineau secretul
„cheii de boltă”, ceea ce ar adăuga lumii noastre o nouă serie de discriminări.
Ca după o ploaie rapidă de vară, peste Realitate s-a aşezat o mâzgă alunecoasă
care te umple de alte griji, îţi modifică acţiunile, te împinge să pierzi legătura cu modelul
cosmic ce dădea greutate faptelor tale: „Aşadar, lumea care ne înconjoară, în care se
simt prezenţa şi opera omului – munţii pe care-i urcă, regiunile populate şi cultivate,
fluviile navigabile, oraşele, sanctuarele – are un arhetip extraterestru, conceput fie ca un
 61

«plan», ca o «formă», fie pur şi simplu ca un «dublu» existând precis la un nivel cosmic
superior.”70
Lumea omului a fost dintotdeauna vulnerabilă în faţa timpului său, dezarmată şi
sărăcită de mijloacele prin care îşi asigura legătura cu valorile mai stabile, mai profunde,
acest lucru a impus mereu prezenţa unor personalităţi puternice care să domine forţele
momentului. Acţiunile acestora au fost determinante în atingerea unor sensuri, pe care şi
le asumau până la ultima lor consecinţă, sau în negarea altora, în identice condiţii. Dar, de
fiecare dată, au sfârşit prin a reinstala sistemele ce aveau capacitatea de a conserva
calităţile fundamentale, mai viguroase şi mai complexe, fapt care dovedeşte că omenirea
nu se poate abate de la axa teleologică a materiei vii şi de la principiile Devenirii.
„Această tendinţă spre devalorizarea momentului contemporan nu trebuie considerată ca
un stigmat pesimist. Dimpotrivă, ea trădează mai degrabă un exces de optimism, căci, în
agravarea situaţiei contemporane, o parte cel puţin dintre oameni vede semnele
regenerării care trebuie neapărat să urmeze.”71
În lungul istoriei Materiei s-au plămădit forme ce păreau de neconceput în
timpurile trecute. Aceste forme au schimbat radical sensul înţelegerii, au deschis porţile
unei manifestări mai profunde a Realităţii din cosmosul imediat şi au lărgit aceea parte a
Universului ce găzduieşte alcătuirile in-formale. Au fost, aceste momente, clipele mitice
ale unei Realităţi, clipe care au dus la modificarea unor existenţe mistice, la redefinirea
acestora. Şi care au contribuit decisiv la procesul de Dezmărginire a Universului, făptuind
forme şi mijloace decisive pentru evoluţia viitoare a acestuia. Cu alte cuvinte, putem
afirma, că Universul este o alcătuire mereu şi permanent insolită, depinzând de
capacitatea sa de a permite formelor şi mijloacelor neaşteptate să fiinţeze.
Este foarte greu, pentru om, să sesizeze astfel de momente în evoluţia celorlalte
nivele ale formelor materiei, dar putem lesne presupune că ele există. Din ce în ce mai
mulţi oameni de ştiinţă încearcă în zilele noastre să pătrundă în „secretele” altor forme de
existenţă a materiei vii, vor astfel să refacă, să reactiveze moduluri de memorie ale
evoluţiei spre apariţia omului.
Cercetările despre trecut ne arată constant faptul că, fiecare moment al acestuia
cunoaşte un grad mai mare de inocenţă. Întotdeauna, trecutul va fi mai inocent decât clipa
70
Mircea Eliade, op. cit. p.17
71
Mircea Eliade, op.cit., p.99
 62

de faţă, şi deci mai înălţător, mai măreţ în realizările sale. Viitorul, în schimb,
prefigurează pericole datorate pierderii continui a inocenţei. Presentimentul acestei
primejdii naşte în noi nevoia nedefinită a prezenţei unei fiinţe arhetipale, primordiale,
ferită de toate pericolele şi atotcuprinzătoare. „Primitivii nu se simţeau întotdeauna
inocenţi, dar tindeau să devină prin mărturisirea periodică a greşelilor. Putem vedea în
această tendinţă spre purificare nostalgia paradisului pierdut al animalităţii? Sau, în
dorinţa sa de a nu avea « memorie», de a nu înregistra timpul şi de a se mulţumi numai
să-l suporte ca pe o dimensiune a existenţei sale, dar fără să-l « interiorizeze», fără să-l
transforme în conştiinţă, vom ajunge să vedem mai degrabă setea primitivului pentru
«ontic», voinţa sa de a fi cum sunt fiinţele arhetipale ale căror gesturi el le reproduce
fără încetare?” 72
Toate aceste eforturi presupun o lungă trenă de nelinişti, suferinţe, dureri,
renunţări, abandonuri şi reluări, dar sunt motivate şi de nevoia de a realiza o mai
profundă capacitate de comunicare cu alte forme ale materiei. Preocupat fiind de astfel de
lucruri, ca şi de obsesia ciclului acţiune-reacţiune imediată, omul acordă puţină atenţiei
momentelor importante din propria evoluţie şi lasă înţelegerea să fie copleşită de pre-
judecăţi. Aceste acţiuni, ce s-au înglobat astăzi atât de organic în existenţa noastră, încât
s-au transformat în reflexe sociale, au modificat radical modul de înţelegere.

Infinitul este doar labirintul absolut

Desigur, infinitul este un labirint absolut, fiindcă este incapabil să fiinţeze.
Dincolo de comunicarea prin sisteme şi coduri de semne, care este specifică rasei
umane, transmitem generaţiilor viitoare informaţiile esenţiale, ce se ivesc în existenţa
speciei, şi prin alte mijloace, inefabile. Şi nu doar informaţiile esenţiale de ordin
fiziologic, ci şi acele informaţii sociale fundamentale, ce pot modifica atitudinea viitoare
faţă de realitate; ele sunt fixate, codificate şi transmise, iar generaţiile viitoare sunt
organic pregătite pentru naşterea unor noi forme ale materiei, dar şi pentru a da naştere
unor noi realităţi. Toate aceste informaţii sunt desprinse din masa infinitului, iar selecţia
lor este făcută de tendinţele oportuniste ale fiecărei Forme Materiale. Aceste căi de

72
Idem, p.72
 63

comunicare nu-şi găsesc, sau nu şi-au găsit încă, corespondent în limbajele codificate ale
omului, iată de ce, ele sunt asimilate asemenea mineralelor din fluxul sanguin, total
independent de aportul raţiunii. Generaţiile ce urmează apariţiei unei informaţii viitoare,
o primesc prin sistemul genetic şi nu simt nevoia s-o definească, ea apare ca o atitudine
firească în raport cu realitatea modificată; netezind calea spre lărgirea orizontului
Devenirii. Cu fiecare nouă etapă asimilată atât viteza cât şi sensul Devenirii se
Dezmărginesc.
O să numesc aici doar două dintre aceste momente ale istoriei recente: apariţia
fotografiei a schimbat în întregime sensul comunicării în artele plastice, ceea ce a scos la
lumină alte articulaţii ale limbajului iconic şi a atras o revoluţie profundă în toate genurile
de comunicare culturală, cu consecinţe importante asupra modului de înţelegere esenţială
a cosmosului;
Apariţia sunetului reprodus şi amplificat electronic a propus sonorităţi de
neimaginat înainte dar şi posibilitatea unor înşelăciuni ordinare.
Ca şi multe dintre alte momente care au modificat esenţial sensul Devenirii, în
ceea ce priveşte umanitatea, şi acestea două au trecut aproape neobservate. Efectele lor s-
au prăvălit peste existenţă şi au ascuns cu totul momentele iniţiale, doar consecinţele
resimţite din ce în ce mai puternic, ne determină să ne punem întrebări. Aparenţele
înneacă substanţa adevărată şi ne determină să căutăm răspunsuri acolo unde ele nu pot fi.
Astfel tindem să complicăm fapte simple şi să nu vedem efectele fireşti, normale.
Iată ce ne poate împiedica, de exemplu, să realizăm că: ambele momente au
contribuit decisiv la la configurarea unui nou proletariat: operatorul de informaţii, ceea
ce este atât de firesc, încât nu realizăm efectele devastatoare pe care această categorie le
are asupra existenţei societăţii de azi. S-a născut, astfel o nouă catgorie socială, care
începe - aidoma, sclavilor, ţăranilor, muncitorilor etc., în lungul istorie - să-şi impună
drepturile de breaslă, de tagmă, de categorie socială.
Momentul istoric actual este dominat de activitatea acestuia şi modelul propus a
devenit un soi de religie ale cărei reguli sunt urmate cu multă fidelitate, fără să se facă o
analiză a acestora. Nu discutăm dacă acest model este bun sau rău, nu discutăm nici dacă
este productiv sau nu, singurul lucru care ar putea să intereseze: cantitatea de prejudecăţi
pe care o naşte şi o întreţine.
 64

Fiecare dintre momentele istorice generate de conturarea unei conştiinţe de clasă,

au dat naştere unei trene de evenimente cu influenţe directe asupra atitudinii sociale dar
mai ales asupra celei economice, pentru că au fost generate importante plexuri născătoare
de stimuli care au irigat anumite zone ale unei comunităţi. Rînd pe rînd zonle acestea au
intrat în atenţia societăţii impunîndu-şi propriile fantezii creatoare dar mai ales aducătoare
de profit.
Dar, în acelaşi timp, momentul fiecărei noi descoperiri ne ascunde, în mare
măsură, evoluţia viitoare a acesteia care, de cele mai multe ori, este extrem de
surprinzătoare, având efecte spectaculoase asupra Devenirii. Devenirea se manifestă
asemeni unui labirint pe care trebuie să-l străbaţi fără să ai cea mai mică indicaţie despre
soluţia drumului şi, cu toate acestea, după un timp, începi să elaborezi formule imaginare
prin care să presupui calea. Fiecare formulă imaginată te face să simţi nevoia unui cod
elaborat prin care să separi soluţiile posibile.
Şi toate acestea au început, odata, de mult, tare de mult, printr-un gest, ce a fost
considerat atât de mărut, încât s-a pierdut cu totul în negura istoriei : naşterea semnului.
Am învăţat la istorie că, pentru om, ca specie, esenţiale au fost : descoperirea focului,
descoperirea roţii, poziţia erectă, alimentele gătite, şi mai ştiu eu ce alte descoperiri de
acest gen. Se nasc teorii puternic argumentate despre fiecare dintre acţiunile ce par să fi
contribuit fundamental la schimbarea statutului rasei umane, în evoluţia sa ca formă a
materiei vii, dar nimeni nu mai acordă acum importanţă naşterii semnului.
Fiecare domeniu al formării umane a cunoscut revoluţia sa, se pare că a venit
timpul ca şi ştiinţa înţelepciunii să treacă printr-o prefacere revoluţionară, pentru că ei îi
revine sarcina de a imagina sisteme, de a defini, redefini, de a armoniza categorii etc..
Personal m-am hotărât să acord o altă importanţă momentului de naştere a
semnului, care poate arunca o oarecare altă lumină asupra modului în care societatea
omenească a evoluat.
Să nu îţelegeţi nicidecum că mă voi strădui să fac o demnostraţie partizană şi
convingătoare. Nu, de fel. Mă voi strădui, doar, să descriu – atât cât mă duc pe mine
puterile – structura în care naşterea semnului îşi are locul său.
Personal nu cred de fel, că trebuie să vă conving de ceva. Nu mă interesează nici
de cum acest lucru. Eu doar încerc să descriu o Realitate aşa cum mi se arată ea mie.
 65

Asta însemană, că – obligatoriu - şi ceilalţi au o viziune în relaţia lor directă cu

Realitatea care-i conţine şi pe care o conţin. Ne aflăm în faţa unei relaţii matriciale care
acţionează relativ şi reciproc ; la rândul său Realitatea fiind o matrice. Fiecare element al
acestor matrici producând acţiunile sale unice, cu scopul lor precis în porocesul
Devenirii.
Restul este o problemă de atitudine.

Despre trectul prezent, cu dragoste.

Dacă ne uităm cu atenţie la etapele istorice parcurse – fiecare dintre ele desenând
nişte frontiere – vom putea observa că problema esenţială constă în desluşirea unor
nuanţe noi ale schimbului de informaţii dintre diversele forme ale materiei. De fiecare
dată cînd a fost asimilat un moment nou, ce a participat cu un strop esenţial de lumină,
fluidul de comunicare a cunoscut o schimbare, şi-a deplasat accentul, urmând o
traiectorie cumulativă. Dacă nimic nou nu s-a petrecut, sensul a fost schimbat din nou,
mereu urmărindu-se asimilarea unei părţi a noului ce trebuia să îmbogăţească “limbajul”
sistemului. Putem afirma că pînă acum omenirea a învăţat semnele sistemului rînd pe rînd
şi că a sosit momentul să treacă la o etapă nouă: să alcătuiască părţi de sistem. Nu spun
părţi de vorbire (cu toate că tot despre un fel de gramatică ar fi vorba !), pentru că avem
de a face cu diverse alte sisteme de comunicare, fiecare cu importanţa sa în ceea ce
înseamnă Devenirea cosmică. La urma urmei totul se reduce la această Devenire.
Universul – în esenţa lipsei sale de scop – se împlineşte pe sine, se defineşte cu minuţie şi
tenacitate. Toate elementele sale sunt angrenate într-o interacţiune eficientă care
prefigurează o realitate după alta.
Noţiunea de comunicare trebuie repusă în discuţie şi mai trebuie parcurs drumul
înapoi spre naşterea fiecărui semn.
O!, nu vă fie frică, nu o să am deloc obraznicia să pretind că eu aş fi acela care a
izbutit să desluşească tainele. Cred doar că este important ca cineva să deschidă balul,
cineva trebuie să pună în circulaţie îndoielile, credinţa, patima.
Vechile texte budhiste ne-au lăsat un număr de norme care ar avea menirea să ne
facă gîndirea mai limpede dacă am avea tăria să le respectăm: “Nu acorda credit
tradiţiilor, chiar dacă sunt respectate de multe generaţii şi în multe locuri; nu crede într-
 66

un lucru pentru că mulţi vorbesc de el; nu acorda credit înţelepţilor din vremurile
trecute; nu crede în ceea ce ţi-ai imaginat, închipuindu-ţi că ţi-a fost inspirat de o
divinitate. Să nu dai crezare la nimic din ce spun maeştrii sau preoţii tăi, bazîndu-te doar
pe autoritatea lor. După ce verifici, crede doar în ceea ce tu însuţi ai experimentat şi
recunoscut ca fiind înţelept, în ceea ce va fi conform cu binele tău şi al celorlalţi.”
(Kalama Sutta)73
Cu cît societatea devine mai complex organizată, mai capabilă să ferească
destinele individuale de impactul cu partea neagră, surprinzătoare, crudă a existenţei
cosmice, cu atît traseul individului este mai pre-desenat şi mai închis între limitele unor
reguli impuse administrativ, şi greu de înlăturat.
Societatea contemporană a ajuns să se zbată între, nevoia individului de a-şi
determina singur destinul şi forţa societăţii de a-şi impune obiectivele, ceea ce reclamă
redefinirea continuă a unor categorii ca : libertate, necesitate, aspiraţie, liber-arbitru,
conştiinţă, demnitate, mândrie, morală etc. .
Pîrghiile economice şi sociale, din ce în ce mai sofisticate şi mai inflexibile
ajung să deţină – într-un mod administrativ fireşte, dar aceptat datorită stabilităţii
majorităţii comunitare – controlul asupra traseului pe care şi-l doreşte o existenţă anume,
un anume destin individual. Este nevoie de creativitate, tenacitae, clar-viziune şi
motivaţie deosebit de puternice, pentru a putea învinge mecanismul administrativ, creat
pentru stabilitatea unei majorităţi, din ce în ce mai solidare, şi care are nevoie de repere
administrative foarte clare, chiar dacă sunt ambiguui moral, repere care să-i jaloneze
existenţa.
Majoritatea comunitară tinde să preia astăzi funcţiile despotului arhaic, impunând
categoric, norme administrative şi nu valori morale, iar relaţia dintre individ şi
comunitate se organizează după modelul sugerat de Roland Barthes : „ Despotul şi
supusul sunt legaţi unul de celălalt, trăiesc unul prin celălalt, îşi dobândesc fiinţa din
poziţia lor în raport cu celălalt.” 74
Majoritatea comunitară nu mai aspiră la modelul spiritual, la valoarea morală
fundamentală ca o condiţie de neconceput a existenţei, ci la modelul administrativ creat
73
Apud Buddha în Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de Nicolae
Constantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.16
74
Roland Barthes, op. Cit ., p.57
 67

pentru stabilitate. Cu cât o comunitate este mai abil organizată, din punct de vedere
administrativ, cu atât coerenţa sistemului va aplatiza sistemul de valori morale. Norma
înlocuieşte valoarea şi devine calitatea unui destin fără asumare. Nu mai este nevoie să-ţi
asumi tu responsabilităţi, pentru acte pe care alţii le-au verificat şi le-au normat. Norma
mai are o calitate importantă : este vizibilă, este uşor de definit ; spre deosebire de
valoare, ce trebuie câştigată, ce trebuie modelată dintr-o masa amorfă, abstractă. Valoarea
presupune merit, pe când norma presupune disciplină
Sistemul de norme administrative este foarte perisabil, în raport cu Realitatea şi
foarte sensibil la tendinţele imediatului colectiv subiectiv. Sistemul de valori morale se
dovedeşte a fi cu mult mai temeinic în susţinerea relaţiei individ-materie, ajungând până
la straturile deosebit de profunde ale acestei relaţii, acolo unde se păstrează zestrea
informaţională fundamentală. Nu trebuie să ne imaginăm că valorile morale sunt
reclamate şi impuse de realităţi ale mecanismului comunitar, că sunt specifice doar
omului. Ele sunt expresie a relaţiei dintre Realitate şi strucutra matricială de elemente
materiale compuse, impuse nemijlocit de legitatea iradiată din procesul de Dezmărginire
a Universului, cu scopul precis de a păstra unicitatea fiecărui element din compoziţia
unei Realităţi, dar şi de a asigura evoluţia acestora spre forme din ce în ce mai
performante.
Dacă viaţa unui individ dintr-un stup de albine este hotărîtă de feromonul mătcii,
în societatea contemporană standing-ul şi impozitul pe venitul global fac acest lucru.
Teoretic creăm tot mai multe legi menite – teoretic - să ne protejeze libertatea, dar practic
mecanismul de înglobare socială devine din ce în ce mai necruţător, ceea ce cultivă
gregaritatea tot mai extinsă şi creează o presiune din ce în ce mai evidentă şi agresivă
aspura spiritelor libere, creative. Mecanismul de exploatare a spiritului creativ devine din
ce în ce mai sofisticat şi mai riguros, guvernat fiind de o sumă de reguli tot mai stricte,
reguli ce au la bază filosofia eficienţei imediate, în dauna normei morale.
Dacă, în Evul Mediu de exemplu, diferenţa dintre calitatea destinului, între un
senior şi iobagul său era copleşitoare, am putea spune monstruoasă ; astăzi aceste extreme
au devenit teribil de accesibile, pe parcursul unei singure existenţe. Un om poate să treacă
prin ambele categorii, sau dintr-o categorie în alta, totul depinzând de ştiinţa acestuia de a
 68

se raporta la normele socio-economice de care vorbeam mai sus, şi de a valorifica

sensurile acestora.
În tot acest peisaj, valorile şi normele morale capătă alte nuanţe, se definesc după
alte sisteme de apreciere, de cele mai multe ori deformându-şi conţinutul, în strânsă
legătură cu tendinţele impuse de o majoritate socială bine organizată administrativ.
Asistăm, tot mai neputincioşi, la un proces de depreciere a normelor morale, de
modificare accentuată a acestora.
Putem vorbi despre faptul că sistemul de valori şi norme administrative se impune
asupra sistemului de valori şi norme morale, configurând un alt tip de conduită socială.
Modul în care conştiinţa colectivă este din ce în ce mai concentrată asupra accelerării
ritmului de creştere a coeziunii dintre indivizii planetei, de aplatizare a piramidei sociale ;
truda asiduă pentru a pune la punct sisteme politice, care să asigure fiecăruia rangul de
cetăţean al unei comunităţi unice, nu este pur şi simplu orgoliul sau ambiţia unor
personaje publice în căutarea originalului. Comunitatea umană este împinsă către
configurarea „ statului planetar”, care să asimileze toate celalte comunităţi, dar, pentru ca
acest lucru să fie realizabil, trebuiesc, mai întâi, puse în funcţiune acele mecanisme
comunitare care să depăşească în importanţă diversele valori ale comunităţilor existente
în prezent. Conflictul dintre diversele “fiinţe comunitare„ nu pleacă de la faptul că
valorile lor specifice ar fi neapărat în conflict, ci de la spaima că vor dispărea după ce au
realizat coeziunea respectivei comunităţi din timpuri străvechi. Faptul acesta dovedeşte,
că, dincolo de existenţa lor în sistemele de semne comunitare, valorile fundamentale ale
unui grup social se transmit genetic, iar modificarea are nevoie de contribuţia mai multor
generaţii. Dacă au îndeplinit funcţii esenţiale, valorile de care vorbeam mai sus sunt
deosebit de greu de înlăturat, pentru că instinctul de conservare al speciei va întrâzia cât
mai mult respectivele modificări. Din nefericire – sau din fericire, poate ! – apar risurile
pierderii de identităţi, de specific, de unicităţi. Omirea tinde să devină cosangvină în toate
straturile expresiei ei.
Realizarea unei stări cît mai armonioase pe întregul pămînt, conservarea
resurselor, asigurarea unui echilibru al regnului biologic, oprirea procesului de
degradarea a mediului, toate acestea sunt etapele preparatorii pentru un proces
spectaculos, impus de condiţiile unei realităţi ce se defineşte tot mai pregnant, dar al cărui
 69

scop nu este, nici pe departe, fericirea speciei umane, ci atingerea unui alt nivel al
organizării materiei. Poate chiar unul care să ducă la dispariţia formei numită om.
Dispariţia unor specii, de-a lungul istoriei devenirii biologice, sunt considerate
catastrofe, sau sunt puse pe seama unor catastrofe, dar se vorbeşte foarte puţin despre
faptul că acestea şi-ar fi îndeplinit o funcţia evolutivă, au ajuns la o formă de echilibru cu
Realitatea şi au devenit inutile. Privind înapoi, o perioadă de câţiva zeci de ani - cât este
necesar sa dispară o formă a materiei - este privită ca o catastrofă ; trăită : este doar o
funcţie consumată, iar actanţii săi forme devenite inutile.
Omul, ca specie, mai păstrează o mare doză de aroganţă în autodefinirea
destinului său. Dar, în mecanica universală, funcţia omului este doar una dintre formele
necesare pentru perfecţionarea Devenirii materiei. Aşadar, omul ca formă a materiei, este
strâns înglobat în mecanismul Devenirii, el este dependent de toate celelate forme, este
într-o strânsă interacţiune.
Catastrofa este miezul unui scenariu spectaculos şi justificant, pe când inutilitatea
alimentează sentimentul zădărniciei, doar că în univers, zădărnicia nu există. Tot ceea ce
devine zadarnic dispare, sau se conservă, pentru a face loc formelor productive.
Dacă ţinem cont de faptul că omul este una dintre formele materiei vii – să
spunem, una dintre cel mai bine organizate forme ale acestei materiei -, atunci tendinţele
manifestate presupun apropierea unui moment important în destinul acestei forme a
materiei. Moment pe care nu-l putem defini, dar care presupune o transformare. Nu
neapărat şi o dispariţie.
Aşa cum spuneam la începutul acestei lucrări, inteligenţa artificială, ADN-ul şi
clona sunt trei piloni, ce vor contribui spectaculos la modificarea sensului formei materiei
denumită : om.
Oricum, în procesul acesta al Devenirii, omenirea va rămîne acelaşi ghem de
tendinţe contrarii, ce se vor înfrunta permanent, mânate fiecare de scopuri şi limite
cunoscute sau nebănuite. Viteza cu care se vor modifica valorile morale va creşte ;
echilibrul dintre administrativ şi spiritual va fi din ce în ce mai tensionat; se vor impune
alte categorii, născute din acţiunile indiferente şi implacabile ale Realităţii, şi toate
acestea vor menţine mecanismul evoluţiei, care este guvernat de tendinţa fundamentală a
materiei : Expansiunea Universală. Şi toate acestea se vor datora, în bună măsură,
 70

faptului că un nivel de inteligenţă paralel ( inteligenţa artificială) va contribui la creşterea

vitezei de apariţie a noilor categorii şi la impunerea unui număr sporit de valori noi.
Se va duce o luptă foarte dură între sistemul de valori administrative şi sistemul de
valori morale, pentru că modificarea rapidă şi agresivă a Realităţii reclamă cu totul alte
sisteme şi mecanisme comunitare, dar şi dispariţia unora ce au fost la mare rang perioade
lungi de vreme şi pe care instinctul de conservare va încerca să le păstreze, chiar dacă
funcţiile lor s-au epuizat.
Imaginaţi-vă prezenţa unui ins din epoca silexului într-un mall. Pentru el toate
apariţiile, atât cele obiectuale cât şi cele vii, vor avea cu totul alte semnificaţii decât cele
reale. Pentru el organizarea dintr-un mall se va dezvălui conformă cu sistemul său de
valori, iar sistemul relaţionar va fi un mister inaccesibil.
Omenirea face parte dintr-o lume materială în continuă Devenire, devenire ce
depinde de fiecare acţiune individuală, pentru că aceasta fixează, încetul cu încetul,
modificările ce transformă o Realitate în alta, printr-un proces care, atunci când a devenit
sesizabil este ireversibil : Nihil est sine ratione.
Devenirea nu înseamnă de loc un proces prietenos, ci este dintru început un război
pentru impunerea supremaţiei formei celei mai oportuniste, celei mai bine adaptate la
noua Realitate. Materia trebuie să-şi desăvârşească continuu procesul de expansiune, şi
cea mai performantă modalitate este pluralitatea formelor. Cu cât sunt mai multe forme,
cu atât şansa de a fi găsită calea optimă creşte. Masa, în sine, este finită, dar modalităţile
de combinare ciclice sunt infinite. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se
transformă, este doar un fel de a spune, pentru că fiecare transformare impune o nouă
funcţie de oportunitate, şi mai sofisticată în procesul de Expansiune al Materiei. Iar
scopul Materiei este tocmai de a obţine astfel de funcţii, din ce în ce mai speculative, mai
creative în condiţiile noilor Realităţi, pe care să le poată pune în contact spre a fi obţinute
premise noi de manipulare a substanţei universale.

Pe cai, pe cai ! E cale lungă

Realităţile timpului nostru generează semne evidente, care ne arată că omenirea
pare să rafineze tot mai mult spiritul de Expansiune, spirit care a împins rasa umană spre
cucerirea, încetul cu încetul, a planetei dar şi a multor, foarte multor teritorii ale căror
 71

funcţii sunt greu de definit într-o primă fază. Ele încep să-şi arate utilitatea abia când pot
combina rezultate şi obţine mijloace care măresc abilitatea în procesul de prelucrare a
unei Realităţi. De data aceasta nu mai este vorba de o Expansiune geografică, cu toate că
vor urma şi alte etape ale acestei forme de Expansiune, cum ar fi colonizarea spaţiului
cosmic. Era de colonizare cosmică este doar o previziune ce întreţine încă un spirit
romantic, ficţional, dar care se va supune, la rându-i, unor reguli dure impuse de
realităţile ce se vor devoala rând pe rând. Pentru a se ajunge la o astfel de poziţie, omul
mai trebuie încă să cucerească, să „ colonizeze “ alte domenii ale cunoaşterii.
Încetul cu încetul, dimensiunile unor funcţii clar definite, prin care umanitatea
pătrunde tot mai adânc în teritorii ale Inefabilului, vor diversifica şi vor întrupa alte forme
ale cunoaşterii. Există multe alte forme ale cunoaşterii, imperceptibile încă pentru
simţurile şi gândirea omenească.
Putem vorbi despre faptul că începem să întrezărim o definiţie mai consistentă a
stării de ubicuitate, care să extragă această funcţie din zona misticismului religios şi s-o
aducă spre aceea a funcţiilor energiei ; iar Teoria Relativităţii este desigur un prim pas,
care, ca şi invenţiile ordinare din trecut, are nevoie de un timp mai îndelungat pentru a fi
asimilată.
Universul are şi nu are început şi sfârşit ; este, în acelaşi timp, prezent şi absent;
finit şi infinit etc. Aceste perechi de antinomii dovedesc faptul că Universul, lipsit de
dimensiuni, poate conţine orice dimensiune neconceptualizată. Odată ce o dimensiune
poate fi definită, va începe să opereze cu forme conceptualizate ce delimitează un
moment al relativităţii şi devine aparţinătoare a unui Cosmos. Sensurile Realităţii sunt
dictate nu doar de conjunctura ce se defineşte în momentul prezent, ci şi de o sumă din
tendinţele cumulate în întreg timpul trecut. Actul de voinţă – pe care îl putem defini şi ca
fiind o calitate a unei acţiuni în desfăşurare, acţiune determinată, care nu mai poate fi
oprită -, ce se finalizează într-o acţiune în desfăşurare, reprezintă suma tuturor acestor
tendinţe ce au nevoie de un timp al lor pentru a se împlini şi al cărui scop este
transformarea unei Realităţi vechi într-o Realitate nouă, cu calităţi modificate.
Aceste calităţi împing limitele Universului, modificându-i dimensiunile, dar şi
substanţa. Iată de ce, fiecare moment al Universului presupune o nouă clipă de
 72

Expansiune ce se petrece atât în sensul viitorului, cât şi în sensul trecutului, ceea ce pare
să facă posibilă tocmai starea de ubicuitate de care vorbeam.
Omul nu poate să facă excepţie, şi trebuie, el însuşi, să-şi asume spiritul
Expansiunii. Şi nu numai Expansiunea ce conduce la cunoaşterea fizică, ci, mai ales,
Expansiunea în formele energeiei, în straturile Inefabilului, ale virtualului, acolo unde se
poate redefini continuu şi fundamental Haosul, cel din care se nasc noile limite ale
Universului material.
Dacă în secolele al XVI-lea sau al XVII-lea miza era dată de noile teritorii ale
Terrei, iar secolul al XIX-lea definea explozii spectaculoase în domeniile ştiinţelor,
stabilea sisteme de limbaj specific şi prevedea schimbări de mentalitate revoluţionare, în
zilele noastre chemarea cosmosului atrage aventurierii, şi nu putem vorbi doar
cosmosului perceput geografic.
Devine din ce în ce mai evident faptul că oamenii sunt împinşi de Realitatea
prezentă să-şi făurească un destin cosmic, nu doar ca trăitori pe una dintre planete, ci şi ca
făuritori ai unei Expansiuni a rasei umane în spiritul ei. Nu trebuie de loc să vă gîndiţi
numai la o Expansiune fizică, în care omeni călare pe neobosite nave interplanetare se
deplasează dintr-un loc într-altul. Gîndiţi-vă la manifestarea din ce în ce mai evidentă a
tendinţelor de pătrunde în teritoriile energiei. Este posibil, sau nu, ca destinul societăţii
omeneşti de pe planeta Pământ să aibă, cândva, un sfârşit, dar evoluţia Formei Materiale
om este destinată să-şi continuie funcţiile – poate doar sub forma unor informaţii
funndamentale stocate într-un ADN oarecare - contribuind la crearea de sisteme ale
cunoaşterii.
Altă dată ţinutul de necontestat al vrăjitoriei şi practicilor oculte, manipularea
calităţilor energetice naşte practici tot mai studiate şi mai controlabile. Omul îşi îndreaptă
atenţia spre teritoriile energetice, pe care simte nevoia să şi le anexeze, la fel cum a făcut
şi cu teritoriile masei.
Se vorbeşte încă cu destul de multă pudoare despre acest destin; poate că ne este
încă frică să pronunţăm cuvinte ce par a fi nesăbuinţe, ambiţii deşarte a unor fiinţe cu
puteri „atât de fragile” în comparaţie cu imensitatea Universului. De fapt ceea ce ne
sperie sunt limitele noastre ca individ, sau ca specie, şi acest lucru ne împidică să
realizam faptul că fiecare Formă Materială este egalul cosmosului, toată mecanica
 73

universală stând la baza fiinţări noastre. În Univers nu există ierarhie bazată pe sistemul
nostru de măsurători, este posibil să nu existe ierarhie de fel, pentru că, într-un organism
care funcţionează, toate componentele sunt pe acelaşi plan de importanţă. Mă întreb cum
ar arăta un clasament al organelor ce compun propriul nostru corp, cum am hotărî care
este mai important şi care funcţionează într-un plan secund, sau terţ.
Dar acum trebuie să parcurgem un nou traseu al Expansiunii, trebuie să cucerim
etapă cu etapă, semn cu semn, teritoriile energiei, aşa cum am facut cu cele ale masei,
doar că acum avem în spate o experienţă, şi sisteme elaborate de semne cu care să
întreţinem forme tot mai complexe ale informării ; ce ne vor ajuta să ne cumpănim
gesturile şi să elaborăm o strucutră de mecanici al căror viitor putem să-l întrevedem şi
să-l planificăm pe durate din ce în ce mai lungi.
Putem afirma că în acest moment ne aflăm la pragul dintre instinct şi conştient.
Dacă am purtat atîta vreme în noi o sumă de informaţii, ce veneau din străfundurile
existenţei materiei fără să fim în stare să le definim, dar acţionînd după stimulii lor,
devenim acum capabili să conştientizăm caracterul informaţiilor şi putem întrezării
scopul acestora.
Pe măsură ce fiecare informaţie primordială s-a definit conştient, iar acţiunile sale
s-au limpezit, Realitatea însăşi, prin nevoia sa de Dezmărginire, a reclamat impunerea
spiritului de creativitate. Cunoştinţele despre Univers acumulate, mecanicile ce stau la
baza unor acţiuni, sensurile logice previzibile, toate acestea eliberează creativitatea, o
impun. O privire aruncată de-a lungul istoriei ne arată că, fiecare epocă a acesteia a fost
guvernată de un anume spirit. Dacă pentru antici, natura, cu modelele sale, cu ştiinţa de a
se dezvălui celui preocupat, cu pornirile dominatoare, dar şi tolerante, impunea
configurarea unor mentalităţi ; dacă a urmat spiritul mistic, apoi cel mecanic, fiecare cu
trena sa de tendinţe specifice, în zilele noastre, creativitatea tinde să stabilească regulile.
Sau, mai bine spus, omul începe să pătrundă misterul celei mai tainice funcţii a materiei.
Pentru că, creativitatea este funcţia cea dintâi, şi cea mai inefabilă, a materiei. Dar, pentru
ca noile funcţii ale creativităţii să devină funcţionale, ea, creativitatea, trebuie redefinită şi
acceptată dincoace de aura sa misterioasă şi spectaculoasă. Creativitatea se redefineşte
mereu ea însăşi, cu cât sunt îndepărtate mai multe straturi prin cunoaştere.
 74

Naşterea : o nobilă binecuvântare

Împlinirea unei stări noi este un proces foarte lung şi lent, aproape insesizabil,
noua calitate ni se dezvăluie abia când şi-a împlinit procesul de făurire, abia atunci putem
să-i dăm un nume, putem s-o caracterizăm ca fiind. Până atunci avem de a face cu un
traseu al creaţiei ce tinde spre un scop, pe care încă nu-l poate defini concret, şi care va să
fie cândva conţinutul devenirii. Odată împlinit actul creaţiei, el devine activ în acţiunea
de conştientizare a modului în care este modificată Realitatea, spre dezmărginirea
acesteia. Faptul că, în timpul procesului de creaţie nu putem defini cu claritate scopul
acestuia (De multe ori nici nu-l putem bănui, cu adevărat.) constituie dovada că
Dezmărginirea nu se face după un proiect, ci în lipsa totală a unui proiect ; ea presupune
o serie de explozii de forme create cu scopul de a întrupa o multitudine de Realităţi de
graniţă, care Realităţi sunt dominate de spiritul creativităţii, ca mijloc de impunere a unor
forme adaptate pentru definirea altor Realităţi modificate ce vor deveni, la rândul lor,
pentru un anume timp, de graniţă. Existenţa unui proiect ar însemna limite precise,
condiţii apriorice presupuse şi mecanisme dedicate, fapt ce ar conduce la eliminarea
Dezmărginirii însăşi.
Creaţia tinde să obţină o nouă Realitate care să dea naştere altui proces de creaţie
pentru împlinirea altor forme. Şi totul se repetă la nesfârşit reluându-se, asemeni unei
şenile ce foloseşte mereu aceleaşi elemente pentru a parcurge distanţele.
În acest proces, creaţia naşte mereu forme perisabile, muritoare, care dispar odată
cu Realitatea ce le-a impus. Ele se descompun, eliberând particulele primordiale ce vor
intra în noi combinaţii, tinzând în permanenţă spre înlocirea Lipsei Universale, ele însele
fiinţând într-o totală lipsă de echilibru. Iată de ce nu putem vorbi despre Expansiune ca
despre un proces ce se petrece doar geografic. Fiecare Realitate definită neagă în bună
măsură o altă Realitate şi doreşte să impună propriul său spirit de expansiune, cu formele
sale, cu tehnicile sale, cu scopurile sale, clar exprimate sau nu.
Putem afirma, că Devenirea este motorul creativităţii, dovedeind a fi procesul
fundamental căruia i se supune Materia pentru a Dezmărgini Universul.
Creativitatea nu este o invenţie a omului, şi nu se rezumă doar la sistemele de
semne ce pot crea coduri, ci este un proces esenţial al tuturor Realităţilor ce sunt şi se vor
 75

naşte. Iată de ce, de cele mai multe ori, spiritul creativ trebuie căutat dincolo de aparenţa
materială, dincolo de mecanica faptului curent, ce se întâmplă sub ochii noştrii.
Inefabilă fiind, creativitatea se supune unor reguli foarte greu de definit. Aceasta
este calitatea dar şi dezastrul creativităţii ; nefiind purtătoare de semne, ci creatoare de
semne, ea nu poate fi percepută fizic, nu poate fi recunoscută după modele. Cu cât actul
de creaţie este mai profund, cu atât recunoaşterea sistemului nou creat are nevoie de un
timp mai lung pentru a deveni perceptibil şi asimilabil.
De ce poate pătrunde un om atît de adînc în înţelesul unor semne?; cum se
produce această înţelegere ?
Pentru că nu este vorba doar de nivelul de înţelepciune, ci mai ales de intensitatea
cunoaşterii, capabilă să producă revelaţii despre structura unei Realităţi iar aceste
revelaţii luminează un fragment de parcurs, care rămăsese ascuns până la acel moment,
dar şi care va rămâne ascus încă o vreme pentru ceilalţi. Foarte mult timp s-a crezut
(poate nedrept de mult timp!) că misterul unei creaţii ţine de elemente esoterice datorate
ba unei divinităţi, ba unei organizaţii, secte, clan, religii etc. Istoria ne demonstrează că
toate acestea sunt doar încercări ale imitatorilor de a păstra un secret dobîndit cumva şi
că, de fapt, actul creator adevărat se datorează impunerii într-o anume Realitate a unui
nou factor – provenit dintr-un anume nivel al Inefabilului - care schimbă accentele
cunoaşterii şi deschide un orizont ascuns pînă ieri.
Ruptura pe care acest factor îl produce face ca structura să se prăbuşească, să
devină instabilă şi să se mişte cu rapiditate, să se remodeleze, pentru a atinge punctul de
echilibru necesar unei noi origini. În Devenirea universală, fiecare element al Materiei
presupune creativitate şi acest fapt se datorează tendinţei continui spre o stare de
dezechilibru, ce face ca momentul de armonie, de înlăturare a Lipsei să fie negat chiar de
însăşi procesul în sine.
În acelaşi timp, sub acţiunea spiritului creativ, sunt preparate Formele Materiale
din ce în ce mai perfecţionate, şi mai prefecţionabile, menite să întreţină actul creaţiei.
Nu o divinitate este Creatorul, ci, pur şi simplu Creaţia este Creatorul, în felul
acesta ajungându-se la temelia Relativităţii.
 76

Fizica quantică a definit că : universul, în stadiul său microscopic, funcţionează

după principiul complementarităţii la nivelul graniţei dintre cele două stări: energie şi
masă.
Acolo unde energia şi masa nu s-au definit ca şi stare, la nivelul acela, categorii
antagonice, ce se exclud, devin complementare. „Prin complementaritate, Bhor
desemnează situaţia paradoxală a noţiunilor clasice, care, atunci când sunt aplicate în
domeniul atomic, se exclud şi în acelaşi timp se completează. Dacă vrem să aflăm
natura luminii sau a materiei, suntem puşi în faţa unei alternative insolubile. Pentru
lumină, trebuie să recurgem când la teoria electromagnetică, care este o interpretare
ondulatorie, când la teoria fotonilor, care este o concepţie corpusculară. “ 75
Fiecare etapă a Devenirii presupune un proces de perfecţionare a elementelor sale
creatoare, menite să modifice revoluţionar Realitatea prezentă şi s-o transforme,
asimilând-o, înglobând-o într-o nouă Realitate. După acest principiu, la nivelul
macrocospic unda şi corpul se definiesc şi se exclud în noile forme ale cunoaşterii, pentru
că nu mai sunt principii fundamentale, ci structuri funcţionale. „Conceptele obişnuite
sunt « idealizări», mai mult sau mai puţin adecvate experienţei, reprezentând aspecte
unilaterale ale realităţii.“76 Elementele unei etape se pregătesc continuu pentru
dispariţie, pentru moarte, cu presentimentul că se vor recunoaşte într-o altă Realitate nou
născută. „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât
prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu
este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume,
căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale; această repetare,
actualizând momentul mitic în care a fost revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare
lumea în clipa aurorală a începuturilor. ”77
Şi totuşi, există posibilitatea ca unda şi corpul să se supună principiului
complementarităţii şi la nivel macroscopic, dar limitele cunoaşterii noastre de astăzi să
nu-i sesizeze mecanica. Procesului de cunoaştere nu se pot supune decât formele şi
procesele ce s-au definit şi şi-au împlinit un destin. Cu alte cuvinte nu putem cunoaşte

75
Petre Botezatu, op. cit., p.156
76
Ibidem
77
Mircea Eliade, op.cit., p.72
 77

decât realitatea trecută, consumată. Realitatea în devenire este însoţită de o zonă

misterioasă ale cărei finalizării sunt doar probabile şi se supun legilor statisticii.
„Situaţia poate fi caracterizată astfel :
Comportarea individuală este imprevizibilă sau previzibilă cu probabilitate ;
Comportarea colectivă este previzibilă.
Dacă ne întrebăm, pe baza analizei făcută probabilităţii, ce consecinţe experimentale
decurg dintr-o teorie probabilistă, ajungem la următoarele rezultate, stabilite la
început :
Probabilitatea se referă la individ şi este subiectivă ;
Frecvenţa se referă la colectiv şi este obiectivă ; de unde rezultă că :
Probabilitatea nu poate fi direct verificată ;
Frecvenţa în colectiv este singura verificabilă ; iar în privinţa prevederii rezultă că:
Previziunile asupra comportării individuale sunt de probabilitate şi neverificabile ;
Previziunile asupra comportării în colectiv sunt statistice şi verificabile.“78
Creatorul de sistem este, la rându-i, un instrument, el a fost preparat milioane de
ani în retortele misterioase ale Universului pentru a ajunge la momentul în care să dea un
nou sens comunicării. Creatorul de sistem nu este rezultatul unor acţiuni din viaţa
prezentă, ci rezultatul organizării Materiei pe parcursul evoluţiei sale în căutarea sa
continuă de a împlini formula optimă de modificare a Realităţii. Creatorul de sisteme
este responsabil în întregime pentru modificarea profundă a unei Realităţi. Scopul creării
sale este acela de a face să explodeze o Realitate într-o multitudine de forme, care, la
rândul lor să devină Realităţi.
În Dezmărginirea ei, Materia s-a organizat etapă cu etapă, pentru momentul
apariţiei unui anume creator de sisteme. Desigur, acest proces nu s-a făcut în baza unui
proiect („ Proiectul este o încercare de a ajunge la ceea ce voim. Căci întâi deliberăm
dacă ţinta poate fi urmărită sau nu; se apreciază apoi ceea ce este mai bine şi aceasta
este decizia. Ca urmare, adoptăm şi reglăm ceea ce deliberarea a judecat ce este mai
bine, aceasta este intenţia fixată. După ce s-au hotărât etapele vine preferinţa, adică
alegerea. Într-adevăr, alegerea despre care este vorba adoptă dintre două proiecte pe
cel mai bun. Urmează apoi punerea în execuţie, impulsul iniţial şi executarea. Astfel se

78
Petre Botezatu, op. cit., p. 144
 78

realizează intenţia, care, începând din acest moment, încetează.”79), niciodată nu a fost
presupus acest creator, nu s-a urmărit obţinerea unei anume forme particulare, ci doar a
unui instrument care să perfecţioneze procesul creativităţii şi să întreţină activitatea
scormonitoare de modificare a Realităţii. Existenţa, în Univers, a unui asemenea proiect
(obţinerea unui anume creator sau formă) ar fi însemnat îngheţarea tuturor celorlalte
variabile ce conduc spre Dezmărginire. Întreg ciclu evolutiv al Materiei urmăreşte
împlinirea unei funcţii ce are nevoie de o anume etapă istorică, şi numai de aceea, pentru
a deveni completă şi operaţională. Iată de ce, Materia este capabilă să meşterească o
eternitate pentru împlinirea unei anume funcţii, pregătind cu migală organizarea etapei
istorice capabilă să suporte acea funcţie, căpătând astfel formă. Modul în care se exprimă,
la nivel microscopic, relaţia energie-masă oferă posibilitatea apariţiei şi exprimării tuturor
Formelor Materiale, în toate variantele ce există într-un colectiv, fiecare, la rândul său
dând naştere unui nou colectiv, care se va putea exprima sub toate formele născătoare la
rândul lor. Această mecanică universală este datorată tocmai lipsei totale a unui proiect,
dar şi a dimensiunilor în care acesta s-ar putea exprima.
Pe parcursul apariţiei creatorului de sisteme există nemumărate alte forme, aflate
în diferite stadii de cuprindere a unei Realităţii. Aparent, foarte multe se vor pierde din
cauza faptului că nu se pot împlini toate condiţiile necesare pentru Devenire, se vor stinge
în lupta pentru atingerea ţelului conţinut, datorită faptului că structura nu a fost dotată cu
forţa necesară, de fapt ele contribuie substanţial la definirea acelei forme ce va atinge
statutul de Creator.
Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere vom putea afirma că, un Creator
este elementul primordial al Comunicării, iar la rîndul ei Comunicarea se dovedeşte a fi
forma superioară, inefabilă prin care Materia încearcă să-şi atingă scopul :
Dezmărginirea.
Un lucru e sigur : o Forma Unică ar fi teribil de nesigură, iată de ce, Materia se
pulverizează într-o multitudine de forme compuse, care odată ce şi-au împlinit funcţia se
reduc, eliberând elementele primordiale ce vor fi gata să se recompună, nascând alte
forme. La o privire superficială, un astfel de plan pare teribil de îngust şi neverosimil;
acest lucru numai dacă îţi imaginezi că elementele primodiale conţinute într-o formă vor
79
Apud Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, în Gândirea Evului Mediu, traducere de Octavian
Nistor, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.98
 79

tinde să se recompună într-una asemănătoare. Doar că tendinţa de Dezmărginire a

Universului impune mereu apariţia de Forme Materiale noi, definite de funcţii necesare şi
care conţin proiecte şi tendinţe noi. Se asigură astfel mecanismul prin care undeva, cîndva
se va întrupa întocmai acea formă de care Materia are nevoie pentru a mai face un pas în
procesul de Dezmărginre a Universului.
Ori, pentru a-şi asigura Dezmărginirea, Universul impune o Lipsă de proiect, ceea
ce dez-limitează pornirile Materiei de a naşte forme ; şi, mai ales, lipsa oricărei
dimensiuni.
Universul este o structură complet lipsită de dimensiuni, deoarece existenţa lor ar
presupune ca acesta să funcţioneze pe principiille şi pe funcţiile fundamentale ale
Formelor Materiale, ceea ce ar produce o continuă limitare, o veşnică perisabilitate, ceea
ce ar exclude Dezmărginirea, care este condiţia fundamentală a existenţei universaale.
Formele Materiale nu sunt altceva decât mijloacele prin care Universul îşi asigură
Expansiunea şi Dezmărginirea, pentru aceasta ele trebuie să fie perisabile, pentru că
noile generaţii să lărgească capacităţile de diversificare a unicităţii. Fiecare element al
unicităţii poartă cu sine o altă posibilitate de întreţinere a Expansiunii şi a Dezmărginirii,
care odată asimilată se dezice de Forma Materială care a propus-o, aceasta putând astfel
să elibereze principiile fundamentale, iar procesul să cunoască un nou început.
Dimensiunea este un atribut al perisabilului, al limitatului, al cunoaşterii, funcţii
specifice pentru Formele Materiale compuse ce au o existenţă trecătoare.
Umanitate (o formă a Materiei) este o oglindă în care se reflectă – prin cunoaştere
- multitudinea de funcţii ale celorlalte Forme Materiale şi face posibilă creativitatea, (o
funcţie a Materiei), cea care asigură continuitatea eternă a ciclului naştere-moarte-re-
naştere. Până în zilele noastre, creativitatea supremă a fost considerată aceea a unui
Mesia, acela care asigură coerenţa ciclului, sub orice formă s-ar fi manifestat el. Doar
Mesia era capabil să sublinieze fragilitatea exprimării dimensiunilor în Univers, dar, în
acelaşi timp, să ofere soluţii pentru ca efectul acestora să poată fi evitat. Mesia deţine
secretul primordial al lipsirii de dimensiuni, acest secret oferă posibilitatea omului să se
sustragă efectului devastator al limitei, prin accederea la un teritoriu în care acestea
(dimensiunile) lipsesc. El, poate fi un zeu, un vrăjitor, un vraci, un şaman, sau o persoană
aleasă, şi care deţine puterea de a oferi o soluţie. „Mesia îşi asumă – într-un registru
 80

superior, evident – rolul escatologic al Regelui-zeu sau al Regelui-reprezentant al

divinităţii pe Pământ şi a cărui principală misiune era de a regenera periodic Natura
întreagă. Suferinţele sale amintesc de cele ale regelui, dar ca şi în vechile scenarii,
victoria aparţinea întotdeauna în cele din urmă Regelui. Singura diferenţă este că
această victorie asupra forţelor tenebrelor şi ale haosului nu se mai produce cu
regularitate în fiecare an, ci este proiectată într-un illo tempore viitor şi mesianic.”80
El va săvârşi un act de supremă creaţie – uneori implicând şi supremul sacrificiu – pentru
a izbăvi destinul individual sau colectiv şi a menţine coerenţa Dezmărginirii.
Această funcţie – a salvării – este adânc imprimată în fiecare creator de sisteme
indiferent care este modul său de acţiune, iar efectul nu va fi resimţit doar de către forma
specializată numită om, ci de întreaga Realitate prezentă. Ea, Realitatea prezentă, se va
reorganiza în spiritul unui nou sistem, asigurându-şi asimilarea în Realitatea cea nouă ce
se va naşte, împlinind astfel un ciclu. „Totul avusese loc şi fusese revelat în acel moment,
in illo tempore: şi crearea lumii şi a omului şi stabilirea în situaţia prevăzută pentru el în
cosmos până în cele mai mici detalii (fiziologie, sociologie, cultură etc.).”81
Este evident faptul că Materia nu conservă forme, ci funcţii. Se impune ca formele
să fie muritoare, pentru ca funcţiile să-şi asigure nemurirea. Viitorul va beneficia astfel
mereu de amintirea formelor dispărute şi la va putea reactiva oricând spre propria
devenire.

Început şi sfârşit
În partea a doua a piesei Aşteptîndu-l pe Godot a lui Samuel Beckett, Vladimir
exclamă:
“Călare pe mormânt, ce naştere grea!”
Afirmaţia aceasta simplă dă dimensiuni cosmice spiritului tragic al irlandezului:
fătul trece din uter, în mormîntul deschis, din întunericul cavităţii materne în întunericul
pămîntului devorator. Putem afirma, atunci, că femeia este o dublă matrice a morţii,
deoarece fiecare nou născut este un mort ce face saltul dintr-un neant în altul.
80
Mircea Eliade, op.cit., p. 82
81
Idem, p. 80
 81

Fulguranta clipă de trecere din uter în mormânt cunstituie preţul ce trebuie plătit
pentru a accede la eternitate. Într-un cuvânt, s-ar părea că nu existenţa este datul Formei
Materiale, ci nemurirea. Viaţa este doar scurtul moment necesar pentru asimilarea unor
noi funcţii necesare Dezmărginirii.
Existenţa nu este decît o licărire menită să despartă cele două grote, să le facă şi
mai misterioase, părând că, în sine, nu este cu nimic productivă. Drept pentru care
Universul îşi comprimă funcţiile atât de mult încât lasă în urma sa straturi nesfârşite de
masă inertă, inactivă, în schimb, distilează calităţi care vor transforma mereu Realitatea
prezentă.
Dar, să-l lăsăm pe irlandez cu angoasele sale.
O celulă se divide, apoi cele două celule fiice se supun aceluiaşi proces, făcând
materia să expandeze, dându-i o formă anume, cu funcţii foarte precis determinate.
Întregul mecanism de dezvoltare se supune unei primordiale lipsă de reguli, ce obligă
forma la un scop fundamental, dar imposibil de conceptualizat. Dacă scopul ar putea fi
definit cu claritate, dacă ar putea fi cuprins într-o formulă anume, atunci nemurirea ar
înnceta să existe, iar Universul şi-ar opri Dezmărginirea.
Apoi, brusc, totul se destramă. Forma, care a fixat o sumă de funcţii, se va
descompune eliberând particulele primordiale, reducându-le la starea iniţială, la memoria
iniţială, astfel pregătindu-le pentru alte combinaţii ce vor sta la baza altor realităţi. “După
unele teorii care se ocupă de soarta seminţelor-forţe proiectate în univers, acestea se
înmagazinează într-un receptacol ( a| laya), unde rămân în stare de energii latente care
pentru a se manifesta, aşteaptă apariţia unor condiţii prielnice, la fel cum boabele
depozitate în podul casei aşteaptă să fie puse în contact cu pământul umed pentru a
încolţi.” 82
O nouă erezie încolţeşte: orice formă materială compusă – inclusiv Universul –
este limitată, dar nu mărginită, ci supusă unui proces continuu de Dezmărginire. Ea
(forma materială compusă) este alcătuită dintr-o structură de structuri din ce în ce
mai simple care tind către memoria fundamentală, nonconceptuală: cea a Haosului.
Şi, cel puţin pentru mine, dintr-o dată toate aporiile lui Zenon devin foarte limpezi:
elementul al doilea din fiecare aporie nu poate atinge un nou câmp din spaţiu, decât

82
Alexandra David-Neel, op. cit., p.52.
 82

după ce acesta a fost dezmărginit de primul element; Achile nu poate atinge broasca
înceată, pentru că aceasta dezmărgineşte continuu calea; săgeata nu poate atinge ţinta
pentru că aceasta adaugă continuu un spaţiu dezmărginit, la capatul celalalt al căii.
„Acum, când întreaga fizică, de la microfizică la astrofizică, a devenit relativistă, ne sunt
riguros interzise două concepţii tradiţionale. Prima concepţie este aceea a separării
evenimentelor în două clase, a celor «deja realizate» şi a celor « încă nerealizate». Ea
ne este interzisă de faptul că fiecare observator nu mai decupează spaţiu-timpul relativist
în două regiuni, aşa cum făcea altă dată, ci în trei regiuni: «trecutul», «viitorul», şi
«domeniul inacesibil». Între două evenimente separate printr-un interval de gen spaţial
nu mai există o ordine de succesiune impusă, fapt ce ne interezice în mod riguros să
socotim că «viitorul» n-ar fi încă realizat, în vreme ce «trecutul» ar fi deja realizat.”83
În urma unui proces de dezintegrare rămân o sumă de amprente absorbite în Haos
ce se definesc ca funcţii n oi ale ale Universului, acestea se vor contribui la apariţia noilor
calităţi în formele viitoare, ele sunt mereu gata pentru a fi reactivate, atunci când
condiţiile unei Realităţi o cer. Acest proces este posibil tocmai datorită faptul că
elementele primordiale ale Materiei se întorc mereu la memoria fundamentală şi rămân
capabile să participe la noi combinaţii.
“Acest lucru fiind, se produce cestălalt”84- spune filosofia budistă şi tot ea
conchide: ”Toate compusele sunt impermanente”85.
Fără îndoială, orice formă din acest Univers are un început şi un sfârşit, în afară de
Materie în sine.
“Si bogăţii şi slavă cu totul sunt deşarte,
Nu merită ca omul de grijă să le poarte,
Dar adevăru-acesta cîţi pot să-l înţeleagă?
Mai bine-n desfătare goleşte cupa-ntreagă
Si-nveselit pe dată şi ameţit de vin,
Poeme vechi rosteşte cu sufletul preaplin.
Plimbă-te-n zorii zilei cu-al dimineţii astru,
Drept soţ să-ţi fie doar cîte un nor sihastru,
83
Apud Olivier Costa de Beauregard, vezi * * * Materia, spaţiul, timpul, Vol. II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1982, p.157.
84
Idem, p.45
85
Idem, p.40
 83

Cînd o să vină vremea să îţi închei sorocul,

Drept nou lăcaş în ceruri îţi va sorti norocul,
Desprins de-ai lumii semeni, nevolnici trecători,
Te vei ‘ nălţa deasupra purtat de-un car de nori.”86
Filosofia aceasta (exprimată aici de poetului daoist Lü Dongbin), care te îndeamnă
să te detaşezi cât mai mult de prezenţa ta între cele două limite lumeşti, a străbătut
pămîntul de la est la vest şi de-a lungul istoriei explodînd într-o puzderie de forme de la
cele mai rafinate, la cele mai revoluţionare ; pînă la cópii de periferie, cu atît mai patetice.
Filosofii şi artiştii, bancherii şi oamenii de ştiinţă, ideologii şi administratorii, ba,
de ce nu ?, dictatorii sau militarii şi-au împănat acţiunile şi sistemele concepute, cu
gesturi reflex ce veneau de la atitudinea pe care o aveau faţă de cele două momente
primordiale ale existenţei. Concepţia despre început şi sfîrşit ne marchează întreg traseul
existenţei; băţoşi de suntem, sau fatalişti -, întrebările despre cum venim şi cum părărsim
lumea aceasta materială, atît de fascinantă nu ne dau pace şi ne marhează, ne obligă
mereu să căutăm un semn al împăcării pe care am dori s-o obţinem.
„Începând cu talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De deasupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”87 (sublinierile aparţin ediţiei)

86
* * * Nuvela chineză medievală, vol 3, traducere Toni Radian , Editura Minerva,
Bucureşti, 1989, p.207

87
vezi Scrisoarea I, în Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, p.113
 84

Intreaga existenţă a materiei vii stă sub semnul Lipsei: ceva lipseşte continuu şi
acel ceva trebuie obţinut. Lupta pentru a înlocui Lipsa produce o amprentă, marchează o
aminitire, iar dacă aceasta (amprenta, amintirea) este importantă are posibilitatea să
devină cândva o funcţie, asigurându-ne revenirea în circuitul formelor.
Dacă există un început şi un sfîrşit este firesc să existe şi diferite poziţii faţă de
aceste momente extreme din existenţa a ceva, sau a cuiva ; trebuie să încercăm să
explicăm cumva aceste întîmplări ; suntem obsedaţi de întrebările ce ne leagă de aceste
două necunoscute; trebuie să descoperim ce-a fost înainte şi ce va fi după.
Sistemele filosofice sau ştiinţifice care au încercat să explice cum s-a născut
Universul şi ce va fi cu materia, după ce aceasta nu va mai fi ( dacă nu va mai fi) sunt atît
de multe şi se modifică atît de des, încît spaima şi nedumerirea continuă să rămînă,
alimentînd gesturi dintre cele mai spectaculoase. O întreagă literatură încearcă să ne
convingă să acceptăm un sistem sau altul, o părere sau alta . Unele propuneri stau sub
semnul pur al fabulaţiei. altele folosesc speculaţii ingenioase ce îmbină sisteme ştiinţifice
cu trăiri subiective ; altele sunt rodiri ale unor minţi muşcate de paranoia, dar, oricum ar
fi, sunt dovezi palpabile ale faptului că omul nu se poate resemna să joace rolul unui
intermediar fără posibilitatea deciziei finale.
Hotărând că este cea mai perfecţionată formă a Materiei, omul îşi întăreşte, cu
fiecare nouă iluminare, convingerea că are un destin special în Univers, destin care îi dă
dreptul să participe la decizii, că nu poate fi doar o unealtă cu care cineva ( ?) ( despre
care nu are informaţii foarte precise) doreşte să îndeplinească ceva ( despre care nu ştie
mare lucru).
Inţelepţii, fie ei şamani din adîncurile taigalei siberiene, învăţători tibetani,
călugări retraşi în adăpostul misterios al mănăstirii, vrăjitori africani, alchimişti dornici de
a supune masa şi energia, poeţi, filosofi, savanţi etc. au încercat mereu să pună în mişcare
mecanisme ideatice capabile să explice cum a început Universul şi cum se va sfîrşi, dar
mai ales ce se întîmplă cu omul după ce moare.
Ce este minunat, pentru noi, cei care astăzi putem citi gîndurile născute din
momentele lungi de meditaţie, din chinurile de a alcătui un corpus cît mai perfect,
minunat spuneam este faptul că, încercînd să reuneşti informaţiile de pe o arie care să
cuprindă cît mai multe puncte de pe pămînt observi că există neputinţe comune,
 85

îndrăzneli comune şi, oricît de deosebite ar fi mentalităţile, concluziile conduc către un

fond comun de noţiuni ale momentului istoric. “Cărţile eterne sunt, poate, aceleaşi cărţi
pururi rescrise. Rescriem mereu cea ce au scris cei din vechime şi nu mai este nevoie de
nimic altceva.”88
Limitele timpului istoric impun limitele gândirii sociale, chiar dacă atitudinea faţă
de realitatea istorică este alta. Conştiinţa faptului că aparţinem unei structuri
incomensurabile, că misterul cosmic trebuie trăit şi nu afirmat, a aşezat sistemele
filosofice elaborate în puncte diferite faţă de problematica fundamentală, şi dacă priveşti
convergenţa acestor puncte, imaginea obţinută îşi uşurează perceperea globală.
Fără să te vindece pe deplin, aceasta, imaginea convergentă, are darul să te facă să
sesizezi mecanismul devenirii.
“Pe o potecă lăturalnică, un înţelept îşi ducea liniştitul trai
Mâncând atât cât să vieţuiască numai.
Si oricât de sărac şi vrednic de milă părea,
El era fericit şi se stima.”89
S-a afirmat multă vreme că această atitudine propusă de filosofia orientală
defineşte o extremă. O extremă acuzată de gîndirea occidentală, că propovădueşte
inacţiunea, inactivitatea, fatalismul pasiv, lucru deloc adevărat şi care a arătat doar că
occidentalii nu pot pătrunde dincolo de aparenţele culturii orientale. Incercarea
înţeleptului oriental de a păstra trupului său condiţia de vehicul al spiritului reflectă
dorinţa aprigă de a armoniza cele două extreme ale existenţei: Inceputul şi Sfîrşitul.
Trecerea din uter în mormânt trebuie să lase un semn, semnul acesta fiind esenţial pentru
existenţa Universului.
Trupul reprezintă eternul Sfîrşit, pe cînd Spiritul este ilustraţia eternului Început,
iar conştiinţa-cunoaştere90, care încearcă să găsească armonia celor două contrarii, va
deveni un element al Universului cu drept la eternitate.
Pe oriental îl preocupă în permanenţă calea, cu particularităţile şi singurătăţile
sale, el este convins că trebuie să se preocupe de perfecţionarea propriului destin astfel
putînd să se alăture Devenirii Universale, şlefuindu-i şi mai mult puritatea. Destin, care,
88
Apud, Borges în Willis Barstone, Borges despre Borges, traducere de Mihaela Simion Constantinescu,
Cluj, Editura Dacia, 1990, p. 14
89
Martin Palmer, Elemente de Taoism, Bcureşti, Editura RAO, 1995,
90
Vezi Alexandra David-Neel, op cit., p.56-57
 86

odată creat, te face, în funcţie de capacitatea ta de a Deveni, mai apt să înţelegi, altminteri
mulţumeşte locului câştigat de puterile tale, mai salbe sau mai puternice.
Pentru occidental, în schimb, calea trebuie urmată de cât mai mulţi, ea trebuie să
fie comună, cumulativă. Destinul universal este o ţintă către care trebuiesc atraşi cât mai
mulţi, pentru definirea unui destin colectiv care este mai important decât destinul
personal.
Pentru aceasta se naşte promisiunea, imaginea făgăduinţei ce conduce către
lăcomie, către insaturaţie.
Nu mi-e destul. Şi după orişice
Aş spune : încă o dată !
Orice se-ntâmplă-i ca şi cum
s-ar întâmpla c-o fată.

Ah nici un rod nu mi-e destul,

Il vreau şi-n alte chipuri.
Se poartă râul către mări,
Dar piere în nisipuri.

Nu-i apă să astâmpere de-ajuns,

nu mi-e destul vieaţa, cartea.
Iubire-aş vrea, pierzare, jar,
cum voi simţi odată moartea.

Nici din lumină n-am destul,

Căci ea-i doar o legendă, iată.
Nimic din zare nu-i destul,
Vreau totul înc-odată.”91

Dacă pentru oriental existenţa înseamnă participarea singulară şi permanentă la

destinul cosmic, pentru occidental existenţa este drumul către un destin cosmic promis.
91
Vezi Încă odată!, în Lucian Blaga, Mirabila sămânţă, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968,
p.103
 87

Iată de ce, destinul orientalului nu are început şi sfârşit, pe când cel al occidentalului se
petrece strict între cele două limite.

Sipetul de zestre
Fiecare formă materială este un sipet de zestre, în care se plămădeşte strucutra de
funcţii primordiale pentru Devenirea Universală. La rându-i, fiecare Formă Materială se
găseşte într-un sipet şi face parte dintr-o structură producătoare de funcţii.
Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, crezând că importanţa structurilor creşte odată cu
dimensiunile lor de volum, pentru că dimensiunile universului sunt definite de eficienţa şi
importanţa funcţiilor de Dezmărginire, ele nu se rezumă doar la a defini spaţiul şi timpul.
Spaţiul şi timpul sunt dimensiuni importante pentru om, deoarece îi permit să
fixeze cunoştinţe despre cosmosul pe care îl percepe, dar limitele acestor dimensiuni sunt
date tocmai de modul de raportare şi subiectivitate. Orice funcţie a dimensiunilor sapţiu şi
timp este relativă, fapt de altfel normal, dacă ne gândim că ele trebuie să definească
realităţi perisabile, realităţi ce sunt percepute de facultăţile cu care este dotată fiinţa
numită om. Probabil că toate celelalte dimensiuni ale Universului, ce astăzi nu sunt încă
definite de om, sunt la fel de relative, pentru că toate Formele Materiei sunt perisabile.
Totalitatea dimensiunilor pe care le atribuim universului necesită, pentru a fi cuprinse,
cunoştinţe despre modul în care funcţionează mecanismul inefabil al tandemului energie-
masă, ce formează Materia însăşi. Dar, mai ales, trebuie să devenim conştinenţi că
Universul, în sine, este lipsit de diemnsiuni. Dacă vrem să înţelegem mecanica inefabilă a
relaţiilor dintre dimensiuni în Univers, trecuie să înţelegem modul de manifestare a
celorlalte Forme Materiale, pentru că şi ele, la fel ca omul, îşi definesc fiinţarea prin
dimensiuni relative, dependente de mijloacele de cunoaştere a Realităţii ce le conţin.
Cunoştinţele actuale ale omului descifrează cu greu funcţiile subtile ale unei alcătuiri
impalpabile ca energia. Şi totuşi, după cum par a fi descifrate ultimile tendinţe ale
Realităţii, dimensiunile energiei dovedesc a nu limita cu atâta stricteţe teritorii ce trebuie
să rămână necunoscute, ci, mai de grabă, ne sugerează modalităţile de orientare către
sensurile primordiale ale naturii Realităţii Universale, acolo unde se nasc cu adevărat
 88

dimesiunile fundamentale, ce stau la baza Devenirii şi Dezmărginirii Universului, prin

formele sale materiale.
Formele Materiale sunt purtătoare şi generatoare de funcţii active ce contribuie
permanent la Dezmărginire, or aceste funcţii trebuiesc cuantificate pentru a se putea
opera cu ele într-o demonstraţie ce ţine de natura umană. Definirea acestor dimensiuni
este importantă pentru om, pentru nevoia sa de a înţelege Devenirea universală ; pentru
Univers, în schimb, doar efectul manifestat de aceste dimensiuni este important, pentru că
un impuls ce se naşte într-un punct al Universului va influenţa direct sensul evoluţiei
întregii Materii universale.
Acest fapt presupune că Materia se combină şi combină permanent într-o sumă de
Realităţi universale ce conţin Devenirea ca sens şi scop. Momentul prezent al Devenirii
este definit de totalitatea funcţiilor Materiei care presupun masa ca formă de conservare şi
energia ca formă de informare. „Cunoaştem la substanţele compuse forma şi materia, ca
de exemplu la om sufletul şi corpul. Nu putem însă susţine că esenţa i-ar reveni numai
uneia din ele. Că materia singură, considerată în sine, nu poate fi esenţa lucrului rezultă
din faptul că un lucru poate fi cunoascut şi subordonat unei specii sau unui gen prin
esenţa sa. Dar materia nu este începutul cunoaşterii şi, nu este posibilă determinarea
genului sau a speciei unui lucru pe baza ei, ci numai ca urmare a ceea ce este un lucru
conform actului său (secundum id quod aliquid actu este). Dar nici forma, considerată în
sine, nu poate fi socotită esenţa unei substanţe compuse, deşi unii gânditori au încercat
să susţină această părere. Căci rezultă chiar din cele spuse până acum că esenţa este
tocmai ceea ce se înţelege prin definiţia unui lucru.”92
Desigur că, la acea vreme lui Toma D‫׳‬Aquino i-ar fi fost greu să opereze cu
nuanţele care astăzi ni se par de la sine înţelese, dar este remarcabilă intuiţia teologului în
ceea ce priveşte manifestarea Formei Materiale ca un întreg articulat ce funcţioneză doar
în virtutea unor funcţii esenţiale.
Teoriile evoluţioniste surprind două momente importante ale devenirii : tendinţa
spre individul perfect şi abaterea absolută. Fiecare Formă Materială tinde să ajungă la
expresia completă: individul perfect ; dar pe parcursul acestui proces au loc abateri ce
desprind, din trunchiul principal al procesului, o formă ce devine originea unui alt proces
92
Apud Toma D‫׳‬Aquino, Despre existenţă (fiinţă fiinţare) şi esenţă, în Gândirea Evului Mediu, traducere
de Octavian Nistor, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.57
 89

de obţinere a unei forme perfecte şi aşa mai departe. Individul perfect este o formă lipsită
de importanţă, care este menit a priori dispariţiei fără efecte. El este un capăt de linie, şi
dincolo de el nu mai urmează nimic, dar rolul său a fost tocmai întreţinerea procesului
care să ducă la obţinerea sa, pentru că acest proces a făcut posibilă apariţia abaterilor
deschizătoare de alte procese ce dezvoltă Devenirea Materiei. Fiecare Formă Materială
dezvoltă o Realitate a Devenirii şi defineşte o dimensiune a Universului ce are nevoie de
altfel de sisteme de cuantificare decât cele ale spaţiului sau timpului, care sunt
dimensiunile unor Realităţi ale cantităţii.
Abaterile ce apar din parcursul spre un individ perfect nu se dezvoltă linear, ele
nu vor păstra întotdeauna sensul direcţiei parcursului din care s-au născut, dar nici multe
dintre calităţile conţinutului. Apar astfel posibilităţi de a fi reactualizate calităţi caduce,
recesive, dar şi direcţii de dezvoltare atipice, laterale, sau contrarii celei din care abaterea
a pornit. Ca şi Devenirea, calităţile fundamentale ale Universului sunt inefabile, sau cel
puţin, inefabile pentru cunoaşterea umană actuală. Ceea ce te face să presupui că, fiecare
Formă Materială a Universului este unică şi îşi cunoaşte Realitatea după dimensiuni
definite de capacităţile senzoriale specifice. Totalitatea Formelor Materiale poate fi
împărţită în două : pe de o parte categoria formelor ce sunt complementare într-o
Realitate şi atunci se pot percepe una pe alta şi categoria formelor ce nu sunt
complementare şi care, în consecinţă, nu se percep. Oricum, aceste două categorii de
Forme Materiale sunt guvernate fundamental de principiile informării, care stabilesc
sensurile şi obiectivele schimbului de informaţii ce au ca scop Dezmărginirea universală.
În toate teoriile ştiinţelor exacte, energia a fost legată direct de mişcare, orice altă
formă de manifestare a acesteia intrând în categoria esotericului. Obsesia omului pentru
cucerirea geografică a spaţiului l-a făcut să neglijeze oricare altă calitate a energiei şi, mai
ales, aceea a comunicării. Apariţia inteligenţei artificiale a demontat acest fetiş, şi a
dovedit importanţa comunicării, dar mai ales diferenţa dintre ea şi informare, nu doar la
nivelul semnului ca element al acesteia, ci la nivele cu mult mai profunde şi mai
revoluţionare pentru evoluţie. Dar asta este o chestiune de care ne vom ocupa mai încolo
în cartea numită Pianul cu patru urechi .
Putem afirma însă, cu certitudine, că omul, în lungul evoluţiei sale, s-a preocupat
îndeosebi de cunoştinţele derivate din studiul masei, a catalogat şi aprofundat aceste
 90

cunoştinţe şi a dat naştere a ceea ce îndeobşte numim „ ştiinţele pozitive ” În schimb, tot
ceea ce părea nemăsurabil, ce brutaliza cunoşterea prin simţuri, ce nu se supunea
măsurătorilor şi analizelor cu mijloace inventate special, toate acestea au fost aruncate în
ceea îndeobşte numim „ metafizică”, adică ştiinţa ce se ocupă cu eşafodajele logice, dar
mai puţin măsurabile, cea care cuantifică procesele energetice. De-a lungul istoriei sale,
omul a dezvoltat ştiinţa informării, rămânând însă mereu la suprafaţa ei. Transmiterea
cunoştinţelor, informaţiilor despre anume forme, ce au derivat din procesul cunoaşterii,
pare o tehnică specifică şi specializată. Un proces pe care – s-ar părea (?!?) - doar omul
este capabil să-l realizeze. Realitatea dovedeşte că actul informării este comun tuturor
formelor din Univers. Forma de informare dezvoltată de către om este specifică şi
specializată, dar la fel de bine şi celelalte forme de informare, ale celorlalte Forme
Materiale sunt specifice şi specializate. Modalitatea de transmitere a informaţiilor,
folosind fixarea acestora pe diferiţi suporţi constituie principiul fundamental al
Dezmărginirii universale. În lumea Formelor Materiale se schimbă doar materialele şi
modalităţile de fixare a informaţiei, restul procesului trebuie să respecte cu sfinţenie
sensurile fundamentale ale Devenirii.
Evoluţia ştiinţei informării a ajuns într-un punct crucial în care informaţiile
creative, ce au menirea de a contribui fundamental la Devenire, nu se mai pot suprapune
pe procesele cunoaşterii, care au rolul de a permite asimilarea unor nivele ale
Inefabilului, pe care Devenirea le transformă în Realităţi.
Creativitatea poate, sau nu poate, da naştere unor Realităţi cu efect în procesul de
Dezmărginire. Cele mai multe din actele creative nu impun Realităţi fundamentale, ci
doar pregătesc apariţia acestora prin lărgirea Realităţilor ce le cuprind. În egală măsură,
informarea poate, sau nu poate, defini corect o sumă de cunoştinţe despre o anume
Realitate. Noile descoperiri tehnologice, ne ajută să realizăm faptul că cele două procese :
creativitatea şi cunoaşterea nu sunt complementare ci alternative, fiecare dintre ele
definindu-şi şi dezvoltându-şi propriile funcţii şi principii.
De foarte multă vreme se afirmă că creativitatea este o formă a cunoaşterii ceea ce
este profund fals. Creativitatea nu se poate supune cunoaşterii, tot aşa cum cunoaşterea nu
este sub nici o formă creativă.
 91

Creativitatea dă naştere unor realităţi ce vor putea fi cunoscute, iar cunoaşterea

defineşte informaţii ale realităţii ce se pot alcătui apoi în structuri care vor sta la baza
unui proces creativ viitor.

Năstruşnice alcătuiri ale gândului

Pe măsură ce în mintea mea se formulau spusele de mai sus, se întărea tot mai
pregnant vechea afirmaţie că toate adevărurile sunt perisabile şi că ele se redefinesc
continuu în funcţie de mişcările fundamentale de la nivelul primordial al Materiei. Pentru
că nu există nici o formă neperisabilă, nu există nici o astfel de formă care să se sustragă
mişcării. Iar mişcarea, ivită oriunde în Univers, va pune în circulaţie informaţii proaspete
şi se va propaga în întreaga alcătuire a acestuia. Chiar dacă, într-o seară de vară, undeva
la munte ne sperie numărul de stele ale cerului - ceea ce ne arată că suntem pierduţi,
undeva în imensitate, şi că există o disperată neputinţă de lua legătura cu alte lumi –
oricât ne-ar speria impresia aceasta, nimic nu se naşte în Univers fără să fie armonizat cu
o Nevoie născută undeva, aiurea. Universul este o alcăturie de informaţii care circulă în
întregul său, informaţii menite să facă faţă cerinţelor ivite în procesul de Dezmărginire.
Oricât ar părea de neimaginabil, acest proces constituie baza armonizării
Formelor Materiale aparţinătoare Universului şi care, fiecare, contribuie la Dezmărginire.
În acelaşi timp, mişcarea asigură permanenta lipsă de memorie a elemetelor primordiale
ce alcătuiesc Formele Materiale. Mişcare este o calitate a materiei care asigură nu numai
posibilitatea de a realiza, sau desfiinţa compuşi ci - mai ales – şi aceea de a menţine
memoria primordială a elementelor fundamentale, în orice alcătuire ar exista, într-un
anume moment dat.
Desigur, mare parte din afirmaţiile de mai sus pot fi luate drept un atac violent
asupra bunului simţ al cunoaşterii umane. Se poate afirma că sunt erezii, născute de
mintea bolnavă a unuia ce pare bântuit mai degrabă de năstruşnice alcătuiri, decât de
spiritul riguros necesar pentru a face publice unele gânduri cu pretenţii de sistem. Un
argument solid ar fi că sunt foarte puţine probe în favoarea unor astfel de afirmaţii. Foarte
puţine probe cunoascute încă ; afirmă diavolul mic ce mă îndeamnă să cred în ceea ce
scriu.
 92

Pâna la urma urmei, ceea ce mă interesează pe mine este doar demonstraţia că la

baza fiinţării nu stă mişcarea ci informare şi că fundamental pentru orice Formă
Materială nu este cunoaşterea ci creativitatea.
Restul sunt avatarurile unui proces fundamentat de prejudecăţi pe care refuzăm să
le supunem unei analize nesubiective. De cele mai multe ori nici nu le supunem vreunui
fel de analiză; pur şi simplu le acceptăm în virtutea rangului lor de adevăr moştenit.
Această primă carte – ca şi cele ce vor urma - nu a avut alt scop decât acela de a
încerca să descriu o structură posibilă, şi de a-i argumenta funcţiile.
Este convingerea mea că Universul nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o stare
stabilă, rezultată dintr-un proces unic şi irepetabil, ci un structură dezechilibrată, strict
dependentă de circulaţia celor mai firave informaţii ce se nasc în interiorul său.
Efectele acestora nu sunt nici imediate, nici cutremurătoare, ci mereu adaptabile.
Iată de ce îmi pot afirma mereu că, Universul nu s-a născut şi nu va pieri niciodată ; că el
nu este gazda noastră (prietenoasă sau nu), dar că viitorul său (sensul acestuia nu starea )
este strict dependent de evoluţia noastră, a fiecărei Forme Materiale ce-i intră în
componenţă. În consecinţă suntem chiar alcătuirea sa, chiar propria sa Devenire.

Dar asta nu înseamnă că vreu să vă conving, şi că propovăduiesc convingerile

mele ca pe nişte adevăruri. Nu vreau să fac altceva decât să descriu, să relev, să
eşafodez, un aspect al unei Realităţi posibile. Dacă ceea ce cred eu este adevărat, sau nu
are foarte puţină importanţă. Dacă este valoros, sau nu are la fel de puţină importanţă.
Afirmaţiile ce vor fi trupul acestui op, nu se vor importante, valoroase, fundamentale, ci
doar plăpânde seminţe energetice ce pot prinde viaţă sau nu, în viitoare alcătuiri.
Pe măsură ce mă apropii de limita existenţei mele, am tot mai mult sentimentul că
Apocalipsa contemporană se apropie de momentul în care va produce transformări
spectaculoase. Dar în Univers nu există revoluţii, procesele sunt minuţioase, lente şi
eterne. În lipsa unui scop şi a timpului, Universul este indiferent sensului propriei sale
Dezmărginiri. Dar pentru noi, fiecare moment de revelaţie este un spectacol de la care nu
vrem să lipsim. Iată de ce, m-ar interesa tare mult, să văd conturându-se mai clar noile căi
de după Apocalipsă.
 93

Stimate cetitorule !, cel care ai rezistat până la această pagină ; lucru greu de
crezut şi de fel condamnabil. Dacă ai rezistat, ţi se cuvin cuvinte de admiraţie şi preţuire,
dar nu te îndoi că voi fi în continuare la fel de neruşinat şi lipsit de cuviinţă, şi mă voi
strădui să descriu un Univers bicefal, dependent de informaţiile noi care circulă şi de
modul în care acestea prind formă.
Voi încerca doar să mă străduiesc a fi consecvent propriilor convingeri, pentru că,
nu-i aşa :
„Ce greu e să fii tu însuţi,
Neverosimil iepure, împuşcat înainte de a te naşte,
Când fuga cu miros de carne şi cu scurgere de sânge
a părinţilor tăi a şi hrănit
vreo rădăcină de iarbă.
Mai întâi trebuie să fii tu, şi pentru asta
trebuie să te naşti din vreo familie
pe care nu ţi-ai ales-o, şi care nu te-a ales –
aidoma păcatului originar.
După aceea trebuie să fii,
între alte fiinţe să fii,
în ghiotura de fiinţe să fii,
să le respiri şi să te respire.“93

93
Nichita Stănescu, op. cit., p.119
94
 95

Cartea a II-a

Nu exist, deci sunt nemuritor.

Despre unu definit în doi.

În cartea ce tocmai ai terminat – o!, răbdatorule – ne-am ocupat mai mult de masă,
convenind că materia este una, dar că existenţa ei este condiţionată de prezenţa
 96

definitoarie a celor două componente esenţiale: masa şi energia, amândouă avându-şi

originea în nonconceptualul Haos. Nici una dintre formele materiale perceptibile ale
Universului nu poate fi întrupată doar de una singură - şi doar de aceasta -, dintre cele
două componente ale Materiei. În lumea Formelor Materiale, nimic nu este doar masă,
cum nimic nu este doar energie. Iar după cum ar spune Lucian Blaga „Ştiinţa, apăsând cu
mână tare materia, simte rezistenţa energiei şi e silită să încheie un compromis cu ea; se
face un stat în stat, energiei i se acordă drepturi largi în cadrul materiei.”94
Şi totuşi, până şi în zilele noastre nu a fost anihilată tentaţia de a privi masa şi
energia ca două universuri paralele, care au existenţe paralele, dar care pot coexista în
anumite momente, care rămân două lumi ce nu au legături precise, definite, concrete.
Vorbim mereu despre alternanţă, despre transformare, suntem obsedaţi de modalităţile de
trecere a unei forme în alta, dar nu gândim încă Materia ca formată fiind, în mod
indisolubil, din masă şi energie, capabile să definească şi să pună în funcţiune existenţa
unei Forme Materiale. Poate că dacă am face acest lucru mai hotărâţi, am înţelege că
funcţiile Formelor Materiale sunt altele decât cele pe care le definim din relaţia masă-
energie, că acestea sunt funcţii interne ce întreţin existenţa Formei Materiale, dar că
funcţiile în sine ale Formei Materiale se exprimă în structura în care ele există.
Pentru că o percepem mai simplu prin simţuri, masa se impune în existenţa
noastră cu mult mai multă uşurinţă, şi pare a fi un univers individualizat ce există în afara
energiei, pe care o putem defini încă ezitant, şovăitor. Iată de ce, cred, vorbim despre
materie mereu referindu-ne la masă şi nu ţinem cont că întregul Univers este Materie, în
care masa şi energia sunt componenetele fundamentale, că nu putem vorbi despre o
alternanţă pentru că Formele Materiale se definesc prin contribuţia ambelor componente
fundamentale, care se manifestă prin legături indisolubile.
Fiind cu mult mai uşor de observat, şi de prelucrat, cel puţin pentru specia umană,
masa are o relaţie directă cu instrumentele de cunoaştere şi, de cele mai multe ori, a
provocat inventarea acestora, în timp ce energia, prin manifestarile sale inefabile, a
întârziat mult interesul pentru crearea unor unelte de cunoaştere, şi, atunci când a facut-o,
a născut o atmosferă esoterică, de iniţiere în mare taină, în nepătruns mister. Toate
acestea şi datorită rezultatelor ce contraziceau mai de fiecare dată bunul simţ al unui

94
Lucian Blaga, ”Încercări filosofice”, Timişoara, Editura Facla, 1977, p.63
 97

contact nemijlocit cu Realitatea. Pentru evoluţia omului a fost esenţială prelucrarea

masei, pentru a putea obţine diversele bunuri de care avea nevoie; acţionând asupra
masei, dându-i o anume formă, a obligat de fiecare dată energia să împlinească anumite
funcţii, doar prin formule de organizare a masei.
Oare ce s-ar întâmpla omenirii când am izbuti să modelăm calităţi ale energiei pe
care doar foarte puţini iniţiaţi - şi cu teribile protocoale! - le pot întrevedea la această
oră?
Putem spune că, pe măsură ce materia s-a organizat în alcătuiri superioare, s-ar
părea, ceea ce de fapt nu este adevărat, că masa şi-a impus regulile cunoaşterii cu mult
mai multă uşurinţă decât energia. Întrebarea care se pune, în mod firesc, este: oare până la
ce nivel de organizare al materiei, masa va domina relaţia subiect-al-cunoaşterii, obiect-
al cunoaşterii? Iată, cred, o întrebare căreia ar trebui să-i acordăm ceva mai multă
atenţie, mai ales că în societatea umană contemporană sunt unele semne ce atestă
preocupări din ce în ce mai atente vis-á-vis de capacităţile noastre de a înţelege şi defini
starea energiei. Ar mai fi, însă, o condiţie importantă; omul ar trebui să renunţe la
aroganţa de a raporta totul la speculaţiile sale subiective, pe care să încerce cu străşnicie
să le impună dominant în relaţiile cu celalte Forme Materiale.
Universul nu s-a străduit de fel, n-a făcut nici un fel de efort pentru a-l crea,
apariţia sa, ca formă cuprinsă în evoluţia Dezmărginirii, s-a datorat jocului cauzal, şi
trebuie acceptat faptul că specia noastră face parte, alături de toate celelalte forme ale
Materiei, din tendinţa universală a lipsei de scop.
Nimic, şi nimeni, nu a premeditat apariţia Formei Materiale numită mai târziu
Om, şi nici nu a făcut aceasta cu un anume scop. Apariţia unei astfel de forme este
rezultatul tendinţei oportunismului cosmic de a crea forme capabile să se adapteze mai
activ unei realităţii. Neândoielnic, fiinţa umană se situează mereu într-un anume punct,
de unde întreagă existenţa se defineşte aşa cum o surprinde Eugenio Montale:
„Palid şi uituc în după amiezi
lângă zidu-ncins dinspre livezi
să asculţi prin mărăcinii sterpi
şfichiuiri de mierle, fâşâit de şerpi.
 98

Pe minuscule clăi urcate,

în spărturi de sol şi prin borceag,
să pândeşti furnicile roşcate
cum se rup şi se-mpletesc şirag.

Să observi prin frunze cum se zbat

solzii de ocean îndepărtat
pe când din pleşuvele coline
suie-n tremur greirii spre tine.

Şi mergând prin soarele ce doare

Să simţi cu mâhnită uimire
Cum e viaţa toată, truda-i rotitoare
În acest ocol al unui zid ce are
Pe coamă o creastă de cioburi subţire.”95

Orbiţi, nu aş spune nejustificat, de limitele ce caracterizează existenţa Formelor

Materiale, raportăm totul la ceea ce poate fi definit prin ele. Desigur, avem nevoie de
dimensiuni, avem nevoie de antinomii care să ne faciliteze orientarea pe aceste
dimensiuni, avem nevoie de cunoştinţe temeinice despre limite, pentru a încerca să
acţionăm asupra lor, dar toate acestea sunt probleme ale Formelor Materiale perisabile,
supuse descompunerii. Pentru întregul alcătuit din totalitatea Formelor Materiale, aceste
probleme nu există, există numai o alternanţă cauză-efect ce contribuie eficient la
realizarea Dezmărginirii.
Este de presupus că, de vreme ce de-a lungul timpului, Materia s-a organizat în
forme din ce în ce mai sofisticate, mai subtile, combinând masa în modele tot mai
rafinate, într-o evoluţie continuă, este de presupus spun, ca energia să se fi supus
aceluiaşi proces. Este greu de crezut că energia să aibă o manifestare constant lipsită de
evoluţie, în timp ce masa se supune unui proces de rafinare continuu. Ba, ceva îmi spune,
că cea care are un mod de a fi constant lipsit de evoluţie este masa şi că energia impune

95
Eugenio Montale, Versuri, traducere de Ilie Constantin, Bucureşti, Editura Tinereetului, 1967, p.30
 99

evoluţia, rafinarea, obligând elementele masei să alcătuiască forme de neânchipuit pentru

un anume stadiu al evoluţiei. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru că energia impune
mereu alte funcţii masei, funcţii ce au nevoie de forme noi pentru a se putea exprima.
Putem spune că masa dă energiei formă cognoscigbilă, iar energia, la rândul ei impune
masei o memorie fundamentală către care aceasta va tinde, indiferent de nivelul structurii
din care va face parte. Dacă vreţi, acesta poate fi scopul relativităţii întregului Univers.
Nimic din toate acestea nu ar fi posibil fără întreţinerea unor modalităţi de
transmitere a informaţiilor în lungul lanţului de cauze-efecte, cu alte cuvinte, materia
trebuie să întreţină mereu o formă de comunicare, pentru a păstra capacitatea de adaptare
la realităţile născute de condiţiile impuse de anumite tendinţe. Dintr-o înfruntare: Formă
Materială-Realitate, învingătoare iese întotdeauna Forma Materială, pentru că ea însăşi
este Realitate, o Realitate oportunistă ce tinde mereu, prin adaptare, să se suprapună pe
forma unui anume moment al Realităţii, modificându-l substanţial şi, ceea ce este şi mai
important, are capacitatea de a-şi transmite informaţiile ce s-au născut dintr-o situaţie sau
alta, acţionând astfel continuu distructiv asupra Realităţii.
Dacă analizezi, până la ultima consecinţă, o Formă Materială vei observa că
elmentele primordiale ale masei sunt aceleaşi: particulele elementare, corpusculii; dar
relaţiile dintre acestea sunt născătoare de funcţii care fac diferenţele uriaşe dintre forme.
Iar funcţiile, ce stabilesc regulile de combinare ale elementelor de masă, sunt manifestări
ale energiei, care vin din anumite nivele ale unui Inefabil generator de non-
conceptualitate. Mi se pare deosebit de important să acordăm atenţie funcţiilor ce se
desprind din relaţiile structurilor materiale cu elementele primordiale, în primul rând
pentru că acestea prefigurează evoluţia ulterioară a Materiei. În evoluţia sa spre o
adaptare din ce în ce mai sofisticată, Materia îşi bazează direcţiile evolutive pe
previziunile derivate din funcţiile generate de elemntele primordiale. Pur şi simplu,
rafinarea şi capacitatea de adaptare practic, infinite ale Formelor Materiale, au la bază
acest izvor permanent provenit din funcţiile generate din relaţiile elementelor primordiale
cu structurile maeriale deja existente. Să nu uităm sub nici un chip că acestea –
elementele primordiale – pot fi, la fel de bine, sau undă, sau materie.
Dacă este să priveşti din perspectiva nemuririi cele două componente ale unei
Forme Materiale, poţi afirma cu uşurinţă că masa – în parcursul evoluţiei alăcătuirii
 100

Formelor Materiale - este mereu Dezmărginită, iar energia mereu discontinuă; ea trebuie
să vină din Haos, să genereze Haos şi să se re-transforme în Haos, funcţia ei fiind de
memorie a Formei Materiale.
Descompunerea Formei Materiale şi eliberarea energiei către Haos va constiui
momentul de revelaţie de care are nevoie Materia pentru a reface o Formă Materială
nouă, conformă cu o Realitate nouă.
Cu alte cuvinte: dacă nu exist, atunci sunt nemuritor, iar omul respectă acest
proces în evoluţia sa de-a lungul unei existenţe şi întreaga sa Devenire depinde de
cantitatea de revelaţii pe care este capabil să şi le inducă.
Interesant este că putem face, până la un punct, o analogie cu semnele unui
alfabet: în alcătuirea unui cuvânt, un semn contribuie la producerea unei cantităţi de
informaţii fundamentale, constante, odată ce acesta a fost scos din alcătuirea cuvântului,
îşi pierde memoria, devine o parte a Haosului şi poate căpăta orice altă funcţie, descărcat
fiind de orice informaţie transmisibilă. Practic, un semn scos dintr-un cuvânt rămâne o
memorie egală cu ea însăşi, cu nimic creativă. Memoria semnului devine creativă doar în
legătură cu alte memorii ale unor semne cu care vor crea un cuvânt
Cea care dispare periodic dintr-o combinaţie materială este energia, iar dispariţia
acesteia impune eliberarea elementelor de masă dintr-un anume sistem de relaţii, prin
dispariţia funcţiilor, şi revenirea la o memorie anterioară. Procesul se repetă, până ce este
atinsă starea de lipsă de memorie, de non-conceptualitate, şi revenirea la un anumit
nivel al Inefabilului pe care-l modifică spre o stare superioară. Virtualitatea este o
memorie ideală, tocmai pentru că este non-conceptuală, capabilă să fie orice, pentru că, în
fapt, nu există.
Iată de ce, putem crede că întreaga existenţă a materiei este dominată de
memoriile non-conceptualizate anterioare, fiecare element ce intră în combinaţia dictată
de funcţii aduce cu sine presiunea memoriilor inefabile anterioare, venite din non-
conceptual.
În momentul în care a izbutit să se desprindă dintr-o anumită combinaţie,
elementul primordial se va supune procesului de reducere spre noua sa stare de non-
conceptualitate. Acest moment este cel care-l prepară pentru a putea începe o nouă
aventură, dar într-o altă formă şi cu o altă memorie. Această nouă aventură având ca
 101

iniţiator o Lipsă născută în Cosmosul material, o Lipsă care crează o stare de dezechilibru
ce induce o puternică rezonanţă ale cărei vibraţii vor excita elementul primordial şi-l vor
determina să redevină materie şi să intre în noua combinaţie materială.
Fiecare Formă Materială, cu cât este mai complicată, mai sofisticată, cu atât
conţine o serie mai mare de memorii anterioare, iar sensul ei este să revină la lipsa de
memorie, pentru a lansa un nou şir de combinaţii ce au ca rezultat Forme Materiale.
Elementul primordial intră în Cosmos, devine Materie, cu nevoia imperioasă de a-l
părăsi, de a reveni în Haos, şi astfel este capabil a întreţine o serie de cicluri cu funcţii în
Dezmărginire.
De aceea se poate spune că, elementele de masă din care sunt alcătuite Formele
Materiale sunt aidoma semnelor unui alfabet. Ele există într-un număr limitat dar
facilitează, practic, circulaţia unei infinităţi de informaţii, pentru că pot fi combinate
mereu în baza altor funcţii. Chiar şi atunci cînd formează acelaşi cuvânt, cantitatea de
informaţii conţinută în acesta depinde de funcţia pe care o are în sistemul informaţional
pus în circulaţie. Fiecare element de masă este purtător al unei memorii, iar contribuţia sa
la crearea sensului unei Forme Materiale va depinde de locul pe care această memorie îl
va avea în funcţiile de bază. Odată ce scopul pentru care Forma Materială a fost creată a
fost atins, funcţiile vor dispărea, iar elementele primordiale vor tinde către memoria lor
iniţială. Forma Materială se descopune, elementele primordiale, semnele dacă vreţi, vor
tinde să revină în Haos, de unde se vor întoarce iar sub forma unei memorii primordiale.
Tot acest proces reversibil constituie un mecanism de informare prin care Materia
îşi organizează pornirile oportuniste de adaptare la Realităţile pe care fiinţarea sa le-a
creat. Materia nu poate rămâne decât într-o stare de veşnică neadaptare, de veşnic
dezechilibru faţă de realitatea Dezmărginirii, iar Devenirea, prin repetarea continuă a
acestui proces, nu poate nicicum fi supusă unui sens sau unui scop, datorită faptului că,
de fiecare dată elementul primordial revine lipsit de memorie, dar într-o formă evoluată.
Energia este menită să întreţină virtualitatea, lipsa de definiţie atotcuprinzătoare ce
face posibilă varietatea infinită de funcţii ce se pot naşte în fiecare clipă şi care sunt
mereu instabile. Ele apar, se definesc, există, pier şi se pot redefini în forme noi, sau
atavice care reiau momente pierdute în parcursul Devenirii, mărind astfel capacitatea de
Dezmărginire. Faptul că, şi în cele mai luminate, progresiste şi îndrăzneţe minţi ale unui
 102

moment istoric se instalează incapacitatea de a defini anume forme, ce peste puţin timp
sunt doar nişte expresii ale evidenţei, nu se datorează unor limite ale gândirii acelor
personalităţi, ci faptului că nu există încă funcţii pentru acele forme.
Şi mai înseamă că Inefabilul este la fel de perfectibil şi de sensibil ca şi lumea
Formelor Materiale, doar că el trebuie să fie capabil a întreţine non-conceptualitatea,
pentru că altfel ar mai trebui câteva Universuri pentru a adăposti mulţimea de forme
model ce ar trebui stocate, pentru a exista o memorie îngheţată în concepte.
Odată ce funcţiile s-au definit, ele şi doar ele, impun căutarea drumului spre o
formă nouă. Fiind un proces şi nu o stare, progresul este, la rândul său, o manifestare
relativă şi are un parcurs discontinuu, relativ.
Îndrăznind să privim lucrurile în felul acesta. putem afirma că realţia Haos-
Materialitate are alt sens şi alt parcurs decât cel pe care l-am acceptat până acum.
În această a doua parte îmi voi lua îndrăzneala – de parcă până acum n-aş fi facut-
o! – să cercetez tocmai această relaţie cu Haosul. Când spun cercetez să nu credeţi care
cumva că voi deveni brusc un savant, ci că voi cerceta în felul meu cârtitoriu, cercând
totuşi să păstrez respectul cuvenit înaintaşilor.

Cum nu exist

De când se ştie omenirea, progresul – în ultimă instanţă - a fost măsurat prin

rafinamentul produselor puse în circulaţie la un moment dat. Evoluţia istorică este
definită, şi analizată în profundă dependenţă, de trecerea de la arcul cu săgeţi, la ultimul
model de televizor cu plasmă, de la mersul pe jos la aeronavele spaţiale. Părerea generală
este că noi datorăm totul acestei evoluţii, şi ne închinăm recunoscători în faţa idolilor
tehnologici. Fiecare generaţie nouă deschide ochii înconjurată fiind de ultimele unelte
puse în circulaţie, ştie să le mânuiască şi iubeşte climatul acesta dominator. Şi totuşi, în
mijlocul mulţimii de oameni ce alcătuiesc o generaţie, există şi o sumă de nemulţumiţi ce
vor trudi pentru îmbunătăţirea calităţii uneltelor, dar nici ei, nici ceilalţi, nu par conştienţi
de faptul că mediul în care trăiesc doar cuprinde şi uneltele, adică ele formează doar un
mijloc de prelucrare, şi nu sunt nici pe departe condiţia însăşi a mediului. Conform
 103

acestor concepţii, locuitorii junglei amazoniene, sau cei pierduţi în sătucurile izolate din
pădurile Africii, Indiei sau României sunt nişte primitivi cu mentalităţi pe măsură, pentru
că nu beneficiază de înalta tehnologie, pentru că refuză să accepte ritmul dezvoltării
tehnologice. Şi totuşi, la o observare organizată şi atentă, poţi dovedi că evoluţia mentală,
spirituală a acestor populaţii este surpinzător de profundă şi – în acelaşi timp – într-o
legătură cuprinzătoare cu modernitatea timpului în care trăiesc, fără a fi legată direct de
stadiul uneltelor. Chiar dacă există o defazare evidentă, mentalitatea locuitorilor din
localităţi izolate şi lipsite de aportul abundent al uneltelor moderne rămîne în relaţii active
cu spiritul timpului, evoluând ca şi celelalte forme materiale.
Mentalitatea unei populaţii are o relaţie de o anume tendinţă energetică cu timpul
său, indiferent de stadiul uneltelor, şi spun asta fără să cred vreo clipă că nivelul de
performanţă a uneltelor nu ar avea o influenţă profundă asupra evoluţiei mentalităţilor. Ba
dimpotrivă, doar că trebuie să admitem faptul că există o legătura subtilă între spiritul
Universului şi formele sale materiale, legătură ce se concretizează prin apariţia unor
armonii energetice ce au ca ultim scop crearea premiselor naşterii de noi modalităţi de
adaptare capabile să întreţină procesul de Dezmărginire universală.
Fiecare moment al Universului se petrece într-un anume mediu definit de
memoria energetică, şi devine din ce în ce mai evident faptul că există un proces de
comunicare ( Atenţie! Am spus comunicare şi nu informare.) între întreg şi formele
componente. Asta denotă faptul că Formele Materiale sunt mereu informate, că există un
proces continuu de comunicare între starea Inefabilă a Universului şi Formele Materiale
perisabile, cu scopul de a întreţine procesul de adaptabilitate a acestora la Realităţi ce s-au
născut din proria lor activitate.
Chiar dacă cercetările antropologilor aduc la lumină surprinzătoare modalităţi de
gândire, teribil de profunde şi moderne, populaţiile marginale vor rămâne catalogate la
„primitive” şi misionari înverşunaţi se vor năpusti asupra lor în încercarea de a le impune
modele noi, strămutate de aiurea.
Omenirea gândeşte, şi afirmă, că unealta l-a făcut pe om, că acestui instrument îi
datorează societatea tot ce are, iar confortul progresului numai de la rafinarea modului de
prelucrare vine. Roata, sau obţinerea focului cu unelte independente sunt considerate
momente ale evoluţiei care au schimbat destinul cosmic al omului, apoi au urmat alte şi
 104

alte momente care au intervenit direct în modelarea destinului fiinţei umane. Orbit de
prezenţa materială a uneltei, cercetătorul nu mai dă atenţie procesului care a dus la
apariţia acesteia şi pune saltul făcut în evoluţie pe seama ei. Desigur, unealta va avea un
rol important de jucat, dar acest lucru se va întâmplă abia după ce aceasta va fi integrată
în existenţa socială şi nu doar prin apariţia ei. Unealta este un rezultat al unui proces
creativ, şi nu procesul rezultatul uneltei, chiar dacă apariţia fiecarei unelte noi
declanşează apariţia unui nou proces. Din fericire, procesul de creaţie presupune un înalt
grad de utopie, de tendinţă către un orizont absolut şi inexistent, tendinţă care
descătuşează capacitatea de a imagina, de a defini forme ce odată şi odată îşi vor găsi
întruparea în unelte. Este suficient să ne gândim la toată literatura lui Jules Vern, dar şi a
altor utopişti seduşi de fantastic, pentru a înţelege că definirea Lipsei şi eliminarea ei
întreţine o etapă foarte importantă: creativitatea.
Privind lucrurile din punctul acesta de vedere vom avea surpriza să constatăm că
miturile fundamentale ale omenirii nu mai au aceeaşi încărcătură esoterică. Şi din nou
înclin să fiu de acord cu Lucian Blaga: „Rostul miturilor este să organizeze haosul
impresiilor. Aduncându-le în legătură cu fii gemeni ai existenţei: materia şi spiritul, sunt
uşor de «clasificat».”96 Miturile rămân o expresie a unei prejudicieri care nu s-a definit ca
o lipsă încă, din care cauză substanţa lor dăinuie într-un halou de confuzie, de
generalitate, de lipsă de definiţie. Atunci când prejudicierea nu a instalat înca o lipsă, care
să creeze o funcţie definită printr-o nevoie, soluţia pe care o reprezintă unealta nu s-a
impus, nu s-a definitivat ca expresie a înlocuirii lipsei, şi ca atare modalitatea de înlocuire
a lipsei rămâne doar o fantasmă, un basm, un mit despre care omul fabulează,
transformând o năzuinţă într-un vis pe care-l poate povesti.
Şi totuşi, nimeni nu rămâne consecvent gândului că: omul a făcut unealta, el a
inventat-o, el a meşterit-o, finalizând un proces care a avut la bază o revelaţie. Probabil
că, orbiţi de aparenţe, nu percepem că progresul înseamnă altceva, un altceva ce are un
atât de mare grad de subtilitate încât este cu mult mai uşor să-l defineşti prin rezultat, iar
unealta este doar un rezultat al acestuia. Progresul constă în altceva, cuprinde un altfel de
mecanism, mai inefabil, mai puţin evident, şi de aceea este un altfel de proces, ce trebuie
definit în alţi termeni, trebuie cuprins în altfel de condiţie, iar din acest proces doar derivă

96
Lucian Blaga, op.cit., p.67
 105

unealta, ca un instrument necesar înlocuirii unei lipse. „În primul rând e uşor de înţeles
că cel dintâi om care a făcut o născocire practică, ce depăşea priceperea comună, a
ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare, ci
şi pentru că el prin aceasta se dovedea a fi un om iscusit şi deosebit de ceilalţi. După ce
s-au realizat mai multe descoperiri de felul acesta, dintre care unele slujeau necesităţii,
iar altele desfătării, de regulă erau socotiţi ca mai iscusiţi autorii acestora din urmă,
întrucât ştiinţa lor nu era menită să servească utilităţi.”97
La ora actuală, trăim din plin într-o mistică a tehnologiei ce are propriile sale legi,
cutume şi tendinţe. Fără să părăsească, sau să fie părăsit de inefabilul spiritului creativ,
omul, ca fiinţă socială, este copios dominat de mistica tehnologiei, predându-se ei cu
arme şi bagaje. De altfel, omul a început să fie dominat de o mistică a tehnologiei, din
momentul în care a inventat prima unealtă personală numai că evoluţia până la stadiul
actual a fost lentă şi ezitantă. Ceva mai târziu ne vom ocupa mai amănunţit de această
stare a uneltei.
Odată ce „era mecanică” îşi impunea spiritul, avalanşa de unelte a ascuns partea
cea mai importantă a personalităţii umane: creaţia. A început să devină tot mai
importantă doar existenţa uneltei, nu şi procesul care a dus la crearea ei, dar, mai ales,
important devine grupul de oameni ce foloseşte unealta respectivă. Acest grup capătă un
rol de preot al unei idolatrii civile, ce se impune cu atât mai mult cu cât este capabil să
folosească mai abil unealta. Pe măsură ce uneltele devin tot mai sofisticate şi mai
pretenţioase, pe măsură ce-şi impun dominaţia în activitatea socială a omului, se topeşte,
parcă neexistent, spiritul creativ în favoarea celui mimetic.
Omenirea este totuşi dominată într-un mod inefabil de acest proces ce
sălăşluieşte în intimitatea ei, fără putinţă de tăgadă. Creativitatea este starea fundamentală
a Formelor Materiale, iar omul nu poate face excepţie. Procesul „la vedere” al fabricării,
ca şi unealta în sine sunt teribil de spectaculoase, dar, ascunsă, există o lungă perioadă de
subtile prefaceri, care de fapt, sunt esenţa însăşi a Devenirii Universului. Chiar dacă este
ascuns şi marcat de tentaţia derizoriului, ca expresie a stării de oportunism; chiar dacă, în
sine, tentaţia de a domina, sau deţine unealta marchează prin posesie evoluţia unei noi

97
Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.15
 106

dimensiuni a Materiei, spiritul de creativitate sălăşluieşte dominator, şi tinde să-şi

modifice substanţial şi continuu influenţa asupra făpturii umane.
Diferenţa dintre a crea şi a poseda se manifestă ca o încleştare teribilă, pe tot
parcursul unui segment din istoria evoluţiei umanităţii. Pentru că această Nevoie nu a
apărut decât adusă de naşterea semnului (Mă voi ocpa de acest mecanism în ultima carte
a acestei scrieri.). Nici una dintre celelalte Forme Materiale ale Universului nu este
dominată de sentimentul posesiei, astfel necunoscând manifestările tiranice ale acestei
Nevoi, altminteri indusă şi educată.
Omul modern tinde să existe tot mai mult într-o comodă dependenţă de
prefabricate şi indicaţii tehnologice. Computerele au înmagazinate cantităţi mari de
elemente prefabricate cu care încep să „domine” lumea, societatea. Gestionând cu
precizie un număr mare de combinaţii, par să aibă acces la teritorii ce conţin
prefabricate cu un oarecare aer de originalitate, de creativitate. În fond însă, este doar o
falsă existenţă creativă, mai bine zis o inexistenţă creativă, ce tinde să se cuprindă în
exerciţiul care reclamă o execuţie rapidă şi comodă. Doar că, întreg acest mecanism este
lipsit de energia vitală pe care o presupune adevărata creaţie.
Şi totuşi, fără putinţă de tăgadă, computerul este acela ce marchează un salt foarte
mare pe scara calităţii creativităţii, cu condiţia să fie folosit ca un instrument şi nu ca un
panaceu.

Şi dă-i, şi luptă, neicuşorule!

În toate lucrările care-ţi vorbesc despre evoluţia istorică a omenirii, se vor face
referiri, într-un fel sau altul, mai avântat, mai sălăreţ, sau mai doct, la progres. Nimic nu
se poate fără progres, şi, invariabil progresul este legat de unealtă. Pentru toţi teoreticienii
progresului, unealta este miezul acestui proces, dar şi expresia lui. Datorită uneltei, ni se
spune, omul a ajuns să progreseze până pe culmile modernităţii de astăzi. Dacă nu ar fi
existat unealta probabil, spun ei, parcursul ar fi fost altul, nebănuit dar oricum nu de
invidiat. Chiar dacă, tehnicile moderne de cercetare au arătat că şi alte specii planetare
folosesc unelte, fără să aibă evoluţii atât de spectaculoase din punct de vedere istoric,
teoreticienii se încăpăţânează să proclame unealta ca miez al progresului. “Este foarte
plauzibil ca gândirea umană şi fabricarea uneltelor să fi mers mână în mână cu
 107

dezvoltarea vorbirii articulate, iar aria lui Broca poate constitui cu adevărat unul dintre
sediile umanităţii noastre şi un mijloc de a urmării relaţiile cu strămoşii noştri în drumul
lor către umanitate.”98 Aşadar, noi ar trebui să privim unealta ca pe un factor esenţial al
progresului, ca pe elementul cheie care a impus sensul în dezvoltarea istorică a speciei
umane. Însăşi istoria ca ştiinţă stabileşte perioadele evoluţiei societăţii umane în funcţie
de evoluţia uneltei, hotărând astfel că acest instrument este definitoriu pentru progresul
speciei.
Şi dacă lucrurile nu stau aşa?
Diavolul acela, despre care vă vorbeam la începutul acestui op, nu-mi dă pace. O
îndoială mă încearcă şi nu pot cu nici un chip s-o alung din sufletul meu, chiar dacă îmi
spun cu ferocitate: „Nu văd de ce ar trebui să-ţi pese?” Este foarte adevărat, că privind
lucrurile din vârtejul acţiunilor zilnice, din viteza cu care mi se consumă existenţa, nu-mi
prea pasă. Bucuros sunt pentru toate aceste unelte care mă ajută să finalizez mai multe
proiecte într-un timp mai scurt, să-mi cresc performanţele şi, în acelaşi timp, să mai am
destulă vreme şi pentru o mulţime de fleacuri amuzante care-mi parfumează existenţa şi o
fac mai jucăuşă. Toate acestea mă silesc să recunosc faptul că datorită uneltei am o viaţă
mai comodă şi mai eficientă. Acest lucru ar trebui să mă convingă de faptul că unealta
este motorul progresului, că datorită ei omenirea izbuteşte să devină tot mai performantă.
Şi totuşi...
„Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”99, spune
Aristotel şi m-am hotărât sa fiu mai atent la această afirmaţie.
Vorbeam undeva, despre teoria: Lipsă şi Înlocuirea Lipsei a lui Dumitru Carabăţ,
despre faptul că, încetul cu încetul o prejudiciere sfârşeşte prin a se defini ca Lipsă.
Faptul că nu putem zbura cu mijloace naturale este o prejudiciere, faptul că nu putem
rămâne mai mult timp sub apă este iarăşi o prejudiciere. Fiecare dintre aceste prejudicieri
devine tot mai acută pe măsură ce nu-şi găseşte soluţia. Iar absenţa soluţiei impune o
Lipsă, şi impune, de asemeni, căutarea modalităţilor de Înlocuire a Lipsei. Procesul acesta
declanşează o sumă de activităţi ce au ca scop, mai întâi definirea exactă a Lipsei şi mai
apoi înlocuirea acesteia. Toate aceste activităţi au ca ţintă atingerea unei alte calităţi, şi
98
Carl Sagan, Creierul lui Broca, traducere de Ghe. Stratan şi Gabriel Pâslaru, Bucureşti, Editura Politică,
1989. p.37
99
Aristotel, Op.cit,, p.15
 108

pot fi numite pe drept cuvânt, cu un termen generic: progres. De fapt, acesta este
procesul prin care omul tinde, aspiră, ţinteşte o nouă calitate, proces care impune, în
primul rând schimbări de mentalitate, care schimbări vor avea ca rezultat o nouă viziune
asupra Realităţii, o nouă modalitate de a prelucra elementele acesteia pentru o adaptare şi
mai performantă la condiţiile de mediu şi vor conduce treptat la apropierea de scopul ce
altă dată părea de neatins. Micile modificări de mentalitate care luminează, încetul cu
încetul, calea spre Înlocuirea Lipsei constituie substanţa a ceea ce numim Progres.
Pentru că mijloacele naturale nu sunt în stare – sau cel puţin încă nu s-a găsit o
modalitate concretă – să înlocuiască o Lipsă, omul inventeză unelte care să aibă ca
rezultat Înlocuirea Lipsei. Dar aceste unelte nu sunt o descoperire exclusivă a omului,
multe dintre vieţuitoarele Pământului folosesc unelte pentru a înlătura o prejudiciere, o
Lipsă. Ceva s-a întâmplat în parcursul evoluţiei, ceva ce a făcut ca unealta să primească şi
alte funcţii în plus, faţă de cele strict practice.
Nu putem zbura cu mijloace naturale, inventăm un aparat de zbor, nu suntem în
stare să rămânem mai mult timp sub apă, inventăm submarinul, batiscaful, sau costumul
de scafandru. Dar nu unealta defineşte progresul, ci procesul prin care se defineşte cu
acurateţe necesitatea apariţiei acelei unelte, dar şi funcţia concretă pe care trebuie s-o
aibă. Şi toate acestea au plecat de la un anume moment, de la un act care a reprezentat
schimbarea radicală a modului în care este privită unealta.
În lungul procesului ce duce la naşterea uneltei, se schimbă continuu mentalitatea
oamenilor preocupaţi de înlocuirea unei Lipse, aceasta evoluează – pentru mult timp –
aproape insesizabil, firesc, natural, ca apoi să aibă loc o apariţie insolită, o formă nouă, o
funcţie nouă.
Şi iată cum se dovedeşte că, cel mai important preoces nu este acela care duce la
apariţia unei unelte, ci la modificarea mentalităţii şi la impunerea acelei unelte ca factor
de înlocuire a unei Lipse, factor care face ca spiritul să devină tot mai permisiv la
informaţiile disimulate de Realitate, dar şi mai stăpânit de nevoia de a modifica o anume
stare de fapt. Omul nu poate zbura, aşa cum nu o pot face o mulţime de alte categorii de
Forme Materiale, doar că acestea nu au capacitatea de a defini lipsa zborului ca pe o
Lipsă. Ea face parte din condiţia existenţei acestor Forme Materiale şi este acceptată ca
atare, fără să producă prejudiciere, fapt pentru care nu există conştiinţa lipsei zborului..
 109

De fapt, cel mai mare câştig pe care îl are omenirea din naşterea unor unelte, nu
sunt efectele directe ale acesteia, ci modificările substanţiale de mentalitate pe care
procesul prin care au fost obţinute le-a impus.
Odată creată, unealta închide un ciclu Lipsă-Înlocuirea Lipsei şi opreşte tendinţa
de a progresa. Putem susţine chiar că unealta este aceea care instalează absenţa
progresului, pentru că odată ce Lipsa a fost înlocuită cu ajutorul unei unelte, progresul şi-
a încetat parcursul. Din fericire pentru noi, fiecare Înlocuire a Lpsei instalează o nouă
prejudiciere şi deschide orizontul unui nou parcurs pe care trebuie progresat. Şi asta
pentru că, mentalitatea nou creată instalează un nou nivel al Nevoii celei generatoare de
Lipse. Ce mai tura-vura, cred că progresul este definit de către lanţul acela de gesturi
mentale ce modifică structura gândirii, transformând o Prejudiciere în Lipsă şi mai
apoi în modalitatea practică (unealata) de Înlocuire a Lipsei. Modificarea mentalităţii
este, în fapt, factorul progres, pentru că astfel este acceptată funcţia noii unelte, pregătind
terenul apariţiei sale fizice. De fapt, esenţială nu este unealta în sine, ci truda de a găsi
definiţia care să cuprindă funcţiile acesteia, ca şi modalităţile tehnice de a o realiza, ceea
ce ea trebuie să facă pentru a înlocui o lipsă, pentru a anihila o prejudiciere şi, ca atare,
trebuie să fim de acord cu ce spune poetul:
„Făcu desupra sa o gaură-n cer
Prin care vorbea cu neantul.
Striga: Ce este răul?
Adevărul? Binele?
După trei zile venea răspunsul:
Un hohot subţire
De râs urmat de chicoteli scurte.”100
Deîndată ce unealta a apărut, şi funcţiile sale sunt dovedite, scopul pentru care a
fost creată a fost atins, procesul care instalează progresul s-a încheiat, iar lumea ar trebui
să se oprească aici, dacă nevoia de dezmărginire a Universului nu ar sta împotrivă.
Această teorie încearcă să insinueze că progresul nu are loc la nivelul masei, ci la
nivelul energiei, al funcţiilor; că progresul este un factor ce aparţine modalităţilor prin
care Forma Materială încearcă să transforme Haosul în Cosmos, extrăgând din Inefabil

100
Nichita Danilov, Poezii, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p.71
 110

funcţii din ce în ce mai rafinate; definind încetul cu încetul virtualitatea, smulgând din
starea informală, veşnică, acel cumul de funcţii ce are capacitatea de a structura masa
pentru a a-i păstra perisabiltatea, condiţia muritoare.
Cu alte cuvinte, progresul este rezultatul distilării permanente a stării de
cunoaştere. Iar aceasta, cunoaşterea se dovedeşte a fi, în fapt, momentul în care o funcţie
a Inefabilului intră în rezonanţă cu structura Formei Materiale, inducând astfel o sumă de
vibraţii care pornesc un proces de remodelare a acesteia. Acest mecanism nu se opreşte
niciodată, iată de ce, în fiecare secundă, strucutra fiecărei Forme Materiale este mereu
alta. Astfel, lumea este alta, Materia este alta, şi în consecinţă Realitatea este alta.
Veşnicia nu foloseşte la nimic, pentru că ea împiedică Dezmărginirea, care este
esenţială pentru existenţa Universului. Doar perisabilul, sub diversele sale forme asigură
menţinerea capacităţi de Dezmărginire a Materiei. Iată de ce, Dezmărginirea impune, în
lungul parcursului său un joc permanent al funcţiilor, ce au nevoie continuă de
participarea masei cea purtrătoare de formă.
Doar că funcţiile trebuiesc mereu eliberate de capcana formei, ele trebuie să
reajungă în stare inefabilă, într-o calitatea modificată, evoluată, în felul acesta putându-se
dez-limita capacitatea lor de a relua jocul într-o puzderie de variaţiuni ce perfecţionează
parcursul Dezmărginirii.
Nu este important ca partea de masă a Formei Materiale să fie instabilă,
pereisabilă, ci partea de energie, cea care stabileşte funcţiile. Pentru că, nu unealta în sine
asigură progresul, ci mentalitatea care reclamă, care defineşte, care planifică drumul spre
o unealtă.
Faptul că funcţiile Formelor Materiale sunt perisabile dau capcitatea Materiei de
a se re-crea în permanenţă, dar şi de a reveni la momente atavice pentru a schimba sensul
Dezmărginirii. Iar lanţul de momente atavice, care fixează originea unor noi direcţii ale
Dezmărginirii, nu ar fi posibil dacă nu ar exista mai întâi sub formă de memorii, pentru că
doar astfel se asigură continuitatea procesului. Ceea ce înseamnă că o limită a
Dezmărginirii există, trebuie să existe, este perceptibilă, dar nu şi cognoscibilă, pentru că
substanţa pe care o presupune nu există încă în Formă Materială.
Sau, şi mai bine, îl putem lăsa pe Aristotel să ne lămurească: „Căci atunci când
luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o
 111

cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima
cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.”101 În cazul nostru cauza primă este
momentul atavic ce dă naştere noului lanţ cauzal, iar cauza ultimă este limita pe care o
defineşte Dezmărginirea, şi care devine la rândul sau cauza primă. Între ele, mulţimea de
cauze mijlocitoare fixează tot atâtea Realităţi specifice ce sunt, de fapt mediile de
exprimare a unor mulţimi de Forme Materiale. Dar dincolo de această cauză ultimă nu
există decât Haosul şi infinitele sale forme de Inefabil, din care Materia îşi extrage
funcţiile.
Tendinţa este întru obţinerea unei organizări cât mai sofisticate, de nivel
superior, în care capacitatea de a prelucra non-formalul, in-formalul să devină din ce în ce
mai eficientă
O astfel de abordare a problematicii progresului ar reclama o re-analizare a
întregului spaţiu teoretic ce a studiat factorii de progres, de periodizare, de relaţii dintre
om şi mediu, dar pentru că eu nu mi-am propus de fel o astfel de muncă las în seama
altora, de vor crede de cuviinţă, să se ocupe.
Pe mine, personal, această problemă mă interesează din alt punct de vedere.

A fi şi a vedea
O unealtă procesând este un spectacol atrăgător şi demonstrativ, care are un efect
concret, cu rezultate palpabile, ce pot fi măsurate.
În schimb, procesul pentru conceperea unei unelte este nevăzut, impalpabil.
Avem de a face, deci, cu două categorii distincte de procese: unul care presupune
o participare consistentă a masei, cu toate calităţile intrinseci ale aceasteia; şi unul la care
contribuie substanţial energia. Starea aceasta de fapt, ce ne face să ne gândim că existenţa
unei unelte, este direct dependentă de energie şi mai puţin de masă. „A fi” presupune un
concept, „a întrupa” presupune un material; materialul este un domeniu comun, folosit
pentru întruparea multor altor unelte; a fi, în schimb, presupune conceptualizarea
energiei, scoaterea din Haos a unei forme. Orice proces pentru punerea în operă a lui „a
101
Aristotel, Op. cit, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.74
 112

fi” presupune o contribuţie evidentă a lui „a întrupa”, pentru că „a fi” are nevoie de
materialul care să-i evidenţieze conceptualizarea. La rândul său „a întrupa” va da naştere
unui nou teritoriu al lui „a fi”. O astfel de imagine evidenţiază faptul că Haosul,
neconceptualizarea nu este un teritoriu separat de întrupare, de materialitate ci este
conţinut în aceasta, la fel cum, la rându-i, conţine conceptualizarea, materialitatea.
Noile cunoştinţe despre Materie ne îndeamnă să gândim Universul ca pe un întreg
în funcţiune, dependent de toate componentele sale în care, cele două forme ale Materiei:
masa şi energia sunt stări fundamentale ale Formelor Materiale, care, la nivelul relaţiilor
primare, se supun unui proces de alternanţă. Cu alte cuvinte, la nivelul atomului avem de-
a face cu un proces de discontinuite a celor două stări ale materiei, care se pot transforma
una în cealaltă. „Pentru a evita contradicţiile şi a se făuri o reprezentare corectă a
fenomenelor atomice, s-a introdus şi aici discontinuitatea proceselor elementare. S-au
admis două postulate: 1. Orice sistem atomic posedă o serie discontinuă de stări
staţionare dotate cu o stabilitate specială şi orice variaţie de energie a atomului este
reprezentată printr-o tranziţie de la o stare la alta; 2. Emisia şi absorbţia de radiaţii se
fac prin aceste tranziţii, frecvenţa radiaţiei fiind determinată de diferenţa dintre starea
iniţială şi starea finală a procesului de tranziţie.”102 Apoi, pe măsură ce Formele
Materiale ies din nivelul atmoic şi se transformă în sisteme complexe, ele devin aparent
tot mai stabile, conţinând procesul de discontinuitate doar la nivel primar şi dezvoltând
în acelaşi timp un proces de latenţă pentru a ascunde o sumă importantă de informaţii ce
vor fi activate doar atunci când experienţa şi necesitatea o impun.
Dar dacă procesul de discontinuitate continuă şi se manifestă în diferitele stadii
ale structurilor Formelor Materiale? Dar dacă discontiuitatea este regula care asigură
funcţionarea tuturor structurilor, indiferent de nivelul de organizare?, doar aşa, Formele
Materiale asigurându-wsdşi capacitatea de a-şi remodela structura continuu pentru a
rămâne Realitate.
Ce ar fi să presupunem că: Materia este într-o stare permanentă de discontinuitate,
manifestă la orice stadiu, la orice nivel, în orice Formă Materială, doar că manifestările ei
sunt din ce în ce mai bine ascunse de complexitatea proceselor impuse de existenţa unei
structuri din ce în ce mai sofisticate

102
Petre Botezatu, op. cit., p. 157
 113

O astfel de presupunere ar pune serioase semne de întrebare asupra teoriei care

afirmă că formele materiale îşi pot îndeplini foarte bine funcţiile fără să fie nevoie de
activarea întregului bagaj informaţional. Dacă Materia este permanent discontinuă,
Formele Materiale îşi vor folosi întregul bagaj informaţional pentru a nu se rupe din
procesul Devenirii universale. Discontinuitatea ar reprezenta modalitatea prin care
Materia îşi păstrează unitară evoluţia în Dezmărginire, iar totalitatea Formelor sale
Materiale ar avea astfel acces la funcţii mereu actualizate, la informaţii provenite din
întregul ei.
Aparenta latenţă a acestui bagaj informaţional asigură însă irepetabilitatea şi
unicitatea relaţiilor dintre Forma Materială particulară şi Realitate, care se datorează în
mare măsură discontinuităţii proceselor elementare. Sau cum ar spune Lucian Blaga:
„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună‚
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşi, care au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
 114

pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?”103

La nivelul proceselor elementare avem de-a face cu o continuă absorbţie şi

eliberare de radiaţii ce asigură întreţinerea specificităţii funcţiilor respectivei Forme
Materiale.
Discontinuitatea este procesul prin care Universul îşi asigură permanenţa
informalului, a Haosului. În acel moment, Materia devine undă, pierde nevoia de a fi
formă, de a avea masă, de a putea fi cuprinsă într-un concept particularizat, definibil; se
pierde în lumea lipsită de forme, pe care noi o credem dezordonată pentru că nu o putem
categorisi prin simţurile noastre limitate. Dar, şi acest dar este extrem de important,
devenită undă, masa nu-şi pierde calitatea memoriei câştigate, atunci când se dizolvă în
Haos. Corpusculul pierde însă memoria Formei Materiale din care s-a extras şi devine
gata să revină pentru a participa la alte alcătuiri. Iar din această lume virtuală, nevoia
extrage necesitatea unei alte Forme Materiale care să cuprindă anumite funcţii de
adaptare la o Realitate sau alta, funcţii care ar fi imposibil de definit dacă nu ar exista
memoria latentă a corpusculului de masă devenit undă. Putem afirma că adevărata
măreţie a Universului se naşte la nivelul acestei graniţe dintre energie şi masă, care
graniţă există la orice nivel de organaizare al Formelor Materiale.
Seduşi de imensitate, infinit, de dimensiuni copleşitoare, atraşi de dorul de a
cuprinde Dezmărginirea, nu dăm nici un pic de atenţie acestui proces invizibil, eteric:
starea de instabilitate a unui corpuscul, care de fapt este la fel măreţ, pentru că este tot
atât de lipsit de dimensiuni. Ne impresionează teribil că nu putem percepe „mărimea”
unei dimensiuni din Cosmos, şi nu ne atinge de fel faptul că nu putem percepe „micimea”
unei dimensiuni. Iată motivul pentru care putem fi convinşi cu greu că măreţia este de
fapt la graniţa dintre materiei şi energie, în microcosmosul care asigură Dezmărginirea
Universului deschizând mereu alte căi prin care acesta îşi menţine Devenirea.
Aceluiaşi fenomen al discontinuităţii se datorează şi apariţia ideii de unealtă; mai
întâi definindu-se ca prejudiciere, apoi ca nevoie şi mai apoi căpătând forma finală ce
contribuie la înlocuirea unei Lipse.

103
Lucian Blaga, Poemele luminii, Bucureşti, Editura pentru literatură, p.14
 115

Fiecare dintre aceste etape este urmată de momente în care se definesc categorii
formale menite să contribuie la apariţia acelei structuri din care va rezulta în final unealta,
ca un cumul de funcţii adecvate. Putem spune că discontinuitatea este categoria primară a
procesului numit progres în care unealta reprezintă tendinţa de înlocuire a acestei
discontinuităţi cu o stare de stabilitate, de continuitate din care progresul ar trebui să
absenteze.
Este foarte greu de sesizat un astfel de proces, dar şi mai greu este de definit.
Discontinuitatea ascunde permanent cunoaşterii omenşti una dintre stările sale. Atunci
cînd este virtuală, este dificil de depistat forma, iar atunci cînd este formă este greu de
depistat funcţia.
Acest fenomen a fost sesizat cu precizie de catre fizicienii care s-au ocupat de
mecanica quantică: „Bhor susţine că modificarea mecanicii clasice impusă de postulatul
quantic necesită transformări şi mai profunde. Noţiunile fizice obişnuite, imaginile
spaţio-temporale care serveau la descrierea fenomenelor, nu sunt în stare să reprezinte
înfăţişarea mult mai complicată a realităţii microfizice. Analiza structurii fine a
spectrelor, studiul fenomenelor de ciocnire fac să apara insuficienţa modelelor
mecanice, intuitive.”104

Există dar nu este

Dacă noi, la nivel raţional, nu putem sesiza un fapt, lucru nu se datorează limitelor
simţurilor noastre, ci faptului că am depăşit cu totul un anume nivel de informare.
Informaţia, ca şi funcţiile ei s-au transformat în momente recesive ce sunt înmagazinate
undeva în ADN-ul nostru, ca un strat atavic ce ar putea fi oricând reactivat atunci când
condiţiile de mediu ar reclama-o, ele s-au transformat în funcţii şi, deşi putem spune că
sunt în memoria noastră arhivată, de mult au trecut graniţa transformându-se în nivele ale
Inefabilului. Atunci când, condiţiile unei Realităţi vor reclama aceste informaţii, în
strucutra noastră se va induce o prejudiciere aceasta va produce o anume formă de
dezechillibru care va crea condiţiile ca acea informaţie să redevină activă. Cu alte
cuvinte, toate informaţiile cuprinse în ADN-ul nostru nu există aşa cum înţelegem noi

104
Petre Botezatu, op. cit., p. 156
 116

existenţa, ele sunt de fapt memorii; doar astfel o strucutră izbutind să stocheze infinitatea
de informaţii esenţiale necesare evoluţiei.
Toate disputele filosofice între metafizicienii idealişti şi materialişti s-au dus în
jurul existenţei sau nonexistenţei unor Realităţi. Fiecare dintre aceştia îşi doreau cu
ardoare să definească fapte ale unei alt fel de Realitate cu instrumentele Realităţii ce ne
este specifică.
Haosul este o Realitate, dar o Realitate ce nu poate fi definită cu instrumentele
obişnuite cu care noi măsurăm relaţiile lumii noastre.
După cunoştinţele pe care le avem astăzi am putea afirma că Universul se
manifestă prin trei stări: 1. Haosul, sau lumea energiei pure, lipsită de masă, şi deci de
concept; 2. lumea materială, cea care se manifestă prin combinarea energiei şi masei şi 3.
lumea masei pure, pe care la ora actuală ne este şi mai greu s-o sesizăm şi care, se pare,
are o existenţă fulgurantă.
Realitatea pe care omul o poate cunoaşte cu mai multă uşurinţă este cea a lumii
materiale, şi aceast fapt se datorează însăşi modului în care este alcătuit; fiind o
combinaţie de elemente ale energiei şi masei, omul are instrumente de percepţie asupra
manifestării acestor două forme ale Materiei, putând astfel să le organizeze în categorii.
Combinaţia dintre energie şi masă aşează Materia într-o organizare de un anume
tip, în care modul de manifestare al energiei ce se diferenţiază radical de cel pe care îl
vădeşte în starea sa „naturală”, atunci când se află în Haos. Aidoma se petrec lucrurile şi
în ceea ce priveşte masa.
În felul acesta am putea fi tentaţi să credem că lumea materială este o etapă
tranzitoriei a energiei către masă sau invers. Că doar lumea materială este caracterizată
prin perisabilitate, celelalte două stări ale universului fiind eterne. De fapt lucrurile nu
sunt aşa, toate cele trei stări ale Universului fiind perisabile, şi doar Universul însuşi fiind
profund stabil, într-o stare permanentă de nedefinire.
Drumul de la Haos la concept este asemenea celui de la subiect la obiect.
Subiectul măr defineşte o categorie practic nedefinibilă, ca forme, dimensiuni şi
calităţi ce cuprind această Formă Materială, în schimb obiectul măr defineşte o sumă
concretă de calităţi întrunite pentru a individualiza un anume obiect şi numai pe acela.
 117

Despre subiectul măr nu se poate vorbi nciodată în termeni absoluţi, este mereu nevoie
să-l reduci la un obiect, pentru a putea crea noţiuni care să aibă capacitatea de a defini.
Drumul pe care cineva îl face de la subiect la obiect, reprezintă un parcurs creativ,
oricare ar fi domeniul în care se manifestă. Şi, ceea ce este mai important, reprezintă un
transport de energie către categoria de masă definibilă, prin care vom obţine Forma
Materială, caracterizată mai apoi de funcţiile specifice.
Aceste două categorii definesc cele două entităţi ce formează Universul: energia
şi masa. La nivel quantic, acolo unde există o stare continuă de instabilitate ce permite
transferul sesizabil dintr-o stare în alta, nu pot exista elemente ale cunoaşterii, pentru
purul motiv că nu există obiect al cunoaşterii. Acesta apare abia după ce sunt definite
funcţii pe care o Formă Materială sau alte le vor face eficiente. O întreagă armată de
filosofi şi oameni de ştiinţă vor să delimiteze cu precizie graniţa dintre cele două expresii
ale Universului, vor să determine ce este congnoscibil şi ce nu. Din nefericire pentru
ştiinţă, şi din fericire pentru Univers, această graniţă nu este qunatificabilă, şi, deci, nu
poate fi cunoscută. Ea apare şi dispare în funcţie de cât de productivă este relaţia
Realitate-Formă Materială. Productivă în sensul naşterii de nevoi de adaptare. Cu cât
starea de dezechilibru se accentuează, cu atât graniţa dinspre energie este mai aproape,
mai activă, iar prezenţa sa este lesne de observat. Cu cât se instalează o stare de echilibru,
de armonie între Realitate şi Formele Materiale ce o populează cu atât graniţa devine mai
inactivă şi, ca atare, mai greu sesizabilă.
Se vădeşte mereu că un fenomen este efectul unei cauze şi devine cauza unui alt
efect, ceea ce ne-ar putea determina să credem că tot acest lanţ se datorează unei cauze
prime ce a fost născută de definirea unei Lipse foarte puternice. Întreg lanuţul de efecte
ce urmează sunt forme de adaptare la o Realitate mereu modificată de acţiunea Formelor
Materiale apărute şi supuse tendinţei de Dezmărginire a Universului. O Lipsă, cu cât este
mai acută, cu atât instaurează accentuarea unei Nevoi şi dă naştere unui lanţ
informaţional, adică nimic altceva decât suma de funcţii ce vor fi întrupate în Forme
Materiale active. Putem afirma deci, că fiecare efect este o formă de informare ce
încearcă să impună un număr de funcţii stabile ce devin cauze.
Dacă tot acest proces este, sau nu efectul unei cauze prime este o problemă care
mă depăşeşte, şi ca atare am să mă fac că nu am aflat nimic despre ea.
 118

Tentaţia găsirii unei „cauze primordiale” de la care a pornit totul este o falsă
problemă care nu face altceva decât să cheltuiască inutil energii creative. Nu există o
„cauză primordială” şi niciun moment iniţial în Univers, o serie de contrarii s-au
acumulat lent şi se acumulează permenant impunând într-un anumit stadiu o funcţie sau
alta. Nu trebuie să ne imaginăm că astăzi Universul este altceva decât expresia unui
stadiu al Haosului din care răsar funcţii perisabile ce dispar pentru a face loc altora. Ba,
aş putea să susţin cu tărie că Dumnezeu mai crează lumea şi acum, muncind din greu cu
gândul la ziua a şaptea.
Na!, că m-a luat gura pe dinainte şi tot am pomenit ceva despre cauza primă.
Întreg Universul este alcătuit din unităţi informaţionale ce există într-o stare fără
formă şi care devin perceptibile abia atunci când Lipsa crează nevoia unui scop. Atunci
ele vor fi percepute în funcţia şi în ordinea dictată de scopul definit. Abia atunci ele
capătă capacitate de a fi măsurabile în dimensiunea timp.
Dacă este să reducem afirmaţia lui Brunschvicg : „Timpul este inseparabil de
relaţia cauzală, prin care se crează încetul cu încetul câmpul cauzal.”105, la ultima ei
consecinţă, atunci această dimensiune a Universului ar fi ea însăşi relativă, deoarece se
naşte odată cu o cauză primordială şi dispare odată cu consumarea ultimului efect.
Altminteri am ajunge la o concluzie teribilă şi anume aceea că Universul nu este infinit şi
nemuritor, ci, dimpotrivă, finit şi perisabil. Această consecinţă ar fi valabilă însă, doar cu
condiţia ca lanţul cauză-efect să nu presupună variaţiile de adaptare a Formelor Materiale,
proces care dă naştere la mulţimi de lanţuri cauzale ce stau la originea altor lanţuri, şi aşa
mai departe. Iar afirmaţia lui Brunschvicg capătă o altă dimensiune atunci când percepem
că, datorită tendinţelor de adaptare la un efect sau altul, ce a fost creat dintr-o cauză sau
alta, timpul devine dimensiune fundamentală doar şi pentru că e în stare să cuprindă şi să
armonizeze dinamica Dezmărginirii. În consecinţă timpul nu este doar o dimesiune
mecanică ce pune în evidenţă mişcarea, ci una cu care putem evidenţia capacitatea
Formelor Materiale de adaptare şi transformare a unor Realităţi universale, fiindcă o
Formă Materială contemporană nu este consecinţa ultimului proces cauză-efect, ci a
întregului lanţ ce s-a consumat pînă la apariţia ei. Iar, ca acest lucru să fie posibil a fost

105
Apud Brunschvicg, vezi Petre Botezatu, op.cit., p.186
 119

necesară o memorie care să conserve şi să transmită informaţii despre procesul de

adaptare.
Starea de existenţă permanentă a Universului este Haosul, definibil ca o memorie
esenţială lipsită, de dimensiuni şi scop. Iar Formele Materiale, forme compuse şi
purtătoare de funcţii ale Devenirii, ce alcătuiesc Cosmosul, sunt perisabile, ceea ce le face
purtătoare de dimensiuni: definibile şi supuse cunoaşterii. Rolul cel mai important al
acestora este contribuţia continuă la alimentarea şi îmbogăţirea memoriei universale.
Pentru a memora trebuie să poţi extrage funcţii din relaţia Realitate-Formă Materială, să
le transformi în informaţii care vor fi conservate în elementele primordiale ale Materiei
menite reîntoarcerii în Haos. Cu alte cuvinte funcţia cea mai importantă a memoriei
cosmice este uitarea, doar astfel putând trece funcţiile în starea de Inefabil a Haosului, de
acolo de unde pot reveni atunci când sunt întrunite condiţii fertile. Cunoaşterea este
dimensiunea morţii, pentru că atunci când o funcţie a fost definită, o Lipsă a fost înlocuită
şi deci un porces a fost împlinit, oprit, terminat. Ea impune apariţia informării care este
modaliatea de a consuma continuu o funcţie pentru a da naştere alteia mai performantă în
mecanismul de adaptare la o Realitate materială. Pentru că importanţa lanţului cauzal se
datorează faptului că fiecare cauză naşte o sumă de funcţii noi ce se spun legilor
comunicării.
Putem afirma cu destul de multă siguranţă că, universul nu s-a născut din Haos, ci
că Universul există într-o permanentă stare de Haos. Această stare asigurându-i
capacitatea de a se Dezmărgini continuu şi în el însuşi. Capacitatea de a crea Forme
Materiale tot mai complexe impune şi preocesul de a descopune până la elemente
primordiale capabile să-şi piardă starea şi să revină într-o stare de Haos. Cu alte cuvinte
Universul nu este o stare ci un fenomen, un fenomen reversibil fără început şi fără sfârşit,
cel mai bine simbolizat prin parabola şarpelui ce se înghite pe sine şi face ca moartea şi
naşterea să fie procese complementare şi simultane.

Ici sau dincolo, ca la cadril.

În societatea modernă circulă o mare cantitate de informaţii, cu o viteză
necotrolabilă. Dacă în societăţile istorice, apariţia unei categorii de informaţii era
 120

dezbătută pe îndelete în cercuri sociale diferite şi, din categoria respectivă, erau extrase
doar acelea ce păreau mai folositoare, în societatea noastră această opţiune devine tot
mai mult o acţiune individuală. Ai libertatea să culegi o informaţie sau alta, să o foloseşti
sau nu. Fluxul este alimentat permanent de o industrie care se ocupă cu această categorie
de operaţiuni. Din nefericire, o astfel de situaţie întreţine şi mai mult circulaţia unor
prejudecăţi istorice care s-au golit de conţinut de foarte multă vreme şi, de multe ori, sunt
contrazise chiar de informaţiile puse în circulaţie. Doar că viteza de circulaţie a acestora
face să nu li se mai acorde o atenţie analitică, multe dintre aceste informaţii sunt asimilate
cu titlu de reflex social, prin imitare şi chiar de la început nu participă la un proces de
analiză a unei situaţii date, ci de adaptare prin copiere.
În societăţile istorice, informaţia circula cu greutate, şi ajungea printr-un anume
efort la un receptor, în societatea noastră informaţia circulă cu multă uşurinţă, dar este
dificil să accesezi conţinutul real al acesteia. Ştii despre ceva, dar nu ştii conţinutul acelui
ceva, astfel lipsa de comunicare devin o problemă din ce în ce mai gravă, mai gravă
pentru că dispare şi obişnuinţa de mă informa despre conţinut, mulţumindu-mă doar cu
forma informaţiei. Comunicarea nu este un proces de informare, nu aparţine domeniului
informării. Cunoaştera este un proces intim, esenţial, fundamental al Formelor Materiale
şi presupune un mecanism de asimilare a formelor Inefabilului care au rezonat cu o
strucutră particulară a acestora. Informarea este un proces colectiv, cunoşaterea este un
proces individual. De aceea există teribil de multe informaţii cunoscute, în circulaţie,
pentru o anume categorie de oameni banale, dar care nu au acelaşi conţinut pentru toţi.
Rezultă de foarte mult ori o situaţie paradoxală, şi anume, aceea în care vorbim despre
acelaşi subiect, dar despre conţinuturi şi înţelesuri diferite.
O astfel de realitate socială face că noţiuni fundamentale ca: Haos, Cosmos,
Nemurire, Materie, Energie, Dumnezeu, Univers, Filosofie, Religie etc. să rămână, pentru
copleşitoarea majoritate a oamenilor la înţelesurile istorice, asimilate prin tradiţie, chiar
dacă, un număr mic de oameni au contribuit substanţial la iluminarea unor noi aspecte ale
conţinutului respectivelor noţiuni şi informaţiile noi sunt în circulaţie şi la vedere.
Tendinţa evidentă este aceea de a ne închide într-un cerc de informaţii specializate, hiper-
specializate şi de a le ignora total pe celelalte. Mai mult, s-a născut obişnuinţa de a refuza
cu obstinaţie contactul cu orice informaţie – oricât de spectaculoasă şi benignă – care nu
 121

intră în sfera noastră de interes. Astfel, începem să semănăm din ce în ce mai mult cu o
mulţime de crisalide, scufundate într-o baie de informaţii care circulă pe lângă noi, ne
înconjoară, dar care nu au posibililtatea de ajunge în intimitatea noastră.
Există, deci, o axă – e drept fluidă şi flexibilă - care separă două spaţii ce-şi pot, în
anumite condiţii, împrumuta elementele de conţinut. Ele pot trece temporar dintr-un
spaţiu în celălat, dar fiecare păstrează memoria sa inţială şi tinde mereu să revină la
situaţia originară.
Fizicienii dedicaţi quanticii - o categorie de oameni care nu pot fi numiţi nici
poeţi, nici filosofi, şi pentru mulţi nici savanţi (şi poate de aceea sunt toate la un loc) sunt
priviţi ca o alcătuire de ciudăţenii ca şi domeniul căruia i s-au dedicat - aduc mereu
elemente noi ce pot ilumina un astfel de tranzit.
Acestă categorie de oameni merită o mult mai mare atenţie din partea noastră,
pentru că, se pare, sunt singurii care au găsit drumul către modul în care a funcţionat un
anume instinct pe care omenirea l-a pierdut pe măsură ce s-a înconjurat de artefactele
propriei gândiri.
La începuturile sale, omul funcţiona într-o armonie deplină cu instinctul său
cosmic care producea permenent cunoaştere, iar elementul fundamental ce provoacă
cunoaştere este: emoţia. Ea este cea care asigură inducerea vibraţiilor energetice care
provoacă remodelarea.
Trăind într-un mediu nemijlocit format din elemente cosmice, omul arhaic are
dezvoltate simţurile şi capacităţile care-l ajută să vibreze la manifestările unei Realităţi
nemanufacturizată, Realitate care pentru noi a devenit un mister şi căreia nu-i putem găsi
înţelesurile. Între el, omul arhaic, şi Realitate nu se interpun o mulţime de produse create
manufacturier, care au capacitatea de a distorsiona, sau de a-i ascunde semnele pe care
cosmosul le produce în fiecare clipă. Pe măsură ce omul şi-a dezvoltat capacitatea de a
crea astfel de produse, acestea devin artefacte, care au rolul de a modifica atât capacitatea
sa de a „citi” semnele produse de Realitate, cât şi de a le distorsiona înţelesurile. În
zilele noastre omul trăieşte pe deplin într-o lume a produsului industrial, artefactier, care-l
izolează de evoluţia cosmică. Odată ce între el şi Realitatea intrinsecă s-au interpus o
mulţime de artefacte menite să-l despartă, să-l îndepărteze, să-l izoleze de mediu este
firesc ca şi simţurile sale să se modifice.
 122

Capacitatea de a „citi” semnele cosmice s-a diminuat drastic, dar s-a dezvoltat
puternic capacitatea de a interpreta semnele artefactelor create. Atenţia omului se
îndreaptă acum spre relaţia dintre el şi produsele create, iar Realitatea concretă evoluează
undeva într-o zonă mascată, ascunsă şi nu mai are forţa de a emite semnale atât de
puternice pentru a putea fi recepţionate nemijlocit, cu toate că ea emite continuu astfel de
semnale.
Modificarea tulburătoare a ritualurilor dedicate marilor evenimente din viaţa
omului sau a comunităţii, ne îndreptăţeşte să susţinem această teorie. Un exemplu
concludent ar fi cel al ritualului care sărbătoreşte anul nou. Între practicile descrise şi de
sir James George Frazer şi de Mircea Eliade, cea a alungări spiritelor rele, demonilor,
bolilor, păcatelor etc. din anul vechi, prin zgomote puternice produse de membrii unei
grupări care traversa spaţiul comunităţii, şi-a deformat substanţial conţinutul. Ritualurile
prin care, comunitatea desemna grupuri de membrii să alunge, printr-o procesiune
zgomotoasă ce traversa spaţiul acesteia, elementele răului, aveau un conţinut derivat
direct din înţelesurile pe care omul arhaic le desluşise într-o Realitate ale cărei semnale le
putea percepe, şi care pentru noi sunt de nepătruns. Într-un astfel de ritual, zgomotul era
produs cu un scop precis şi trebuia să definească un anume conţinut informaţional.
În zilele noastre scopul zgomotelor nu mai are sensul din vechime, ca atare atenţia
se îndreaptă spre dezvoltarea unei industrii a obiectelor ce pot produce zgomote. Nu mai
este deloc important pentru ce producem zgomote, pentru că a devenit foarte important
cum să producem zgomote, în consecinţă se dezvoltă o adevărată industrie a obiectelor
producătoare de zgomote, industrie care se dezvoltă după o filosofie proprie fără nici o
legătură cu ritualul iniţial. Iar acesta este doar un exemplu anecdotic, mulţimea cutumelor
care şi-au pierdut conţinutul dar şi-au păstrat o anume parte din formă copleşeşte
existenţa omului. Toată această situaţie se datorează transmiterii continui a unor forme
tradiţionale golite de conţinut, dar a căror „ambalaj” se încearcă a fi păstrat. Şi totul se
datorează tocmai faptului că între viaţa noastră şi cea a cosmosului s-au interpus artefacte
ce au distorsionat grav comunicarea, adică a tehnicilor de transmitere a emoţiei
producătoare de cunoaştere. Astfel între Realitate şi instrumentele noastre de percepere
a intervenit informaţia care a provocat înlocuirea cunoşterii cu informarea.
 123

Grav este că, însuşi sensul noţiunii de comunicare a fost deformat, el devenind din
ce în ce mai restrictiv şi limitându-şi tot mai mult înţelesul la sistemele ce presupun
participarea unui semn. Pentru omul modern, a comunica înseamnă a pune în circulaţie
un sistem de semne cu un anume conţinut informaţional, doar că despre comunicare ar
trebui desluşite elementele tainice ce se pare că pun în mişcare mecanisme teribil de
importante.
Pe omul arhaic, această armonie deplină îl făcea să nu pregete în a acorda
respectul şi atenţia cuvenită întregii totalităţi de elemente – fie ele concrete sau abstracte
– care cuprindea lumea lui, dar pe măsură ce a interepus, între el şi cosmos, un teritoriu
de articificii creat de inteligenţa sa, s-a îndepărtat tot mai mult de o astfel de relaţie. De la
acestă atitudine, nouă ni s-au transmis doar o sumă de ritualuri, pe care noile condiţii
istorice şi sociale le-a golit de sens şi de conţinut. O bună parte dintre ele au căpătat o cu
totul altă semnificaţie, distorsionată şi încărcată cu alte funcţii, datorate, în cea mai mare
parte, unor comandamente sociale de ordin politic, altele şi-au pierdut drastic sensurile şi
au devenit ilizibile pentru noile generaţii şi ca atare se vor pierde prin nefolosire, sau vor
circula ca elemente exotice şi atât.
Nimeni nu poate şti dacă acest lucru este bine sau rău, pentru că nimeni nu ştie
sensul Dezmărginirii, nu ştie ce Realităţi va impune ea. Bunul simţ actual ne îndeamnă să
credem că distrugerea capacităţilor de a „citi” semnele evoluţiei unei Realităţi cosmice
este un lucru rău, distructiv, periculos.
Să ne înţelegem bine, nu la faptul că un anume număr – mic – de oameni pot
interpreta şi da un sens anumitor semne ale Realităţii mă refer, ci la acele capacităţi
conţinute în zestrea informaţională a fiecăruia, acea zestre care formează o conduită şi
cultivă o anume mentalitate.
Acest tip de evoluţie pare să fie comună tuturor Formelor Materiale cuprinse de
Univers, ceea ce dovedeşte că acesta este o construcţie lipsită de scop, în care formele
sale evoluează fiecare în interiorul nevoii de adaptare la condiţiile unor Realităţi născute
din propriile lor activităţi. Întreaga evoluţie a Formelor Materiale pare să fie dominată de
o memorie primordială care dictează sensul circulaţiei tuturor informaţiilor, fie ele
esenţiale sau accidentale.
 124

Poate fi considarat acesta motivul fundamental pentru care omul a pierdut

contactul cu acel instinct ce-l făcea să înţeleagă mult mai rafinat legătura inefabilă dintre
masă şi energie. „În cosmologia iraniană de tradiţie zervanită, orice fenomen terestru, fie
abstract , fie concret, corespunde unui termen celest, transcendent, invizibil, unei idei în
sens platonician. Fiecare lucru, fiecare noţiune se prezintă sub un dublu aspect: acela de
mēnōk şi acela de gētik. Există un cer vizibil: există deci şi un cer mēnōk invizibil.
Pământul nostru corespunde unui pământ celest. Orice virtute practicată aici pe pământ
în gētik, are un corespondent celest care reprezintă adevărata realitate.”106- ne relatează
Mircea Eliade despre imaginea pe care o are omul în legătură cu o anume Realitate şi
memoria sa. Iar pentru ca fiinţarea, progresul, eficienţa să guverneze o anume iniţiativă
umană: „...orice teritoriu ocupat în scopul de a fi locuit sau utilizat ca «spaţiu vital» este
în prealabil transformat din «haos» în «cosmos»; adică, prin efectul ritualului i se
conferă «o formă» care îl face astfel să devină real. Evident, pentru mentalitatea arhaică
realitatea se manifestă ca forţă, eficacitate şi durată. De aceea realul prin excelenţă este
sacrul; căci sacrul este într-o manieră absolută, acţionează eficace, creează şi face să
dureze lucrurile. Nunumăratele gesturi de consacrare – a spaţiilor, o obiectelor, a
oamenilor etc. – ne dezvăluie obsesia realului, setea primitivului pentru fiinţă.”107 După
cum relatează filosoful, omul, la începuturile vieţii sale sociale, trăieşte conştientizând
faptul că universul există ca într-o oglindă: o parte din sine este neconceptualizată,
conţinând astfel toate formele, iar o alta, conceptualizată, tinde să ia toate formele.
Datorită acestui mod de a gândi, pentru om progresul nu este marcat de o unealtă ci de
capacitatea de a intui mai întâi un corespondent neconceptualizat al nevoii sale şi de a-l
invoca pentru ca acesta să ia formă pământească. Toate riturile originare încearcă să dea
formă uniunii dintre Cer ( Haos, Dezordine, Idee, Nefiinţă, Energie) şi Pământ ( Materie,
Formă, Fiinţă, Ordine, Masă), fapt care dovedeşte manifestarea instinctului provenit din
informaţiile ce se transmit de-a lungul evoluţiei Formelor Materiale. Cu siguranţă, fiecare
formă materială are un mod manifest, şi unic, de a conştientiza informaţiile transmise în
lungul lanţului evolutiv până la stadiul atins, şi care a fost odată cel mai evoluat în istoria
formelor conceptualizate. Cercetările specifice asupra oricărei forme de organizare a
materiei arata că acestea au o anume memorie – dependentă direct de cantitatea
106
Mircea Eliade, Op. Cit., p.15.
107
Idem.
 125

informaţiilor „uitate”, trecute în Inefabil - care se organizează după un model anume şi

unic, model care fixează forma şi funcţiile structurii, ca un punct specific în procesul
Devenirii universale.
Informaţiile esenţiale vor fi fost transmise altor forme, mai evoluate, în funcţie de
comandamentul nevoii de adaptare dintre formă şi Realitate. Tocmai acest comandament
induce Formei Materiale menţinerea unui proces continuu de informare prin care este
percepută atât partea neconceptualizată cât şi cea conceptualizată a Materiei. De aici
putem trage concluzia că, atunci când ne referim la Haos nu trebui să ni-l imaginăm ca
fiind o entitate separată de Cosmos, în afara lui, independent de acesta şi din care acesta
se va extrage într-unmoment prielnic. El, Haosul, există în toate nivelele Cosmosului, iar
legătura dintre cele două entităţi este deosebit de strânsă, inseparabilă şi se întâmplă
printr-o comunicare coerentă dictată de evoluţia procesului de instalare a unei Lipse, tot
mai dominatoare, cu cât aceasta se aproppie de o fomrulă de înlocuire, ceea ce presupune
naşterea unei forme noi.
Cu alte cuvinte totul se organizează în jurul unei axe Inefabile care limitează
două teritorii universale. Pe de o parte Haosul, Informalul, Neconceptualizatul,
Nemuritorul; iar pe de alta: Materialul, Formalul, Conceptualizatul, Perisabilul. Această
axă nu este decât la nivel conceptual un axus mundi, şi doar pentru a ne uşura procesul
definirii unor termeni.
În fapt, acest axus mundi este o condiţie a existenţei şi se petrece la toate nivelele
Materiei, fixând capacităţile de comunicare între In-formal şi Formă, între Imaterial şi
Material, între Energie şi Masă, şi fixând ideea că Haosul, ca şi Cosmosul fac parte din
acelaşi Univers şi nu sunt două forme deosebite, contrarii, ci dimpotrivă complementare.
Demn de a fi subliniat cu osebire este faptul că întreaga literatură filosofică,
ştiinţifică, ritualică conţine în subsidiar nevoia esenţială, fundamentală a omului de a găsi
o cale pentru a redeveni Neconcept, de a reveni în Haos, cu credinţa, tainic întreţinută, că
astfel va putea ataca o nouă treaptă a evoluţiei, a progresului, a Dezmărginirii; pentru că
progresul acest fapt îl marchează. Miturile renaşterii, ale lui Mesia etc. încearcă să
sugereze o cale prin care devine posibil ca o existenţă să poată trece inefabila axă şi să
devină neconcept, pentru o clipă măcar, stare care îi va permite să redevină concept la un
nivel superior.
 126

Din Haos nu te poţi întoarce decât într-o stare superioară sugerează întreaga
literatură mitologică. Această capacitate, de a pendula „dincoace” şi „dincolo” fixează o
axă de unde începe procesul Dezmărginirii, care fixează cele două stări ale Universului:
Haosul şi Cosmosul.
Toată literatura arhaică referitoare la cosmogonie pomeneşte despre faptul că
începutul tuturor lucrurilor a pornit de la o stare de ceaţă, de pâclă, de negură, de mâl, din
care s-au sedimentat sau s-au extras viitoarele existenţe; o stare care ascundea axa ce
separă fiinţa de nefiinţă, Haosul de Cosmos. Dacă ar fi să-l cităm pe Eusebiu din Cesarea:
„El presupune că începutul tuturor lucrurilor a fost un aer pâclos sau un suflu de aer
neguros, un haos întunecat ca Erbos. Aceste stihii erau fără fund şi au rămas fără limite
o lungă perioadă de timp. (...) Aci stă principiul creaţiei oricărui lucru. Dar el (suflul)
nu-şi cunoaşte propria lui creaţie.”108
Sau după cum ar spune Nichita Stănescu:
„Piatra e o lumină
înghesuită.
Ea nu vede.
Ea e de văzut.

Ea nu are dureri.
Ea doare.
Cum doare piscul muntelui
pe vultur
stârnindu-l în aer
şi în cuvinte.”109
În lungul acestei axe, informaţia îşi schimbă starea, ea începe să se materializeze
şi să tindă către existenţa sa într-o Formă Materială. Materializarea informaţiei, condiţia
cosmică a acesteia, nu presupune în mod obligatoriu şi prezenţa masei, într-o anume
etapă, ci doar extragerea din neconcept. Momentul în care informaţia se defineşte
presupune extragerea sa din Haos, din Neconceptualitate, ceea ce înseamnă că devine un
108
Apud Eusebiu din Cesarea, vezi Gândirea feniciană în texte, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, pp.263-264.
109
Nichita Stănescu, op.cit., p.543
 127

concept care fundamentează participarea la definirea unei Nevoi ce va impune apariţia

unei Lipse.
O întreagă pleiadă de fizicieni marcanţi: Newton, Huygens, Maxwell, Planck,
Eistein, Compton etc. s-au ocupat de modul în care unda comunică unor particule
elementare cu care intră în relaţie, în speţă electronilor, o anume catintate de informaţie
energetică care contribuie la schimbarea, de multe ori esenţială a stării acestora. Acest
proces este iniţiat de o stare de dezechilibru ivită în respectiva structură, o formă
incipientă de Lipsă, ce reclamă însă şi ea o înlocuire.
În urma unui astfel de proces, Forma Materială căreia particulele elementare îi
aparţin, va resimţi efectul momentului de dezechilibru în întreaga structură, aceasta
modificându-şi calitatea, declanşând un proces de modificări substanţiale într-un sens
care îi este cu totul necunoscut. Pentru informaţia energetică nu sensul informării este
important, ci procesul de informare, proces care se dovedeşte a fi mecanismul
fundamental de naştere şi evoluţia a Formelor Materiale. Putem considera această zonă de
comunicare dintre Energie şi Masă ca fiind locul unde se naşte Dezmărginirea
Universului, dar şi începutul aventurii evoluţiei informaţiei înglobată sub forma unei
funcţii în diferitele Forme Materiale.
Inclusiv acest proces dovedeşte că şi la nivelul unui fenomen primordial funcţiile
care schimbă starea unei particule apar în urma unei Lipse, exprimată la acest nivel de un
moment de dezechilibru energetic, care, înlocuit fiind, va da naştere unei calităţi noi a
informaţiei, calitate ce va încerca să se fixeze cu ajutorul unei Forme Materiale şi să
întreţină un mecanism de informare.

Dincolo de exist
Am vorbit mai sus despre progres şi despre tendinţa Formelor Materiale de a se
organiza în nivele superioare, mereu mai adaptabile unei relaţii de schimb cu o Realitate,
care la rândul său se modifică, obligată fiind de însăşi evoluţia acestora. Sub presiunea
tendinţei de Dezmărginire a Universului, progresul se defineşte ca un proces ce are
funcţia de a desprinde din relaţia Formă Materială-Realitate informaţii noi care să
îmbunătăţească mecanismul informării. Foarte important este că fiecare informaţie,
 128

indiferent de gradul de importanţă pe care-l conţine, trebuie să treacă printr-un moment

inefabil înainte de a se fixa în mecanismul informării.
Cu alte cuvinte, o informaţie se naşte, se defineşte, produce un efect, apoi trece -
un moment mai scurt sau mai lung - în starea de Haos, de unde va reveni ca o contribuţie
de un anume grad în informare. Iată un factor pe care strămoşii noştrii, feriţi fiind de
influenţa agresivă a artefactului, îl conştientizau. Mai mult, acţiunile lor se desfăsurau sub
semnul acestei imperative legături dintre existent şi neexistent, dintre definit şi nedefinit,
dintre Haos şi Cosmos.
Pentru ei toatele elementele existenţei trebuiau să derive din corespondentul
neexistenţei, şi datorită acestei filosofii, moartea nu avea funcţiile pe care i le atribuim
azi. Societatea contemporană a pierdut legătura directă cu Haosul şi cu funcţiile sale, şi
iată de ce, o multitudine de informaţii ce sunt adânc întipărite în codul nostru genetic nu-
şi mai regăsesc relaţiile fireşti în procesul de informare, creând astfel o stare de anxietate
care tulbură relaţia dintre om, ca Formă Materială, şi Cosmosul generator de Realităţi.
În societăţile istorice, fiecare acţiune care presupunea un nou început avea o
legătură directă cu Haosul, cu nefiinţa, era o extragere, un porces de informare între
lumea cosmică, formală şi lumnea haosului, virtuală.
Forţa acţiunii se găsea în faptul că aceasta trebuia să fie un nou început, să fie cu
totul lipsită de istorie. Acţiunea trebuia să fie iniţiată de o idee curăţată de tarele faptelor
trecute, să fie desprinsă dintr-o greşelile unei istorii ce nu poate fi abolită decât de
trecerea prin Haos, ea trebuia să aibă o legătură directă cu Haosul, să încerce să transmită
conţinutul pe care se presupune că l-ar fi avut în faza de neexistenţă. „O «eră nouă» se
deschide cu zidirea fiecărei case. Orice construcţie este un început absolut, adică tinde
să restaureze clipa iniţială, plenitudinea unui prezent care să nu conţină nici o urmă de
«istorie».110
Citind cu atenţie operele lui Frazer, Eliade sau Dumezil, putem remarca faptul că
toate ritualurile de jertfire, de sacrificare au scopul de a asigura o permanenţă a Haosului.
Acesta trebuie alimentat mereu pentru a nu secătăui, pentru că toată forţa de care are
nevoie progresul existenţei se găseşte în nefiinţa care asigură veşnicul început.
Altminteri, existenţa nu va mai avea capacitatea să se regenereze, să se Dezmărginească.

110
Mircea Eliade, op.cit., p.63.
 129

Acestui fapt se datorează grija pe care omul istoric o acordă nefiinţei şi comunicării cu
aceasta. Comunicarea dintre Haos şi Cosmos nu trebuie să fie niciodată întreruptă, pentru
că aceasta ar însemna stoparea procesului de adpatare la o nouă Realitate. Omul, prin
activitatea sa, trebuie să producă mereu informaţii, într-o formă materializată, care să aibă
un moment de trecere prin nefiinţă, pentru ca apoi să se împlinească în Cosmos,
asigurând mereu Noul Început.
Pentru el, pentru omul istoric, nu fructul sau animalul jertfit reprezenta legătura cu
Haosul, ci ideea de fruct, sau de animal retrimisă în Haos pentru a redeveni idee care va
avea să revină sub o formă nouă în existenţă. Nici o clipă nu exista credinţa că acel gen
de fruct, sau de animal va reveni, ci întotdeauna exista credinţa într-o forma mai
împlinită, superioară, a fructului sau animalului, care va căpăta existenţă doar dacă în
Haos se va întreţine ideea de fruct sau de animal. De aceea este obligatoriu ca fructul sau
animalul să fie cel mai frumos posibil, pentru că cel care se va întoarce, întrupat din ideea
de fruct sau animal, trebuie să fie superior. Aidoma acestui model se petrec lucrurile şi în
ceea ce priveşte acţiunile, faptele, Formelor Materiale ce populează Cosmosul. Toate
faptele fiinţelor pieritoare, fapte ce, în cele din urmă, sunt menite să ajungă în tărâmul
nefiinţei, trebuie să fie bune pentru ca ideea de acţiune, de faptă să aducă în lumea
formelor o existenţă mai bună, mai curată.
Credinţa în această legătură trainică între Haos şi Cosmos a dictat conduita morală
a omului istoric. Orice element al Cosmosului, odată transformat în idee, dăinueşte până
ce o anume Nevoie puternică îl recheamă; atunci el se va materializa, iar existenţa
lucrului materializat va fi condusă imuabil de sensul ideii. Dacă acesta este unul bun,
atunci destinul Cosmic va fi unul favorabil lumii materiale, dacă el va fi rău, atunci se va
opune tendinţelor progresiste ale acesteia şi va încerca să deformeze încercările de a nu
trimite în Haos idei potrivnice lumii Formelor Materiale. Esenţială este credinţa că în
Haos nu trebuiesc trimise decât acţiuni, fapte şi forme bune, frumoase, curăţate de păcate,
pentru ca ideile să nu fie pângărite şi să revină în lumea cosmică sub forme potrivnice
existenţei acesteia.
Cosmosul este o lume unde păcatul este permis, unde orice Formă Materială îşi
poate permite să fie imperfectă; Haosul, în schimb, nu poate, şi nu e voie să fie pângărit.
 130

Virtualitatea trebuie să fie o oglindă în care Cosmosul îşi vede propria perfecţiune, doar
aşa izbutind să aibă acces la o evoluţie fericită.
În credinţele vechi, Haosul şi Cosmosul constituie cele două părţi inseparabile ale
Universului şi existenţa acestuia din urmă depinde de grija pe care Formele Materiale
cosmice (lucruri, oameni, zei) o au pentru curăţenia lumii informale, cea a ideilor. Toate
ritualurile omului istoric, fie ele religioase sau laice, cuprind credinţa în faptul că lumea
informală şi cea a formelor nu pot fi separate, ele interacţionând şi fericirea aparţine celui
care înţelege în profunzime mecaismul procesului de schimb dintre aceste două entităţi
ale Universului. Pentru că, între cele două lumi există un permanent proces de schimb
într-o Devenire al cărui scop nu se poate cunoaşte vreodată. Şi mai ales care nu trebuie să
ne preocupe. Nu sensul Devenirii este important ce calitatea acesteia.
Spre deosebire de omul modern, omul istoric nu face nici o acţiune în care să nu
ţină seamă de legăturile puternice dintre lumea informală şi cea formală şi de schimbul
permanent căruia îi datorează nivelul bunăstării. „Această idee că Viaţa nu poate fi
reparată, ci numai recreată prin repetiţia cosmogoniei, este foarte clar pusă în evidenţă
în ritualurile de vindecare. Într-adevăr la numeroase popoare primitive, vindecarea
presupune ca element esenţial recitarea mitului cosogonic; aceasta este atestată de
exemplu, la triburile cele mai arhaice ale Indiei, Bhil, Santali, Baiga. Prin reactualizarea
Creaţiei cosmice, model exemplar al oricărei «Vieţi», se speră în restaurarea sănătăţii
fizice şi a integrităţii spirituale ale bolnavului. La triburile susmenţionate se recită de
asemenea mitul cosmogonic cu ocazia naşterii, a căsătoriei şi a morţii; totdeauna prin
reîntoarcerea simbolică la momentul a-temporal al plenitudinii primordiale se speră în
asigurarea realizării perfecte a fiecărei din aceste «situaţii».111 Această atitudine a
omului istoric dovedeşte faptul că acesta „ştia” că lumea formelor nu căpătă o altă calitate
decât dacă revine la momentul în care a fost idee, la un moment în care îşi pierde forma
şi devine doar non-existenţă, acest moment dându-i şansa unui nou început. Iată de ce,
spre deosebire de omul modern, omul istoric va căuta mereu un drum către Începutul
Lumii, ca formă cosmogonică, acolo unde are toate şansele să găsească formula care să-i
aducă fericire, bunăstare şi prelungire a vieţii. Omul moderen a pierdut aceste legături –
datorită acţiunilor cu care artefactele îi schimbă sensul semnalelor venite din lumea in-

111
Mircea Eliade. Op.cit. p.66
 131

formală - şi încearcă din răsputeri să găsească o echilibrare, abstractizând sensuri

artificiale. Pentru omul istoric, Moartea, Ne-fiinţa aveau un sens, pentru omul modern
acestea sunt doar elemente de compoziţie ale unui sistem ideologic sau religios,
elemente care au pierdut mult din substanţa cosmogonică ce presupune o legătură
inefabilă între Haos şi Cosmos. Pentru omul istoric această legătură era deosebit de
importantă pentru că presupunea capacitatea tuturor Formelor Materiale cosmice să
trimită în Haos informaţii pentru menţinerea fondului de Idei-Primordiale-ale-Formelor-
Curăţate-De-Păcatele-Vieţuirii; ca atare mai pure, mai capabile de a îmbunătăţi calitatea
Devenirii.
În toate sistemele ritualice arhaice, omul este o componentă a unui sistem care se
comportă la fel faţă de Haos, are aceeaşi grijă faţă de legăturile ce trebuie să existe între
acesta şi Cosmos, acordă aceeaşi atenţie modului în care comunică acestuia nivelul atins
în Cosmos. În religiile moderne, mai există doar rare referinţe la o astfel de stare; omul a
devenit o figură centrală, preocupat fiind de o relaţie cu o substanţă personificată ce poate
răsplăti sau pedepsi, salva sau decade, el nu mai este o componentă a unui sistem, ci
elementul care îşi arogă dreptul de a organiza un mecanism în care totul se raportează la
el. O astfel de poziţie dovedeşte o aroganţă periculoasă prin faptul – esenţial – că a
pierdut contactul nemijlocit cu celelalte componente ale Cosmosului său, iar comunicarea
sa cu Haosul a sărăcit evident, pentru că nu mai este în stare să transmită „forme” despre
celelalte componente cosmice. Un astfel de sistem de abordare a modificat substanţial
relaţia de comunicare, dar şi, ceea ce este cu mult mai grav, însăşi substanţa şi funcţia
Haosului, precum şi locul pe care acesta ar trebui să-l ocupe în sistemul moral.

O scurtă paranteză
Aceasta este o carte ce nu încearcă să convingă de faptul că substanţa
fundamentală a existenţei este, de fapt, circulaţia ideii către formă, cu alte cuvinte spus:
comunicarea, şi că toate celelalte componente ale acestui proces – fără a fi neglijabile,
de loc neglijabile – sunt doar efectele sale. Ea, cartea vrea să devină doar o încercare de
descriere a condiţiilor în care aceste procese se pot petrece. Atât, şi nimic mai mult.
Distorsionând modul în care informaţiile pot produce forme, sau calităţi ale
formelor, nu facem altceva decât să împingem evoluţia spre zone unde prejudecăţile
 132

guvernează existenţa, iar acest lucru se întâmplă, pentru că ne place – fie că vrem să
recunoaştem, sau nu – faptul că ele sunt mai evidente, sau mai spectaculoase, dar şi
pentru că instalează o senzaţie de falsă siguranţă. O prejudecată nu cere să fie verificată,
şi nici modificată, este suficientă să te supui, să te instalezi în teritoriul ei, pentru ca
existenţa ta să pară protejată.
Cele trei descoperiri despre care vorbeam la începutul lucrării: inteligenţa
artificială, componenţa celulei ADN şi clona pot contribui la limpeziri de atitudine
substanţiale, cu condiţia descifrării sensului fundamental şi nu a perpetuării legăturilor
(primejdioase) cu seducţia unor concluzii de suprafaţă. Ele ne arată cu destulă limpezime
existenţa unui proces care asigură o circulaţie a informaţiilor esenţiale, de la stadiul de
ne-fiinţă, până la apariţia nevoii ca acestea să revină în ne-fiinţă. În jurul acestui proces
se structurează toate sistemele ce conduc spre stări evolutive, mai lungi sau mai scurte,
mai importante, sau mai puţin importante, ce asigură Dezmărginirea universală. Desigur,
multe din aceste procese au momente explozive, când pot produce efecte spectaculoase,
ce vor părea să impună ca radical, ca primordial, ca esenţial, un aspect sau altul al unei
Realităţi. Şi totuşi, după o analiză mai lucidă, constaţi că totul alunecă inexorabil către
această capacitate a ideii de a tinde să devină din nou ea însăşi – ca proces de purificare,
de curăţenie, de perfecţionare - trecând printr-un stadiu de materializare. Imaginea
şarpelui ce se înghite pe sine, împlinind moartea şi naşterea în acelaşi timp, caracterizează
mecanismul primordial al Devenirii şi Dezmărginirii: comunicarea, ce este împlinită
doar de o circulaţie firească a emoţiei, care cu cât este mai puternică, cu atât reprezintă
expresia unui moment de dezechilibru mai acut şi asigură o re-modelare mai profună a
strucutrii Formei Materiale. Cultura omului moderen se ridică împotriva circulaţiei
emoţiei, cu toate că aceasta nu poate fi eliminată. Ea militează pentru înlocuirea cu
informaţia, fapt care instalează dominaţia definitivă şi totală a Prejudecăţii ca regulă de
existenţă. În felul acesta informaţiile trimise în Haos nu mai sunt dominate de aceea
nevoie de purificare, de abolirea a greşelii istorice, ele trec de-a valma într-un Haos ce se
alcătuieşte din virtualităţi tot mai confuze.
Universul se Dezmărgineşte prin Forme Materiale, ce sunt alimentate mereu de
informaţiile venite din ne-fiinţă, după ce au cunoscut un moment informal. Ele sunt
 133

impuse de o nevoie reclamată de o Realitate anume a lumii formale, Realitate mereu

instabilă datorită presiunii continui a Formelor Materiale împinse de Nevoie.
Inefabilul informaţiei ce tinde să devină Formă Materială trebuie să treacă printr-
un proces de structurare la nivel microcosmic, dacă vreţi. Fiecare impuls al unei Nevoi
apărute crează vibraţii ce ajung în zona de ”graniţă”, acolo unde inefabilul tinde să devină
palpabil, material. Din această zonă, lumea formală se strucutrează în capacităţi de
apariţie pentru noua formă a informaţiei ce se extrage din ne-fiinţă, capacităţi care
impun funcţii ce organizează materia pentru o nouă existenţă. Tot acest proces impune
transmisiunea unor informaţii din ce în ce mai complexe, pe măsură ce Forma Materială
devine mai sofisticată. Dar totul, absolut totul, trebuie să înceapă din această zonă a
graniţei dintre masă şi energie, dintre Haos şi Cosmos şi presupune capacitatea de a
comunica a diverselor forme din lanţ, pentru a-şi atinge scopul: anularea Nevoii şi
înlocuirea unei Lipse cu o alta superioară. În felul acesta Universul se Dezmărgineşte
mereu, însumând permanent o cantitate de scopuri într-o imuabilă Lipsă de Scop.
Cel care citeşte aceste rânduri poate exclama liniştit că, singura calitate pe care o
au este – vorba maeştrilor – faptul că nu spun nimic nou. Intenţia mea nu era de fel să
spun noutăţi. Nici nu mă prea văd eu o fiinţă originală şi capabilă de revoluţii în gândire,
dar să lăsăm autoaprecierile că nu ăsta este scopul demersului.
Scopul era să atrag atenţia asupra faptului că, deşi devenim tot mai conştienţi că
totul se întâmplă într-un proces de interacţiune, de comuniune universală, faptele noastre
istorice tind să ne izoleze într-o lume hotărâtă de acţiunile artefactului.
Pe măsură ce omul şi-a creat, în interiorul Universului, propriul său cosmos, s-a
educat să se raporteze, în cea mai mare măsură la informaţiile produse de acesta, iar
informaţiile pe care Uiversul le produce continuu nu mai pătrund cu aceeaşi putere de
revelaţie în acest spaţiu. Trăim mereu sub impulsul izolării, acţiunile noastre sunt
guvernate de nevoia de a privi mereu în interiorul cosmosului creat, şi nu de a accede spre
surse din exteriorul acestuia. Şi iată un temei pentru apariţia unui motiv pentru care
noţiuni ca: informaţie, inefabil, eteric etc se definesc doar prin conţinutul poetic, abstract,
nedefinibil. În fapt toate aceste noţiuni cuprind, într-un mod precis, categorii ale
procesului de Devenire ale formelor ce compun Universul. Ele sunt verigi ale lanţului
 134

Dezmărginirii şi se definesc prin modul în care stabilesc momente ale mecanismului

Devenirii.
Din nefericire, toată această stare a omenirii pare să se datoreze şi faptului că
filosofia, ca ştiinţă, a abandonat preocupările pentru mecanismele universale, pentru
raporturile dintre aspectele indubitabil fundamentale, primordiale. Ea s-a retras în
interiorul cosmosului propus de creaţia umană, a devenit mai mult o ştiinţă socială care
încearcă să amendeze orice îndrăzneală de a privi dincolo de cercul informaţiilor produse
de artefactele ce-şi înmulţesc mereu efectele, pe măsură ce sunt puse să interacţioneze.
Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar filosofia s-a transformat din Ştiinţa Ştiinţelor, din
Regina Ştiinţelor, cea care domina conştiinţa umanităţii născând religii şi sisteme, într-o
amărâtă de disciplină care elaboreza doctrine şi ideologii. Şi, de ce să nu recunoaştem, tot
Prejudecata este aceea care a împis filosofia într-o asemenea condiţie cultivând cu
asiduitate mentalitatea că ea, Ştiinţa Ştiinţelor, trebuie să se apropie de oameni, să devină
o ştiinţă socială, pe înţelesul fiecărui prăpădit ce mânuie un abac, sau un computer. Toate
acestea, pentru că o sumă de indivizi comunitari au râvnit să construiasă instrumente de
manipulare, atât de necesare scopurilor ce nu au nici o legătură cu însăşi comunitatea.
Omul ajunge să trăiască, din ce în ce mai mult, într-un cosmos matricial, cuprins
într-un Univers cu care nu mai comunică decât trunchiat. Acest efect de sporulare căruia
fiinţa umană se supune, poate produce consecinţe diverse. Din nefericire procesul acesta
este mult prea lent pentru noi, care suntem fiinţe pieritoare; mult prea lent pentru a-i
sesiza consecinţele, pentru a le prognostica, iar pentru Univers, o astfel de evoluţie este la
fel de indiferentă ca oricare alta. Pentru Univers nimic nu produce consecinţe, pentru că
Dezmărginirea este efectul unei sume de conseciţe, oricare ar fi ele.
Consecinţele sunt importante pentru formele perisabile ale Universului, cele care
sunt supuse descompunerii, pieirii, sau care, vorba poetului:
„... De aceea chem Moartea,
Ca un suav şi dulce al meu repauz;
Şi spun: vino la mine, cu atâta dragoste,
Că pizmuiesc pe oricine moare...”112

112
Apud Dante, vezi Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p.100
 135

Am crezut că este necesar să introduc această paranteză pentru a face câteva

precizări în ceea ce priveşte rostul acestor scrieri şi a încercării de a arăta importanţa
fundamentală a comunicării - adică a cultivării circulaţiei emoţiei - care nici pe departe
nu este doar un apanaj al producătorului de sisteme de semne, ci, pot afirma cu
obrăznicie, este, de fapt, legea fundamentală a Dezmărginirii Universului, cea care
face ca Dezmărginirea să fie posibilă şi care controlează atât ne-fiinţa cât şi fiinţa.
Am intitulat această carte: „Nu exist, deci sunt nemuritor”, pentru că doresc să
acord un strop de atenţie tocmai zonei cea mai importantă din procesul de Dezmărginire
universală, acela care se produce la graniţa inefabilă dintre cosmosul energetic şi cel al
masei. Din zona aceasta pornesc toate formele care au istorie, şi care fac istorie, în ea se
produc continuu procese care stabilesc noile conţinuturi ce trebuie să fie comunicate, se
stabilesc prefacerile şi ţintele. Este zona în care se prelucrează toate informaţiile care
sunt extrase din Haos, din ne-fiinţă, din energie, informaţii care devin Forme Materiale,
sau calităţi ale Formelor Materiale, cu funcţii precise în procesul de Dezmărginire.
Statura noastră de Forme Materiale deosebit de complexe, ne împiedică să mai
sesizăm ceea ce se petrece la graniţa dintre energie şi masă. Pentru Formele Materiale
complexe, procesele ce se dereulează în această zonă sunt insesizabile şi, de multe ori
incognoscibile. Din această cauză pare să nu existe nici o legătură între fenomenle
consumate în acest spaţiu şi ceea ce se ni se întâmplă în parcursul destinului. În fapt,
funcţiile fundamentale pe care destinul le va întrupa acolo se hotărăsc, ceea ce se
declanşează la nivelul inefabilului este imuabil şi prinde o anume formă datorită
funcţiilor declanşate de informaţia extrasă din Haos. Funcţiile mecanismului de
funcţionare a Formelor Materiale complexe – de la moleculă la om – încep în această
zonă de graniţă a masei şi energiei.
Procesul Dezmărginirii Universului este posibil datorită exploziei unei informaţii
într-o infinitate de forme unice, care au menirea, ca pe parcursul existenţei materiale, să
genereze condiţiile pentru ivirea altor informaţii. Or, tot acest proces are nevoie ca
circulaţia informaţiilor să fie continuă şi fiecare etapă a Devenirii să coexiste printr-un
mecanism de comunicare neîncetat.
Strămoşii noştrii au reflectat acest mecanism în fiecare dintre gesturile pe care le-
au făcut. Legătura dintre ei şi partea Inefabilă a Universului nu se întrerupea nici o clipă,
 136

şi totul avea un înţeles, în straturi cu mult mai importante decât raţiunea, cu care noi
încercăm astăzi să impunem construcţiile artificiale ce nu mai au ca suport informaţia
universală. Totalitatea practicilor rituale, care ne atrag astăzi doar pentru exotismul lor şi
al obiectelor ce le îndeplineau, se constituia într-o modalitatea de comunicare cu acele
nivele ale fiinţei noastre capabile să întreţină comunicarea cu vibraţiie Haosului, ale
cosmosului energetic. Iată de ce mi se pare important să acord ceva mai multă atenţie
elementelor din acest spaţiu, care pare să genereze fundamentul existenţei noastre
perisabile.

Du-te, vino
Supere-se pe mine fizicieni, matematicieni, filosofi şi oameni de rând, dar
convingerea mea este că Universul este o entitate lipsită de dimensiuni. Spaţiul şi timpul
sunt noţiuni exclusive ale perisabilităţii, ale cunoaşterii, iar cunoaşterea este ştiinţa
exclusivă a trecătorului, a pieritorului. Formele nedefinibile şi veşnice nu pot avea
dimensiuni, pentru că nu există posibilitatea raportării. Despre Univers putem spune că
este veşnic şi infinit datorită procesului continuu de Dezmărginire, ceea ce-l face ne-
definibil. Datorită acestei condiţii spaţiul şi timpul – la nivel universal - nu se pot defini,
nu sunt perceptibile, în schimb pentru toate formele perisabile, ele devin dimensiuni
definibile datorită sensului evoluţiei. Pentru fiecare Formă Materială există un punct de
origine care marchează un traseu, cu parcurs şi cu un sens al acestuia care se va sfârşi
undeva, într-un punct în care respectiva Formă Materială îşi va pierde dimensiunile şi se
va transforma într-o informaţie cuprinsă în Haos. Obişnuiţi de la geometrie, atribuim
mereu un sens dimensiunilor, o direcţie, pe care o raportăm neapărat modului nostru de a
cunoaşte lumea: dintr-un punct fix, asupra unui orizont fix, poziţie care impune condiţiei
umane sensul dimensiunilor şi fixează categoriile antinomice ale cunoaşterii. Această
modalitate de cunoaştere (punct fix, deasupra unui orizont fix) a fost definită la prima
Conferinţă despre Estetica Corpului Uman ce a avut loc la Londra pe la începutul
deceniului al optulea al secolului trecut şi a avut darul de a stabili faptul că prin poziţia
 137

erectă şi simetric verticală a fiinţei umane are loc un fel de cunoaştere, specific şi unic,
asupra Realităţii, alta decât a unei fiinţe simteric orizontală, să spunem.
Întregul tablou, derivat din modalitatea de cunoaştere a Realităţii de către fiinţa
umană, ne dovedeşte faptul că noi suntem cei care atribuim calităţi subiective unei
Realităţi, şi totul în funcţie de limitelele noastre în momentul care s-a declanşat procesul
cunoaşterii, dar şi de ţelul oportunist al adaptării la condiţiile unei Realităţi. În fapt
Realitatea, oricare ar fi ea există doar, şi este împinsă într-un proces evolutiv datorită
intervenţiei permanent active a formelor materiale care o compun. Nevoia de adaptare,
dictată de oportunismul Formelor Materiale, impune nevoia unor repere definibile.
Limităm spaţiul pentru că nu-l putem cuprinde, segmentăm timpul datorită nevoilor
apărute într-un proces sau altul. Şi toate aceste operaţiuni au scopul de a sprijini procesul
informării şi de a desprinde continuu din Realitate noi informaţii care apoi trebuiesc
fixate şi trecute printr-un moment de ne-fiinţă, din care să fie extrase de către Nevoia care
se va defini şi care va reclama informaţiile sub o anume formă specifică şi unică. Fiecare
informaţie nouă se naşte sub semnul păcatului imperfecţiunii. Ea nu poate conţine soluţia
universală, deci este imperfectă şi trebuie să se supună intrării în ne-fiinţă, în Haos, de
unde să revină perfecţionată, curăţată de neputinţă, atunci când o Nevoie anume o va
reclama. Mecanismul acesta permite Universului o Dezmărginire continuă în cuprinsul
său. Doar limitele existenţei perisabile induc nevoia sensului, pentru Univers
Dezmărginirea sa nu are sens şi nici scop, după cum am mai spus. Ceea e înseamnă că
aceasta, Dezmărginirea, se produce în conţinutul său, putem spune că Universul îşi
Dezmărgineşte propriul Sine. Să nu ne închipuim Dezmărginirea ca pe un porces
geografic, nu are nimic de-a face cu geografia. Dezmărginirea este un proces calitativ, de
aceea fiecare informaţie trebuie să treacă printr-un moment de virtualitatea, de non-
conceptualitate, de informal.
Pentru că altfel ar trebui să imaginăm existenţa unor forme cuprinse în alte forme,
or aceasta presupune limite, deci existenţe trecătoare. Imaginea unui Univers perisabil ar
crea o contradicţie gravă între finit şi infinit, între trecător şi veşnic, şi ar descărca de
conţinut toate elementele cunoaşterii şi existenţei Formelor Materiale.
Gândirea după modelul mecanic a creat noţiuni ce susţin adăugirea continuă de
elemente cuprinse într-un anume ansamblu ce funcţionează prin angrenare. Ceea ce
 138

preupune un Univers a cărei expansiune trebuie să se dezvolte musai prin acaparare de

spaţiu. Cu alte cuvinte Universul se dezvoltă într-o continuă dilatare, extindere, fapt care
contrazice multe dintre descoperirile facute de fizica quantică, de genetică, de biochimie
etc., conform cărora este mult mai plauzibil ca dezvoltarea Universului să se facă în
propria materie; Formei Materiale perisabile, şi nevoii sale de adaptare fiindu-i
caracteristică expansiunea.
Desoperirile fizicii quantice mai ales de îndeamnă să aducem cunoaşterea la un
nou stadiu, şi anume acela la care să nu mai raportăm Existenţa Universală la categoriile
ce caracterizează existenţa Formelor Materiale. Desigur, este greu de imaginat o
cunoaştere fără noţiunile desprinse din modul nostru de cunoaştere, fără folosirea
perechilor antinomice, şi a derivatelor acestora, ce fixează reperele comunicării, doar că
devine tot mai evident faptul că Universul nu este supus unei astfel de cunoaşteri, ci mai
degrabă aceleia care presupune cicluri continue ale materiei în ea însăşi, pentru o distilare
continuă şi obţinerea de forme tot mai performante, cu capacităţi tot mai adaptate
acţiunii de Dezmărginire.
Toate acţiunile cunoaşterii – aşa cum o practicăm noi – au la bază procesul de
orientare. Noţiunile primordiale, cele reduse la forma lor primară, definesc nevoia de
orientare: înainte-înapoi, sus-jos, dreapta-stânga, din ele derivând toate familiile de
noţiuni ce caracterizează relaţia dintre o Formă Materială limitată şi o Realitate tot la fel
de limitată în raport cu Forma Materială ce o cunoaşte. Acest caz presupune un proces de
cunoaştere bazat pe o memorie ce acumulaeză informaţii noi, foloseşte o anume cantitate
dintre acestea, dar şi din cele ce au fost stocate anterior, pentru operaţiunile de adaptare
creativă la mediu şi conservă informaţii ce nu mai sunt de actualitate, pentru a le
reactiva atunci când condiţiile le reclamă.
Memoria Universală nu prespune un astfel de proces, pentru că ea conţine toate
formele informaţiei, în schimb ea are nevoie de cicluri permanente, în care informaţiile
generate de Formele Materiale conţinute tind să se distileze continuu, trecând printr-o
stare de in-existenţă.
Cunoaşterea, aşa cum o definim acum, la Formele Materiale presupune orientarea
într-o Realitate mereu în schimbare, iar cea universală distilarea continuă a informaţiilor
pentru obţinerea unor Forme Materiale superioare calitativ. Pentru aceasta este mereu
 139

nevoie ca Forma Materială să tindă spre obţinerea de calităţi noi a informaţiei, în procesul
său de adaptare la o Realitate, iar Universul s-o păstreze în Haos până în momentul în
care o Nevoie reclamă trecerea acesteia în Cosmos.
Doar că fiecare informaţie nou definită presupune o formă perfectibilă, deci una
supusă unui „păcat originar”, fapt care obligă la trecerea prin cel puţin o etapă de ne-
fiinţă pentru a fi înscrisă în circuitul Haos-Cosmos. „În «perspectiva lunară», moartea
omului ca şi moartea periodică a umanităţii sunt necesare, tot aşa cum sunt cele trei zile
de întuneric ce preced «renaşterea» lunii. Moartea omului şi cea a umanităţii sunt
indispensabile regenerării lor. O formă, oaricare ar fi ea, din chiar faptul că există ca
atare şi că durează, slăbeşte şi se uzează; ca să-şi recapete vigoarea, trebuie să fie
reabsorbită în amorf, fie şi numai pentru o clipă; să fie reintegrată în unitatea
primordială din care a ieşit; cu alte cuvinte, să reintre în «haos»;...”113 Pe măsură ce între
om şi Cosmos s-a interpus lumea artefactului, cu mulţimea sa de informaţii specifice,
această legătură subtilă s-a destrămat şi omul nu mai este capabil astăzi să înţeleagă o
astfel de modalitate de a imagina parcursul informaţiei în circuitul universal.
Îm fond discutăm despre un circuit energie-masă menită să creeze mereu Forme
Materiale adapatabile unor condiţii ce se ivesc continuu din procesul Devenirii. O
informaţie venită din spaţiul energetic (Haos) va contribui prin întruparea unei Forme
Materiale, ce se va dezvolta, la o creştere a elementelor de masă ce înmulţeşte numărul de
combinaţii din care se vor putea obţine în viitor alte şi alte Forme Materiale (Cosmos).
Informaţia, însă, trebuie să se desprindă, la un moment dat, şi să treacă printr-un moment
de Haos, pentru a putea reveni în Cosmos, într-un stadiu perfecţionat.
Întreaga existenţă ritualică a omului arhaic ne demonstrează că acesta nu privea
nenorocirea, boala, accidentul, catastrofa, aşa cum o facem noi în epoca modernă. Pentru
el toate aceste vicisitudini ale existentului nu erau de domeniul întâmplării, ci se datorau
sensului cu care venea din Haos o entitate - o informaţie - care avea un destin propriu. De
aceea, modalitatea de rezolvare propusă, se adresa în primul rând recuperării energetice,
redefinirii legăturii dintre entitatea invazivă şi forma sau realitatea invadată. Omul arhaic
încerca să rezolve cauza primordială şi nu, ceea ce facem noi astăzi, cazul specific. El
avea conştiinţa unui aici care are legături temeinice şi trainice dincolo, iar între cele

113
Mircea Eliade, op.cit., p. 71
 140

două spaţii există un continuu dute-vino de sensuri cu scopuri foarte precise, dar nu
întotdeauna definibile, sau nu întotdeauna definite corect. Iar nedefinirea corectă a
sensului atrage după sine o manifestare malefică, ce trebuie rezolvată printr-o punere în
matrice a acestuia, sau prin invocarea ajutorului către autoritatea care ar putea să facă
acest lucru.
Cu alte cuvinte, în structura spirituală a omului arahaic se manifesta instinctul
capacităţii Formelor Materiale de a menţine legătura dintre aici şi dincolo, adică dintre
cele două lumi: Haos şi Cosmos. Pe măsură ce artefactele au invadat lumea
informaţională a omului, instinctual acesta a fost împins tot mai mult într-o zonă de
aşteptare şi, probabil, el va fi reactivat într-o formă superioară cândva, atunci când va
avea loc o reîntâlnire cu informaţiile directe venite din spaţiul energetic. Ar fi prea mult
să afirm acum că deja se întrevăd semnele unei astfel de tendinţe, după ultimile
manifestări, din ce în ce mai insistente ale multor oameni ce încearcă să găsesască
asemenea căi, căutând tehnici din ce în ce mai apropiate de manifestările energiei. Mai
ales că, după cum semnalează destul de multe dintre cercetările savanţilor preocupaţi de
acestă problemă, există mai multe paliere de comunicare între cele două spaţii ale
Universului: Haos şi Cosmos.
Devine detectabilă tendinţa Cosmosului de a dezvolta acele forme ce fac posibilă
o circulaţie la nivele superioare a informaţiilor, a entităţilor energetice ce sunt produse de
Haos, dar şi a revenirii lor în spaţiul matricial. Iată de ce, nu trebuie nicidecum privit
spiritul expansionist al Formelor Materiale doar în sensul extinderii spaţiale, ci şi în
substanţa însăşi a întregii Materii, realizând, în felul acesta, un circuit permanent Haos-
Cosmos-Haos, cu obţinerea de nivele perfectate şi perfectibile, cu dezvoltarea şi
conservare unor tendinţe ce asigură Devenirea şi Dezmărginirea universală. Această
regulă a Dezmărginirii a imprimat în toate Formele Materiale existente o lege
implacabilă: nici un element ajuns în Cosmos nu are voie să fie degradat, decăzut, ci,
dimpotrivă, el trebuie să treacă printr-un proces de perfectare, pentru ca odată întors în
Haos să elibereze o informaţie, o stare energetică, o idee care să se reîntoarcă în Cosmos
într-o condiţie distilată, superioară, contribuind astfel la Dezmărginirea Universului prin
nivelul superior atins. Această axă teleologică a circuitului informaţiei a fixat structura
codului de conduită a omului arhaic, pentru care acţiunile sale trebuiau să fie guvernate
 141

de grija de a evita greşeala, păcatul, degradare unei forme manifeste a Realităţii. Orice
greşeală atrăgea după sine inevitabil o pedeapsă, care putea fi imediată, sau care putea
veni cândva în viitor, pentru că orice degradare a unei forme de manifestare a Realităţii
are repercursiuni directe asupra existenţei în sine.

Din negurile neconceputului

Orice teorie cosmogonică ai cerceta îţi va spune că la început a fost Haosul. Până
şi cele mai moderne teorii vorbesc despre o stare de Haos din care s-a născut Cosmosul
pentru a fi cunoscut. Niciodată nu se vorbeşte despre posibilitatea ca Haosul să fie
cunoscut, sau să existe nevoia de a-l cunoaşte. Haosul este starea primordială aflată
dincolo de nevoia cunoaşterii, o stare care presupune şi conţine, întreţinând un continuu
repaos necesar pentru naşterea cunoaşterii cosmice, odată cu apariţia formei. Şi mai este
un punct asupra căruia totă lumea este de acord, şi anume faptul că Haosul presupune
dezordine. “HAOS, haosuri, s.n. 1. Stare primitivă, de neorganizare, în care, după cum
presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariţia universului cunoscut de
om; (în unele concepţii teogonice) spaţiu nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de «
neguri», înainte de organizarea lumii; stare de deozordine primordială a materiei
(s.n.)”114
Din aceasta dezordine se desprind, mai apoi, toate cele pe care le cunoaştem. Se
desprind, se ordonează, şi se lasă înţelese. Faptul că Haosul este întruparea dezordinii este
rezultatul credinţei că doar cunoaşterea poate fi baza ordinii. Nu poate exista ordine fără
cunoaştere. În Haos materia nu este supusă cunoaşterii, deci se află într-o dezordine
fundamentală
Cu alte cuvinte Haosul este Cauza lumii, iar lumea este Efectul Haosului. Într-o
înlănţuire cauză-efect, Haosul este cauza primordială a lumii, acea cauza la care se revine
continuu pentru a crea un nou efect. Teoriile vorbesc despre faptul că din Haos s-a creat
lumea materială, ceea ce nu este tocmai exact. Haosul conţine şi această lume
materială alături de o infinitate de lumi neconceptualizate, iar pentru ca aceasta să se

114
* * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1984
 142

nască este nevoie de un fenomen de translaţie, care să extragă şi să conceptualizeze forma

presupusă, apoi s-o întrupeze într-o stare materială. Odată atinsă starea de conceptualizare
nimic nu mai este sigur, nimic nu mai este stabil, totul se supune nevoilor combinative.
Ca atare, putem să afirmăm că Haosul nu presupune o stare de dezordine, şi că este o
entitate organizată pe cel puţin două nivele perceptibile prin raportare unul la celălalt : 1.
nivelul Nevoii create de prejudiciere – un nivel aflat la graniţa dintre Haos şi Cosmos
(din nefericire, noţiune de graniţă induce tendinţa de a imagina o limitare geometrică,
de separare dramatică a două spaţii, pe când graniţa despre care încerc să vorbesc este, în
fapt, Inefabilă). Un nivel în care se plămădeşte Nevoia unei anume Forme Materiale,
datorită faptului că cerinţa cosmică de adaptare la Realitatea prezentă reclamă existenţa,
în stare formală, a unor anume funcţii care incumbă posibilitatea unui transfer spre o
Formă Materială ; 2. nivelul lipsei oricăriei nevoi – adică nivelul profund virtual ce există
într-o stare de perfectă lipsă de conceptualitate şi care crează starea de repaos de care are
nevoie informaţia pentru a câştiga o nouă calitate.
Iată deci, că nici pe departe Haosul nu este lipsit de organizare, ci dimpotrivă este
tocmai un teritoriu al unei organizări ideale, perfecte, datorată lipsei funcţiei
fundamentală a lumii materiale : nevoia de adaptare, nevoie care crează subiectivism şi
dezordine prin obligaţia fundamentală de a deschide noi orizonturi, împinsă fiind de
necesităţile de adaptare la o Realitate instabilă. Dezordinea stă în Cosmos, nici pe departe
în Haos, acesta fiind o entitate profund ordonată.
Desigur, aceste afirmaţii pot stârni oarece reproşuri şi lumea să pornească a
mărunţi aceste spuse, şi a le raporta la grilele cunoscute, la autorităţi aflate de multă
vreme în onoruri.
Dacă eu am, sau nu am dreptate, este mai puţin important, ba aş putea spune că nu
este de loc important. Important este mecanismul viu al Realităţii, care există independent
de voinţa şi cunoştinţele noastre de la un anume moment dat. Acesta este statutul meu
subiectiv, iar subiectivitatea noastră are un rol important, pentru că datorită ei se vor
deschide noi mijloace de prelucrare a Realităţii. Subiectivitatea este cea căreia îi datorăm
instabilitatea formulelor de prelucrare a Realităţii. Dacă nu ar fi factorul subiectiv, cel
care individualizează fiecare acţiune, mulţimea formelor materiale ar acţiona conform
legilor în acţiune şi numai sub chipul acela. Or, subiectivitatea înmulţeşte mereu – odată
 143

cu numărul Formelor Materiale – modalităţile de a acţiona asupra unei Realităţi, de a o

modela şi de a păstra continuu starea de dezechilibru în care dăinue existenţa.
Haosul este infinit şi veşnic pentru că nu este definibil, cel puţin nu este
definibil în sensul pe care îl dăm noi existenţei. El, Haosul, reprezintă doar partea de
energie lipsită de masă a lumii materiale, patea virtuală, adică o sumă de funcţii ce nu au
fost încă definite şi care au nevoie de un proces de iluminare, proces pe care îl poate
săvârşi doar nevoia de adaptare la propria Realitate a Formelor Materiale deja existente.
O astfel de afirmaţie pretinde că Universul este o entitate duală, care este guvernată de
tendinţe tranzitorii de la o stare la alta, într-o mişcare continuă spre propria sa
Dezmărginire.
În felul acesta ne putem imagina cu uşurinţă nevoia existenţei momentelor atavice
care generează noi direcţii în procesul Devenirii. Fără masă, Haosul este indefinibil şi
lipsit de formă, existenţa sa reducânu-se la o stare a lipsei de stare, şi astfel, cu multă
uşurinţă, ajungem la afirmaţia înţelepţilor lamaici ce ne îndeamnă să găsim fericirea
deplină prin depăşirea limitei oricărei definiri, prin atingerea stării de lipsă de entitate.
Dar lumea cognoscibilă Formelor Materiale trebuie neapărat, în primul rând, să cunoască
un scop, pentru că, la acest nivel nimic nu există fără un scop definit. Toate Formele
Materiale, fiind muritoare îşi datorează existenţa unui scop care contribuie la modificarea
continuă a unei Realităţi, la naşterea permanentă a unor dezechilibre, ce dau naştere unor
noi Nevoi. La rândul lor acestea, nevoile, vor genera o sumă de informaţii noi, ce sfârşesc
invariabil prin a defini o Lipsă care are rolul de a extrage din Haos o nouă Formă
Mmaterială, de a o conceptualiza. Menirea Haosului este să conţină non-conceptualităţile
care la un anume timp istoric vor deveni forme, conceptualizându-se datorită activităţii
Formelor Materiale asupra unei Realităţi şi naşterii unor noi Nevoi. Pentru ca Haosul să
rămână perfect nedefinibil, lumea Formelor Materiale trebuie să fie tot mai definibilă,
acesta este un paradox ce îi pune la grea încercare pe fizicienii ce se ocupă de mecanica
quantică, acolo unde se află o graniţa atât de fluidă dintre definibil şi in-definibil. Pentru
că, cel puţin teoretic, există mai multe graniţe, mai multe puncte de transfer între Haos şi
Cosmos, lucru dovedit şi de experimentul eşuat din 1943, cunoascut sub numele de
 144

„Philadelphia ”115 şi în care Eistein şi Tesla intenţionau un obiectiv mult mai simplu decât
lanţul acela de efecte ce a fost declanşat.
Chiar dacă nu cunoaşte definirea, Haosul fiind lipsit de scop, ascunde Scopul
însuşi, şi din existenţa sa Formele Materiale, împinse de nevoia de adaptare la o Realitate
anume, definesc tendinţe noi în procesul Dezmărginirii universale.
Sau, îl putem lasă pe Apollinaire să ne dea definiţia lui :
„Am cules un fir uscat,
Toamna-i moartă, i-a aminte,
Timpu-i timpul de plecat.
Poate că de-acum-nainte,
Fir uscat, drum-unul drept...
Ţine minte că-teaştept.”116
Ne-conceptualitatea este fundamentală pentru Devenire, şi nu trebuie să ne-o
închipuim ca existând undeva în afara noastră. Ne-conceptualitatea este starea existenţei
lipsite de formă, redusă la o funcţie fundamentală, care funcţie va putea genera un
transfer către o Formă Materială primară. Procesul de transferare a informaţiei
fundamentale va genera tendinţa evolutivă a Formei Materiale pentru a atinge stadiul ce
pune în aplicare funcţia. Nici o funcţie nu se naşte în forma sa finală, ci devine - printr-un
proces de evoluţie. Din această stare se nasc toate formele, din ea se desprind cele pe care
avem apoi posibilitatea să le cunoaştem şi care, la rândul lor, nasc existenţe
neconceptualizate ce măresc fondul acestei stări. Orice Formă Materială este asemeni
unui iceberg; are o parte vizibilă, pe care o putem cunoaşte şi o parte invizibilă ce
produce stări neconceptualizate, pregătite pentru ca odată şi odată să devină la rândul lor
Forme Materiale. Sau, cu alte cuvinte, orice Formă Materială naşte lipsa de formă, care
la rîndul său va conduce către noi forme, întreţinând astfel procesul Dezmărginirii.
Toate formele materiale ce pot fi cunoscute sunt aidoma unor teritorii ce se ridică
la suprafaţa haosului. „Ma position est suivante: toutes les choses qiu semblent posséder
uns identité individuelle ne son que des îles, projections d`un continent sous-marin, et
n`ont pas des contours réels.”117 ( Poziţia mea este următoarea: toate lucrurile ce par să

115
Proiect al Marinei Militare americane început în 1930 şi finalizat în 1945.
116
Apollinaire, Poeme, traducere de Mihai Beniuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1963, p.47
117
Apud Charles Hoz Fort, vezi Luis Pauwels şi Jaques Bergier, op. cit., p.207
 145

aibă o identitate individuală nu sunt decât insule ce aparţin unui continent submarin, şi
nu au contururi reale.)
Ceea ce numim noi Haos, şi ne închipuim că este o stare de profundă dezordine şi
dezechilibru, este de fapt, punctul perfectei armonii şi stabilităţi, pentru că Haosul conţine
premizele întregului Univers Dezmărginit dar ne-conceptualizat, cu alte cuvinte este
întregul Univers în starea sa virtuală.
Haosul nu poate fi dezordonat. El este o stare ne-conceptualizată a tuturor
Realităţilor viitoare. Orice gest, orice idee, oricare acţiune, fenomen sau obiect există în
Haos, în stare obiectivă ( abia starea aceasta este conformă cu sine însăşi, este starea
neperfectibilă, nemodificabilă, fără influenţe venite din alte categorii, ne-conceptuală,
ideală).
Tot ceea ce este presupus sau nepresupus există în Haos într-o condiţie de
profundă lipsă de interacţiune. Toate existenţele sunt lipsite de calităţi combinative,
calităţi fundamentale în condiţiile Cosmosului.
În momentul în care o Nevoie, o stare de dezechilibru venită din Cosmos extrage
din Haos un element şi-l conceptualizează, acesta iese din starea perfectă, obiectivă şi se
transformă într-un mijloc de dezordine, pentru că nevoia de a reveni la starea avută în
Haos împinge să-şi recapete momoria primordială.
Fiecare element are nevoie de cel puţin un partener de combinaţie şi devine
selectiv în procesul său de a atinge o stare superioară, combinată. El aduce în lumea
noastră starea subiectivă prin nevoia continuă de a alege, de a prefera, raportându-se
mere şi mereu la starea de ne-conceptualitate din care a fost smuls. Nimic din ceea ce
există fizic nu este perfect. Totul este perfectibil, exprimând astfel nevoia Materiei de a
găsi noi modalităţi de adaptare la o Realitate existentă şi independentă de voinţa ei,
Realitate mereu instabilă, mereu în stare de dezechilibru. Iar ceea ce presupune
perfectibilitatea presupune dezordine şi instabilitate pentru că se foloseşte de
comunicare, adică de remodelarea permanentă a structurii sale pentru a atinge acea stare
virtuală pe care Haosul o propune: o stare obiectivă, nemodificabilă, neperfectibilă.
Comunicarea, ca şi informarea, de altfel, sunt esenţa dezordinii datorită faptului că
induc, în traseul evoluţiei Formelor Materiale, trădarea, datorită căreia sunt posibile
abaterile de la parcurs.
 146

Haosul este în permanenţă egal cu sine, şi-şi este suficient. Realitatea îşi este în
permanenţă inferioară şi continuu lipsită de elementele sale. Ea este nevoită să le
provoace mereu la o existenţă dinamică, mereu într-un proces de remodelare, de
modificare a stărilor structurii, să le redefinească şi să le creeze.
Teoriile evoluţioniste susţin şi demonstrează că, în evoluţia sa, materia vie
părăseşte calităţi dobândite prin unele forme, iar apoi le readuce în stare de funcţiune la
altele ce aparent nu au nici o legătură cu forma ce le dobândise. Acest proces susţine
eforturile materiei de a atinge perfecţiunea în starea de conceptualitate, lucru ce ar fi
neproductiv pentru evoluţie şi Dezmărginire. Realitatea nu poate fi, sub nici o formă,
armonioasă, nu poate fi niciodată în echilibru. Odată atins, momentul de echilibru ar
distruge brutal Realitatea, reducând-o la starea de Haos, adică ar transforma-o într-o
formă ne-conceptuală.
Haosul nu există decât într-o singură dimensiune care nu permite să existe forme
definite, denumite, ci doar monada formei, sau monadele unor alcătuiri ce vor deveni
forme în Realitate, atunci când aceastea se vor materializa. Odată cu materializarea
formei, se nasc şi dimensiunile acesteia, ceea ce dovedeşte că acestea, dimensiunile sunt
la rându-le discontinui şi există, în mod diferit, pentru fiecare Formă Materială, de fiecare
dată cu alte valori datorate subiectivităţii formei.
Fiind unice şi subiective, Formele Materiale nu pot percepe dimensiunile identic,
ceea ce contribuie substanţial la dezvoltarea unui spaţiu instabil şi în continuă mişcare.
Trebuie precizat că dimensiunile marchează un spaţiu în continuă mişcare şi nu
deplasare. De regulă suntem tentaţi să confundăm mişcarea cu deplasarea, datorită
nevoilor noastre permanent expansioniste, doar că mişcarea este obţinută dintr-o
confruntare directă cu toate acţiunile şi efectele adaptării şi modificării unei Realităţi,
ceea ce presupune o stare de remodelare structurală, iar deplasarea defineşte acţiunea
mecanică de a atinge pe rând o serie de puncte dintr-un spaţiu dat. Mişcarea presupune
existenţa unui transfer a sinelui în propriul sine ce a atins o altă existenţă remodelată, şi
este condiţia fundamentală a comunicării. Nu poate exista comunicare fără transferul unei
(unor) emoţii de la o entitate la alta. Entitate diferită poate fi atât sinele remodelat, cât şi
un alt sine exterior, o altă existenţă, un alt individ.
 147

Pornind de la starea fundamentală, ne-conceptualizată, energetică, emoţia

participă la seriile de transferuri necesare pentru obţinerea unei stări finale, superioare, cu
care se poate reintra în ne-conceptualitate. Traseul acesta trebuie să fie perfectibil şi nu
degradant pentru ca starea de ne-conceptualitate să permită reintrarea în Realitate a unei
forme superioare. Decăderea, păcatul, pângărirea sunt acţiuni care deteriorează calitatea
Devenirii universale şi contribuie la distrugerea sensului Dezmărginirii. Acestei legi
fundamentale a Cosmosului se datorează faptul că toată lumea Formelor Materiale
încearcă să evite decăderea, păcatul şi caută să menţină comunicarea în limitele
întreţinerii nevoilor esenţiale ale Devenirii.
Universul este acel unic Unu, iar Dezmărginirea lui se produce în propria-i
substanţă ceea ce presupune o continuă nevoie de forme organizate superior în alcătuire.
O astfel de afirmaţie presupune un Univers care nu se Dezmărgineşte spaţial, ci în
propria-i substanţă şi în modalităţile continuu perfevctibile de organizare a formelor
conţinute.
Acest lucru ar presupune o schimbare a modului de a interpreta relaţia dintre
Forma Materială şi Realitatea ce o întreţine. Până în prezent am fost preocupaţi de
observarea acţiunilor genurilor de Forme Materiale, într-un anume fragment de Realitate
studiat, pentru a desprinde reguli comune de comportament şi de efecte induse reciproc.
Se pare totuşi că mai importantă este relaţia bivalentă de modificare strucutrală a celor
două părţi, pentru a se putea obţine Dezmărginirea în substanţa universală, ceea ce
presupune existenţa unui schimb permanent de informaţii între Forma Materială şi
Realitatea definită. Or, acest schimb se face cu scopul de a se produce continuu o Formă
Materială superioară în conţinutul ei, indiferent de sensul în care evoluează. „Metalele
«pure» (sau «sufletele» lor) sunt identificate diverselor părţi ale corpului, şi procesele
alchimice, în loc de a fi efectuate în laborator, se desfăşoară în corpul şi în conştiinţa
adeptului. Trupul devine «creuzetul» în care merucurul «put» şi plumbul «pur», precum
şi semen virile şi respiraţia, circulă şi fuzionează.”118
Universului îi este indiferent acest lucru, deoarece toate abaterile ce induc tendinţe
contrarii Dezmărginirii sunt corectate prin autodistrugere. Devine limpede în atari
condiţii că, Universul nu-şi distruge nici una dintre expresiile existenţei sale şi că acestea
118
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ttraducere de Cezar Baltag, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 44
 148

se autodistrug; păcatul, decăderea, pângărirea Devenirii fiind cauzele ce nasc şi întreţin

autodistrugerea. Nu există catastrofe care să ducă la distrugerea unei categorii de Forme
materiale, ci numai cauze pornite din sinele lor.
Pentru Univers, fundamental este schimbul continuu energie-masă-energie,
schimb care să aducă soluţii la nevoile produse de procesul Dezmărginirii. Regula
perisabilităţii Formelor Materiale constituind fundamentul distilării continui a substanţei
universale, cea lipsită de dimensiuni şi scop.
O astfel de atitudine a Universului a fost remarcată se pare, la nivel de profundă
asumare, dar şi de misterioasă mistică, de către alchimişti, care au născut şi întreţinut o
atmosferă a secretului activităţii lor din teama, justificată de altfel, că se pot naşte forţe,
ce odată eliberate nu mai pot fi oprite până la consumarea lor, iar efectele sunt foarte
greu controlabile. „Întrucât, pe de o parte alchimia consideră cosmosul ca un Tot unitar;
un organism uriaş conţinând miliarde de alte organisme, între care şi omul, şi, pe de altă
parte, incumbă o credinţă de tip magic a adecvării cuvântului la obiect, a
semnificantului şi a semnificatului – a numi, în acest spirit, echivalează cu a adecva – şi
încorporează un neoplatonism puternic impregnat de mistica pitagoreică a numerelor,
ea proclamă existenţa unor legături intime între diversele registre ale cunoaşterii.”119
Din nefericire, misterul pe care l-au întreţinut alchimiştii a făcut să crească
convingerea semenilor în esoterismul practicilor. În fapt, forţele pe care alchimiştii nu
doreau să le elibereze nu sunt nici mistice, şi nici esoterice, ci reprezintă doar o
conjunctură de energii care domină spiritual o comunitate şi careia îi influenţează
acţiunile în mod fundamental. Toată istoria evoluţiei umane – pentru că pe aceasta putem
s-o percepem şi s-o analizăm cel mai bine – a avut la bază contribuţia unei conjuncturi de
energii, o manifestare ale unor forţe care au dominat spiritul unor momente istorice.
Privite retrospectiv, multe dintre ele par absurde, nefireşti, împotriva bunului simţ, şi
totuşi, ele au dominat spiritul comunităţilor impunând o anumită conduită acţiunilor
sociale. Comunitatea omului arhaic percepea prezenţa unor astfel de forţe şi se temea de
ele, - şi nu de manifestările cosmice ale mediului - motiv pentru care încerca să impună
conduite sociale care să evite naşterea unor astfel de entităţi energetice, atât în timpul
prezent, cât şi în viitor.

119
Pierre Laszlo, Ce este alchimia?, traducere de Adrian Ene, Bucureşti, Editura Corint, 2004, p.16
 149

Societatea contemporană reacţionează doar în faţa unor prezenţe măsurabile,

perceptibile cu ajutorul simţurilor, dar, ceea ce este cu mult mai rău, şi cu ajutorul
artefactelor. Pentru contemporani inefabilul şi-a pierdut conţinutul, omul nu mai percepe
circuitul energie-masă-energie aşa cum era înţeles de către omul arhaic, iar forţa gândului
se leagă doar de acţiuni cu rezultate pur materiale. Se neglijează astfel faptul că odată
nascut un gând defineşte o Nevoie ce declanşează deja apariţia unui circuit menit să se
finalizeze cândva. Un astfel de circuit are nevoie de un timp istoric pentru a se contura,
pentru a se extrage din Inefabil, dar el adună lent forţe care impun o anume conduită, o
anume atitudine faţă de Realitate. De cele mai multe ori este nevoie de generaţii
succesive şi nenumărate circuite energie-masă-energie, pentru că un gând să se
transforme într-o amprentă, să modifice mentalităţile şi să infuenţeze relaţia cu Realitatea.
Dar o dată ce energiile acumulte sunt suficiente, ele nu mai pot fi oprite până la
consumare. În fapt, acesta este rolul fundamental al produsului cultural, menit să
declanşeze printr-un proces evident o modificare de mentalitate.
Din nou voi face o afirmaţie care îmi va atrage oprobiul: progresul omenirii se
datorează în exclusivitate influenţei decisive a produsului cultural, care a modificat
mentalitatea şi a schimbat atitudinea faţă de o anume Realitate. Toate încercările de a
măsura evoluţia omeniri de la mersul biped, de la focul aprins, de la invenţia roţii etc.
exprimă doar neputinţa de a păşi dincolo de efecte, de a nu înţelege cauza pe care o naşte
forţa Inefabilului exprimată la nivel fundamental printr-o Nevoie care să instaleze o
Lipsă. Nevoia şi Lipsa au fost procese care au stimulat creativitatea şi cumularea de
cunoştinţe, iar creativitatea a produs procese care au modificat mentalităţi şi atitudini faţă
de o Realitate anume, conducând la modificarea acesteia până la naşterea unei noi
Realităţi. De fiecare dată noul nivel de Realitate pare unul rupt de vechea Realitate, doar
pentru că mentalitatea omului nou este, de cele mai multe ori, fundamental deosebită de
cea a omului vechi, iar multe legături au fost rupte şi unele dintre ele conservate, pentru a
face loc unor capacităţi noi adapatabile condiţiilor impuse de Realitatea prezentă.

Lăuta ghiduşă
Întotdeauna creaţia vine din Haos şi generează Haos, şi este rezultatul unui
porces de evoluţie a unei funcţii, fapt pentru care comunicarea, transferul de emoţii sunt
 150

elemente fundamentale ale acesteia. De fapt, întreaga evoluţie a ansamblului de Forme

Materiale ce formează Universul reprezintă esenţialmente creaţia, care nu este altceva
decât modalitatea de adaptare continuă la starea de dezechilibru născută din modificarea
condiţiilor Realităţii. Nu creativitatea în sine este fabuloasă şi importantă, deşi aşa ne
apare, mai ales în ultima vreme, ci sensul acesteia, care poate impune forţe benefice, sau
malefice. Iată de ce in illo tempore, respectând expresia lui Mircea Eliade, se acodra o
grijă deosebită sensului cu care o Formă Materială – fie ea fiinţă vie sau materie – pleca
în Haos. Revenirea ei în Cosmos accentua sensul printr-o organizare superioară, ceea ce
presupunea că binele, sau răul se putea accentua, iar forţele care dominau lumea
deveneau incontrolabile. Omul arhaic încerca prin toate mijloacele să purifice sensurile
cu care Formele Materiale – şi nu numai omul - plecau în ne-fiinţă, fiind interesat de
acest proces, în primul rând pentru legătura pe care forma plecată în ne-fiinţă o are cu
revenirea în Cosmos. Forma plecată în ne-fiinţă trebuie să fie purificată, curăţată de orice
fel de urmă malefică, pentru ca la revenirea în Cosmos sensul evoluţiei să fie unul
prietenos, favorabil, armonios. Legăturile pe care omul arhaic le are cu toate celelalte
Forme Materiale din Cosmos, comunicarea la nivele extrasenzoriale, îl face să perceapă
sensul fundamental al confruntării cu Realitatea care presupune existenţa unui permanent
dezechilibru căruia nu i se poate face faţă decât prin adaptări superioare. Aceasta
motivează atenţia pe care o acordă sensurilor din ritualul de trecere în ne-fiinţă. Forma
Materială care trece în Haos trebuie să fie curăţată de sensurile negative, malefice pentru
că revenirea acesteia în Cosmos se face pentru a contribui la realizarea unei Forme
Materiale superior manifeste.
Universul nu este preocupat de sensul pe care îl abordează evoluţia Formei
Materiale. Fie el constructiv sau distructiv, acest sens are semnificaţie doar pentru un
ansamblu de Forme Materiale, care, atunci când nu se conformează condiţiilor noii
Dezmărginiri este sortit autodistrugerii şi retrimiterii în Haos pentru a iniţia un alt fel de
ciclu. Putem spune că totul depinde de memorie şi de capacitatea de a stoca informaţie,
acesta fiind mecanismul fundamental pe care trebuie să-l respecte toate Formele
Materiale.
Pornind de la o astfel de premisă ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie
modului în care funcţionează circuitul informaţiei prin diversele ei stadii, pentru că
 151

devine tot mai evident faptul că starea de conservare a acesteia nu este pur şi simplu una
inertă, ci mai degrabă una de rafinare, de înlăturare a unor elemente caduce ce nu mai pot
contribui activ la crearea unei forme noi, adaptabile unei noi Realităţi.
Odată ce un ciclu a debutat prin crearea unei Forme Materiale, sensul propus
trebuie păstrat şi rafinat, motiv pentru care trebuie să existe o permanentă legătură cu
memoria iniţială, cu arhetipul: „Primul dans, primul duel, prima expediţie de pescuit, ca
şi prima ceremonie nupţială sau primul ritual, deveneau exemple pentru umanitate
pentru că revelau un mod de existenţă a divinităţii, al omului primordial, al Eroului
civilizator etc. Dar aceste revelaţii avuseseră loc în timpurile mitice, în momentul
extratemporal al începutului; astfel, aşa cum am văzut în primul capitol, totul coincidea
într-un anumit sens cu începutul, lumii, cu cosmogonia. Totul avusese loc şi fusese
revelat în acel moment, in illo tempore: şi crearea lumii şi a omului şi stabilirea în
situaţia prevăzută pentru el în Cosmos până în cel mai mici detalii (fiziologie, sociologie,
cultură etc.)”120
Fiecare formă materială a Cosmosului conţine vibraţiile energiilor esenţiale a
întregului lanţ, de la naşterea formei şi până la expresia sa contemporană. Aceste energii
constituie memoria formei, informaţiile care o fac a fi capabilă să consume elementele
Realităţii pentru a o modifica permanent. Aceste informaţii fundamentale stau la baza
bagajului de funcţii care formează circuitul Haos-Cosmos-Haos, şi crează vibraţiile ce se
fac permanent simţite – ca într-o cutie de rezonanţă -, şi care stau la baza unei forme de
comunicare ce nu poate fi definită ( încă!?!), sau cunoscută, dar a cărei prezenţă ne
influenţează permenent evoluţia dincolo de limitele raţionalului.
Din nefericire, de cele mai multe ori, aceste vibraţii declanşează existenţa unor
forţe care-şi impun sensul şi depăşesc voinţa unei forme sau a unui grup de forme, creând
legături proprii cu Realitatea, ele nu pot fi controlate la nivel raţional decât în condiţii
foarte greu de atins. Astfel de sensuri necontrolabile făceau spaima omului arhaic, şi-l
hotărau să încerce mereu purificarea circuitului Haos-Cosmos-Haos prin ritualuri care să
impună o evoluţie armonioasă şi prietenoasă a formelor revenite în Cosmos, încercând să
evite astfel spaima pe care poetul o pune în cuvinte:
„Al tău suflet ar fi singur –

120
Mircea Eliade, Op. cit., P.81
 152

Neştiut în lume – singur.

De ce – nimeni n-o să afle
Ceasul greu al tainei tale.
Nu vorbi-n astă pustie
Care nu-i singurătate,
De nu, sufletele moarte
Ce te-au petrecut în viaţă
Te vor bântui în moarte
Şi te vor strivi – deci, taci:
Noaptea se va încrunta,
Stelele nu s-or uita
Jos, din tronuri îngereşti,
Cu semne dumnezeieşti –
Globuri de aur, fără raze,
Ţi se vor părea că-s oaze
Care ard şi-ar vrea să-şi fie
Leac de suflet pe vecie.”121
Totul pare să fie un spectacol al manifestărilor energetice care caută mereu să
alcătuiască o conjunctură favorabilă pentru a împlini o formă capabilă să se manifeste
într-o relaţie cu Realitatea care a reclamat-o, transformându-se astfel într-un moment
istoric, căpătând deci un timp al lor şi un spaţiu al lor. Şi, iată cum, se pare că
dimensiunile timp, spaţiu nu sunt egale cu ele însele, pentru că istoria ne dovedeşte că,
nici timpul şi nici spaţiul istoric nu sunt egale în manifestări, iar pe măsură ce istoria
devine tot mai complexă, aceste dimensiuni cunosc o comprimare, care le modifică
substanţial conţinutul.
Arunc o privire peste cele afirmate mai sus şi-mi dau seama că totul pare foarte
complicat şi foarte esoteric, şi asta mai ales pentru că nu mai vehiculăm cu noţiuni care să
definească în mod precis şi exact o stare de fapt. Expresia unei ecuaţii, a unui lanţ de
reacţii chimice, a unui proces ce s-a desfăşurat în faţa unui observator sunt momente ale
Realităţii ce se expun cu uşurinţă observaţiei, dar devine tot mai evident că fiecare dintre

121
E. A. Poe, Annabel Lee şi alte poeme, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p.71
 153

aceste momente ascund o sumă de aspecte, ce par, mai degrabă, de domeniul esotericului,
a fabulosului, a misticului pentru că refuză cu îndârjire să accepte a se lăsa cunoscute şi
analizate după metodele hotărâte, mai întâi de empirism, iar mai apoi de către sistemele
teoretice, ca fiind verificate şi verificabile. Cu cât încerci o analiză mai profundă a unui
fenomen, cu atât îţi dai seama că din componenţa lui dispar anumite elemente, pe care nu
poţi să le supui procesului cunoaşterii în termenii comuni ţie. De cele mai multe ori
aceste elemente sunt pur şi simplu ignorate, iar observatorul operează doar cu
substanţialitatea măsurabilă a fenomenului, care, de cele mai multe ori este o expresie a
masei.
Simţi atunci nevoia să găseşti acea cale ce poate lumina drumul către starea
creativă a inefabilului, acolo unde se definesc funcţiile ce mai târziu vor deveni Forme
Materiale dominate de o logică a capacităţii de a prelucra un anume produs al Realităţii.
Realitatea produce mereu elemente noi sub presiunea acţiunii Formelor Materiale,
care Forme Materiale, la rândul lor trebuie să cunoască un proces de adaptare la aceste
elemente, fapt pentru care se supun ciclului de trecere prin Haos, pentru o revenire într-o
nouă calitate. Tot acest mecanism al unui ciclu de la Inefabil la material are menirea de a
crea continuu forme unice, fiecare răspunzătoare de o relaţie directă un un element al
Realităţii.
Esenţa Universului definindu-se astfel ca fiind Unu în relaţie eternă cu sine însuşi.
Indiferent ce nume îi dăm, fie el Creatorul, Ideea, Dumnezeu etc., amprenta sa stăpâneşte
mecanismul prin care Realitatea explodează într-o sumă de Nevoi ce impun, la rândul lor
categorii de Lipse, datorită cărora sunt extrase din Haos funcţii cu scopul de eliminare a
acestora. Tot acest spectacol mirobolant este aidoma cu sunteul unei lăute ghiduşe, despre
care trebuie să ne întrebăm mereu: există sau este doar o iluzie?

Dacă sunt, atunci de ce nu exist?

„In illo tempore se situează astfel nu numai la începutul dar şi la sfârşitul
timpurilor.”122, precizează Mircea Eliade, iar afirmaţia filosofului subliniază existenţa
unui ciclu care – putem afirma - se întreţine din mulţimea de accidente ce sunt relevate
de o Realitate în continuă schimbare. În astfel de condiţii, tabloul Dezmărginirii

122
Mircea Eliade, Op. cit., P.82
 154

Universului ni se relevă ca un mecanism întreţinut de schimbul permanent dintre starea

neconceptualizată a materiei şi cea conceptualizată, schimb care asigură continuitatea
adaptării la modificările pe care Realitatea le impune continuu. Nu putem vorbi despre
perfecţionarea Formelor Materiale, pentru a putea face faţă continuu schimbărilor pe care
Realitatea trebuie să le suporte datorită acţiunilor lor, negând nevoia de
neconceptualizare, menţinând astfel procesul de reversibilitate energie-masă-energie, ce
stă la baza expansiunii materiei ce formează Universul. Totalitatea stărilor intermediare
se datorează tendinţelor pe care le impun funcţiile extrase din Haos, din Non-formal, şi
care se manifestă sub diverse expresii, însă ele nu pot deveni forme decât cu participarea
masei. Fiecare formă a materiei este o graniţă a universului şi se găseşte pe o altă
dimensiune. În momentul în care vom educa un alt mod de manifestare al cunoaşteri, care
să depăşească spaţiul celor trei dimensiuni, abia atunci vom obţine o legătură cu
Universul pluridimensional, în care dimensiunile nu definesc doar spaţiul şi timpul, ci
integralitatea modalităţilor de manifestare ale materiei aflată sub forme conceptualizate.
Filosofia omului arhaic percepea activ sensuri ale relaţiei Haos-Cosmos, sensuri
ce s-au pierdut pe măsura distrugerii contactului direct dintre om şi Formele Materiale
născute nemijlocit din funcţii extrase din Haos. Apariţia funcţiilor emise de artefacte a
modificat substanţial percepţia relaţiei primordiale şi a distrus legătura cu monada,
capabilă să cuprindă o sumă de forme, din care trebuiesc extrase cele care să aibă un
viitor benefic. Şi nu numai atât, omul arhaic avea menirea – pe care o datora istoriei sale,
evoluţiei acesteia – de a supraveghera circuitul deschis şi de a purifica de fiecare dată
forma care închidea un ciclu. Astfel integralitatea scenariilor ritualice, varietatea acestora,
depind doar de amănunnte pe care le furniza specificul geografic, comunitar, accidentul
istoric sau cosmic etc. Miezul ritualului este dominat de nevoia de a purifica Forma
Materială, pentru ca revenirea sa în Cosmos, după repaosul din Haos, să se facă sub
semnul beneficului, al armoniei, favorizând Dezmărginirea, ca şansă unică pentru
destinul Cosmosului. De aceea se acordă o mare atenţie fiecărui gest, fiecărui sentiment,
fiecărui gând. Întreaga existenţă ar trebui să fie asemeni unui ritual de purificare, pentru a
putea astfel să înlăturăm naşterea unor tendinţe malefice. Credinţa că fiecare gând, sau
gest este sămânţa unui ciclu care odată născut nu mai poate fi oprit până la consumul total
a dominat categoric viaţa comunităţilor vechi. „Această sămânţă, ca toate seminţele
 155

materiale, tinde – în împrejurări favorabile – să producă o fiinţă de acelaşi fel cu

părintele care a emis sămânţa. Sămânţa unui stejar tinde să producă un stejar, sămânţa
unui câine sau a unei păsări tinde să producă un câine sau o pasăre. La fel stau lucrurile
şi cu nenumăratele seminţe-forţe proiectate în univers de dorinţă, aversiune, dragoste,
ură şi faptele pe care le suscită aceste sentimente, cât şi de ataşamentul la existenţa
individuală cu activitatea materială la care acestea incită pentru a o proteja, a o
perpetua, pentru a-i spori şi a-i lărgi sfera de influenţă. Toate aceste seminţe tind să
reproducă ceva asemănător părinţilor lor psihici sau materiali.”123 Pentru că, se afirmă
mai departe în cartea Alexandrei David-Neel: „Nu are loc nici cea mai mică mişcare – în
această lume care este mişcare – fără ca această mişcare să nu declanşeze alte mişcări,
alte manifestări de energie care tind spre repetări, sprijinindu-se pe «amintiri» (vāsanā)
sau, cum spun tibetanii, pe propensiuni (pagtchag). Fiecare din mişcările noastre fizice
sau mentale este rodul unor cauze provenind din tot universul şi are repercursiuni în tot
universul. Astfel se desfăşoară jocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este
universul.”124
Afirmaţiile citate subliniază faptul că în filosofia omului arhaic, legăturile care
pun în circulaţie forţele ce fac să funcţionaze armonia universală, nu se rezumă doar la
ceea ce putem cunoaşte folosindu-ne de capacităţile noastre limitate de funcţia
primordială căreia trebuie să-i împlinim scopul, ci că ele se supun unui circuit care trece
prin faze ce pot fi doar presupuse, sau care rămân necunoscute. Doar că, omul trebuie să
fie mereu atent la menifestările tuturor elementelor ce compun existenţa sa, ca şi la sensul
pe care acestea tind să-l capete, pentru a nu periclita echilibrul Universului. De foarte
multe ori s-au făcut afirmaţii misterioase despre forţe, ce odată declanşate ar pune în
pericol existenţa Universului, şi ar provoca un dezastru cosmic, şi toată lumea se gândea
la misterioase forţe materiale, capabile să declanşeze manifestări fizice explozive ce ar
produce un dezastru cu o consumare rapidă, limitată în timp dar cu efecte nimicitoare. În
fapt, este vorba despre forţe latente, care acţionează în afara capacităţilor noastre de a
interveni. Orice forţă materială are un remediu ce poate fi imaginat, forţele la care fac
referire înţelepţii sunt imateriale, sunt inefabile şi sunt imposibil de oprit, ele
consumându-şi sensul distructiv, sau constructiv până la ultima consecinţă.
123
A. David-Neel, op.cit., p. 51
124
Idem
 156

În Univers, o dimensiune caracterizează existenţa sau coexistenţei uneia sau mai

multor forme ale materiei aflate în anume stadii de expansiune. În urma acestui
raţionament, putem afirma că starea fundamentală a Universului este neconceptualitatea,
care asigură continuitatea procesului de expansiune. Neconcetualitatea, ca şi timpul,
exprimă un proces de mişcare, şi nu poate exista în absenţa acestuia. Şi, lucrul cel mai
important: nu poate fi cunoscută în profunzimea sa, cel puţin deocamdată, cu mijloacele
pe care le avem la îndemână ca instrumente de explorare. Procesul de expansiune nu se
rezumă doar la o extindere teritorială, deşi această extindere face parte din jocul
universal, ci, mai ales la o extindere a calităţilor funcţiilor. Un astfel de proces presupune
o comuniune a forţelor ce împlinesc o anume funcţie. Cu cât Forma Materială este mai
complexă cu atât există o comuniune mai complicată a diverselor forţe compuse. Fiecare
dintre acestea se limitează la a împlini perfecţionarea propriei expansiuni, fără a se
preocupa de scopul final al Formei Materiale, dar rezultatul este o Formă Materială cu
atribute din ce în ce mai performante, raportate fiind la cele trecute.
În egală măsură, Forma Materială complexă nu este nici conştientă, nici
preocupată de procesul de expansiune al componentelor sale, ea funcţionează în virtutea
efectelor coroborate, care fiecare îşi păstrează scopul şi independenţa sa. Este suficient ca
armonia să fie alterată de o singură disfuncţie, pentru ca dezordinea să se instaleze şi să
declanşeze un proces de autodistrugere, proces în care fiecare element ce intră în
componenţă să fie supus, la rândul său, descompunerii, până ce reducţia atinge faza
elementelor primordiale ce definesc teritoriul dintre Cosmos şi Haos. Aceste elemente
fiind permanent într-o stare instabilă, ele pendulând între o stare şi cealaltă şi aşteptând
un moment de dezechilibru pentru a reintra în jocul Formelor Materiale.
Chiar dacă din motive subiective, un astfel de joc ne crează frisoane emoţionale,
tebuie să acceptăm indiferenţa cu care elementele primordiale se supun jocului. Trebuie,
de asemenea remarcat şi faptul că, la rândul lor, elementele ce intră în componenţa unei
Forme Materiale sunt la fel de indiferente la năzuinţele emoţionale ale acesteia, ele
reacţionează strict în perimetrul limitat al funcţiilor lor, urmărind traseul propriei
expansiuni. Ori, acest traseu este dictat de către impulsurile energetice pe care activitatea
Formei Materiale complexe le generează, dând naştere la impulsuri ce se transmit în josul
traseului, până la elementele primordiale.
 157

Acest joc al comunicării formează complicate trasee energetice ce înteţin câmpuri

de forţă care impun anumite tendinţe ale expansiunii. Repet, nu trebuie nici o clipă să ne
gândim la expansiune doar ca la o nevoie de a cucerii noi teritorii. O astfel de expansiune
se face cu scopul de a pătrunde tot mai adânc în Haos, de unde pot fi extrase funcţii ale
non-formalului capabile să împlinească întreţinerea dezechilibrului ce face posibilă
Dezmărginirea Universului.
Iată că, datorită acestui mecanism, o Formă Materială, cu cât este mai complexă,
cu atât este mai vulnerabilă şi mai dependentă de tendinţele compuşilor de a atinge
propria expansiune. Această vulerabilitate putând să fie compensată doar cu grija pe care
o are Forma Materială de a genera emoţii care să fixeze tendinţe prietenoase în parcursul
pe care compuşii îl au în schimbul permanent dintre Haos şi Cosmos.
O Formă Materială complexă întreţine permanent o anume formă de schimb între
Haos şi Cosmos, prin mulţimea de elemente componente care trec din starea materială în
cea energetică, dar şi invers. Practic, doar funcţia unică ce a stat la baza creării Formei
Materiale complexe se perpetuează de-a lungul existenţei acesteia, toate celelalte
elemente sunt supuse unui proces de adaptare prin treceri repetate în Haos. Putem duce
îndrăzneala foarte departe prin afirmaţia că: fiecare compus al unei forme materiale
complexe este acelaşi, fără a mai fi vreodată el însuşi.
Tot acest joc este impus de Nevoia pe care Realitatea o defineşte: întreţinerea unei
stări de permanent dezechilibru, care să formuleze necesitatea creări permanente a unor
mijloace de comunicare între diferitele forme al Cosmosului, dar şi între Haos şi Cosmos.
Ceea ce ar presupune că Haosul nu mai trebuie privit ca un element istoric, ce s-a
consumat, ce a fost pierdut, odată ce Cosmosul a pornit parcursul istoriei. Ci, dimpotrivă,
Haosul este o componentă activă a Universului, fără de care Cosmosul s-ar transforma
într-o entitate finită, cu limite precise, entitate care ar trebui să se supună regulilor
perisabilităţii. Fără schimbul permanent între Haos şi Cosmos, istoria s-ar rezuma la un
tablou unic şi dezgustător.
Cred că este important - pentru a înţelege faptul că omul arhaic era pătruns de
spiritul importanţei elementelor ce compun întregul şi de Nevoia ca acestea să cunoască o
evoluţie cosmică benefică – să cităm ceva mai substanţial din Sir James Grorge Frazer:
„Este posibil ca în epoca preistorică, înşişi regii să fi jucat rolul zeului şi, în această
 158

calitate, să fi fost ucişi şi tăiaţi în bucăţi. Despre Set se spune, la fel ca şi despre Osiris,
că a fost rupt în bucăţi după o domnie de optusrezece zile, ce se comemorau într-o
sărbătoare anuală având aceeaşi durată. Potrivit unei legende, Romulus, primul rege al
Romei, a fost tăiat în bucăţi de către senatori care i-au îngropat bucăţile în pământ; şi
ziua tradiţională a morţii sale se celebra la 7 iulie prin anumite ritualuri ciudate care
aveau, se pare, o legătură cu fertilizarea artificială a smochinului. O legendă greacă
povestea, de asemenea, cum Pentheus, regele Tebei şi Licurg, regele edonienilor traci, s-
au răsculat împotriva zeului viţei de vie Dioyisos, şi cum necredincioşii monarhi au fost
sfâşiaţi în bucăţi, unul de către bacantele înfuriate, celălalt de cai. Aceste tradiţii
greceşti pot fi reminiscenţe desfigurate ale obiceiului de a sacrifica fiinţe omeneşti, mai
ales regi divini, în rolul lui Dionysos, zeu ce se asemăna sub multe aspecte cu Osiris şi
despre care se spunea, ca şi despre el, că i s-au rupt mădularele, bucată cu bucată. Se
spune că la Chios oamenii erau sfâşiaţi în bucăţi ca sacrificiiu adus lui Dionysos; şi,
pentru că mureau de aceeaşi moarte ca şi zeul lor, este logic să presupunem că îl
personificau. Povestea după care Orfeu din Tracia a fost şi el sfâşiat în bucăţi de către
bacante pare să indice că şi acesta a pierit în rolul zeului a cărui moarte o împărtăşea.
Este semnificativă şi povestirea care spune că Licurg din Tracia, regele edonienilor, a
fost ucis pentru ca pământul care nu mai dădea roade să-şi recâştige fertilitatea. Citim
de asemenea despre regele norvegian Halfdan cel negru, al cărui corp a fost tăiat în
bucăţi iar bucăţile îngropate în diferite locuri ale ţării pentru a se asigura rodnicia
pământului.”125 Am ţinut să citez această întreagă cazuistică a „fragmentelor”, a părţilor
care se petrecea în colţuri îndepărtate ale lumii şi în timpuri diferite ale istoriei, pentru a
reliefa importanţa pe care omul arhaic o arată elementelor ce compun un întreg. Credinţa
că fiecare fragment poartă sarcini care tind să suplinească funcţia întregului, care aspiră
să redevină un întreg, într-o altă alcătuire, mai prosperă şi mai benefică, ne dovedeşte că
omul arhaic cunoaşte şi se supune mecanismului impus de schimbul permanent dintre
Haos şi Cosmos, dar şi că este la fel de conştient de faptul că trebuie să fie atent la
parcursul cu care elementele Cosmosului trec în Haos.
Întregul nu este decât expresia unui ansamblu de elemente ce au propriul lor
destin, propriile lor funcţii şi propriul lor parcurs cosmic. Ele sunt indiferente, şi de multe
125
James George Frazer, Creanga de aur, vol. 3, traducere de Octavian Nistor, Bucureşti, Editura Minerva,
1980, pp.177-178
 159

ori potrivinice, scopului pe care Întregul doreşte să-l atingă. Iată de ce, Forma Materială
trebuie să încerce o armonizare a activităţilor componentelor sale, iar acest lucru nu
devine posibil decât dacă acordă cuvenita atenţie semnalelor ce vin de la acestea. În acea
parte a istoriei, în care existenţa omului era dependentă de relaţia sa cu fiecare element de
mediu, ce putea fi hotărâtor în evoluţia sa, el se dovedeşte preocupat permanent în a citi şi
interpreta semnalele pe care le primeşte.
Dar, odată ce evoluţia istorică interpune între om şi Cosmos activitatea
artefactelor, ca elemente de perturbare, de bruiaj care întrerup comunicarea firească,
relaţia se schimbă, aberează şi impune alte atitudini, de cele mai multe ori nefireşti.
Orice Formă Materială este un conglomerat de forţe şi informaţii care
funcţionează sub comandamentul unei funcţii care are rolul de a adapta Forma Materială
la schimbările survenite în echilibrul Realităţii. Dacă, în mod accidental, au loc schimbări
neprevăzute, ce se produc cu rapiditate, Forma Materială riscă să dispară pentru că nu
conţine informaţii capabile să menţină mecanismul de adaptare. Iată de ce exista grija
temeinică a omului arhaic de a încerca să nu provoace un astfel de accident prin revenirea
din Haos a unor forţe neprietenoase.
O astfel de grijă este adânc săpată în orice Formă Materială, şi fiecare îşi
adaptează acţiunile în sensul schimbărilor previzibile, încercând astfel să păstreze mereu
un ritm constant, pentru a fi evitată cumularea unor forţe care să producă dezechilibre
grave ce nu mai pot fi controlate apoi. Observând aceste preocupări, oamenii de ştiinţă,
mai ales biologii, au început să înţeleagă că principiul căutării asemănării dintre om şi
celelalte Forme Materiale – fie ele organice sau anorganice – este păgubos şi periculos.
Iată de ce, acum se încearcă tot mai temeinic să se stabilească deosebirile, pentru a putea
să refacem tabloul complet al Dezmărginirii, pentru că devine tot mai evident faptul că
omul este un element al unui complex evolutiv şi nu rezultatul expres al acestuia.
Omul reprezintă un nivel perisabil, supus erodării, dar mai ales vulnerabil
propriilor acţiuni. Durata evoluţiei sale cosmice depinde foarte mult de modul cum va şti
să înţeleagă armonia dintre transferul de emoţii, circulaţia informaţiilor şi schimbările
survenite în Realitate.
Universul este indiferent şi lipsit de scop, el nu are porniri subiective şi nici
tendinţe partizane. Pentru el nu există nici o diferenţă între om şi oricare altă Formă
 160

Materială; fiecare este o etapă a Dezmărginirii, dar pentru că sensul Dezmărginirii îi este
la fel de indiferent, nu va înclina balanţa spre nici una dintre Formele Materiale ce-l
compun. Istoria unei Forme Materiale depinde integral de capacitatea acesteia de a-şi
adapta perfecţionarea mijloacelor de menţinere a echilibrului cu schimbările survenite în
Realitate, schimbări pe care le provoacă mereu şi cărora trebuie să li se adapteze mereu.
Din nefericire pentru om, odată cu crearea artefactului inteligent a început să
piardă din ce în ce mai mult din capacitatea de a citi corect semnele ce vin de la Realitate.
Acest lucru se datorează, mai ales faptului că a devenit tot mai dependent de modul cum
îi transmite artefactul informaţia. Dintr-o dată, omul s-a trezit într-un cosmos artificial,
care-l izolează tot mai rapid şi mai agresiv de contactul nemijlocit cu informaţia venită
din Cosmosul real. Ca orice traducător, chiar dacă ar trebui să fie obiectiv şi detaşat,
artefactul crează un univers al trădării, nu neapărat prin modul cum traduce, ci prin modul
cum organizează informaţia şi cum este capabil s-o actualizeze. Universul se schimbă în
fiecare clipă, iar artefactul nu este capabil să se adapteze unui astfel de ritm. În contactul
nemjlocit dintre om şi Univers, foarte multe dintre informaţii sunt transmise pe canale
subliminale, sunt primite la nivele inefabile, acolo unde produc modificări insesizabile
raţional, şi al căror efect este perceput cu mult mai târziu, printr-un rezultat al adaptării.
Or atunci când, ritmul schimbului de informaţii este perturbat de către disfuncţiile impuse
de artefact, capacitatea de adaptare corectă devine un joc al hazardului. Ori cum ar fi,
soarta omului în Univers nu depinde de acesta, ci de omul însuşi. Uiversului îi este la fel
de indiferent parcursul cosmic al acestei Forme Materiale, aşa cum îi este indiferentă
oricare alta.
„Fiecare din noi este inevitabil.
Fiecare din noi este nemărginit, fiecare îşi are un
drept pe pământ, de-i bărbat sau femeie,
Fiecare din noi e chemat să ia parte la ţelul etern
Al planetei,
Fiecare din noi este aici într-un fel deopotrivă de
Dumnezeiesc!”126

126
Walt Whitman, Opere alese, traducere de Mihnea Ghorghiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi
Artă, p. 153
 161

Dar, toatea acestea sunt cote esenţialmente importante ale unor dimensiuni pe care
doar noi le percepem, şi cu care ne măsurăm trecerea printr-un Univers lipsit de
dimensiuni. Scurtul traseu pe care îl parcurgem conştienţi de el este foarte important
pentru noi. Pentru nici o altă specie a Formelor Materiale traseul nostru nu are importanţă
decât dacă se încrucişează cu al acelei forme. Îndată ce a fost depăşit punctul de
intersecţie, existenţa Formei Materială numită om intră într-o altă dimensiune şi pierde
atenţia celeilalte forme. Doar că astfel de contacte se produc permanent în Univers, ceea
ce face să existe o permanentă memorie care capătă un sens ce scapă înţelesului Formelor
Materiale particulare şi care se transformă în semne, sau „amprente”, sau „seminţe” ce se
adaugă acelui conţinut ne-formal al Haosului.. Sau, după cum se afirmă în ceea ce
Alexandra David-Neel numeşte „învăţăturile orale” sau „secrete” ale învaţaţilor lama: „În
ce priveşte seminţele, ele sunt la origine nişte compuşi, care cuprind diferite elemente. Pe
de altă parte, mediul în care sunt proiectate este şi el un amestec de elemente eterogene;
sămânţa, înainte de a produce un efect, va suferi acolo neapărat o mulţime de contacte
cu alte seminţe, iar amprentele, cum le numeşte Vasubandhu, suprapunându-se în
diferite sensuri, rareori se va mula exact pe forma alteia. Astfel, în urma acestor
contacte, a acestor suprapuneri, seminţele şi amprentele vor căpăta o natură mai mult
sau mai puţin diferită de natura lor originară.”127 Toate expresiile din învăţăturile
lamaice, care se referă la urmele lăsate de către om în Univers tratează despre partea
energetică a materiei.
Pentru învăţaţii orientali, amprentele energetice puse în circulaţie sunt cu mult mai
importante, şi au o forţă de neimaginat mai mare, decât toate urmele activităţii materiale.
De aceea - cred şi ei - este o datorie esenţială a omului să aibă grijă ce amprente
energetice rămân în urma sa, acestea contribuind la forma pe care o va avea viitorul
Cosmosului. Sigur, toată această filosofie s-a clădit cu gândul la destinul speciei umane,
la modul în care va evolua destinul acestei Forme Materiale. Pentru ei, gîndul este o forţă,
care odată declanşată nu mai poate fi oprită decât atunci când şi-a consumat destinul,
atunci când s-a împlinit într-o anume Formă Materială, ce va sta la baza unui lanţ
evolutiv, capabilă să nască în lungul destinului său o multitudine de „forţe-seminţe” cu
meniri diferite, dar toate cu scopul de a fi la baza altor lanţuri ale evoluţiei. Această

127
Alexandra David-Neel, Op. Cit., p54
 162

modalitate de a gândi ilustrează evidenţa depedenţei celor două entităţi ale Universului:
Haosul şi Cosmosul; entităţii între care există o comunicare fertilă, continuu formatoare
de lanţuri cauzale.
În Univers nu există o activitate selectivă – activitate care ar evidenţia existenţa
unui scop, şi deci, a unei voinţe – fiecare amprentă energetică trebuie să devină parte a
unui lanţ cauzal care să contribuie la Dezmărginirea Universului.

Dacă strig la mine, aud.

Să fim bine înţeleşi, departe de mine gândul de a renunţa la toate facilităţile şi
staisfacţiile pe care mi le aduc artefactele pe care le folosesc. Nu-mi pot imagina cum aş
putea să mă descurc fără lap-top-ul la care lucrez în fiecare zi, la televizor, la maşină, la
telefoane şi, în general, la toate „jucăriile” ce fac parte profund din viaţa mea. Nu am de
gând să fac acest lucru şi nici nu pretind, ipocrit, ca ceilalţi s-o facă. Toate aceste
artefacte sunt rezultatul activităţii impuse de evoluţia stării de adaptare la dezechilibrul
continuu pe care-l naşte Realitatea, sunt, deci, o parte din normalitatea evoluţiei.
Singura problemă pe care mi-o pun este acea a comunicării dintre entitatea
subiectivă numită om şi entitatea obiectivă numită Cosmos. Sunt semne stabile, şi din ce
în ce mai evidente, că are loc o alienare gravă a modului de comunicare. Dacă este bine
sau este rău, asta nu mă simt în stare să analizez. Pe de altă parte nici măcar nu este
scopul acestui op, asta fiind deja o altă discuţie. Ceea ce-mi permit să constat este faptul
că, însăşi viaţa mea se schimbă într-un sens care nu-mi convine cine ştie ce. Având în
amintire existenţa înaintaşilor mei, cu mult mai încărcată de umanitate decât a mea, cu
mult mai multe bucurii profunde şi legate de un spirit al relaţiei directe dintre ei şi
valorile unui Cosmos, care le întreţinea o demnitate şi o mândrie specifică şi tainică, îmi
dau seama de faptul că pendulez, de cele mai multe ori între valori ce mă obligă, dar care
nu sunt esenţiale, nu sunt importante. În jurul meu, dezumanizarea atinge cote alarmante
şi impune sterile şi calpe scări de valori, care nu au decât slabe legături cu ceea ce este
vital, fundamental pentru specie. Nu sunt de loc, subiectiv şi nu am letargii pornind de la
faptul că specia se îndreaptă galopant către propriul sfârşit. Puţin îmi pasă, şi chiar dacă
ar fi să-l trăiesc chiar eu. Doar că observ existenţa imperioasă a unor semne care citite ar
 163

putea schimba traseul existenţei. Iată cum venim din nou la of-ul care m-a hotărât să scriu
această lucrare: COMUNICAREA.
Comunicarea care este, până la urmă, baza întregii evoluţii a materiei către
Dezmărginire, iar Dezmărginirea nu este o glumă şi nici un subiect negociabil, ci
reprezintă mecanismul prin care Universul îşi întreţine veşnicia, lipsa de scop şi de
dimensiuni. În interiorul acestui mecanism, o categorie de Forme Materiale are şansa să
poată evolua veşnic, cu condiţia să respecte codul de comunicare cu semnele Realităţii.
Unul dintre efectele tragice ale Realităţii este că aceasta nu dispare brutal, brusc,
irevocabil, luând astfel cu ea memoria comună a Formelor Materiale ce o compun. Ea se
modifică lent, păstrând o anume latenţă a memorie sale, iar Formele Materiale poartă cu
ele această memorie ce se atenuează lent în detrimentul unei alte memorii noi, ce se
instalează treptat, pe nesimţite ar fi cea mai corectă exprimare. Mulţimea de Forme
Materiale ce acţionează asupra Realităţii sunt obligate să poarte şi să transmită această
memorie de-a lungul parcursului modificărilor pe care le iniţiază. Astfel, informaţii
desprinse din activitatea lor se vor transmite Formelor Materiale ce le vor lua locul,
întreţinând, astfel, memoria de care Universul are nevoie pentru a menţine starea de
dezechilibru ce împinge materia spre procesul de Dezmărginire.
Iată de ce, o categorie de Forme Materiale trebuie să-şi întreţină spiritul, capabil
să comunice permanent nu doar cu Cosmosul, ci şi, în egală măsură, cu Haosul, pentru că
aceste două componente ale Universului menţin parcursul stării de evoluţie.
Aceasta ar fi o cauză pentru care ar trebui să fiu în stare să mă aud în fiece clipă,
aşa cum îi aud şi pe ceilalţi, numai că important, şi într-un caz şi în celălalt, ar fi să şi
ascult. Faptul că aud reprezintă expresia unui mijloc, dar faptul că ascult ar trebui să
reprezinte expresia unei voinţe, lucru important în existenţa unei Forme Materiale.
Fiecare element al unei categorii de Forme Materiale este la fel de unic şi
important ca şi Universul. El este, de fapt, Universul, pentru că în el este cuprins şi
Haosul şi Cosmosul, prin el trece procesul de Dezmărginire, şi prin el se obţine lipsa de
dimensiuni, care este o esenţă universală. Astfel Universul îşi poate exprima Pluraliltatea
lui Unu, dar aceasta nu se poate obţine fără să fie întreţinută circulaţia informaţiilor, fără
o comunicare fecundă care să ducă la modificarea continuă a Realităţii şi la adaptarea
permanentă la noile condiţii obţinute. În fond, noi nu suntem decât esenţa Emoţiei, care,
 164

venită din Haos, trebuie să întrupeze o Formă Materială capabilă să gestioneze un

fragment de Realitate.
Acesta poate fi motivul pentru care în adâncul memoriei sale omul păstrează un
licăr conform căruia: „Singura popsibilitatea de a ieşi din timp, de a sparge cercul de
fier al existenţelor este abolirea condiţiei umane şi cucerirea Nirvānei. De altfel, toate
aceste «incalculabile» şi toţi aceşti eoni fără număr au de asemenea o funcţie
soteriologică; simpla contemplare a panoramei lor îl terorizează pe om şi îl obligă să
înţeleagă că trebuie să reînceapă de miliarde de ori aceeaşi existenţă iluzorie şi să
îndure aceleaşi suferinţe fără sfârşit, ceea ce are drept efect exacerbarea voinţei sale de
evaziune, determinându-l spre transcederea definitivă a condiţiei sale de «existent»”128
Conform acestor afirmaţii ale lui Mircea Eliade, este posibil ca noile tendinţe ale
umanităţii să fie imperativul unui salt către care Realitatea tinde, iar aprehensiunile cărora
le facem faţă să fie generate doar de legăturile cu un strat ce s-a consumat şi care încearcă
să conserve ultimile elemente, aflate în disoluţie.
Dacă alăturăm cele două concepţii, adică cea a seminţelor-forţe şi cea lanţului de
existenţe, realizăm că în oricare din nivelele unei existenţe se nasc continuu puncte
generatoare de energii care au menirea de a pune în mişcare atât limite ale acestora, limite
trasate de către scopul ce a generat fiecare dintre aceste energii, dar şi tendinţe
expansioniste care caută „teritorii” noi de exprimare. Se poate astfel explica procesul
prin care fiecare informaţie conţinută într-o structură elementară ADN va tinde să-şi
controleze şi să-şi conserve doar propria funcţie, fără să fie interesată de evoluţia
ulterioară a Formei Materiale în dezvoltare. Doar că fiecare funcţie este menită să
genereze informaţii pentru celelalte funcţii ce formează ansamblul funcţional specific al
acelei Forme Materiale.
Informaţia năzuieşte către atingerea scopului său: generarea unor elemente care să
stea la baza tehnicilor de adaptare la mediu, la momentul de Realitate; iar pentru asta va
căuta să menţină limitele optime între care trebuie să se dezvolte Forma Materială, dar în
lungul acestui proces, suma energiilor eliberate devin suficiente pentru a fi create
ciclurile Haos-Cosmos necesare pentru a dezvolta funcţiile capabile să elibereze emoţiile

128
Mircea Eliade, Op. Cit., p.89
 165

necesare remodelării permanente a structurii Formei Materiale spre împlinirea scopului

său.
Cu cât un Cosmos este mai bogat în Forme Materiale complexe, capabile să
genereze scopuri, cu atât ciclurile întreţinute îmbogăţesc Haosul. Şi devine tot mai
evident că modelul mecanic care a stat la baza sistemelor filosofice din secolele al XIX-
lea, sau al XX-le, nu mai pot oferi o logică funcţională.
Aceste sisteme indică Mişcarea ca fiind fundamentală opentru evoluţie, doar că
totul se rezumă la a imagina doar un vehicul, menit să transporte ceva către ceva. Ori,
este foarte posibil, ca Mişcarea să faciliteze operaţiuni mult mai subtile, şi este evident,
atunci când vorbim despre comunicare, de exmplu, că aceasta exprimă modalitatea de
transfer a unei emoţii, fie prin contactul nemijlocit cu un eveniment, fie cu ajutorul unui
semn, sau sistem de semne. Sau, atunci când vorbim de informare, este prilejuit un proces
oportunist de armonizare cu un moment al Realităţii. Toate acestea sunt forme ale
Mişcării, doar că ele nu reprezintă de fel un mijloc mecanic, ci sunt expresia unor forme
extrem de subtile de manifestare a energiei în diversele ei forme.
Înfruntarea directă, dintre tendinţa pe care emoţia sau informaţia fundamentală
tinde s-o dezvolte, şi Realitatea concretă va exploda într-o multitudine de alte emoţii sau
informaţii care trebuiesc conservate într-o stare in-formală de unde vor fi reclamate de o
anume Nevoie, de aici rezultând o infinită varietate de expresii ce pot asigura şi întreţine
ciclurile Devenirii.
Abia în aceste condiţii ele vor căuta să organizeze masa, cu scopul obţinerii unei
Forme Materiale capabile să acţioneze în consecinţă şi să declanşeze un nou proces al
Devenirii, atingând şi luminând detalii ale Dezmărginirii care până atunci fuseseră
ascunse. Este lipsit de importanţă dacă aceste detalii au sau nu o anume valoare pentru
evoluţia universală. Important este ca fiecare aspect umbrit al evoluţiei să fie supus
expansiunii. Doar că fiecare nouă tendinţă expansionistă a Cosmosului, extrage din Haos
alte detalii umbrite şi jocul se repetă în toată splendoarea sa, răsturnând permanent faţete
ale Cosmosului cu cele ale Haosului şi invers şi împlinind Devenirea. „Prefacerea prin
urmare nu va însemna simplă Veräderung în sens modal (în sensul lui: cum), simplă
trecere într-altul, alloiosis; ci fiind aceasta va fi şi: pluralitate, negaţie de sine şi lanţ
cauzal, adică va străbate, cu înţelesul de devenire, toate câmpurile categoriale. La fel
 166

cum trebuie o anumită puritate a noţiunii de devenire spre a o putea opune valabil celei
de fiinţă (desprinderea devenirii de nefiinţă), trebuie acum o anumită cuprindere a ei.
Cuprinderea aceasta vine să arate că, întocmai fiinţei, devenirea nu poate fi închisă în
câte un punct de vedere, cum vrea perspectiva categorială. De aceea nu va fi nici ea un
simplu fel de a indica «cum este» un lucru, o simplă modalitate; ci va sta, alături şi
împotriva fiinţei, ca un termen originar care să deschidă dezbaterea cu sine a raţiunii.”129
Putem spune astfel că: strigătul pe care îl scot, nu este strigătul pe care îl aud.
Sunetul ar fi acelaşi, dar conţinutul comunicării a fost modificat prin lipsiri sau adăugiri
de informaţii care au fost generate de sensul pe care sunteul îl conţine. Conţinutul
sunteului ce compune strigătul a trecut în Devenire, şi ca atare a fost modificat de jocul
fiinţă, ne-fiinţă; înţeles, ne-înţeles; formal, in-formal. Esenţă deplină a relativităţii.
Sau, vorba poetului:
............................................................
„Din lac culege luna scăpatele oglinzi,
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi,
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.

Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,

Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.

Vedeniile unui îndepărtat pământ,

Sub iarbă funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.”130
Starea aceasta de discontinuitate a comunicării, de trădare a sensului originar prin
translaţia de la sursă la receptor, se agravează când ajunge să fie practicată la scara
129
Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.56.
130
Serghei Esenin, Poezii şi poeme, traducere de George Lesnea, Bucureşti, Editura Biblioteca pentru toţi,
p.63.
 167

comunicării printr-un sistem coerent. Ai putea spune că însuşi Cosmosul ţine să se

trădeze pe sine şi să-şi modifice conţinutul comunicării. Doar că această trădare are un
sens, şi anume, acela de a permite apariţia şi dezvoltarea abaterilor care sunt
fundamentale pentru adaptarea la o situaţie nou apărută. Abaterea este capabilă să
prevadă o situaţie nouă; nu este neapărat necesar să fie reală această prevedere, de multe
ori nici nu este, fapt pentru care abaterea se dovedeşte inutilă, iar existenţa Formei
Materiale cuprinsă într-o astfel de situaţie devine caducă şi se consumă în van.
Important pentru Devenire este ca abaterea să poată prelua oricând o trădare ce nu
a fost prevăzută şi despre care nu s-a fixat o informaţie anume. Fiecare gest cosmic este
urmat de o explozie de abateri care să poată face faţă oricăror consecinţe, chiar dacă,
aparent, trebuie să se facă faţă unei avalanşe de trădări.
În esenţa ei, trădarea este un factor esenţial al eficienţei transmiterii de informaţii,
al adaptării acestora la factori independenţi de sursa care a iniţiat informarea.
Starea de trădare a lumii contemporane este agravată şi de faptul că apare un
spaţiu nou al informării: acela al artefactelor.
Atâta timp cât efectul pe care un artefact îl are în relaţia sa cu omul poate fi
dominat şi subordonat ne aflăm într-o anume stare de normalitate. Spun o anume stare de
normalitate, deoarece orice perturbare a relaţiei de informare dintre o Formă Materială
(omul, în cazul nostru) şi Cosmos aduce cu sine un moment de alienare a relaţiei. Dar,
atunci când mulţimea de informaţii emise de artefacte este scăpată de sub control şi se
instaurează o disciplină a informării prin semnele emise de acestea, omul începe să fie
dominat, iar rezultatul este un efect teribil de alienare a acestuia, cu consecinţe grave în
pierderea legăturii directe cu semnele Universului.
Tot acest sistem de informare paralel, iniţiat de artefacte, parazitează interesul
pentru semnalele generate de către Univers, mai precis de starea menită să impună
purificarea sensului cu care Forma Materială întreţine trecerile în Haos. Această stare
de purificare a sensului este menită să genereze forţe capabile să gestioneze un viitor
care să nu se poată prăvăli peste Cosmos cu o prea mare sumă de trădări. Cu cât trădările
sunt mai neprevăzute şi mai multe, cu atât ar trebui generat un număr mai mare de
abateri, or acestea vor ajunge să paraziteze grav sensul inţial al Devenirii. Pericolul unei
 168

astfel de acţiuni este definibil doar pentru Forma Materială perisabilă, deoarece, destinul
ei se modifică într-un sens sau altul.
Neîndoielnic, Dezmărginirea rămâne impasibilă atâta vreme cât are loc un proces
de Devenire. Pentru ea, doar expansiunea Universului în sine însuşi este esenţială, restul
este istorie, iar Dezmărginirea este lipsită de istorie.
Imaginea formată de numărul de trădări intervenite într-un traseu al comunicării,
sau informării sugerează un fapt spectaculos; şi anume acela că fiecare moment al
lanţului de trădări este o matrice ce conţine o sumă de abateri, cu totul indiferente la
Devenire. Pentru fiecare abatere esenţial este să împlinească segmentul definit pe care-l
conţine şi nimic altceva. Şi, iată cum, ansamblul de elemente ce defineşte o Formă
Materială complexă, pare a fi o sumă de abateri, fiecare lipsită de interes pentru
funcţionarea celeilalte, dar în sine funcţionând doar pentru definirea acesteia. Cu alte
cuvinte, ar trebui să eliminăm ideea că o Formă Materială complexă este născută cu
menire predestinată, ci doar cu una ce rezultă din activitatea individuală a componentelor
sale. Fiecare dintre ele dependentă fiind de memoria sa, pe care o va recicla trecând-o
prin Haos şi dându-i, astfel, continuu un nivel superior, cu scopul de a întări sau nega un
sens al unei perisabililtăţi. Ori, toată această ciclicitate a memoriilor fundamentale devine
esenţa însăşi a Comunicării ce stă la baza Dezmărginirii. Mai mult decât atât, sensul
previzibil tinde către ideea că Dezmărginirea nu are nevoie de dimensiuni pentru a se
defini, ci doar de conţinutul ce se naşte continuu din el însuşi într-o stare permanentă de
pendulare între Haos şi Cosmos. Desigur: Haos, Cosmos sunt categorii pe care le folosim
pentru a întregi cunoaşterea, ele neexistând în sine, pentru că Dezmărginirea este o
Funcţie Unică ce împlineşte Universul.

Modelul de lut
Respectând modelul pe care am încercat să-l desenăm mai sus, trebuie să ne
închipuim că şi Forma Materială este un întreg dependent de funcţionarea fiecărui
element component. Astfel, acest întreg îşi bazează existenţa pe o circulaţie necontenită –
necontenită atât cât îi permite perisabilitatea – de emoţii şi informaţii de la unitatea
formei complexe către fiecare element component, dar şi invers. Fiecare informaţie ce
pleacă dinspre forma complexă este dictată de o Nevoie ce se naşte în contactul
 169

nemijlocit cu Realitatea schimbătoare. Acţionând asupra unei Realităţi, Forma Materială

modifică condiţia acesteia şi menţine permanent starea de dezechilibru care generează
stimuli, cerinţe noi. Acestea: stimulii, cerinţele impun Formei Materiale nevoi de
adaptare, nevoi care pun în circulaţie, în interiorul Formei materiale, informaţii, ori
emoţii, ce pleacă spre periferia acesteia şi, odată ajunse la nivelul fundamental trimit în
Haos o infinitate de memorii primordiale făcând loc altora, adaptate nivelului impus de
noile informaţii puse în circulaţie. Şi, iată cum, o Formă Materială este în fapt o Realitate
în permanent dezechilibru, şi într-o goană teribilă după eliminarea unor nevoi.
Dezechilibrul intern este impus de contactul cu un dezechilibru extern care reclamă o
nouă stare de adaptare; şi aşa cum dezechilibrul extern nu se va opri niciodată, aidoma,
cel intern îi va urma exemplul.
Circulaţia informaţiilor, sau emoţiilor, dinspre întregul Formei Materiale spre
elementele fundamemntale ce o compun şi invers, circulaţie care impune schimbarea
continuă a unei infinităţi de memorii, trecerea lor în Haos şi revenirea într-un stadiu
evoluat, impune imaginea unui Întreg într-un continuu proces de descopunere-
compunere. Doar privit din exterior acest Întreg pare un tot cu o existenţă stabilă, într-o
anumită unitatea de timp. În fapt, Întregul se descompune permanent şi face loc altuia
într-o altă stare. Iată de ce, afirmaţia lui Heraclit că omul de ieri nu mai este omul de azi,
iar cel de azi nu va mai fi cel de mâine pare să se extindă asupra tuturor formelor
materiale ce compun Cosmosul. Singura stabilă în acest proces este Memoria Iniţială a
Întregului, o memorie impusă de funcţia ce a dat naştere acestuia, şi care va dăinui până
la împlinirea scopului dictat de funcţie.
Pe tot parcursul existenţei, într-o anume compunere a unei Forme Materiale,
importante pentru traseul său vor fi informaţiile născute din contactul direct cu starea de
dezechilibru a Realităţii. Aceste informaţii vor dicta sistemul de schimb între memoriile
fundamentale ce intră în componenţa Formei Materiale şi vor hotărî traseul de parcurs.
Ceea ce presupune că totul devine dependent de contactul dintre acţiunile Formei
Materiale şi reacţiile momentului de Realitate.
Unică fiind – ca expresie a compunerii -, Forma Materială acţionează asupra
Realităţii într-un mod unic, chiar dacă privită din afară, atitudinea ei pare identică cu a
celorlalte Forme Materiale care compun specia, genul etc.. Acestei unicităţi îi datorează
 170

Dezmărginirea o relaţie Haos-Cosmos particulară, ce are capacitatea de a elibera noi

„spaţii” ce vor întreţine expansiunea. Astfel, pare să se infirme concepţia conform căreia
într-un lanţ cauzal doar anume verigi sunt importante, iar celelalte sunt menite doar să-l
întreţină. Fiecare verigă, unică fiind, are importanţa ei întru degajarea unor noi Nevoi
care să dea naştere la sisteme informaţionale ce au puterea de a modifica starea Formelor
Materiale.
Este adevărat nu toate verigile au destinul spectaculos de a modifica vizibil o
Realitate, schimbând astfel percepţia asupra acesteia. Cele mai multe dintre verigi sunt
cele ce acţionează pentru stabililzarea efectelor produse în Realitatea ce tocmai a fost
modificată. Acest mod de a acţiona este unul nespectaculos, care pare identic ca
manifestare şi care întreţine o senzaţie de uniform, doar pentru că sistemele
informaţionale puse în circulaţie conţin fragmentele minuscule ce vor împlini, la un
moment dat, o nouă Nevoie esenţială. Care Nevoie esenţială va reclama apariţia unei
verigi cauzale puternice, spectaculoase şi care va da impresia că se defineşte pe sine şi
numai pe sine. În fapt avem de aface cu o acumulare de fragmente venite de la un lung
şir de „anonimi” care au contribuit fiecare la acest proces, mai ales prin faptul că au fixat
informaţii ce altă dată păreau de neconceput. Sau după cum ar afirma Heidegger: „În
actul depăşirii, Dasein-ul se îndreaptă către acea fiinţare care este chiar el, către el ca
«sine». Transcendenţa constituie sineitatea (Selbstheit). Dar să subliniem şi de astă
dată: niciodată în primă instanţă numai această sineitate; depăşirea vizează totodată şi
fiinţări ce nu sunt Dasein-ul «însuşi» (selbst); sau mai exact spus: abia acum, în actul
depăşirii şi prin intermediul lui, se poate diferenţia şi hotărî în cadrul fiinţării, cine
anume este şi cine anume nu este un «sine» (ein «Selbst») şi cum este el.”131
Descoperim astfel o nouă formă de a acţiona a dualităţii Haos-Cosmos, formă care
are menirea de a menţine dezechilibrul ce modifică Realitatea şi care întreţine astfel
relaţia de comunicare între cele două stări fundamentale ale materiei: masa şi energia.
În fiecare Formă Materială, plecând de la amprenta unică a acesteia, există un
scop către care trebuie să tindă, şi pe traseul căruia ea va descoperi noi resurse ale
Dezmărginirii şi Expansiunii. Procesul care întreţine activitatea unei Forme Materiale
este dictat, în substanţa sa, de nevoia Cosmosului de a aduce starea de dezechilibru la un

131
Martin Heidegger, Op. Cit., p.84
 171

moment de criză fundamentală care să definească cu precizie o Nevoie. Nevoie capabilă

să explodeze într-o sumă de Lipse însuşite de mulţimea de Forme materiale, fiecare în
sensul unicităţii sale. Pentru înlăturarea sumei de Lipse va fi nevoie de un tot mai mare
număr de Forme Materiale care vor acţiona întreţinând circuitul Haos-Cosmos şi
facilitând continuu evoluţia memoriilor fundamentale.
Nu trebuie să ne imagină de fel că Universul îşi împarte lumea Formelor Materiale
în categorii diverse, cum ar fi cele amorfe, cristaline, organice etc.. Pentru Univers există
doar nivele de organizare ale Materiei, nivele care s-au specializat în lupta continuă pe
care a impus-o stare de dezechilibru a Realităţii. Acestă tendinţă de specializare a întrăit
şi subtilizat circulaţia memoriilor între Haos şi Cosmos, mai ales datorită tendinţei
fiecărei categorii de Formă Materială de a trimite în Haos memorii cât mai esenţializate,
cât mai purificate de atitudini parazitare, sau adverse, unui sens al evoluţiei.
Circuitul pe care memoriile fundamentale îl întreţin necontenit asigură adaptarea
Formelor Materiale la imperativele impuse de starea de permanent dezechilibru a
Realităţii. Ele dau substanţă şi conţinut unei stări de transcendeţă, în urma căreia, formele
materiale îşi pot organiza istoria şi lumea. „Se afirmă îndeobşte să transcendenţa,
concepută ca fapt-de-a-fi-în-lume, este o trăsătura a Dasein-ului omenesc. Însă, în
ultimă instanţă, acesta este cel mai banal şi mai nesemnificativ lucru din câte se pot
spune: Dasein-ul omului ca fiinţare, face şi el parte din fiinţări şi, deci, poate fi întâlnit
în calitate de fiinţare. Ar însemna atunci că transcendenţa ţine de ceea ce este realitate
nemijlocită, cu alte cuvinte, de fiinţarea care poate fi multiplicată până la a deveni de
necuprins”132
Şi mai asigură un lucru esenţial: un sens al dezechilibrului pe un anume fragment
de parcurs al evoluţiei acestuia. Altmintri, tendinţa stării de dezechilibru de a exploda în
negaţii necontrolabile ar face să fie abolită coerenţa Dezmărginirii.
Dezmărginirea nu impune de fel inexistenţa unei stări de negaţie continuă, dar
fiecare negaţie trebuie să se organizeze pe un anume parcurs al definirii. Trebuie să-şi
stabilească un conţinut şi să dea naştere unui lanţ cauzal capabil de a crea memorii care să
stabilească cicluri de evoluţie. Altfel Dezmărginirea nu ar mai putea avea loc, pentru că,

132
Idem, p.85
 172

în lipsa conţinutului, negaţiile nu ar face altceva decât să abolească totul într-o stare de
perfect Început, incapabil de a fi depăşit.
Dacă Dezmărginirea este lipsită de istorie, sau de dimensiuni, Formele Materiale
care o întreţin trebuie să se definească neapărat în interiorul unei istorii şi a unor
dimensiuni. Cu alte cuvinte să creeze Lumi, care să se definească, să existe şi să se
supună procesului de expansionare a Cosmosului, adică a propriei lor substanţe.
Fiecare lume creată există ca o matrice care conţine o mulţime de variabile ale
unor cauze ce vor acţiona asupra Realităţii, fiecare într-un specific particularizat de
scopul conţinut. În felul acesta Realitatea va fi continuu într-o presiune a Nevoii de
schimbare, care constituie fondul dezechilibrului creator de forme noi. Niciodată, asupra
Realităţii, Materia nu va acţiona în mod singular, ci, doar matricial, presând Realitatea cu
unicitatea fiecărei Forme Materiale ce se defineşte din acea matrice.
Pentru că, procesul de modificare a Realităţii nu a putut fi oprit, nu poate şi nu va
putea fi oprit vreodată, este imperios necesar să existe acest circuit al memoriilor
născătoare de Forme Materiale care să acţioneze asupra Realităţii. Fară o astfel de
circulaţie, procesul de modificare s-ar opri şi Dezmărginirea ar căpăta conştiinţă de sine,
ceea ce ar însemna distrugerea Universului, act imposibil de altfel.
Coştiinţa de sine este o caracteristică a formelor perisabile, care prin existenţa lor
trebuie să definească fiecare o memorie ce se va adaugă celorlalte, îmbogăţind circuitul;
aceasta fiind funcţia fundamentală a emoţiei.
Nici o memorie, odată definită, nu va dispărea, ea se poate conserva într-o stare de
latenţă, dar va reintra în circuitul Haos-Cosmos, imediat ce starea dezechilibrului
configurează condiţiile necesare. Oricât de aproximative ar fi aceste condiţii, ele reclamă
reactivarea unei, sau unor memorii, care trebuie să acţioneze matricial asupra Realităţii,
pentru a facilita o existenţă fertilă a stării de dezechilibru.
Cu alte cuvinte, suntem departe de afirmaţia că lumea s-a extras din Haos, şi că,
odată cu naşterea Cosmosului acesta a dispărut şi că va reapărea doar dacă Materia
cosmică se va autodistruge, sau va fi distrusă, dintr-o cauză sau alta.
Haosul este o componentă a Universului, o componentă căreia îi datorăm faptul că
simţim în fiecare clipă cum fiinţa noastră se poate adapta unor situaţii noi, fie ele insolite
sau doar ordinare. Haosul este prezent în fiecare Formă Materială asigurând existenţa
 173

acesteia, pentru că la nivel primordial, circuitul Haos-Cosmos este cel căruia i se

datorează capacitatea Formei Materiale de a rămâne capabilă să prelucreze şi să genereze
memorii fundamentale; memorii care definesc traseul şi conţinutul unei perisabilităţi.
Datorită acestui mecanism, Cosmosul există ca un teritoriu care extrage memorii
din Haos, le configurează în Forme Materiale pentru supunerea Realităţii la o presiune
continuă, apoi le eliberează, într-o stare superioară, pentru a fi reactivate. Circuitul acesta
nu s-ar putea realiza dacă Haosul nu ar mai exista ca formă activă, ca parte a
Dezmărginirii universale.
Privită din această perspectivă, afirmaţia descartiană: „Gândesc deci exist”,
trebuie modificată mai degrabă în: „Exist ca să gândesc”; funcţie impusă de către Nevoia
Dezmărginirii de a crea o presiune asupra Realităţii şi pe care fiecare nouă generaţie de
Forme Materiale o primeşte în organizări superioare din Haos.
Desigur, pentru atitudinea istorică a omului această modificare apare aproape
jignitoare. Este foarte greu să accepţi, după ce secole de-a rândul ai afirmat că eşti singura
formă materială „gânditoare”, că funcţia ta este, de fapt, comună tuturor celorlalte forme
materiale. Doar că, cercetările recente ale oamenilor de ştiinţă contrazic prin evidenţe
această afirmaţie arogantă.
Capacitatea de a gândi, de a elabora raţionamente cu reflectare în acţiunile
imediate, de a elabora strategii cu finalitate într-o unitate de timp mai apropiată sau mai
depărtată apare ca fiind comună tuturor Formelor Materiale compuse. Diferenţa este dată
de nivelul de organizare dictat de starea Realităţii de la momentul când acea formă
materială e reclamată. La momentul formării acelei Forme Materiale specifice, limitele
Realităţii impuneau un anume nivel al Nevoii, iar acesteia i se datorează funcţiile ce au
dus la acea organizare a Formei Materiale şi nu alta.
Starea de existenţă a Realităţii din acel moment nu prevedea sub nici o formă
Nevoia apariţiei unei alte Forme Materiale superior organizată ci doar înaintarea în
Dezechilibru, înaintare care a modificat grav condiţiile acelei Realităţi şi au impus o
Nevoie de Formă Materială organizată superior.
Aceast mecanism dovedeşte cu claritate faptul că Universul este lipsit de scop, şi
că apariţia următorului nivel de organizarea al substanţei ce-l compune nu se face sub
imperiul unei ţinte ce trebuie atinse, ci al unei Nevoi declanşate de modificarea stării de
 174

Dezechilibru al Realităţii existente. Iată de ce Universul are nevoie ca cele două stări ale
sale – Haosul şi Cosmosul - să coexiste şi să fie două existenţe ale aceluiaşi întreg.
Cosmosul lipsit de Memoriile Haosului ar deveni incapabil să mai acţioneze eficient
asupra Realităţii, întru modificarea ei, ci ar accepta-o ca fiind veşnică şi şi-ar opri
evoluţia.
La rândul său Haosul, fără contribuţia Cosmosului în definirea continuă de
memorii, ar deveni doar o singură memorie, unică şi neevolutivă, incapabilă să creeze
funcţii noi. În aceste condiţii Lumea Formelor Materiale, care constituie substanţa
Cosmosului ar fi lipsită de capacitatea de a apela la memorie, pentru că ea s-ar pierede
odată cu Forma Materială care a dispărut şi nu s-ar regăsi în noua formă care se naşte.
Această stare de fapt ar face ca afirmaţia lui Aristotel: „ De fapt, majoritatea vechilor
filosofi erau de părere că nu pot fi considerate ca principii ale tuturor lucrurilor decât
cauze de ordin material. Într-adevăr, ei socoteau ca element şi principiu al celor
existente pe acel din care provin toate lucrurile la început şi care, pierind, se istovesc la
sfârşit, în vreme ce substanţa lor dăinuieşte şi doar însuşirile lor se schimbă. De aceea ei
sunt încredinţaţi că nimic nu se naşte şi nimic nu piere, sub cuvânt că o astfel de materie
primă subzistă veşnic nealterată. „133, să nu mai fi fost posibil de făcut, pentru simplul
motiv că fiosofii la care se referă, şi chiar Aristotel însuşi, ar fi fost lipsiţi de capacitatea
de a perceape o astfel de înlănţuirea a faptelor, lipsiţi fiind de o memorie moştenită. Iar în
ceea ce priveşte lumea fiinţei umane Heiddeger nu ar mai fi putut niciodată spune: „Din
aceste sumare indicaţii se desprind deja mai multe lucruri: 1. «Lume» înseamnă mai
degrabă un-fel-de-a-fi al fiinţei fiinţării, decât fiinţarea însăşi. 2. Acest fel-de-a-fi
determină fiinţarea în întregul ei. Ca limită şi măsură, el este în fond posibilitatea
oricărui fel-de-a-fi în genere. 3. acest fel-de-a-fi în întregul său este, într-un anume chip
pre-mergător. 4 Acest fel-de-a-fi în întregul său, deşi premergăător, este el însuşi relativ
la Daseinul-un uman. Prin urmare, lumea ţine tocmai de Dasein-nul uman, cu toate că
ea cuprinde într-un întreg fiinţarea toată şi, odată cu ea, Dasein-nul.”134
Din nefericire, aşa cum au observat fizicienii ce se ocupă de starea quantică a
materiei, acest proces inefabil al transferului de la o categorie la alta este imposibil de
observat cu mijloacele obişnuite ale cunoaşterii, deoarece orice proces de analiză
133
Aristotel, Metafizica, traducere de Stefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.23
134
Heidegger, Op. Cit., P.88
 175

intervine modifică substanţial statutul materiei la acel stadiu, influenţând evoluţia sa

naturală. „Dacă noi analizăm acum procedurile concrete de măsurare în fizica
microscopică rezultă că o măsurătoare va perturba întotdeauna sistemul; există o anume
interacţie inevitabilă între sistem şi aparatele de măsură. Dacă încercăm să măsurăm
foarte precis poziţia unei particule, o vom perturba într-un asemenea mod încât după
măsurătoare impulsul său este modificat. Dacă încercăm să măsurăm simultan atât
poziţia cât şi impulsul particulei atunci aceste două măsurători inevitabil vor interfera
între ele astfel încât precizia rezultatului final va fi conformă inegalităţii.”135
Această observaţie a fizicianului nu face altceva decât să confirme faptul că
fiecare compus al unei Realităţi reacţionează imediat la schimbarea climatului cu scopul
de a conserva informaţii despre modificările aduse în Realitatea pe care o compune.
Apariţia sistemului de observare modifică Realitatea şi induce o Nevoie nouă la care
elementele componente ale Realităţii încearcă să răspundă imediat, modificându-şi
sistemul informaţional
La graniţa dintre Haos şi Cosmos, procesele ce se petrec sunt deosebit de subtile,
gradul lor de inefabil este atât de ridicat, încât orice formă a perturbării, presupusă de
procesul cunoaşterii, modifică substanţial destinul memoriei ce tinde să revină în
Cosmos şi-o abate de la scopul ei iniţial. „Celula celei mai simple forme de viaţă
cunoscută, reprezentată de exemplu de specii foarte primitive de bacterii, conţine cel
puţin 2 000 de gene (cistroni), fiecare din ele reglând activitatea unei enzime. Această
cifră reprezintă, după cât se pare şi după cum corespunde cunoştinţelor noastre actuale,
limita inferioară posibilă; un număr mai mic de elemente care reglează activitatea
enzimatică a celulei n-ar fi compatibil cu viaţa.
Fiecare din aceste gene este codificată prin circa 1 000 de «cuvinte» -
aminoacizi, fiecare aminoacid conţinând patru baze. În general, trebuie deci să
presupunem, chiar şi la nivelul celei mai simple forme de viaţă celulară, existenţa a
minimum 6 000 000 de elemente aminoacide ale căror patru baze oferă 4 la puterea 6 X
10 la puterea 5 posibilităţi. Probabilitatea de a apărea o combinaţie a cărei perfecţiune
să conducă la informaţii inteligibile, deci la viaţă, poate fi exprimată de raportul 1: 4 –
135
Wichmann H. Eyvind, Cursul de fizică Berkeley – Vol. IV: Fizica cuantică, Traducere A. Costescu
Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1983, P.33.
 176

după care urmează un milion de zerouri. Probabilitatea extrem de redusă a apariţiei

arbitrare, printr-o simplă combinare şi recombinare întâmplătoare, iese în evidenţă dacă
ne gândim că de la apariţia vieţii pe Pământ au trecut doar secunde exprimate printr-o
cifră cu «numai» 13 zerouri.„136
La nivelul acesta, elementele, care contribuie la procesul de definire a unei Forme
Materiale compuse superior, sunt cuprinse într-o Realitate pe care o modifică prin
activitatea lor, întreţinând un Dezechilibru ce reclamă prezenţa unor memorii active care
să alimenteze sensul reclamat de Memoria Unică a acelei Forme Materiale.
La rândul său Memoria Unică a acelei Forme Materiale acţionează în virtutea
specificului unui sistem informaţional care a stat la baza naşterii sale, iar acest specific a
venit din particularizarea modului de a acţiona dictat de o Nevoie impusă de Realitatea
căreia aparţine Forma Materială. Devine evident că avem de-a face cu UN circuit compus
dintr-o PLURALITATE de alte circuite, fiecare cu funcţii evidenţiate de către memoriile
specifice. Tot acest ansamblu depinde în mod evident de sistemul de comunicare, de
sistemul prin care sunt puse în mişcare emoţiile care provoacă modificările structurale de
care Forma materială are nevoie în procesul său de adaptare la un moment al realităţii, de
la nivelul inefabil al celui mai simplu element din componenţa sa către nivelele
superioare, dar şi invers.
În tot acest parcurs există o sumă de traductori, care transformă emoţia în
informaţie elementară care provoacă apoi o informaţie complexă, superior organizată
prin combinarea cu alte informaţii primite de la acelaşi nivel.
Rezultatul constituie nivelul imediat superior, de unde un alt traductor va împinge
informaţia către un mod superior de organizare. O altă serie de traductori este
responsabilă de descompunerea informaţiilor superioare în informaţii din ce în ce mai
elementare pe care le împing în nivelele inferioare. O memorie unică ce ar guverna acest
mecanism ar impune o anume atitudine, conţinută în sine în memorie, lipsită complet de
capacitatea de a evolua. Iată de ce este necesar acest schimb continuu de memorii, care,
odată definite în contact cu starea Realităţii, să treacă în Haos şi să revină într-o stare
superioară, adaptabilă condiţiilor ce s-au impus. Acest circuit neîncetat hotărăşte ca o
Formă Materială să nu fie niciodată ea însăşi, ci mereu una nouă, legată fiind indisolubil
136
Ludvík Souček, Bănuiala unei umbre, traducere de Alexandra Toader, Bucureşti, Editura Albatros, p.
246
 177

de starea Dezmărginirii. Şi, pentru că Dezmărginirea impune mereu crearea de condiţii

din care Universul să înmugurească direcţii noi ale Devenirii, asigurând astfel veşnicia
expansiunii, aceasta are nevoie ca fiecare Formă Materială să constituie un unicat, cu o
expresie individuală a perisabilităţii.
Întregul mod de a fi organizată şi de a funcţiona a unei Forme Materiale este
dependent şi specificat de sistemul de organizare a circulaţiei informaţiei de la Memoria
de bază la Memoria unică şi invers, iar toate elementele ce intră în componenţa acelei
Forme Materiale sunt la rândul lor perisabile. Tot întregul Formei Materiale reprezintă o
sumă de perisabilitaţi ce se nasc şi mor, permiţând circulaţia unor memorii care aduc în
permanenţă nivele noi din Haos. În consecinţă, orice Formă Materială este în permanent
dezechilibru, mereu în cautarea organizării complete, impulsionând schimbul de memorii
care să permită adaptarea continuă cu o Realitate ce nu stă locului, schimbătoare fiind
prin forţa intervenţiei Formelor Materiale.
Starea Universului este dependentă de relaţia mulţimii Formelor Materiale şi
Realitate, ea fiind aceea ce menţine activ Dezechilibrul care facilitează Dezmărginirea
prin procesul de formare continuă a unor mulţimi de informaţii noi. Acestea produc
circuitele memoriilor ce perfecţionează continuu Formele Materiale. Putem spune că
orice Formă Materială, inclusiv omul, există într-o stare de continuă ubicuitate, fiind
prezentă în acelaşi timp în Haos dar şi în Cosmos. Dacă am imagina plastic acest fapt,
atunci putem spune că imaginea formei materiale din Cosmos se reflectă, ca într-o
oglindă, în Haos, formând un alt eu dar cu alte funcţii, noi, superioare, pe care viitorul le
va transfera în imaginea din Cosmos. „Un sentiment obscur al relaţiilor secrete dintre
cele două părţi a existat întotdeauna. Dublul egiptean care se naşte odată cu omul şi
care-l însoţeşte peste tot, nu e altceva decât umbra lui, sufletul, reflexul său de a cărui
pierdere se teme tot timpul. Locuitorii din valea Nilului erau foarte atenţi ca nu cumva
umbra să le fie mâncată de vreun crocodil. După opinia locuitorilor Bassutos, animalul
acesta ar fi putut ucide omul, chiar şi numai atrăgându-i imaginea reflectată sub apă. În
Occident, crocodilul devine apoi diavolul care, la Chamisso (1816), îi fură umbra lui
Schlemihl, la Hoffmann (1827), prin intermediul unei curtezane, reflexul lui Erasm
Spikker, identificat la urmă, cu însuşi Hoffmann. Tema dublului este constant reluată
începând cu literatura romantică. La Andersen, în povestea Umbra (1831) există o
 178

inversiune. Despărţită de om, propria-i umbră îl aserveşte în aşa măsură, încât acesta
sfârşeşte prin a deveni el însuşi umbra propriei sale umbre. Dând la iveală un «stadiu de
oglindă (un stadiu de om-copil) ca formator al funcţiei Eului», Lacan regăseşte în
psihanaliză jocurile şi superstiţiile corpului, dublurile, fantomele Inerwelt-ului şi ale
Umwelt-ului cu imaginea speculară ce se iveşte în pragul lumii vizibile.”137
Aceeaşi ubicuitatea nu este posibilă în interioriul perisabilităţii, ce presupune
existenţa dimensiunilor; aici ea poate fi doar fabulată, speculată, imaginată, şi totuşi
spiritul ei domină, creând felurite fantasme. În circuitul memoriilor, lipsit de dimensiuni,
ubicuitatea este starea fundamentală a Materiei, şi datorită ei este posibilă întreţinerea
circuitelor diverselor nivele ale memoriilor, ele facilitând Formei Materiale să fie, în
acelaşi timp, mereu ea însăşi ca unitate, dar mereu nouă ca existenţă.
Această funcţie fundamentală a materiei reprezintă miezul capacităţii acesteia de a
reacţiona la starea de dezechilibru impusă de Realitate, dar îi şi facilitează acesteia
definirea traseului ca memorie finală, la nivel de formă, memorie care va contribui la
evoluţia spre organizări superioare, spre obţinerea unei abataeri capabile să permită o mai
bună relaţie cu Realitatea.
Dezmărginirea universală nu se va opri niciodată din procesul de formare a noi şi
noi capacităţi de adaptare la Realitate, provocând apriţia unor mutaţii în momentele de
maxim al dezechilibrului, stabilind astfel începutul unor noi lanţuri cauzale. Spun noi,
doar pentru că ele vor avea funcţii radical adaptate unei Realităţi, funcţii ce se regăsesc
însă în diverse forme atavice în tot lanţul evolutiv de până la apariţia mutaţiei. Apariţia
unei mutaţii, care a provocat o deosebire substanţială de celelate Forme Materiale ale
unui nivel, a frisonat întotdeauna, a provocat o reacţie negativă în rândul semenilor, şi
totuşi, ea nu este decât aparentul accident produs în procesul de căutare a capacităţii care
să stea la baza unui nou lanţ cauzal de o anume particularitate.
În baza acestei logici, putem afirma că fiinţa umană, care la acest moment am
putea presupune că este cea mai adaptată Formă Materială a Cosmosului, împinge ea
însăşi lanţul cauzal către momentul în care se va naşte o abatere ce va schimba nivelul de
adaptare la Realitate.

137
Jurgis Baltrušaitis, op. Cit. P.16
 179

Noi, fiinţele umane de astăzi, sau de mâine, sau cele ce vor exista până la
momentul apariţiei abaterii, nu vom şti cum va arăta, şi nici ce funcţii noi va avea
rezultatul respectivei abateri. Cunoaşterea acestui lucru nu intră în funcţiile noastre, nu
este prevăzut în scopul cu care suntem prevăzuţi. În fapt, o astfel de cunoaştere nu este
posibilă, deoarece circuitul memoriilor care ne întreţine existenţa nu a atins acel nivel.
Dar, conştientizarea faptul că existenţele tuturor modelelor cuprinse în nivelul om
evoluează pentru a prepara apariţia unei abateri cu mult mai adaptate Realităţii, ar trebui
să ne hotărască să respectăm atitudinea generaţiilor arahaice de a purifica în permanenţă
memoriile ce trec în Haos, pregătindu-le astfel pentru a nu se îndrepta spre o abatere
contrară, periculoasă, distrugătoare nivelului nostru.
Oricum, orice abatere conţine în ea distrugerea, negarea; pe noi ar trebui să ne
preocupe doar gradul şi sensul acestora, şi pentru că nu ne este dat să le cunoaştem,
atitudinea adoptată faţă de meomoriile formate şi eliberate în haos ar fi necesar să fie
extrem de responsabilă. Forma Materială nu poate hotărî viitorul în fapt, în schimb îl
poate hotărî în substanţă.

Calapodul suveran
Desigur că cititorul – contemporanul meu consecvent atitudinii morale în
funcţiune - are libertatea de a se întreba: „ Oare ce diavol a pus stăpânire pe mintea
acestui om şi l-a îndemnat să speculeze atâta pe marginea unor lucruri fără de folos? Ce
drac îl îndeamnă să nu se mai oprească în încercările sale de a eşafoda de lucruri lipsite
de interesul imediat, cu care să putem obţine un avantaj, să ne aducă un profit la
teşcherea? Toată aiureala asta cu Haosul şi Cosmosul care coexistă şi, pe deasupra, mai şi
depind unul de altul în fiecare clipă a prezentului este prea de tot gogonată. Ca să nu mai
vorbim despre comunicarea dintre ele, de parcă eu aş mai putea să comunic cu morţii
mei, sau ei ar mai putea să ştie ce mi se întâmplă.
Prezentul este clipa în care trăiesc şi căruia mă silesc să mă dedic, pe care o pot
defini şi pe care apoi o transform în amintire, deoarece a trecut, s-a stins, a murit şi nu
mai are nici o legătură cu fiinţa mea.”
 180

Acest proces este valabil pentru tot ce este materie organizată, fie ea vie sau
moartă. Iar atunci când totul se termină şi se ajunge în ne-fiinţă, totul se pierde, chiar dacă
ar fi să fie respectate şi reîncarnările, câte or fi ele. Există un moment când nu se mai
poate face nimic şi eu devin o stare a Neantului, a Nimicului, a Haosului, a Ne-existenţei
şi nu voi mai avea nici o legătură cu Cosmosul.
Poate că are dreptate contemporanul meu, dar pentru mine senzaţia că prezentul
nu-mi aparţine, decât în măsura în care am responsabilitatea să-l pot transforma într-un
anume viitor, este dominantă.
Nu degeaba Arthur Rimbaud scria:
«E un colţ de verdeaţă unde cântă un râu
Zburdalnic agăţându-le zdrenţe de-argint
Ierbilor; de pe-un munte trufaş, ivit, fără frâu
Soarele; i-o vâlcea de lumină mustind.

Un tânăr soldat, gura deschisă, părul fuior

Şi ceafa-i scăldându-se-n a cresonului floare
Doarme; stă-ntins în iarbă, sub un puf de nor
Palid, în patul verde unde plouă soare.

Cu picioarele-n gladiole, doarme. Tânărul om

Surâde ca un copil bolnav prin somn;
Natură, să-i faci leagăn cald: îi e frig”
Miresmele, nara n-or să-i mai înfioare;

Cu mâna pe piept, doarme în soare,

Tihnit. Două găuri roşii în dreapta îl frig.»”138
Poate că este aşa, dar, foarte bine poate fi şi altfel, iar ceea ce se întâmplă în lumea
ştiinţifică de azi dovedeşte, mai degrabă, că „altfel” devine tot mai probabil. De fapt
perechea Haos-Cosmos se supune principiilor Dualităţii a lui Platon şi formează
incidental esenţa Veşnicului, ceea ce-l face pe Aristotel să afirme: „De pildă, dacă ceva

138
Arthur Rimbaud, Poezii, traducere de Suzana Delciu, Bucureşti, Editura Uranus, 1991, p. 69
 181

participă la Ideea de dualitate, acel ceva participă eo ipso şi la Ideea de veşnic; dar
aceasta numai în chip accidental, pentru că veşnicia e o însuşire inerentă dualităţii”139
Şi mai dovedeşte că esenţa întregii existenţe, fie ea cosmică sau în Haos este o
expresie a Comunicării menite să organizeze continuu informaţiile ce se nasc din
contactul cu Realitatea. Pentru că Realitatea nu există doar ca o stare a Cosmosului, ci
este condiţia fundamentală a Dezmărginirii care întreţine permanent Dezechilibrul cel
continuu născător de noi modele de organizare a existenţei. Dacă acest proces s-ar opri,
Universul ar deveni doar Cosmos lipsit de capacitatea de a comunica, deci fără funcţiile
ce pun în mişcare informaţii. Fără forţa pe care i-o dă Dezmărginirea, Universul s-ar
prăbuşi în el însuşi, încetul cu încetul, lipsit total de memorie.
În cartea „Sipetul de zestre” afirmam că istoria omului şi-a structurat dezvoltarea
pe patru mari modele: natural, mistic, mecanic şi informaţional, model care începe să se
înfiripe în zilele noastre. Întreagă, construcţia acestui volum este tributară noului model
ce se conturează, conştientizând importanţa informaţiei în procesul de organizare a
Universului. Desigur, la ora actuală, circulaţia informaţiei ni se pare a fi cea mai
importantă, fundamentala componentă a evoluţiei, aşa cum anticilor acţiunile elementelor
naturale li se păreau fundamentale, aşa cum celor din Evul Mediu, li se părea
fundamentală acţiunea Fiinţei Divine, sau cum pricipiile mecanicii păreau a fi cele ce stau
la baza întregului Univers în expresia modelulului mecanic. Cu siguranţă, peste un anume
număr de ani, modelul informaţional va fi depăşit, şi la baza cunoaşterii se va aşeza un alt
principiu ce va oglindi evoluţia materiei în virtutea unor legături tot mai profunde. În
fapt, dominaţia unui model asupra spiritului unei anume epoci nu face altceva decât să
permită definirea unor instrumente cu care se poate pătrunde şi mai adânc în intimitatea
relaţiilor Dezmărginirii. Evoluţia Formelor Materiale – fie că va fi omul, fie că va fi
rezultatul unei mutaţii cu organizare superioară – va educa luciditatea relativă antrenată
de către mecanismele Dezmărginirii. Unde se va ajunge e greu de presupus, iar pe mine,
sincer, nu mă prea interesează să încerc a imagina; nu pentru că n-aş fi curios, nu pentru
nu aş vreau să fiu luminat, ci pentru motivul simplu că Dezmărginirea nu conţine încă
elementele cu care să putem fabula, nu le presupune mai ales datorită faptului că încă
Nevoia nu a dus la crearea acelor momorii care să genereze încetul cu încetul noile

139
Aristotel, Metafizica, traducere de St. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p. 55
 182

funcţii. „Niciodată nu putem şti dacă vreo teorie reprezintă «ultimul adevăr». Nici nu
putem şti vreodată « ce a rămas de descoperit», cel mai probabil foarte multe, deoarece
după cum am spus înainte, mai mult ca sigur că nu dispunem de o teorie cuprinzătoare a
tuturor fenomenelor care apar în natură.”140 Cu alte cuvinte: noi cei din viitor suntem
rezultatul direct, şi consecinţa acţiunilor întreprinse de noi cei de azi. Această condiţie a
lumii materiale este născută din esenţa însăşi a lipsei de scop universale, lipsă care face
ca Universul să-şi modifice continuu condiţia existenţei sale. Există o stare de coeziune
generală a materiei cosmice, dar fenomenele care domină evoluţia acesteia sunt într-o
veşnică prefacere, mereu împinse spre nivele superioare de organizare, nivele care
presupun schimbarea fundamentală a unor principii evolutive prin organizări şi
reorganizări repetate într-o profundă libertate combinatorie. Dar pentru ca acest lucru să
fie posibil este necesar ca nici o memorie, odată născută, să nu se piardă, ceea ce ar fi
fundamental obligatoriu dacă ar exista doar Cosmosul. Oricât ar părea caracterizat de
dimensiuni infinite, Cosmosul rămâne o formă limitată (infinitul este o dimensiune), iar
fără existenţa Haosului, acesta ar pierede o anume cantitate de memorii născătoare de
funcţii. Mai mult decât atât, evoluţia memoriilor, fără trecerea lor prin Haos este greu de
imaginat, pentru că fiecare memorie, pentru a evolua trebuie să fie extrasă din condiţia
limitată impusă de dimensiuni şi de scop. Astfel, ea poate fi reactivată în condiţiile noi
presupuse de organizarea unei alte Forme Materiale pregătită să-şi manifeste
oportunismul în relaţia cu dezechilibrul Realităţii. Nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de
dimensiunile cosmice, dimensiuni ce pentru noi sunt la limita imaginabilului,
fundamental pentru Univers este modul de organizare a funcţiilor sale, menite să întreţină
starea de profund dezechilibru a Realităţii. Adevărata luptă pentru aceasta se dă, pentru că
fiecare element material conţinut duce cu sine, în existenţa sa perisabilă, o fărâmă de
echilibru ce ar risca oricând să micşoreze momentul de dezechilibru, ceea ce ar fi fatal
pentru evoluţie şi implicit pentru Univers. Şi din nou, trecerea memoriilor prin Haos,
contribuie la păstrarea momentului iniţial de dezechilibru care contribuie la modificare
continuă a funcţiilor de organizare a Materiei.

140
Wichmann H. Eyvind, Op. Cit., p.53
 183

Ori, acest mecanism nu va putea fi niciodată supus cunoşterii în totalitatea sa, nu

va fi niciodată definit prin legi imuabile, pentru că el îşi modifică însăşi principiile,
funcţiile şi sistemele relative.
Şi totuşi, ceva rămâne cognoscibil în toată acestă mare prefacere: Informaţia.
Spre deosebire de aceasta, emoţia este imposibil de cunoscut, de măsurat şi de
prevăzut.
De la statutul inefabil de quantă, primul element al microcosmosului, care
datorită funcţiei sale provoacă un transfer, trecând prin cel cu mult mai stabil de enzimă,
informaţia tinde să organizeze Forme Materiale din ce în ce mai capabile să permită
evoluţia emoţiei, spre a defini memorii noi, care să re-organizeze materia în virtutea unor
funcţii insolite.
O Formă Materială nu este altceva, privită din acest punct de vedere, decât o
matrice generatoare de diade care contribuie prin manifestarea oportunismul său la
menţinera stării de dezechilibru univeresal.
Faptul că o anume perioadă istorică este dominată de un model este dovada
manifestării limitelor Realităţii. Atâta timp cât Realitatea rămâne în interiorul unor limite,
cât nu se produce o mutaţie care să nască o nouă matrice a Devenirii, ea va continua să
opereze cu aceleaşi memorii pe care le va organiza mereu în combinaţii tot mai
sofisticate, tinzând către starea ideală - stare ce nu va fi atinsă decât atunci când forma de
manifestare va fi lipsită de funcţii în menţinerea dezechilibrului, şi va pecetlui dispariţia
acesteia.
Dominaţia modelului mă face să afirm că: tot ce are dimensiuni poate fi cunoscut
prin expansiune, inclusiv Cosmosul, dar tot ce este lipsit de dimensiuni nu poate fi
cunoscut, datorită apariţiei continuui a unor teritorii noi ca manifestare a Dezmărginirii.
Aidoma, suntem, ca în aporia „Săgeata” a lui Zenon; simţurile ne spun că aceasta este în
ţintă, dar între cele două entităţii va fi mereu o distanţă ce nu se sfârşeşte. Întreaga
existenţă cosmică a unei Forme Materiale presupune circuitul unor memorii ce o vor ţine
continuu departe de scop, chiar dacă are impresia că l-a atins în totalitate.
Aceasta este regula după care funcţionează Devenirea, cea care impune ca
circuitul memoriilor să performeze fără a putea fi vreodată egale în expresie cu Materia.
Momentul egalului între memorii şi Materie ar însemna oprirea Dezmărginirii.
 184

La fel de adevărat este şi faptul că manifestarea modelului are un rol foarte

important în a ordona circuitul memoriilor. Ele nu vor putea să impună cu grăbire o altă
matrice de diade, atâta timp cât ordonarea informaţiilor conţinunte în vechea matrice nu
s-a apropiat de limita superioară, ceea ce presupune atingerea unor procese teribil de
sofisticate, care să stabilizeze evoluţia din matricea respectivă. Au fost create, prin acest
proces, suficiente unicate care să întregească expansiunea asupra acelui teritoriu, ba mai
mult s-a impus un proces de suprapopulare pentru a fi atinsă limita necesară pentru exod,
ceea ce înseamnă că un nou teritoriu va fi supus expansiunii. S-au născut, şi au evoluat,
atâtea memorii câte putea să producă acea matrice. Din acest moment, Dezmărginirea
poate să producă un nou teritoriu, contribuind astfel la apariţia unui nou model care va
domina spiritul matricei nou venite. Odată ce funcţia matricei s-a consumat, aceasta
poate să dispară sau să întreţină evoluţia nou apărutei, până la momentul când Devenirea
se va detaşa în întregime de ea, păstrând doar memoriile pe care informaţiile odinioară
importante le-au creat.
Acest proces este respectat şi în interiorul matricei, precum şi în interiorul fiecărui
individ ce formează matricea. Circuitul informaţie-memorie-informaţie superioară tinde
mereu să dez-limiteze până la ultimile consecinţe segmentul de Realitate care-l cuprinde,
contribuind astfel la expansiunea asupra propriei matrice, dar şi la dez-limitarea acesteia.
Şi iată că, ar trebui să-i dăm dreptate lui Zenon şi aporiilor sale: din punct de vedere
senzorial ele sunt imposibile, dar din punctul de vedere al cunoaşterii sunt profund
adevărate. Afirmaţiile eleatului sunt susţinute mai apoi de Aristotel: „De aceea nu fără
motiv, filosofia se numeşte ştiinţa adevărului. Într-adevăr, scopul ştiinţei teoretice este
adevărul, iar al celei practice aplicarea. Practicienii, când studiază felul de a fi a unui
lucru, nu au în vedere caracterul său veşnic, ci utilitatea la care ar putea servi şi
însemnătatea lui pentru moment. Dar adevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem
cauza. Un lucru oarecare constituie cauza celorlalte lucruri în măsura cea mai mare,
atunci cînd el e inerent acestora, ca o notă comună lor.”141, şi mai departe: „ De aceea, în
chip neapărat, principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare doză de adevăr.
Căci ele n-au însuşirea de a fi adevărate doar în chip temporar, iar temeiul adevărului

141
Aristotel, Metafizica, traducere de St. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p. 72
 185

lor nu stă în afară de ele, ci ele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. Aşa că fiecare
lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţă.”142
Şi, de bună seamă categoria „fiinţă” este caracterizantă pentru întreaga Materie
cosmică. Iată de ce, personal mi se pare că împărţirea pe care au făcut-o chimiştii în
materie organică şi materie anorganică este cu mult mai corectă decât cea în care se
categoriseşte materia ca fiind „moartă” şi „vie”, categorisire care încearcă să inducă
reguli separate de percepere a celor două categorii. În fapt, fiecare formă a materiei
reprezintă un anume stadiu de exprimare a unor memorii, organizate în cel mai
perfecţionat mod al existenţei cosmice din acel stadiu, mod care era capabil să se
adapteze Dezechilibrului manifestat de Realitate. Faptul că fiecare Formă Materială
conţine o memorie fundamentală, care se exprimă de fiecare dată când se încearcă
schimbarea statutului acesteia, a fost demonstrat, şi chiar a intrat în tehnicile de
prelucrare, fiind luată în calcul atunci când se propune o schimbare de formă, deoarece
memoria fundamentală încearcă mereu să aducă Materia la condiţia iniţială.
La un anumit moment al evoluţiei, manifestarea Dezechilibrului a impus o nouă
etapă calitativă în existenţa Formelor Materiale, etapă care este percepută de noi ca fiind
un salt uriaş: trecerea la existenţa organică, la materia vie. Saltul acesta, doar noi îl
percepem ca fiind spectaculos, din cauza faptului că a iniţiat lanţul cauzal care a dus la
apariţia noastră în rândul Formelor Materiale.
Pentru Cosmos este o consecinţă a oportunismului de care Materia avea nevoie
pentru a se armoniza condiţiilor impuse de Realitate, asupra căreia, aceasta, Materia,
făcuse o sumă de presiuni ce impunea un nou act al Dezmărginirii. Iată de ce, Materia nu
a pierdut nimic din memoriile câştigate până la acel stadiu, şi nici din circuitele acestora
care întreţin capacitatea de adaptare la noile condiţii, ba dimpotrivă, acestea s-au distilat –
se distilează continuu, se vor distila fără încetare - şi pot participa la procesul de creare a
informaţiilor noi, născute prin exprimarea Nevoilor Realităţii. Cerinţele Nevoilor,
concretizate în apariţia unor Lipse, impun extragerea din Haos a unor meomorii
fundamentale prin crearea unor dezechilibre ce se exprimă, în ultimă instanţă, la nivelul
lumii atomice. Organizarea Formei Materiale începe de la aceste dezechilibre, care sunt
practic insesizabile datorită sensibilităţii memoriilor la condiţiile de mediu. Nu cred că va

142
Idem. P.73
 186

fi posibil vreodată să se inventeze aparatul de măsură care să nu influenţeze mediul în

care se manifestă memoriile fundamentale. Simpla prezenţă a aparatului influenţează
mediul, modifică grav condiţiile, prin crearea unui nou dezechilibru, la care memoriile
fundamentale vor reacţiona imediat, aceasta fiind funcţia lor în esenţă.
Vorbesc despre memorii fundamentale, pentru a încerca să păstrez coerenţa
imaginii asupra evoluţiei fenomenului, care începe în această zonă a Cosmosului.
Ceea ce percepem, însă, cu simţurile noastre, sau cu aparatele noastre de măsură,
sunt particule instabile ce pot exista atât sub formă de undă, cât şi sub formă de particulă.
Ele reacţionează în funcţie de dezechilibrul manifestat, ducând la crearea unui transfer ce
produce, într-un anumit stadiu de organizare, o informaţie fundamentală.
Naşterea respectivei informaţii este strâns legată de starea de dezechilibru
existentă în sistemul ce va să se nască. Chiar dacă pare că se datorează întâmplării,
procesul de ”ciocnire” dintre o quantă şi o particulă este provocat de existenţa unui
minus, a unei Lipse, care reclamă prezenţa acesteia pentru a putea provoca un transfer
care să satisfacă starea oportunistă a respectivului sistem. Această stare a Materiei
dovedeşte că mişcarea haotică a particulelor este doar o aparenţă, în fapt ele supunându-
se unor Nevoi declanşate în permanenţă de sistemul în care se află, Nevoi ce nu pot fi
înţelese din afara sistemului. Poate părea ciudat, dar cu cât observatorul vine dintr-un
nivel superior organizat al Materiei, cu atât va avea dificultăţi mai mari în înţelegerea
Nevoilor din sistemul inferior, cu toate că ele sunt conţinute prin asimilare în existenţa
respectivului nivel superior. În felul acesta am putea explica de ce în interiorul unui
sistem pot apărea conflicte care pun în funcţiune forţe aparent incontrolabile şi care pot
declanşa autodistrugerea acestuia.
Totul pornind de la nivelul Nevoilor din sistem, care dau naştere unor scopuri ce
intră în conflict, iar cronicizarea conflictelor pune în mişcare energii distrugătoare. Aşa se
poate evidenţia lipsa de scop universală, ca funcţie fundamentală ce stă la baza naşterii
oricărei Forme Materiale. În virtutea acestei lipse de scop universale, Forma Materială
are libertatea de a-şi defini doar propriul său scop.
Dacă ea ar fi născută ca expresie a unui scop universal, traseul evoluţiei sale
perisabile s-ar manifesta în cu totul alt mod. Să nu-mi cereţi să vă spun cum, pentru că
aceasta este una dintre necunoscutele la care nimeni nu are acces. Putem să fabulăm cu
 187

graţie, putem să ne dedăm unui joc imaginativ bogat, dar nu putem să facem, nicidecum o
afirmaţie certă, nici măcar aproximativă.
Mecanismul care reglează funcţionarea particulelor fundamentale în funcţie de
Nevoile create în sistem, este concret exprimat în cele două postulate ale nivelelor de
energie:
„ I. «Un atom poate exista numai în anumite stări staţionare ale mişcării interne. Aceste
stări formează un şir discret şi fiecare stare este caracterizată de o valoare definită a
energiei toitale».
II. «Când un atom emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică el sare de pe o stare
staţionară pe alta. Dacă atomul sare de pe o stare de energie Ε8 mai înaltă pe o stare de
energie E1 mai joasă (deci E8>E1), va fi emis un foton a cărei frecvenţă ω este dată de:
Hν = hω – E8-E1
Pprocesul invers emisiei este absorbţia unui foton de frecvenţă ω, în care caz atomul
«sare» de pe starea mai joasă pe starea mai înaltă».”143
Aşadar, totul depinde de starea de dezechilibru în care se află un sistem, stare
care va impune condiţiile pentru manifestarea particulelor Materiei, acestea vor participa
continuu la combinaţii ce vor avea ca rezultat modelarea unui sistem oportunist, capabil
să „atace” Realitatea ducând-o mereu într-o stare de Dezechilibru. La acest nivel de
existenţă a graniţei dintre Haos şi Cosmos, starea normală este aceea a unei continui
instabilităţi, dar pe măsură ce sistemele materiale devin organizate, instabilitatea face loc
perisabilităţii, pentru că, în interiorul fiecărui sistem există o continuă comunicare ce
permite ca informaţiile născute la nivelele superioare să fie transformate şi descompuse
până la stadiul de memorii fundamentale ce menţin instabilitatea primordială a Materiei.
O continuă trecere prin starea de Inefabil, înainte de a reintra în circuitul materiei
organizate cosmic. Sau, dacă vreţi, emiterea permanentă de fotoni care să anuleze stările
de echilibru în care materia intră constant.
Nici un element care intră în structra unei Forme Materiale nu are conştiinţa formei de
care este aparţinător. Funcţiile sale sunt altele, iar scopul său nu este decât acela de a
organiza propria confruntate cu Realitatea în sânul căreia îşi menţine Dezchilibrul
specific. Lipsa conştiinţei de aparţinător al unei structuri care îl înglobează face ca, de

143
Wichmann H. Eyvind, Op. Cit., p.110.
 188

multe ori, în virtutea funcţiilor sale să dea naştere unor direcţii ce în final conduc la
modificarea formei generale ce-l conţine. Acest lucru devine cu atât mai lesnicios cu cât
Forma Materială ce-l conţine este surprinsă de un Dezechilibru puternic. Într-un astfel de
caz, sistemul de comunicare din Forma Materială respectivă va lansa informaţii ce vor
accelera dezechilibrarea întregului sistem.
Totul se va comporta ca o undă de şoc, ce va induce vibraţii agresive,
dezechilibrând întregul şi accelerând emisiile de energii care să faciliteze schimbări
importante în sistem. Numărul de aberaţii, care vor apărea şi vor disparea, va pune în
mişcare abateri, mai mult sau mai puţin periculoase pentru sistem. În unele cazuri,
sistemul nu va rezista, ceea ce va avea ca rezultat descompunerea sa, iar nivelele de
memorii vor tinde către zona fundamentală, către starea de instabilitate care le oferă
capacitatea de a adera la oricare alt sistem nou. În alte cazuri, sistemul se va modifica
substanţial, ieşind din momentul de criză cu mult mai adaptat Realităţii nou create de
însăşi activitatea sa. Totul este dependent de vibraţiile degajate de forţa energiilor puse în
mişcare prin informaţiile despre starea de dezechilibru a respectivului sistem. Întregul se
dovedeşte dependent de calitatea comunicării din interiorul sistemului ce trebuie să se
adapteze unui Dezechilibru pe care l-au creat acţiunile sale asupra Realităţii. Desigur,
uneori, o categorie de Forme Materiale va trebui să facă faţă Dezechilibrului creat prin
acţiunea altor categorii de Forme Materiale, ceea ce devine şi mai grav, pentru că vor
lipsi informaţiile folositoare care să facă faţă Nevoii de adaptare.
Pentru Univers, importantă însă este capacitatea sa de a folosi Cosmosul pentru a
da naştere continuu la informaţii care să devină apoi memorii ce vor putea participa la
naşterea de lanţuri cauzale prin care se întreţine Dezmărginirea, or acest lucru nu este
posibil decât prin formarea continuă de perisabilităţi active într-o continuă confruntare cu
Realitatea.
Pentru noi oamenii un astfel de proces este preceput, cam aşa cum îl descrie
poetul cu gândul mereu la nevoia de a opri instabilitatea:
„Pe tineri îi albeşte; bătrânii trec prin sită
de-a zorilor şi-a serilor trecere grăbită;
într-una se alungă, şi-abia de trece una,
că altă zi mai jună în urmă se agită.
 189

Ne spulberă cu treburi încolo şi încoace –

nevoile în viaţă au căpătat vreo clipită?
Abia când moartea straiele grijilor desface,
când fură şi opreşte a poftelor ispită,
necazurile tale le ia! Din nevoinţe
doar una mai rămâne – dar fi-va împlinită?”144
Al-Salatan Al-‘Abdi pare a fi pătruns de instabilitatea continuă din Realitate. Nu
şirul de alternanţe zi-noapte este importantă pentru el, ci mulţimea de evenimente care
dau naştere mereu unor forţe capabile să ne modifice statutul făr’ de încetare. Ei bine,
întreaga existenţă a unei perisabilităţi este dependentă de aceste forţe ce se organizează
din acţiunile cu care este modificată continuu Realitatea. Aceste forţe constituie frontul
de informaţii ce imprimă sistemului o sumă de vibraţii în profunzime, vibraţii care
modifică fundamental evoluţia întregii Forme Materiale.
Din nefereicire, de cele mai multe ori, destinul unei Forme Materiale nu depinde
de sensul pe care aceasta încearcă să-l imprime existenţei sale, ci de calitatea
informaţiilor pe care le produce în interiorul sistemului său. Este cu atât mai îngrozitor,
pentru o Formă Materială raţională, cum este omul, să constate că intenţiile sale de a
atinge un scop pe care şi-l stabileşte eşuează datorită unor limite stabilite de propria-i
fiinţă, împotriva voinţei sale. Sunt momente când pare că propriul sistem se organizează
împotriva a ceea ce ideal se doreşte. Din păcate, aceasta este o aparenţă, în fapt,
informaţiile lansate în sistem conduc către o altă soluţie, către o altă tendinţă. Şi putem
afirma că, fiecare Formă Materială, luată ca individ, este rezultatul concret al acţiunilor
sale oportuniste şi nu al năzuinţelor râvnite şi declarate. Iată de ce, omul arhaic
propovăduia grija pentru curăţarea gândului, pentru ca acesta să fie limpede şi legat
temeinic de ceea ce urmează să faci, să obţii, să laşi moştenire.
Existenţa omului arhaic era definită prin grija sa de a-şi organiza acţiunile în
echilibru temeinic cu necesitatea acţiunilor. Iată de ce, acesta nu-şi dorea să-şi
stabileasacă obiective ce depăşeau starea sa conştinetă, nu râvnea la scopuri pe care
puterile sale le-ar fi putut trăda. Acţiunile sale erau judecate nu numai prin prisma
interesului individual, ci şi prin aderarea la un sens al comunităţii. Desigur, totul era cu
144
Al-Salatan Al-‘Abdi, Antologie de poezie arabă, traducere de Grete Tartler şi Nicolae Dobrişan,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 217
 190

mult mai uşor, având în vedere legăturile strânse ce existau într-o comunitate puţin
numeroasă şi guvernată de nevoi asemănătoare. Forţa pe care gândul o naşte este dată de
vibraţiile transmise în nivelul fundamental, care se modifică în sensul intim al acestuia, şi
nu în acela de aparenţe pe care tu, la exterior poţi să-l modelezi subiectiv.
S-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi mereu despre forţele care sunt capabile să ne
scape de sub control şi să ne modifice destinul dincolo de voinţa noastră. Se vorbeşte
despre acestea ca despre manifestări oculte, ce pot fi controlate doar prin tehnici
esoterice, mistice. Nimic din toate acestea nu este adevărat, ci totul depinde doar de
capacitatea noastră de a menţine echilibrul dintre aspiraţie şi afirmaţie. Cu cât decalajul
dintre aceste două categorii este mai profund, cu atât vibraţiile induse în stratul
fundamental al sistemului vor fi mai răvăşitoare; răvăşitoare în sensul îndepărtării Formei
Materiale de scopul pe care strucutra sa îl poate cultiva.
Pentru că, în fapt, vibraţiile induse organizează materia tocmai pentru a conduce
Forma Materială, care le-a produs, cât mai aproape de scopul cu adevărat indus.
Diferenţa dintre scopul indus şi cel declarat stă la originea multor drame individuale ce
marchează istoria evoluţiei Formelor Materiale. Şi, oricât ar părea de incredibil, nu doar
omul se află în acestă stare conflictuală, ci toate Formele Materiale, pentru că ele sunt
nevoite să răspundă unei Nevoi fundamentale a Universului: menţinerea Dezechilibrului.
Conflictul care se naşte între aceste două tendinţe are o raţiune în procesul
Dezmărginirii, întreţinând continuu starea de dezechilibru necesar definirii unor
momente capabile să producă o mutaţie, care va da naştere unui alt lanţ cauzal şi va
deschide o nouă matrice de diade, rafinând, în felul acesta, Expansiunea Universului în
sine însuşi. La nivelul cunoşterii de astăzi, este foarte greu de explicat cum se produce
această circulaţie a informaţiilor într-un sens sau celălalt, cum se produc vibraţiile care
stimulează activitatea memoriilor fundamentale spre organizarea materiei pe nivele de
funcţii. „ Nu se pot găsi în cărţi mai mult decât descrieri generale şi incomplete ale
acestor Dhyāna. Doar cei care au experienţa practică a acestor Dhyāna sunt capabili să
le expună. Nu se explică nicăieri cum afectează respiraţia, pulsul şi secreţiile corpului
cele Opt Dhyāna Fundamentale; nici nu există, chiar în cărţi, explicaţii complete ale
diferitelor stări de conştiinţă produse de ele.”145
145
W.Z. Evans-Wentz, Yoga tibetană şi Doctrinele Secrete, traducere de Mircea Iacobini, Arad, Editura
Sophia, 1993, p.20
 191

Este foarte posibil, ca evenimentele ce se petrec în sânul societăţii umane să

prepare evenimentele care pregătesc un salt către o nouă categorie de Forme Materiale,
capabile să abordeze Dezmărginirea dintr-un cu totul alt mod de manifesatre. Poate fi un
salt mutagen, dar poate fi, foarte bine şi un nou orizont care să revoluţioneze percepţia
asupra stadiului prezent al Realităţii. Oricum, important este că s-a născut un frison care
prefigurează modificarea condiţiilor din relaţiile cu Realitatea. Să nu ne imaginăm că,
modificările despre care vorbesc se vor rezuma doar la societatea umană. Dintotdeauna,
modificările substanţiale produse într-o anume categorie de Forme Materiale, au
modificat întregul sistem şi au transmis vibraţii importante în tot Cosmosul.
Lumea oamenilor de ştiinţă, care studiază efectele acestor momente din evoluţia
Formelor Materiale, a remarcat transformările în lanţ care au loc atunci când, undeva se
produce o modificare substanţială ce modifică în profunzime condiţiile existenţei.
Teaoria relativităţii consfinţeşte acest tip de relaţii ce se nasc din vibraţiile emise
în întregimea lumii materiale a Cosmosului. Din nefericire, este cu atât mai greu de
analizat astfel de momente, cu cât ele se petrec într-o lume lipsită de mărturii. Doar un
mic segment din istoria evoluţiei Formelor Materiale a produs mărturii, în rest materia s-a
organizat în nivele care nu au produs, şi multe dintre ele nu produc nici astăzi, dovezi
despre modul în care au evoluat.
În afară de om, nici un alt nivel de Forme Materiale, nu produce – decât accidental
- semne care să poată fi analizate, care să comunice informaţii despre condiţiile de
organizare al acestora. Lumea dinozaurilor, a delfinilor, a primelor forme de om primitiv
nu au produs, şi nu produc mărturii care să poată fi analizate. Aceste civilizaţii au lăsat în
urma lor doar vibraţiile care au modificat continuu respectivul nivel de Forme Materiale
în activitatea lui, a nivelului, de crea o presiune continuă asupra Realităţii.
Astăzi, nu se poate stabili cu ceritudine dacă modificările radicale ale Realităţii
sau produs în urma acţiunilor lor, sau dacă ele n-au putut face faţă unor condiţii derivate
din acţiunile altor Forme Materiale, şi asta tocmai din cauza faptul că aceste Forme
Mteriale nu au produs alte mărturii decât cele ale propriei lor existenţe fizice. Ceea ce
este sigur, însă, este faptul că modificarile, mai vizibile sau mai discrete, mai
spectaculoase sau subtile, s-au produs în urma unor acţiuni ale Formelor Materiale,
acţiuni care au produs o sumă de vibraţii suficiente pentru a induce energia necesară
 192

producerii respectivelor schimbări. Acest proces se derulează continuu în Realitate, la

toate nivelele acesteia, şi pregătesc permanent două momente importante:
- formarea de agenţi activi care să acţioneze pentru dezechilibrarea unei Realităţi
existente;
- prepararea condiţiilor pentru apariţia Formei Materiale pregătită să se adapteze
unei situaţii create prin efectul de Dezmărginire.
În Cosmos nu se creează niciodată ceva surprinzător, totul este comunicat
continuu, datorită informaţiilor aflate permanent în circulaţie, informaţii care prepară
evoluţia, creând condiţii noi de existenţă, sau modelându-le pe cele vechi. Dacă pentru
Univers nu există nici un fel de necunoscute, în schimb, pentru un nivel al Formelor
Materiale acestea abundă, şi aceasta se întâmplă pentru că fiecare nivel de Forme
Materiale este creat pentru un anume scop, niciodată definitiv, perfect definit.
Diferitele nivele de Forme Materiale care sunt conţinute într-un sistem complex
participă la scopul acestuia, fără să-l poată defini sau conştientiza, fără să aibă o
preocupare conştientă în sensul acesta. Ele urmează un scop particular care contribuie
constant la definirea celui manifestat de sistem, dar nu se suprapune pe el.
Respectivul nivel este cantonat în scopul său, care este în strânsă dependenţă cu
acţiunile nivelelor mai complexe, nivele care-l pot modifica prin informaţiile transmise,
dar care interzic accesul, ca şi participarea, respectivului nivel, la scopul superior.
Funcţia fiecărui nivel de Forme Materiale este aceea de a acţiona continuu asupra
Realităţii accesibile, în felul acesta se menţine starea de Dezechilibru care asigură
procesul prin care sunt preparate mutaţiile menite deschiderii unor noi teritorii ale
Dezmărginirii. Datorită acesui fapt procesul de Expansiune a Univeresului în el însuşi nu
poate fi oprit niciodată, pentru că el nu este organizat într-un mecanism unic creat pentru
acest scop, ci, dimpotrivă, acţiunea Formelor Materiale asupra Realităţii nivelului care le-
a creat, produce vibraţii care vor contribui la modificarea întregului sistem într-un sens
sau altul.
Universului îi este idiferentă calea, îi este indiferent sensul, îi este idiferentă în
mod egal şi modalitatea, pentru el doar întreţinerea Dezechilibrului este fundamentală.
Tocmai datorită întreţinerii mecanismului de Dezechilibru, Formele Materiale s-au
 193

organizat în sisteme din ce în ce mai complexe, ce nu-şi opresc niciodată evoluţia,

producând continuu informaţii care să întreţină procesul de circulaţie al memoriilor.
Dispariţia unei anume categorii de Forme Materiale s-a produs abia după ce
acestea nu mai puteau produce informaţii utile în forma în care erau organizate.
Informaţiile, pe care ele însele le creaseră, au impus o reorganizare pentru a da naştere
unui alt nivel. Dacă Formele Materiale se descompun şi dispar, informaţiile produse sunt
păstrate în memoriile nivelului şi sunt folosite ori de câte ori Realitatea impune acest
lucru.
Modalitatea de organizare a Realităţii la nivelul microcosmic are cu totul alte legi
decât cele ale Cosmosului pe care-l percepem prin simţuri, aşa cum acesta are alte legităţi
decât cele ale macrocosmosului care, de asemenea, scapă capacităţii noastre de a-l
înţelege, la stadiul actual al cunoaşterii.
Deosebirea dintre cele două extreme ale Cosmosului – pentru oameni cel puţin –
este faptul că macrocosmosul este un teritoriu care se poate dovedi resursă de expansiune
pentru specia umană, pe când microcosmosul este un teritoriu care stabileşte reguli de o
asemenea subtilitate încât cu greu facem faţă acestor provocări. Oricum atenţia noastră se
îndreaptă, poate că îndreptăţit, spre capacităţile macrocosmosului de a deveni partener în
tendinţele noastre de dezvoltare, dar şi în satisfacerea nevoilor de Expansiune. Şi nu
trebuie să ne gândim doar la Expansiunea geografică, ce devine din ce în ce mai necesară
odată su suprapopularea planetei mamă.
Cu cât semnele care agravează relaţia cu planeta care ne adăposteşte se înmulţesc,
cu atât atenţia acordată condiţiilor pe care ni le poate oferi macrocosmosul sunt studiate
cu mai multă atenţie. Fără îndoială că, apariţia unor colonii ale Terrei în spaţiul
macrocosmic, nu mai sunt doar aspiraţii irealizabile, ci încep să se impună ca soluţii.
Odată cu apariţia acestora, problemele rasei umane vor trece într-o etapă nouă, iar
spiritul său de autodistrugere va avea posibilitatea de a se dezvolta la o scară de
neimaginat pentru minţile noastre, a celor de azi. Oricum, nişte scenarii care să descrie
rivalităţile dintre diferitele comunităţi cosmice se pot face, iar fantezia ne pote lăsa să
proorocim cele mai năstruşnice şi dezastruoase momente ale dezvoltării viitoare.
Problema spiritului de autodistrugere este însă o categorie înscrisă în condiţia
 194

perisabilităţii, ea nu poate fi evitată, pentru că ar exista riscul ca apariţia unei anume

mutaţii să complice foarte mult acţiunea asupra Realităţii.
Dacă o anume perisabilitate şi-ar încetini ritmul de autodistrugere, însăşi modul de
a acţiona asupra Realităţii ar tinde către echilibruu, ceea ce ar pune în pericol
Dezmărginirea. Ba, mai mult, nici nevoia de forme noi, care să întreţină Expansiunea nu
ar mai fi atât de acută, ceea ce ar însemna că Devenirea Universului ar tinde să-şi
încetinească tendinţele de a provoca Forme Materiale noi.
Autodistrugerea este o funcţie esenţială pentru Dezmărginire, datorită ei Universul
îşi asigură evoluţia către propriul Sine, Dezmărginind astfel propria sa substanţă, pentru a
menţine dezechilibrul Cosmosului. Aforismul Zen: ”Toate lucrurile sunt reductibile la
unul. La ce este reductibil acesta?”146, ne îndreptăţeşte să afirmăm că prin reducţia
lucrurilor, Universul îşi oferă posibilitatea de a menţine pluraliltatea conţinută în Unu
printr-o proiecţie a funcţiilor într-un nou început. Putem afirma deci: că Unu devine
reductibil la o mulţime.
Acestă funcţie se manifestă mereu, fie la nivel micro, fie macrocosmic. Chiar şi
aroganta categorie de Forme Materiale reprezentată astăzi de om va trece prin această
încercare, ce va duce la dispariţia sa. Fie că se va transfera în alte categorii ce vor apărea
în cursul Devenirii, fie că va popula Universul cu funcţii rezultate din memoriile pe care
le-a creat în perioada dezvoltării sale. Circulaţia circuitelor de memorii produse de fiecare
categorie de Forme Materiale, reprezintă esenţa pluralităţii lui Unu, ceea ce ne îndeamnă
să credem că expresia: E = mc², nu este nici pe departe doar o relaţie matematică. Această
expresie este esenţială nu doar pentru că este capabilă să exprime laconic întreg
mecanismul autodistrugerii, dar şi pentru că – ceea ce Einstein a definit ca fiind Teoria
Relativităţii -, reprezintă cheia prin care Universul îşi dezleagă Sinele să producă
neâncetat pluralităţi reductibile, reprezentate de Unu. „Căci, de vreme ce procesul
devenirii înspre limita superioară nu poate merge la infinit, ar rezulta în chip necesar că
nu poate fi veşnic acel prim termen de pe urma pieirii căruia a luat naştere ceva.”147

146
W.Z. Evans-Wentz, Op. Cit., p.24
147
Aristotel, Metafizica, p.74
 195

Dacă procesul Devenirii nu poate merge la infinit este necesar ca el să poarte

sămânţa autodistrugerii pentru a putea elibera circuitele de memorii pe care le-a produs şi
care astfel vor deveni origini.
Imaginându-ne grafic procesul comunicării într-un astfel de mecanism, el capătă
forma unei piramide în care vârful generează informaţii esenţiale care sunt descompuse
în categorii de nivel şi împinse mereu spre bază. Procesul acestei descompuneri reduce
informaţia continuu, şi o transformă în limbaje capabile să pună în funcţiune elementele
nivelului. Informaţia rămâne valabilă în esenţa sa, dar se transformă, prin reducţie de
nivel într-un alt fel de informaţie care, particular, nu are nici o legătură cu informaţia
esenţială. Procesul se repetă cu fiecare nivel până este atinsă baza piramidei, acolo unde
instabilitatea este condiţia guvernatoare. Fiecare semnal plecat de la vârful piramidei,
întreţine aici instabilitatea, care împinge şi recheamă din Haos memorii primordiale,
memorii care subzistă în forme inefabile.
La rândul său, baza piramdei creează continuu informaţii care sunt organizate pe
principul compunerii şi adunate continuu spre a fi transformate în conţinutul unei
informaţii esenţiale care va atinge vârful piramidei.
Se obţin astfel două piramide, fiecare cu vârful orientat către sensul opus, adică o
mandala reprezentând o stea cu şase colţuri; acesta putând fi semnul Devenirii, care este
limitată în nivel, dar care este infinită prin reducţia lui Unu, şi transformarea acestuia în
memoriile pluralităţii sale.

Eu sunt aici, dincolo Eul

Mă văd nevoit să revin din nou la cele patru epoci în care am împărţit istoria
evoluţiei omenirii, epoci care, fiecare, au fost dominate de un spirit caracteristic. Mă văd
nevoit să fac asta pentru că fiecare epocă, dominată fiind de spiritul său, a ordonat
activitatea comunităţilor umane în jurul unui miez din care s-a distilat esenţa modului de
a comunica. Tot ce s-a creat a fost tributar mentalităţii care a dominat gândirea, şi care a
generat sistemele de comunicare. Desigur că, gândidu-ne la faptul că omenirea a evoluat,
iar pentru o posteritate îndepărtată au rămas un număr foarte mare de mărturii care pot fi
 196

analizate şi din care putem să refacem tablouri aproximative, am putea fi tentaţi să

renuţăm la analize atât de meticuloase.
În fond, esenţială este evoluţia care a dus la apariţia mijloacelor de care astăzi ne
bucurăm sau nu. Şi totuşi, cred că este important să facem legătura dintre mentalitatea
gândirii şi mijloacele pe care le-am creat, pentru că ritmul în care se produc salturile
evolutive a început să ne scape percepţiei. Poate că dacă analizăm legătura dintre evoluţia
mentalităţii şi a mijloacelor rezultate, am putea să ne detaşăm emoţional de ceea ce se
întâmplă în existenţa socială de azi şi să definim concret anumite atitudini, care tind să
fie caracterizate ca abateri, dând astfel naştere la destul de multe tulburări.
Pentru exercitarea spiritului, care a guvernat o anume societate, nu a contat nici
sistemul politic, nici cel religios, nici administrativ. El, spiritul unei epoci, a format baza
mentalităţii, a influenţat hotărâtor sistemele filosofice şi a menţinut coeziunea acţiunilor
asupra Realităţii. Datorită spiritului dominant al epocii, omenirea a evoluat unitar – chiar
dacă noi, din punctul în care am ajuns, remarcăm decalaje uriaşe ale evoluţiei sociale.
Ce este fabulos pentru societatea actuală: coexistenţa manifestărilor mai multor
stadii evolutive, de la „primitivismul” comunităţilor din teritoriile izolate, şi ferite – încă -
de contactul violent cu reflexele societăţii informaţionale, până la micile colective de
cercetători ai viitorului din comunităţile ştiinţifice, această ceexistenţă ar trebui cultivată
-, nu conservată, nu catalogată, nu studiată, ci cultivată.
Tendinţele de aplatizare a evoluţiei prin standardizarea de tot felul, economică,
politică, socială, filosofică, ideologică etc. nu înseamnă altceva decât o ajustare
reducţionistă, ce promovează o degradare violentă, o decădere, o îngustare a spaţiului
evolutiv, din care ne putem extrage soluţii pentru viitor. Cultivarea fertilităţii feluritelor
expresii coexistente ale evoluţiei ar deschide teritorii proaspete, care ne-ar permite să ne
manifestăm în mult mai bune condiţiuni forţa creativităţii.
Din nefericire, societatea de astăzi poate fi caracterizată ca trăind din plin într-un
complex Noe: sunt detectate pericole de tot felul, sunt definite, le sunt analizate semnele
ce dovedesc prezenţa, mai apropiată, sau mai depărtată a acestora, şi totuşi continunăm să
ne manifestăm din plin reflexele dobândite, preferând să ignorăm, să ridiculizăm şi să
aplatizăm.
 197

Aceasta este motivaţia pentru care cred că ar trebui să ne aplecăm un pic asupra
relaţiei dintre spiritul ce domină mentalitatea unei epoci şi modalităţile tehnice de a crea
mijloace. Nu cred că este o legătură întâmplătoare, aşa cum nu cred de fel că mijloacele
au modificat mentalitatea, ci dimpotrivă, că modificarea mentalităţii, derivată din
revelarea unor noi teritorii ale Devenirii, a dus la apariţia unor mijloace noi, care să
adapteze existenţa la noile condiţiuni. O mentaliate colectivă formează o matrice care
înglobează o sumă de mentalităţi individuale. La rândul ei mentalitatea individuală
rezultă din construcţia unei structuri de funcţii care are un anume specific în reacţiile faţă
de Realitate.
O Realitate – trebuie subliniat – este doar expresia unui nivel obiectiv limitat , şi
până la modificarea ei într-atât încât să reclame o atitudine nouă, nu va încuraja
dezvoltarea altor expresii, pentru că este lipsită de oportunităţile necesare, oportunităţi
care să poată produce informaţii noi, capabile să amendeze această atitudine anume.
Informaţiile pornite de la nivelul central al individului crează dezechilibre la
nivelul fundamental al acestuia, aceste dezechilibre declanşează întreaga fenomenologie
care să pună individul în capacitatea sa de a se adapta condiţiilor Realităţii. Dar, acest
lucru nu se poate face în mod dezordonat şi spectaculos, el este doar un proces al
legăturilor dintre condiţiile concrete în care se manifestă funcţiile individului, începând
cu cele superioare şi terminând cu cele fundamentale, dar şi invers. Circuitele
informaţionale, care conduc la crearea de memorii, sunt direct dependente de acestea
(memorii), de funcţiile pe care le-au creat.
Nici o informaţie nu se poate naşte decât din acţiunea funcţilor ce au la bază
memoriile fundamentale, la rândul lor memoriile sunt dependente de forţa cu care
informaţiile crează dezechilibre. Din această cauză putem afirma că mentalitatea
colectivă este dependentă direct de evoluţia mentalităţilor individuale. Acest proces,
consfinţeşte o continuă stare de instabilitate, care ţine mentalitatea colectivă într-o
permanentă fragilitate.
Accentele de interes sunt alunecoase şi urmează tendinţa semnalată de
manifestarea mentalităţii celei mai dezechilibrate. Nu trebuie de fel să înţelegem
dezechilibrul ca o manifestare patologică, ci ca pe factorul care semnalează acut o anume
stare a Realităţii.
 198

Pentru epoca spiritului natural, fundamental era să înţelegi şi să poţi imita

acţiunea elementelor prezente în Realitatea cosmică. Modul de manifestare, acţiunile
acestora, a elementelor cosmice, tendinţele şi mecanismele intime ale lor impuneau
gândirii umane. Chiar dacă, elemente ale unei epoci care va deveni dominantă cu mult
mai târziu, erau prezente şi active, aplecarea către înţelegerea modului de manifestare a
Realităţii aşa cum se manifestă ea în mod direct, nemijlocit fundamenta mentalitatea
comunităţilor sociale, şi hotăra direct cum anume se vor organiza respectivele comunităţi.
Individul, ca parte a comunităţii, nu era constrâns administrativ să păstreze un contact
profund cu prezenţa celorlalte elemente naturale manifeste. Acest fapt se producea pentru
că exista o comunicare directă între spiritul elementelor Realităţii şi spiritul individului.
Frazer ne relevă acest mecanism care a circulat pe arii geografice extinse: „ Faptele care
urmează vor lămuri aceste lucruri. Cu patru zile înainte de însămânţare, pipilii din
America Centrală se abţineau de la orice relaţii cu soţiile lor «pentru ca în noaptea
dinaintea semănatului să se poată deda cu frenezie patimii; se spune chiar că anumite
persoane ereau desemnate să îndeplinească actul sexual în clipa când se arunca prima
sămânţă în pământ». Preoţii porunceau bărbaţilor să se culce cu femeile lor ca o
îndatorire religioasă, în lipsa căreia semănatul nu era legiuit. Singura explicaţie posibilă
a acestui obicei pare să fie aceea că indienii confundau procedeul prin care fiinţele
omeneşti îşi reproduc specia cu procedeul prin care plantele îndeplinesc aceeaşi funcţie,
şi îşi îmchipuiau că, apelând la primul procedeu, îl promovau în acelaşi timp pe
celălalt.”148
Nu era nevoie de un limbaj filosofic, religios, politic, administrativ pentru aceasta,
iar Frazer descrie practici din cele mai diverse puncte ale pământului, prin care oamenii
încercau să se apropie cât mai mult de spiritul care guverna manifestarea fenomenelor
cosmice. Ei cred cu tărie că trebuie să elimine din practicile lor tot ceea ce ar putea să
modifice manifestarea nemijlocită a spiritului cosmic, natural şi să întârzie Devenirea,
pentru că aceasta – Devenirea – reprezintă esenţa dominantă a spiritualităţii omului
arhaic. Oamenii trebuie să imite gesturi provenite din spaţiul celorlalte Forme Materiale,
sau din Haos, pentru a crea o mistică menită să prelungească forţa memoriilor
fundamentale şi în existenţa cosmică. Pentru ei, memoria fundamentală are o reprezentare

148
J.G. Frazer, Op.cit., vol II., p.6
 199

concretă, care trebuie să capete o formă sau alta în directă dependenţă cu scopul
acţiunilor ce înfruntă Realitatea, pentru că „Forma, care constă în coordonarea
substanţelor, nu în subordonarea lor.”149 are menirea de a încununa acţiunea şi de a o
conduce spre finalitatea dorită. O acţiune care a fost întreprinsă, şi prin care s-a obţinut
finalitatea dorită, determină sentimentul Devenirii; îl adauce pe actant într-un teritoriu
nou, într-o condiţie nouă. O astfel de acţiune trebuie sărbătorită, trebuie înscrisă într-o
memorie activă care puncteze traseul Devenirii şi îl ajută pe omul arhaic să se păstreze
într-o gestualitate de purificare a memoriilor ce trebuiesc trecute în Haos şi care dau
siguranţă viitorului. „Temeiul oricărui lucru este necreat, necompus, independent,
dincolo de conceptele mentale şi de definiţia verbală.”150 , dar el stă la baza tuturor
circuitelor şi, ca atare, trebuieşte împlinită Devenirea pe care o presupune.
Mentalitatea dominantă dictează ca elementele ce constituie Realitatea să
comunice la un nivel concret, direct, profund cu spiritul omului, dând naştere astfel la o
legătură foarte strânsă între manifestarea perisabilului, într-un circuit menit să evolueze
continuu sub influenţa directă a memoriilor, şi existenţa Cosmosului în întregul său. Nu
era, nici pe departe nevoie, de sisteme specializate de comunicare, de „ instrucţiuni de
folosire” pentru ca individul să se adapteze unei nevoie sau alteia, unei situaţii sau alteia.
Acest mod de comunicare îl remarcă din ce în ce mai mult biologii la diferitele specii de
vieţuitoare care formează societăţile incapabile de a crea artefacte, adică societăţile care
nu lasă alte mărturii decât propriile lor amprente. Ceea ce presupune că el a fost
transmis omului, şi s-a manifestat puternic în practicile ordinare ale acestuia, conservând
legătura universală dintre om şi spiritul său. Sublinierea de mai sus vrea să remarce că va
avea un anume rol în ceea ce urmează.
Apariţia primelor elemente mecanice, care modifică existenţa individuală şi
comunitară, se petrece destul de devreme în colectivităţile umane, dar ele vor fi strunite
cu străşnicie în manifestările lor. Pârghia, roata, roata dinţată, angrenajul, scripetele etc.
erau elemete mecanice care, cu toate că erau folosite în combinaţii mai mult sau mai
puţin sofisticate, nu aveau capacitatea de a crea o mentalitate. Erau elemente ale unei
anume categorii, care forma o schismă încărcată de spririt esoteric, şi era privită ca atare
în comunitatea respectivă. Nu faptul că ar fi fost greu de înţeles modul de funcţioare al
149
Apud I. Kant, vezi Martin Heidegger, Op.cit., p.94
150
W.Z. Evans-Wentz, Op. Cit., p.29
 200

respectivelor elemente mecanice, constituia baza atitudinii, ci mentalitatea generală a

comunităţii, mentalitate care nu agrea forţa de agresiune a acestora. Se părea că,
expresiile mecanice ale Realităţii incumbă o încercare de desprindere din spiritul natural
ce domina societatea unamă a acelor timpuri. Desigur că se duce o luptă făţişă între cei
care-şi doreau să beneficieze de expresii mecanice din ce în ce mai sofisticate şi cei care
încercau să împiedice acest lucrcu.
Mărturiile istorice arată că progresul acestei forme de exprimare a inteligenţei
creative ar fi putut să se dezvolte cu mult mai repede şi mai radical, dacă încercările nu
ar fi fost drastic frânate de mentalitatea impusă de spiritul vremii. Iată de ce, cei ce se
dedică unor astfel de elemente sunt consideraţi indivizi speciali şi trataţi ca atare; la
rândul lor, aceştia încearcă să beneficieze cât mai mult de acest statut şi se înconjoară de
misterul binefăcător. Acţiunile lor conservă, într-un mediu subteran, informaţii,
cunoştinţe care se întăresc în sisteme pregătite să creeze un nou climat atunci când
mentalitatea va suferi o mutaţie permisivă.
Modul de manifestarea al spiritului fiecărie epoci despre care am pomenit mai sus
se supune raţionamentului lui Kant: „Dar judecata: voinţa îşi este, în toate acţiunile
noastre, sie însăşi lege, indică numai principiul de a nu acţiona conform altei maxime
decât conform aceleia care se poate avea pe sine însăşi şi ca lege universală. Dar
aceasta este tocmai formula imperativului categoric şi principiul moralităţii: astfel o
voinţă liberă şi o voinţă supusă legilor morale este acelaşi lucru.”151 Iar conform acestui
principiu, coexistenţa unor voinţe care se supun tendinţelor născute din înfruntarea:
Formă Materială, Realitate exprimă capacitatea Cosmosului de a acţiona pentru
menţinerea Dezechilibului în parcursul Devenirii.
Ori, pentru comunităţile arhaice, Devenirea este fundamental legată de modul de
exprimare a întreg Cosmosului, care este o Formă, deci presupune o coordonare a
părţilor, ce nu poate fi rezolvată prin acţiunile artificiale ale Artefactului. Principiul, de
altfel, care îşi dovedeşte valabilitatea şi astăzi când Artefactul ne-a izolat în contactul
nemijlocit cu Cosmosul şi începe să impună regulile unei alte Realităţi.
Nu cred că este important să stabilim dacă acest fapt este bun sau rău, pentru că el
s-a consumat, şi se consumă punând în mişcare toată cohorta de consecinţe. Mi se pare
151
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1972, p.65
 201

mai important ca, odată conştientizat să dea naştere acelor atitudini care pot îndrepta
lucrurile spre o direcţie corectată, care să reabiliteze o sumă dintre legăturile deformate.
Prezenţa Artefactului în existenţa cosmică este importantă şi, în multe momente esenţială,
dar transformarea lui într-o altă Realitate, interpusă Realităţii universale, creează abateri
cu consecinţe incalculabile.
Putem afirma că esenţa mentalităţii create de spiritul natural este sentimentul
Devenirii. Lui i se datorează modul în care societatea umană îşi organizează acţiunile
asupra Realităţii. Informaţiile născute astfel, se vor alcătui în sisteme de comunicare ce
vor ţine cont de comandamentele Devenirii; circuitele de memorii vor perfecţiona
continuu atitudinea indivizilor în înfruntările directe cu Nevoile specifice ale unui
Dezechilibru dintr-o anume etapă. Toate mărturiile culese din nivelele istorice
consumate, dovedesc acest lucru. Ele atestă legătura profundă dintre spiritul omului
arhaic şi spiritul Cosmosului, legătură care organizează toate acţiunile comunităţilor ce se
formează, în acele unităţi de timp, pe toată suprafaţa planetei, şi care respectă principiul
enunţat de Aristotel: „ Dar dacă nu există nimic veşnic, nu mai poate să aibă loc nici o
devenire, căci trebuie să fie ceva care devine şi din care devine, iar ultimul termen al
seriei trebuie să fie ceva nedevenit.”152 Nici una dintre comunităţi nu a creat mărturii care
să poată fi acuzate că au depăşit limitele spiritului natural ce domina relaţiile dintre om şi
Realitate.
Unitatea de expresie ne arată nivelul de dezvoltare, de evoluţie a Formei Materiale
numită om. Ea a depăşit limita societăţii lipsite de mărturii şi s-a înscris într-un prim
nivel al societăţii creatoare de mărturii. Limitele evolutive erau aceleaşi pe toată
suprafaţa planetei, ceea ce presupune că actele indivizilor, şi implicit ale comunităţilor,
sunt diferenţiate doar prin specificul dictat de condiţiile geografice. În rest, evoluţia
planetei este unitară, fiecare nivel evolutiv sprijinindu-se pe celelalte, pe care le
înglobează în proporţii diferite. Oricum informaţiile utile, ale fiecărui nivel evolutiv, sunt
folosite de forma cea mai evoluată pentru a acţiona asupra Realităţii. Consecinţele
specificului geografic, ne pun astăzi într-o grozavă încurcătură, pentru că sub presiunea
Dezmărginirii, acestea se modifică substanţial continuu, iar la ora analizei, de mult nu

152
Aristotel, Metafizica, p.99
 202

mai ştim care au fost cele contemporane unor mărturii şi, mai ales cum au influenţat ele
legăturile dintre diferitele elemente ale Devenirii.
Ceea ce putem înţelege şi cunoaşte, atunci când devenim conştienţi de faptul
că:”...el însuşi nu este nici trup, nici facultăţi mentale ale trupului, ci că şi unul şi
celelalte nu sunt decât instrumente cu ajutorul cărora cel care ştie să le întrebuinţeze
corect atinge cele mai sublime realizări...”153 sunt performanţele pe care le obţinem în
înfruntarea istorică pe care o ducem cu Realitatea. Desigur Evans-Wentz se referă la
realizările din practicile yoga, dar principiul rămâne valabil şi pentru tot ce înseamnă
relaţia omului cu Realitatea. Dintr-o astfel de atitudine decurge relaţia profundă pe care
anumiţi indivizi o au cu anumite aspecte particulare ale Realităţi, şi care sunt capabili să
creeze condiţiile pentru apariţia unei mutaţii importante ce deschide un nou teritoriu şi
crează un nou gen al Dezechilibrului. Putem bănui că acesta este modul prin care un nivel
de evoluţie se consumă pe sine, îşi stabileşte informaţiile importante, îşi perfecţionează
circuitele de memorii, ca apoi să faciliteze apariţia unei mutaţii care va deschide o nouă
nişă evolutivă.
Între spiritul nivelului de evoluţie şi Formele Materiale ale acesteia este o legătură
foarte strânsă, dar care nu pleacă nicidecum de la influenţa pe care o au manifestările
materiale asupra spiritului, ci de la mutaţia pe care acesta o cunoaşte la un anumit
moment. Nu pentru că s-a inventat furculiţa îmi schimb atitudinea faţă de modul cum
mănânc, ci invetenz furculiţa pentru că îmi doresc să am o altă atitudine. Dorinţa este o
modalitate de exprimare a Nevoii, care îmi impune o Lipsă, iar Lipsa va fi înlocuită
printr-un anume gest, fie el material, sau nu. L. S. Vâgotski, analizând una dintre teoriile
lui E. Spranger, referitoare la dezvoltarea psihică a adolescentului, afirmă: „ Ea este
asocială şi, deşi vorbeşte mult despre istorie, refuză să înţeleagă adevărul simplu că
dezvoltarea istorică este dezvoltarea societăţii omeneşti şi nu a spiritului omenesc pur,
că spiritul s-a dezvoltat împreună cu dezvoltarea societăţii.”154
Societatea umană şi spiritul omenesc sunt aidoma lui Ianus: fiecare ne arată o
anume parte a unui tot viu, care se modifică într-o strictă dependenţă, doar că, atâta timp
cât o să ne dedăm unor speculaţii de tipul „oul, sau găina” avem să pierdem din vedere

153
W.Z. Evans-Wentz, Op. Cit.,
154
L.S. Vâgotski, Opere psihologice alese, traducere de Valentin Radu, Ludmila Slifca, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, p.27
 203

aspecte esenţiale ale fenomenelor. Important ar fi să înţelegem că modul în care se

exprimă fiecare Formă Materială este hotărât la nivel Inefabil, de către dezechilibrele
stârnite de contactul dintre aceasta (Forma Materială) şi Realitate. Informaţiile, astfel
născute, se propagă generând dezechilibre în straturi din ce în ce mai profunde, de aceea
mai aproiate de expresia Inefabilului; organizând modurile de comunicare specifice de
nivel, dar şi generând „trădările” caracterisitice, trădări ce dau unicitatea fiecărei Forme
Materiale.
În acelaşi mod este organizat şi „răspunnsul” la informaţiile venite, doar că totul
se plămădeşte în sens invers până când se atinge nivelul de conştiinţă. În acel moment,
Forma Materială poate da o definiţie, poate trece informaţia formulată la nivelul lucid al
expresiei. Ceea ce – în mod normal – ar acredita presupunerea că fiecare Formă
Materială, ca să-şi poată păstra integritatea, trebuie să aibă un nivel de conştiinţă, doar
calitatea acestora diferind, da la categorie la categorie. Chiar dacă vârfurile Materiei –
reprezentate de Forme Materiale individuale, de indivizi spradotaţi ai speciei - se
izolează, baza acesteia acţionează după principiul unităţii, păstrînd în funcţiune legile
fundamentale ale Universului şi obligând astfel fiecare Formă Materială să-şi limiteze
abaterile.
La urma, urmei, fiecare Formă Materială este cuprinsă în acelaşi proces al
Dezmărginirii unui Univers care se defineşte continuu pe sine, în sine. Poate fi acesta
unul dintre motivele pentru care evoluţia istorică a comunităţilor de Forme Materiale, a
matricelor a avut un „acel” traseu şi nu altul.
Legăturile pe care omul arhaic le-a avut cu Haosul, în timpul activităţii sale prin
care tindea să păstreze puritatea spiritului Devenirii, a contribuit substanţial al naşterea
spritului mistic.
Nu poţi să menţii o lume de memorii a lucrurilor pe care le vrei mai bune, mai
prietenoase, mai accesibile, fără să creezi o mistică a acestora. Fiecare gest, cu care omul
arhaic dorea să contribuie la purificarea memoriilor, se producea după o mistică anume,
ce devenea tot mai sofisticată şi mai stabil organizată. În general, noi oamenii
comunităţilor moderne avem tendinţa să translăm ritualuri din societatea noastră în
societăţile arhaice. Ba mai mult: automatisme, fobii, scopuri etc.; facem acest lucru, apoi
analizăm acele comunităţi după grile ce nu le sunt deloc specifice. Multe dintre
 204

motivaţiile unor gesturi, sau acţiuni ale acelor oameni sunt departe de a fi corecte în ceea
ce s-a afirmat despre ele de către oameni profund cuprinşi în spiritul unor alt fel de
structuri comunitare.
O comunitate arahaică este guvernată de cu totul alt fel de motivaţii, de alte nevoi,
lipsuri sau aspiraţii decât o comunitate contemporană. Diferenţele sunt radicale de multe
ori, de cele mai multe ori contrare; fapt care generează structuri diferite de organizare şi o
mistică total diferită. Nu se poate nici decum alătura, şi deci, nici înţelege, mistica unui
vânător cu suliţa cu cea unui broker, nici măcar cu cea a unui lucrător dintr-o forjă, sau a
unui curelar dintr-o comunitate medievală, iar mistica faptelor constituie un fundament al
mentalităţii. „ Între altele, cât timp stătuse la Anuncio fusese prădat. Făcuse cunoştinţă
acolo cu un aventurier şi, din naivitate, îi povetise că iarna prinsese samuri pe râul Vaku
şi că-i vânduse bine. Aventurierul l-a poftit într-o cârciumă şi i-a făcut cinste cu vin.
Dersu a primit. Ameţit de băutură, goldul i-a dat noului său prieten toţi banii în păstrare.
A doua zi, când s-a trezit, aventurierul dispăruse. Dersu nu pricepea deloc cum se putuse
întâmpla asta. Oamenii din tribul lui îşi lăsau totdeauna blănurile şi banii în păstrare şi
niciodată nu le dispăruse nimic.”155
Nu cred că trebuie să comentăm în nici un fel acest citat, dar cu personajul Dersu,
bătrân vânător chinez din taigaua siberiană orientală, ne vom mai întâlni pe parcursul
acestei lucrări. Tot ce se poate face în aceste cazuri este să analizăm mărturiile şi să
presupunem un scop anume, dar motivaţiile adevărate ale unui gest sau altul vor rămâne
necunoscute ce vor întări misterul evoluţiei. În materie de istorie este foarte dificil să
scoţi la lumină motivaţii din acţiunile trecutului apropiat, uneori chiar foarte apropiat sau
contemporan, darmite ale unor timpuri istorice care s-au topit în curgerea evoluţiei. De
multe ori, subiecţii înşişi nu-şi pot defini motivaţiile, deoarce acestea sunt profund
subiective şi au un grad înalt de volatilitate şi independenţă în manifestare, ceea ce
conduce la crearea unor legături specifice care motivează acţiuni altfel nejustificabile
care nu depind nici de personalitate şi, mai ales, de adevăr sau minciună, de interes
particular sau colectiv.
O motivaţie comunitară este o motivaţie matricială care conţine expresiile multor
motivaţii individuale, dar, de cele mai multe ori, aceasta – motivaţia comunitară – nu este
155
V. K. Arseniev, Prin taigaua Extremului Orient, vol. II, traducere de Tatiana Medvedev, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1987, p. 8
 205

dată de însumarea celor individuale, sau de suma celor mai puternice, ci devine o
expresie a celei mai grave abateri, creatoarea celui mai staşnic dezechilibru, şi care, doar
ea, va impune definind neadevărat un timp istoric anume.
Întâmplarea cu Dersu, vânătorul chinez ne dovedeşte faptul că merită să aruncăm
o privire asupra evoluţiei de la spiritului natural către un spirit mistic şi la modul în care
societatea omenească şi-a marcat traseul istoric, mai ales datorită acelor minţi care erau
cu totul demne să fie:
„.......................................................................................
Din chinul întristării, urâtului, mâhnirii,
Împovărat de ceasul de-acum şi-al aminitirii,
Eu pizmuiesc pe omul ce-şi rupe din călcâi
Pământul, ca s-ajungă în ceruri cel dintâi;

Pe cel cu gânduri zvelte, ca nişte ciocârlii

Ce-şi iau în zori avântul din scorburi spre Tării,
El înţelege graiul şi glasul, pe tăcute,
Al florilor deschise şi-al lucrurilor mute.”156
Astfel de oameni fac diferenţa, dar să nu ne imaginăm vreo clipă că apariţia unui
moment important în evoluţie se datorează întâmplării şi hazardului. Totul este pregătit
minuţios, de multă vreme, în infinite variante, care sunt în stare să dea piept cu
dezechilibrul Realităţii. Devine soluţie, acea variantă care acoperă cel mai complet
diferenţa creată de dezechilibru, dar va urma un nou lung şir de forme evolutive care vor
generaliza funcţiile impuse de varianta optimă şi vor asigura trecerea către o nouă Nevoie
care să adâncească forma unui nou dezechilibru, ce se va agrava continuu şi va reclama
imperativ soluţii.
Evoluţia este un proces care se plămădeşte în straturile Inefabile ale Materiei, ca
răspuns la impulsurile pe care informaţiile Realităţii le pun în circulaţie. Ultimile
cercetări ale geneticienilor au relevat faptul că fiecare informaţie este redusă până la
stadiul de enzimă, care enzimă gestionează nivelul quantic şi hotărăşte configuraţia unor
radicali chimici în profund dezechilibru, ce au nevoie de o reacţie de răspuns, de

156
Baudelaire, Florile răului, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p 12.
 206

echilibrare, pentru a putea reconfigura un anumit strat al Materiei. Este evident că, fără o
acţiune agresivă de echilibrare, starea unui nou dezechilibru nu ar fi posibil. Lipsit de
acţiunea echilibrării, Dezechilibrul ar rămâne veşnic în aceeaşi valoare, stopând evoluţia
şi îngheţând circuitul memoriilor şi al informaţiilor.
Prin acţiunea de echilibrare, de anulare a unei stări de dezechilibru, se oferă soluţii
pentru Nevoia şi Lipse-le degajate de aceasta. Totul se petrece la nivelul unui
microcosmos foarte activ, capabil să extragă din Haos acele memorii care îi sunt necesare
pentru a răspunde satisfăcător unei stări de dezechilibru. Desigur, pentru un spirit saturat
de principiile mecanice, acest fapt este de domeniul unei mistici inacceptabile. Pentru un
astfel de spirit, tot ce nu este eminamente masă, nu are existenţă, ceea ce se dovedeşte a
nu fi tocmai adevărat, iar ultmele stadii ale evoluţiei încep să permită afirmaţii care fac
loc prezenţei energiei în această ecuaţie. Devine din ce în ce mai evident faptul că energia
este indispensabilă în expresiile Realităţii, dar că ea a evoluat în conştiinţa omului
indisolubil legată de fiecare formă culturală ce a transformat umanitatea într-o societate a
mărturiilor care îmbracă, de cele mai multe ori, forma Artefactului.
Din nefericire, pe măsură ce astfel de mărturii s-au înmulţit, au devenit din ce în
ce mai sofisticate, legătura dintre om şi Cosmos a slăbit şi s-a modificat într-atât, încât se
tinde către crearea unei anticamere a acestuia, în care mărturiile se manifestă după
propria lor legitate. Dar, până se se ajungă la acest stadiu, omul a fost, o lungă perioadă
din evoluţia sa, legat direct de mecanismul subtil al prefacerilor cosmice, a fost o
componentă sensibilă la schimbările produse prin modificările naturale, ceea ce începe să
nu mai fie valabil astăzi, de unde şi reacţiile paradoxale ale unei evoluţii diferenţiate,
rupte de relativitate. „În procesul dezvoltării istorice, omul social schimbă modalităţile şi
procedeele comportamentului său, transformă aptitudinile şi funcţiile naturale,
157
elaborează şi creează noi forme de comportament – specific culturale.” Acest proces
este preparat cu foarte multă minuţie la nivelul microcosmosului, ca răspuns la
nenumăratele informaţii care reclamă soluţii, şi care devin baza pentru alte informaţii-
răspuns menită să adapteze Forma Materială Realităţii.

157
L.S. Vâgotski, Op. cit., p. 35
 207

Argumentaţie se poate constitui într-o motivaţie pentru justificarea nevoii omului

de a aluneca treptat către esenţa spiritului natural care va capăta expresie într-un spirit
mistic şi va dezvolta un sentiment religios.
Nu spaimele, nu întrebările fără răspuns, nu neputinţele îl îndreaptă pe om către
un spirit mistic, ci împlinirile, realizările, confirmările care îi vin acestuia odată cu
revenirea din Haos a unor memorii. Efectele gesturilor de purificare a unor obiecte,
acţiunile idividuale sau comunitare, legăturile cu locuri, fiinţe etc., într-un cuvânt tot ceea
ce omul face pentru ca memoria lor să ajungă în Haos eliberată de energiile negative,
aveau să i se releve într-un anumit moment al existenţei, confirmând omului arhaic
justeţea procedurii şi transformând-o în ritual. Tot legătura trainică a omului arhaic cu
haosul îl va aduce pe acesta la un moment când va da naştere semnului, element al
evoluţiei care va aduce transformări esenţiale în parcursul Devenirii sale.
Astfel toate gesturile devin parte a unui dialog care se poartă cu un partener care
nu se defineşte, dar care se manifestă.
Legătura atât de strânsă dintre om şi Cosmos, la acel stadiu evolutiv, îl face să
creadă că eşecul gestului purificării, când acesta există, se datorează lui şi nu condiţiilor
cosmice, precum şi că succesul vine tot din acea zonă.
Omul arhaic este, mai întâi în categoria de Forme Materiale care nu produc
mărturii, iar mai apoi încă foarte aproape de condiţia unei astfel de societăţii, care
presupune o sumă de gesturi supuse întru-totul ritmului cosmic. Fiecare gest, care are ca
rezultat crearea unei anume mărturii, duce la naşterea unui complex declanşator de
ritualuri felurite, dar în primul rând la un conflict între bucuria izbânzii şi
responsabilitatea consecinţei, responsabilitate care impune ritualul de purificare a
memoriei mărturiei, pentru ca acesta să nu aibă un efect negativ în viitor. „Cea de a doua
ipoteză găseşte o cale şi mai uşoară de ieşire din această situaţie, adică soluţionează mai
simplu problema. Ea desfiinţează pur şi simplu Problema ştiinţifică, transpunând
rezolvarea acesteia în imperiul spiritului. Conţinutul ei constă în aceea că, aşa cum
consideră unii dintre cercetătorii culturii primitive, în realitate cultura nu este alcătuită
din fapte şi fenomene materiale, ci din forţele care provoacă aceste fenomene –
capacităţi spirituale, din funcţii ale conştiinţei în curs de desăvârşire. Din acest punct de
vedere, dezvoltarea psihică, fără modificarea tipului biologic, este explicată prin
 208

dezvoltarea de sine stătătoare a spiritului uman, sau, cum exprimă aceeaşi idee unul
dintre cercetători – istoria culturii poate fi denumită istoria spiritului uman.”158De aici
nevoia unui proces social care să modifice mentalităţi, proces ce dă naştere unor serii de
dualităţii care domină evoluţia prin alternanţă. „Pentru modern, omul nu poate fi creator
decât în măsura în care este istoric; cu alte cuvinte, orice creaţie îi este interzisă în afara
celei care-şi află sursa în propria-i libertate; şi, în consecinţă, totul îi este refuzat în
afară de libertatea de a face istoria facându-se pe sine.”159 Dar aceasta presupune
existenţa unei forţe care să-l facă pe subiect să depăşească nevoia de a raporta totul la Eu.
Fiecare formă materială este aparţinătoare, face parte dintr-un sistem care există cu sau
fără prezenţa ei. Prezenţa acestei forme şi nu a alteia dă specificul, nu şi condiţia
existenţei. La nivel inefabil acest fapt este întipărit foarte exact şi impune spiritul unei
anumite mistici specifice. La nivelul conştiinţei, există o sumă importantă de tradări care
se datorează raportului dintre specificul Formei Materiale şi Nevoia generatoare de Lipse.
Fiecare spirit dominant al unei epoci din istoria omenirii a impus
instituţionalizarea unor atitudini. Fie el spirit natural, sau mistic, ori mecanic, fiecare
dintre acestea au generat instituţii care încearcă să conserve temeiurile capabile să
guverneze etape de dezvoltare. Din fericire, fiecare dintre aceste instituţii se prăbuşesc
sub povara inadaptabilităţii la sensibilităţile evolutive făcând posibilă apariţia unor
modificări ca reacţie la noile dezechilibre. „Jennings a introdus în psihologie noţiunea
de sistem de activitate. Cu acest termen el marchează faptul că modurile şi formele
comportamentului (activităţii) de care dispune fiecare animal, reprezintă un sistem
condiţionat de organele şi organizarea animalului.”160
La nivelul acestei mentalităţi, omul este dominat de nevoia de continuitate pe care
o regăseşte atât în lumea vegetală, cât şi în lumea animală. Vegetaţia revine continuu
consemnând cicluri repetate, animalele, la rândul lor, produc cicluri, ceea ce fixează
nevoia grijii pentru memoria mărturiilor dispărute Atâta vreme cît spiritul omului arhaic
va rămâne legat de spiritul natural, el va încerca să înţeleagă modul de funcţionare a
sistemului care-l cuprinde. El are sentimentul faptului că este aparţinător, că face parte
dintr-un sistem, care nu-i este nici ostil, nici prietenos.

158
Idem, p 34
159
Mircea Eliade, Op. Cit., p.114
160
L. S. Vâgotski, Op. Cit., p.37
 209

Acest sistem există – doar - şi-l cuprinde, în consecinţă el trebuie să cuprindă şi

mărturiile pe care el, omul arahaic le creează, de aceea ele tind să respecte condiţiile
impuse de existenţa cosmică. Nu se preocupă de nimic altceva, decât de legăturile care
să-i conserve apartenenţa cât mai bine cu putinţă.
Sensibilităţile, temerile, întrebările, îndoielile apar cu mult mai târziu, atunci când
s-a instalat deja o anume distanţare faţă de modelul natural. Legăturile directe dintre
Cosmos şi existenţa umană sunt atunci ameninţate, iar aceasta se reflectă în preocupările
omului de a găsi alt fel de căi de comunicare, menite să păstreze cât mai fidel circulaţia
informaţiilor. Orice formă perisabilă, pe timpul existenţei, realizează o punte între Haos şi
Cosmos facilitând distilarea informaţiilor specifice şi generând sisteme de comunicare
Haosul este teritoriul veşnic al funcţiilor universale care au nevoie de prepararea
unor Forme Materiale capabile să le materializeze. Pentru ca o funcţie să devină activă şi
să se poată materializa într-o formă este nevoie de acţiunea unui agent, adică a unei
Forme Materiale care să extragă funcţia din Haos şi să o materializeze, dar acest agent
trebuie la rândul său preparat, iar pentru aceasta, Universul este în stare să lucreze foarte
multă vreme.
Odată materializat agentul, rolul acestuia este să extragă funcţia din starea sa
Inefabilă şi să-i modeleze Forma Materială. Atâta timp cât agentul va rămâne un
instrument de extragere a unei funcţii din Haos şi nu se va abate de la aceasta, legătura sa
cu esenţa cosmică va fi deosebit de puternică şi va domina existenţa sa perisabilă.
Pe măsură ce, acţiunile sale vor lăsa în urmă artefacte ce vor modifica relaţia
dintre Forma Materială perisabilă şi Haos, legăturile cu esenţele cosmice vor fi
modificate puternic şi vor apare noi funcţii, de data aceasta artificiale, şi de aceea, cu
mult mai imperative, dar care vor ascunde funcţiile fundamentale, ceea ce va duce la
slăbirea legăturilor cu Haosul.

În această a doua carte a lucrării, m-am străduit să descriu o anume structură

funcţională a comunicării. Totul în Univers funcţionează sub forma unor sisteme unice,
chiar dacă derivă dintr-o unitate materială. Amprenta fiecărui sistem are menirea de a
influenţa direct starea materiei prin acţiunile sale specifice.
 210

Iată de ce, cred că este important, nu atât să conving de adevărul, de dreptatea pe

care o am, ci de funcţionalitatea unui sistem propus.
Pe mine nu mă interesează să am dreptate. Nu mă interesează nici de cum să
impun necondiţionat anumite adevăruri, pentru că acestea sunt oricum perisabile şi se vor
modifica într-un timp mai scurt sau mai lung. Mă interesează, în schimb să alcătuiesc
imaginea unui sistem funcţional, un soi de model de studiu. Model din care cineva
interesat să poată desprinde funcţii viabile, mecanisme, angrenaje care să-i fie folositoare.
Nu am scris această carte nici o clipă cu gândul de a deveni o autoritate, de aici şi
îndemnul de la început de a nu te obosi s-o termini dacă nu-ţi foloseşte. Personal cred că
sunt prea multe cărţi arogante, scrise doar cu pretenţia de a impune autorităţi, fapt care
duce la deformarea ab initio a mesajului.
Acest fapt m-a determinat să încerc mereu să compun, cu câtă detaşare mi-a dat
pronia, un sistem, iară grija mea cea mai mare a fost, şi va fi în continuare să veghez la
funcţionarea acestuia, ci nu la a-l transforma într-unul „adevărat”.
Atâta vreme cât voi izbuti să termin această carte, sistemul va fi adevărat, dar nu
este de loc neapărat ca el să fie acceptat. Nici nu-şi propune acest lucru; el vrea doar să
arate o anume Realitate în funcţiune, pentru ca cel ce se va osteni să parcurgă demersul
să-şi poată desprinde acel nivel, sau acel fragment care i se pare a fi în regulă.
Sau poate, foarte bine, să respingă întregul, fără ca cineva să sufere prea mult.
Fucţiile sale au fost îndeplinite oricum: eu am scăpat, scriind cartea de o obsesie, el s-a
eliberat acceptând, sau negând. Iată o terapie completă.
Următoarea carte: Pianul cu patru urechi se va preocupa de evoluţia comunicării
către sistemul de semne. Sistem care, după părerea mea, stă la baza depărtării omului de
celelalte lumi de Forme Materiale. Nu unealta, nu focul, nu alimentul gătit l-a transformat
pe om, ci semnul.
Dar să nu ne grăbim, să procedăm cu temei, şi dacă până acuma am văzut că avem
un sipet de zestre în care sunt toate bunurile noastre şi că Universul obligă realitatea să-i
întreţină dezechilibrul punând în circulaţie informaţii, să aruncăm o privire asupra
modului cum se organizează comunicarea în lumea Formelor Materiale.
211
 212

Cartea a III-a

Pianul cu patru urechi

Neştiutul care ştie

Fiecare Formă Materială este o structură de masă definită printr-un set
informaţional.
De la cele mai simple, până la cele mai complexe Forme Materiale, setul
informaţional decide scopul, mai bine spus scopurile, pentru că ele sunt două: un scop
primordial pentru întreaga materie: Dezmărginirea universului; şi unul fundamental lumii
Formelor Materiale: Devenirea.
Dar să nu ne imaginăm vreo clipă că definirea scopului se face, aşa cum suntem
noi oamenii obişnuiţi, în urma analizei unor factori, şi a încercării de a domoli porniri
subiective. Nici vorbă!; scopul unei Forme Materiale este imprimat acesteia de
impulsurile venite dintr-o stare de dezechilibru acut, stare care reclamă o acţiune impusă
Formelor Materiale. Acţionând pentru stingerea dezechilibrului, Formele Materiale vor
crea, prin acţiunile lor, alte dezechilibre şi totul se comunică întregului Cosmos. Ceea ce
afirm acum pare aiuritor şi deşănţat, dar mai ales greu de demonstrat. Şi cu toate acestea,
comunicarea creată prin răspunsul la o stare de dezechilibru, este procesul care asigură
capacitatea de adaptare a Formelor Materiale la fiecare din stadiile Realităţii.
 213

Impulsul pe care un anume dezechilibru al Realităţii îl imprimă, printr-un semnal,

unei Forme Materiale se propagă cu repeziciune spre nivelele fundamentale, acţionând
pentru activarea unor memorii şi aducerea acestora din starea lor inefabilă din Haos,
pentru a fi materializate.
În felul acesta, Forma Maerială dă naştere unei reacţii de răspuns şi acţionează
pentru înlăturarea dezechilibrului, dar acţiunea ei va declanşa un nou dezechilibru, care se
va propaga şi va întreţine tendinţa de Dezmărginire a Universului în sine însuşi. Pentru
noi, fiinţe care acţionăm – datorită perisabilităţii noastre – în interiorul unor dimensiuni
este greu de imaginat cum poate Universul să Devină în interiorul Devenirii, să se
dezmărginească în interiorul Dezmărginirii. Pentru ca acest lucru să fie posibil este
neapărat necesar să fii lipsit de dimensiuni
Să acceptăm, de dragul jocului, că acest punct de vedere este corect. El poate să
fie corect fundamental, aşa cum poate fi corect doar parţial. Oricum ar fi, pentru a crea un
sistem operaţional trebuie să folosim anumiţi termeni cu care putem stimula funcţionarea
întregului
Pentru împlinirea fiecăruia dintre aceste două scopuri, este necesară o coerenţă în
transmiterea informaţiilor esenţiale, ca şi în conservarea acestora, într-o modalitate care
să permită re-activarea la momentul oportun. Fiecare informaţie are nevoie de condiţii
specifice pentru a putea pune în funcţiune un proces. Ca atare, stocarea informaţiilor nu
se poate face oricum, ci într-o modalitate prin care sunt eliberate de orice rămăşiţă a unui
proces trecut.
Ele trebuie să fie neutre, indiferente, obiective în sine, în felul acesta pot rămâne
perfect active în aşteaptarea întrunirii condiţiilor optime pentru a redeveni funcţionale şi a
activa o anume Formă Materială nouă, ca expresie a unei Nevoi exprimate.
Doar în aceste condiţii, informaţia, fiind rezultatul unui anume proces din
Realitate, poate fi de fiecare dată reactualizată atunci când Realitatea reface procesul
respectiv. Cu alte cuvinte totul se petrece la nivelul fundamental, al microcosmosului, cel
asupra căruia noi nu ne prea aplecăm cu osârdie. Dar nici fără osârdie.
Din nefericire pentru noi, nivelul acesta al Universului este unul deosebit de
sensibil şi este practic inobservabil, imposibil de supus cunoaşterii, şi asta pentru că
 214

reacţionează la prezenţa observatorului care-i schimbă datele sisgtemului şi-i modifică

modul de acţiune.
Nivelul fundamental acţionează în strictă conformitate cu condiţiile Realităţii, iar
atunci când un observator intră în câmpul de acţiune, fără îndoială schimbă condiţiile şi,
în mod necasar, forma reacţiilor.
Pornind de la acest stadiu, informaţia se organizează în sisteme din ce în ce mai
complexe şi întreţine procese tot mai sofisticate, iar rezltatele din confruntarea cu
Realitatea sunt din ce în ce mai spectaculoase.
Procesul acesta de transmitere a informaţiilor îl numim îndeobşte informare şi
devine din ce în ce mai limpede că el nu se rezumă doar la alcătuirea unui cod de semne
ce are misiunea de a se lăsa decriptat de un observator. Parafrazându-l pe Planck,
fenomenul concret, devine un fenomen gândit, ceea ce fixează esenţa conţinutului
comunicării. Fenomenul concret se expune „simţurilor”, adică modalităţilor de a fi
perceput a celorlalte Forme Materiale, care transformă informaţiile astfel primite într-o
imagine a acestuia. Totul depinde însă de nivelul de complexitate a organizării Formelor
Materiale. Fenomenul este acelaşi pentru toate categoriile de Forme Materiale, doar că
informaţiile pot fi „citite” conform cu capacitatea de a-i percepe semnalul.
Trebuie mereu sa revin asupra aroganţei omului, care şi astăzi mai crede că doar
ele este Forma Materială capabilă de Informare, ceea ce este un mare neadevăr. Fiecare
Formă Materială aparţinătoare Cosmosului dezvoltă modalităţi (specifice nivelului) de
interpretare şi de transmitere a informaţiilor, care informaţii devin bază comunicantă, dar
şi comunicată – atât pe orizontală, între indivizii unei comunităţi, cât şi pe verticală,
pentru generaţiile viitoare. Şi iarăşi trebuie să facem o precizare, şi anume că, acest
proces este valabil atât pentru materia anorganică cât şi pentru cea organică, doar
complexitatea procesului este alta, proporţională cu nivelul de dezvoltare a modalităţilor
de percepţie a unui fenomen sau altul.
Esenţial este să înţelegem, dar şi să acceptăm, că Materia nu poate exista în afara
funcţiilor. Odată ce funcţiile unei Forme Materiale, oricare ar fi ea, cât de simplă sau de
complexă, dispar, începe un proces agresiv de descompunere şi reducţie, preces care tinde
să aducă forma la nivelul elementelor primordiale pregătindu-le astfel pentru extragerea
din Haos şi activarea unei alte funcţii.
 215

Descompunerea este procesul care asigură capacitatea Materiei de a extrage

funcţii din Haos. La nivelul microcosmosului, acolo unde quantele există doar în starea
de instabilitate undă-materie, se declanşează marile procese care dau o anumită formă
unei lumi sau alteia. Transferul pe care o quantă îl produce unei particule prin translaţie,
dar şi schimbarea produsă în condiţia quantei în urma expulzării sunt procese care asigură
capacitatea masei de a se organiza pentru naşterea unei funcţii.
La acest nivel, schimbul nu se opreşte niciodată, procesul de translaţie ca şi cel de
expulzare asigurând permanent răspunsurile la dezechilibrele venite din nivelele
superioare ale organizării materiei. Pentru aceasta quanta trebuie să fie o entitate perfect
neutră, să-şi păstreze necontenit condiţia şi capacitatea de a modifica starea unei
particule, pe care, prin excitaţie s-o alăture unui anume sistem, care, la rândul său, trebuie
să-şi păstreze condiţia de instabilitate, pentru că la acest nivel instabilitatea este stare
fundamentală.
Din această stare fundamentală de instabilitate, extrem de sensibilă la semnalele
dezechilibrelor din nivelele superioare, se extrag forme din ce în ce mai stabile, capabile
să participe la organizări cu funcţii complexe. Aceste organizări sunt datorate unor seturi
de informaţii care se nasc din activitatea – la nivelul fundamental – al unor non-
informaţii, entităţi indiferente, care sunt sensibile doar la prezenţa unor dezechilibre.
Astfel de entităţi sunt într-o permanentă stare de agitaţiei, ele nu se află niciodată într-un
moment de repaos şi sunt „chemate” mereu de o stare de dezechilibru. „Nu există însă
un sistem de referinţă inerţial în care fotonul să fie în stare de repaos: radiaţia
electromagnetică se propagă cu viteza c faţă de orice sistem de referinţă inerţial.
Aşadar, conceptul de foton în repaos nu are sens.”161 Iar fotonul este o entitate indiferentă
dar relativistă.
În fapt, trebuie să gândim că întreagul Cosmos este supus acestui proces de
permanentă instabilitate, doar că, atunci când obsrvăm lumea quantelor, nouă
observatorilor ni se pare că doar ea este în permanentă instabilitatea, pe când eu,
observatorul, sunt o entitate stabilă. Ceea ce este profund fals; la rândul meu sunt supus
aceluiaşi proces de instabilitatea, care mă face să vibrez alături de totalitatea lumilor
materiale, cărora le transmit dezechilibrele pe care le creez şi de la care primesc

161
Eyvind H. Wichmann, Op. Cit. p. 158
 216

semnalele dezechilibrelor lor, faţă de care reacţionez. Modul în care sunt cuprins în
Cosmos, ca şi modul în care cuprind Cosmosul, hotărăşte prioritatea schimbului de
informaţii, stabileşte calitatea informării, sensul acesteia, dar şi nivelul de perisabilitate.
Totul petrecându-se pentru a asigura continuitatea procesului de expansiune pe care-l
impune Dezmărginirea.
Dacă ceva ar întrerupe fluxul informării ce are loc între toate componentele
Universului, Dezmărginirea şi-ar pierde forţa, iar Universul ar ieşi din starea de armonie
a dezechilibrului, ar pierde capacitatea de a crea şi, încetul cu încetul, ar deveni limitat de
dimensiuni, ceea ce presupunere trecerea la starea de perisabilitate. Iată de ce informarea
este condiţia fundamentală a Dezmărginirii; transferul de informaţii, într-un sens şi
celălat, asigură Uiversului calităţile Dezmărginirii, Devenirii şi Expansiunii, motiv pentru
care îşi poate păstra condiţia ne-limitării, ubicuităţii şi permanenţei.
Desigur, ceea ce nouă începe să ne devină oarecum clar acum, când am creat
instrumente ce pot simula condiţiile informării, care pun în altă lumină procese inefabile,
părea rezultatul unor acţiuni cu totul misterioase în epocile trecute. Important, însă, este
faptul că reacţia la misterul inefabilului a creat mereu nevoia de creativitate pozitivă,
chiar dacă în anumite momente istorice, dominantă a fost starea de agresivitate bigotă.
Un diavol mic a împins anumite minţi să scormonească prin cotloanele tainelor,
pentru a vedea dacă ceea ce se petrece este aidoma cu ceea ce se povesteşte. De cele mai
multe ori, aceşti oameni neastâmpăraţi au descoperit că minunile se petrec cu adevărat,
dar că nu au decât slabe legături cu ceea ce se crede despre ele. Cu cât misterul provenea
din tărâmul legendar al inefabilului, cu atât se putea fabula mai mult, întreţinând credinţe
şi eresuri. Doar că, în cele din urmă, totul se dovedea a fi doar un proces care respectă cu
stricteţe condiţia esenţială a existenţei: simplitatea.
Iată de ce am putea afirma că inefabilul însuşi se produce la nivelul unui proces
fizic întreţinut mereu în straturile cele mai intime ale graniţei dintre masă şi energie.
Graniţa aceasta dintre masă şi energeie este, se pare, un teritoriu la fel de infinit ca şi
marele Cosmos, şi asta pentru că el însuşi este conţinut în acest mare Cosmos; în el se pot
petrece procese deosebit de complexe, menite să contribuie mereu la fenomenul adaptării
materiei la condiţiile propriei sale Realităţi.
 217

Pentru că Realitatea nu este un fenomen ce ne este impus de nişte condiţii externe,

ci este rezultatul permanentelor acţiuni ale formelor existente ale materiei. Acestea şi
doar acestea produc permanenţa Dezechilibrului general, şi, în consecinţă reclamă mereu
extragerea din Haos a unor memorii sau a altora şi fac necesară existenţa Inefabilului.
Acestui spaţiu, fizicienii îi acordă o atenţiei din ce în ce mai sporită, cu toate că
observarea necesită o muncă chinuitoare pentru crearea acelor instrumente de observare
care să nu influenţeze procesele.
Şi mai este un lucru deosebit de important: totul se produce pornind de la
circulaţia informaţiei, fie într-un sens, cel definit de momentul dezechilibrului, fie în
celălalt, adică răspunsul la nevoia creată de dezechilibru, Doar că trebuie să înţelegem că
informaţia nu se defineşte printr-un conţinut unic şi fix, ci mai degrabă printr-o matrice
care declanşează reacţii în varii direcţii şi nivele, în funcţie de importanţa cerinţelor
conţinute. Fiecare informaţie se propagă în nivelele imediate sub forma unor diverse
procese adaptate modului de organizare al Materiei, stârnind o undă care poate avea cele
mai neaşteptate consecinţe.
Dacă privim lucrurile din punctul acesta de vedere, atunci vom ajunge la
concluzia că Universul este un întreg fundamental dependent de sine, în care fiecare
acţiune crează ecouri importante pentru totalitatea sistemului. Ca atare nu mai putem
afirma că omul este o entitate apărută în Univers datorită hazardului, ci că este Universul
într-una dintre formele sale de fiinţare, o consecinţă a modului de organizare a Materiei.
Omul este o etapă în Devenirea Universului cu funcţii precise în Dezmărginirea acestuia.
Cu alte cuvinte: omul reprezintă un moment din memoria Universului, el conservând
informaţii fundamentale, pe care le activează ori de câte ori Realitatea o impune, dar, la
rândul său, şi el este dependent de alte nivele de organizare a informaţiei.
Nu putem şti, la acest moment, dacă celelalte nivele de organizare a informaţiei
sunt inferioare sau superioare, cred că nici măcar nu este important să organizăm un
clasament, important este să constatăm că există aceste nivele şi că noi suntem rezultatul
acestora şi definitiv dependenţi de modul în care a evoluat organizarea şi nu de
conţinutul de informaţii.

Şopteşte, să aud mai bine

 218

Vorbeam mai sus despre aparenţe, despre ceea ce se crede în anumite momente şi
despre ceea ce se ascunde, de fapt, în spatele afirmaţiilor sigure, tăioase şi gălăgioase:
anume un adevăr ce se strecoară spre suprafaţă încet, sensibil şi tăcut. Spun sensibil
pentru că de multe ori poate fi abătut în alte teritorii ale aparenţei, fapt care contribuie din
plin la întârzierea ridicării sale acolo unde îi este locul. De foarte multe ori, de prea multe
ori afirmaţiile zgomotoase şi întreţinute spectaculos, s-au dovedit a fi tot atâtea porniri
subiective ce n-au făcut altceva decât să ascundă şi să întârzie. Privit de departe, din
liniştea dată de scurgerea anilor, de la depărtarea trecutului, tabloul pare surprinzător, de
necrezut şi plin de umor. În fapt, cei care s-au înfruntat au dus o luptă tăioasă doar din
convingere. Rar, foarte rar s-au luptat interesele unui moment; de cele mai multe ori s-au
înfruntat convingerile şi pentru acest lucru bătălia nu a cunoscut răgaz şi nici renunţări, ci
doar victime ale pasiunii.
Dincolo de toate acestea, faptul concret s-a impus încetul cu încetul, pe măsură ce
Realitatea se organiza spre a impune anume acel fapt şi pentru a-i crea condiţiile de
exprimare. El poate fi teoretizat cu mult înainte de apariţia materială, poate fi suportul
unor viziuni, poate defini aspiraţii, dar nu poate să devină obiectualitate decât atunci
când sunt împlinite condiţiile din mediu. Şi de cele mai multe ori, atunci când apare se
aşterne liniştea şi nimeni nu mai consideră că trebuie să ţipe pentru a impune; totul devine
o şoaptă fermă care se aude în deplinătatea fiinţări sale. Sau cum spune Abid Ibn Al-
Abras:
„Cum zornăie preaplini şi scapăr’
Margini de tunet, fulger teafăr,
nori negri, împinşi de vânt în turme,
vărsându-şi apa sub luceafăr
ca laptele cămilei muls de
stăpân, când ugerul îl apăr’.
Ce descărcare de lumină
Tufişul mistuind în flăcări!
Umpluţi până la vârf, ei nu mai
îndură, parcă,- atâta apă –
Şi-i bate-n spate vânt din Yemen
 219

Vrând să-i conducă, să-i încapă,

apoi un vânt din sud, mai blând,
şi iată un fir de ploaie slabă!”162
Pentru mine acest traseu ascuns a devenit fascinant, încăpăţânarea cu care s-a
organizat în lungul veacurilor, modul în care a căutat continuu să simplifice mijloacele
până la atingerea esenţei, până la definirea celei mai simple forme a existenţei, tocmai
pentru a asigura trăinicia este exemplul cel mai bun ce demonstrează că Dezmărginirea
nu se face în virtutea unui scop, ci doar pentru a permite Universului să expansioneze în
Sine.
Toate acestea au devenit motive ce m-au îndemnat să încerc a înţelege. O!, cu
siguranţă că voi rămâne mereu foarte departe de ceea ce reprezintă cu adevărat: mijloace
fundamentale, esenţă, simplitate etc., dar îmi este suficient şi doar imaginea depărtată a
acestora, mai ales pentru că, pentru mine, ele s-au organizat într-un sistem ce mă face să
înţeleg şi să accept cu mai multă uşurinţă.
Multe nu-mi plac, multe aş vrea să fie altfel, totul să se apropie mai mult de
subiectivitatea mea, de credinţa, de nevoile pe care limitele mele le invocă, dar mă
mulţumesc şi cu faptul că măcar bănuiesc un parcurs ce se opreşte la fiinţa mea. Un
parcurs care nu-mi aparţine, dar care mă obligă să-mi obiectivez existenţa, pentru că mă
implică, lăsându-mi libertatea totală, în schimb, de a zburda scormonind în Realitate orice
cotlon.
Şi acesta ar fi unul dintre motivele care m-au decis să mă apuc de această
întreprindere ce se numeşte „Ereziile de la Iaşi” , şi care nu întâmplător se numeşte aşa.
Dar să mai lăsăm noi parantezele subiective şi să încercăm a descoase cum se
organizează în lungul existenţei sale Comunicarea - ce pune totul la cale, şi mişcă
emoţiile spre a le transforma în informaţii - fără de care Materia ar fi doar un ghem cu
care nici mâţele nu s-ar putea juca, pentru simplu motiv că nu ar fi apărut ideea de mâţă.
Evoluţioniştii au imaginat tot timpul un traseu de la simplu la complex. Putem
spune chiar că au fost seduşi de acestă mod de a se organiza al Materiei, au avut o
voluptate a evoluţiei simplului către organizări din ce în ce mai complexe. Teoriile lor,
însă înşiră momentele evoluţiei ca un şirag de mărgele pe o aţă. Fiecare dintre unităţile
162
*** Antologie de poezie arabă, vol.I, traducere de Grete Tartler şi Nicolae Dobrişan, Bucureşti, Editura
Minerva, p. 50
 220

montate constituindu-se în tot atâte momente independente, care, odată ce au moştenit

sau împrumutat anumite dimensiuni de la etapele trecute se definesc în entităţi ce se
separă de celelalte. O astfel de atitudine ne face să percepem Universul ca pe o mulţime
de lumi aflate într-o permanentă confruntare.
Închise fiecare în limitele dimensiunilor lor, lumile Universului se confruntă
datorită diferenţelor de tot felul. Şi de aici rezultă o întreagă literatură de extratereştrii
ostili, de fiinţe fabuloase ce pornesc conflicte şi atacă tot ce le iese în cale, de organizări
superioare şi inferioare, mânate doar de dorinţa de a domina. Şi toate acestea pentru că
traseul imaginat de evoluţionişti nu are decât un singur sens: „înainte”. Adică spre forme
din ce în ce mai complexe, care uită şi izolează ceea ce s-a întâmplat în planul trecutului.
Cu alte cuvinte discriminează toate formele pe care le consideră „inferioare”,
adică – după judecata lor – organizate într-un plan mai simplu, mai rudimentar, mai
primitiv.
Mai simplu, mai rudimentar, mai primitiv - hotărât de cine?
Cine a constituit instanţa care să alcătuiască aceste clasamente, în care omul este
mereu pe locul cel mai favorizat. Am putea afla oare şi punctul de vedere al celorlalte
Forme Materiale? Oare ele cum ar alcătui aceste clasamente? Mă tem că strucutra
piramidei s-ar modifica în favoarea formei care o alcătuieşte. Şi totuşi Universul pare a se
manifesta doar ca o singură lume de Forme Materiale ce nu se organizează de loc
piramidal, ci mai degrabă tinde către un informal întreţinut mereu de comandamentele
Dezmărginirii, mereu preocupat de expansiunea în propriul Sine.
Un astfel de mod de a se manifesta reclamă Revenirea, Reluarea, Refacerea, cu
alte cuvinte producerea de cicluri pornite mereu dintr-un moment matricial. Iar pentru ca
acest lucru să fie posibil, Evoluţia nu poate avea doar un singur sens, ci se impune o
circulaţia în ambele sensuri: de la simplu la complex, ca şi de la complex la simplu,
facilitând circulaţia unor informaţii care să permită compunerea şi descompunerea de
forme care să împlinească mereu alte aspecte ale funcţiilor fundamentale.
O informaţie ajunsă la stadiul ei cel mai complex nu poate evolua decât producând
continuu informaţii menite să se descompună până ce va atinge nivelul graniţei dintre
Cosmos şi Haos, acolo alternanţa undă-particulă este deosebit de sensibilă la orice fel de
dezechilibru din mediu. Desigur, în condiţiile speciale ale laboratorului este foarte greu să
 221

stabileşti relaţiile produse de procesul alternanţei undei, care sunt motivele pentru care
acest proces se produce şi care sunt rezultatele. Datorită logicii impuse de spritul Epocii
Mecanice, energia este asociată mişcării, deplasării. Pentru a deplasa oarece este nevoie
de o anume cantitate de energie care să execute efortul cerut. Pentru societatea umană,
energia înseamnă în principal forţa ce ne ajută să ne mişcăm. În fapt, energia cunoaşte
forme mult mai importante, dar şi mult mai subtile şi care necesită organe de percepţie
adecvate, organe pe care omul le-a pierdut în lungul evoluţiei sale până la forma actuală.
Un lucru este sigur, însă, nici o acţiune produsă în acest spaţiu nu se face din
întâmplare. Chiar dacă în aparenţă ar părea că hazardul joacă un rol preponderent, nu
este deloc aşa. Fiecare proces consumat la acest nivel este un răspuns la excitaţiile
declanşate de un dezechilibru într-un nivel superior organizat al Materiei, el are funcţia
de a organiza masa pentru a stinge Nevoia ce s-a născut din acel dezechilibru. Fenomenul
de translaţie a unei undei asupra unui electron, sau a unui atom produce un transfer, care
schimbă condiţia acestuia, punându-l în altă stare şi contribuind la debutul unei serii de
procese care va avea ca finalitate răspunsul la momentul cel mai acut al Dezechilibrului,
moment care a contaminat masa şi a pus-o într-o stare de excitare. Dacă vom analiza
mereu momentul translaţiei în condiţii de laborator, izolată de restul masei contaminate,
nu vom obţine altceva decât o sumă de procese ce sunt produse la respectivul nivel. Or,
important este răspunsul la contaminare şi modul cum se organizează acesta până la
nivelul ultim, acolo unde s-a născut Dezechilibrul şi care reclamă o soluţie. Tot acest lanţ,
şi într-un sens şi în celălalt, se produce atât de intim, încât este foarte greu de perceput ca
fenomen în integralitatea sa, mai ales în ramurile de ştiinţă care sunt preocupate de
studiul unui anume fenomen. Psihologii, însă, au identificat existenţa acestui circuit cu
dublu sens şi l-au numit: „Schema S-R”, adică Stimul-Răspuns. Dar cu toate că au
elaborat teorii deosebit de importante, „Schema S-R” este studiată tot separat, după
criterii impuse de cazuistică. Conform acestei scheme s-au relevat mecanisme şi structuri
importante: „În comportamentul său, individul manifestă, într-o formă stagnantă
diversele faze de dezvoltare deja încheiate. Varietatea genetică de planuri ale
personalităţii, care conţine în sine straturi de vechime diferită, îi transmite o structură
neobişnuit de complexă, servind în acelaşi timp drept scară genetică care uneşte, printr-
un şir întreg de forme tranzitorii, funcţiile superioare ale persoanei cu comportamentul
 222

primitiv din onto şi filogeneză. Prezenţa funcţiilor rudimentare despre care vorbim tot
timpul confirmă, cum nu se poate mai bine, ideea structurii geologice a personalităţii,
introducând-o în contextul genetic al istoriei comportamentului.”163 Două lucruri ar
trebui remarcate după ce parcurgem această afirmaţie a lui Vâgotski: a) structura revelată
este comună tuturor formelor materiale existente, nu numai omului; b) această schemă
presupune că Formele Materiale au trebuit să dezvolte un mecanism de extragere a unor
funcţii care să pună în mişcare procesele de refacere a informaţiilor procesate. Altminteri,
stocarea în formă materială a informaţiilor ar fi dat naştere unor entităţi monstruoase,
inoperabile şi greu de imaginat.
Stimulul, însă, defineşte un rezultat al stării de dezechilibru şi reclamă extragerea
anumitor funcţii, capabile să producă reacţii de anulare, ceea ce presupune o anume
activitate de organizare a masei în scopul de a pune în mişcare funcţia necesară. Pornind
de la un astfel de raţionament, putem accepta descompunerea informaţiei-stimul, apărute
în urma unei stări de dezechilibru, până la nivelul unui proces fizic ce se petrece la
nivelul undă-particulă, nivel la care se va crea un proces de răspuns ce va declanşa
recompunerea informaţiei-răspuns de-a lungul lanţului de nivele.
Trebuie să recunosc faptul că este foarte greru de imaginat, şi mai ales de
acceptat, unitatea, în întregimea ei, a Materiei ce formează Universul. Dar ceea ce pare să
frizeze limita absurdului este sugerarea că, prin această materie unitară circulă informaţii
care respectă „Schema S-R”, şi că ceea ce se dezechilibrează într-un anume punct al
Universului îşi atrage soluţia din cu totul altă dimensiune. Pare absurd, neverosimil şi, de
ce nu, imposibil, doar dacă privim aceste legături ca fiind materiale, ca fiind un angrenaj
ce presupune existenţa unor forme ce se exprimă în unităţi de masă şi care întreţin
mecanisme directe.
Dar lucrurile par a se schimba, dacă am accepta că în alcătuirea Universului:
Haosul şi Cosmosul sunt co-existente; că Haosul constituie memoria Cosmosului, din
care acesta îşi extrage – la orice nivel – memoriile capabile să organizeze funcţiile şi
masa pentru a alcătui modalităţile optime de răspuns la Nevoia impusă de Dezechilibru.
Teoria relativităţii afirmă că expresia unui fenomen este aceeaşi în orice sistem de
referinţe, fenomenul nu-şi modifică modul de exprimare în funcţie de condiţiile sistmului,

163
L.S. Vâgotski, Op. Cit., p.67
 223

dar se pune în legătură cu efectele rezultate din respectivul sistem, astfel creând relaţii noi
în condiţii noi. Adică dând mereu naştere unor funcţii noi care depind de condiţiile
sistemului. Or, acest lucru nu poate fi valabil decât dacă sistemul este excitat de
impulsurile venite dintr-un dezechilibru care s-a creat în alcătuirea sa. Ne este greu să
imaginăm aceste lucruri pentru că noi suntem dependenţi de dimensiuni şi este aproape
imposibil să împingem un raţionament spre un teritoriu lipsit de dimensiuni.
Perisabilitatea pe care ne-o dă condiţia noastră de sisteme compuse se adaptează
cu greu condiţiei unui sistem ne-compus. Chiar dacă, la o analiză superficială, putem fi
înclinaţi să afirmăm că: dacă noi suntem sisteme compuse, atunci Universul este sistemul
cel mai complex compus ce există, deci cel mai perisabil. Desigur, aceast fapt ar fi valabil
cu condiţia să se manifeste într-un sistem dimensional, dar Universul există într-o totală
lipsă de dimensiuni, şi deci, suntem într-un teritoriu unde nu putem vorbi de simplu,
complex, perisabil, neperisabil, veşnic, trecător etc.
Într-un astfel de sistem, fiecare Formă Materială reprezintă propria sa expresie,
dar care există într-o dependenţă totală de evoluţia Dezmărginirii. Forma Materială
reprezintă un tot, atât în expresie cât şi în funcţii, doar că toate calităţile acestea sunt
extrase din tendinţa pe care o are Dezmărginirea de a defini funcţii şi teritorii noi.
Dezmărginirea nu este valabilă pentru Formele Materiale ale Universului decât prin
cantitatea de informaţii noi puse în circulaţie şi de noua Nevoie generatoare de Lipse. Iar
toate acestea sunt valabile pentru întreaga Materie uiversală şi prin ele se menţine
unitatea diversităţilor de expresie.
Iată de ce, fundamentală pentru Materia Universului este Comunicarea, circulaţia
emoţiilor, ca expresie a energiei modelatoare, conforme fiecărui nivel de expresii ale
Formelor Materiale.
Tot ceea ce se întâmplă spectaculos în Univers este doar o aparenţă, este
spectaculos pentru o anume categorie de Forme Materiale, şi atât. În fond evoluţia se
produce fără martori şi pe nesimţite. Ea este un proces atât de diafan încât este foarte greu
să se categorisească trecerea de la un stadiu la altul. În cele mai multe cazuri, este definit
un stadiu abia când acesta deja nu mai există, când deja a fost depăşit şi poate fi remarcat
în integralitatea sa consumată.
 224

Forma Materială care remarcă un anume stadiu este deja angajată într-un proces
superior care se edifică. Iată de ce, putem spune că Universul ne şopteşte mereu pentru a
auzi cu claritate regulile sale de bază, iar atunci când strigă o face doar ca să ne lase să
remarcăm un fapt pe care Devenirea l-a consumat deja.
Formele Materiale ale Universului nu pot defini cu claritate prezentul, nu le este
permis accesul la totalitatea variantelor prin care o informaţie tinde să se împlinească, nu
au posibilitatea de a opta. Fiecare Formă Materială se constituie printr-un set
informaţional care va avea o anume evoluţie şi numai aceea, cu un anume rezultat şi
numai acela.
În matricea în care ele se dezvoltă există un schimb foarte activ de „impresii” care
sunt avid prelucrate de catre setul informaţional de bază pentru a fi transformate în
elemente ale obţinereii scopului căruia Forma Materială a fost dedicat. Tot acest
mecanism este deosebit de subtil, el se produce la nivele profunde, fundamentale, şi are
un parcurs inefabil.
În consecinţă, Forma Materială va acţiona întotdeauna în interiorul unor limite
energetice şi nu doar fizice, iar datoria ei este să devină expresie a acelei variante de set
informaţional ce se constituie ca origine. Iată de ce, în totalitatea sa, o informaţie devine
formă deplină abia după ce s-a consumat ca proces şi stadiu de masă şi s-a transformat
într-o funcţie a memoriei depozitată în Haos, într-o matrice gata oricând să redevină
activă, atunci când apar condiţiile favorabile.
Existenţa matricei are menirea de a întreţine spre activare acea variantă de
informaţie ce este optimă stării de dezechilibru ce o reclamă. Se întreţine, în felul acesta,
jocul dezechilibru-echilibru, joc care forţează Materia să existe într-o continuă mişcare.
Practic, Materia universală nu poate exista într-o stare de echilibru în nici un moment al
evoluţiei. În conţinutul ei se exprimă tot timpul o sumă de stări de dezechilibru, la diverse
nivele, dezechilibre ce se transmit în tot cuprinsul Uiversului, şi reclamând mereu
reactivarea unor informaţii deja definite.
Senzaţia că o stare de dezechilibru poate fi echilibrată, printr-o acţiune sau alta,
este falsă. Orice acţiune de echilibrare poartă în sine un impuls care duce la naşterea unei
noi stări de dezechilibru. Şi lucrul acesta începe chiar de la starea de undă a particulei
unde: „Formulăm următoarea întrebare: să presupunem că avem un pachet de radiaţie
 225

electromagnetică de frecvenţă w, care se propagă într-o direcţie oarecare cu viteza

luminii c. Va transporta acest pachet şi impuls şi, dacă este aşa, care este valoarea
impulsului? Dacă pachetul pe care îl numim foton, are unele proprietăţi corpusculare,
ne vom aştepta ca el să transporte impuls şi ne putem gândi la experimente în care putem
164
măsura impulsul direct.” Tocmai datorită faptului că fotonul este purtător de impuls
sunt posibile cele mai spectaculoase acţiuni cosmice, care-şi au originea la acest nivel de
instabilitate a masei şi energiei.
Acţiunile fotonului nu sunt deloc întâmplătoare, „haotice” ci ele sunt reclamate de
stări de dezechilibru care s-au produs în nivelele superior organizate ale materiei.
Circulaţia fotonului este organizată artificial doar în condiţii de laborator, condiţii care
reclamă o stare de studiere a limitelor între care acesta funcţionează.
În starea sa naturală, fotonul acţionează pentru a stinge o vibraţie ajunsă la acest
nivel de organizare al Materiei şi pornită de aiurea. Resimţind această vibraţie fotonul
translează spre o particulă, imprimând la rându-i o anume vibraţie se se va propaga şi
amplifica în întreaga structură, remodelând-o. Acest proces de amplificare a unei unde
energetice - pornită din straturile cele mai fundamentale - este resimţit de către strucutra
materială a omului sub forma a ceea ce numim: emoţie. Ea, emoţia este cea care ne
remodelează structura, menţinând-o într-o condiţie de armonie cu Realitatea modificată.
De aceea emoţia este unul dintre cele mai importante procese pe care le cunoaşte fiinţa
noastră, şi care induce efectul de comunicare, adică de aliniere a fiinţei noastre la
condiţiile unui moment de Realitate.
Realitatea cosmică nu este una care necesită siteme artificiale de semne pentru a
se comunica, ci procese subtile, care extrag memorii din stratul Inefabil al Haosului şi le
propagă ca răspuns la o stăre de dezechilibru născut undeva în imensitatea strucutrii
Universului. Răspunsul se organizează prin propagări ale energiei, prin unde ce vor
inunda, sub diverse intesităţi, structurile cuprinse de dezechilibru şi le vor remodela în
conformitate cu ceea ce impune noul moment de Realitate ivit din acea stare de
dezechilibru. O astfel de stare a energie, de variată intesitate, resimţim noi şi o numim:
emoţie; iar stare sa de propagare o numim: comunicare.

164
Eyvind H. Wichmann, Op. Cit. p. 156
 226

Desigur, pare fabulos, de necrezut şi cu totul imposibil ca un foton să resimtă o

stare de dezechilibru la nivelul superior organizat al Materiei universale. Şi este cu totul
adevărat; el nu resimte dezechilibrul de la nivelul superior, ci rezultatul undei care a
descompus respectivul moment. Precum, şi procesul de translaţie pe care îl iniţiază, nu
reprezintă decât începutul unui efect de compunere ce se va propaga spre nivelele
superioare ale structurii materiale. Acest lanţ al momentelor de compunere împlinesc
conţinutul emoţiei, adică al undei care remodelează o strucutră materială pentru a o
armoniza momentului de dezechilibru.
Să încercăm a demonstra că este aşa procedând la scornirea unui exemplu
oarecare.
Să presupunem că mie mi-e sete. Este acesta un moment de dezechilibru?:
desigur.
Setea este expresia unei Nevoi care generează o sumă de Lipse declanşate de
absenţa unor minerale şi substanţe active conţinute în lichide. Dar este propagată această
stare în întreaga mea strucutră şi necesită ea un răspuns în aceleaşi condiţii?
Se pare că este şi nu este aşa.
Este aşa pentru că starea mea de dezechilibru creată de sete se descompune repetat
şi se transmite în nivelele inferioare, creând la rândul ei dezechilibre în acestea.
Nu este aşa, pentru că fotonul nu este de fel interesat de starea mea de sete, ci doar
de faptul că unda de dezechilibru, prin descompunere, a ajuns la nivelul unde este
reclamat impulsul pe care-l poate produce.
Impulsul acesta va acţiona pentru reorganizarea structurii în condiţiile noi ce s-au
ivit, iar acţiunea sa şi trecerea de la starea de undă la cea de particulă reprezintă
modaliatea de extragere din Haos a unei funcţii ce se va organiza – prin compunere - în
trepte până la nivelul: „mi-e sete”.
Întreaga structură materială ce formează corpul meu se organizează continuu
pentru a răspunde unui stimul ce dezechilibrează funcţiile, iar aceşti stimuli nu încetează
– pe toată durata existenţei mele – să dezechilibreze. Datorită acestui mecanism Materia
ce formează corpul meu se va reorganiza continuu sub presiunea stării de dezechilibru
creată de lipsa apei. Cu cât această lipsă va fi mai lungă, cu atât Materia se va reorganiza
mai radical şi, în cele din urmă, pentru a fi salvate acele formaţiuni ce pot exista şi
 227

eliberate din limitele impuse de existenţa mea ca Formă Materială, vor fi oprite funcţiile
mele vitale.
Tot acest proces este un întreg dute-vino de informaţii care se descompun şi se
compun. Acest dute-vino este responsabil de fiecare etapă a protocolului care înseamnă,
pe de o parte, continuarea existenţei mele, dacă setea este astâmpărată, pe de alta,
moartea mea dacă nu găsesc posibilitatea de a înlocui această Lipsă.
Şi într-un caz şi în celălat, tot ce se întâmplă în interiorul meu este un proces
indiferent la suferinţa mea. Părţile ce contribuie la diferitele etape ale Lipsei sunt
responsabile doar de palierul pe care-l compun, ele acţionează în virtutea unui stimul ce
impune o anume stare de fapt şi doar aceea. Ceea ce se întâmplă în nivelele superioare
sau inferioare nu poate fi „citit”, pentru că nu există modalităţi de reprezentare în
respectivul palier. Ceea ce trebuie remarcat, la această stângace demonstraţie pe care am
încercat-o, este cantitatea imensă de inefabil ce se degajă.
Practic, inefabilul este conduita care domină toate aceste procese. De la momentul
conştientizării senzaţiei de sete, până la înlocuirea acestei Lipse, într-un fel sau altul,
inefabilul impune circulaţia informaţiei, domină modul în care Materia se organizează şi
se reorganizează pentru a izbuti să rezolve dezechilibrul. Cu alte cuvinte, inefabilul nu
este o categorie exterioară Formei Materiale, nu este o stare ce vine de undeva, mânată de
hazard, sau impusă de fiinţa divină, ci este însăşi quintesenţa compuşilor care alcătuiesc
Forma Materială. Este regula care guvernează armonia dintre aceşti compuşi, starea de
energie care permite informaţiei să descompună şi să se compună pentru a răspunde
Dezechilibrului.
Modul acesta de a funcţiona este valabil pentru toată Materia Universului, ca atare
Iinefabilul este categoria responsabilă de starea Materiei universale.
Şi mai este un lucru important pe care Inefabilul îl permite: acesul necondiţionat,
instantaneu şi continuu la Haos, din care pot fi extrase funcţiile ce vor contribui la
formarea diferitelor soluţii la feluritele Lipse pe care le naşte Nevoia desprinsă din
Dezechilibru. Pentru că Materia este organizată matricial, Nevoia la rândul său va genera
matricii de Lipse. Conţinutul acestor matricii vor da naştere – în final - infinitelor soluţii
de Înlocuiere a Lipsei , conducând spre diminuarea Nevoii şi anularea Dezechilibrului.
 228

Fugi – să te prind iute

Spiritul epocii mecanice a legat energia de mişcare. Nevoia de a crea permanent
utilaje care să se mişte; fie pentru deplasare, fie pentru alte diferite activităţi industriale, a
impus preocuparea de a găsi acea formă a energiei capabile să dezvolte o forţă care să
realizeze activitatea necesară. În fapt, însă, energia cunoşte forme cu mult mai subtile şi
mai felurite, forme care întreţin infinitele expresii ale masei
Procesul de decompunere şi compunere a informaţiei, în drumul ei către realizarea
informării, pune energia în cele mai diverse ipostaze datorită menirii ei de a crea funcţiile
capabile să organizeze masa în nivelul corespunzător. Aparent, existenţa fiecărui nivel nu
are legături cu celelalte. Ar părea că fiecare formează un cosmos lipsit de legături cu
celelalte, fiecare cu funcţiile sale, cu destinul său, cu dumnezeul său. Singura care
contrazice această părere, această iluzie alimentată de existenţa dimensiunilor ce opresc
cunoaşterea la un anume punct, este Teoria Relativităţii, teorie care exprimă limpede
faptul că materia este unică şi unitară, constituind însuşi Universul ca o entitate singulară.
În această entitate, informaţia se compune şi se descompune, traversând nivelele
de organizare ale materiei şi preparând-o pentru dubla sa funcţie impusă de
Dezmărginire: re-organizarea în urma unui Dezechilibru şi impunera unei noi stări de
Dezechilibru. Pentru aceasta, informaţia este purtătoare de impuls, adică o anume
cantitate de energie ce este capabilă să depăşească starea de echilibru.
Realitatea cotidiană a existenţei noastre ne dovedeşte că nimic din ceea ce facem
nu se poate aşeza într-o stare de echilibru. Mai mult, condiţia fundamentală a existenţei
este împotriva echilibrului. Oricât de mult încercăm să oprim gesturile noastre, gândurile,
acţiunile pentru realizarea unei stabilităţi bine echilibrate, apare un impuls care împinge
Realitatea dicolo de limitele ei. Toate acţiunile sunt organizate în numele echilibrului, dar
rezultatul nu este altul decât depăşirea perpetuă a graniţei care s-ar constitui în limita
admisă.
Dacă aceasta ar fi doar condiţia noastră, a oamenilor, am putea spune că pronia a
fost nedreaptă, şi ne-a împins într-o zonă defavorizată, dar condiţia aceasta este
fundamentală şi cuprinde întreaga mulţime de Forme Materiale ce plămădesc Universul.
Mai mult chiar, este la originea însăşi a Creaţiei, a Naşterii şi vine din modul cum
 229

impulsul conţinut depăşeşte limita Realităţii, provocând apariţia unui noi Realităţi
modificate, şi dă naştere acelei forme a Dezechilibrului necesară ca Dezmărginirea să fie
transformată într-un nou Cosmos.
Impulsul este conţinut în propagarea, sub formă de undă, a quantei ce se va
transforma în particulă, pentru a participa la procesele prin care trebuie să treacă masa
pentru a întreţine prefacerile structurii alcătuite.
La contactul dintre quantă şi un element primar al Cosmosului, cum ar fi
electronul de exemplu, putem presupune un transfer fundamental de informaţii, prin
procesul de translaţie. Acest transfer duce la schimbarea radicală a stării elementului
primar, schimbare ce contribuie la declanşarea unui proces ce se propagă în nivelele
superioare ale materiei, contribuind la compunerea unei informaţii până la starea sa
completă ce se va finaliza într-un anume punct al Universului. Starea limitată a cuoaşterii
nu ne permite să imaginăm până unde se compune respectiva informaţie, pentru că noi
putem depune mărturie doar despre acele nivele pe care le putem observa. Doar că
procesul nu se opreşte acolo unde se opreşte şi observaţia noastră, ci propagarea
compunerii continuă până la finalizarea ei. În sens invers, are loc şi procesul de
descompunere al informaţiei, care porneşte dintr-un anume punct al Universului şi se
propagă până la momentul transformării particulei în undă. Se poate afirma că, cele două
stări ale Universului: Haosul şi Cosmosul se întrepătrund permanent şi tot permanent trec
dintr-o stare în cealaltă prin compunere şi des-compunere. Datorită acestui proces,
întreaga varietate cosmică a Formelor Materiale poate fi într-un continuu contact
indisolubil cu Realitatea şi îşi pot modifica starea pentru a se adapta momentelor noi ale
dezechilibrului impus de Dezmărginire. Forma Materială reacţionează – în limitele
nivelului său – la procese declanşate într-un oarecare punct al Universului. Mai bine zis,
ele reacţionează la informaţiile pe care respectivul proces le-a generat şi care se propagă
în diferitele nivele ale Materiei. Un astfel de fenomen asigură coeziunea şi menţinerea
unităţii Materiei universale, care îşi modifică permanent starea sub presiunea
informaţiilor puse în circulaţie de diferitele momente ale Universului. O astfel de condiţie
a materiei se cuprinde cu prisosinţă în expresia: E=mc², exprimând faptul că energia nu
este nici pe departe doar forţa prin care se obţine doar mişcare, aceasta fiind o
componentă conţinută în energie, alături de o infinitate de forme de exprimare a acesteia,
 230

forme ce se pot armoniza oricărei Nevoi pe care Dezmărginirea o impune. Sau cum ar
spune Nichita Stănescu:
„Mişcam eu deci, lucios, din umeri,
dar şi mai şi mişca fantoma.
Eu mă-nclinam, ea mult mai amplu,
dinspre Cartagina spre Roma.

Mişcam eu deci genunchiul soare,

dar şi mai şi mişca fantoma.
Dacă treceam, ea, mult mai amplu,
trecea din ploaie în ninsoare.

Inima-n pietre de-mi suna,

mai tare, mult, bătea fantoma.
La case, sus, plesneau ferestre,
se zdrenţuia în brazi aroma.

Mişcam eu deci trecutul meu,

ca să-l ascult în vid cum saltă.
Dar decât el era fantoma
cu mult mai tristă, mai înaltă.”165
„Fantoma” aceasta străbate Universul sub diferite forme, participând la Creaţie,
contribuind decisiv la toate etapele Compunerii şi Des-compunerii Materiei. În felul
acesta Forma Materială este menţinută într-o permanentă armonie cu momentele noi ale
Dezechilibrului. Dezmărginirea nu poate surprinde sub nici o formă Materia sa, nu poate
deci crea rupturi în continuitatea evoluţiei, iată de ce, Comunicarea este procesul
fundamental al Devenirii, prin care se asigură circulaţia energiei în toate nivelele de
organizare ale Materiei universale. Important pentru Devenire este un contact permanent
cu o entitate comunicantă, pentru că aceasta furnizează informaţii noi, proaspete,
informaţii care contribuie la formarea unei atitudini în fiecare moment al unui nivel, în

165
Nichita Stănescu, op.cit., pp. 114 -115.
 231

fiecare element al unei matrici. Dacă raportarea s-ar face la o entitate comunicată, care
este deja revolută, desuetă, depăşită, în Materia s-ar induce un proces de întârziere şi de
secesionare a frontului de informaţii. Fiecare dintre acestea ar trebui să întreţină propriul
conţinut, pierzând, încetul cu încetul, legătura cu celelalte informaţii ajunse mai târziu.
Rezultatul ar fi o îmbătrânire rapidă a Universului şi stoparea procesul de Dezmărginire.
Evoluţia Materiei în sine nu s-ar mai produce atât de compact, sau poate nu s-ar mai
produce de fel. Oricum tabloul reprezentat de contactul cu o entitate comunicată nu este
tocmai roz. Dar, de altfel, nici nu ar fi posibil un astfel de contact, atâta vreme cît
Universul foloseşte de la fiecare entitate informaţia. Ceea ce presupune o prezenţă
continuă şi permanentă a unor lumi comunicante, lumi care contribuie esenţial la
alimentarea Dezmărginirii cu elementele definitorii, elemente care tot de natură
informaţională sunt şi care menţin matricii de impulsuri necesare permanentului
Dezechilibru.
Energia nu poate trece prin procesul de compunere-descompunere decât sub
formă de undă, o undă purtătoare de impuls; ceea ce de fapt constituie conţinutul său care
contribuie la reacţia unui moment al Realităţii. Fie că este reacţia de înlocuire a unei
Nevoi impusă de Dezechilibru, fie că este semnalul unui moment nou care induce
Dezechilibru, energia, sub diversele sale forme trebuie să acceadă la toate momentele
Realităţii, iar acest lucru se poate face doar sub formă de undă, pentru că astfel se poate
produce atât compunerea, cât şi descompunerea formelor de manifestare, pentru a putea fi
asimilată în toate nivelele Materiei.
Fiecare undă este asemeni unei amprente şi se diferenţiază prin frecvenţa dată de
lungimea de undă. Aparatele de măsură evidenţiază matrici de lungimi de undă, benzi,
grupuri în care componentele au frecvenţe asemănătoare. Asemănătoare dar nu identice,
iar acest fapt este deosebit de important pentru toate acţiunile ce presupun contribuţia
unei unde. Şi putem afirma că la graniţa dintre Haos şi Cosmos nimic nu se poate
întâmpla fără contribuţia undelor. Trebuie să amintesc din nou că Haosul şi Cosmosul nu
au graniţe geografice, delimitate cu precizie şi care pot fi observate printr-un mijloc sau
altul.
Graniţa dintre Haos şi Cosmos străbate subtil întreaga Materie, în toate nivelele
sale şi se organizează după specificitatea nivelului la care a ajuns organizarea acesteia.
 232

Acestui fapt îi datorează informaţia capacitatea de a se compune şi descompune pentru

a străbate întreaga strucutră de organizare a Materiei.
Putem spune, cu alte cuvinte că, între energie şi masă alternanţa nu se produce
numai la nivel de qunată, şi că organizarea masei şi energiei în nivele superioare ale
materiei presupune o permanentă alternanţă masă-eneregie, alternanţă care presupune
circulaţia continuă a informaţiei despre starea fundamentală a Universului, în fiece
moment al existenţei sale.
Desigur, nu putem vorbi despre un fel de buletin informaţinal din care fiecare îşi
alege ştirea aşa cum o poate percepe, ci despre organizarea informaţiei, prin compunere-
descopunere, pentru ca ea să poată fi absorbită de nivelul specific fiecărui element
matricial. Mai mult, nu putem vorbi despre informaţie înţelegând conţinutul pe care-l
acceptăm noi oamenii, ci ca despre o stare a energiei purtătoare de impuls ce, fie tinde să
echilibreze, fie dezechilibrează un moment al Materiei.
Funcţia de a purta impuls este fundamentală pentru informaţie, datorită acestei
funcţii ea poate fi contiuu: undă sau masă. Impulsul este acela care o aduce la starea de
simpatie cu un anume moment al materiei, în componenţa căreia va intra modificând
structura acesteia, pentru ca apoi, noua condiţie modificată, să o expulzeze, iar ea să
caute condiţiile unui alt moment de simpatie.
Fiecare Formă Materială compusă a Universului este organizată ca o structură de
strucuturi a unor alte Forme Materiale compuse înglobate, fiecare cu funcţii specifice.
Pentru ca aceste funcţii să nu devină desuete şi să producă abaterei de la funcţia generală
a Formei Materiale, este nevoie de o circulaţie permanentă şi cât mai rapidă a
informaţiilor ce se nasc în oricare punct al structurii.
Aceste informaţii se organizează ca o sumă de interferenţe şi au rolul de a păstra
compuşii Formei Materiale în funcţii active, permanent informate despre starea generală
a acesteia. Iată de ce, informaţiile în circulaţie nu au voie să fie nici arbitrare şi nici
interpretabile. Fiecare informaţie poartă acel impuls specific necesar pentru menţinerea
actualităţii unei funcţii a compusului din structura Formei Materiale.
Nici o clipă nu putem vorbi despre Forma Materială ca despre o structură unitară,
ci, dimpotrivă, aceasta poartă în ea tensiuni care duc la descopunerea sa deîndată ce
 233

funcţia generală încetează. Ori, această funcţie este dictată de un scop pe care Devenirea
l-a imprimat Formei Materiale.
Atunci când scopul a fost atins, funcţia generală a Formei Materiale începe să
piardă din forţă şi coeziune, informaţiile sale nu mai au impactul necesar, şi, din acel
moment, tensiunile de descopunere devin tot mai agresive.
Devenirea este responsabilă pentru extragerea unei unde din Haos, din lipsa-de-
dimensiuni şi transferul ei în particulă, în Cosmos, în spaţiul limitat de dimensiuni. Tot ea
este responsabilă de organizarea în forme superioare şi tot mai sofisticate menite să
acţioneze asupra Realităţii cosmice.
În momentul când forţa imprimată de Devenire slăbeşte, compuşii Formelor
Materiale tind să ajungă din nou în lipsa-de-dimensiuni. Traseul parcurs de forţa
Devenirii se împlineşte prin momente creatoare de funcţii noi, ce nu existau în momentul
naşterii sale, şi care porvin din noile teritorii pe care Dezmărginirea le crează. Aceste
funcţii, odată definite şi stabilizate, trec în Haos formând instrumentele Devenirii. În fapt,
cu fiecare funcţie extrasă de către Dezmărginire, Universul nu mai este acelaşi şi acest
lucru produce informaţii ce se pun în circulaţie pentru ca fiecare element al acestuia să
suporte consecinţele. Putem afirma că datorită acestui porces, Universul este în acelaşi
timp lipsit de dimensiuni, dar şi limitat, este materie dar şi undă, continuu în expansiune
către propriul Haos care se cuprinde în Cosmos.
Ciudată exprimare, nu-i aşa?! Şi de neconceput. Am putea spune că este plină de
cinism şi cu totul neadevărată. Toate ar fi bune şi frumoase, şi poate că nu aş fi îndrăznit
niciodată să afirm astfel de lucruri despre dragul de Univers, dacă nu era informaţia,
pârdalnica de informaţie, care există şi nu există, care este şi undă şi materie. Dar mai
ales, care există strict legată de un porces pus în mişcare de o funcţie a Dezechilibrului,
acest instrument radical al Dezmărginirii.
Vorbeam mai sus despre faptul că o undă se transformă în particulă purtătoare de
impuls şi „cade” pe un element primordial, un electron, să spunem. Consecinţa este că
impulsul schimbă condiţia electronului – acesta se va deplasa pe o orbită superioară – iar
sistemul informaţional al structurii din care face parte suferă modificări substanţiale.
Aşadar, prin tranaslaţie, unda a impus o informaţie nouă, iar aceasta nu se produce de loc
întâmplător, cum s-a putea crede, ci datorită unui semnal, pe care structura din care face
 234

parte electronul respectiv îl emite. Deci tot o informaţie. Unei informaţii-semnal îi revine
o informaţie-răspuns. Datorită „căderii” quantei pe electronul din sistem au loc modificări
ale acestuia, care modificări se propagă în întreaga strucutră antrenând procese cu efect
modificator la toate nivelele. Iată de ce, impactul dintre o quantă şi o particulă, fie ea
atom, electron, nucleu etc., nu se poate produce întâmplător, ci în urma unui semnal ce
vine din sistem. Efectul se propagă în întreaga structură, urmând traseul slăbiciunilor,
adică acele puncte ce sunt vizate a fi modificate de reorganizarea cerută prin lansarea
informaţiei respective. Odată procesul declanşat, sub presiunile sistemului, quanta este
eliberată, nu fără a suferi, la rândul ei modificări ale lungimii sale de undă.
Şi, astfel, orice proces, care începe la acest nivel fundamental, se amplifică prin
interferare, căpătând capacitatea de a organiza masa Formei Materiale până în structurile
sale cele mai complexe. Prin interferenţă se produce un efect de compunere a informaţiei,
care devine tot mai complex organizată şi, deci, capabilă să modifice momente superior
organizate. Toată acestă „mişcare” ce se petrece în structura unei Forme Materiale este
neîncetat activă şi pentru fiecare moment de compunere există un moment de
descompunere care informează nivelele inferioare de noua condiţie a strucutrii. Am pus
noţiunea de mişcare în ghilimele, pentru că nu putem vorbi de mişcare în sensul mecanic,
adică o deplasare a unei particule între două puncte ale unui spaţiu.
Informaţia nu se propagă de fel mecanic, ea poate fi definită ca o undă care
produce modificări de strucutră cu scopul de a ţine Forma Materială mereu pregătită
pentru contactul său cu Realitatea. Aceasta, Realitatea, sub acţiunea Formelor Materiale
se modifică constant şi continuu, ceea ce impune ca Formele Materiale conţinute să se
modifice la rândul lor pentru a putea rămâne Realitate.
Această condiţie a Realităţii face ca fiecare informaţie apărută aiurea în sistem să
producă aproape instantaneu procese de modificare într-un număr de puncte din
structură, puncte care rezonează la vibraţiile schimbării. Aceste modificări vor declanşa
alte, şi alte procese de reorganizare. Practic modificările nu încetează niciodată, aşa cum
nici rezonanţa nu încetează să provoace momente de modificare.
Este ca şi cum, sunetul unui pian ar fi auzit de mai multe perechi de urechi, şi ar
stârni în cei care aud reacţii diferite, dar pornind de la acelaşi sunet.
Un fel de pian cu patru urechi.
 235

Dacă privim lucrurile aşa, atunci Comunicarea este practic sistemul prin care
Cosmosul se controlează pe sine. Apariţia şi dispariţia unei anume Forme Materiale, dar
şi evoluţia acesteia nu mai poate fi pusă pe seama hazardului, ci este rodul unui moment
al înfruntării dintre Formele Materiale şi Realitatea compusă din ele. Doar dacă speciile
Formelor Materiale sunt privite separat şi fără legături profunde între ele, fără
convingerea că ele, în fapt, sunt, în fond, aceeaşi Materie universală – ceea ce este
tentaţia întregii concepţii actuale despre Realitate. Lucru, de altfel, ce este profund fals.
Apariţia omului a fost impusă lent şi logic, ca şi transformarea materiei
anorganice în materie organică, ca şi apariţia primei structuri complexe de materie vie. În
fapt, avem de a face cu aceeaşi Materie oriunde am fi în Univers, doar nivelul de
organizare în relaţia cu Realitatea diferă, şi acest lucru este posibil, datorită faptului că
orice informaţie apărută undeva în Univers se propagă în întreaga Materie a acestuia, iar
reacţiile la această informaţie se structurează după specificul fiecărui nivel de organizare.
Un moment de dezechilibru care declanşează o matrice informaţională induce un
proces de reorganizare a întregii strucutri a Materiei, la orice nivel, cu orice conţinut.
Acestui moment de dezechilibru i se datorează actul comunicării. Diferenţa de stări pe
care o induce dezechilibrul dă naştere unei presiuni care provoacă necesitatea unei
circulaţii rapide a informaţiilor care sunt emise pentru stabilizarea acesteia. Faptul
acesta este cel mai bine ilustrat în mecanica fluidelor. Atunci cînd într-un sistem de fluid
apare un minus, diferenţa creată determină deplasarea întregii mase de fluid pentru a
echilibra sistemul. Privind din afară, vom observă o masă de fluid care se deplasează, fără
să ştim cu precizie ce a determinat acestă deplasare.
În fapt însă, fiecare particulă a fluidului se deplaseză spre a ocupa locul eliberat de
deplasarea alteia. Se crează, aparent, o mişcare haotică a particulelor de fluid, ceea ce este
doar o falsă impresie, pentru că mişcarea fiecărei particule se face după o logică extrem
de precisă, născută din condiţii precis determinate. Mai mult, această stare a fluidului este
permanentă, doar că există momente când ea devine tumultoasă şi se observă cu uşurinţă
din afara sistemului, dar şi momente când totul se petrece imperceptibil. Alegoria aceasta
în care folosim fluidul, ne poate ajuta să ne imaginăm ce se petrece cu Materia
universului.
 236

Şi ne mai poate ajuta la ceva, şi anume să înţelegem că nu înseamnă doar o

deplasare mecanică. O Formă Materială cuprinsă într-un compus şi care se deplasează
între două puncte, face o mişcare mecanică, dar în întreaga masă a unei Forme Materiale
se petrec interferenţe ce declanşează o altfel de mişcare, cu mult mai importantă, cu mult
mai esenţială, mişcare ce hotărăşte decisiv asupra condiţiei respectivei forme.
Aceste condiţii impun şi logica după care se va desfăşura tot şirul de evenimente
ce vor urma până la momentul în care s-ar echilibra sistemul. Doar că, pe măsură ce
sistemul se apropie de momentul echilibrării, suma de impulsuri, ce provin din
informaţiile în circulaţie, induc o nouă stare de dezechilibru. Iar starea de dezechilibru
produce o sumă de informaţii menite să comunice sistemului noua situaţia creată, ele vor
modifica substanţial vechea condiţie a sistemului, prin apariţia unei diferenţe de presiune,
şi vor determina fiecare parte să-şi creeze o altă modalitate de fiinţare. Fie că modificată
imperceptibil, fie modificată radical, totul depinzând de gravitatea dezechilibrului.
Acestă condiţie fundamentală a Materiei a fost înţeleasă foarte bine de alchimişti.
Întreaga muncă, periculoasă şi rutinieră pe care o făceau aceştia, era menită să distrugă
vechile legături din substanţele pe care le prelucrau, să le pună într-o stare originară, din
care să se nască o materie nouă.
Energia degajată din distrugerea sistemelor moleculare ale substanţelor era
absorbită de alchimist, care, în felul acesta avea şansa să-şi întreţină sănătatea, să aspire la
tinereţea veşnică, dar, mai ales, să se ferească de otrăvirile frecvente. Alchimistul nu ştia
niciodată ce urmează să obţină, nici nu era interesat de acest lucru. Pentru el important
era ca, în materia pe care o prelucra să se petreacă ceva, să se schimbe o stare, aceasta să-
şi schimbe condiţia.
În momentul în care, prin încălziri repetate şi lucru mecanic (frecarea din mojar),
ar fi ajuns să rupă legăturile moleculare, schimbând astfel starea iniţială a substanţei,
putea să spere în naşterea unor combinaţii insolite, ne mai întâlnite, de o valoare fără
precedent, dar fireşte aleatorii. Obţinerea aurului era un fel de parabolă a valorii pe care
aceştia o căutau cu însetare. Pentru neaveniţi, aurul şi piatra filosofală constituiau
valoarea supremă a efortului alchimistului, dar pentru alchimistul inţiat provocarea ce
măsura valoarea muncii sale era modelarea necunoscutului. Un fel de joc de-a Universul
născut dintr-un mojar.
 237

Este foarte adevărat că, cele cinci materii prime folosite puteau ajunge în
momente critice, momente foarte periculoase, atât pentru alchimist, cât şi pentru mediu,
momente care puteau fi evitate doar de experienţă şi de înţelepciune.
Faptul că alchimia a rămas o artă misterioasă şi, de multe ori tenebroasă, s-a
datorat mai ales faptului că ceea ce era vizibil, arăta deploarbil şi dezamăgitor. Un mojar
cu pulberi - în care nu se întâmplă nimic altceva decât efortul zadarnic, şi speranţa că
vreodată un miracol va împlini visul - nu îl convinge pe un mirean de magia
transformării. Trebuie să ai un anume profil psihic şi filosofic pentru a accepta această
stare a lucrurilor, dar, mai ales îţi trebuie credinţa nestrămutată în miracol. Credinţă care
este fundamentală, nu doar pentru alchimişti, ci pentru toţi acceia ce au binecuvântat
comunitatea Formei Materiale numită om, cu o schimbare de condiţie, cu înlocuirea unei
Lipse, cu ostorirea unei Nevoi.

Nu spune – fii
Comunicarea trebuie să se producă şi ea pe mai multe nivele. Vorbim de nivelele
esenţiale, fundamentale, primare ce vor evolua progresiv către o organizare din ce în ce
mai rafinată şi mai complexă. Cu cât nivelul de organizare al Materiei va fi mai complex,
cu atât sistemul de circulaţie al informaţiei îi va semăna. Informaţia, în sine, va fi de altă
formă, va avea un alt conţinut, în mod firesc, legat indisolubil de starea nivelului;
funcţiile sale vor fi altele, iar impactul asupra Materiei se va produce în forme complexe.
Nivelele primordiale ale Comunicării nu au – aparent – nimic din ceea ce numim
noi îndeobşte: Comunicare.
În primul rând ele nu formează sisteme de semne, ci sunt, în acelaşi timp şi
comunicat şi comunicant. Quanta care cade pe un electron, se comunică pe sine,
schimbând prin excitaţie condiţia acestuia. Îl pune, deci, într-o stare de dezechilibru, care
produce o modificare în strucutra atomului, care la rândul său devine excitat şi modifică
structura superioară, molecula, pe care o pune într-o stare de dezechilibru. Procesul
devine din ce în ce mai complex, începe să producă interferenţe şi structurează informaţii
din ce în ce mai sofisticate, cu rezultate diferite, insolite faţă de ceea ce s-a întâmplat între
o quantă şi un electron. De fapt, rezultatele nu mai au decât o vagă legătură cu translaţia
efectuată de quantă asupra electronului, iar aceasta s-a produs pentru că structura lansase
 238

către electron o anume informaţiei care-l pusese în starea de a primi quanta. Scopul
impactului dintre quantă şi electron era, de fapt, acela de a declanşa procesul de formare a
unei/unor funcţii de răspuns, care să faciliteze anume interferenţe menite să adapteze
Întregul unei provocări venite din Realitate.
Momentul de impact dintre Realitate şi Forma Materială dă naştere unei matrici
informaţionale care se propagă în strucutra Formei Materiale prin descompunere,
ajungând până la particula fundamentală. Avem de-a face un un fascicol de unde care se
descompun pentru a deveni accesibile fiecărui nivel din Forma Materială. Procesul de
compunere va fi finalizat cu un proces de adaptare a Formei Materiale la provocarea
Realităţii. Acest proces de adaptare nu este doar unul pasiv, un fel de reacţie de apărare,
ci unul deosebit de agresiv, care acţionează pentru a modifica Realitatea, pentru a obţine
un avantaj asupra acesteia. Doar că, diferenţa apărută crează o nouă Realitate, cu
dezechilibrele ei neaşteptate care produc noi stări de Comunicare în interiorul Formei
Materiale.
Desigur, vorbind mereu de Formă Materială, ca o categorie, folosind mereu
singularul, ne este greu să ne imagnăm că în fapt avem de-a face cu o matrice care
conţine o multitudine de momente particularizate. În matricea, denumită genereic Formă
Materială, avem de-a face cu o sumă de individualităţi particularizate, care se deosebesc
insesizabil, dar care se deosebesc. Fiecare individualitate este menită să aducă din
structura ei acea reacţie capabilă să acopere un mărunt fragment al Realităţii. Acţiunea
matricei nu se face în front, ci individualizat, fiecare individ conţinut agreând un anume
fragment de Realitate, asupra căruia acţionează şi de care este excitat.
Şi, din nou mă întorc şi spun: atunci când vorbesc de o matrice în care indivizii
sunt insesizabil diferenţiaţi, mă refer la ceea ce este conţinut într-o specie a Formei
Materiale. Pentru că, diferenţele încep să devină vizibile atunci când ne referim la specii,
la genuri, la varietăţi etc. Şi nici de cum să nu vă imaginaţi că mă gândesc doar la
materia organică; mă gândesc la întreaga varietate de forme pe care Materia înţelege s-o
împlinească pentru a forma Realitatea.
Comunicarea se produce în întreaga Realitate, informaţiile se propagă în structura
întregului Univers, pentru a-i întreţine Dezmărginirea şi a-i putea facilita Expansiunea în
propriul său întreg. Din acest motiv putem afirma că Universul este deopotrivă limitat şi
 239

nelimitat, existent şi ne-existent, dimensionat şi lipsit de dimensiuni. Totul în dependenţă

cu condiţia Realităţii sale veşnice şi inexorabile.
Este foarte adevărat că, de la punctul în care a ajuns evoluţia Formelor Materiale,
de la punctul atât de complex care defineşte fiinţa umană, spre exemplu, este foarte greu
să recompui – chiar şi teoretic – nivelele inferioare de organizare ale Materiei. Trebuie să
recunosc faptul că, atât cât cunoaştem noi la ora actuală, omul rămâne forma de
organizare cea mai complexă, superioară, ea rezultând din organizări repetate ale materiei
în impactul dur cu Realitatea. Dar nu este deloc neapărat să fie aşa, pot foarte bine să
existe alte forme de organizare ale Materiei superioare celei a omului, dar pe care noi să
nu le putem sesiza, pur şi simplu pentru că ele se manifestă într-un alt sistem de referinţă.
Că omul este, în sistemul nostru de referinţă, cea mai complexă formă de
organizre pare de netăgăduit, dar ceea ce poate fi pus sub semnul îndoielii este că
naşterea omului în Univers s-a produs printr-un capriciu al Hazardului.
Hazardul nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în Univers. El este doar o
aparenţă care se impune datorită imposibilităţii cunoaşterii, limitelor care ne împiedică să
urmărim descompunerea unui traseu până la actului primordial, iniţial. Totul, dar absolut
totul se petrece ca urmare a unui scop precis, şi fiecare Forma Materială „nouă” care se
iveşte în Univers este un derivat superior al celorlalte forme, în drumul lor către
modificare optimă a Realităţii. Şi pentru ca acest proces să poată fi întreţinut, este nevoie
ca fiecare funcţie, ce se naşte sub presiunea unei Nevoi, să se descompună până la
trecerea în Haos, de unde să poată fi re-compusă atunci când o nouă stare a Realităţii o va
reclama.
Or, acest lucru nu se poate face decât prin circulaţia unor informaţii capabile să se
descompună, alimentând fiecare nivel al Realităţii. O informaţie, odată definită, este
menită să se menţină capabilă să interfereze ori de câte ori este nevoie. Iar atunci când
prezenţa sa nu este necesară, când Nevoia nu impune activarea sa, informaţia devine
formă a Haosului. Adică, aparent, se transformă în Nimic, un nimic ce aşteaptă ca în
Cosmos să se producă acele condiţii favorabile pentru ca ea să se recompună şi să se
materializeze. În aceste condiţii, informaţia devine componenta materializată a unei
forme a Cosmosului şi capătă o funcţie precisă în destinul acesteia.
 240

Procesul nu este totuşi atât de simplu pe cât încerc să-l descriu, pentru că
respectiva Formă Materială este într-o înfruntare directă şi continuă cu Realitatea, fapt
pentru care fiecare informaţie trebuie să-şi modifice – evoluând, sau involuând –
conţinutul. Pentru aceasta ea se descompune şi se recompune continuu, sau ori de câte ori
este nevoie, alimentând preocesele de adaptare la impactul cu Realitatea, care nu poate fi
nici o clipă aceeaşi.
Dacă există o diferenţă între om şi restul Formelor Materiale ale Cosmosului,
aceasta ar putea fi definită prin interesul pe care el îl acordă proceselor de funcţionare ale
Realităţii. Pentru celealte Forme Materiale, procesul acesta nu pare să fie o preocupare,
sau cel puţin nu suntem în stare, la ora actuală, să înţelegem forma în care s-ar manifesta.
Aparenţa ne arată că, preocuparea primordială a celorlalte Forme Materiale ar fi
adaptarea cât mai perfecţionată la Existenţă. Fiecare generaţie nouă de indivizi se
constituie în matricii tot mai informate despre procesul de adaptare la Existenţă. Dovezile
unui astfel de proces încep să fie evidenţiate de către biologi, care probează tot mai mult
că speciile inferioare omului cunosc şi ele o evoluţie în relaţia cu Realitatea, devenind tot
mai capabile să-şi armonizeze acţiunile. Ceea ce probează faptul că există un proces de
comunicare şi o memorie a informaţiilor deosebit de importante.
Din nefericire, ele par să fie cu mult mai vulnerabile decât omul – dar nimeni nu
poate afirma acest lucru cu singuranţă -, pentru că informarea se face doar genetic, ceea
ce presupune perioade de timp cu mult mai lungi, timp în care Realitatea poate ajunge la
stări ce se pot transforma în catastrofe pentru aceste categorii de Forme Materiale.
Mai mult decât atât, această capacitate a Formelor Materiale, de a transmite
informaţii importante ce au fost dobândite în prin experienţa nemijlocită, este dublată de
o formă de verificare a condiţiilor din Realitate de care acestea au fost generate.
Majoritatea informaţiilor nu devin active în prima generaţie de moştenitori. Există un
mecanism care filtrează informaţiile; acestea trebuie să devină active în funcţie de
condiţiile Realităţii, de persistenţa acestora ca formă a perisabilităţii. Dacă, cumva, unele
condiţii ce au dat naştere unei matrice informaţionale s-au stins, aceasta va deveni o
formă a Haosului unde va „aştepta” refacerea condiţiilor din care s-au ivit. Am pus verbul
„aştepta” în ghilimele pentru că el nu poate exista la nivelul informaţiilor ajunse în Haos,
deoarece sunt în afara dimensiunilor. În lipsa acestora, a dimensiunilor, nu pot exista o
 241

multitudine de gesturi, altminteri fireşti într-un sistem dimensionat. A aştepta, a merge, a

ajunge, a şti, a fi, sunt noţiuni pe care Haosul nu le conţine. O informaţie care a ajuns în
Haos este şi nu este în acelaşi timp, pentru că existenţa sa depinde doar de condiţiile ce se
nasc undeva în străfundul complicat al mecanismului cosmic. Respectiva informaţie
devine existenţă atunci când funcţia pe care o reprezintă este reclamată de anumite
condiţii ale Realităţii. Altminteri ea va ne-exista în Haos într-o totală lipsă de formă, într-
o stare Inefabilă, cu totul în afara dimensiunilor.
Înfruntarea permanentă dintre Materie şi Realitate şi expansiunea continuă a
Universului în propriul sine sunt pârghiile prin care informaţiile sunt împinse în Haos sau
extrase din acesta. Dacă Universul nu şi-ar expansiona continuu propriul sine, o
informaţie odată „consumată” ar fi abandonată, pentru că nu s-ar mai putea configura
condiţiile ce i-au dat naştere. Urmând acest model, Materia însăşi abandonează şi
reactivează mereu informaţii în funcţie de condiţiile impuse de Realitate.
Iată de ce, mecanismul Comunicării trebuie să se organizeze pe nivele, ce pot să
definească întreaga structură a Materiei universale. Spun „să definească” pentru că
fiecare trecere a unei informaţii printr-un nivel înseamnă, în fapt, o reconfigurare a
acestuia, dar şi modificarea informaţiei, ceea ce sfârşeşte cu o readucere la configuraţia
de ultim stadiu al contactului Materie-Realitate. Materia, fiind însăşi Realitatea, trebuie să
se reconfigureze permanent ţinând cont de evoluţia Dezmărginirii. Astfel, Materia este
într-o continuă Devenire şi fiecare nivel al structurii sale trebuie să fie informat pentru a
se adapta Dezechilibrului adus de Dezmărginire.
Dacă Materia nu ar tinde continuu să expansioneze propriul sine, modul de
organizare al Comunicării ar fi probabil altul. Dar, în condiţiile pe care expansiunea
Universului le impune, fiecare funcţie pe care informaţia o aduce într-un sistem este
purtătoare unui impuls care se va repercuta asupra întregii Materii universale.
Pentru Univers nu poate exista funcţie fără consecinţe în întreaga sa Materie. Că
pentru un sistem oarecare, de aiurea, nu poate exista reprezentare a întregii consecinţe pe
care impulsul unei funcţii o imprimă întregului, nu înseamnă că aceasta, cosecinţa, nu-şi
răspândeşte seminţele asupra întregului. Este doar diferenţa care apare între sistemul
dimensionat, limitat, perisabil şi întregul lipsit de dimensiuni, mereu Dezmărginit,
continuu în Devenire.
 242

Oricât aş fi de arogant şi oricât aş dori să pot face afirmaţii decisive, nu cred că

este posibil să pot imagina cum se manifestă impulsul unei informaţii în afara sistemului
cunoaşterii mele. Tot ceea ce pot ar fi să încerc a reface traseul pe care o informaţie o are
de la nivelul cel mai simplu, acela fundamental, primordial, şi până la consecinţa sa
imaginabilă, cea care poate impune reguli creative. Restul aparţine teritoriului fabulaţiei
nebune, care-şi permite orice şi care este importantă tocmai pentru acest fapt. Astfel
putem stârni provocări al Realităţii cu care să-i smotocim fabulos, şi fabulatoriu, regulile
prin care încearcă să ne aducă într-un echilibru menit s-o încremenească. Pentru că
Realitatea, nimic nu-şi doreşte mai mult decât să îngheţe într-un anumit stadiu, care să
dăinuiască veci aşa, în care nimic să nu moară, şi, deci, nimic să nu nască, nimic să nu
Devină şi, sub nici o formă, nimic să nu se Dezmărginească.
Doar că, presiunea Materiei, şi modul în care ea se organizează în nivele din ce în
ce mai performante, atinge forme de un inefabil nestăvilit. Iar Inefabilul este mijlocul prin
care Haosul îşi poate activa funcţiile sale care fac materia să fie într-un continuu
dezechilibru, deci să fie ea continuu alta.
Când vorbim de Comunicare, trebuie să ţinem cont mereu de faptul că în orice
sistem, fie el fundamental de simplu, fie el teribil de complex, important este impulsul
cu care informaţiile imprimă modificarea acestuia, act generator de vibraţii ce se propagă
în întreaga masă a Materiei.
Credă că unda, sau mai bine zis, undele acestea mereu venind din Haos,
născătoare de modificări ce pun Realitatea în starea de dezechilibru, merită ceva mai
muiltă atenţie.
Dar, desigur, asta este o problemă pentru alţi oameni, mai dedicaţi şi mai
inteligenţi ca mine. Pe mine mă interesează speculaţia asupra modului în care Inefabilul
îşi imprimă impulsul asupra masei, cum acesta modifică starea unui sistem, cum sistemul
respectiv imprimă o stare superioară a Inefabilului care se va propaga repetat, superior în
alte sisteme şi va modifica alte stări. Într-un cuvânt, Inefabilul comunică Începutului că
undeva, în cel mai proaspăt strat al Realităţii s-au născut condiţii noi, care au nevoie de
începuturi, ca atare, acest dezechilibru ivit crează acea depresiune ce pune în mişcare
Materia.
 243

Pentru că este un tot, Materia nu se mişcă separat, nu se organizează izolat pe

segmente, ci în întregimea ei. Senzaţia de izolare vine de la specific, pentru că fiecare
nivel, fiecare modul de organizare se dezvoltă în interiorul unui anume specific. Acest
lucru îl face pe cel care asistă la fenomen să aibă senzaţia că el nu are legătură cu
celelalte, ce se petrec concomitent său care decurg a posteriori. În fapt tot ceea ce se
petrece în Univers este o cauză şi un efect, este o origine şi o consecinţă, iar modificările
ce se petrec sunt în strânsă legătură. Astel, Universul îşi poate păstra coeziunea şi
evoluţia către esenţa propriului Sine.
Totul trebuie să se reorganizeze, pentru ca Dezechilibrul să fie păstrat, pentru ca
Realitatea să nu poată îngheţa. Pentru ca expansiunea Materiei universale în sine să nu
înceteze. Altminteri la ce ar mai folosi Comunicarea şi cum ar face informaţia din om
fiinţa care tinde să se extragă dintr-o condiţie şi să pătrundă într-un nivel superior, pe care
nu-l poate înţelege deocamdată, nu-l poate imagina, aşa cum nu l-a înţeles niciodată cu
adevărat, dar către care a fost mereu împins de tendinţa Expansiuni în sine a Universului.

Hop-hop, hop-hop.
Comunicarea universală are o continuitate dobândită prin Inefabil. Aceasta fiind
starea prin care Materia îşi extrage din Haos, în totalitate, funcţiile. Inefabilul se
manifestă în oricare structură materială, el coexistă pentru a permite pendularea funcţiilor
între Haos şi Cosmos. Fără această pendulare, totul ar încremeni într-un proiect îngheţat,
lipsit de capacitatea de a crea. Nu s-ar mai naşte forme noi, pentru că nu ar mai exista o
presiune a Formelor Materiale asupra Realităţii. Formele Materiale nu ar putea acţiona în
lipsa funcţiilor lor esenţiale, ce pot fi oricând reactivate din Haos.
Ei bine, lucrurile acestea se ptrec, în primul rând sub semnul unei simplităţi
covârşitoare, în al doilea rând datorită sensului pe care un dezechilibru anume îl impune.
Tot ce pare misterios, maiestos şi mistic este, în fapt, starea pe care o impune o Nevoie,
care imprimă Materiei propagarea unor Lipse specifice nivelelor de organizare. Un fel de
undă care străbate structurile compusului, o undă purtătoare de impulsuri menite să aducă
Inefabilul în momentul de extragere a unor anume funcţii. Treibil de simple funcţii, dar,
în aceeaşi măsură, teribil de eficiente.
Ar fi bine dacă ne-am întoarce puţin la quanta nostră buclucaşă.
 244

În sine, quanta este fascinantă doar pentru că este singura formă a energiei care se
transformă în masă, în prezenţa unei particule. Quanta, sub formă de undă purtătoare de
impuls, se transformă în particulă, cade pe un electron, care va face un salt pe un strat
superior. În felul acesta legătura atomului cu un alt sistem atomic slăbeşte şi de aici
începe un proces care are consecinţe importante. Dar, după ce a modificat starea
eletronului, quanta se eliberează şi îşi continuă traiectoria, bineînţeles cu o stare
modificată la rându-i sub acţiunea eletronului.
Toate afirmaţiile sunt voit drastic simplificate pentru a contura o imagine şi a
înţelege mecanismul.
În ceea ce priveşte materia anorganică, acţiunea quantei asupra unei anume
structuri va provoca „smulgerea” unui electron şi eliberarea acestuia. Odată eliberat
electronul va „alerga” spre o nouă strucutră, ce se află deja în dezechilibru, participând
astfel la crearea un flux electric cu sarcina negativă. Structura din care electronul a fost
smuls, ajunge în stare de excitare, îşi modifică comportamentul şi caută să-şi refacă
modelul de echilibru relativ, comunicând prin vibraţiile emise acest lucru. Dar, odată ce
acest model de echilibru a fost modificat, el nu va mai putea fi niciodată refăcut identic.
Strucutra materială care a intrat într-un astfel de proces se va modifica continuu, în
căutarea refacerii unei „amintiri”, fapt care necesită activarea a noi şi noi funcţii, ceea ce
presupune punerea în circulaţie a unei mulţimi de informaţii ce se propagă şi interferează.
Unda, născută astfel, se va propaga în întreaga strucutră, şi cu cât ea este mai complexă,
cu atât procesul devine mai amplu şi mai vizibil, doar că un observator va vedea doar
efectele, nu şi procesul în sine. Pentru că, procesul în sine nici nu există.
Cu ştiinţa acestui fapt, sau fără ştiinţă, alchimiştii mizau pe imposibilitatea
refacerii identice a combinaţiilor dintre elementele materiilor pe care le prelucrau. Ei
scontau, ca odată distruse legăturile dintre compuşii materiilor, refacerea acestora să le
aducă rezultate cu totul noi şi neaşteptate.
În acest stadiu, atât electronul cât şi structura din care a fost smuls, îşi modifica
frecvenţa ondulatorie, modificările apărute comunicând noua stare şi nevoile degajate
din aceasta. Procesul se va amplifica şi se va propaga în întreaga masă a structurii
materiale, producând modificări mai grave sau mai puţin grave în funcţie de dimensiunile
fluxului de quante. Dar, odată ce procesul a început, el îşi propagă efectele şi va induce o
 245

activitate de modificare a tuturor frecvenţelor din sistem. Iar acest lucru se va resimţi la
nivelul întregii strucutri. Cu alte cuvinte, strucutra va informa Nevoia sa, provocând
Întregul să acţioneze într-un fel sau altul, modificându-şi starea iniţială.
Dacă vom accepta că Materia Universală este un tot, atunci putem presupune că
vibraţiile pornite de la nivelul impactului quantă-electron se vor propaga în Întreg sub
forme depedente de modul de organizare a fiecărei strucutri ce intră în componenţa
acestuia. Formele de propagare şi de modificare sunt direct dependente de modalitatea de
interferare a diverselor informaţii. Interferenţele pot diminua sau amplifica efectul, în
funcţie de simpatiile frecvenţelor, iar simpatiile frecvenţelor depind de gravitatea
dezechilibrului indus.
Desigur că o astfel de afirmaţie este greu de acceptat şi mai greu de probat, tocmai
datorită faptului că – aparent - nu există legături vizibile, quantificabile între diferitele
forme de manifestare a vibraţiilor induse şi a consecinţelor acestora.
La acest nivel, nici nu cred că are trebui să ne intereseze acest lucru, pentru mine
important este faptul că într-o anume structură modificările de frecvenţă induc informaţii
despre starea acesteia, ceea ce înseamnă că materia începe să comunice.
Spuneam că în sânul materiei anorganice, acţiunea quantei asupra electronului
informează întreaga strucutră materială despre noua stare. În materia organică, lucrurile
sunt cu mult mai spectaculoase, pentru că smulgerea unui electron poate declanşa procese
cu efecte categorice. Vezi cazul fotonului de ultraviolete de banda C care cauzează în
ADN-ul celulei un fals efect de replicare ce are ca efect moartea acesteia. Dar despre asta
vom vorbi ceva mai jos.
Efectul Compton ne demonstrează cu claritate că există atât o influenţă directă
reciprocă între qunate şi strucutra materială, cât şi faptul că informaţiile nou create au
destinaţii determinate. „La incidenţa unui fascicul de radiaţii X asupra unui difuzor,
după trecerea acestora prin el, se observă radiaţii X difuzate în toate direcţiile. Conform
teoriei electromagnetice, undele electromagnetice de radiaţie X cu frecvenţă ν provoacă
oscilaţii forţate ale electronilor difuzorului, iar aceştia la rândul lor emit radiaţii
electromagnetice secundare de aceeaşi frecvenţă în toate direcţiile.”166 Că există o
influenţare reciprocă între fascicolul de quante şi electronii unei structuri, este relevat de

166
Ştefan Muscalu, Fizica atomică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p.55
 246

faptul că: „...măsurând lugimea de undă a radiaţiei difuzate, aceasta este mai mare decât
lungimea de undă incidentă...”.167
Fizica quantică s-a ocupat şi se ocupă cu studierea în sine a fenomenului.
Compton a studiat cu atenţie efectul pe care îl are fotonul asupra electronului dar şi
influenţa acestuia din urmă asupra quantei. Planck defineşte intesintatea radiaţiei prin
constanta care-i poartă numele, şi. toate acestea demonstrează că există o relaţie dinamică
şi reciprocă între energia şi masa materiei.
Apare însă o problemă pe care au sesizat-o atât vechi înţelepţi lamaici cât şi
psihologii moderni: ”Analiza introspectivă a arătat deja că în reacţia alegerii procesele
alegerii nu se produc, de fapt, în mod real. Putem considera definitiv stabilit că reacţia
alegerii nu cuprinde în sine, sub aspect psihologic, procesele alegerii, din care cauză ea
poate servi ca exemplu perfect în demonstraţia că aparenţa exterioară a unui proces
poate să nu coincidă de loc cu natura lui psihologică reală.”168
Poate că vă mai aduceţi aminte de afirmaţia citată mai sus din credinţele orale ale
vechilor înţelepţi lamaici?: „Toate lucrurile sunt lipsite de ego (atman: eu sau suflet).
Ceea ce înseamnă că dacă îndepărtăm elementele constitutive care formează ceea ce
numim om, cal, copac, munte, stea sau orice altceva, dacă facem abstracţie de calităţile
care ni le fac perceptibile, nu vom întâlni nimic distinct în afară de aceste elemente
constitutive ale calităţilor, nu vom descoperi omul, calul, muntele în sine. Aceste cuvinte
denumesc doar un grup de elemente.
Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi -
cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facită
din grinzi, bârne, ascoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt?
Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală,
conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara
corporalităţii şi a gândirii?.”169
Şi, iată cum, atât din observaţiile fizicienilor, cât şi din cele ale psihologilor, dar şi
a vechilor înţelepţi, putem crede că fiecare Formă Materială nu este alceva decât o stare

167
Ibidem
168
L. S. Vâgotski, Op.cit., p.86
169
Alexandra David-Neel, op.cit., p.40
 247

de moment a instabilităţii funcţiilor extrase din Haos şi definite de informaţii ce se

interferează continuu în Cosmos.
Materia Cosmosului este şi nu este în acelaşi timp, totul depinzând de circulaţia
informaţiilor puse în joc de relaţia Materie-Realitate. Ceea ce ne dovedeşte că definitorie
nu este existenţa, viaţa, manifestarea, ci non-existenţa, cea care permite orice, oricând,
oricum, şi mijloacele ei de activare a funcţiilor: informaţiile.
Cercetările făcute până la ora actuală în domeniul fizicii qunatice, ne fac să
credem că aici s-ar afla graniţa dintre Cosmos şi Haos, locul de unde începe expansiunea
Materiei. Când vorbesc despre expansiune nu mă gândesc nici o clipă la faptul că ne
aflăm într-un tereitoriu al dimensiunilor microscopice, ce apoi vor deveni din ce în ce mai
mari şi vor sfârşi în cealaltă extremă, acolo unde dimensiulile sunt imperceptibile pentru
că sunt prea mari. De loc nu gândesc aşa, pentru că Universul este lipsit de dimensiuni,
iar expansiunea nu înseamnă organizarea materiei în strcturi din ce în ce mai
voluminoase. Mai bine zis, nu înseamnă doar asta, expansiunea în spaţiu ar trebui privită
ca o consecinţă a modului cum Materia se organizează pentru a facilita circulaţia
informaţiilor într-un mod din ce în ce mai orgnaizat şi superior complex.
Pentru Materia universală, nu este importantă forma sub care se organizează,
decât în masura în care aceasta poate activa funcţiile generatoare de noi informaţii.
Organizarea în structuri superioare, dar mereu perfectibile, se datorează îmbunătăţirii
continui a nivelului de informare, motiv pentru care nici una dintre informaţiile nou
create nu trebuie să dispară. Ele nu trebuiesc conservate ca atare, în Forma Materială ce le
defineşte, ci trebuiesc aduse dintr-o stare recesivă prin refacerea procesului ce a dus la
apariţia lor. Or, acest lucru nu se poate face decât atunci când o funcţie pune elementele
materiale în situaţia de a crea condiţiile refacerii respectivei informaţii.
Cu alte cuvinte o informaţie, practic nu există, există doar un model de organizare
a Materiei într-o funcţie ce poate fi definită printr-o anume informaţie. Ceea ce înseamnă
că Haosul cuprinde tot ceea ce nu există, adică tot ceea ce nu are decât viitor.
Modul în care unda acţionează asupra masei seamănă foarte bine cu ceea ce face
un sculptor cu o materie amorfă, nedefinită din care îşi pregăteşte o imagine finală.
Diferenţa este că imaginea Materiei universale nu este niciodată finală. Fiecare Formă
Materială, doar pare că este finală datorită compuşilor săi, în fond însă, în intimitatea ei
 248

se produc procese inefabile care îi schimbă condiţia în fiecare clipă. Nici o Formă
Materială nu-şi poate permite să aibă o imagine finală, stabilă, fixă. Dacă acest lucru s-ar
întâmpla, procesul de expansiune universală s-ar opri, datorită stopării comunicării.
Universul nu trăieşte decât datorită informaţiilor pe care starea de Dezechilibru le
întreţine. Aceste informaţii trebuie să dea naştere continuu unor funcţii armonizate cu
condiţia prezentă a Materiei. Acest fapt impune ca informaţiile să existe mereu într-o
condiţie de non-existenţă, condiţie din care să poată fi extrase de momentul ce le reclamă.
O informaţie nu poate fi materializată, ci doar funcţia pe care o defineşte are posibilitatea
să organizeze Materia după o soluţie.
Iată de ce, unda trebuie să aibă instrumente care s-o ţină mereu pregătită pentru o
stare de simpatie. Apariţia, în corpul Materiei, a unui moment care să inducă starea de
simpatie cu respectiva undă, o va face pe aceasta să reacţioneze imediat, pentru că acest
moment este cel ce semnalează apariţia unui dezechilibru, în fond o reacţie născută din
înfruntarea Materie-Realitate care a produs un nou element al Dezmărginirii.
Două sunt instrumentele active ale undei: frecvenţa şi lungimea de undă. Aceste
instrumente sunt teribil de importante în procesul Comunicării, ele poartă informaţii
despre starea undei, despre forţa acesteia, despre gradul de simpatie pe care-l poate
produce.
Să nu ne imaginăm vreo clipă că unda este definită în afara laboratorului de o
singură frecvenţă şi de o singură lungime de undă. Necesităţile studierii modului de
comportare a corpului negru a făcut ca în laborator să se încerce reducerea fascicolului de
unde până la izolarea unui singur foton. Aceasta a permis să se emită anumite definiţii
importante, este adevărat, doar că în stare naturală avem de-a face cu fascicole de unde,
cu benzi de frecvenţă, cu alte cuvinte cu matricii care permit o particularizare a
simpatiilor.
În interiorul unui fascicol de unde, există o multitudine de varietăţi ale frecvenţei
şi ale lungimii de undă, varietăţi ce permit fiecărui foton să răspundă unui semnal
particular de simpatie venit din Materie. Condiţia aceasta de existenţă atât a undei cât şi
a masei, impune specificul unicatului.
 249

Universul este alcătuit numai şi numai dintr-un din unicate, diferenţiate prin
particularităţi dintre cele mai subtile. Modul de interacţionare al acestora permite
Dezmărginirea şi lărgeşte capacităţile de Expansionare a Sinelui.
Să nu ne amăgim, în Univers nimic nu seamănă cu nimeni; nimic nu este egalul
nimănui; nimic nu poate găsi modelul fidel, nimic nu poate fi mărginit. Dar, este la fel de
adevărat că puterea asociativă a unicatelor formează matricii care măresc forţa de impact
cu Realitatea, determinând momente importante în crearea Dezechilibrului. Forţa
matriciei constă în faptul că fiecare unicat acoperă o expresie particulară a Realităţii,
determinând schimbări pornind de la orice varietate a informaţiei. Iată de ce, Materia
Universală are nevoie de toate formele sale unice de existenţă pentru a-şi întreţine
Comunicarea.
Pentru Materie, importantă este informaţia şi nu forma de existenţă, aceasta din
urmă are un destin perisabil, limitat de condiţiile impuse de Realitatea întreţinută de un
anume sistem informaţional. Atunci când, sub acţiunea Formelor Materiale, sistemul
informaţional se modifică substanţial, dispariţia unora dintre acestea şi apariţia altora are
menirea de a armoniza condiţile Cosmosului. Se poate afirma că fiecare Formă Materială
acţionează în permanenţă pentru propria sa dispariţie cosmică. Toate modificările ce
survin pe parcursului unei existenţe, au menirea de a impune cele mai substanţiale
particularităţi, acelea care acţionează cel mai agresiv asupra Realităţii. Dar, aceste
particularităţi sunt tocmai motorul ce împing Forma Materială spre propria dispariţie, şi
înlocuirea ei cu o alta capabilă să acţioneze cu mai multă eficienţă aspura Realităţii.
Aparent diferenţele dintre Forma Materială dispărută şi cea care o înlocuieşte sunt foarte
mici, lucru relativ şi profund dependent de starea din acel moment al Dezmărginirii. Din
punctul de vedere al uneia, sau alteia dintre categoriile de Forme Materiale dispariţia
cosmică reprezintă o catastrofă, dar pentru Univers este procesul ce asigură
Dezmărginirea Sinelui.
Fiecare expresie a Materiei - de la cea mai simplă, fundamentală: corpusculul;
până la cea mai complexă, superioară: omul -, are menirea de a întreţine sistemul de
circulaţie a informaţiilor în întregul Univers. Iată de ce, Uiversul nu-şi poate permite sub
nici o formă să provoace dispariţia uneia sau alteia dintre categoriile de Forme Materiale
 250

fără să fi efectuat un transfer de funcţii în noua categorie ce se impune în contactul cu

Realitatea.
Din această cauză, nici o Formă Materială nu apare sub impulsul hazardului, şi
nici nu dispare datorită acestei cauze, ci totul se datorează modificărilor lente a funcţiilor
ce le susţin. Modificări ce în final duc la dispariţia vechii funcţii şi la apariţia alteia,
superioare ca eficienţă în comunicare, şi care va influenţa decisiv destinul Formei
Materiale. Că este imposibil vreunei Forme Materiale, datorită perisabilităţii sale, să
pătrundă şi să înţeleagă sensul adevărat al evoluţiei universale, este adevărat.
Iată de ce, cercetând istoria evoluţiei Formelor Materiale de pe pământ,
antropologii, biologii, arheologii etc. au constat în repetate rânduri salturi aparent
neobişnuite, salturi determinante de o schimbare inexplicabilă.
Aceste salturi sunt inexplicabile pentru spectatorul care priveşte evoluţia formei
din exterior, pentru că ele au fost preparate lent, prin modificările impuse de acţiunea
Formei Materiale asupra Realităţii. Şi nu numai acţiunea acelei Forme Materiale, ce a
suferit saltul, ci a întregului ansablu de forme contemporane sieşi. Presiunea pe care au
exercitat-o asupra Realităţii a condus la o mobificare bruscă a acesteia, modificare ce
necesită influenţa unor funcţii modificate radical, sau chiar a unor funcţii noi ce s-au
preparat în parcursul evoluţiei.
Modificarea radicală apărută în lumea Formelor Materiale – apariţia sau dispariţia
unor categorii – nu face altceva decât să indice forţa de Dezmărginire a Universului. În
felul acesta, Universul îşi poate permite să-şi împlinească Sinele, relevându-şi funcţii
noi, care împing expansiunea în nivele insolite, şi prepară Materia pentru a extrage funcţii
noi din Haos. Astfel se împlineşte condiţia unei continui relativităţi a Universului.

Zbârnâitul vesel
Vorbeam ceva mai sus despre două calităţi fundamnetale ale materiei: frecvenţa
şi lungimea de undă. Putem afirma fără doar şi poate că întreg Universul este o veselă
zbârnâială. Tot ce există în Univers, fie undă, fie corpuscul, fie o Formă Materială
complexă există într-o condiţie ondulatorie. De la frecvenţa particulară a quantei, până la
interferenţele deosebit de complexe ce definesc existenţa unui organism sofisticat, totul
se exprimă în interiorul unor frecvenţe ce le individualizează, le fac unice. Mai mult decît
 251

atât, frecvenţa indică starea Formei Materiale, condiţia ei, capacitatea de a simpatiza, sau
nu, cu alte fecvenţe. Putem afirma că, baza comunicării porneşte de la această condiţie a
materiei: frecvenţa. Şi mai este un lucru important: existenţa matricială. Cred totuşi, că
fiind doar o preocupare a matematicienilor şi a unei categorii de fizicieni, condiţia unei
existenţe matriceale a rămas o mare necunoscută pentru noi, muritorii de rând. De cele
mai multe ori se alge calea sepărării unei singure variabile dintr-o matrice pentru a putea
fi studiată. Pentru Univers însă, existenţa matricială este condiţia fundamentală care face
posibilă coerenţa şi unitatea relaţiei Materie-Realitate. „Ultimul tip de spectru prezintă
caracteristic un număr de benzi care atunci când sunt studiate cu o rezoluţie foarte
înaltă sunt găsite a fi constituite dintr-un număr enorm de linii spectrale foarte
apropiate. La prima impresie un spectru molecular de bandă se prezintă ca fiind fără
speranţă de explicat din cauza complexităţii.”170 Dacă acţiunea Materiei asupra Realităţii
s-ar face nu cu entităţi matriciale, ce presupun un număr oarecare de variabile, ci cu
unităţi individuale, starea Uiversului în sine ar fi alta, iar Comunicarea nu şi-ar mai avea
rostul. Aşa, însă, fiecare variabilă a unei matrici, rămânând în condiţia de unicat, trebuie
totuşi să contribuie la efectul matricial global, iar pentru aceasta este nevoie să semnaleze
starea dezechilibrului său, să nască informaţii, deci. Respectivele informaţii modifică
efectul global, îl fac elastic, adaptabil, oportunist, cu intenţia fermă de a modifica
continuu Realitatea.
Iată de ce nu sunt întru totul de acord cu faptul că limitele Cunoaşterii se
datorează doar neputinţei unor mijloace tehnice ale unui anume timp istoric. O mare parte
din limitele Cunoaşterii se datorează pur şi simplu inexistenţei anumitor momente ale
Realităţii. Ele nu s-au născut, la acel timp istoric, deci nu puteau fi cunoscute. Iată de ce,
Cunoaşterea reia mereu momente ale Realităţii, abordându-le din unghiuri diferite, ceea
ce ne face pe noi să ne mirăm teribil de rezultate derivate din Cunoaştere, petrecute cu
mult timp în urmă, atunci când se părea nu ar fi fost condiţii ca ele să se întâmple.
Este adevărat că o parte a Cunoaşterii se dedică studierii principiilor fundamentale
ale structurilor Realităţii, din această condiţie se conturează spiritul unei epoci istorice şi
se desprind modalităţile tehnice de abordare a unui act, dar modificările radicale,
descoperirile insolite, ce nu au fost posibile la o anume epocă, faptul că trebuie să

170
Ezvind H Wichmann, Op. cit., p.112
 252

constatăm mereu nemărginirea Cunoaşterii, se datorează tocmai modificărilor continui

din Realitatea care tinde mereu să Dezmărginească Materia în sine.
Totul este în acelaşi timp limitat şi nelimitat; limitat în raport cu condiţia impusă
de perisabilitatea Formelor Materiale dintr-o matrice, şi nelimitat în raport cu evoluţia
impactului dintre Materie şi Realitate, care nu cunoaşte dimensiuni.
Afirmaţia lui Platon, ca şi credinţa lui Pitagora, că Unu este în acelaşi timp şi
unitate şi pluralitate se probează în aceste condiţii. Ba, mai mult, ne face să înţelegem
cum anume Universul nu depinde de dimensiuni şi nici de Materie, ci mai degrabă de
sensul extragerii de către Comunicare a funcţiilor din Haos.
Nu trebuie nici o clipă să ne imaginăm ca acest sens al extragerii funcţiilor
presupune premeditare, sau scop. El se defineşte odată cu parcursul său, dependent total
de jocul impus de evoluţia Dezechilibrului ce provoacă Dezmărginirea universală, iar
aceasta poate fi cauza fundamentală pentru care Cunoaşterea relevă mereu momente noi.
Procesul Cunoaşterii nu se va opri atâta timp cât Dezmărginirea va continua să întreţină
expansiunea Materiei în propriul Sine.
Cred că afirmaţia: Unu este atât unitate cât şi pluralitate – privită prin prisma
Comunicării – merită un pic de atenţie.
O Formă Materială este indubitabil o strctură complexă, o pluralitate care în
confruntarea sa cu Realitatea se confruntă cu diverse Nevoi. Pentru a se putea adapta
diferitelor Lipse generate de o Nevoie, Forma Materială generează o informaţie care se va
propaga în întreaga ei strucutră, iar pentru aceasta este necesar ca aceasta, informaţia, să
se descompună în componente ale sale asimilabile în formele ce compun nivelele de
organizare. Trebuie, deci, să se emită matricii informaţionale corespunzătoare Formelor
Materiale ce o alcătuiesc. Aceste matricii, la rândul lor, odată ce vor excita un anume
nivel, se vor descompune la rândul lor, propagându-se către straturile fundamentale.
Conform acestui mecanism, o informaţie se propagă în întreaga strctură a Formei
Materiale, în matricii corespunzărtoare nivelului de organizare.
Din înfruntarea Forma Materială-Realitate s-a născut o Nevoie, adică un moment
de dezechilibru, mai grav, sau mai puţin grav. Acest moment al dezechilibrului este o
stare inefabilă, subtilă, energetică, o undă care pune în mişcare un proces deosebit de
complex ce se propagă spre straturile fundamentale ale formei şi va trece în Haos.
 253

Propagarea acestei unde spre straturile fundamentale ale formei, aduce după ea o excitare
a fiecărei matricii ce intră în alcătuirea Formei Materiale, fapt ce pune fiecare unitate a
matricei în stare de dezechilibru şi, în felul acesta, impune extragerea din Haos a unei
unde compatibile vibraţiilor sale. Momentul de dezechilibru generat de Nevoie, la nivelul
Formei Materiale şi descompus până la nivel fundamental, impune extragerea din Haos a
unor funcţii care să se supună unui proces de Compunere prin interferenţe, până când se
va naşte un răspuns la nivelul Formei Materiale. În felul acesta, Forma Materială poate
face faţă în conflictul său permanent cu Realitatea.
Pentru că momentul de dezechilibru, născut din confruntarea Formă Materială-
Realitate, are o dinamică extrem de complexă şi de subtilă este nevoie ca Materia să
poată găsi căile spre soluţionarea celor mai inefabile expresii ale acestuia, iată de ce este
necesară o existenţă şi o exprimare matricială.
Aceasta este modalitatea de răspuns a Materiei la provocările continui ale
Realităţii. Iar pentru că, în fapt, Realitatea reprezintă starea de moment a Materiei este
nevoie ca aceasta să afle continuu despre sine în ce condiţie a ajuns. Pentru aceasta, ea
trebuie să genereze informaţii, adică să fie capabilă să compună şi să descompună
vibraţii, ceea ce permite existenţa unui proces continuu de adaptare a Materiei la ea
însăşi.
Dacă Materia Universului nu ar exista într-o condiţie ondulatorie, ar fi lipsită de
frecvenţă, şi deci, de capacitatea de a comunica modificările ce intervin în fiecare
moment al existenţei sale. Fără această formă de existenţă oscilatorie, legăturile dintre
Cosmos şi Haos nu ar mai fi posibile, iar trecerile permanent subtile dintr-o stare în alta
nu s-ar mai putea face.
Haosul şi Cosmosul ar fi două entităţi separate, fără legături între ele; Materia ar
exista într-o formă unică, îngheţată, neevolutivă, pe când funcţiile nu s-ar mai putea
transforma în informaţii care să permită evoluţia. Abia atunci ar fi o pace universală,
împănată de fericire eternă, de armonie şi un perfect echilibru universal, cele două
expresii ale Universului: Haosul şi Cosmosul ar exista într-un perfect echilibru
neevolutiv, două entităţi limitate, ceea ce ar presupune că totul ar fi lipsit de viaţă, de
Devenire, de Dezmărginire.
 254

În fond, cînd ne referim la informaţie trebuie să ne gândim la seria de procese

fizice ce-o definesc. Pentru că la nivel fundamental, informaţia este un proces fizic
determinat de un moment de dezechilibru în existenţa unei Forme Materiale, fie ea
particulă sau strctură complexă. Existenţa noastră datorează toate momentele, pe care ni
le putem defini şi pe care le putem traversa evolutiv, frecvenţei şi interferenţei.
Datorită acestor două stări ale Materiei sunt posibile toate procesele de compunere
şi descompunere care definesc inefabilul Dezmărginirii şi al Dezechilibrului, dar care se
transformă în acte ce pot fi apreciate prin simţuri. „ Acestea fiind spuse, am considerat
corpul viu ca pe un fel de centru de unde se reflectă asupra obiectelor înconjurătoare
acţiunea exercitată de obiecte asupra sa: în această reflexie constă percepţia exterioară.
Dar centrul presupus nu este un punct matematic; este un corp expus, la fel ca toate
corpurile din natură, acţiunii agenţilor exteriori care ameninţă să-l dezintegreze. Tocmai
am văzut că el rezistă la influenţa unor asemenea cauze. Nu se limitează la a reflecta
acţiunea venită din afară; luptă şi astfel absoarbe ceva din această acţiune. Aici ar fi
sursa afectelor. Am putea spune printr-o metaforă că, dacă percepţia măsoară puterea
de reflxie a corpului, afectul măsoară puterea de absorbţie.”171
Relaţia, pe care Henri Bergson o descrie în citatul de mai sus, ar fi greu de
imaginat în absenţa frecvenţei şi a interferenţei.
Desigur, dacă ne imagnăm Materia Universală ca pe o entitate lipsită de
capacitatea de a emite şi transmite informaţii, atunci am putea presupune că o acţiune
iniţiată într-un anume punct este rodul unui ansamblu de factori izolaţi care sunt puşi în
mişcare de forţe aleatorii, de pârghii ale hazardului, şi atunci importanţa frecvenţei şi a
interferenţei poate fi considerată minoră.
Dar dacă, acceptăm că un act al Realităţii, născut prin acţiunea Dezechilibrului
undeva într-un punct al Universului, îşi propagă informaţiile sub forma unei unde care va
excita întreaga Materie Universală, atunci frecvenţa şi interferenţa devin factori deosebit
de importanţi ai relaţiei Materie-Realitate, factori care exclud întâmplarea, hazardul.
Într-un asemenea caz, totul este rezultatul lanţului cauză-efect şi fiecare element
ce intră în componenţa Materiei Universale se găseşte într-o legătură directă şi

171
Henri Bergson, Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996, pp.47-48.
 255

indisolubilă cu celelalte. El participă atât la crearea unei cauze, cât şi la apariţia efectului,
doar că reacţiile sale sunt specifice nivelului care îl înglobează.
Vîgotski este cel care surprinde foarte exact mecanismul de funcţionare al acestui
sistem de păstrare a unităţii materiei, dar, în acelaşi timp şi de individualizare a acesteia
în forme materiale: „După cum se ştie, şi în natura organică structura se dovedeşte a fi
extrem de strâns legată de funcţie. Ele sunt unitare şi se explică reciproc. Fenomenele
morfologice şi fiziologice, forma şi funcţia se condiţionează reciproc. Într-o formă cât se
poate de generală am putea indica direcţia în care se produce modificarea structurii,
spunând că structura se modifică în sensul unei mari diferenţieri a părţilor. Strucutra
superioară se deosebeşte de cea inferioară, în primul rând, prin aceea că este un întreg
diferenţiat în care părţile disparate îndeplinesc anumite funcţii şi în care unificarea
acestor părţi într-un proces unitar se realizează pe baza legăturilor funcţionale duble şi
a intercorelaţiei existente între funcţii. Werner citează cuvintele lui Goethe care spunea
că deosebirea dintre organismele inferioare şi superioare constă în diferenţierea mai
mare a celor superioare. Cu cât orgnismul este mai perfect, cu atât părţile sunt mai puţin
asemănătoare. Uneori, întregul şi părţile se aseamănă mai mult sau mai puţin între ele,
alteori întregul se deosebeşte esenţialmente de părţi. Cu cît părţile sunt mai
asemănătoare cu atât ele se subordonează mai puţin unele altora. Subordonarea părţilor
presupune o corelaţie mai complexă între părţile organismului.”172
În structura Materiei universale, nimic nu se află pe acelaşi plan şi nimic nu se
găseşte într-o stare identică, totul se supune regulei funcţionării matriciale, care propune
un număr de variabile cu caractere unice, capabile să dezvolte - prin acţiunea comună -
eliminarea unor serii de dezechilibre şi înlocuirea lor cu altele.
Paradoxal, această stare a Materiei universale cultivă atât promovarea informaţiei,
fie prin descompunere, fie prin compunere, contribuind la menţinerea Universului într-o
permanentă excitaţie, cât şi la individualizarea radicală a fiecarei forme ce intră în
componenţa sa. Participarea fiecărei Forme Materiale variabile la procesul de prelucrare a
informaţiei contribuie atât la conturarea propriei individualităţi, detaşând-o de celelalte
variabile, cât şi la lărgirea bazei informaţiei prelucrate, prin propria contribuţie.

172
L. S. Vîgotski, Op. cit., p.119.
 256

În felul acesta este întreţinută relativitatea Universului, ceea ce va menţine

existenţa unui moment important de dezechilibru care să necesite reacţii specifice. Ori, un
moment de dezechilibru necesită existenţa unor forme de nivelul quantelor, care sunt
permanent instabile şi care pot reacţiona la cel mai inefabil excitant. Alcătuirile
complexe sunt rezultatul activităţii de comunicare dintre particule şi quante, direcţia de
dezvoltare a fiecărei variabile a unei categorii de Forme Materiale este hotărâtă de sensul
de comunicare de la nivelul inefabil al quantelor. „Se pare că o genă de mărime medie
este constituită din circa 900-1 500 perechi de nucleotide. Dacă o succesiune de trei
nucleotide codifică un singur aminoacid, înseamnă că o genă formată din 900 perechi de
nucleotide este alcătuită din 300 unităţi de cuvinte cod.”173 Toate aceste cifre precizează
cu claritate faptul că la nivelul acesta, apropiat de Inefabil, există o activitate extrem de
bogată şi de plină de sens. Dar nu cumva să ne imaginăm că strucutra unei nucleotide
reprezintă o limită inferioară, ea face parte deja din categoria strucutrilor organizate,
strucutră care a rezultat în urma unor eforturi informaţonale.
A fost un drum lung şi a necesitat serii întregi de procese, pentru a se ajunge aici,
ceea ce presupune că bogăţia şi viteza proceselor devine cu atât mai importantă cu cât ne
aproppiem de stare Inefabilîă a existenţei Materiei.
Nucleotida este deja o strcutră inteligentă, cu un statut definit, capabil să
contribuie la definirea unei informaţii pentru nivelul superior de organizare al Materiei.
Este foarte greu de crezut în acest moment că mai poate interveni hazardul,
fortuitul, întâmplarea într-un astfel de sistem. Dimpotrivă, se poate afirma, că Materia se
plămădeşte continuu în sensul eliminării accidentelor. Ceea ce pentru noi pare un
accident, este doar rezultatul încercărilor de a defini noi variabile, care să conducă la o
abordare mult mai rafinată a impactului cu Realitatea. Iată de ce, Materia Universală
caută căile cele mai sigure pentru a-şi comunica în întregul ei fiecare informaţie apărută
din modificarea Realităţii.
Poziţia faţă de Realitate este aceeaşi, fie ea a unei anume Forme Materiale, fie a
Universului, doar dimensiunile impactului sunt radiacal deosebite. De fapt, nu putem
vorbi decât despre unul şi singurul impact între Univers şi Realitate, pentru că el se
produce la nivelul Materiei. Oriunde se întâmplă, ecoul este comunicat întregii substanţe
173
Ioan Vintilă, Mutaţii genetice care determină culoarea la animalele de blană şi pielicele, Bucureşti,
Editura Ceres, 1981, p.12
 257

universale, iar acest fapt contribuie decisiv la păstrarea coeziunii pluralităţii în esenţa lui
Unu. Mai mult, lipsa de dimensiuni a Universului este hotărâtă de limitele dimensiunilor
fiecărei matrice a vreunei Forme Materiale. Lipsa de sens este dată de forţa cu care
fiecare variabilă matricială încearcă să-şi promoveze individualitatea, unicitatea. Pentru
cei care iubesc afirmaţiile fundamentaliste putem afirma că Universul pur şi simplu nu
există, pentru că el nu are o conştiinţă de sine, nu are un scop şi nici un spirit al evoluţiei.
Pur şi simplu, Universul poate fi categorisit ca o stare fundamentală a Comunicării
ce se caracterizează ca esenţă a sa. Mai simplu spus: Universul este cu totul altceva decât
substanţa-i.
Toate acestea te duc cu gândul la neasemuita frumuseţe a alcătuirii universale.
Această pendulare între Existenţă, Non-Existenţă, între Scop şi Lipsa-de-Scop, între
Inefabil şi Material, între Materie şi Realitate, te poate face să exclami asemeni lui
Baudelaire:
„Nu ştiu nici eu ce m-a vrăjit
În frumuseţei ei deplină:
Înflăcăratul Răsărit,
Sau Noaptea care mă alină?”174
Şi mai trebuie să înlăturăm o pre-judecată, anume aceea a împărţirii materiei în
„moartă” şi „vie”, în anorganică şi organică. Desigur dacă facem acest lucru pentru
statisticile de laborator, pentru clasificările care să înlesnească organizarea unor sisteme
ale cunoaşterii, atunci ar fi acceptabil.
Din nefericire, aceste categorisiri au instalat o falsă imagine şi au încurajat
judecăţile trunchiate şi ne-drepte. Dacă stau şi mă gândesc niţel pot spune că: Materia
este o entitate unică, aflată într-o stare de permanentă evoluţie, rezultată din
acţiunile pe care le produce asupra Sinelui său.
Fiecare formă ce ia naştere din Materie, exprimă modalitatea acesteia de a
modela starea de dezechilibru care s-a născut din impactul pe care ea îl are cu ea însăşi, şi
care defineşte Realitatea. Materia acţionează continuu asupra propriei stări, modificându-i
condiţiile şi realizând evoluţia. Iar pentru a-şi păstra unicitatea este necesar să informeze
Întregul despre orice schimbare ce are loc oriunde în cuprinsul ei.

174
Baudelaire, Op.cit., p.67
 258

Aşadar, fie „moartă” sau „vie”, fie anorganică sau organică, Materia este unică,
indisolubilă, unitară şi se deosebeşte radiacal de formele ei individuale, pentru că la nivel
universal ea este rezultatul informaţiilor particulare care circulă şi interferează prin
întreaga structură, ceea ce impune ca formele individuale care o alcătuiesc să se
deosebească substanţial între ele, dar şi de Întreg.
Şi dintr-o dată se iveşte o situaţie nebunească, iar dacă eşti slab de înger ţi se cam
taie respiraţia: în condiţia în care Materia este unică, o Formă Materială poate deveni
oricând altă Formă Materială cu condiţia să-şi modifice sistemul generator de informaţii.
Întrebarea este: poate face asta conştient şi individual, sau este doar rezultatul către care o
împing încetul cu încetul condiţiile evoluţiei? Dar asta ar putea presupune o anume
ciclicitate, care împinge mereu Materia în Propriul Sine, care generează o expansiune în
propria fiinţă, mereu spre o Devenire ce presupune ca Unicul să se transforme mereu într-
o altă calitate. Materia devine şi nu devine ea însăşi, rămâne şi nu rămâne Materie, iar
Universul se îndreaptă, odată cu Materia sa, spre o pierdere a Fiinţei şi spre o Devenire
într-o altă Fiinţă, necunoscută, neformulată, dar rezultată din acţiunea continuă şi
controlată a Materiei asupra ei însăşi.
Te copleşeşte gândul,dar... asta e Realitatea.

Zumba, zum
„La o anumită eneregie deasupra energiei stării fundamentale atomul va fi
ionizat. Această energie este cea mai mică energie la care un electron şi un atom odată
ionizat pot exista complet separaţi unul de celălalt. La acestă energie şi deasupra,
«atomul» nu mai există ca un atom dar noi putem încă considera sistemul constând din
atomul odată ionizat şi electron. Evident, acest sistem poate avea deasupra energiei de
ionizare orice energie dorim. Mulţimea energiilor posibile sle sistemului constă dintr-un
şir de nivele discrete de energie sub energia de ionizare şi dintr-un continuum desupra
acestei energii.”175
Atât nivelele de energie discretă de sub nivelul de ionizare, cât şi cele care
formează energia continuă de deasupra, sunt teritorii de manifestare ale unor frecvenţe
capabile să exprime şirul de nivele de energii. Cele care sunt sub nivelul de ionizare sunt

175
Eyvind H. Wichmann, Op. cit.,p.115
 259

responsabile de starea sistemului, se exprimă sub o anumită formă, şi comunică situaţia în

care se găseşte sistemul. Este, dacă vreţi, nivelul fundamental al informaţiei, extrem de
sensibil la prezenţa oricăror alte frecvenţe cu care ar putea simpatiza şi interfera.
Acest nivel fundamental al informaţiei constituie baza comunicării universale, el
indică starea în care se găseşte particula, şi care sunt tendinţele ei. Tot datorită
ferecvenţei, putem afla informaţii, despre o structură elementară, cum ar fi molecula, iar
mai apoi despre structuri tot mai complexe.
Acest sistem informaţional bazat pe percepţia frecvenţei este folosit de
organismele inferioare, dar, într-o măsură din ce în ce mai redusă şi mai nuanţată, şi de
organismele evoluate, la toate nivelele de organizare. Omul, la rândul său îşi bazează o
anume proporţie din informaţiile pe care le consumă, sau le generează, pe anumite
frecvenţe, cu toate că a pierdut în lungul evoluţiei, capacităţi importante de a conştientiza
prezenţa acesteia.
La acest nivel comunicarea se produce în termeni radicali, simpli şi lipsiţi de
nuanţe. Ea are menirea de a stabili o relaţie între părţile ce intră în componenţa unui
sistem, relaţie ce se bazează pe simpatie sau antipatie. Energiile pot interfera, sau se pot
respinge, fapt din care rezultă că frecvenţa poate fi prietenoasă, pentru o anume strucutră,
sau poate fi primejdioasă.
Organismele, cu cît sunt pe un nivel inferior ca organizare, posedă un sistem cu
care se pot proteja de frecvenţele primejdioase, dar, în acelaşi timp, sunt capabile să
creeze relaţii cu frecvenţele prietenoase.
Este cunoscut faptul că fotonul ultraviolet de bandă C (253,7 nm) este extrem de
periculos pentru organismele vii, datorită acţiunii pe care o are asupra atomului de
hidrogen din componenţa ADN-ului. Prezenţa acestui foton, semnalată fiind de fecvenţa
sa, este percepută de organismele vii, ceea ce denotă faptul că acestea „sunt informate”
prin vibraţiile pe care condiţia oscilatorie a acestuia le emite.
Fotonul trece de la starea quantă la cea de particulă, în prezenţa electronului
atomului de hidrogen, acesta „cade” pe un nivel mai apropiat de nucleu şi rupe legătura
pe care atomul de hidrogen o asigură între cele două enzime ale lanţului ADN. Ruperea
acestei legături induce o replicare artificială a ADN-ului ceea ce are ca rezultat
distrugerea celulei.
 260

Organismele inferioare, care nu au posibilitatea să-l evite, suportă consecinţele.

Organismele evoluate, în schimb, cele care au posibilitatea de a evita o zonă iradiată cu
ultraviolete de bandă C, o vor face fără ezitare. Acest fapt poate produce două afirmaţii:
fiecare etapă a evoluţiei este produsă de relaţia memoriei etapelor trecute cu o Realitate
nouă; evoluţia nu ar fi posibilă fără existenţa unui transfer de informaţii în ambe sensuri,
atât de la memorie la actul ultim al acţiunii, cât şi de la actul ultim al acţiunii la memorie.
Privită din afară, de la nivelul la care a ajuns organizarea strucutrii materiale ce poartă
numele om, relaţia dintre o quantă şi un electron al atomului de hidrogen pare dictată de
hazard. În fapt, însă, acestă relaţie este rezultatul unui scop produs de o anume Nevoie.
Este adevărat că definirea acestei Nevoi este dificil de făcut, atâta vreme cât este o
asemenea distanţă între organul cu care noi percepem efectul Nevoii şi împlinirea
acestuia. Când spun că este o „asemenea distanţă” nu mă refer la dimensiunile spaţiale ci
la cele ce definesc modul de organizare al materiei, pentru că acest fapt este deosebit de
important în evoluţie.
Un nivel de organizare al materiei odată depăşit, presupune înglobarea sa într-o
structură mai complexă, superior organizată. Cu cât strucutra este mai complexă, cu atât
nivelele inferior organizate devin fundamentale, sunt cuprinse şi sunt „uitate” de către
întreg. Organismul, în întregul său, este cu totul deosebit de părţile sale componente, care
funcţionează după cu totul alte principii şi au cu totul alte scopuri decât întregul.
Un om nu va conştientiza niciodată starea celulelor cel formează, de multe ori nici
măcar pe cea a organelor. Atâta vreme cât, ficatul să spunem, funcţionează normal, eu nu
am conştiinţa prezenţei acestuia. Iar scopul meu, ca şi evoluţia, este diferită de a acestuia,
motiv pentru care este posibil să fac o mulţime de lucruri care intră în conflict cu starea
ficatului meu.
Faptele mele vor produce o stare de dezechilibru – dincolo de limita normală -
căruia ficatul trebuie să-i facă faţă; el trebuie să acţioneze pentru a reface echilibrul unei
Realităţi pe care eu o schimb. De la nivelul ficatului meu, dezechilibrul produs de mine
este o catastrofă provocată de hazard, în fapt însă ea a fost rezultatul unei Nevoi a
întregului, pe care eu am dorit s-o sting.
Acest mecanism se propagă în jos, pe scara organizării materiei, până la nivelul
fundamnetal ce desparte Cosmosul de Haos, Haos din care sunt extrase funcţiile care
 261

trebuie să refacă acel echilibru de la nivelul ficatului. Atâta vreme cât ficatul meu găseşte
resursele pentru a putea produce circuitul informaţional către Haos şi dinspre Haos, totul
vă fi în regulă pentru mine. Dar, în momentul în care nu mai pot fi extrase din Haos
funcţiile care să menţină starea de normalitate a structurii ficatului meu, acesta îşi
modifică structura, pierzând din capacităţile de a performa, iar organismul meu, în
întregul său, va resimţi acest lucru, pentru că celelalte organe, la rândul lor vor fi aruncate
într-o stare de confuzie.
După cum vedeţi, lucrurile nu se hotărăsc la nivelul superior organizat al unei
structuri matriale, ci la nivelul contactului dintre Haos şi Cosmos, acolo unde sălăşluieşte
lumea funcţiilor ce pun în mişcare relaţia Materie-Realitate. Evoluţia începe cu relaţia
quntă-particulă, relaţie ce declanşează procesul care înglobează suma de interferenţe ce
vor avea ca rezultat final o funcţie, iar acestă funcţie va organiza Materia într-o anumită
strucutră activă. Şi toate acestea devin posibile datorită faptului că existăm într-un
Univers ondulatoriu, unde frecvenţa are stări de simpatie şi antipatie.
La nivel fundamental, frecvenţa este indiferentă faţă de scop, definitoriu pentru ea
este capacitatea de a simpatiza cu o altă frecvenţă şi a da naştere unei combinaţii anume,
sau a distruge o anume alcătuire materială. Prezenţa unui neutrin într-un nucleu al unui
atom are ca rezultat explozia acestuia datorită prezenţei în plus a unei particule de masă
infimă într-o relaţie stabilă de frecvenţe.
Dacă ar fi să simplificăm foarte mult lucrurile am putea reduce totul la următoarea
schemă: eu produc o stare de dezechilibru pentru ficat, acesta este informat de acest fapt
şi produce la rândul său o stare de dezechilibru pentru componentele sale, acestea se
informează şi produc, la rândul lor stări de dezechilibru pentru compuşi, totul se
descompune până la nivelul Inefabil de contact dintre Cosmos şi Haos, din care sunt
extrase funcţiile necesare ca răspuns, iar procesul se reface în sens invers şi fiecare nivel
compune o recţie de răspuns.
Tot ceea ceea ce se va întâmpla în interiorul unui astfel de proces, poate acuza
hazardul, dar la nivelul ultim un scop a declanşat întregul circuit. Şi, iată că, acest fapt ne
aruncă într-un paradox : Universul este lipsit de scop, dar Materia sa acţionează în
virtutea unuia, născut din acţiunea ei asupra Sinelui.
 262

Putem să spunem că, frecvenţele, ce definesc fiecare element fundamental al

Materiei, sunt primele semne ce contribuie la înfăptuirea Comunicării. Fiecare element
fundamental este definit de o frecvenţă unică, asemeni unei amprente. Chiar dacă un
aparat de măsură ne va arăta că un număr x de electroni, să spunem, au aceeaşi frecvenţă,
fiecare dintre aceştia există ca variabilă a unei matrici şi ca atare se manifestă într-o
frecvenţă personală, diferită de a tuturor celorlalţi electroni de acelaşi gen.
Dacă vreţi, fiecare electron este o nuanţă a unei benzi de frecvenţă, pe care un
aparat o detectează global. Datorită acestui fapt, fiecare electron va simpatiza diferenţiat
faţă de alte frecvenţe. Starea aceasta a Materiei oferă posibilitatea variabilităţii
compuşilor, dar şi posibilitatea de a evolua în ea însăşi, lărgindu-şi în permanenţă
capacitatea de a adapta formele sale la imperativele Realităţii.
Vibraţiile produse de starea oscilatorie a Materiei, constituie pentru nivelele
inferioare ale acesteia o muzică ce are un sens extrem de exact, ele comunică intenţii şi
sunt percepute ca atare. Din fericire, sau din nefericire – cine poate oare hotărî? – în
lumea fundamnetală a Materiei nu există opţiuni.
Elementele fundamentale trebuie să se supună combinaţiilor dictate de scopurile
definite din dezechilibrele apărute în nivelele superioare, iar comunicarea se face în
sensul impunerii unui nou statut şi nu a opţionării pentru un nou statut.
Oscilaţiile unei quante sau a unei particuile devin armonice, frecvenţele lor intră
într-o stare de simpatie, iar cele două elemente intră într-un proces de modificare a stării
iniţiale. Fie că e reversibil, sau ireversibil, procesul respectiv declanşează un lanţ de
modificări ce se propagă în întreaga strcutură a Materiei, până la nivelul de unde s-a
produs dezechilibrul.
Acest fapt este extrem de important pentru evoluţie, pentru că datorită lui pot fi
configurate funcţiile ce au ca rezultat combinaţiile ce stau la baza structurilor superior
organizate. Putem afirma că o strucutră ce defineşte o anume Formă Materială este alta în
fiecare clipă, în ea producându-se mereu modificări substanţiale, care pornesc de la
nivelul fundamental şi se propagă până la cel mai proaspăt strat al Întregului. Aceasta
fiind modalitatea prin care Forma Materială rămâne conectată continuu la evoluţia
Realităţii, dar şi aceea de a da naştere unor informaţii ce sunt folositoare în evoluţia
Nivelului în ansamblul său.
 263

Fiecare nivel de Forme Materiale reprezintă, la un moment dat, graniţa ultimă şi

cea mai revoluţionară dintre Materie şi Realitate, creat fiind cu scopul de a permite
apariţia unui nivel superior, prin modificări subtile în propria strucutră, modificări care
duc la extragerea din Haos a unor noi funcţii. Odată depăşit, nivelul de Forme Materiale
va exista cu misiunea de a menţine circulaţia informaţiilor fundamentale şi de a lărgi
plaja de soluţii în cazul unor situaţii limită. Fiecare nivel de Forme Materiale, are
capacitatea de a reactiva anume informaţii recesive, de a putea transforma anume
avataruri în funcţii active. Dacă înfruntarea Materie-Realitate impune o anume soluţie şi
instaurează o anume formă de Dezechilibru, acesta va găsi în interiorul Materiei acea
informaţie recesivă capabilă să dezvolte funcţiile care să conducă la soluţiile de stingere a
acelui dezechilibru. În aceste condiţii, vor apărea forme ce nu au putut fi dezvoltate într-
un anume stadiu de evoluţie.
Faptul că Universul îşi Expansionează propriul Sine, că împinge Devenirea către
nivelele cele mai subtile ale propriei Materii, impune acesteia capacitatea de a putea
dezvolta o direcţie de Expansiune din orice punct şi din orice moment al său. Pentru
aceasta, Materia nu trebuie să piardă nici o funcţie, nici o structură, odată create, ci doar
să le transforme continuu în forme mai apropiate de Realitate.
Poate fi acesta motivul pentru care frecvenţa este forma fundamentală de
comunicare a Materiei, ea îşi dezvoltă funcţiile până la nivelele ultime, superior
organizate. Putem spune chiar: din ea se dezvoltă toate celelalte mijloace de comunicare
ce au ca rezultat superior naşterea semnului.
Dar, să nu ne imaginăm că sistemul de comunicare indus de către frecvenţă este
direct şi simplu, că informaţia se propagă din nivel în nivel, organizând pur şi simplu
funcţiile structurii. Dimpotrivă, drumul informaţiei este sinuos şi extrem de complex, ea
este nevoită să revină de multe ori în nivele inferioare pentru a activa funcţii recesive care
devin necesare în procesul de reorganizare a Materiei, ca apoi să-şi continue traseul
impus de un anume moment de dezechilibru, până la ultima consecinţă.
Propagarea – fie ea prin compunere, fie prin descompunere – este un proces ce nu
încetează niciodată în Univers. Ea menţine atât Haosul cât şi Cosmosul în stare activă şi
coerentă, fîcând posibilă adaptarea Materiei la momentele de Dezechilibru pe care le
traversează datorită acţiunii ce o exercită asupra ei însăşi.
 264

În cazul acesta, Interferenţa poate fi considerată cel de al doilea element

fundamental şi extrem de important al Comunicării. Datorită Intreferenţei, frecvenţele se
pot compune şi descompune, alimentând continuu strucutra materială cu informaţii
despre momentele Dezechilibrului. Nu putem spune: momente grave, sau mai puţin
grave, pentru că ele, momentele nu pot fi clasate după o ordine a gravităţii. De regulă,
momentele Dezechilibrului trebuie să fie lipsite de gravitate, pentru a păstra Materei
posibilitatea de a-şi orgniaza reacţia.
Atunci când un moment al Dezechilibrului este grav, atrage după o sine o
catastrofă în sânul unor categorii de Forme Materiale, pentru că acestea nu sunt pregătite
să se informeze până la ultima consecinţă şi, drept urmare, nu pot da naştere unor funcţii
care să organizeze mijloace de adaptare. Dar, respectiva catastrofă nu este indusă
categoriei de Forme Materiale din exterior, ci se datorează, în cea mai mare măsură,
atitudinii pe care compuşii categoriei au avut-o faţă de o Realitate.
După cum am afirmat mai sus, fiecare Formă Materială, sau categorie de Forme
Materiale, acţionează oportunist asupra unui moment de Realitate, încercând prin acţiuni
permanente să producă o stare de armonie cât mai completă, între condiţia lor şi condiţia
momentului. Doar că, fiecare astfel de acţiune are o influenţă decisivă asupra fiecărui
compus al momentului de Realitate, şi sfârşeşte prin a determina o transformare radicală
a condiţiilor acestuia. O astfel de transformare a momentului de Realitate nu înseamnă
altceva decât împlinirea prosesului de Dezmărginire, prin adăugire unor noi calităţi, până
la momentul respectiv necunoscute.
Dezechilibru instalat va fi profund, uneori atât de profund încât categoria de
Forme Materiale este pusă în imposibilitatea de a mai putea realiza o armonizare
oprtunistă, şi va fi copleşită de noile condiţii.
Fiecare moment de dezechilibru este urmarea firească a acţiunii Materiei asupra ei
însăşi, iar aceasta va hotărî în bună măsură – la nivelul Universului – care este nivelul de
Dezmărginire.
Este foarte posibil ca momentele de Dezmărginire să nu se suprapună la nivel
Universal, ceea ce înseamnă că Universul în sine nu este pus niciodată în situaţia unui
moment de dezechilibru catastrofal. El se Dezmărgineşte prin acţiunile succesive ale
 265

diferitelor categorii de Forme Materiale, niciodată pin Dezmărginirea Materiei în

totalitatea ei.
Calitatea Momentului de Dezmărginire produs, poate induce forme extrem de
brutale de dezechilibru, cu un efect de genul bulgărelui de zăpadă, şi tocmai de aceea,
Materia caută să se păstreze într-o stare continuu informată asupra noilor condiţii.
Materia trebuie să fie informată continuu la nivel universal, ca atare de la starea
fundamentală şi până la ultima sa consecinţă ea este rezultatul Comunicării. Dar ceea ce
devine cu adevărat straniu, pentru capacitatea noastră de a percepe fenomenele
universale, este faptul că, cel puţin noi oamenii, nu putem percepe cu adevărat unde este
nivelul fundamental şi unde este nivelul ultimei consecinţe. Chiar dacă, din raţiuni dictate
de Cunoaştere, noi clasificăm Formele Materiale după diverse criterii, niciodată nu putem
stabili cu claritate o ordine firească şi capabilă să nu lase în urmă o multitudine de semne
de întrebare. Încercările repetate de a da răspunsuri infailibile au fost sortite eşecului, au
rezistat doar cât să traverseze momente scurte şi iluzorii, iar fiecare răspuns a fost însoţit
de o cohortă de îndoieli.
Ppoate fi considerată, sau nu o erezie afirmaţia ce urmează : Materia Universală
este organizată după principii care impun ca fiecare Formă Materială să reprezinte şi să
reproducă continuu începutul şi sfârşitul Universului, punctul din care începe
Expansiunea şi care este capabil să dea naştere permanent unor noi calităţi dimensiunilor;
prin el trecând în fiece clipă informaţii esenţiale din întreaga substanţă universală.
Lipsa de dimensiuni, de scop şi de existenţă a Universului impune necesitatea ca
fiecare Formă Materială să fie determinantă de un set specific şi riguros de: dimensiuni,
scop şi existenţă; iar acest lucru nu ar fi de fel posibil dacă, nu ar fi Comunicarea starea
fundamentală a Universului, stare care cuprinde atât Haosul cât şi Cosmosul.
Nu trebuie să înţelegem că voi modifica afirmaţia: „la început a fost Cuvântul”;
cu: „ la început a fost Comunicarea”. De fel, doar că noile momente ale Cunoaşterii ne
pot îndreptăţi să credem că, fundamnetal, Comunicarea motivează principiile de
funcţionare ale tuturor Formelor Materiale, fie ele complexe, fie ele de tot simple. Şi că
instrumentele ca: frecvenţa, interferenţa, compunerea, descompunerea stau la baza
existenţei, motivată de Dezechilibrul Universal.
 266

Oricât ar părea de nefiresc, absurd şi de neconceput, totul se datorează unor

procese atât de depărtate de capacitatea de a fi percepute datorită înglobării, de a fi
analizate cu mijloacele riguroase ale cunoaşterii, atât de nesupuse înţelegerii, încât se
încearcă mereu a fi eliminate din povestea care începe cu: „La început a fost...”
Şi totuşi!
Şi totuşi, Aristotel încearcă să ne facă să înţelegem că există o mecanică a
relaţiilor care are un sens, o direcţie: „ În strânsă legătură ce cele de mai sus se pune
întrebarea dacă numerele, corpurile, suprafeţele şi punctele sunt substanţe independente
sau nu. Căci dacă nu sunt, nu ne putem explica ce este Fiinţa şi ce sunt substanţele
lucrurilor. Căci însuşirile, mişcările şi relaţiile, stările şi raporturile se pare că nu
semnifică substanţa nici unui lucru, căci ele toate sunt predicatele unui substrat şi nici
unul din ele nu constituie un obiect concret. Pe lângă acelea care par, în cea mai mare
măsură, a însemna substanţa în sine, adică Apa, Pământul, Focul şi Aerul, din care sunt
alcătuite corpurile compuse, apar stările de cald şi de frig şi altele asemănătoare, ca
atribute nu ca substanţe independente, şi numai corpul căruia îi revin aceste determinări
subzistă ca o realitate şi ca o substanţă independentă. Dar corpul este o substanţă într-o
măsură mai mică decât t suprafaţa lui, precum aceasta e o substanţă într-un grad mai
mic decât linia, iar aceasta într-o măsură mai mică decât punctul şi unitatea. Căci
corpul e doar determinat de acestea. Ele pot, pe cât se pare, să existe şi fără corp, dar
este peste putinţă ca corpul să existe fără acestea.”176
Potrivit lui Aristotel, un principiu este cuprins într-o fiinţă, ea funcţionează
datorită funcţiilor pe care el le instaurează, el reprezintă stutus-ul acelei fiinţe, şi ca atare
este firesc ca el să nu se supună cunoaşterii, nici el şi nici funcţiile fundamentale care sunt
cuprinse în principiile de funcţionare ale unor compuşi ce intră în componenţa respectivei
fiinţe, adică fac parte dintr-un alt set de dimensiuni, unui alt scop şi a unei alt fel de
existenţe menite să faciliteze configurarea de informaţii specifice nivelului compusului.
O astfel de erezie ne obligă să imaginăm Uiversul compus din instrumente
capabile să configureze nivele, fragmente, părţi ale informaţiilor care circulă în întregul
său cu scopul de a menţine acurateţea Dezmărginirii. Când spun mereu Dez-marginire,

176
Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRA, p.108
 267

am un sentiment ciudat, pentru că margini este un teremen ce dă o imagine prea concretă

de spaţiu, iar procesul la care mă refer are foarte puţine legături cu spaţiul.
Dez-mărginirea Universului nu se referă la spaţiu, pentru că Universul, aşa după
cum am convenit, sper, este lipsit de această dimensiune. Dezmărginirea ar trebui să
reprezinte capacitatea Materiei de a expansiona în ea însăşi, pe toate planurile şi sub toate
formele, dând naştere continuu la noi seturi de dimensiuni spre direcţii ale Devenirii care
să permită Universului păstrarea lipsei de existenţă.
Iată de ce, Materia trebuie să aibă ca şi calitate primordială, capacitatea de a
configura informaţii pentru toate nivelele ce intră în componenţa sa.
Materia este o formă compusă, continuu străbătută de informaţii despre starea sa,
şi pentru aceasta, ea trebuie să creeze continuu Forme Materiale capabile să configureze
informaţii de nivel, cu rolul de a facilita compunerea şi descompunerea acestora, ceea ce
reprezintă mecanismul fundamental al Dezmărginirii.

Di căluţule, di!
Avem două puncte A şi B, între aceste două puncte este o distanţă oarecare, care
trebuie străbătută. Ca să porneşti din punctul A şi să ajungi în punctul B îţi trebuie,
oricum ar fi, un mijloc de propulsie, fie el propriile tale picioare, fie un mijloc de
transport. Un mijloc care să te împingă din punctul A în punctul B, pentru că oricare ar fi
modalitatea de transport, în final tot despre împingere vorbim şi atunci când ne referim la
muşchi, dar şi dacă ne gândim la cel mai performant motor. La nivelul nostru de
existenţă, când ne referim la mişcare, ne gândim întotdeauna la modalităţile prin care
putem împinge un obiect oarecare din punctul A până în punctul B.
Mişcarea este o acţiune care ne preocupă foarte mult, căreia îi acordăm o atenţie
deosebită, fie că vrem să ajungem la vecinul de vis-a-vis, fie că dorim să vizităm una
dintre planetele sistemului solar. Ea, mişcarea înlesneşte fiecărei Forme Materiale accesul
la o anume formă de Expansiune, la cea mai simplă formă de Expansiune.
Dar, chiar dacă este o formă simplă, oferă capacitatea de a putea lărgi câmpul
informaţional. Această formă de Expansiune ne pune în contact cu noi teritorii
informaţionale, mărind şansa de a produce o mutaţie, o schimbare radicală în parcursul
 268

evoluţiei. Expansiunea oferă posibilitatea ca o anume informaţie din noul teritoriu să

declanşeze un proces spectaculos de transformări în interiorul Formei Materiale.
De mult, de tot, la începuturile manifestărilor industriale, calfele erau obligate să
facă o călătorie lungă, de câţiva ani, în parcursul cărei trebuiau să poposească pe la câţiva
meşteri faimoşi din ţări diferite.
Era o călătorie de iniţiere, de multe ori primejdioasă, cu consecinţe dramatice, dar
oricum ar fi fost, în final îmbogăţea ucenicul prin contactul direct cu situaţii şi personaje
insolite. Acesta era nevoit să facă faţă unor provocări neaşteptate, unor situaţii dificile sau
doar aventuroase, şi toate acestea îl transformau încetul cu încetul aducându-l la condiţia
pe care breasla convenise că trebuie s-o îndeplinească un meşter: înţelepciunea.
Suma de experienţe, cu toate avatarurile şi consecinţele derivate, pe care tânăra
calfă o traversa într-un timp relativ scurt, producea indubitabil transformări însemnate de
personalitate.
Cel iniţial, plecatul dintr-un climat în care responsabiităţile reveau altor persoane;
grija sa fiind doar aceea de a asimila deprinderi, era silit, ca rând pe rând, să traverseze
experienţe care îi solicitau participarea integrală. Toate acestea produceau modificări
repetate în structura personalităţii sale.
Suma de evenimente şi experienţe trăite în lungul călătoriei, oferea o şansă
îndestulătoare pentru calfă, de a trece de la statutul de protejat la cel de proteguitor, de la
cel care trebuie să înveţe, la cel care va învăţa pe alţii. Călătoria trebuia să-l împlinească
ca făptură socială, cu îndatoriri şi responsabilităţi faţă de meserie şi de generaţiile ce vor
veni, ori un astfel de statut presupunea o bogăţie de fapte asimilate, de soluţii ivite din
situaţii limită. Presupunea, de asemeni, respectul învăţat prin contactul direct, admiraţia
însămânţată de exemple vii, însemna să înveţi a-ţi socoti bine faptele, a şti să-ţi măsori
puterile cum se cuvine, să îndrăzneşti cu măsură şi să apreciezi ceea ce primeşti.
Călătoria obligatorie a calfei era o etapa hotărâtoare pentru, de acum, nici prea
tânărul om, dar nici atât de bătrân încât să nu mai conteze. Exerciţiul expansiunii începea
pe tărâmul geografiei, datorită traseului pe care urma să-l străbată, şi sfârşea, hăt, în acele
meleaguri spirituale ce aveau să-i hotărnicească existenţa.
Acest lucru îmi aduce aminte de aporia Săgeata a lui Zenon
 269

În punctul A stă un arcaş care vrea să trimită o săgeată în punctul B, în care se află
o ţintă. Dar pentru a ajunge în punctul B săgeata ar trebui să treacă prin mijlocul distanţei
segmentului A-B, adică punctul C. Pentru a ajunge să străbată punctul C, săgeata trebuie
însă să străbată mijlocul distanţei A-C, adică punctul D. Ca punctul D să fie străbătut de
săgeata buclucaşă, însă, aceasta trebuie să treacă prin mijlocul distanţei A-D, adică
punctul E. Şi judecata se repetă până cînd, prin reducţie, putem constata că totul este doar
o iluzie subiectivă şi că, de fapt, săgeata nu pleacă niciodată din punctul A.
S-au scris biblioteci întregi, şi minţi strălucite au încercat să confirme sau să
infirme această aporie, ca, de altfel, toate celelalte paradoxuri ale filosofului. Nu
adevărul, sau falsitatea acestei aporii mă interesează în momentul de faţă, ci un exerciţiu
de extrapolare.
Calfa noastră pleacă din punctul A şi trebuie să ajungă în punctul B, dar în cale a
sa este obligatoriu să treacă printr-o serie de accidente, mai grave sau mai banale. Această
serie de accidente va începe obligatoriu cu un prim accident, care se constituie într-o
primă ocazie pentru tânărul om de a expansiona într-un alt teritoriu, pe un alt tărâm:
filosofic, moral, juridic, emoţional etc. Accidentul, survenit într-un spaţiu geografic,
deschide o revelaţie spre un alt nivel de Realitate, nivel care va contribui, într-un fel sau
altul, la modelarea stării acelei Forme Materiale, numită calfă. Să nu vă închipuiţi cumva
că modelarea se va petrece doar în plan emoţional. Nici vorbă, modelarea străbate toată
strucutura, reordonând contribuţia compuşilor, funcţionarea acestora.
Fiecare accident, fiecare întâmplare generatoare a unui moment de dezechilibru,
induce în întreaga structură o activitate complexă care se dezvoltă în două direcţii: una se
îndreaptă spre straturile fundamentale, de unde va extrage acele funcţii necesare pentru a
contribui la reducerea dezechilibrului resimţit; cealaltă va semnala dezechilibrul celorlalte
Forme Materiale, fie ele din aceeaşi categorie, fie din categorii diferite.
În felul acesta întreaga Materie este străbătută de informaţii ce provin, în fond,
dintr-o anume stare a ei.
Din nefericire, sau din fericire, fiecare din aceste procese este ireversibil şi
exclude şansa de a se mai putea reveni la o stare originară. Odată asimilată o experienţă,
ea marchează Forma Materială, o modifică, fără să-i ofere şansa să mai revină la vechiul
format. Iată de ce, în parcursul existenţei noastre, fie că ne dăm seama, fie că nu, în
 270

fiecare clipă fiinţa noastră moare, dar, în aceeaşi clipă, ne naştem într-o altă nouă
strcutură, de parcă am fi acel şarpe ce-şi leapădă pielea ce nu-l mai încape. Ori, lucrul
acesta nu s-ar putea petrece dacă întreaga noastră strcutură nu s-ar modifica,
permiţând noilor funcţii să-şi intre în drepturi şi să guverneze stadiul cel nou pe care l-am
atins.
Mecanismul este valabil pentru modul de a exista a totalităţii Formelor Materiale,
ceea ce face ca ele să se informeze reciproc şi să producă o sumă de interferenţe care să
contribuie la legăturile foarte puternice ale Materiei în Univers. Cum sunt aceste legături
la nivelul Universului este foarte greu de imaginat, cel puţin pentru o minte ca a mea. Dar
ele induc reguli foarte active în fiecare nivel de existenţă. Fiecare categorie de Forme
Materiale resimte limitat manifestarea informaţiilor provenite, datorită mecanismelor de
Compunere şi Descompunere a acestora.
Calfa, străbătând Accidentul nr. 1, va ieşi din el modificat şi va intra în Accidentul
nr.2 o altă persoană decât cea care a plecat din punctul A, originar, al călătoriei. Lucrurile
se vor petrece la fel pentru fiecare dintre accidentele călătoriei, contribuind astfel la
procesul de iniţiere a acestuia, proces care era la mare cinstire în acele vremi, dar care şi-
a pierdut cu totul importanţa în zilele noastre când a fost înlocuit cu instrucţiunile de
folosire, adică cu aplicarea întocmai şi fără implicare a experienţei altuia, descrisă
punctual.
Şi iată cum, aporia „Săgeata” a lui Zenon se dovedeşte a fi cu totul adevărată.
Săgeata aflată în punctul A nu va ajunge niciodată în punctul B. În acest punct va
ajunge o cu totul altă săgeată, odată ce a fost nevoită să traverseze realităţile tuturor
celorlalte puncte ale parcursului.
Iniţierea presupunea tocmai provocarea anumitor experienţe pe care subiectul
trebuia să le abordeze fără o pregătire prealabilă. Ea, iniţierea conţinea un miez misterios,
tainic care avea menirea de a provoca în subiect o putenică stare emoţională, chimică.
Insolitul, neaşteptatul, surprinzătorul erau mijloace de iniţiere, modalităţi de a provoca
dezechilibre importante, tocmai pentru ca cel supus unei astfel de proceduri să-şi
folosească forţele la intensitate maximă. Desigur, pentru noi o astfel de atitudine este una
brutală, primitivă, inacceptabilă, dar procesele strucutrale care se produceau în cel supus
 271

iniţierii erau de o forţă formatoare ce nu poate fi atinsă de tehnicile şi mijloacele

moderne, care încearcă să excludă tocmai provocarea unui dezechilibru.
Un astfel de proces, presupunea fără îndoială victime, dar acest fapt era considerat
indicele de selecţie cuvenit demnităţii unui anume rang, nivel, stare. Mândria de grup,
demnitatea rangului, conştiinţa nivelului de importanţă, impunea un astfel de sacrificiu,
pentru că la o anume demnitate nu pot accede decât cei capabili.
De la omul primitiv ( „ Căci, la urma urmelor, asemănările noastre cu primitivul
sunt mult mai numeroase decât deosebirile; ceea ce avem comun cu el şi reţinem în mod
deliberat ca fiind adevărat şi folositor datorăm strămoşilor noştrii primitivi care au
câştigat încetul cu încetul prin experienţă şi ne-au transmis prin moştenire ideile aşa-zise
fundamentale, pe care suntem înclinaţi să le socotim originale şi intuitive.”177) - şi până la
generaţiile pe care le cunoştem direct, nemijlocit şi ale căror fapte ne pot influenţa prin
contact curgerea, ne pot modifica destinul.
Tot acest segment de existenţă hotărăşte că: „Suntem asemenea moştenitorilor
unei avuţii care a fost transmisă de atâtea veacuri, încât amintirea celor care au strâns-o
s-a pierdut în vremuri şi stăpânitorii ei actuali o consideră posesia originară şi
inalterabilă a vieţii lor încă de la începutul lumii.”178
Cele două citate au fost folosite pentru a încerca să afirm că există o formă de
comunicare cu mult mai directă, esenţială, naturală decât cea a semnelor, fie ele iconice
sau sonore, un act care se produce în acele momente în care strucutra Formei Materiale se
reorganizează; când un moment de dezechilibru a declanşat o anume chimie ce
traversează întreaga strcutură, până la nivelele fundamentale, până la contactul cu Haosul
din care îşi extrage funcţiile trebuincioase. În aceste momente sunt generate energiile
necesare pentru funcţionarea viitoare a întregii structuri, dar şi pentru interferenţele cu
energiile altor Forme Materiale.
Aceste energii marchează un anume moment pe scara timpului, fie el mai lung sau
mai scurt, şi produc efectul de comunicare despre care vorbeam mai sus. Desigur că,
odată generate, energiile acestea produc efecte până la consumarea lor, ceea ce face ca
procesele derivate să fie de neoprit. Acesta fiind unul dintre motivele pentru care vechii

177
James George Frazier, Op. cit., vol. II, p. 267
178
Ibidem.
 272

învăţaţi se temeau de anumite acte şi spuneau că pun în pericol existenţa însăşi, Universul
chiar.
Eu cred că sunt puse în pericol anumite forme ale existenţei, anumite segmente
particulare, nu întreaga existenţă a Universului. Acestuia îi poate fi modificat doar sensul,
direcţia evolutivă, traseul în care se dezvoltă expansiunea, şi nimic altceva.
Dar existenţa Inefabilă a acestui gen de comunicare, ne face să nu mai ţinem cont
de ea, iar lipsa acelor înţelepţi dedicaţi, care să vegheze ca ea să se păstreze vie, să-şi
producă efectele, ne determină să ne îndepărtăm şi să preferăm mijloacele unor procedee
de tot superficiale. Când afirm că lipsesc înţelepţii de o anumită formaţiune nu mă
gândesc nici o clipă că ei nu mai există fizic, ci pur şi simplu că înţeleciunea lor îşi
restrânge aria de influenţă atât de mult încât efectul aproape piere, acoperit de maldăre de
fleacuri sforăitoare şi viu colorate.
Cunoştinţele unei astfel de categorii de înţelepţi devin tot mai esoterice, şi, ca
atare, respinse, pentru că cel mai greu lucru de aceptat şi de sesizat este tocmai Inefabilul,
atunci când te îndepărtezi de zona în care el poate fi resimţit şi dovedit manifest.
Orice act menit să elibereze energii este hotărâtor, pentru că ele, energiile
eliberate hotărăsc indubitabil direcţia existenţei colective dar şi individuale. Odată
eliberată, suma de energii nu mai poate fi oprită până la consumare, până la asimilarea în
anumite Forme Materiale, prin interferare. Ele trebuie să definească un anume nivel al
Devenirii pentru a da naştere unor informaţii de care Dezmărginirea are nevoie în
procesul de întreţinere a veşniciei Universului. Fiecare incident, fiecare moment al
Dezmărginirii, naşte o energie ce se constituie ca un punct marcat în expansiunea
Materiei în Sinele său.
Orice s-ar spune, iniţierea era un exerciţiu demn de a fi repetat mereu, şi poate că
ar trebui recâştigat ca experienţă chiar dacă forma sa ar trebui adaptată la noile condiţii
ale existenţei, pentru că astfel am putea ajunge să înţelegem o stare de comunicare
fundamentală:
„N-avea să-mi spună
Nimic pământul? Tot pământu-acesta
Neândurător de larg şi-ucigător de mut,
 273

Nimic?”179
Tot ce încerc să susţin prin această argumentaţie este că: expansiunea – fie ea sub
forma fizică, geografică; fie sub forma sa metafizică – impune comunicarea
fundamentală specifică, datorită faptului că orice teritoriu, de orice fel, dă naştere unor
informaţii care declanşează procese de transformare structurală, în Forma Materială
supusă acestui procedeu. Pentru ca Materia să-şi poată păstra esenţa oportunistă este
nevoie că fiecare matrice a sa să expună fiecare variabilă la un contact nemijlocit cu
Realitatea.
Variabila va da naştere unei comunicări fundamentale specifice, sub forma unei
experienţe unice. Informaţiile rezultate dintr-un asemenea proces, vor interfera şi vor
forma experienţa fundamentală unică a matricei, care la rândul său va interfera cu
experienţa fundamentală unică a altei matrici de gen şi aşa mai departe.
Ori, pentru a se împlini acest proces, este nevoie de Mişcare sub toate formele sale
existente: deplasare, organizare-reorganizare, asimilare-eliberare, compunere-
descompunere etc. Toate acestea sunt instrumente ale Expansiunii născătoare de
informaţii pe care Materia le pune în circulaţie pentru propia sa Dezmărginire.

Vino, vino, iubite fruct.

Când ne referim la mişcarea întreţinută de Formele Materiale complexe, superior
organizate, cu certitudine trebuie să ne gândim la un mijloc de împingere, dar nu trebuie
să renunţăm la a cauta o diferenţă de potenţial, pentru că aceasta există indiferent de
forma sub care se realizează mişcarea, deplasarea..
Pentru Formele Materiale primordiale, forma forţei care realizează mişcarea se
schimbă, nu mai este vorba de o forţă de împingere ci de una de atracţie. La prima
vedere nu ar fi vorba de vreo diferenţă, atracţie sau împingere vorbim de o forţă care pune
în mişcare o Formă Materială. Dar lucrurile nu sunt chiar aşa: în cazul împingerii Forma
Materială trebuie să dezvolte ea forţa care s-o pună în mişcare fie prin mijloace interioare,
fie exterioare.

179
Lucian Blaga, Poemele luminii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p.7.
 274

În cazul atracţiei, vorbim doar de mijloace exterioare ale căror efecte se revarsă
asupra formei implicate. Însă pentru ca aceste efecte să se producă este nevoie de o relaţie
de simpatie între frevenţa, emisă în spaţiul în care se produce diferenţa de potenţial, şi
Forma Materială.
Dacă această relaţie nu se instalează, Forma Materială primordială nu va resimţi
diferenţa de potenţial, şi ca atare nu va intra în relaţie.
Diferenţa de potenţial se instalează în urma dezechilibrului datorat unui proces
oarecare şi generează anumite frecvenţe care declanşează prin simpatie un număr de forţe
de atracţie. La nivelul graniţei dintre Cosmos şi Haos, frecvenţa, prin presiunea creată, va
impune detaşarea unei (unor) unde energetice, a unei (unor) quante, care ar trebui să
echilibreze starea Formei Materiale generatoare a diferenţei de potenţial. Frecvenţa
generată atrage quanta, determinând-o să se deplaseze către Forma Materială aflată în
această stare. Respectiva stare de atracţie este resimţită doar de acea frecvenţă particulară
care poate deveni simpatică cu frecvenţa emisă de către Forma Materială aflată într-o
diferenţă de potenţial.
Trebuie să ne gândim, însă, că nu avem de a face cu un fenomen local, care se
consumă doar la aces nivel, ci că se ajunge la această situaţie prin descompunerea
informaţiei generate de către o stare de dezechilibru venită din straturile superioare ale
Materiei, care încearcă să impună o reacţie de compunere a unei informaţii noi care va
face transeul în sens invers, reorganizând întreaga masă a Materiei şi constituindu-se
ca un răspuns la starea de dezechilibru originară.
Diferenţa de potenţial, emite un număr de matrici, cu un număr oarecare de
miulţimi de variabile care se exprimă prin frecvenţe particulare ce determină atragerea
anumitor quante sau particule fundamentale. Acestea se deplasează, nu prin mijloacele
lor, ci determinate de forţa de atracţie, ca atare nu sunt împinse către, ci atrase de.
Atunci când eu mă deplasez din punctul A în punctul B, o fac datorită propriei
mele voinţe şi cu scopul de a determina punctul B să acţioneze în favoarea mea. Atunci
când o quantă este atrasă de o particulă primordială o face din voinţa acesteia din urmă şi
acţionează în favoarea scopului impus de aceasta. Un astfel de mecanism de funcţionare
este hotărâtor pentru modul în care trebuie să se organizeze şi reorganizeze o Formă
Materială.
 275

Lucrurile devin cu totul spectaculoase atunci când ne referim la materia organică

care presupune o activitate informaţională extrem de bogată, fapt care înseamnă o
continuă diversificare a modalităţilor de comunicare. Acest lucru nu se poate face decât
prin îmbogăţirea continuă a sistemului fundamental de extragere a unor funcţii din Haos.
Şi mai presupune ceva: inexistenţa unui Început, a unui Act Prim care să ducă la
un lanţ cauzal. Înseamnă că Nimicul, Haosul este o entitate virtuală care poate deveni
activă atunci când cea mai neînsemnată tensiune reclamă necesitatea unei funcţii. Haosul,
Nimicul constituie entitatea din care sunt provocate mereu, mereu Începuturi de către
Necesitate, dar care – ea însăşi - este lipsită de Început.
Putem spune deci, că Haosul este o entitate virtuală în afara Necesităţii.
Heidegger rezumă un astfel de principiu la ceea ce este legat de om, de fiinţarea
sa. Ori, acesta nu este de fel un principiu al speciei om, ci al întregii Materii, ori cât de
greu de crezut ar părea.
Dar să vedem ce spune Haidegger: „Dasein-ul uman – adică o fiinţare care se
află în mijlocul fiinţării şi se raportează la fiinţare – există în aşa fel încât fiinţarea este
întotdeuna manifestată în întregul ei. Caracterul acesta de «întreg» nu trebuie înţeles
anume, căci apartenenţa lui la Dasein poate să rămână ascunsă. Dimensiunile unui
atare «întreg» sunt variabile. Caracterul de «întreg» este înţeles fără ca întregul fiinţării
manifeste să fie, la rândul lui, surprins anume chiar cercetat şi lămurit «pe deplin», în
toate corelaţiile sale specifice, în toate zonele şi straturile sale. Această înţelegere
anticipator-cuprinzătoare a caracterului de întreg reprezintă, însă, trecerea-dincolo
către lume.”180 Toate afirmaţiile filosofului sunt valabile pentru Materie în sine şi
reprezintă esenţa Existenţei Cosmosului, în care fiece informaţie nou ivită are menirea de
a inunda întreaga sa fiinţă şi a menţine capacitatea de reorganizare a Materiei pentru a fi
continuu propria sa Realitate.
Dacă ar fi să ne luăm după aparenţele pe care le impune existenţa noastră
perisabilă, ca şi după cunoştinţele pe care le avem, am putea crede că singurul sistem care
evoluează continuu este societatea umană, care se foloseşte de structuri informaţionale ce
acţionează ca nişte memorii, şi la care putem apela ori de câte ori este nevoie. Dar această

180
Heidegger, Op. cit., p.103
 276

convingere este doar o impresie falsă: Întreaga Materie evoluează şi se reorganizează

continuu conform funcţiilor impuse de noile condiţii ale Realităţii.
Ea, Materia, respectă un proces implacabil de modificare continuă a Realităţii, de
dezvoltare a calităţilor ei oportuniste care sunt – în fapt – ucigătoare pentru fiecare stadiu
al Realităţii, deoarece contribuie din plin la modificarea climatului, la desfiinţarea treptată
a acestuia şi la înlocuirea cu un altul ce provine din propria-i structură. Iată de ce, fiecare
Formă Materială trebuie să aibă în conţinut un număr deosebit de mare de matrici, ce
conţin la rândul lor o sumă de mulţimi de variabile, gata oricând să devină active în
desăvârşirea tendinţelor oportuniste. „După cum se ştie, proteinele sunt alcătuite din
compuşi chimici mai simpli – aminoacizii – legaţi împreună într-un lanţ lung denumit
«lanţ polipeptidic». Acest lanţ polipeptidic al unei proteine poate conţine un număr
foarte mare de aminoacizi, în general între 200 şi 500. Fiecare aminoacid în forma
necombinată prezintă în structura sa o grupare amino (NH3+) şi o grupare carboxil
(COO-), ambele grupări ataşate fiind la acelaşi atom de carbon. De acelaşi atom de
carbon se mai leagă un atom de hidrogen precum şi una din structurile caracteristice
fiecăruia din aminoacizii cunoscuţi până în prezent.”181
Dacă vom depăşi preocuparea pentru înţelegerea mecanismului chimic de
funcţionare a sistemului, va începe a miji un alt orizont, care prezintă Materia ca o
structură de forme care se divid, se descompun, pe măsură ce se apropie de starea de
Haos, proliferând în unităţi tot mai numeroase, mai instabile şi mai perisabile. Tendinţa
este de a atinge acea stare fundamentală în care pot deveni, ele însele Haos, lipsindu-se
total de orice funcţie.
Atunci înseamnă că orice formă a Cosmosului este adânc înfiptă în Haos, de unde
îşi extrage existenţa, atâta vreme cât poate genera dimensiuni, pentru că dimensiunile
sunt cele care definesc Materia unui moment.
Dar atunci, înseamnă că dimensiunile nu sunt exterioare Formei Materiale ci
generate de aceasta ca limită a Devenirii, că sunt, în esenţă, la fel de perisabile ca şi
Forma Materială şi că sunt continuu modificate de către confruntarea dintre Materie şi
Realitate.

181
Ştefan Popescu-Vifor, Op. cit., p.26
 277

Din acest unghi de vedere, Haosul apare ca o stare a lipsei de funcţii active dar nu
şi neconcepute, o stare a eliberării toatale din capcana dimensiunilor. Odată atinsă starea
de Haos, orice formă iese din formă, se lipseşte de dimensiuni şi de funcţii şi va rămâne
aşa până când o diferenţă de potenţial din lumea formelor va necesita o funcţie şi va
emite o anume frecvenţă.
La acest nivel de organizare al Materiei, avem de a face cu structuri
informaţionale stabile, cu funcţii de conservare a unui model anume, şi cu structuri
volatile care contribuie foarte activ la naşterea unei diferenţe de potenţial menit să pună
în mişcare sisteme combinatorii noi ce se pot organiza pentru a face faţă unei anume stări
de dezechilibru instalată. Un rol deosebit în aceste strucutri volatile îl are atomul de
hidrogen, datorită fragilităţii sale. Având un singur electron el este foarte vulnerabil în
prezenţa unei quante, care poate modifica nivelul de evoluţie al eletronului şi, deci, poate
contribui la ruperea legăturilor cu alte elemente. Tensiunile induse de către strctura
moleculară în legătura sa cu atomul de hidrogen sunt cele care pot declanşa acea diferenţă
de potenţial care să producă o frecvenţă anume menită să atragă o quantă. In felul acesta
atomul de hidrogen se desprinde şi face posibil un lanţ de reacţii de reorganizare a
structurii materiale.
Pentru fizicieni, chimişti şi geneticieni reacţiile de la acest nivel sunt un spectacol
de multe ori statistic, ei urmărind să stabilească valori ale dimensiunilor procesului.
Pentru mine, însă, important este modul în care totul se reorganizează şi cum, la acest
nivel, începe naşterea unei informaţii care, pe măsură ce străbate Materia, din nivel în
nivel, prin interferenţă devine din ce în ce mai complexă, se organizează din ce în ce mai
sofisticat silind întreaga structură să se transforme. Desigur, transformările de care
vorbesc nu sunt întotdeauna sesizabile, vizibile, dar sunt întotdeauna resimţite.
Şi pentru că o structură complexă nu poate să-şi modifice doar părţi, celelate
componente rămânând în afara procesului, ea trebuie să-şi ofere posibilitatea de a resimiţi
şi cele mai sensibile perturbări. Pentru aceasta este nevoie de un număr cât mai mare de
variabile, fiecare dintre acestea contribuind în fiecare clipă la reorganizarea structurii
pentru a se adapta cerinţelor impuse de Realitate.
„După cum se ştie, în nucleul celulei somatice există un număr oarecare de
perechi de cromozomi homologi. În urma segregării, fiecare membru al fiecărei perechi
 278

de homologi va trece în una din cele două celule fiice. Odată cu cromozomii homologi se
ditribuie şi genele situate pe fiecare din aceştia. Gruparea membrilor perechilor de
homologi şi deci a membrilor perechilor de gene alelice în cele două celule fiice
rezultate din meioza primară se face în mod întâmplător, conform legilor
probabilităţilor, acţionând în acest caz cea de a doua lege a eredităţii şi anume legea
grupării independente a materialului genetic. Probabilitatea ca într-o anumită celulă,
respectiv într-un anumit gamet, să se realizeze o anumită grupare a membrilor
perechilor de homologi, respectiv o anumită grupare a unor gene va fi egală (1/2)ª, n
reprezentând numărul de perechi de cromozomi homologi caracteristic speciei
respective. De exemplu, la taurine (½)30. Raportul de (½)n indică şi faptul că numărul
tipurilor de gameţi teoretic posibil – fiecare cu un alt conţinut genetic – va fi egal cu 2n
adică 524 288 tipuri la suine, 1 073 741 824 la taurine, 134 217 728 la ovine etc.”182
Înainte de toate vreau să amendez o anume afirmaţie din citatul de mai sus, şi
anume că gruparea perechilor de homologi şi de gene alelice se face întâmplător. Pare
întâmplător datorită vulnerabilităţii sistemului de observare, dar ceea ce se întâmplă în
procesul de meioză se petrece după nişte reguli stabilite de Nevoia Materiei de a se
adapta la o Realitate evolutivă, şi nu este deloc întâmplător. Noi nu suntem în stare să
refacem lanţul motivaţional, şi nici să-l observăm, dar asta nu înseamnă că el nu există.
În procesul de meioză sunt create nişte diferenţe de potenţial foarte puternice, diferenţe
care stabilesc regulile de organizare a materialului genetic şi care sunt ilustrate de
numărul imens de gameţi existent în fiecare celulă.
„La incidenţa unui fascicol de radiaţii X asupra unui difuzor, după trecerea
acestora prin el, se observă radiaţii X difuzate în toate direcţiile. Conform teoriei
electromagnetice, undele electromagnetice de radiaţie X cu frecvenţa ν provoacă
oscilaţii forţate ale electronilor difuzorului, iar aceştia la rândul lor emit radiaţii
electromagnetice secundare de aceeaşi frecvenţă în toate direcţiile.”183 Am revenit la
acest citat pentru că vorbim despre stări ale energiei degajate de către procesele existente
la nivelul fundamental al Materiei. Fiecare undă degajată într-o direcţie oarecare va fi
atrasă de o frecvenţă simpatică şi va interfera, producând o undă mai complexă care va
accede la un nivel superior de existenţă al Materiei.
182
Idem., pp.44-45
183
Stefan Muscalu, Op. cit., p.55
 279

Procesul acesta se va repeta până la ultimul nivel de consecinţă, despre care

putem spune că este acela care a determinat o stare de dezechilibru, stare care s-a
descompus influenţând pe rând existenţa nivelelor inferioare.
Masa materiei se reorganizează continuu sub controlul undelor energetice,
sigurându-i acesteia capacitatea de a rămâne în contact profund cu Realitatea.
O quantă smulge un electron dintr-o structură moleculară. Acest proces se face cu
degajare unei cantităţi anume de energie care difuzează într-o anume direcţie. Această
undă va interfera cu o alta, delimitând o zonă comună de energie, nu neapărat superioară,
dar sigur mai complexă. Procesul acesta se repetă, iar noi, Formele Materiale complexe
suntem rezultatul.
Desigur nu-l putem defini cu exactitate pentru că fiecare nivel superior este, în
fapt, consecinţa asimilării. Fiecare nivel inferior este asimilat într-o anume proporţie, sau
în totalitate, în nivelul superior, el nu vine cu informaţii distincte, definibile, ci este
parţial asimilat şi se transformă în forma superioară. „Căci la nivelul experienţei
individuale mitul n-a dispărut niciodată complet: el se face simţit în visele, fanteziile şi
nostalgiile omului modern, şi enorma literatură psihologică ne-a obişnuit să regăsim
marea şi mica mitologie în activitatea inconştientă şi semiconştientă a oricărui
individ.”184 Mircea Eliade vorbeşte despre „amintirile” pe care Forma Materială
superioară le resimte din prezenţa, desigur activă, a informaţiilor asimilate, şi care au un
caracter manifest ce contribuie la definirea exactă a unei identităţi, a unei amprente care
face parte, însă, dintr-o matrice, la rândul ei unică şi inconfundabilă.
În felul acesta s-ar putea explica şi nevoia imperioasă a fiecărei variabile de a-şi
manifesta aderenţa la o anume categorie, deoarece fiecare variabilă este expresia unei
anume funcţii matriciale şi trebuie să-şi definească destinul în limitele categoriilor de
informaţii care au format-o.
Fiind subiecţii degajărilor energetice, cu consecinţe în modificările structurale, nu
putem defini cu exactitate ceea ce ni se întâmplă, pentru că acestea sunt rezultate în
funcţie de intensitatea stării de dezechilibru care le impun, dar şi de calitatea tuturor
informaţiilor ce fac funcţională structura în sine.

184
Mircea Eliade, Op. cit., p.130.
., p.130.
 280

Putem doar să realizăm confuz că ceva ni se întâmplă în fiecare clipă. De fapt, în

fiecare clipă, interferenţa energetică ne-a acordat la Realitate, modificându-ne întreaga
structură şi extrăgând din Haos calităţi noi ale funcţiilor, pe care apoi le-a comunicat
întregii alcătuiri. Acest proces nu se produce din grijă pentru calitatea destinului nostru, ci
pentru că noi suntem una dintre verigile din lanţ şi trebuie să asigurăm circulaţia
informaţiei în întregul Materiei. Dacă un singur element al Universului, o singură Formă
Materială nu s-ar acorda continuu la Realitate, ar deschide posibilitatea unor abateri cu
consecinţe imprevizibile şi de necontrolat.
Iată de ce, Universul nu se poate lipsi de nici o formă a Materiei sale, iar dispariţia
uneia dintre acestea se face doar atunci când ea a fost înlocuită cu alta mai performantă şi
care a înglobat prin asimilare şi funcţiile dispărutelor variante.

În miezul miezului, o lipsă de miez

Am acordat, după cum s-a putut observa, o atenţie deosebită frecvenţei şi modului
cum aceasta „simte” o altă frecvenţă simpatică ce o determină să interfereze, cum fiecare
dintre frecvenţele nou născute, şi devenite mai complexe, inundă un anume nivel de
organizare al Materiei determinându-i modul de a exista prin organizare informaţională,
şi cum, această organizare informaţională determină masa Materiei să adopte o structură
sau alta, fiecare fiind expresia unicităţii.
Ei bine, am făcut acest lucru din convingerea că, aşa cum particula se constituie ca
element fundamental al masei, quanta al energiei, frecvenţa este elementul fundamental al
informaţiei, care altmineteri ar deveni pentru Materie o povară de neimaginat. O
informaţie care s-ar organiza fie în formă energetică, fie în formă de masă, ar trebui
stocată într-un fel sau altul şi ar produce o problematică aproape irezolvabilă. Frecvenţa,
însă este o entitate inefabilă, care produce efecte de organizare şi care îşi permite să
existe, la nivel fundamental, într-o totală lipsă de formă, datorită memoriei inefabilă
derivată din funcţia care a creat-o.
Frecvenţa nu există în sine, ea se manifestă, fie prin intermediul quantei, fie prin
cel al particulei, fie prin cel al structurii ce rezultă dintr-o combinaţie sau alta de
elemente. Cu alte cuvinte ea aparţinei oricărei entităţi existente a Materiei, constituind
zestrea fundamentală de informaţii, zestre ce se modifică la fiecare comandă ce derivă din
 281

reacţia la un moment al dezechilibrului, reacţie care genrează o Lipsă din care provine
acea diferenţă de potenţial creatoare de tensiuni în structurile inferioare. Datorită
frecvenţei, Materia ce intră în componenţa unei Forme Materiale se poate reorganiza
continuu pe durata cât structura îşi menţine funcţiile ce au creat-o.
Fie simplă, fie interferată, frecvenţa constituie forma fundamentală de comunicare
a Materiei care decide existenţa ondulatorie a Universului, şi care produce capacităţile de
a menţine întreaga Materie într-o Memorie unitară şi inefabilă, gata oricând să se
acodreze la Realitatea momentului.
O frecvenţă începe să devină activă în condiţiile create de un dezechilibru
emiţător de tensiuni ce produc fără excepţie o anume oscilaţie. Tensiunile acestea stau la
baza diferenţei de potenţial care determină crearea unei anume frecvenţe, ce până atunci
nu a fost necesară, şi ca atare a existat în entitatea lipsei de expresie, în Haos.
Se crează astfel un anume moment al Realităţii, particular, unic care determină
prezenţa unui element ce vine din Nimic, din Haos, din starea neconceptualizată şi
determină naşterea unui moment al Inefabilului prin care va fi extrasă din Haos o entitate
care se va transforma într-o particulă materială capabilă să intre în jocul organizatoric al
Cosmosului.
Acest mecanism devine tot mai complex pe măsură ce forma de organizare este
mai sofisticată, dar fudamental el rămâne esenţialmente simplu şi fără expresie.
Inefabilul este memoria fundamentală a Cosmosului, a cărei existenţă se cuprinde în
teritoriul subtil dintre Haos şi Cosmos şi care permite, în condiţia ei naturală, o existenţă
toală în lipsa de memorie, astfel oferind elementelor fundamentale capacitatea de a fi
extrase prin simpatie, şi de a reacţiona la momentele specifice ale Realităţii, lăsându-se
astfel asimilate.
Această funcţie a lipsei de memorie îi dă Inefabilului capacitatea de a participa la
naşterea tuturor memoriilor cosmice, fără să fie nevoie să se păstreze forme în modele
conceptualizate.
Funcţionarea Cosmosului nu se face după modele, ci după structuri funcţionale,
mereu modificabile, mereu perfectibile, mereu active care pot intra în relaţii determinate
de o diferenţă de potenţial apărută în urma unui dezechilibru care s-a instalat datorită unei
Lipse.
 282

Astfel, putem spune că întreg Cosmosul este alcătuit din unicate apărute datorită
unor momente specifice ale Realităţii, şi care deschid noi fronturi de expansiune în Sine
ale Materiei. Dacă, mecanismul de funcţionare al Cosmosului ar fi modelul, s-ar limita
drastic tendinţa expansionistă a Materiei; fiecare formă tinzând către esenţa modelului.
Ori, dacă ar tinde către realizarea unui model, comunicarea şi-ar limita
dimensiunile prin vehicularea unor structuri informaţionale capabile să realizeze în cel
mai eficient mod întruparea modelului în esenţa lui. Toate acestea nu ar face decât să
limiteze totul la prefabricate care să poată fi combinate într-un anume număr de variante.
Atunci când spui număr, ori care ar fi acesta, ori care ar fi mărimea lui, incluzi o limită ce
nu poate fi depăşită. Numărul cinci, de exemplu, impune o anume limită ce nu poate fi
depăşită, dacă vrem să mai rămânem în limita numărului. Orice extindere presupune
ieşirea din modelul numărului cinci şi apropierea de un alt model.
Cosmosul, însă, nu-şi poate permite să funcţioneze după principiul modelului, el
trebuie să-şi întreţină tendinţa expansionistă, iar acest lucru nu se poate face decât printr-
un joc continuu de unicate ale pluralităţii, care pun în permanenţă în circulaţie diferenţe
de potenţial ce au ca şi consecinţă naşterea de informaţii insolite.
În general noi le numim mutaţii, le considerăm accidente, şi cu cât sunt mai
radiacale le catalogăm mai drastic, încercăm să le îndepărtăm şi să readucem expresia
propusă la o matcă cunoscută şi, deci, controlabilă.
Doar că, la nivelul Inefabilului, controlul nu mai este posibil, şi acesta este şi
fundamentul mecanismlui. Dacă Inefabilul ar fi un fenomen ce ar putea fi definit şi
măsurat, dacă i s-ar putea fixa funcţiile, atunci el ar putea fi pus sub controlul unei
categorii de Forme Materiale şi ar determina apariţia modelului ca formă de exprimare a
Universului, ceea ce ar fi egal cu dispariţia acestuia.
Cred că trebuie să acordăm Haosului o altfel de atenţie, dincolo de tot ceea ce am
moştenit şi ne-a obişnuit cu ideea că, Haosul înseamnă o totală lipsă de orgnizare, că el a
existat într-un anume moment al evoluţiei de dinainte Universului, că se va reinstala după
dispariţia Universului şi va naşte un nou Univers, etc.
Trebuie să încercăm să admitem că Haosul este entitatea care determină continuu
calităţile Universului, că este o parte a acestuia; partea fundamentală care contribuie la
 283

menţinerea structurii Materiei în stare vie, mereu activă, mereu capabilă de adaptare la
momentul Realităţii.
Desigur, în acest caz toată scara noastră de valori ar trebui reevaluată, pentru că
tot ceea ce am definit de-a lungul istoriei gândirii ar trebui reanalizat şi acestea, valorile,
puse într-o altă lumină. Şi, mai grav din toate ar fi, că ar trebui să admitem inexistenţa
morţii ca o calitate esenţială a destinului cosmic.
În momentul în care admitem că Materia Universală este unică şi că fiecare
Formă Materială îşi are locul său în strucutra acesteia, contribuind, într-un fel sau altul, la
Dezmărginire, că fiecare informaţie se organizează pentru a putea fi activă în toate
nivelele structurii universale, atunci moartea nu mai poate fi admisă ca dimensiune. Şi
chiar calităţile tuturor celorlalte dimensiuni ale existenţei trebuiesc reevaluate, pentru că
atunci când avem o structură care se reorganizează continuu, redefinind calităţile tuturor
componentelor sale, nimic din ceea ce o întruchipează nu dispare, nu se risipeşte, ci doar
se supune unui proces de adaptare la imperativele noilor informaţii.
Mircea Eliade a surprins extrem de exact felul în care acest fapt se reflectă în
spiritul omului arahaic: „Astfel, realitatea, se dobândeşte exclusiv prin repetare sau
participare; tot ceea ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de
realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici. Această
tendinţă poate părea paradoxală, în sensul că omul culturilor tradiţionale nu se
recunoaşte ca real decât în măsura în care încetează să mai fie el însuşi (pentru un
observator modern) şi se mulţumeşte să imite şi să repete gesturile altcuiva. Cu alte
cuvinte, el nu se recunoaşte ca real, adică «autentic el însuşi» decât în măsura în care
încetează pe drept cuvânt să mai fie. S-ar putea deci spune că această ontologie
«primitivă» are o strucutră platoniciană, şi Platon ar putea fi considerat în acest caz ca
filosoful, prin excelenţă, al «mentalităţii primitive», ca şi cum gânditorul ar fi reuşit să
valorifice filosofic modurile de existenţă şi comportament ale umanităţii arhaice.”185
Desigur, pentru Platon era cu mult mai uşor să surprindă manifestări ale instinctului
cosmic ce valorau existenţa omului arhaic, datorită faptului că acelaşi spirit natural
domina gândirea amândurora. Pe măsură ce între Cosmos şi om se interpun artefactele,

185
Mircea Eliade, Op. Cit., p.35
 284

acestuia îi vine din ce în ce mai greu să mai ajungă la un contact natural cu valorile
generate de regulile jocului universal.
Iată de ce, şi modificările privind moartea ca dimensiune devin tot mai radical
desprinse din rădăcinile esenţiale. Se instalează din ce în ce mai sigur convingerea că
moartea este o limită inexorabilă a unui destin, un fapt ce pune capăt, o dată pentru
totdeauna, unei evoluţii, în defavoarea concepţiei că aceasta este doar un moment de
repaos, care permite regenerarea, reînceperea unei alt fel de evoluţii, cu alte calităţi şi cu
alte sensuri. Sau, după cum spunea Lucian Blaga:
„O înviere e pretutindeni, pe drum
Şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
Ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
Ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.”186
Desigur, pare curios să constaţi că, pe măsură ce tehnicile de comunicare în
sisteme de semne devin tot mai sofisticate, dispare capacitatea comunicarii fundamntale,
prin modalităţi ce ar permite întreţinerea legăturilor cu fluxul informaţional generat de
structura Materiei Universale. Un proces de asimilare, pe care psihologia modernă l-a
descris cu claritate, explică cum se produce îndepărtarea de mijoacele fundamentale şi
apropierea de alt fel de mijloace impuse de condiţiile Realităţii nou create, mai
sofisticate, mai specializate. „ Cea de a doua lege în dezvoltarea creierului constă în
ceea ce poate fi denumit deplasare a funcţiei în sus. «Centrii subordonaţi nu-şi menţin în
întregime tipul lor de funcţionare, existent iniţial în istoria dezvoltării, ci transferă o
parte importantă din funcţiile lor anterioare, în sus centrilor noi aşezaţi deasupra lor.»
Numai în cazul tulburării centrilor superiori, sau în cazul slăbirii lor funcţionale
«instanţa subordonată devine independentă, arătându-ne elementele tipului său vechi de
funcţionare, care au rămas în ea.» Vedem deci că centrii inferiori se păstrează în
instanţe subordonate o dată cu dezvoltarea celor superiori şi că dezvoltarea creierului
decurge după legile stratificării şi ale adăugirii de noi etaje deasupra celor vechi. Când
treapta nouă apare, cea veche nu dispare ci este anulată de treapta nouă, care o neagă

186
Lucian Blaga, Poemele luminii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 102
 285

dialectic, transferându-se în ea şi existând în ea. La fel şi instinctul nu se distruge ci se

«anulează» în reflexele condiţionate, aşa cum funcţiile vechiului creier s-au anulat în
funcţiile celui nou.”187 Condiţiile noi ale Realităţii impun procese din ce în ce mai radicale
de asimilare, mai ales pentru că Artefactul crează o Realitate specifică, care se dezvoltă
cu o viteză tot mai sporită faţă de Realitatea cosmică şi impune naşterea unor modalităţi
noi de adaptare.
În aceste condiţii, pare că societatea umană tinde să se izoleze tot mai mult într-un
cosmos propriu în care funcţioneză reguli modificate, cu toate că, la nivel individual,
datorită zestrei informaţionale căreia îi datorăm capacităţile de adaptare, mai revin în
vise, în momentele de reverie emoţii născute din legăturile fundamentale.
Manifestările sociale în schimb, îşi modifică continuu atât conţinutul cât şi forma,
îndepărtându-se tot mai mult de origini. Generaţie după generaţie participă la ritualuri
desacralizate, golite de conţinut, cu funcţii radical schimbate, datorită cărora se nasc
sisteme noi de semne ce au la bază cu totul alte principii ale comunicării, şi cu totul alte
funcţii în relaţia cu Cosmosul. În general tot ceea ce presupune sărbătoare colectivă,
sărbătoare care s-a născut dintr-o funcţie rituală a pierdut întregul conţinut emoţional
datorat motivului iniţial şi s-a transformat într-un superficial vehicul economic şi de
divertisment.
Obiceiul acesta tinde să acapareze şi sărbătorile individuale, transformându-le din
momente ce musteau, alimentate de un puternic nucleu emoţional, în copii ale
sărbătorilor colective, cu alte funcţii şi alte scopuri, departe de cele ce au dat naştere
iniţial evenimentului. Ceea ce-l face pe Mircea Eliade să afirme: „Nu e decât un exemplu,
dar ne poate lămuri asupra unei situaţii care pare generală: anumite teme mitice
supraveţuiesc încă în societăţile moderne, dar nu sunt uşor de recunoscut căci au suferit
un lung proces de laicizare. Se ştie asta de foarte mult timp: într-adevăr, societăţile
moderne se numesc aşa tocmai pentru faptul că au împins destul de departe
desacralizarea vieţii şi a Cosmosului; noutatea lumii moderne se traduce prin
revalorizarea la nivel profan a vechilor valori sacre.”188

187
L.S. Vâgotscki, Op. cit., pp. 140-141.
188
Mircea Eliade, Op. cit., p.131.
 286

Acest fenomen este profund dependent de spiritul care domină o anume epocă
istorică şi evoluează odată cu noile manifestări derivate din reflexele impuse de noile
experienţe „filosofice” generate tocmai de spiritul de care vorbesc.
În societăţile moderne, noile experienţe sociale sunt generate nu de o revelaţie
provenită din legăturile profunde cu Universul, revelaţie care oferă şansa de a pătrunde
dincolo de instinct în acest mecanism, ci sunt derivate dintr-o experienţă economică, sunt
dedicate acesteia şi îşi păstrează cursul atât cît principiile ce pun în funcţie această
experienţă rămân valabile.
Desacralizarea, despre care vorbeşte Mircea Eliade, are efecte nebănuite în
artificializarea legăturilor dintre om şi Cosmos, în pierderea conştiinţei că suntem
asimilaţi unui Univers, ca parte din funcţiile de Expansiune şi Dezmărginire ale acestuia,
că suntem una dintre verigile lanţului prin care Materia îşi întreţine Comunicarea cu
Sinele. Dar mai ales, că prin activitatea noastră contribuim din plin la modificarea
Realităţii şi a sensului Dezmărginirii, fără să putem controla, în vreun fel, efectele.
Din nefericire, toate încercările pe care societăţile moderne le-au făcut de a
resacraliza existenţa umană au eşuat, alunecând spre infertile dispute ideologice. În aceste
zile, cele două religii militante, creştinismul şi islamismul îşi dispută ideologic dreptul
asupra unei întâietăţi. Disputa capătă forme dintre cele mai maligne, antrenează eforturi
de suprafaţă sau subterane, dar rezultatul este îndoielnic într-o lume care pierde din ce în
ce mai mult legătura cu funcţiile sacre generate de legăturile primordiale cu Universul.
Atâta vreme cât lumea se va îndepărta continuu de esenţa sacrului şi va fi
dominată de efectele născute din mimarea ritualului, ea va rămâne prizonieră ideologiilor
care nu sunt altceva decât manifestări ale unor grupuri de interese. Indiferent de modul
seducător în care sunt vopsite, ideologiile rămân cea mai nocivă formă de gestionare a
situaţiei civilizaţiei contemporane, şi până când nu se va găsi calea spre o resacralizare
profundă şi reală a lumii, spiritul uman se va îndepărta tot mai mult de valorile sale, se va
dezumaniza continuu şi va fi bâtuit de fantomele născute din pornirile subiective ale
oricărui grup ce-şi poate formula o ideologie.
Absenţa legăturilor cu Starea Universală generează o lipsă profundă de repere care
să ghideze Calea, repere către care să te poţi raporta în fiece moment de cumpănă. Acest
lucru constituia estenţa civilizaţiilor arhaice şi lipseşte cu desăvârşire civilizaţiilor
 287

moderne, în care Comunicarea s-a transformat într-un vehicul care transportă cu o viteză
din ce în ce mai mare informaţii generate de sisteme desacralizate a modului de a fi.
Lipsa unor repere sacre, cu valoare de arhetip, la care să se raporteze acţiunile
individuale, produce incapacitatea de orientare în spaţiul moral. L-am putea parafraza aici
pe Borges, care afirmă undeva că, cel mai perfect labirint este câmpia, tocmai datorită
imposibilităţii de a găsi, sau crea repere. „Această apărare împotriva Timpului pe care
ne-o revelează orice comportament mitologic, dar care, în fapt, este consubstaţială
condiţiei umane, o regăsim camunflată la omul modern, mai ales în distracţiile, în
plăcerile sale. Aici se află radicala diferenţă între culturile moderne şi restul
civilizaţiilor. În orice societate tradiţională, orice gest responsabil reproduce un model
mitic, transuman şi, în consecinţă, se desfăşura într-un timp sacru. Munca,
meşteşugurile, războiul, dragostea erau sacramente. A retrăi ceea ce Zeii şi Eroii
retrăiseră in illo tempore se traducea printr-o sacralizare a existenţei umane care
completa în felul acesta sacralizarea Cosmosului şi a vieţii.”189
Lumea modernă patinează pe o realitate artificial creată, în timp ce adevărata
Realitate devine pentru noi o necunoscută la care nu mai avem acces, pentru că o
ascundem tot mai temeinic sub regulile derivate din funcţionarea Artefactului.

Cărări şi poteci mărunte

Dovada ce mai concretă a faptului că Universul este cu totul lipsit de Destin, de
Dimensiuni şi de Scop îl constituie tocmai modul de manifestare al Materiei, la nivelul
componentelor sale fundamentale. Frecvenţa, quanta, particula sunt entităţi neselective,
ele participă la crearea sau modificare oricări structuri care generează o diferenţă de
potenţial . Lor le este profund indiferent sensul sau scopul acestei diferenţe, sau starea la
care urmează să ajungă strucutra creată sau modificată. Ele se extrag din Haos, intră în
componenţa Cosmică, dar sunt gata oricând să reintre în Haos, atunci când modificările
strucutrii materiale o impun.
Elementele fundamentale ale Materiei, despre care vorbim, capătă sens şi scop
abia atunci când sunt înglobate într-o structură cosmică, fără ca acestea să devină funcţii
ale existenţei lor cosmice.

189
Mircea Eliade, Op. cit., pp. 137-138
 288

Frecvenţa cu care electronul de hidrogen gravitează pe orbita nucleului este

simpatică frecvenţei de 253,7 nanometrii a fotonului ultraviolet de bandă C. Ca atare
quanta respectivă este atrasă de acesta, se transformă în particulă materială, cade pe
electronul de hidrogen şi îi modifică orbita, apropiindu-l de nucleu. Legătura electronului
cu celelalte elemente ale unei structuri materiale se distruge, structura din care a făcut
parte intră într-un proces de reorganizare dictat de noile condiţii, creând la rândul ei un
moment de dezechilibru care generează diferenţe de potenţial ce pun în mişcare un număr
de elemente fundamentale.
Quanta este expulzată de electron şi ea revine la stare originară de undă
energetică, pierzându-se în lipsa de formă. Odata quanta expulzată, atomul de hidrogen
devine o structură gata să fie atrasă în reorganizarea unei alte construcţii materiale. Am
asistat doar la reacţia pe care o undă a avut-o la „chemarea” unei diferenţe de potenţial.
Consecinţele produse, procesul de reorganizare indus structurii nu fac parte din zestrea
undei energetice. Pentru ea esenţială a fost diferenţa de potenţial, care a „informat-o”
despre o anume stare, şi a determinat-o să aibă un anumit comportament. Întotdeauna
acţiunile produse la nivel inferior se datorează unor raţiuni superioare, cu mult mai
complexe decât sunt capabile să cuprindă structurile sau elementele participante, care
sunt „informate” doar în limita capacităţilor şi competenţelor lor.
Dacă privim descrierea procesului de mai sus, putem constata că informaţia
fundamentală este o undă energetică de o anume frecvenţă care poate intra în compunerea
unei unde complexe, interferând cu alte frecvenţe ceea ce produce o stare energetică
particulară şi specifică unei anume strucutri materiale. În final se obţine o Formă
Materială ce funcţionează ca o entitate capabilă să participe la procesele de compunere
sau descompunere a informaţiilor fie venite din nivelele superioare, fie din cele
inferioare. Or, acest lucru mă îndreptăţeşte să cred că stările de dezechilibru create în
Materia Universală produc informaţii care străbat întreaga Materie, facând-o mereu
capabilă să rămână acordată la Realitatea pe care o defineşte.
Pentru a rămâne însă capabilă să creeze Realitate, Materia s-a organizat pe măsura
Dezmărginirii pentru a da naştere unor instrumente de adaptare la momentele de
dezechilibru. Şi, de la formele inferioare de organizare ale Materiei, care sunt incapabile
să interpreteze un astfel de comportament, s-a ajuns la forme superioare, care au asimilat
 289

consecinţele, şi-au creat instrumente de protecţie şi au devenit capabile să „citească”

informaţiile despre starea energiei. În cazul quantei ultraviolete de bandă C, fiinţele
unicelulare nu se pot proteja şi ADN-ul acestora este distrus producând moartea
individului.
Dar, atât insectele cât şi mamiferele sunt cateogorii de Forme Materiale care şi-au
creat instrumentele cu care pot analiza starea frecvenţei. Ele pot diferenţia frecvenţele şi
pot hotărâ dacă le sunt prietenoase lor, sau nu, acţionând în consecinţă. Spun prietenoase
lor, pentru că frecvenţa nu are un comportament prietenos sau inamic. Frecvenţa există şi
atât, în schimb, în strucutra unei Forme Materiale, există nivele care impun o anume
funcţie a frecvenţei, care poate fi benefică, sau nu, structurii ca întreg.
Mai mult, şi-au creat un sistem prin care comunică celorlalţi indivizi informaţiile
asimilate, sistem care, putem spune, se constituie ca limbaj. Se naşte, astfel, un mod de
comunicare ce are funcţia de a proteja matricea, dar şi de a o aduce la capacitatea de a
dezvolta un mod superior de adaptare.
Şi iată că pare să se mai prăbuşească un mit, şi anume acela că doar omul a fost
capabil să evolueze de-a lungul timpului istoric. Se pare că această credinţă este doar o
aroganţă, deoarece devine tot mai evident că fiecare categorie de Forme Materiale
evoluează, în legătură fiind cu o Realitate, dând naştere mereu unui mod de informare pe
orizontală, între indivizi, dar şi pe verticală, în lungul generaţiilor. Care mod se va lăsa
apoi asimilat de o structură superioară celei care l-a creat, care îl va „uita”, dezvoltând o
formă mai complexă de comunicare. „În ultima vreme, Werner a formulat ideea potrivit
căreia comportamentul omului cultural adult, modern, poate fi interpretat numai
«geologic», întrucât în el s-au conservat straturile genetice care oglindesc toate treptele
parcurse de om în dezvoltarea lui psihologică. Structura psihologică, spune el, se
caracterizează nu prin unul, ci prin numeroase staturi genetice, suprapuse unul deasupra
celuilalt. De aceea, în analiza genetică chiar individul luat separat manifestă în
comportamentul său anumite faze ale proceselor de dezvoltare, genetic încheiate.”190
Putem deduce că: Materia asimilează momente ale Realităţii, cu care se
organizează în structuri mai sofisticate, producând, în acelaşi timp, o nouă formă de
dezechilibru generator de tensiuni. Vibraţiile emise de aceste tensiuni au anume frecvenţe

190
L.S. Vâgotski, Op. cit., p. 141.
 290

care se descompun, simplificându-se, pe măsură ce unda se propagă spre nivelele

fundamentale. La nivelul de graniţă dintre strucutră şi elemnt – pentru că trebuie să
considerăm atomul o strucutră, iar particula, sau quanta un element – tensiunile extrag
din Haos o frecvenţă simpatică cu care produc o anume combinaţie, fie ea efemeră fie de
o anume stabilitate, combinaţie care este asimilată în structura superioară. În felul acesta
se produce un proces de reversibilitate, prin compunere, prin interferenţă, fiecare aimilare
producând o reacţie care încearcă să armonizeze strucutra cu informaţiile produse de
dezechilibrul originar.
Acest proces de asimilare impune Realităţii noi forme ale Devenirii, Materia
rămâne aceeaşi în Formă, dar se schimbă substanţial în strucutră. Acest proces schimbă
condiţiile date ale Materiei, informează despre tendinţa sa de a produce o Expansiune în
Sinele său, informaţie ce generează o diferenţe de potenţial care iradiază în câmpul
Materiei o sumă de tensiuni ce extrag din Haos noi funcţii, dar, în acelaşi timp, produc şi
mutaţii structurale, Dezechilibrul rămânând astfel constant.
Informaţiile fundamentale sunt neinterpretabile şi lipsite de nuanţe. Ele au un
conţinut nedivizibil, ca atare sunt deosebit de tăioase şi clare. Conţinutul lor nu poate fi
negociat, şi nici conţinutul procesului ce va urma. În schimb, pe măsură ce interferenţele
sunt rezultatul unor asimilări multiple, conţinutul informaţiei devine tot mai complex şi
generează capacitatea de a iradia informaţii nuanţate şi vor produce elemente ale unui
limbaj.
Se naşte astfel o cale de comunicare principală, dar şi felurite căi secundare ce au
menirea de a nu lăsa nici un nivel al structurii neiradiat de energia pe care o poartă forma
informaţională specifică. Câmpurile informaţionale secundare al variabilelor unei matrici
au al rândul lor capacitatea de a interfera, creând un câmp energetic mai puternic şi mai
consistent decât cel individual. Acest câmp energetic este adioma unui vector şi
reprezintă o tendinţă matricială, care odată constituită nu va mai putea fi oprită până la
consumarea sa, sau până la definirea unei alte tendinţe cu funcţie de anulare a efectelor
celei dintâi.
Fiecare matrice de Forme Materiale este guvernată de astfel de vectori energetici,
formaţi din energii rezultate din interferenţa frecvenţelor generate de variabile şi care
impun o tendinţă sau alta, conturând astfel o sumă de căi ce se impun variabilelor, adică
 291

Indivizilor. De fapt, aceasta este modalitatea prin care Matricea încearcă să-şi întreţină şi
să-şi promoveze oprtunismul, capacităţile de adaptare la Realitatea pe care o constituie,
dar şi al cărui subiect este.
De-a lungul istoriei sale, omul a vorbit mereu despre acest mod de a fi al Materiei,
l-a definit întotdeauna într-o dependenţă directă de mijloacele şi instrumentele pe care le
descoperea prin activitatea cu care încerca să.şi adapteze existenţa la un anume statut
impus de Realitate. Dintotdeauna a remarcat că există o diferenţă flagrantă între
tendinţele scopului individual şi cele ale scopului comunitar, al Matericei care-l cuprinde.
De cele mai multe ori a încercat să armonizeze cele două poziţii, recurgând la paleative
cu rezultate dintre cele mai contradictorii. Din nefericire, astfel de vectori matriciali sunt
rezultaţi din dezechilibre care se produc în alte nivele ale structurii Materiei, nivele la
care cunoaşterea nu are acces direct, pentru că – cel puţin la acest moment – este greu să
se definească evenimente cuprinse în afara sistemului de dimensiuni care caracterizează
existenţa umană.
Astfel de evenimente sunt prezente în conştiinţa umană prin efectele pe care le
produc la nivelul intereferenţelor impuse de circulaţia informaţiei dinspre şi înspre
momentul dezechilibrului care produce o stare de reorganizare a întregii structuri a
Materiei. Sigur este faptul că fiecare nivel al evoluţiei, fiecare matrice de Forme
Materiale are o funcţie precisă în procesul de circulaţie a informaţiilor şi într-un sens şi în
celălalt, fără un astfel de statut al elementelor sale Materia nu şi-ar putea asigura nici
Dezmărginirea şi nici Expansiunea Sinelui.
Activitatea fiecăriei Variabile, a fiecărui individ este menită să contribuie concret
şi direct la Dezmărginire, fără să aibă însă libertatea de a alege. Fiecare entitate materială
este rezultatul unei funcţii unice, şi întreg traseul pe care trebuie să-l parcurgă de-a lungul
existenţei este hotărât de reorganizarea rezultată din impactul dintre informaţiile aflate în
circulaţie în strucutra Materiei şi condiţia funcţiei ce a întrupat-o. Instinctul cosmic al
omului arhaic definea acestă stare a Formei Materiale, fie ea om, animal, plantă sau
element mineral, ca pe o capcană fără scăpare, care a rezultat dintr-un păcat originar,
dintr-o crimă ce impunea o stare de penitenţă prelungită până la momentul în care acesta,
păcatul s-ar fi putut dizolva într-o nouă origine.
 292

Pe măsură ce, între om şi Cosmos se interpune Artefactul, care-şi revarsă direct

efectele asupra organizării existenţei, apare o nouă metafizică derivată direct din
legăturile dintre om şi Artefact, metafizică ce începe să excludă Cosmosul din conţinutul
său.
În aceste condiţii, chiar dacă omul este în continuare rezultatul unei funcţii
cosmice unice, el refuză să mai conştientizeze starea şi locul său în evoluţia Materiei,
devenind o entitate arogantă, cuprinsă într-un univers artificial, dezumanizant.
Paradoxal este că, el este cuprins în toate funcţiile cosmice, pe care le îndeplineşte
indiferent de voinţa sa, dar, pe măsură ce metafizica impusă de Artefact se instalează tot
mai consistent, legăturile sale cu Cosmosul se falsifică şi contribuie la pierderea
conştiinţei de aparţinător al unui destin Universal. Dintr-o astfel de relaţie, dimensiuni ca:
măreţia, demnitatea, eroismul, grandoarea, sacrificiul, suferinţa îşi pierd conţinutul, devin
de neînţeles şi atrag toate consecinţele derivate dintr-un astfel de fapt. Iar, în atari
condiţiuni, afirmaţia lui Omar Khayyam:
„Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.”191,
îşi pierde cu desăvârşire conţinutul, deoarece cosmosul omului modern se cuprinde într-o
sumă de valori fundamentale modificate substanţial, de nerecunoscut pentru o cultură
tradiţională.
Practic, putem vorbi despre o desprindere a omului de sinele său, de sinele său
moştenit, ca şi de legăturile cu valori care-i asigurau stabilitatea dimensiunilor morale,
filosofice, juridice.
Lumea modernă se compune din societăţi agresive care, odată ce şi-au modificat
valorile fundamentale, tind să asimileze întreg spaţiul moral, filosofic, religios etc. şi să-l
îngropare în uitare.
Regula societăţilor tradiţionale era moştenirea valorilor fundamentale şi
valorificarea acestora prin crearea de noi dimensiuni ale spiritului, regulă pe care
societăţile moderne se grăbesc s-o nege şi s-o abolească. Se naşte astfel o competiţie

191
Omar Khayyam, Catrene, traducere de Eusebiu Camilar, Bucureşti
 293

acerbă de noi forme, care sunt impuse artificial şi de aceea sunt deosebit de perisabile.
Ele sunt dependente total de ideologii, fie fiind ele politice, de marketing, sau pur şi
simplu creaţii întâmplătoare, rezultate dintr-o anume conjunctură. Oricum ar fi, toate
aceste apariţii sunt incapabile să fixeze valori fundamentale; totul este perisabil, totul este
asimilabil, totul este accidental sau incidental, iar lupta febrilă ce se duce pentru abolirea
valorilor fundamentale naşte o larmă dezlânată, transformând umanitatea într-o cacofonie
pestriţă.
E aceasta o etapă, este un curs, o nouă cale?
Contemporanii acestui moment nu avem cum să ştim, iar răspunsul nu ne este
sortit şi nici destinat. Singurul lucru predictibil al acestei situaţii este faptul că, omenirea
riscă să rămână fără memorie dacă va continua practicile de abolire şi asimilare, pentru
că: „Periodic cele mai importante evenimente mitice erau reactualizate şi deci retrăite:
se repetau astfel cosmogonia, gesturile exemplare ale Zeilor, actele fondatoare ale
civilizaţiei. Aceasta era nostalgia originilor; în anumite cazuri se poate vorbi chiar de o
nostalgie a Paradisului primordial. Veritabila « nostalgie a Paradisului» se întâlneşte la
misticii societăţilor primitive: în timpul extazului ei reintegrează condiţia paradisiacă a
Strămoşului mitic de dinainte de «cădere». Aceste experienţe extatice nu rămân fără
urmări asupra ansamblului comunităţii: toate ideologiile referitoare la zei şi la natura
sufletului, la geografiile mistice ale Cerului şi ale Ţării Morţilor, şi în general, diversele
concepţii ale «spiritualităţii», ca şi originile poeziei lirice şi ale epopeii şi, cel puţin
parţial, originile muzicii – sunt mai mult sau mai puţin direct tributare unor asemenea
experienţe extatice de tip şamanic. Se poate deci spune că nostalgia Paradisului, dorinţa
de a recupera, fie chiar pentru un scurt timp şi numai în extaz, condiţia edenică a
Strămoşului, au avut repercursiuni considerabile asupra creaţiilor culturale ale
primitivilor.”192
Aceste practici s-au transformat cu timpul în tehnici ale dezvoltării spirituale, s-au
îmbogăţit ca şi conţinut, dar şi ca forţă de modelare a unei memorii primordiale. Au
contribuit substanţial la descoperirea materialelor şi a limbajului cu care să se transmită
memoria colectivă, cu care omul să-şi păstreze fiinţa spirituală între anumite dimensiuni
ce confereau siguranţă şi protecţie morală. Or toate acestea riscă acum să dispară,

192
Mircea Eliade, Op.cit., pp. 144-145
 294

înlocuite fiind de perisabil, efemer, consumabil, capricios, adică exact de ceea ce omul a
evitat din răsputeri în lungul istoriei sale.
Desigur, toate acestea pot fi, foarte bine, capriciile unui anume moment istoric,
dar, pot fi la fel de bine semne ale începutului etapei finale a unei mutaţii fundamentale
menite să reconfigureze substanţial o categorie de Forme Materiale.

Unul ştie, altul ţine minte

Oricare ar fi forma prin care se produce o interferenţă – fie ea între două frecvenţe
fundamentale, fie între o frecvenţă fundamentală şi o structură, care se va reorganiza în
urma procesului -, din ea va rezulta o entitate energetică având un număr precis de
funcţii şi numai acelea. Putem spune că ia naştere o memorie fundamentală, pentru că
entitatea „ştie” cu precizie cine este datorită nucleului informaţional foarte precis. Orice
intervenţie exterioară va determina o reorganizare a structurii informaţionale cu rezultate
impuse de o Necesitate derivată în urma unui dezechilibru produs. În cazul acesta,
entitatea energetică va proceda la o reorganizare a funcţiilor sale, pentru a determina ca
nucleul de informaţii să devină mai precis şi mai activ.
Procesele continui de reorganizarea a unei Forme Materiale complexe se
datorează nevoii pe care Realitatea o impune entităţii de a-şi adapta nucleul informaţional
la o situaţie nou creată, nucleu care caută să menţină structura capabilă să se
reorganizeze mereu în urma semnalelor provenite din exteriorul ei. Iată de ce, fiecare
Formă Materială este rezultatul unei conştiinţe a momentului, conştiinţă care funţionează
într-un spaţiu inefabil şi este deosebit de sensibilă la orice variaţie produsă în Realitate.
Nu există, în Univers, entitate materială care să nu ştie cu precizie cine este, şi
tocmai faptul că fiecare are conştiinţa momentului la nivel fundamental, nu este deloc
nevoie să „explice” acest lucru, să comunice în exterior, despre sine, informaţii cu scop
analitic. Informaţiile conţinute de fiecare entitate materială au rolul de a realiza şi
întreţine o stare oportunistă faţă de Realitate.
Atunci când Realitatea o impune, prin atingere unor momente grave de
dezechilibru, setul informaţional conţinut într-o entitate este transferat în întregime,
printr-un proces de reorganizare a structurii materiale care-l înglobează, iar funcţiile sale
 295

rămase neschimbate, vor intra într-o nouă strucutră, sau într-o strucutră ce s-a reorganizat
pentru a ajunge la un alt nivel de adaptare la condiţiile Realităţii.
Pentru strucutra materială care se reorganizează sunt deosebit de importante
tocmai funcţiile generate prin contribuţia setului informaţional al entităţii atrase, iar
atracţia se produce în urma unei diferenţe de potenţial care impune, prin frecvenţele
emise, participarea unei anume entităţi informaţionale, şi numai a aceleia.
Diferenţa de potenţial emite anume frecvenţe specifice care simpatizează precis cu
frecvenţa setului informaţional de care are nevoie în procesul de reorganizare. În fiecare
clipă în Univers apare un moment nou, care declanşează un lanţ de procese de
reorganizare a Formelor Materiale, care procese devin cauzele altor momente noi, ceea ce
presupune că totul derivă dintr-o anume cauză creată cu precizie de evoluţia relaţiei dintre
Realitate şi Sinele său.
Putem spune că în Univers nimic nu este întâmplător, şi că vechii înţelepţi
orientali aveau dreptate când îşi îndemnau discipolii să caute a ajunge la detaşarea
completă faţă de influenţele exerioare ale momentului prezent născut din activitatea
subiectivă a semenilor, pentru că astfel se perturbă legătura fundamentală cu regula ce
pune în mişcare Universul.
Atunci când atingi conştiinţa momentului poţi să cunoşti cu adevărat mecanismul
impus de Inefabil, pentru că devii egal stării fundamentale care îţi relevă Necesitatea, şi,
ca atare, tot ceea ce va urma pentru eliminarea acesteia.
Conştiinţa momentului impune înţeleptului să nu mai genereze alte Necesităţi,
dacă doreşte să rămână în armonie cu mişcarea universală, de aceea, acesta va căuta să fie
milostiv prin ne-milostenie, să caute originile şi să-şi oprească pornirile subiective,
tocmai pentru a atinge cauzele primordiale ale adevăratei Deveniri. „«Ne-milostenia»
constă în înţelegerea clară a faptului că dând nu dăm în realitatea nimic, căci actul de a
da implică faptul de a te lipsi de un lucru care era al tău. Or, în realiltate, nu există nici
«posesor», nici lucru posedat. Cel care dă nu este decât un compus tranzitoriu de
elemente pus în mişcare de acţiunea unor forţe deopotrivă momentane.”193
Fiecare Formă Materială trebuie să încerce să nu-şi uite starea, aceasta fiind una
dintre condiţiile fundamentale ale Devenirii. Nu este vorba despre a uita elemente ale

193
Alexandra-David Neel, Op, cit., p.136
 296

unei memorii personale, ci de a nu uita memoria Formei în sine, de a nu uita condiţia

fundamentală căreia i se datorează modul de a fi în Univers. A nu uita şi a ţine minte nu
este unul şi acelaşi lucru: a nu uita presupune suma de informaţii fundamentale care au
dat naştere Formei Materiale ce eşti; a ţine minte presupune contribuţia influenţelor
provenite din informaţiile rezultate din propria ta acţiune asupra Realităţii.
Acţiunea ta, dar şi a celorlalţi indiviizi care alcătuiesc matricea căreia aparţii,
ceea ce presupune acumularea unor date ce provin din fapte pe care le provoci, prezente,
poate în defăşurare încă. A nu uita presupune a fi, a ţine minte presupune nevoia de a
deveni.
De cele mai multe ori aspiraţia de a deveni nu are nici o legătură cu ceea ce eşti,
cu a fi, este o nevoie ce apare în procesul Dezmărginirii care are nevoie de toate abaterile
ce pot inaugura o nouă Cale, şi deci, o nouă dimensiune a expansiunii.
A şti presupune plenitudinea iniţială, înseamnă asumarea originii care exclude
explicaţia şi, deci, nevoia de a comunica cuiva condiţia ta. Atunci când ştii, eşti şi atât, nu
apare deloc nevoia să-ţi motivezi existarea. Abia atunci când se produce procesul de
pierdere a plenitudinii iniţiale devii istoric, şi supus sexualităţii, aică te transformi într-o
entitate silită să comunice, deci să-şi piardă condiţia primordială. Mai mult, este supusă
procesului uitării, a pierderii legăturilor fundamentale cu originea, deci cu locul cuvenit
în Univers. Psihologia desparte condiţia umană în două categorii care determină evoluţia
acesteia: „Teoria care distinge două etaje înclină să arate că întregul comportament
trece, în dezvoltarea sa, prin două stadii principale; stadiul comportamentului instinctiv,
denumit şi reflex necondiţionat – funcţie ereditară sau înnăscută a comportamentului, şi
cel de al doilea stadiu – al reacţiilor dobândite prin proprie experienţă, sau stadiul
reflexelor condiţionate, stadiul dresajului, dacă ne referim la animale.”194
Zestrea pe care o moşteneşti, care te defineşte ca entitatea acesta, şi numai
aceasta, are un scop fundamental: să-ţi definească unicitatea ca strucutură de funcţii cu
rol precis în atingerea Dezmărginirii; iar tu vei exista în limitele aceastei structuri,
rezultată dintr-o serie de funcţii fundamentale care te fac unic şi de neînlocuit.
Legăturile ce întreţin temeinicia existenţei tale nu sunt cele cu Cosmosul, pe care-l
poţi cunoaşte şi modela, ci cu Haosul, adică cu memoria virtuală, care-ţi impune condiţia

194
L.S. Vâgotski, Op. cit., p.152.
 297

fiinţării, Iată de ce trebuie să rememorezi continuu condiţia originară: „Amintirea

evenimentului priomordial joacă un rol considerabil. Să precizăm că această Amintire
era periodic reactualizată în rituri; evenimentul era deci retrăit, omul redevenea
contemporan cu illud tempus mitic. «Reîntoarcerea în urmă» era chiar o prezenţă:
reintegrarea plenitudinii iniţiale.”195 Ori toate stările rituale aveau – şi ar trebui să
continue să aibă - un scop teribil de important: reatingerea capacităţi de a şti, şi nu de a
ţine minte.
Acţiunile tale, care îţi caracterizează în întregime perioada existenţei, perioada
perisabilităţii nu sunt de fel rupte din circuitul perpetuu al Deveniri, nu presupun o
individualizare, o izolare, aşa cum arogant presupunem noi, ci dimpotrivă, în toată
această perioadă eşti nevoit să-ţi supui acţiunile împlinirii funcţiilor pentru care s-a creat
combinaţia Sinelui tău. De fapt, omul modern ar trebui să se convingă că: începi să fii,
abia când nu mai exişti.
Rolul tău fundamental în toată acestă poveste este acela de a insolita Devenirea,
de a contura noi căi prin modul particular şi unic de interpretare a informaţiilor care sunt
în circulaţie în parcursul existenţei tale. Noi oamenii numim aceasta nevoia de
originalitate, este o trăsătură care se manifestă în fiecare din noi, şi credem că ne este
specifică. Nicidecum, ea este comună tuturor Formelor Materiale existente în Univers,
este, dacă vreţi, modalitatea prin care Universul tinde să nu-şi fie, în nici o clipă, egal
sieşi.
Cred că este important să acodăm un strop mai multă atenţie acestei diferenţe
între: a şti şi a ţine minte. În lumea contemporană s-a creat, şi se întreţine o confuzie
deosebită, confuzie care, ca tot ceea ce se întâmplă în lumea Cosmică nu are o singură şi
anume cauză.
Nimic din ceea ce devine materialitate în lumea Cosmosului nu este datorat unui
singur fapt. Nimeni nu este el singur Făptuitorul, chiar dacă el singur a operat o anume
acţiune, un anumit produs, o faptă oarecare, un gând. Totul este rodul acumulărilor de
energii în lungul unui lanţ de-a lungul căruia informaţiile puse în mişcare au preparat
naşterea acelei acţiuni, produs, faptă, gând.

195
Mircea Eliade, Op. cit., p.147.
 298

Odată ce o strucutră de interferenţe s-a pus în mişcare, efectele ei nu mai pot fi

oprite până la întruparea materială, cosmică. Ele sunt rezultatul nevoii Universului de a se
Dezmărgini cu orice chip, sub orice formă. Acţiunea, produsul, fapta, gândul sunt
purtătoare de seturi informaţionale unice, specifice, ca atare ele ştiu şi îşi pot permite să
existe ca formă fertilă, generetaoare de comunicare. Ele nu simt nevoia să se explice pe
sine, ci să existe în sine, generând energii specifice cu un anume conţinut informaţional
capabil să întreţină funcţii particulare ce vor da naştere altor forme.
Adevărata comunicare, aceea fertilă, modelatoare, unică, fundamentală, nu se
produce la nivelul semnului, ci la nivelul funcţiei. Ea apare atunci când se crează o anume
diferenţă de potenţial între două entităţi. Cu cât diferenţa de potenţial este mai mare, cu
atât transferul se face la nivele profunde, esenţiale. La acest, stadiu al comunicării se
înlătură înţelesul, informaţia transferată prin acest proces nu trebuie să fie explicată, ea
ştie şi revelează, declanşând un proces intim de modificare în Forma Materială care a
primit-o.
Efectul unui astfel de transfer se resimte imediat în Forma Materială gazdă, iar noi
oamenii îl denumim: emoţie. Conţinutul unui astfel de transfer nu se cere explicat,
înţelegerea se produce la nivele atât de fundamentale încât declanşează procesul de
remodelare fără intervenţia conştiinţei. Putem spune că emoţia produce un efect
modelator dincolo de conştiinţă.
Din nefericire, în lumea contemporană, se pare că a ţine minte tinde să devină un
stadiu din ce în ce mai important, în dauna lui a şti, şi această atitudine distorsionează
grav o sumă de valori fundamentale, valori ce stau la baza mecanismului comunitar, şi a
căror modificări pune în circulaţie derivaţi seducători dar goliţi de sens.
Ambele procese, şi a şti, şi a ţine minte au importanţa lor în evoluţie. Dar acesta
este un mecanism de care ne vom ocupa ceva mai târziu, în ultima carte a acestei lucrări :
”Zgâriaciul lăudăros”.

Totul sau Nimicul

La nivelele fundamentale o quantă, devenită particulă, prin însăşi starea ei de
instabilitate, este însăşi semnul, comportându-se ca o entitate informaţională care în
momentul transferului ce se produce modifică funcţiile structurii gazdă. Frecvenţa sa
 299

intră într-un proces de interferenţă cu o altă frevenţă, proces care stabileşte noua funcţie
a structurii care s-a format, iar pe măsură ce structura devine mai complexă şi se
organizează pe nivele de funcţii, procesele de interferenţă sunt la rândul lor tot mai
capabile să atragă sau să elibereze tot mai multe frecvenţe purtătoare de informaţii.
În stadiile acestea, de organizare tot mai complexă, Forma Materială devine o
structură de Realităţii, organizată pe nivele de complexitate, desigur începând cu cele
simple, fundamentale şi complicîndu-se pe măsură ce relaţia Materie-Realitate devine tot
mai sofisticată. Putem presupune, destul de lesne, că strucutrile organizatorice ale
Materiei dezvoltă structuri de Realitate, ceea ce presupune că de fel nu este o singură
Realitate în Univers. Deci ar trebui să presupunem că există o comunicare pe orizontală
între variabilele unei matrici şi o alta pe verticală, cea care traversează toată ierarhia
Formelor Materiale, de la cele fundamentale până la cele superior organizate.
Circulaţia informaţiilor nu se mai face, în cazul structurilor complexe doar în
urma unei singure diferenţe de potenţial, menită să dicteze sensul. Cu cât strucutra
devine mai complexă, cu atât crează capacităţi de receptare a frecvenţelor simpatice, dar,
în acelaşi timp devine ea însăşi producătoare de informaţii sensibile la diferenţele de
potenţial ce apar în Realitate.
Contrar aparenţelor, Materia nu este o entitate perfecţionistă, ci doar perfectibilă,
ea nu caută să obţină o structură perfectă, capabilă să rezolve odată pentru totdeauna
problema comunicării, a prelucrării informaţiilor venite dintr-o stare de dezechilibru sau
alta.
Pentru Materie esenţial este să creeze funcţiile capabile să prelucreze într-un
anume mod informaţiile, urmând o ierarhie a gravităţii. Cu cât o informaţie este mai
gravă, cu atât Materia va da naştere unei, sau unor funcţii care s-o transforme în
materialitate. Pentru acesta va folosi memoria inepuizabilă pe care o numim Haos, şi care
păstreză în formă virtuală toate funcţiile necesare care vor deveni din inefabile,
materialitate.
Cu cât este mai complexă o funcţie capabilă să rezolve Nevoia unei stări de
dezechilibru, cu atât informaţia generată de aceasta (de Nevoie) trebuie să cunoască un
proces de descompunere mai rapid, pentru a se ajunge la acel stadiu de graniţă dintre
Cosmos şi Haos de unde să înceapă reorganizarea structurii materiale.
 300

Cercetările fizicienilor ne arată că domeniul microcosmic este cu mult mai

complex, şi mai activ, decât ne-am închipuit, sau decât ne închipuim acum. Starea de
relativitate a Materiei este cea care face ca aceasta să fie capabilă continu de reorganizare.
Tot ceea ce are formă, în fapt nu are formă, aceasta fiind mereu supusă reorganizării
pentru a putea să rămână capabilă de a face faţă stării continui de dezechilibru a
Universului.
Nu este nimic paradoxal în această afirmaţie, şi ea nu se doreşte să fie o
modalitate de a specula o argumentaţie. Aparenţa paradoxului este generată de faptul că
orice Formă Materială pare în lungul existenţei sale neschimbată, dacă nu ţinem cont de
modificările impuse de evoluţia în timp. Un individ, pare a fi acelaşi tot timpul vieţii, un
câine îşi menţine forma sa, un copac la fel. Putem spune acelaşi lucru despre fiecare
Formă Materială pe care o cunoaştem în timpul existenţei noastre.
Doar că lucrurile nu sunt aşa!
Pentru a putea face Realităţii, fiecare Formă Materială trebuie să se reorganizeze
continuu. Procesele de reorganizare nu aparţin Întregului, care, de fapt, nici nu există, şi
acum putem să dăm dreptate înţeleptului: o căruţă este formată din roţi, loitre, oişte etc.;
atunci unde e căruţa? Procesele de reorganizare se produc în nivelele structurii, iar
reorganizarea străbate pe verticală Întregul, făcându-le continuu capabile să se adapteze
Realităţii, care, la rândul ei funcţionează ca o strucutră ce acţionează asupra fiecărui nivel
material.
Şi iată că se impune, în momentul acesta o întrebare: noi de fapt ce suntem Totul,
sau Nimicul?
În lungul existenţei unei anume entităţi materiale, aceasta este capabilă să
recunoască anumite momente de transformare ce s-au produs în Sinele său, dar pentru ca
acestea să devină cognoscibile, o infinitate de procese de reorganizare s-au consumat,
până ce stadiul sesizabil a fost atins. Atunci, noi suntem rezultatul tuturor acestor
procese, sau, dimpotrivă suntem cauza lor?
Existenţa este rezultatul unor serii continui de momente ale Comunicarii,
provocate de stările de dezechilibru pe care Dezmărginirea Universului le impune
Materiei.
 301

Limitaţi fiind, ne imaginăm mereu Dezmărginirea ca pe o expansiune, ca pe o

dilatare într-un spaţiu infinit, când în fapt, Dezmărginirea presupune o expansiune în
Sinele Materiei, pentru a genera noi funcţii şi, în consecinţă, noi dimensiuni. Pentru a
putea realiza Dezmărginirea, Universul trebuie să-şi menţină o stare de circulaţie
perpetuă a informaţiilor, doar în felul acesta Materia sa rămânând capabilă să se
reorganizeze continuu, să se dezmărginească, să creeze continuu Realitate. „În
«Principiile de biologie» Spencer susţine, ca şi în alte lucrări ale sale, că orice agregat
organic, la fel ca şi celelalte agregate, tinde să treacă de la simplicitatea sa indistinctă,
primitivă, la o complexitate mai distinctă, şi aceasta datorită diferitelor cantităţi şi specii
de forţe, cărora părţile sale le sunt expuse. Spencer e de părere că structura unui
organism gravitează de la o stare omogenă indefinită spre o stare eterogenă definită şi
că acest proces îşi acumulează efectele în generaţiile succesive, dacă forţele care îl
produc continuă să lucreze.”196
Comunicarea este mecanismul prin care fiecare Formă Materială devine relativul
cuiva, dar mai ales relativul său, şi are capacitatea de a crea continuu scopuri în urma
momentelor de dezechilibru pe care Materia le suferă fără de încetare, în urma
Dezmărginirii sale.
Expresia pe care o are teoria relativităţi a lui Eistein ne poate duce uşor cu gândul
la principiul care face să funcţioneze un mecanism, la modalitatea de propulsare a unei
structuri materiale către o anume ţintă. Privind lucrurile aşa, viteza luminii devine o
limită de neatins şi de neînţeles, o limită de care nici măcar nu avem posibilitatea de a ne
apropia, iar relativitatea se transformă într-un proces foarte greu de imaginat. Dar dacă,
privim relativitatea ca pe un proces rezultat dintr-o atracţie generată de o diferenţă de
potenţial, atunci lucrurile capătă cu totul alte definiri.
În primul rând nu mai vorbim de un mecanism, ci de un organism, nu mai
vorbim de propulsie, de împingere, ci de atracţie, de chemare, şi nu mai putem vorbi de o
stare limită a vitezei, pentru că avem de-a face cu o pendulare între nefiinţare-fiinţare, iar
viteza de extracţie, în cazul acesta, este cu totul inaccesibilă simţurilor noastre limitate.
Noi cunoaştem viteza de deplasare a unei quante pe care o presupunem egală
vitezei luminii, dar viteza de deplasare a unei entităţi informaţionale generată de o

196
Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.56.
 302

diferenţă de potenţial, entitate care produce în final extragerea quantei şi atragerea

acesteia către o anume Formă Materială ne este cu totul necunoscută şi de neimaginat.
Quanta şi particula fundamentală, oricare ar fi ea, sunt entităţi informaţionale detectabile,
definibile, fac parte din lumea materială, din Coasmos, dar tot ceea ce depăşeşte acest
teritoriu şi intră în Inefabil devine nedefinibil, nemăsurabil, indicibil.
Noi putem măsura ceea ce se manifestă material, tot ce aparţine Haosului nu are
reprezentare pentru capacităţile noastre de cunoaştere. Pur şi simplu, tot ce aparţine
Cosmosului ca entitate materială superior organizată, şi deci definită de legi ale acestuia,
anihilează treptat, pe măsură ce se îndepărtează de Inefabil, capacităţile de a percepe şi
legi ale Haosului. Mai mult, tendinţa este de a ne separa de însăşi legile cosmice, în
favoarea unora produse de noi, ca entităţi.
Iată de ce, atunci când facem referire la anumite zone ale existenţei, vehiculăm, cu
voie sau fără de voie, multe „zone albe” pe o hartă a cunoaşterii.
Am ţinut să fac acestă precizare din convingerea că, atunci când vorbim de
Comunicare ne gândim mereu la partea vizibilă, cognoscibilă a icebergului, cea pe care
am trnsformat-o încetul cu încetul într-o ştiinţă socială, şi pe care o socotim ca parte a
calităţilor cu care suntem înzestraţi. Ne vine greu să credem că avem de-a face şi cu o
parte invizibilă a Comunicării, o parte ce tinde să guverneze inefabilul şi datorită căreia
se produc cele mai subtile procese la nivelele fundamentale ale Materiei.
Referirea pe care am facut-o la teoria relativităţii a fost tocmai pentru că relaţia
dintre relativi determină fundamental substanţa comunicării. Nu se produce o relaţie între
o sumă de relativi fără un transfer de substanţă, şi fără declanşarea unor procese de
reorganizare în urma acestei relaţii, rerganizare din care rezultă în final o asimilare.
Datorită acestui mecanism, Universul reprezintă, în fapt, un număr finit de
existenţe ale formelor materiei ce tind continuu spre modificarea propriei lor Realităţi. Că
o sumă de forme ale materiei dispar, că altele rezultă şi devin active sunt doar consecinţe
ale necesităţii de adpatare la o Realitate modificată de acţiunea Materiei asupra ei însăşi.
Acesta este motivul principal pentru care structura Universului se manifestă ca o
alcătuire de nivele organizate nu în ierarhii, ci în capacităţi de comunicare. Fiecare nivel
se manifestă ca o matrice generatoare de variabile rezultate din serii de asimilări istorice,
şi are legături de comunicare cu toate celelalte nivele, fie ele la nivelul conştiinţei, fie la
 303

nivele subtile ce ies din sfera conştiinţei. Dar nici o clipă nu se pune problema unei
ierarhii.
Materia nu este organizată în ierarhii, ci în strucutri generate de funcţii, strucutri
care sunt într-o relaţie deosebit de intimă. În sine, Universul este o singură formă lipsită
de conştiinţa de sine, aşa cum noi fiecare suntem, de fapt, entităţi lipsite de conştiinţa
Sinelui. Dacă fiecare formă a Materiei ar avea conştiinţa Sinelui, totul ar deveni zadarnic.
Preocuparea fundamentală a unei entităţi este să existe, ci nu să ştie mecanismul prin care
există. Dacă o entitate ar căpăta conştiinţa Sinelui, acesta ar deveni Realitatea sa şi ar
face-o să se prăbuşească în ea, ar face-o propria sa captivă, tranformând-o într-un fel de
gaură neagră.
Ca atare, modalităţile de comunicare sunt fie la nivelul conştientului, şi se supun
voinţei, fie la nivelul inconştientului şi sunt guvernate de cerinţe venite din profunzimile
Materiei, dar şi într-un caz şi în celălat sunt exterioare Sinelui.
Sigur că cele mai manifeste, acelea care domină o existenţă, sunt cele care se
consumă la nivelul conştientului, dar asta nu înseamnă că sunt şi cele mai importante.
Mai mult ca sigur, ele au rolul de a alimenta cu informaţii mecanismele de
comunicare de la nivelele subtile, acelea ce au legături cu modificările survenite în
intimităţile evoluţiei Materiei, şi sunt provocate de dezechilibre impuse de Dezmărginire.
Atâta vreme cât societatea omenească a fost, şi mai este încă, dominată de spiritul
mecanic, acela care hotărăşte că totul în Univers funcţionează asemeni unui mecanism,
este foarte greu să depistăm funcţiile subtile generate de manifestarea inefabilului.
Preocupaţi fiind să definim principiile după care mecanismul funcţionează, să
descriem alcătuirea acestuia, să înscriem faptele în grile prefabricate, ne-am îndepărtat –
şi continuăm să ne îndepărtăm – de principiile fundamental simple ale Existenţei.
Cu cât societatea devine mai sofisticată, cu atât acestea sunt înlăturate, sunt
înlocuite cu derivaţi care au pierdut de mult legătura cu originea. Acest fapt modifică
grav mentalităţi şi conştiinţe, dă naştere unor convingeri strâmbe, iar inteligenţa, care este
însăşi substanţa subtilă a inefabilului, se lasă condusă în teritorii ale aberantului.
Totul se supune din ce în ce mai mult principiilor impuse de existenţa artefactului:
consumul, imaginea, produsul, banul, standing-ul, ideologia etc. nu sunt decât derivate
 304

ale unei raportări directe la acesta, şi o negare a principiilor fundamentale de existenţă în

Univers.
Principii ce sunt din ce în ce mai subtil ascunse de manifestările spiritului
mecanic, care ne impune să credem că totul funcţionează pe baza agregării unor
subansable. Dacă pun două subansable într-o relaţie, voi obţine un proces controlabil şi
previzibil într-o proporţie oarecare, decretează un astfel de principiu, care înlătură cu
brutalitate manifestările subtilului, inefabilului, adică a ceea ce este fundamental în
existenţa Materiei.
Principiile fundamentale ale Comunicării sunt înlocuite de principiile Relaţionării,
ceea ce presupune că mecanismelor reorganizării Materiei le sunt preferate mecanisme
ale conservării formelor previzibile pentru rezultate previzibile.
Reorganizarea presupune tendinţa către aspectele insolite ale Realităţii, acelea
care pot genera momente noi ale Dezechilibrului, momente care tind către impunerea
unor funcţii noi, proaspete. Relaţionarea, în schimb, este dominată de legi care decid
norme severe de funcţionare a unui mecanism, de conservare a unor funcţii unice pe toată
durata existenţei acestuia, în aşa fel încât să nu se iasă sub nici un chip din previziune.
În felul acesta, omul devine agentul cel mai nociv al Existenţei, se desprinde din
relaţiile pe care Universul le întreţine şi-şi crează propriul său Cosmos, tot mai lipsit de
Haos, deci tot mai mortal.
În acest moment sunt tentat să introduc un capitol în acestă lucrare, capitol care să
încerce să zugrăvească, în cele mai sumbre şi disperate nuanţe, nenorocirile ce stau gata-
gata să se abată peste societatea omenească, peste aroganţa cu care aceasta decide că nu
mai merită să aparţii unui Univers, ci că ai toate condiţiile şi calităţile să-l creezi tu, după
chipul şi asemănarea ta.
Să militez, ar trebui, pentru revenirea la vechile legături ale omenirii, acelea care
întăreau umanitatea, dădeau suculenţă existenţei şi ne determinau să perindăm prin viaţă
cu înţelesuri venite din străfundurile unui Univers ce se bizuia pe noi.
Dar toate acestea sunt inutile, pentru că energiile ce domină lumea omului astăzi
sunt în deplină formă a expresiei. În cazul acesta, cu toţii suntem surzi, orbi şi muţi,
curgem în apele timpului la fel cu toţii, către o zare pe care nu o ştim şi care nu ne
doreşte.
 305

Iată de ce, capitolul de imploarţii va lipsi din această carte şi voi continua să
încerc a dovedi că datorăm Comunicării, dar şi că aceasta ne foloseşte pentru a putea
menţine activă circulaţia informaţiilor în Sinele Materiei.
Şi noi, şi ceea ce cunoaştem suntem forme care au luat fiinţă dintr-o Necesitate
oarecare a Universului care se Dezmărgineşte continuu, creând anume spaţii insolite de
unde se ivesc funcţii care duc la creare unor Forme Materiale menire să înlocuiască Lipse
de el ştiute, dar în mod cert ivite din nevoia ca orice informaţie să circule în întreaga
sa Materie, fără osebire de conţinutul ei, de importanţa ei, sau de insolitul formei. Atâta
vreme cât vom rămâne parte a mecanismului de Dezmărginire, utili prin modalităţile
adecvate de a păstra circulaţia informaţiilor necesare Materiei, Universul ne va permite să
zburdăm în câmpiile sale nemăsurate. Dacă nu, nu.
Dacă vom continuăm să gândim Universul ca pe un mecanism şi nu ca pe un
organism, vom călca în străchini către orizonturi ce nu există şi ne vom perpeli, cercând
mereu să dregem busuiocul, tot mai departe de fericirea al cărui mecanism îl căuta
Bhudda şi pe care o sperăm cu toţii.
De fapt, relaţia Formei Materiale cu Universul este adioma descrierii pe care o
face Domnul Shakespeare:
„Nu poţi spăla cu lacrimi un râu neizbăvit
Există viermi în flori, noroaie-ascunse-n ape,
Nori şi eclipse-ncarcă al aştrilor zenit,
Cu umbre ce-ar putea meteahna s-o adape.

Toţi oamenii greşesc şi eu aduc căinţei

Tribut, tot căutând prin vagi alegorii
Să neg că-ntre păcate stă demonul dorinţei,
Făcându-mi mintea dreaptă codoş al inimii.

Se-ntâmplă azi în mine ca-ntr-un război civil

Chiar împotriva-mi să pledez cu ură,
Căci gândul mă tradează şi apără servil
A trupului chemare şi-a dragostei măsură.
 306

Cum aş putea să vreau de tine să mă rup

Când mi-ai răpit şi inimă şi trup.”197
Dacă e să ţinem seama de toate aceste fapte, ar trebui să devenim conştienţi de
faptul că nu noi am creat Comunicarea, ci că suntem rezltatul ei, că fiecare dintre noi este,
în acelaşi timp un momemnt al manifestării Universului, dar şi al Haosului, ce au nevoie
permanentă de expresii materiale care să le menţină sensul Devenirii. Suntem şi Totul şi
Nimicul, supuşi legăturilor de neevitat, tiranice cu toate celelalte Forme Materiale. Iată de
ce e necesar ca fiecare schimbare petrecută aiurea în Univers, fie ea cît de aparent lipsită
de importanţă, să ne reorganizeze în mod specific structura.
Doar datorită circulaţiei informaţiei în întreaga structură materială a Universului
rămânem capabili să producem la rândul nostru informaţii specifice pe care să le facem
să funcţioneze în beneficiul relaţiei Materie-Realitate.
Multe dintre informaţiile care străbat Materia nu le percepem la nivelul
conştiinţei, a raţiunii. Ele sunt informaţii specifice, rolul lor este de a răspunde unor
diferenţe de potenţial generate de un anume nivel al strucutrii ce suntem. Cu cât Forma
Materială este o structură mai sofisticată, deţinătoarea unui anasamblu mai organizat şi
mai eterogen de funcţii, cu atât ea pierde capacitatea de fi conştientă de o mulţime de
informaţii care o reorganizează continuu.
Cu cît strucutra materială este mai complexă şi mai străbătută de categorii
stratificate de informaţii specifice, cu atât aceasta are nevoie de un organism care să
gestioneze funcţii produse de Inefabil, care să poată relaţiona rezultatele reorganizărilor
repetate, şi astfel se naşte intelectul. Intelectul, care nu este specific şi particular omului,
el se dezvoltă asemeni Formelor Materiale, mereu în legătură cu Realitatea şi cu funcţiile
formei.
Intelectul unei celule trebuie, este imperios, se impune să rămână capabil de a
gestiona funcţiile acesteia şi de a o adapta la Realitatea pe care aceasta o percepe. Dacă o
celulă ar avea un intelect omenesc s-ar pulveriza pur şi simplu din cauza conflictului
dintre aspiraţii şi capacităţi, conflict care ar pune celula în imposibilitatea de a se adapta

197
Willam Shakespeare, Şase sonete, traducere de Ilinca Bernea, Bucureşti, Editura Équivalence, ediţia
electronică, 2002.
 307

unei anume Realităţi specifice, dar asta nu înseamnă de loc că ea nu are intelect şi, mai
ales, că nu furnizează informaţii.
Fiecare celulă din corpul nostru este producătoare de informaţii, informaţii
specifice ale unui sistem matricial care organizează un anume nivel, satisfăcând anumite
funcţii. Ele, funcţiile, determină atât diferenţele de potenţial, ce reclamă un aflux de
informaţii din exteriorul lor, cât eliberarea de informaţii către diferenţe de potenţial
venite din sistem. Astfel, putem afirma că suntem străbătuţi de Haos în fiecare moment al
existenţei noastre, Haos care ne ajută să devenim continuu alţii, mai adaptaţi Realităţii
cuprinse în noi, dar, mai ales, tot mai eterogeni.
Cu alte cuvinte Nimicul contribuie continuu la organizarea Totului.
Făsă sensibilitatea inefabilului, Materia ar fi lipsită de calitatea reorganizării. O
formă odată creată ar rămâne în aceeaşi stare, refuzând să primească sau să emită
informaţii, ceea ce ar determina inexistenţa cunoaşterii.
Ca atare, practic, Universul ar fi un dat inexistent, o cantitate anume de Forme
Materiale veşnice, oarbe, surde şi mute, forme care nu ar şti nimic una despre existenţa
cealeilalte. Mai grav, Universul ar fi lipsit de dimensiunile care-i determină sensul
Sinelui, ceea ce ar însemna inexistenţa Dezmărginirii.
Practic, fără comunicare, Materia ar fi expresia veşnică şi lipsită de existenţă a
Nimicului. În Universul nostru, cel al comunicării, Nimicul este categoria din care pot fi
extrase, sau pot fi virtualizate funcţiile reorganizării Formelor Materiale. Două sunt
entităţile importante în acest mecanism: carbonul, care cu cei şase eletroni ai săi formează
structuri materiale deosebit de stabile, şi hidrogenul care, având un singur electron este
momentul slab al oricărei structuri, putând fi oricând smuls, iar strucutra determinată să
se reorganizeze, ceea ce permite ca informaţia să aibă un rol activ în existenţa creativă a
Formelor Materiale.
Sensul reorganizării – fie determinat de nevoia compunerii spre sisteme mai
complexe, fie impus de descompunere – este dictat de valoarea dezechilibrului care
generează diferenţele de potenţial. Dacă diferenţele de potenţial sunt puternice, Materia
se va reorganiza deosebit de activ, tinzând mereu să compună forme adaptate Realităţii,
atunci când diferenţele de potenţial îşi pierd intensitatea, forţele din interiorul strucutrii
 308

încep să impună descompunerea, reducând Materia la elementele ce pot fi asimilate în

Haos.
Drumul ese parcurs în sens invers şi Totul devine o stare a Nimicului.
Dar nimic din toate acestea nu ar posibil fără circulaţia informaţiei în întreg Sinele
Materiei, de la momentul quantei, până la structura inimaginabil de complexă a Materiei
în sine, totul depinde de circulaţia informaţiei care determină reorganizarea acesteia, şi
care se comportă continuu ca o entitate unică, dependentă de starea fiecărui element ce
intră în compoziţia sa. Nu trebuie, de loc, să ne înduioşăm şi să credem vreo clipă că
există subiectivism, emoţie, sentiment de apartenenţă în toată această poveste. Oricare ar
fi sensul Dezmărginirii el este bun pentru Materie, el determină o expansiune a Sinelui
său, în sine.
Câte categorii de Forme Materiale apar şi dispar în această poveste, şi câte
tendinţe de Expansiune se închid în favoarea altora sunt tot atâtea lipse de sens şi de
conţinut pentru Materie. Existenţa şi Non-existenţa sunt categorii care nu aparţin
Materiei, ci Formelor Materiale, ceea ce intră într-un cu totul alt registru de exprimare al
funcţiilor.
Jocul continuu al Totului şi al Nimicului reprezintă modul prin care Materia îşi
păstrează neîncetat prospeţimea. Desigur poate fi acuzată de toate ne-calităţile, ce fac de
rusine un spirit al Formei Materiale: este nehotărâtă, înşelătoare, capricioasă, infidelă,
perfidă, neloială etc., dar toate acestea o ajută să rămână mereu capabilă de a renaşte în
forme tot mai adaptate Realităţii ivită din propria-i moarte.

Inefabilul, Subtilul, Sublimul. Gingaşe inexistenţe.

Am în mână o fotografie. Sunt eu tânăr, foarte tânăr. Pe vremea când mai credeam
că voi putea împlini speranţa părinţilor mei: să ajung intelectual.
Din nefericire pentru ei, n-a fost să fie.
Privesc această fotografie şi ştiu. Ştiu unde sunt, ce gândeam atunci, cine erau
ceilalţi, ce erau ei, ce s-a întâmplat cu ei în cursul vremii etc. Ştiu multe lucruri, dintr-o
dată. Fotografia aceasta îmi comunică o sumă de informaţii, pe care la vremea aceea,
atunci când ea a fost făcută, nu le ştiam. Nici înainte de a privi fotografia nu le ştiam, cu
toate că le ştiam. Doar contactul cu fotografia mi le-a relevat şi am început să le ştiu.
 309

Diverse stări se nasc şi mor în mine, în funcţie de evoluţia informaţiilor ce vin din
fotografie, se succed cu repeziciune.
Adevăruri subtile legate de semne, ce în timpul acela nu-mi spuneau nimic, mi se
arată. Evoluţia faptelor capătă alte înţelesuri şi toate acestea împlinesc o stare sublimă de
revelaţie, o stare adâncă ce pentru un timp mă ţine într-un contat puternic cu trăiri
emoţionale venite din timpuri, care-mi luminează lanţul unor fapte alminteri umbrite până
în clipa când am privit fotografia.
Emoţiile produc revelaţii despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla, doar modificând
foarte puţin o hotărâre, o acţiune, un gând, o relaţie etc. Se împlineşte o imaginea despre
un Eu posibil, un alt Eu, paralel, care ar fi avut o altă existenţă.
Nu ştiu dacă regret, sau nu, ceea ce ştiu este că o sumă de emoţii mă ţin legat de
anumite semne ale unei existenţe care s-a consumat, dar împlinesc şi traseul unei
existenţe virtuale care nu a avut şansa să se perinde prin spaţii şi vremi.
Între mine şi fotografie s-a consumat un act de comunicare, iar acest lucru a fost
posibil datorită faptului că: în materia pozei au fost înglobate o sumă de semne care
împlinesc o virtualitate inefabilă.
Aceste semne, stăpânesc, acum peste timp, un mecanism al subtilului ce crează
relaţii între fapte şi mă fac dintr-o dată să fiu străbătut de fiori sublimi. Nu vorbesc de
sublimul definit de Edmund Burke, sau poate că da, dar pentru că îl trăiesc acum, îl
resimt cu mult mai personalizat, mai intim, mai definitoriu pentru ceea ce sunt, şi pentru
diferenţa dintre mine cel de acum şi cel ce aş fi putut să fiu, de altfel m-aş fi comportat.
Eu sunt un întreg doar cu toate aceste virtualităţi ce ar fi putut să devină Realităţi
şi care păstrează această şansă încă vie, chiar dacă limitele mele resping acest adevăr.
„Ce condiţionează, în ultimă instanţă, acest întreg? Este o unitate originară, aşa-numita
de Kant «unitate sintetică originară de apercepţie». Iar această unitate este intelectul
însuşi! Notează undeva Kant (nota de la pag. 116). Este anume acel Ich denke, care
însoţeşte toate reprezentările noastre sensibile ori intelectuale, un soi de cogito, cu totul
altfel obţinut şi valorificat decât cel cartezian. Un intelect care şi-ar da singur diversul,
spune Kant ( Ibid., p.118), n-ar avea nevoie de apercepţia pură. Dar inelectul uman nu-şi
 310

dă diversul, ci îl primeşte; judecata – exerciţiul intelectului – este tocmai mijlocul de a

reduce «cunoştinţe» date sub unitatea obiectivă a apercepţiei.”198
Relaţia mea cu fotografia a respectat toate regulile comunicării; a existat un
conţinut informaţional, un sitem de semne şi o relaţie de transfer. A existat un emitent, un
receptor şi o diferenţă de potenţial declanşată de entitatea care sunt eu în acest moment şi
sistemul de informaţii cuprins în sistemul de semne al pozei.
Relaţia de comunicare presupune obligatoriu prezenţa celor trei stări al materiei:
Inefabilul, Subtilul şi Sublimul, trei stări energetice care exclud prezenţa masei în
desfăşurarea actului. Prezenţa masei nu ar face altceva decât să fixeze într-o formă unică,
particulară, singulară întregul act al comunicării, excluzând posibilitatea variabilei, lucru
esenţial pentru comunicare.
„ Pe mal găsirăm urma unui foc. Cenuşă, cărbuni şi lemne arse – iată ce am
observat eu; Dersu însă văzu mai multe. Mai întâi că se făcuse foc de mai multe ori în
acelaşi loc. Înseamnă că aici era un vad permanent. Apoi, Dersu ne spuse că ultima oară
făcuse foc un singur om, şi asta cu trei zile în urmă. Era un chinez bătrân, un vânător,
care nnu dormise toată noaptea, iar dimineaţa nu se putuse hotărî să treacă râul şi se
înapoiase. Că fusese aici un singur om, se putea şti, să zicem, pentru că pe nisip nu era
decât un singur rând de urme. Că nu dormise, se vedea după faptul că nu-şi înjghebase
nici un loc de dormit lângă foc; că era vânător, Dersu a tras concluzia după beţişorul de
lemn cu cioplituri, folosit de obicei la capcanele de animale mici. Că era chinez, aflase
după încălţămintea aruncată şi după felul în care-şi făcuse tabăra. Toate erau limpezi,
dar de unde ştia că cel care fusese aici era bătrân? Neputând găsi dezlegarea, i-am cerut
lămuriri.
- Cum la tine atâţia ani în munţi merge şi nu este înţelege?, mă întrebă la rându-
i, ridicând de jos încălţămintea.
Era veche, reparată de mai multe ori, găurită. Pentru mine conta numai faptul că
omul o aruncase fiind prea prăpădită.
- Tot nu înţelege?, continuă să se mire Dersu. Oameni tânăr mai întâi rupe
vârful, iar bătrân totdeauna rupe tocul.

198
Constantin Noica, Op. cit., p.59
 311

Ce simplu! Era suficient să bagi de seamă cum calcă un tânăr şi un bătrân, ca să

vezi că tânărul umblă uşor, aproape pe vârfuri, iar bătrânul calcă pe toată talpa,
apăsând mai mult pe călcâie.”199
Două intelecte diferite percep diversul în funcţie de întregul lor mod de a exista
definit de scopul şi de nevoile lor. Ceea ce înseamnă cu un sistem de semne conţine un
număr infinit de virtualităţi, ce devin expresii doar în funcţie de calitatea diferenţei de
potenţial creată între receptor şi emitent. Or, diferenaţa de potenţial este manifestă chiar
de la nivelul qunatei, ceea ce înseamnă că ea este o modalitate care evoluează asemeni
sistemului de comunicare, devenind din ce în ce mai complexă, pe măsură ce Materia se
organizează superior.
Dacă afirmaţia lui Holbach : „Oricum, dacă am fi nevoiţi să mergem cu
imaginaţia până la originea lucrurilor şi la leagănul genului uman, vom spune că este
probabil ca omul să fi fost o urmare necesară a formării globului nostru, sau unul din
rezultatele calităţilor, proprietăţilor şi energiei de care el este capabil în situaţia sa
prezentă; că s-a născut ca bărbat şi femeie, că existenţa sa este coordonată cu aceea a
globului, că atât timp cât va dăinui această coordonare, specia omenească se va
conserva, se va răspândi, pe baza impulsului şi a primelor legi care l-au făcut odinioară
să apară; că dacă această coordonare ar înceta, sau dacă pământul deplasat ar înceta
să primească aceleaşi impulsuri de la cauzele care acţionează actualmente asupra lui şi
care îi dau energia, specia omenească s-ar schimba, pentru a face loc unor fiinţe noi,
capabile să coordoneaze cu starea care ar urma aceleia pe care noi o vedem că
dăinueşte acum.”200 - este adevărată, atunci principiul este respectat în integralitatea
mulţimii de Forme Materiale.
Ceea ce presupune că, în scara evoluţiei Materiei spre Dezmărginire vom găsi
procese şi forme ce se repetă în structuri modificate, primitive, involuate, de la care se
reia o anume direcţie atunci când un moment de dezechilibru o impune.
Ar trebui să presupunem atunci existenţa unei comunicări prin sisteme de semne
şi la alte nivele ale organizării materiei, ceea ce este fapt dovedit: „Pentru a da indicaţii
precise, cercetaşele sosite în stup execută pe un fagure un dans în cerc care stimulează şi

199
V.K. Arseniev, Op. cit., pp.103-104
200
Holbach, Sistemul naturii, trducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957, p.110
 312

excită alaiul albinelor aflate în jurul lor. (...) După ce descriu un cerc pe suprafaţa
fagurelui, acele albine cercetaşe execută cu abdomenul mişcări balansate, indicând
sursa de hrană aflată la depărtare de 100 m de stup. Mişcările executate se aseamănă cu
două semicercuri alăturate care au diamentre apropiate unul de celălalt, şi pe ale căror
forme fac cu abdomenul mişcări tremurătoare. Primul semicerc coboară de sus în jos,
iar cel vecin, al doilea, în sens invers, urcă de jos în sus. Cu cât mişcarea tremurândă a
cercetaşei şi durata cursei balansate a celor două diametre va fi mai mare ca număr de
tremurături, cu atât albinele din alaiul înconjurător vor fi mai numeroase. De asemenea,
cu cât distanţa spre sursa de hrană este mai mare, cu atât mişcările tremurânde ale
abdomenului sunt mai mari şi mai lente. O serie de cercetători au descoperit că odată cu
executarea acestui dans tremurător, albinele emit nişte sunete repetate asemănător
zgomotului produs de o tobă. . Această succesiue de tonuri o emit în raport de
depărtarea locului de cules, însoţind dansul ca un acompaniament. Mai mult chiar,
pentru ca alaiul să fie precis informat, însoţitoarele repetă mişcările balansate şi cu cele
două antene. Emiterea tonunrilor este semnal de mobilizare a albinelor aflate în stup şi
care urmează să plece la cules. Cercetătorul Stanola a detectat 20 de tonuri diferite de
bâzâit în stup pe care le-a caracterizat ca tot atâtea manifestări diferite. Se poate spune
– zice autorul ceh – că multe manifestări sonore au pentru albine o importanţă biologică,
servind la înţelegerea reciprocă. Albinele percep undele sonore chiar în timpul zborului,
ceea ce le ajută la orientarea în spaţiu şi evitarea obstacolelor.
În ceea ce priveşte direcţia de urmat, albina cercetaşă dă indicaţii în funcţie de poziţia
soarelui, iar prin dansul său indică unghiul de zbor pe care trebuie să-l parcurgă până
la sursa de hrană. După observaţiile lui von Frisch, albina cercetaşă începe dansul astfel
încât culegătoarele – la ieşirea din stup – să vadă soarele din aceeaşi parte aşa cum l-a
văzut ea în cursul zborului său de cercetare de la stup la locul de cules. Când soarele
este ascuns în nori, ele se călăuzesc analizând lumina polarizată, care le dă posibilitatea
să afle locul soarelui, receptând razele ultraviolete.
Când distanţa până la sursa de hrană este de peste 100 m, mişcările
tremurătoare ale abdomenului sunt în număr de 9-10 pe secundă. Pentru 500 m distanţă,
albina face şase mişcări; pentru 2000 , numai două, iar la 10 000 m ele execută numai o
singură mişcare pe secundă, foarte lentă. Mişcările tremurătoare indică distanţa, iar
 313

mişcarea în linie indică direcţia pe care culegătoarele vor trebui s-o urmeze. Dacă locul
hranei se află în direcţia soarelui, dansul este orientat spre partea de sus a fagurelui;
când soarele se află în partea opusă, dansul este orientat înspre partea inferioară a
acestuia. Indicaţiile date nu reprezintă pentru albine distanţa în metrii, ci în raport de
cheltuiala de energie necesară parcurgerii distanţei de la locul de cules, deci a
consumului de miere din guşă.” 201
Albinele folosesc, deci, sisteme de semne în comunicare. Sisteme de semne
vizuale şi sonore. Ceea ce presupune existenţa unui limbaj complex, organizat pe mai
multe paliere de exprimare. Există atât un emitent, cât şi un receptor care trebuie să se
integreze într-un univers comunicant al unor semne purtătoare de informaţii precise.
Asta presupune existenţa unui organ de codificare, ca şi unul de receptare al
informaţiilor. Albina cercetaşă trebuie să ştie să codifice informaţiile dându-le forma
precisă a unor anumite semne, iar albina receptoare, trebuie să ştie să decodifice semnele
şi să le transforme în informaţiile utile.
Dar, ca orice sistem comunicant, şi cel al albinelor este firesc să conţină trădări,
trădări ce se nasc în lanţul: inefabil-intelect-organ emitent-organ receptor-intelect-
inefabil. Şi dacă există aceste trădări, în mod obligatoriu trebuie să presupunem existenţa
unei subiectivităţi care să aibă capacitatea de a corecta, sau agrava erorile venite din
lanţul comunicării.
Iată o nouă pre-judecată ce se clatină: subiectivitatea nu este o calitate exclusiv
umană. Ci este o calitate a variaţiei, ea permite fiecărei variabile dintr-o matrice să
compună-descompună o informaţie în funcţie de scopul şi modul în care este organizată
propria-i existenţă, dar şi propria-i strucutură.
Datorită subiectivităţii, adaptarea Materiei la Realitate va adânci porcesul de
expansiune în Sinele acesteia. Fiecare act subiectiv devine o posibilitatea de a deschide o
nouă cale spre expansiunea materiei în Sinele său.
Iată de ce materia nu-şi poate permite să nu conserve toate Formele Materiale la
care a ajuns, pe care le-a creat. Cele care vor fi dispărut şi-au transferat întreg sistemul

201
Constantin L. Hristea, Stupăritul nou, Bucureşti, Asociaţia Crescătorilor de Albine – Redacţia
revistelor spicole. 1979, pp. 179-180.
 314

informaţional într-o sumă de alte matrici, capabile să producă un număr mai mare şi mai
performant de variabile.
Hotărât lucru, încep să cred tot mai mult în spusele înţeleptului oriental care crede
că: Universul nu are nimic spectaculos în exteriorul Meu, ci, Scopul său adevărat
este în Mine. Acest fapt ar trebui să mă hotărască să dedic eforturi aprige procesului de a
mă înţelege, de a crea o relaţie trainică cu ceea ce se petrece în Sinele meu, care nu este
altceva decât – în întregime - o formă particularizată a Sinelui Universului.
Şi totuşi, îmi este greu să fac acest lucru, alunec mereu către momentele de fals,
de seducător abandon spre fructele ireale ale unei existenţe exterioare, care mă cheamă cu
o mai mare forţă spre ceea ce nu există de fapt în relaţie cu mine, ci doar cu exteriorul
meu, cu existenţa altor variabile. Şi atunci, se petrece ceea ce ne descrie Domnul Kant:
„Nu voi ţine seamă aici de toate acţiunile care sunt cunoscute ca fiind contrare datoriei,
deşi dintr-un punct de vedere sau altul ele pot fi utile; căci în ce priveşte aceste acţiuni
nici nu se pune măcar problema, dacă au fost săvârşite din datorie, deoarece ele sunt în
contradicţie cu datoria.”202
Cele două situaţii citate mai sus: analiza urmelor făcută de goldul Dersu şi dansul
albinei cercetaşe sunt rezltatul unor atitudini de informare.
Atât Dersu, cât şi albina cercetaşă, analizează semnele dintr-un mediu al unei
Realităţi anume, pentru a extrage din ele informaţiile cele mai importante, informaţii pe
care apoi le transmit celorlalţi.
Ambele modalităţi de informare, fie cea prin cuvinte a lui Dersu, fie prin sistemul
de semne vizual şi sonor al albinei, exclud implicarea emoţională. Semnele venite din
mediu sunt informaţii care vor contura o anume atitudine comportamentală în viitor.
Informarea are o funcţie exclusiv utilitară, cu scop precis, şi anume acela de a
stabili o relaţie cât mai corectă cu mediul. Putem spune că, vehiculul folosit pentru
transmiterea datelor culese din mediu sunt informaţiile, şi nu emoţiile. Ceea ce face să
apară şi mai clar faptul că există o diferenţă marcantă între comunicare şi informare.
Comunicarea, produsă prin emoţii, contribuie la remodelarea strucutrii unei Forme
Materiale, pentru armonizarea acesteia la condiţiile unei Realităţi.

202
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Nicolae Bgdasar,
Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1972, p. 14
 315

Informarea, în schimb, prelucrează datele oferite de un anume mediu în care

coexistă atât emitentul cât şi receptorul. Ca atare, informarea nu presupune nici un proces
de remodelare a strucutrii Formei Materiale, ci doar prepararea acesteia pentru o acţiune
oportunistă asupra elementelor unui aume mediu dintr-o Realitate.
Popasul bătrânul vânător chinez, sau prezenţa/absenţa unor flori melifere sunt
informaţii care decid comportamentul grupului în viitorul apropiat. Contactul celor doi
eroi: Dersu şi albina culegătoare, cu ansamblul de semne prezent într-o Realitate, îi face
pe aceştia să perceapă strucutra unui sistem informaţional. „..., am considerat corpul viu
ca pe un fel de centru de unde se reflectă asupra obiectelor înconjurătoare acţiunea
exercitată de obiecte asupra sa: în această reflexie constă percepţia exterioară.”203 – ar
spune Bergson.
Cele două entităţii, datorită nevoii de informare, devin două diferenţe de potenţial
care pun în mişcare mesajul din mediul unei Realităţi. Se crează, astfel, un sistem de
informare: structura de semne din Realitate, altminteri neutră, devine un emitent care
eliberează informaţii către un receptor.
Semnele dintr-o structură devin elemente ale unui mesaj doar în prezenţa unui
receptor, care datorită unei nevoi oarecare crează o diferenţă de potenţial. Informaţia va
declanşa în acesta din urmă, în receptor, un proces de analiză a semnelor, menit să-l
adapteze la noua situaţie comunicată de emitent.
Doar că, procesul de analiză nu implică şi unul de reorganizare a Sinelui, a
structurii sale, ci va fi unul de adaptare la influenţele exterioare venite din mediu. Nu
trebuie nicidecum să confundăm mesajele venite din Mediu, cu cele venite din Realitate,
chiar dacă de multe ori ele par să se confunde.
Mesajele venite din Mediu ne informează asupra stării celorlalte entităţi ale
Realităţii şi a relaţiilor lor.
Mesajele venite din Realitate produc emoţiile, care vor reorganiza strucutra
Formei Materiale şi, ca o consecină, procesul de cunoaştere.
„Cunoaşterea ca relaţie între semnal şi mesaj se realizează numai în anumite
condiţii fundamentale, de care omul devine conştient pe calea unor analize logice,
elaborate strict în cadrul şi în limitele experienţei sensibile. Indiferent despre ce semnal

203
Henri Bergson, Op.cit., p.47.
 316

ar fi vorba şi indiferent despre ce mesaj corespunzător s-ar discuta, condiţiile

fundamentale sunt aceleaşi. Generalitatea, obiectivitatea, necesitatea apopdicticitatea şi
stringenţa acestor condiţii fac din ele înseşi fundamentele cunoaşterii umane.”204 Virgil
Stancovici ne vorbeşte despre un poroces care se produce după cunoaştere, după ce
emoţia a remodelat structura nostră materială, a „acordat-o” la noile condiţii ale
Realităţii. Abia atunci, în noile condiţii, relaţiile informaţionale se vor modifica la rândul
lor şi vor da naştere unor procese oportuniste de o altă calitate. Cunoaşterea în sine este
un procces deosebit de subtil, care aparţine cu mult mai mult zonei Inefabilului, decât
celei a materialului, în cazul nostru a raţionalului. Dar noul statut la care a fost adusă
strucutura noastră materială, prin cunoaştere, va declanşa o sumă de porcese oprtuniste
pentru a se „acorda” cât mai rapid şi mai fidel unor condiţii ale momentului de Realitate,
ale mediului.
Semnalele din Mediu produc acţiuni, cele venite din Realitate emoţii. Ca atare,
Informarea este menită să ne determine la acţiuni de producere a unei forme capabile să
se armonizeze cât mai fiedel Mediului.
Cunoaşterea, în schimb, ne reorganizează pentru a prepara permanent capacităţi
ale structurii noastre materiale de a percepe semnalele venite din mediu sau din Realitate,
Consecinţa este faptul că suntem capabili atât să fim subiecţii unui moment de
Dezmărginire, cât şi să producem un nou moment al Realităţii Dezmărginite.
Pentru a se produce un proces de reorganizare la nivelul Sinelui este nevoie ca
structura de semnale a unui mesaj să declanşeze emoţia; adică să producă starea de
dezechilibru care să impună diferenţe de potenţial în interiorul Sinelui şi să provoace
circulaţia unei unde energetice, capabilă să tindă a produce armonie, în totalitatea
strucutrii respectivei entităţi.
Toate elementele capabile să producă Dezmărginire sunt creatoare de emoţie şi în
consecinţă de plăcere. Plăcerea este marea şi subtila, ademenitoarea capcană a
Universului, instrumentul cu care acesta îşi determină Formele Materiale să se supună
porcesului de cunoaştere, care de cele mai multe ori este însoţit de consecinţe neplăcute,
dureroase.

204
Virgil Stancovici, Op. cit., p.42.
 317

Dacă procesele esenţiale ale cunoaşterii, procese care provoacă cel mai adesea un
moment de Dezmărginire: procreaţia, revelaţia, iluminarea etc. nu ar fi producatoare de
emoţii care să genereze plăcerea, acestea ar fi evitate de către orice Formă Materială.
Plăcerea este însă capcana pe care Dezmărginirea o întinde Formelor Materiale şi
ea nu poate fi ocolită datorită ademenirii, acea stare devastatoare, producătoare de
slăbiciuni. Cu toate strădaniile gânditorilor din Evul Mediu, atunci când au existat
preocupări intense pentru a desluşi tainele ademenirii, nu s-a putut defini cu exactitate un
astfel de proces, nu s-a putut descompune macanica sa.
Tot aşa cum nu poate fi definită cunoaştrea, emoţia, atracţia subiectivă, dar şi
multe alte procese care se definesc ca şi dimensiuni ale Inefabilului.
Albina sau Dersu, în condiţiile descrise, sunt doar entităţi permisive, care
facilitează accesul conţinutului unui mesaj creat de sistemul de semne din Mediu, nici o
plăcere nu se produce, nici o emoţie nu se naşte, iar consecinţele sunt doar declanşarea
unor acţiuni de armonizare a entităţilor respective la condiţiile existente în Mediu. Nu se
produce nici un fel de modificare a Sinelui, ci doar sunt folosite abilităţi dobândite prin
vechile procese de cunoaştere.
„O. Costa de Beauregard semnalează două semnificaţii principale ale noţiunii
de informaţie: informaţia dobândire de cunoştinţe şi informaţia putere de organizare.”205
Niciuna dintre aceste stări ale informaţiei nu include emoţia, ci doar atitudinea, în
consecinţă, niciuna dintre entităţi nu va tranversa procese de reorganizare a Sinelui, ci va
produce acţiuni de modificare a relaţiilor sale cu Mediul. Desigur, însă, că aceste două
stări: cea de reorganizare a Sinelui şi de acţiune asupra Mediului, sunt într-o relaţie foarte
strânsă şi depind esenţialmente una de alta.
Toate acţiunile unei entităţi materiale asupra Mediului sunt consecinţa unui mai
vechi proces de reorganizare a Sinelui şi, deci, o formă prin care acestea contribuie la
reconfigurarea continuă a Realităţii. Ca atarea, fiecare Forma Materială se comportă unic
şi, pe toată durata existenţei sale, este Universul însuşi, fiind purtătoarea unor teribile
forţe care pot aduce modificări atât de grave în parcursul Devenirii, încât consecinţele să
fie ireparabile. Şi asta nu pentru că ar fi expresia unei forţe de neconceput, ci pentru că
subtilitatea lor le face atât de insinuante, încât acţiunea lor nu poate fi oprită într-un
205
Virgil Stancovici, Filosofia informaţiei, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p 18.
 318

anume timp util. Adevărata putere a acestor forţe vine din deosebita lor capacitate
cumulativă, care, împreună cu subtilitatea manifestării, produc acele tendinţe ce nu mai
pot fi oprite decât atunci când conţinutul s-a consumat în întregime.
Din fericire, mecanismul relaţiei informare-cunoaştere este dominat de primul
termen şi atenţia fiecărei entităţi este îndreptată, mai ales, spre acţiunile de modificare a
Mediului, ceea ce contribuie la distanţarea continuă a Sinelui de Sine, de relaţia Sinelui
cu exteriorul fiinţei, adică cu Mediul. Cu cât relaţia Sinelui cu Mediul este mai strânsă,
Forma Materială va fi atrasă tot mai adânc în capcana oprtunismului, dezvoltând forme
din ce în ce mai perfecţionate ale acestuia, dar tot mai depărtate de esenţa Sinelui.
Oportunismul este modul prin care Formele Materiale, oricare ar fi ele, trăind
mereu pentru o relaţie cu exteriorul lor, ajung să nu se mai poată recunoaşte pe sine, cea
ce le face să să-şi producă continuu o stare de ne-fericire.
În momentele de fericire, Forma Materială atinge o stare de armonie – atenţie!, de
armonie, şi nu de echilibru – a Sinelui cu Sinele, moment care se consumă ca un scurt-
circuit, producând un proces profund de reorganizare a întregii structuri.
Cunoaşterea şi Informarea sunt două procese gemene care determină existenţa
oricărei Forme Materiale. Primul, cunoaşterea este un proces intim, individual care
determină evoluţia fiecărei variabile, cel de al doilea este colectiv şi determină starea
matricei în determinarea Realităţii.
Interacţiunea dintre Informare şi Cunoaştere este însăşi esenţa Expansiunii şi
hotărăşte sensul Devenirii. Când vorbesc despre sensul Devenirii, mă refer la cel pe care
îl induce subiectiv un observator perisabil, pentru că, în fapt, acesta nu există şi, mai
mult, nici nu prezintă vreo importanţă în evoluţia Dezmărginirii.
Pentru Materie, important este că există Devenire, Expansiune sau Dezmărginire,
toatea acestea fiind procese prin care Universul îşi determină, la urma urmei, lipsa unui
Sine.
Dacă la nivelul Materiei, Sinele este entitatea care îi permite acesteia să rămână
coerentă în expresiile pe care i le impune Devenirea, la nivelul Universului, existenţa
unui Sine ar fi o catastrofă, tocmai pentru că ar determina exprimarea continuă a unor
dimensiuni care în final ar secătui Inexistenţa prin limitarea accentuată a existenţelor.
 319

Inexistenţa este o categorie care depinde fundamental de evoluţia existenţelor, de

modul cum Sinele se Dezmărgineşte în Sine, generând continuu funcţii ce trec în
virtualitate, motiv pentru care Materia tinde să se organizeze în matrici din ce în ce mai
complex organizate informaţional.
Fiecare nivel de organizare al Materiei reprezintă o nouă formă, mai complexă,
mai performantă de asimilare a sistemului informaţional generat de o structură inferioară.
Asimilarea se produce selectiv şi presupune eliminarea, respingerea funcţiilor care s-au
limitat. Ele vor reprezenta specificul formei inferioare, care le va conserva pentru
eventualul moment în care evoluţia necesită reangajarea acestora în procesul său. Dacă
funcţiile specifice unei anume structuri materiale inferioare se regăsesc şi se menţin în
plenitudinea expresiei, în alte forme, superior organizate, formele inferioare dispar – ca
expresie materială - datorită incapacităţii de a mai provoca asimilarea. Cu alte cuvinte, ele
nu mai spun nimic; informaţiile generate de funcţiile lor fiind produse îndestulător în
formele superior organizate şi, deci, sunt concediate pentru inutilitate.
Funcţiile lor devin virtualitate şi alimentează Haosul, îmbogăţind Inexistenţa
Universului ca stare esenţială a acestuia. Universul urmăreşte tocmai dezvoltarea stării
sale de Inexistenţă, prin ea asigurându-şi lipsa de dimensiuni, de Sine, de Scop etc., dar la
această condiţie nu se poate ajunge decât traversând starea cosmică de organizare a
Materiei cea generatoare de funcţii ce presupun virutalitatea.
Important este că fiecare acţiune, a unei variabile sau a unei matrici, este hotărâtă
atât de Informare cât şi de Cunoaştere, care de multe, de cele mai multe ori sunt într-o
stare conflictuală. Informarea, care determină atitudinea colectivă, şi dezvoltă acţiuni
oportuniste de integrare în mediu, respinge sensuri ale Cunoaşterii, care este o funcţie
individuală, şi care stabileşte legături mult mai intime şi mai adecvate Realităţii.
Există o distanţă, uneori atât de mare încât generează nefericire, de la Cunoaştere
la Informare, de la iluminarea individuală, la adevărul colectiv, de la starea de
reorganizare a unei variabile, la starea de oportunism necesar unei entităţi matriciale.
Paradoxal, iluminarea unei variabile aduce cu sine o adecvare deosebit de
puternică la Realitate, ceea ce ar propulsa matricea mai adânc în Sinele său, dar, în felul
acesta, este neagată poziţia oportunistă prin care matricea conservă mecanismele de
 320

modificare lentă a mediului, ceea ce presupune ca noua Realitate Dezmărginită, se va

instala fără traume majore.
Dezmărginirea este indiferentă la adecvare, la oportunism, sau la armonizare,
pentru ea procesul de expansiune doar trebuie să se producă; sensul acestuia, modul în
care se produce, mijloacele, şi alte asemenea, sunt inexistenţe.
Datorită acestei poziţii a Dezmărginirii, teribil de multe fructe ale iluminării, ale
Cunoaşterii devin recesive, în aşteptarea unor condiţii prielnice, nefiind asimilate în
realităţile matriciale, pur şi simplu, pentru că ele nu rezonează cu frecvenţele percepute
din Mediu de către entitatea colectivă.
Fiecare fruct care se pierde ar însemna încă un sens adăugat Dezmărginirii, a
Expansiuni Sinelui în Sine, dar, de fiecare dată se impune acela care rezonează cel mai
profund cu tendinţa oportunistă a Matricei.
Putem presupune că toate aceste produse ale iluminării nu vor fi pierdute, ci doar
trecute într-o stare Inefabilă de unde vor putea fi activte atunci când condiţiile unei
existenţe matriciale vor deveni favorabile.

De nu ştii, află degrabă

Şi una şi alta, adică şi Cuoaşterea ca şi Informarea sunt categorii comune întregii
varietăţi de Forme Materiale. Nu sunt, de loc, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere,
doar calităţi ale omului. Au evoluat, şi continuă să evolueze, aceste procese, împreună cu
modalităţile de organizare şi reorganizare ale Formelor Materiale, au devenit tot mai
sofisticate şi forţa lor constă în cantitatea de substanţe subtile, de energii active pe care le
pun în circulaţie şi care contribuie esenţial la coerenţa proceselor de reorganizare ce se
produc atât în variabilele Formelor Materiale, cât şi în matriciile acestora.
Spuneam ceva mai sus despre Cunoaştere că este un proces individual, intim şi că
rezultă în urma unei emoţii care declanşează un dezechilibru ce provoacă reorganizarea
întregii structuri a unei Forme Materiale.
Cercetările de laborator din diferite ştiinţe: fizică, chimie, biologie, psihologie etc.
au dovedit faptul că toate Formele Materiale ce au fost subiectul cercetărilor au traversat
diverse stări emoţionale.
 321

Nu vreau să discut de fel despre calitatea şi nivelul acestor stări, important este că
ele se produc, ceea ce dovedeşte că reorganizarea strucutrii nu este o calitate exclusivă a
omului, şi că ea se produce în urma unui dezechilibru. Întregul proces conduce la un
moment de iluminare, sau la unul de revelaţie, prin care subiectul devine dintr-o dată o
nouă calitatea a Sinelui său, ca rezultat al reorganizării strucutrii sale.
El nu ştie cum ştie, sau de unde ştie; ştie doar că ştie, sau după cum afirmă
Spinoza: „Există o Cunoaştere pe care o avem dintr-o experienţă nelămurită, adică
dintr-o experienţă care nu este detereminată de intelect, însă este numită experienţă
fiindcă ni se înfăţişează întâmplător aşa şi, neavând nici o altă dovadă care să i se
opună, ea stăruie în noi ca ceva de nezdrucinat.”206
Revelaţia este o stare inferioară iluminării, o stare mai superficială şi, de cele mai
multe ori este legată de un anume proces creativ în derulare. Avem revelaţii despre
anume momente ce privesc un proces creativ pe care îl produccem, revelaţii care ne ajută
să perfecţionăm tehnici, să inventăm mijloace, să schimbăm modalităţi de abordare a
unor acţiuni etc.
Iluminarea, în schimb, se produce în urma unei stări emoţionale puternice şi
instalează în subiect o convingere care va determina, de cele mai multe ori prefaceri
substanţiale în evoluţia acestuia. Tot ceea ce se va întâmpla ulterior se datorează acestui
moment al iluminării. Întreaga conduită derivată din iluminare, determină subiectul să
abordeze un anume sens al creativităţii, un anume domeniu al acesteia, un anume
segment particular. „Tocmai această iluminare instantanee încearcă să o provoace
membrii sectelor de meditaţie din China (Ts’an) şi din Japonia (Zen) cu ajutorul unor
koani (probleme) – întrebări, declaraţii sau gesturi în aparenţă extravagante şi absurde,
fără legătură cu situaţia momentului sau cu subiectul despre care e vorba. Scopul
acestor koani este de a acţiona ca un şoc în stare să declanşeze în minte fulgerul
iluminant.”207
În urma iluminării rămâne creativitatea, un proces teribil de complex care
instalează în individ o anume Nevoie, de foarte multe ori definită confuz, şi a cărei
ostoire se poate face doar printr-o acţiune din care va rezulta produsul cultural.

206
Baruch Spinoza, Tratatul de spre îndreptarea intelectului..., traducere de Alexandru Popescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.12.
207
Alexandra David-Neel, Op. cit., pp.150-151.
 322

Nici un produs cultural care a fost pus în circulaţie de la începuturi şi până astăzi
nu a fost rezultatul unei iluminări matriciale, ci doar aceluia ce s-a produs într-o variabilă
şi, de cele mai multe ori, a fost generator de conflict între variabilă şi matrice.
Produsul cultural este rezultatul unui moment de dezechilibru care s-a declanşat
într-un anume individ şi care a generat o stare de iluminare, în urma căreia a rezultat o
Nevoie ce trebuia să fie stinsă. Din procesul de alinare a Nevoii rezultă o sumă de Lipse
care nu pot fi înlocuite decât printr-o anume categorie de produse culturale create, şi care
devin expresia acesteia.
Dar, Nevoia, mai bine zis Lipsa generată de aceasta, nu poate fi înlăturată
niciodată plenar; ea este, de fiecare dată, înlocuită cu o altă Lipsă, mai evoluată, mai
sensibilă, mai adecvată noilor condiţii generate de Realitate.
În urma fiecărei Lipse rămâne un produs cultural care tinde să conţină toată
încărcătura emoţională ce a generat starea care a condus la naşterea sa. El, produsul
cultural, este expresia materială a dezechilibrului generator de emoţie. Conţinutul său este
în întregime expresia inefabilului, subtilului şi sublimului, şi de aceea acesta, conţinutul
unui produs cultural, nu se supune unui proces de degradare, ci dimpotrivă de valorare la
contactul cu noile condiţii din evoluţia Realităţii.
Fiecare categorie de Forme Materiale evoluează în interiorul unei conştiinţe a
respectivei categorii, a respectivului nivel de evoluţie, conştiinţă care este întrupată de
funcţiile sistemului infrmaţional specific.
Pe măsură ce Materia se Dezmărgineşte, proces neastâmpărat, care nu încetează
nici o clipă să evolueze, structurile existente îşi perfecţionează tehnicile oportuniste prin
reorganizare. Astfel, forma unei variabile este şi nu este aceeaşi, ea trebuind să traverseze
mereu momente de dezechilibru din care să apară funcţii noi, sau funcţii modificate ale
informaţiilor aflate în circulaţie.
În consecinţă, fiecare categorie de Forme Materiale a fost, într-un moment al
evoluţiei, cele mai perfecţionate structuri, cele mai complexe sisteme informaţionale, iar
conştiinţa nivelului de evoluţie stăruie în categoria de forme, în toată existenţa sa.
Acest lucru este valabil şi pentru categoria de Forme Materiale numită om. Poate
că noi suntem, la acest moment al evoluţiei, cea mai perfecţionată formă de organizare a
unui sistem de funcţii din Univers, sau poate că nu. Percepţiile noastre sunt destul de
 323

limitate pentru a putea pretinde că suntem în stare a sesiza forme de organizare ce nu au

legături directe cu sistemul nostru informaţional. Cel mai probabil, Dezmărginirea
Materiei poate să impună şi structuri care să scape percepţiei noastre, să fie în afara
sistemului prin care asimilăm noi Cosmosul.
Oricum ar fi, important este mecanismul care ne forţează continuu să ne supunem
reorganizării impuse de momentele de dezechilibru pe care o informaţie sau alta o
declanşează. În urma acestor momente de dezechilibru apar Nevoile care iradiază Lipse
cărora trebuie să le răspundem cu acte creative din care se nasc continuu produse
culturale, ce nu sunt altceva decât expresia modalităţilor prin care încercăm să modelăm
Realitatea care acţionează asupra noastră.
Produsul cultural este, în sine, un conglomerat de emoţii care transmite unui
receptor o stare generatoare de momente de dezechilibru care să producă emoţii. Nu este
nepărat necesar ca produsul cultural să refacă în receptor emoţia specifică a creatorului,
dar este obligatoriu să declanşeze o emoţie specifică a receptorului. Am putea spune că
produsul cultural este o stare superioară prin care Realitatea acţionează asupra Formei
Materiale pentru a o reorganiza, în felul acesta modificându-se pe sine, dezmărginindu-
se.
Poate fi acesta motivul pentru care nu putem fixa produsul cultural în tipare
recongnoscibile. Produsul cultural este un sistem subtil, cu un conţinut de energii latent
care aşteaptă o diferenţă de potenţial care să-l transforme într-un mesaj prin rezonare. El,
produsul cultural, aidoma oricărui alt sistem de semne, nu devine activ decât în faţa unei
diferenţe de potenţial care iradiază frecvenţe de rezonare. Dar, spre deosebire de alte
categorii de sisteme de semne, produsul cultural nu generează informaţii, ci emoţii. El
provoacă, în receptor, un proces de remodelare prin declanşarea unui, sau unor, momente
puternice de dezechilibru.
Cu alte cuvinte, produsul cultural nu informează, ci emoţionează.
Funcţia sa nu este aceea de a întreţine circulaţiei sistemelor informaţionale, ci de a
declanşa procesul de remodelare a strucutrii Formei Materiale, preparând-o astfel pentru
o nouă Realitate.
Produsul cultural nu este un sistem de comunicare, ci unul de remodelare
strucutrală. El face un transfer din Inefabilul Realităţii, în Inefabilul fiinţei, a Formei
 324

Materiale, oricare ar fi aceasta. Ca atare, putem afirma cu obrăznicie că: produsul cultural
există sub diferite forme în parcursul întregului lanţ al evoluţiei Materiei, în
Dezmărginirea ei. Dar, pentru că este un sistem care depinde de forma diferenţelor de
potenţial specifice, un produs cultural nu poate fi recunoscut şi asimilat decât pe
orizontală, adică de acea mulţime de variabile cu aceeaşi structură, capabilă să genereze
frecvenţe specifice.
Produsul cultural este inaccesibil chiar şi pentru anumite categorii de membrii ai
aceleiaşi matrici, darămite pe verticală, în matrici diferite, dar funcţiile lui contribuie
constant la reorganizarea fiecări variabile, preparându-o pentru a deveni o nouă Realitate.
Putem, deci, lesne afirma că, produsul cultural nu conţine informaţii, ci, provoacă
structura materială să genereze informaţii menite reorganizării sale. Adică, el declanşează
un moment de dezechilibru la nivelul întregului, care se va propaga până la cel
fundamental al respectivei structuri, descompunând emoţia principală în forme specifice
fiecărui nivel şi generând vibraţii care reorganizează materia nivelului. În felul acesta,
Forma Materială devine o nouă alcătuire, armonică Realităţii care este ea însăşi.
Ceea ce se întâmplă datorită produsului cultural, în structura Formei Materiale,
respectă, în mic, mecanismul prin care Universul de Dezmărgineşte continuu. De aceea
nu trebuie nicidecum să cădem în capcana prejudecăţii de a limita produsul cultural la
anumite categorii de forme. El este reprezentat de tot ceea ce devine capabil să producă în
noi acea stare de dezechilibru care provoacă emoţia, urmată, fireşte, de întreg procesul
specific.
Dacă acceptăm că lucrurile se petrec astfel, atunci realizăm faptul că individul,
insul, Forma materială, variabila, sau oricare altă denumire am vrea să-i dăm, nu este nici
măcar pentru o clipă stabil, nu este un ego unitar, care să străbată un cât de mic parcurs în
Univers, ci este o structură care se străbate continuu pe sine, pentru a exista ca Univers.
Este o alcătuire de relaţii stabilite între un număr de elemente care pun în
circulaţie energii ce stabilesc starea de instabilitate a întregului. Sau cum ar spune
înţeleptul oriental: „Individul este un grup de elemente momentan reunite, gata oricând
să se separe, care nu are nici un nucleu stabil.”208 Datorită acestor calităţi, compusul ce
reprezintă o Formă Materială este capabil să cunoască aceste stări de dezechilibru pe care

208
Alexandra David-Neel, Op. cit., p.139.
 325

i le poate induce un anume produs cultural, ceea ce reprezintă un maximum de libertate a

formei care poate, în felul acesta, să atingă experienţe complet noi, experienţe necesare
pentru realizarea Dezmărginirii.
Acest lucru ne-ar putea duce cu gândul la faptul că: întreg Universul material,
întreg Cosmosul nu este altceva decât expresia cognoscibilă a Haosului. Şi am putea
concluziona că: Universul material nu este altceva decât modul prin care Haosul îşi
asigură permanenţa.
Unii dintre înţelepţii orientali au proclamat Vacuitatea, Nimicul ca fiind forma
supremă şi matricea tuturor lucrurilor, dar şi starea supremă spre care orice perisabilitatea
ar trebui să tindă. „Într-un templu din sudul Indiei s-a celebrat multă vreme un ritual
aparte.
Seara, la ora ceremoniei (arati) ce avea loc în cinstea zeilor, constând în tămâieri
şi balansări de lămpi aprinse dinaintea imaginii lor, brahmanul oficiant îndeplinea
ritualul în faţa unei perdele înaintea căreia erau puse ofrandele obişnuite. Când
oficierea se termina şi încă mai răsunau cimbalele, gongurile şi clopotele care o
acompaniau, oficiantul dădea la o parte perdeaua şi, în spatele ei, la lumina fulgerată a
unei vâlvătăi de camfor, se putea vedea că nu era Nimic... Gol. Acestui Nimic, acestei
Vacuităţi care poate că e Totul i se adusese omagiu.”209
Starea de creaţie vine din Haosul, din Nimicul, din starea virtuală, de acolo de
unde un moment de dezechilibru al unei Forme Materiale produce Nevoia, care se va
finaliza cu un produs cultural, ce se constituie într-o entitate emoţională. Iată de ce
produsul cultural nu poate fi decât unic, orice imitaţie a acestuia intră într-o altă
categorie de produse, care au un cu totul alt conţinut, şi cu totul alte funcţii, incapabile
fiind să mai poarte o încarcătură de emoţii.
Momentul de dezechilibru care conduce la apariţia produsului cultural naşte o
pereche de stări antinomice; pe de o parte o senzaţie de plăcere care induce bucuria
actului de creaţie, şi, pe de altă parte, o stare de rezistenţă la ceea ce va însemna produsul
cultural, chiar dacă el este creaţia ta, pentru că: mesajul emoţional conţinut într-un produs
cultural are menirea de a provoca o emoţie care să reorganizeze întreaga strucutră
materială, amendând astfel Realitatea existentă, şi provocând o nouă Realitate.

209
Idem, p.142
 326

Acest conţinut al produsului cultural va intra evident în conflict cu oportunismul

fiinţei, oportunism care caută să menţină armonia ce tinde să se instaleze între ea şi
Realitate. Calea pe care caută s-o impună oportunismul, pentru a ajunge să fie însăşi
Realitatea, intră în conflict cu noile tendinţe generate de emoţia derivată din dezechilibru,
şi, în felul acesta, mesajul este şocant şi, în aparenţă, de neacceptat.
Creatorul, fiinţa care va face să apară produsul cultural, nu va cunoaşte niciodată
cu adevărat conţinutul emoţional şi informaţional al creaţiei sale. Pentru că în sine, acest
conţinut nu există, el apare, întotdeauna direct dependent de diferenţa de potenţial
generată de receptor.
Creatorul este cel care desprinde din virtualitate un conţinut emoţional şi-i dă o
formă materială, oricare ar fi aceasta, pentru că un produs cultural nu este egal cu un
produs artistic, ci cu oricare alt produs care poate provoca apariţia într-un receptor a unei
diferenţe de potenţial care să declanşeze transferul de emoţie.
Emoţia este vehicului care provoacă prin momentele de dezechilibru,
reorganizarea continună a Formei Materiale, pentru ca ea să rămână, pe tot parcursul
existenţei sale, Realitate. Dacă nu ar exista emoţia, Forma Materială nu ar avea
capacitatea de a se reorganiza permanent, ar fi o entitate nemodificabilă, care a ieşit cu
totul din Realitate.
Ea, emoţia, nu poate fi cuprinsă într-o definiţie, este un proces estrem de violent şi
de perisabil, de volatil. Rolul său este doar de a declanşa dezechilibrul, este, dacă vreţi,
detonatorul care induce în pulberi reacţia explozivă de reorganizare a Fiinţei. În urma sa
rămân informaţiile, entităţi definibile care ajută Cunoaşterea, dar nu o produc. Pentru că,
dacă emoţia este în afara cunoaşterii, la graniţa dintre virtualitate şi existenţă, o entitate
duală, informaţia este entitatea prin care se face defineşte conţinutul cunoaşterii, ea
apărând în urma procesul de reorganizare a structurii şi generând noua Realitate.
Creatorul produsului cultural, este întotdeuna dominat de Nevoie, care îl împinge
spre căutarea stării de plăcere pe care emoţia i-o aduce, el nu este niciodată pe deplin
conştient de conţinutul mesajului emoţional cuprins în produsul creat, de cele mai multe
ori el este depăşit cu totul de acesta. De aceea vorbim de plăcerea creaţiei, de bucuria
noului mesaj, dar şi de suferinţa căutării, a căii prin care plăcerea emoţiei să se poată
produce.
 327

La drept vorbind, Creatorul nu trebuie să fie dominat de valoarea mesajului

conţinut de produsul său, ci de intensitatea stării de emoţie pe care o generează. Cu cât
este mai preocupat de conţinutul mesajului, cu atât valaorea culturală a produsului său va
fi mai mică, pentru că se va diminua emoţia în favoarea informaţiei. Creatorul este o
fiinţă în căutarea emoţiei, pe care-şi doreşte s-o capteze într-o formă materială, care
formă materială devine un vehicul capabil să inducă emoţia şi altor variabile din aceeaşi
matrice. Datorită acestui fapt el devine o entitate culturală capabilă să provoace
cunoaştere. Ca şi emoţia, el nu este Cunoaştere, dar este capabil să inducă momentul de
dezechilibru care aduce cunoaşterea.
Este ceea ce căutau în ritualurile lor, vechii magi, sau şamani: atingerea acelei
emoţii specifice care să-i ilumineze şi să-i ducă spre cunoaştere. Dacă, prin ritalul
specific, puteau ajunge cât mai aproape de emoţia fundamentală care dădu-se naştere unui
anumit lucru, atunci puteau să provoace acea diferenţă de potenţial care să declanşeze
iluminarea
Se dovedeşte deci, că, atunci când vorbim de conoaştere nu putem spune că este
un act colectiv. Ea nu poate fi consumată de mai muţi indivizi odată aşa cum se întâmplă
cu informarea. Cunoaşterea este un proces unic, intim şi individual. Ea se produce doar în
interiorul fiinţei, continuu, datorită reorganizării pe care o provoacă emoţia. Dacă vreţi,
Cunoaşterea reprezintă starea prezentă a Realităţii, mereu precară, perisabilă, pentru că ea
însăşi conţine Realitatea viitoare.
Această Realitate viitoare este total dependentă de calitatea Cunoaşterii prezente,
pentru că generează acele energii, care odată produse nu mai pot fi oprite. Ele vor
controla total modul de producere a Realităţii viitoare, şi de aceea, vechii înţelepţi se
temeau pentru echilibrul Universului.
Universul nu poate fi pus în pericol de diferitele forme ale masei materiei, dar
energiile generate de Formele Materiale pot declanşa procese ireversibile, cu efecte de
necontrolat. Acesta fiind motivul pentru care, învăţaţii, propovăduiau tehnicile de control
şi iniţiere a ucenicilor, de selecţie a acestora. Creaţia, pentru că deschide posibilitatea de a
atinge cele mai subtile stări ale inefabilului, este un proces letal, sub orice formă ar fi. Ea
provoacă Moartea; orice fiinţă care ajunge s-o cunoască moare cu mult mai repede, dar se
 328

şi naşte cu mult mai repede. Creatorul este o fiinţă care moare odată cu naşterea fiecărui
produs al său , şi se naşte, altul, din Nevoia unui nou produs.
Această caliate a Creaţie o face să fie deosebit de periculoasă pentru echilibrul
Universului. Ea poate lărgi, sau întreţine Dezmărginirea şi Expansiunea Materiei în Sine,
dar le şi poate încetini sau opri. Imaginile acestea apocaliptice, au făcut să apară diversele
porniri esoterice în rândul celor care au ajuns cu adevărat la Cunoaştere, şi au provocat
ritualuri extrem de complicate de iniţiere şi de formare.
Creatorul există, conştient, sau nu, într-o stare ce a fost definită în sūtra
„Desăvârşirul tăietor”:
„Pentru a fi insensibil la senzaţii, trebuie să fi atins perfecţiunea dincolo de
concentrarea minţii.
Pentru a nu te deda deloc imaginaţiei, trebuie să ajungi dincolo de cunoaştere.
Sariputra, Boddhisattva, instruindu-se după Prājnapāramitā, trebuie în prinvinţa
«memoriei», pentru a nu se lăsa în voia imaginaţiei, să păstreze în minte cele patru
amintiri esenţiale. ( Aceste patru amintiri sunt: a) forma materială e trecătoare; b)
senzaţiile sunt o sursă de suferinţă – suferinţa de a fi lipsit de cele agreabile, de a le
pierde pe acestea după ce te-ai bucurat de ele, suferinţă provocată de senzaţiile
neplăcute; c) gândurile sunt evanescente, iar ceea ce numim spirit este esenţialmente
impermanent; d) să ne amintim de condiţiile existenţei.)”210
Această stare pare, la prima vedere, să nege Creaţia, doar că ea este însăşi esenţa
sa, iar creatorul o Forma Materilă compusă care rămâne, într-un fel sau altul, permanent
în contact cu aceasta.
Două sunt condiţiile fundamentale pentru ca un creator să existe: să aibă
capacitatea de a trăi într-o continuă stare de diferenţă de potenţial, pentru ca emoţiile
fundamentale să-l fecundeze; să stăpânească cât mai desăvârşit relaţiile dintre elementele
materiale.
Şi din nou trebuie să fac o afirmaţie împotriva pre-judecăţii: Creaţia nu este
specifică doar omului. Toate categoriile de Forme Materiale o cunosc şi se supun ei, în
limita nivelului specific de evoluţie, pe scara complexităţii organizării Devenirii în
Univers.

210
Apud sūtra „Desăvârşitul tăietor”, vezi Alexandra David-Neel, Op. cit., p.138.
 329

Creaţia este condiţia esenţială a Materiei de a rămâne continuu Realitate.

De aceea, această condiţie nu poate fi doar a unei categorii de Forme Materiale, ea
este un proces fundamental al Materiei, prin care Realitatea este transformată în
Realitate, în mod continuu. Este forma prin care Devenirea provoacă Expansiunea
Materiei în Sinele său şi întreţine Dezmărginirea Universului.
Actul creator, în sine, nu este nici bun, nici rău, nu vrea să fie cunoscut şi nu
susţine o cauză. Actul creator trebuie doar să tronsforme Inefabilul în formă materială,
pentru a menţine o sumă de energii, gata oricând să dea naştere unui raport de
comunicare cu o diferenţă de potenţial. Dar, cu cât un creator este mai conştient de
conţinutul comunicant al produsului său cultural, cu atât acesta este mai lipsit de emoţiile
fundamentale şi se transformă într-un simplu produs informaţional menit să întreţină o
stare oportunistă de moment.
Între virtualitate şi creator există o legătură foarte puternică, întreţinută de
diferenţa de potenţial permanentă în care acesta există. Doar că, diferenţa de potenţial a
fiecărui creator este unică, ea întreţine o anume Nevoie irepetabilă, ce nu poate fi
cunoascută şi nici definită. Nici un creator nu poate explica Nevoia sa, şi nici nu o poate
defini. El îşi poate, în schimb, defini Lipsa generată de Nevoie, pentru că aceasta are o
latură materială care o face cognoscibilă şi poate fi translată într-un anume produs
cultural, adică acel produs care însumează stări ale virtualităţii sub formă de emoţii.
Emoţia este indefinibilă, incognoscibilă, ea se desprinde din virtualitate şi, atrasă de o
diferenţă de potenţial, declanşează procesul de reorganizare a unei structuri materiale.
Trebuie să acceptăm, de vrem, de nu vrem, că emoţia nu este o stare a informaţiei,
ci o stare a energiei care produce momentul de dezechilibru din care se vor naşte o anume
sumă de informaţii ce conduc spre cunoaştere, care nu este altceva decât condiţia noii
structurii materiale, apărută în urma reorganizării.
Să nu ne lăsăm păcăliţi de faptul că forma exterioară a unei structuri, ce reprezintă
o Formă Materială, este pentru un anume timp aparent neschimbată. Ceea ce se întâmplă
în intimitatea structurii este un proces de reorganizare care nu încetează niciodată, făcând
ca fiecare Formă Materială să fie mereu alta, gata să să dea naştere unei noi Realităţi.
În această condiţie, creatorul este fiinţa care traversează un proces de reorganizare
mai violent şi mai radical, tocmai datorită faptului că structura sa materială generază
 330

diferenţe de potenţial acute care devin perceptibile pentru un receptor şi care dau
naştere, în acelaşi timp, unei poziţii de rezistenţă, dacă emoţia generatoare de plăcere nu
este atât de puternică încât să elimine tentaţia opoziţiei.
Mesajul conţinut de produsul cultural induce în prima etapă plăcerea. Vorbim
despre o plăcere subtilă, care străbate înteaga alcătuire materială, şi care induce
descompunerea momentelor de dezechilibru către nivelele fundamentale. În felul acesta,
întreaga strucutră este inundată de mesaje specifice care produc stări de dezechilibru, stări
care au ca rezultat reorganizarea întregii Forme Materiale, iar mesajul pe care aceasta îl
conţine se modifică, uneori chiar radical, aducând o schimbare de conduită poate
spectaculoasă, sau doar sesizabilă, dar de cele mai multe ori imperceptibilă. Acest
mecanism defineşte Cunoaşterea, un proces fundamental deosebit de cel al Informării, şi
care dă naştere acesteia.
Fiecare dintre aceste procese subtile se manifestă în directă dependenţă de zestrea
informaţională a structurii materiale receptoare. Ele au un mesaj unic, extrem de puternic
din punct de vedere emoţional, tocmai pentru a provoca un moment de dezechilibru cât
mai acut, din care să se nască o sumă de informaţii producătoare, la rândul lor, de
momente de dezechilibru în intimitatea strucutrii materiale.
Un produs cultural nu conţine informaţii, ci doar emoţii, el nu este o problemă de
performanţă ci una de mistică. Informaţiile sunt rezultatul impactului dintre mesajul
emoţional al produsului cultural şi structura Formei Materiale. Diferenţa de potenţial face
ca între creator şi virtualitate să se nască un transfer, pe care cel dintâi va căuta să-l
materializeze.
În lungul istoriei, creatorul a fost de multe ori definit ca un mijlocitor, ca un
simplu intermediar care dă materialitate unei stări dictate de divinitate, ceea ce arată că
exista dintotdeauna o intuiţie a condiţiei acestuia. Creatorul însuşi se defineşte în felul
acesta, mai ales datorită faptului că sensibilitatea lui îl face să perceapă independenţa
procesului ce se desfăşoară şi pe care practic nu îl poate controla, ci doar materializa.
Fiindcă fiecare Formă Materială este unică, şi capacitatea de a dezvolta o diferenţă
de potenţial este aidoma. Fiecare variabilă a Materiei dezvoltă o diferenţă de potenţial
specifică, şi va avea un traseu al reorganizării strict dependent de modul în care se
dezvoltă relaţia diferenţei de potenţial cu materializarea fluxului emoţional. Calitatea
 331

momentelor de dezechilibru care dau naştere informaţiilor reorganizatoare a structurii vor

dicta condiţia Formei Materiale şi locul pe care acesta îl va ocupa în Realitate. Cum
pentru Materie nu există formă neglijabilă, nu va exista variabilă capabilă să existe în
afara diferenţei de potenţial, şi ca atare nu putem vorbi despre o Formă Materială lipsită
de capacităţi creatoare.
Aceste fapte ne conduc către concluzia că orice moment al evoluţiei există, în
forma în care îl percepem, ca rezultat al repetatelor reorganizări pe care le-au cunoscut
formele de dinainte lui, reorganizări prin care Materia a fiinţat şi fiinţează într-o Realitate
continuu instabilă.
Dansul albinei, de exemplu, este rezltatul unui lung şir de reorganizări, produse în
lanţul de dinaintea sa, cărora dacă am avea posibilitatea să le studiem forma, din unghiul
de vedere al evoluţiei, probabil le-am înţelege mai lesne sensul.
În felul acesta, putem înţelege că seriile de reorganizări pe care le cunoaşte
structura unei Forme Materiale nu fac altceva decât s-o determine să creeze o nouă
Realitate. Cu alte cuvinte, reorganizarea interioară a Formei Materiale are repercursiuni
directe şi substanţiale în Realitate.
Iată de ce, Materia este dependentă direct de fiinţarea fiecări forme ce intră în
componenţa sa. Materia nu este o categorie din care se nasc forme, ci este însăşi Forma
care există sub variate expresii, iar modul în care ea produce Realitate este în dependenţă
directă de modul în care formele sale se reorganizează.
Imaginea aceasta te poate convinge că evoluţia Universului depinde total de
evoluţia fiecărei forme a Materiei sale, că nu există o ierarhie care să stabilească o ordine
de importanţă, şi, mai ales, că totul are un destin asupra căruia nu ai posibilitatea să
intervii, pentru că poţi schimba parcursul Dezmărginirii. În acelaşi timp, însă, modul în
care Dezmărginirea impune formele Devenirii este incontrolabil, şi, dacă stăm şi ne
gândim bine, acest fapt se datorează inexistenţei unui scop în evoluţia Universului, pentru
că, pentru Univers, procesul Devenirii în sine este important şi nu sensul în care el ar
putea evolua. De aceea afirmaţia lui Rozenkranz: „Devenirea, căreia îi este supus totul în
natură, face posibil în fiece clipă, prin libertatea proceselor sale, excesul şi lipsa de
măsură, implicând distrugerea formei pure, către care tinde natura în sine, şi, prin
aceasta, urâtul. Îmtrucât, în dezordinea lor policromă, existenţele individuale se
 332

năpustesc în viaţă fără să ţină seama de nimic, ele se frânează şi se împiedică reciproc în
procesele lor morfologice.”211 surprinde cu destulă exactitate imaginea unei Materii unice
care tinde continuu să creeze forme capabile să-i întreţină procesul de Expansiune în
Sine. Tocmai principiul Expansiunii în Sine determină Materia să impună
primordialitatea asimilării.
Nici o formă a Materiei nu are voie să fie altceva decât rezultatul asimilării
formelor de dinaintea sa, iar asmilarea se face selectiv; informaţiile formei care, odată ce
şi-a pierdut funcţiile va dispare, se separă în categorii, şi vor fi asimilate specific în noile
forme.

Eu de aici, nu sunt cel de colo

Să ne întoarcem la afirmaţia că: reorganizarea fiecărei Forme Materiale are
repercursiuni directe asupra Realităţii.
Mecanismul prin care Materia îşi expansionează continuu Sinele şi transformă
Realitatea în Realitate, este fertilitatea. Fertilitatea este categoria care întreţine
promisiunea plăcerii, aceasta fiind marea capcană a Materiei prin care îşi determină
formele sale materiale să contribuie continuu la modificarea Realităţii. Dacă nu ar exista
promisiunea plăcerii, fertilitatea ar fi o categorie repudiată, sau pur şi simplu nebăgată în
seamă.
Fiecare moment de reorganizare a unei Forme Materiale adaugă o nouă calitate
fertilităţii. Aceasta îşi schimbă accentele, ademenind Forma Materială cu o nouă
promisiune de plăcere, astfel împingând-o spre acţiune, deci spre încercarea de a elimina
o Lipsă; înlocuirea acesteia promiţând o plăcere. De fapt, totul nu este decât o
promisiune, pentru că înlocuirea Lipsei poate aduce plăcerea sau o poate înlocui cu o
Lipsă mai gravă, dar căre promite o plăcere şi mai mare.

211
Rosenkrantz, Karl, O estetică a urâtului, traducere de Victor Ernest Maşek, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1984, p. 41
 333

Dacă Nevoia este o stare confuză, nelămurită, venită şi întreţinută de lanţul de

reorganizări pe care-l cunoaşte Forma Materială, Lipsa este o stare cu mult mai concretă
şi determină o relaţie directă cu Realitatea. Această stare de fapt face ca Realitatea
imediat cunoscută să fie, de fapt, o oglindă a Formei Materiale. Toate elementele
Realităţii imediat cunoscute, în care o Formă Materială există, sunt rezultatele proiecţiilor
derivate din reorganizăriile structurii.
Putem afirma că Realitatea imediat cunoscută este proiecţia unei, sau unor, Forme
Materiale într-o sumă de existenţe independente. Legătura dintre evoluţia structurii
Formei Materiale şi evoluţia Realităţii imediat cunoscute este indisolubilă, şi datorită ei
toate energiile generate de Forma Materială, odată eliberate în Realitate, nu mai pot fi
modificate până la consumarea lor totală prin transformarea în elemente concrete de
Realitate, elemente care vor deveni, la rândul lor Forme Materiale, cu destinul lor
independent şi unic.
Cu alte cuvinte: Eu, cel ce sunt, nu mai sunt cel sunt, proiectat în Realitate
fiind.
Fiecare element al unei Realităţi imediat cunoscute, odată desprins dintr-o Formă
Materială, generează la rândul său o Realitate imediat cunoscută, care are acelaşi efect, şi
nu este deloc necesar ca aceste elemente să rămână în legături directe, ba dimpotrivă.
Tot, ceea ce se consumă până la apariţia unui element al Realităţii, este de
domeniul Inefabilului şi produce efecte care, în intimitatea Formei Materiale, iniţiază
cunoaşterea, iar în cadrul Realităţii, informarea. Mai putem, deci, face încă un pas,
pentru a adăuga: cunoaşterea şi informarea sunt două categorii complementare cu funcţii
diferite în modificarea Realităţii şi Dezmărginirea acesteia.
Cunoaşterea produce şi întreţine procesul de reorganizare a strucutrii Formei
Materiale; informarea produce şi întreţine sensul oportunist al procesului de negare a
Realităţii. „În acest sens şi numai în acest sens, existenţa constituită a obiectelor nu e
determinată şi nu e cauzată de existenţa constituită a omului. Sub acest raport, obiectele
au o existenţă independentă de cea a omului şi în afara lui. Dincolo de acest punct de
vedere, adică sub aspectul participării lor la sistemul Univers, atât omul, cât şi obiectele
sunt independente într-o relaţie simetrică şi echivalentă.”212 Putem extinde fără teamă

212
Virgil Stancovici, Op. cit., p.32
 334

efectul acestei relaţii asupra tuturor Formelor Materiale care intră în componenţa unei
Realităţi. Important este, însă, să subliniem faptul că fiecare Forma Materială din
componenţa unei Realităţi produce informaţii, le pune în circulaţie şi crează, astfel, un
orizont coerent de negare a acesteia, orizont care întreţine Nevoia Formei Materiale.
Funcţiile celor două produse semnalează existenţa unei diferenţe substanţiale între
produsul cultural – cel care încearcă înlocuirea Lipsei unei Forme Materiale – şi
produsul informaţional – cel care are funcţia de a dezvolta capacităţi oportuniste de
adaptare la o Realitate, pe care sfârşeşte prin a o nega.
Produsul cultural nu este rezultatul unei voinţe, nu se naşte pentru că cineva
doreşte să-i impună existenţa, ci îşi datorează existenţa manifestării unei funcţii a
Realităţii, funcţie care crează o diferenţă de potenţial ce trebuie să-şi găsească o expresie
materială, pentru a fi anulată.
Fiecare funcţie a Realităţii caută acţiunea unei singure Forme Materiale, care să
ducă la o soluţie unică, dar pentru că în Realitate nu există alegere, fiecare variabilă a
unei matrici de Forme Materiale va reacţiona la dezechilibrul creat de diferenţa de
potenţial. Acea Formă Materială care va crea o structură cu capacitatea de a anula
diferenţa de potenţial, va da naştere unui produs cultural, fără ca acest act să fie expresia
voinţei acesteia, ci a Nevoii sale, nevoie impusă de Realitate.
„«Lucrurile se petrec astfel pentru că orice substanţă este un agregat
impermanent, este lipsită de natură proprie, lipsită de sine, de un ego stabil, imuabil,
este vacuă. Astfel, totul poate fi transformat, preschimbat »”213
Astfel, Inefabilul întreţine o încărcătură emoţională care stă la baza misticii
produsului cultural şi menţine capacitatea acestuia de a genera, la rândul său, diferenţe de
potenţial ce au ca rezultat iluminarea, şi, în final cunoaşterea.
Pentru a defini pe scurt acest mecanism, putem spune că: produsul cultural este
factorul prin care Realitatea se modifică pe sine. El este continuu generator de emoţii şi,
ca atare de momente de dezechilibru care să producă iluminare, în consecinţă, cunoaştere.
El este generator de cunoaştere dar se refuză acesteia, întreţinând o mistică care îi
asigură perenitatea. Desigur, produsul cultural, poate fi analizat, poate fi supus feluritelor
operaţiuni statistice sau critice, dar nu poate fi sub nici un chip cunoascut. Iată de ce, de

213
Apud doctrină tibetană, vezi Alexandra David-Neel, Op.cit., p.192.
 335

cele mai multe ori, creatorul nu este preocupat să-şi cunoască produsul cultural creat,
nici efectele pe care acesta le-ar avea asupra semenilor săi, ci să atingă un anume stadiu al
misticii acestuia. Această poziţie a creatorului îl apropie de o condiţie descrisă de
învăţaţii tibetani: „După părerea lor, calitatea elementelor care compun un individ
influenţează mediul în care acest individ se află. Ei îşi explică ideea în această privinţă
printr-o analogie: o bucăţică de zahăr, introdusă într-un borcan cu apă, nu desfăşoară
nici o activitate, substanţele dulci care o compun se răspândesc în apă pătrunzând în ea
şi, în mod firesc, lichidul devine dulce. Aşa şi elementele, fizice sau mentale, care
formează un individ, se răspândesc în jurul lui, penetrează acest mediu şi îi comunică
ceva din virtuţile lor – bunătate, inteligenţă sau alte însuşiri.”214
Dacă el, în mod declarat, devine conştient de acţiunile sale şi încearcă să le
atribuie calităţi ideologice, să le transforme în expresii vizibile, explicite, atunci legătura
cu mistica inefabilului se rupe şi rezultă un produs informaţional menit consumului.
Elementele inefabilului, conţinute în mistica produsului cultural, nu se mai pot
răspândi în mediu, nu mai pot produce emoţie şi nici iluminare; funcţiile lor se modifică
radical, se golesc de conţinutul lor fireasc şi pe nesimiţite devin elemente ale unui produs
informaţional.
Produsul informaţional, în schimb, este rezultatul evident al exprimării unei voinţe
şi are menirea de a adapta existenţa acesteia la condiţiile unei Realităţi. Ca atare el nu
produce emoţie, ci informare, ceea ce nu înseamnă că în conţinutul său nu găsim o sumă
de valori, doar că acestea nu au ca scop final cunoaşterea ci adaptarea.
Funcţia sa nu este una de iluminare, şi în consecinţă de reorganizarea structurală,
ci una oportunistă de armonizare cu un anume segment al Realităţii. Dacă vreţi, produsul
informaţional este mijlocul prin care Realitatea tinde să-şi expansioneze sinele până la
ultima consecinţă, căutând astfel să creeze funcţia care să determine Materia să producă
mutaţia, schimbarea, reorganizarea Sinelui, daci Dezmărginirea.
Dacă produsul cultural crează Realitate, produsul informaţional adaptează
Realităţii. Fără îndoială, există o dinamică a relaţiilor dintre produsul cultural şi cel
informaţional. În comunităţile în care mistica produsului cultural domină relaţiile dintre
variabile, produsul informaţional este înscris unei sume de reguli foarte severe, dictate de

214
Alexandra David-Neel, Op.cit., p.157.
 336

cel dintâi. Într-un astfel de caz, produsul informaţional în sine este mai puţin important,
iar ritualul care trebuie să menţină mistica produsului cultural îi hotărăşte evoluţia.
Variantele de produs informaţional, care vor fi folosite în viaţa cotidiană vor fi puţine şi
categoric supuse unor reguli foarte stricte, care să nu se abată de la mistica produsului
cultural.
Însă, în comunităţile în care mistica produsului cultural nu mai domină relaţia cu
produsul informaţional, acesta explodează în expresii, ritualul îşi schimbă sensul şi se
depărtează de conţinutul cultural, creându-şi propria mistică.
Toate aceste comunităţi încep să devină tot mai sărace emoţional şi, în consecinţă,
tot mai incapabile să mai creeze produse culturale, deci şi să acceadă la cunoaştere. Tot
mecanismul comunitar se osifică, intră într-un orizont care-şi fixează limitele şi caută să
le conserve prin anume ritualuri calpe, de suprafaţă. Totul se consumă ori până la apariţia
unui produs cultural cu o mistică puternică, produs ce va elibera energii creatoare, care să
producă noi momente de Realitate, ori până ce respectiva matrice va fi asimilată de o altă
categorie, a cărei mistică va folosi anumite mecanisme informaţioale, ceea ce înseamnă
pur şi simplu dispariţia sa.
Orice Forma materială, fie ea individuală sau colectivă, nu poate exista în afara
emoţiei, pentru că ea reprezintă mecanismul de accedere la cunoaştere, deci la
reorganizare. Acest mecanism menţine capacităţile Formei Materiale de a rămâne în
permanenţă într-o relaţie de comunicare activă, creatoare cu Realitatea. În momentul în
care, Forma Materială îşi pierde această capacitate, Realitatea va căuta s-o desfiinţeze ca
şi categorie, asimilând într-o altă formă funcţiile creatoare pe care aceasta le-a impus.
Noi oamenii confundăm prea des şi prea grav cunoaşterea cu informarea. A şti nu
înseamnă a cunoaşte. Cunoaşterea este un proces extrem de intim, singular, profund,
radical şi periculos; informarea, în schimb, este doar un mecanism de adaptare.
Cuoaşterea nu se produce prin voinţă, ci prin Nevoie, ea nu este hotărâtă, dar este
hotărâtoare, sensul ei este dictat de seriile de reorganizări rezultate în urma emoţiilor ce s-
au consumnat. „În sfârşit, există o cunoaştere în care lucrul este perceput numai prin
esenţa sa sau prin cunoaşterea cauzei sale cea mai apropiată.” 215

215
Spinoza, Op. Cit., p.12.
 337

Cunoaşterea este un porces care ne este impus de sensul Devenirii; însăşi Forma
Materială ce suntem, cu toată alcătuirea sa de masă şi energie, s-a născut pentru un anume
sens al cunoaşterii, unic, irepetabil şi necomunicabil. Forma Materială nu este menită să-
şi comunice cunoaşterea ci mistica acesteia, pentru a determina lărgirea expansiunii
Materiei în Sine, iată de ce, funcţiile produsului cultural nu pot fi cunoscute. Ele nu sunt
inventate şi nu aparţin Formei Materiale, ci Materiei în întregul său; sunt funcţii ale
Sinelui Materiei, cu sensuri dictate de Dezmărginire. Iată de ce Veronese, cu multă
sinceritate, răspunde interegatoriului unor inchizitori după cum urmează:
„Întrebare: Nu trebuie ca ornamentele pe care voi, pictorii, obişnuiţi a le adăuga
picturilor să fie potrivite cu subiectul şi cu figurile principale, sau sunt ele doar pentru
plăcerea ochiului – doar ce vă trece prin minte, fără nici o judecată, nici un
discernământ?
Răspuns: Pictez tablouri aşa cum mi se pare potrivit şi aşa cum îmi dă voie
talentul.”216
Poziţia pictorului este explicată exact de Alexandra David-Neel:
„Mintea noastră nu este înschisă între pereţi etanşi. Activitatea-i radiază în jurul
său în timp ce încorporează, sub diferite forme, radiaţia activităţiilor exterioare. Idei,
concepţii, asemenea unor valuri, călătoresc prin lume lovind ici şi colo şi lăsându-se
captate acolo unde porţile le sunt deschise. Astfel, intuiţia, în aparenţă spontană şi fără
cauză, poate să rezulte nu numai dintr-o pregătire conştientă sau inconştientă care a
avut loc la individul la care s-a produs, ci şi din elemente de un gen asemănător
răspândite în mediul în care se află acesta.”217
Important este doar faptul că şi dintr-o poziţie şi din cealaltă desprindem limpede
concluzia că; produsul cultural, în sine, nu ar avea nici pe departe o influenţă covârşitoare
asupra individului, dacă ar putea fi explicat şi nu ar fi purtătorul unei mistici a emoţiei.
Modul acesta de manifestare a inefabilului determină circulaţia funcţiilor sale
către diferenţele de potenţial ce se crează în diverse puncte ale Materiei. Nici o funcţie nu
se pune în mişcarea fără să fie determinată de atracţia unei diferenţe de potenţial, dar
pentru că noi nu avem acces la acest mod de a exista, suntem de părere că funcţiile
inefabilului sunt într-o circulaţie continuă, haotică, ceea ce nu pare să fie adevărat.
216
William Fleming, Arte şi idei, traducere de Florin Ionescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p.19.
217
Alexandra David-Neel, Op. cit., p. 151.
 338

Mişcarea unei funcţii se face cu un scop determinat de apariţia unei diferenţe de

potenţial, iar relativitatea Universului se dovedeşte a nu fi una a hazardului, ci una a
determinării.
Universul este gestionat de o relativitate determinată, care se impune prin apariţia
diferenţelor de potenţial ce fac ca fiecare mişcare din intimitatea materiei să se producă în
virtutea unui scop. Astfel, fiecare determinare, produce un efect de expansiune şi lărgeşte
continuu manifestarea Lipsei de Scop în care Universul îşi plămădeşte existenţa.
Dacă o Formă Materială sau alta ar putea hotărâ sensul, ca şi scopul misticii
cunoaşterii, atunci destinul Universului ar depinde de factori subiectivi, ceea ce ar
determina Dezmărginirea să-şi piardă coerenţa lipsei de scop. Sau după cum ar spune
Saadi:
„Nu vrerea mea spre flacără mă-mpinge.
Un lanţ de patimi gâtul mi-l încinge.”218
De fapt, sensul acestei mistici a cunoaşterii se degajă în urma reorganizărilor
permanente ce au loc în Materie, reorganizări dictate de diferenţele de potenţial provocate
aleatoriu tocmai de noile stări ale Realităţii. Ea, mistica cunoaşterii, este cea care
întreţine oportunismul Formelor Materiale, dar tot ea provoacă şi starea de creativitate
care anulează oportunismul şi impune o nouă condiţie a relaţiei Formă Materială-
Realitate, fără să permită definirea sensului pentru care se naşte acestă nouă condiţie.
În schimb, informarea este un proces de voinţă, ea poate fi controlată, sensul ei
poate fi cunoscut, programat şi modificat după bunul noastru plac, ca şi rezultatele sale:
produsele informaţionale. Produse, care se dovedesc a fi doar imaginea practică a
modului prin care Forma Materială se adaptează Realităţii pe care a impus-o.
Iată de ce, produsul cultural şi produsul informaţional sunt şi vor rămâne mereu
într-un acut conflict, pe care nici un efort nu-l poate stinge, deoarece este vorba, dacă
vreţi, de feţele unui Ianus lipsit de formă sau materialitate.
Fiecare categorie de Forme Materiale ce există, sau va exista în Univers cunoaşte
acest conflict, pentru fiecare există un Produs Cultural şi un Produs Informaţional, ale
căror expresii sunt specifice categoriei pe care o definesc, ca atare greu sau imposibil de

218
Saadi, Op. cit., p.64.
 339

recunoascut de celelalte categorii, datorită diferenţelor dintre nivelele pe care le ocupă în

strucutra Materiei.
În ceea ce ne priveşte, noi oamenii am dezvoltat după un anume parcurs acest
conflict, îl dezvoltăm în continuare, fiind, mai ales în ultimul timp, cu osebire preocupaţi
de relaţia directă cu expresiile materiale ale conflictului, şi mai puţin de legăturile cu
mistica acestuia.
Acestă poziţie a noastră – de a prefera expresia materială, misticii – ne transformă
în prizonierii ai Formei, incapabili să înţelegem că fertilă este doar Lipsa de Formă, că,
odată ce o expresie a îmbrăcat o anume formă, existenţa sa a fost curmată şi dedicată ne-
împlinirii. Pentru că oricare ar fi, Forma Materială reprezintă materializarea Ne-
împlinirii, de care Materia se foloseşte pentru a putea stabiliza un moment specific al
Realităţii, creat cu scopul de a acumula energii trebuincioase Dezmărginirii.
Expansiunea Materiei în Sine nu se poate produce fără aceste acumulării de
energii, pentru că ele sunt cele ce desemnează un sens, ca şi regulile acestuia, reguli ce
vor obliga Formele Materiale să urmeze un anume parcurs al Devenirii, pe care să-l
consume până la anulare.
Numai astfel se poate întreţine lipsa de Sens şi de Scop a Universului.
Dacă o categorie de Forme Materiale pierde legăturile cu mistica cunoaşterii,
începe să fie condamnată la asimilare, pentru că devine incapabilă să mai stabilizeze
Realitate.
Copleşită fiind de regulile Formei şi a Informării, în detrimentul Emoţiei şi a
Cunoaşterii, respectiva categorie va deveni prizoniera Sensului, fără să mai tindă spre
anularea acestuia, fără să mai găsească resurse de anulare a oportunismului. Or, Materia
nu poate rămâne captiva unei Realităţii, pentru că ar însemna anularea Timpului prin
comprimarea trecutului, prezentului şi viitorului într-o singură expresie, ceea ce ar duce
la anularea acestei dimensiuni a perisabilităţii, implicit, la expansiunea Scopului unui
moment al Realităţii peste întreaga Dezmărginire şi, ca atare, la anularea Lipsei de Scop.
Toate acestea mă împing să afirm că: nu Forma, ci Mistica Formei este
importantă, nu Cunoaşterea, ci Mistica Cunoaşterii. Pentru că, vorba lui Nichita
Stănescu:
„Copacii n-au timp
 340

Decât dintr-un punct de vedere al cuvintelor...

«Copaci» se numesc
Din înşelătorie doar.
Pur şi simplu există
Şi asta e tot,
Iar atunci când nu sunt
E ca şi cum nici n-ar fi fost.”219

219
Nichita Stănescu, Op. cit., p. 334.
 341

Cartea a IV-a

Zgâriaciul lăudăros
 342

A fi dincolo de a exista
„Mai departe, dincolo de Cunoaştere ( aceea pe care suntem capabili să ne-o
imaginăm), există alte sfere, sfere de neconceput pentru actualele noastre capacităţi
mentale şi la care nu ne-ar fi cu putinţă să accedem decât încetând să mai fim ceea ce
suntem.”220
Problema este, însă, că şi dincoace de Cunoaştere lucrurile stau la fel.
Orice categorie nouă de Forme Materiale, îşi datorează existenţa modului cum au
evoluat celelalte categorii de până la ea. Doar că această evoluţie nu este însoţită şi de una
a memoriei. Evoluţia este cu desăvârşire lipsită de memorie, pentru că funcţiile esenţiale
ale compuşilor sunt continue; aşa se face că noi – cu toate că am preluat funcţii de la
toate categoriile de Forme Materiale din lanţul Devenirii – nu ţinem minte atributele
acestora, cu toate că existăm în baza principiilor lor, ele ne sunt cu desăvârşire inedite, se
manifestă independent de existenţa noastră, au o existenţă proprie.
Fiecare celulă, fiecare organ al corpului meu funcţionează independent de ceea ce
sunt eu de fapt şi de aspiraţiile mele. Dar, în egală măsură Eu, forma compusă ce sunt,
evoluez dincolo de funcţiile celulelor, sau organelor mele. Cu alte cuvinte, fiecare Formă
Materială este un compus care respectă regula Dezmărginirii, adică tinde mereu către a
nu fi, lăsând în urmă modul în care îşi organizează nefirea.
Ca atare, Existenţa este dominată de principiile Inefabilului, a non-existenţei, şi
asta face ca totul să nu poată fi cunoascut decât în intimitatea fiecărei forme. În Univers
nu poate exista o cunoaştere universală, aşa cum ne dorim noi atât de mult, fiecare
moment al cunoşaterii este o chestiune intimă, un proces care se declanşează în urma
unor condiţii unice şi specifice fiecărei Forme Materiale în parte. Acestui principiu al
cunoaşterii se datorează modul cum fiecare Formă Materială găseşte o cale către
expansiunea în Realitate. Relaţia de adaptare-modificare a Realităţii reprezintă modul
fundamental de a fi al Inefabilului. Fiecare act de adaptare la Realitate, aduce cu sine unul
de modificare a acesteia, lanţul cauzal de matrici evoluează continuu către Lipsa de Scop,
lărgind continuu modalităţile şi condiţiile Expansiunii în Sine a Materiei.

220
Alexandra David-Neeal, Op.cit., p.160
 343

Evoluţia omului, ca rezultat al tendinţei Dezmărginirii către Lipsa de Scop, a

facilitat producerea unui moment ce a schimbat substanţial anumite reguli în procesul de
expansiune a Materiei.
De dragul suspansului ar trebui să mă joc un pic şi să încerc a aplica toate regulile
de retardare a dezvăluirii, cuprinse în tehnicile naratologice. Doar că nu acesta este scopul
acestei lucrări, aşa că am să încerc să definesc ce cred că a produs o schimbare
importantă, poate că o abatere esenţială, în evoluţia Formelor Materiale: procesul de
expansiune al Formei Materiale numită om s-a schimbat radical din momentul în care a
fost creat semnul încărcat cu emoţie. Acest semn a transformat obiectul purtător de
semn într-un vehicul care producea comunincare.
Nu focul, nu roata, nu alimentaţia gătită, nimic din afirmaţiile cu raţiuni
economice nu au schimbat evoluţia omului, ci semnul care poate emoţiona, semnul care
produce cunoaştere. Toate aceste momente, despre care istoria evoluţiei omului vorbeşte,
nu sunt atribute ale Inefabilului, pe când cunoşaterea şi comunicarea sunt funcţii
importante ale acestuia şi au alt mod de manifestare. Focul, roata, alimentaţia gătită etc.
sunt rezultate ale cunoaşterii şi comunicării şi au apărut în urma unor procese impuse de
manifestarea Inefabilului.
După cum am văzut şi mai sus, în lanţul evoluţiei sunt mai multe categorii de
Forme Materiale care folosesc sisteme de semne pentru a se informa. Fie ele chimice,
vizuale sau sonore, acestea informează, emit un mesaj cu un conţinut precis
informaţional, dar nu implică, sub nici un chip o emoţie care să inducă procesul de
reorganizare ce include Cunoaşterea.
Comunicarea încearcă să transmită, în primul rând, starea emoţională care s-a
născut în urma unui moment al cunoaşterii. Ea presupune existenţa emoţiei, a emoţiei
generate de o diferenţă de potenţial a Realităţii şi care a implicat Forma Materială într-un
proces de reorganizare.
Dacă emisiunea de semne informative presupune doar relaţii cunoscute ale
elementelor de mediu, şi care nu implică starea Realităţii, relaţii care au fost asimilate
într-un proces al cunoaşterii, care s-a petrecut cândva -, comunicarea presupune momente
inedite, ivite în urma unui proces de reorganizare a fiinţei în relaţia sa cu Realitatea. De
cele mai multe ori, aceste momente nu pot fi definite cu exactitate, datorită noutăţii, ele
 344

vor trebui să parcurgă un proces de asimilare, până la transformarea în element al

Realităţii.
Cu siguranţă, Informarea este o componentă esenţială a oportunismului,
manipulând toate elementele adaptării, comunicarea, în schimb, este un proces de
modificare a Realităţii şi impune reorganizarea strucutrii Formei Materiale, pregătind-o
pentru noua Realitatea ce va să fie.
Graniţa dintre aceste două componente ale existenţei este teribil de subtilă, iar noi
suntem rezultatul relaţiei dintre aceste două funcţii ale Inefabilului, trasând astfel, fiecare
într-un mod unic şi specific, un traseu anume al expansiunii către Dezmărginirea
Materiei.
Fiecare individ, dintr-o anume categorie are un anume orizont specific de
cunoaştere unic, care se desosebeşte de orizontul celorlalţi indivizi şi care se modifică
datorită unor factori ai Realităţii care produc emoţie şi reorganizează spre Cunoaştere o
anume structură materială unică.
Sistemele de semne folosite de aceste categorii, nu comunică, ci informează.
Informează despre: pericole, surse de hrană, voinţe, atitudini etc., şi chiar dacă ceilalţi
membrii vizaţi reacţionează faţă de astfel de semne, nu însemană de fel că ei comunică, ci
că se informează. Aceeaşi poziţie o are computerul nostru personal, el ne informează, nu
comunică.
În acest proces se emite un semn, sau o serie de semne organizate într-un anume
sistem, pentru a defini o anume stare a mediului. Funcţia informării se opreşte aici, restul
este o problemă de atitudine a fiecărei dintre variabilele unei matrici.
Informarea, spre deosebire de cunoaştere, este un act exterior Nevoii şi exprimă o
voinţă. Un act de informare nu este impus, ci voit, şi are funcţia de a menţine o legătură
complexă şi activă între matrice şi Realitate, un schimb care poate facilita accesul la
cunoaştere, dar nu-l implică.
Şi iată cum sunt din nou nevoit, să formulez o erezie: informarea exclude
cunoaşterea, şi, implicit comunicarea, tot atât de radical pe cât cunoaşterea exclude
informarea, în procesul comunicării.
Cu alte cuvinte, informaţia fiind lipsită de emoţie nu poate iniţia un act de
comunicare, iar cunoaştera nu se poate produce decât în prezenţa emoţiei.
 345

Despre comunicare şi informare putem vorbi ca despre cele două feţe ale unui
taler, sunt generate de aceeaşi materie dar au funcţii şi forme total diferite.
Iată de ce putem crede că lumea contemporană a oamenilor se zbate într-o
confuzie, care nu şi-a gasit încă soluţii, încercând continuu să imprime informării calităţi
şi atribute pe care aceasta nu le poate produce. Toate eforturile de a impune informarea ca
formă a cunoaşterii nu fac decât să diversifice permanent modurile de manifestare a
ignoranţei.
Parabola orbului cuprinsă în textele budiste ne dezvăluie faptul că ignoranţa este
unul dintre pericolele cele mai perfide al naturii umane, tocmai datorită faptului că are
forme de manifestare deosebit de subtile dar, în acelaşi timp, extrem de agresive.
Semnificativ în toată această poveste este faptul că ignoranţa e specifică doar omului.
Nici una dintre celelalte categorii de Forme Materiale nu cunoaşte această stare a
spiritului, şi asta datorită faptului că între informare şi cunoaştere există o delimitare
foarte clară, delimitare respectată prin natura organizării acestora.
„Un orb din naştere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadă
obiectele care se aflau acolo şi, când i se vorbea despre ele, el le nega cu încăpăţânare
existenţa. Unui medic i s-a făcut milă de el. S-a dus în munţii Himālaya şi a cules diferite
plante. Pe unele le-a pisat, pe altele le-a mestecat (sic), iar pe altele le-a fiert, preparând
astfel un unguent cu care i-a uns ochii orbului. Efectul dorit s-a produs, omul a început
să vadă. El a zărit cu mare uimire în jurul lui nişte obiecte cărora nu le bănuise
niciodată existenţa.
Omul a fost cuprins de o mare mândrie. «Acum văd cunoasc toate lucrurile», a
declarat el plin de înfumurare
Totuşi, cineva îl admonestă: «Prietene, nu vezi decât cele câteva obiecte care se
află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele, luna,
constelaţiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, altele urâte».
Fostul orb a refuzat să-l creadă. «Nu există nimic din toate aceste lucruri, a
răspuns el. Nu văd nimic asemănător. Tot ce e de văzut, văd».
Atunci, un medic foarte învăţat s-a dus în munţii Himālaya şi a reuşit să fie primit
de Regele Munţilor. După sfaturile lui, medicul a cules alte plante, a pregătit un nou
unguent şi l-a aplicat pe ochii neîncrezătorului, apoi l-a scos afară din cameră.
 346

Omul a văzut strălucirea soarelui, luna, constelaţiile şi numeroase fenomene.

Mândria i-a devenit şi mai mare.
«Nu credeam ce mi se spunea despre existenţa tuturor acestor lucruri, a zis el,
acum le văd. Nimic nu-mi mai e necunoascut. Nimeni nu e mai presus de mine.»
Totuşi, un înţelept care avea facultăţi transcendente îl mustră: «Prietene, abia ţi-
ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoşti nimic. De unde atâta vanitate? Când erai
închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, în lipsa unor
facultăţi superioare celor pe care le ai, nu poţi discerne fiinţele animate de sentimente
binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poţi auzi vocea umană, sunetul
unei tobe, nici pe cel de concă, de trompetă sau oricare alt sunet decât de la distanţă
foarte mică. Îţi aminteşti şederea în pântecele mamei tale şi de cauzele care te-au făcut
să te naşti din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi există nenumărate alte lumi mai
numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poţi lăuda spunând: văd totul, ştiu
totul? Eşti încă orb, iei întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric.».”221
Această stare a ignoranţei domină astăzi lumea omului, reducând drastic formele
de comunicare în favoarea celor de informare. Totul nu face altceva decât să
dezumanizeze condiţia umană, prin reducerea formelor de cunoaştere.
Asemeni orbului, fiecare cunoştinţă relevată, cât ar fi de săracă, induce o stare de
suficienţă, de mândrie, de infatuare. Toate acestea sunt atribute ale informării, care, spre
deosebire de cunoaştere, nu reorganizează entitatea umană, ci în permanenţă imaginea
unui mediu ce pare a necesita doar anume categorii de relaţii, ceea ce este cu desăvârşire
fals.
Cunoaşterea nu poate fi supusă unei astfel de atitudini, deoarece, emoţia deschide
un orizont lărgit din care se desprinde cu claritate faptul că reorganizarea nu are sfârşit, ci
este un proces esenţialmente în evoluţie. Niciodată nu cunoşti decât ceea ce a contribuit la
reorganizarea ta şi întotdeauna este insuficient pentru că tu, ca entitate cosmică, trebuie să
rămâi continuu în dezechilibru; laţul cunoaşterii se produce mereu şi te determină să fii
continuu o altă fiinţă. Această permanentă reorganizare a proriei tale fiinţa va face ca
toate elementele cunoaşterii să fie renuanţate odată cu arderea unui noou moment de
dezechilibru. Ele nu sunt imuabile, nu sunt absolute, nu sunt unice: pur şi simplu ele nu

221
Apud Saddharma pundarika, vezi Alexandra David-Neel, Op. cit., pp.186-187.
 347

sunt decât momente ale lanţului cuză-efect, şi sunt particulare, intime. Ca atare, spre
deosebire de informaţii, ce reprezintă un raport despre relaţiile dintre elementele unui
moment al mediului, momentele cunoaşterii te determină să-ţi reaşezi relaţia cu
Realitatea, împins fiind de noua condiţie a propriei tale fiinţe, care la fiecare astfel de
moment se reorganizează pentru a păstra conformitatea relaţiei dintre identitatea ta, ca
Formă Materială, şi Realitat care, la rândul său, se recrează odată cu noua ta condiţie dar
şi a celorlalte elemnte care o formează.
„Ce crezi tu, Subhuti? Cunoaşterea perfectă a fost ea dobândită de Tathāgata cu
ajutorul semnelor? – (A cunoscut el obiectele după informaţiile pe care i le-au furnizat
aspectul, însuşirile şi aparenţa lor în general?) Nu trebuie să crezi astfel, Subhuti.
Cunoaşterea perfectă nu poate fi dobândită cu ajutorul semnelor.”222
Iată motivul pentru care mistica Realităţii, mistică ce cuprinde cele trei stări:
inefabilul, subtilul şi sublimul, nu poate fi cunoscută prin informaţii. Ea, Realitatea, se
relevă în mod unic unei Forme Materiale, prin reorganizarea întregii structuri a acesteia,
dându-i o nouă formă aptă să fie Realitate.
Restul: imaginile, informaţiile, legăturile definibile dintre elemente, sunt doar
mijloacele prin care Forma Materială îşi dezvoltă tendinţele oportuniste în mediu. Ele
sunt compuşi ai Realităţii, care, la rândul lor, sunt alcătuiţi prin agregare, ca atare
constituiţi într-o Realitate cu scop şi tendinţe diferite. Acest fapt menţine Realitatea ca pe
un mecanism unic pentru fiecare Formă Materială, şi face ca, indubitabil, cunoaşterea să
fie un act intim, singular, personalizat, impus de relaţiile dintre diferitele unicităţi ale
acestei pluralităţi.
Dacă Unu nu ar fi o pluralitate, cunoaşterea ar putea avea o formă colectivă, dar
aşa, ea nu se produce decât individual, depinzând mereu de tendinţele impuse de
diferenţele de potenţial ce se nasc în structură şi nu de voinţa noastră, dar şi de
mecanismul asimilării agregatelor ce asigură lanţul cauzalităţii.
„În capitolul 42 din Dao de Jig, se spune: « Dao a dat naştere Unului. Unul a dat
naştere lui Doi. Doi l-a născut pe trei. Trei a născut cele zece mii de fiinţe. Cele zece mii
de fiinţe îl poartă în spinarea lor pe yin şi îl îmbrăţişează pe yang». Se vede cum a folosit
Lao Zi un mit cosmogonic tradiţional, adăugându-i o nouă dimensiune metafizică.

222
Apud Dordje tcheupa, vezi Alexandra David-Neel, Op.cit., p. 215.
 348

«Unul» este echivalentul «Totului»; el se referă la totalitatea primordială, temă

familiară atâtor mitologii. Comentariul arată că împreunarea Ceurlui cu Pământul (i.e.
«Doi») a dat naştere la tot ce există, după un scenariu mitologic de asemenea bine
cunoscut. Dar pentru Lao Zi, «Unul», unitatea/totalitate primitivă, reprezintă deja o
etapă de «Creaţie», căci el a fost zămislit de către un principiu misterios şi insesizabil,
Dao.”223
Misterios, desigur, pentru că noi, Întregul, nu putem sesiza asimilările ce se
produc în agregatele ce ne compun, precum nu putem sesiza nici tendinţele, sensurile şi
scopurile acestora, şi asta dintr-un motiv foarte simplu: suntem însuşi procesul ce se
derulează, iar în final devenim Rezultatul, Produsul tuturor acestor forţe, care se
manifestă dincolo de voinţa noastră, dar nu şi independent. Întreaga existenţă a unei
Forme Materiale este un proces de devenire care nu încetează să se manifeste continuu.
Concluzia firească este că noi nu suntem nicio clipă aceeaşi structură, niciodată nu putem
să fim egalii noştri.
Putem afirma că: noi suntem rezultatul cunoaşterii, rezultatul unui proces care se
datorează evoluţiei relaţiilor dintre agregatele ce ne compun, iar ceea ce manipulăm noi
nu sunt altceva decât informaţii cu care antrenăm continuu mecanismul oportunist de
adaptare la mediu. Acestei stări a existenţei, care crează continuu particularităţi, ne
datorăm unicitatea.
Iată de ce, pentru fiecare matrice de Forme Materiale, ca şi pentru fiecare Formă
Materială în sine, informarea este un proces extrem de important, dar care nu are decât
slabe legături cu Realitatea; funcţiile sale de bază tinzând spre manipularea elementelor
de mediu pentru a obţine o poziţie de echilibru între acestea şi starea, în continuă
transformare, a structurii sale.
Semnul, sau sistemul de semne, atâta vreme cât nu conţine o mistică formată din
inefabil, subtil şi sublim, adică din emoţie, nu va face altceva decât să informeze despre
starea unor elemente de mediu. În momentul când, emoţia intră în componenţa sa, cele
trei funcţii importante vor contribui la declanşarea unor diferenţe de potenţial în strucutra
Formei Materiale şi, implicit, la procese de reorganizare a acesteia. Tot acest mecanism
fiind unul care se produce în straturile intime ale agregatelor structurii Formei Materiale
223
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, traducere de Cezar Baltag, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 23-24.
 349

este insesizabil la nivelul întregului. Forma Materială resimte doar o anume senzaţie,
nedefinibilă, dar de cele mai multe ori plăcută. Noi oamenii, o numim generic emoţie, sau
fior, sau senzaţie de plăcere, ne bucură declanşarea ei, fără să bănuim că după
consumarea aceasteia suntem, în fapt, o altă fiinţă, care a contribuit astfel la apariţia unei
noi Realităţi, expansionând Materia şi Dezmărginind-o.
Universul nu-şi întreţine Lipsa de Scop prin revoluţii, ci prin asimilări, fiecare
Formă Materială care a trecut printr-un proces de reorganizare a asimilat vechea forma
consumată.

Metafizica semnului
Vreau să atrag atenţia asupra faptului că în ceea ce urmează voi vorbi despre
semnul purtător de emoţie, şi nu despre cel care informează. Semnul care informează are
o traiectorie, pe care încetul cu încetul, începem s-o desluşim, găsind mărturii în evoluţia
organizării Materiei, care în permanenţă tinde spre diversificarea Formelor sale
Materiale.
Biologii, dar şi profesionişti care şi-au dedicat cariera unor specii de animale în
scopuri economice, descoperă faptul că acestea folosesc sisteme de semne pentru a se
informa. Alunecând spre formele apropiate originilor, savanţii încep să perceapă sisteme
de transmitere a informaţiei pe diverse căi: fizice, chimice, biologice etc. Există deci o
evoluţie a semnului care a însoţit modul de organizare al Materiei, evoluţie necesară
pentru asimilarea formelor inferior organizate în cele superior organizate.
Doar că, toate aceste semne şi sisteme de semne nu sunt purtătoare de emoţie, ele
fac un transfer obiectiv, limitat, cu funcţii precise. Chiar şi atunci când formele au evoluat
către semnele abstracte, cum sunt cele sonore, sau grafice, funcţiile lor sunt tot
informative, lipsite de emoţie. Să nu înţelegem din aceasta că, formele biologice despre
care vorbim nu sunt capabile de emoţii, dimpotrivă. Dar, emoţiile prin care trec acestea
sunt generate de alt fel de relaţii cu Realitatea, şi nu sunt induse de semne, sau sisteme de
semne, produse de semenii lor, sau de către elementele de mediu.
Procesul cunoaşterii este comun infinitei varietăţi a Formelor Materiale pe care
Materia le-a produs. Mecanismul său, care presupune consumarea intimă a unei emoţii,
face ca rezultatul să fie unul singular şi irepetabil. Nu poţi să cunoşti de două ori un fapt
 350

şi nici nu poate fi creată de două ori aceeaşi emoţie. Cunoaşterea şi implicit emoţia sunt
două procese extrem de volatile, prin care Inefabilul îşi jalonează drumul de la lipsa de
formă, la formă, folosind ca instrumente Formele Materiale.
Iată de ce, Realitatea are nevoie de o continuă perfecţionare a acestora ( a
Formelor Materiale) pentru a întreţine o Expansiune tot mai nespecializată în Sinelui său.
Dacă Materia ar ceda tendinţei de specializare pe care Formele sale Materiale o încearcă,
Expansiunea s-ar îngusta permanent, tinzând evident spre o anulare a sa.
Formele Materiale, la nivel de variabilă, de individ, tind spre o specializare
accentuată, dar la nivel de matrice, această tendinţa este anulată şi înlocuită cu cea de
modificare a Realităţii. Specializarea presupune încercarea de a obţine o adaptare
perfecţionată la condiţiile unui mediu al Realităţii, dar procesul în sine produce crearea
unor noi momente care provoacă modificarea Realităţii, şi deci, Expansiunea tot mai ne-
specializată în Sinele său.
Acesta este motivul principal pentru care cunoaşterea şi implicit emoţia sunt
procese individuale, intime şi irepetabile. Ele fac parte din zona impalpabilă a materiei,
acolo unde se produc transferuri energetice responsabile de modificările pe care masa
materiei le suferă şi din care se obţin noile Forme Materiale.
Mulţimile de Forme Materiale, care formează o generaţie, o lume, un nivel al
Realităţii nu pot fi, decât într-o proporţie foarte mică, conştinente de faptul că ele însele
sunt în fiece clipă structuri noi, adaptate, şi că asta se datorează acestui proces intim
provocat de emoţie şi cunoaştere. Pentru a deveni conştient de schimbările care se produc
permanent în strctura sa, şi care presupun existenţa ca pe un şir lung de indivizi noi ce
înlocuiesc vechii indivizi, aşa cum şarpele îşi înlocuieşte pielea moartă, trebuie să acorzi
o atenţie oarecum obiectivă părţii impalpabile, spirituale, energetice a existenţei tale.
Aceasta zonă a existenţei este inimitabilă, este unică şi irepetabilă, ca atare nu
poate fi asemuită cu a altui individ, doar că, din nefericire, orbiţi de tendinţele comune pe
care matricea tinde să le impună individului, ne deprindem să nu luăm seama la evoluţia
acestei părţi a fiinţei noastre.
Categoriile de Forme Materiale de până la om sunt lipsite de posibilitatea
transmiterii emoţiei printr-o cale oarecare, şi, datorită acestui fapt, cunoaşterea în cazul
lor este o problemă strict individuală, de cele mai multe ori neconştientizată.
 351

În sine, procesul cunoaşterii este în cea mai mare proporţie neconştientizat. Odată
cu consumarea emoţiei, modificările structurale s-au declanşat, iar adaptarea la Realitate
– ceea ce este în sine procesul cunoaşterii - se produce, cu sau fără participarea con-
ştiinţei. Este adevărat însă, că efectul cunoaşterii este cu mult mai profund şi mai adaptat,
atunci când con-ştiinţa este activă, lucidă şi însoţeşte consumarea emoţiei. „S-ar putea
spune că, după Upanişade, gândirea religioasă indiană identifică eliberarea cu o
«trezire» sau cu o luare la cunoştinţă a unei situaţii care există de la început, dar pe care
omul nu ajungea să o realizeze. Neştiinţa – care este, în fond, o ignorare de sine – poate
fi asemuită cu o «uitare» a Sinelui veritabil (ātman, purusa). Gnosa ( jnāna, vidyā ),
suprimând ignoranţa şi sfâşiind vălul māyā, deschide calea eliberării: adevărata
«ştiinţă» echivalează cu o «trezire».224
Aceasta, putem spune, ar fi funcţia profundă, intimă către care tinde oricare
religie, funcţie cu care se poate deschide şi defini o cale spre mistica existenţei şi care se
opune cu vehemenţă oricărei tendinţe de instituţionalizare. Orice religie neagă insituţia
religioasă pentru că ea (religia) tinde doar spre „trezirile” individuale, ceea ce exclude
ritualul colectiv şi presupune ritualul individual, intim, secret.
Religia, ca manifestare filosofică a relaţiei existenţă-mistica acesteia presupune
relaţia lucidă a individului cu cunoaşterea sinelui său în formele sale impalpabile. Ca
instituţie, în schimb, presupune un instrument de manipulare, mai mult sau mai puţin
agresiv.
Nici un Profet, sau Mesia, care a ajuns la o relaţie tainică şi profundă cu mistica
existenţei, nu a dorit să promoveze filosofia sa religioasă ca pe o instituţie, ci ca pe o
formă a lucidităţii. Instituţia a fost întotdeauna creată de un apostol, mânat fiind de forţele
unor funcţii sociale; fie conştient, fie inconştient.
Atunci când s-a produs o legătură între semn şi emoţie, evoluţia Formei Materiale
care a creat-o s-a modificat substanţial, pentru că a dat naştere unui proces care conţine,
în proporţii diferite, cele trei stări ale Devenirii: Inefabilul, Subtilul şi Sublimul.
Procesul acesta a fost denumit simplu şi misterios: mistică, şi este cel care ne
guvernează trecerea prin această stare de formă compusă din agregate, perisabilă şi
supusă oricând descompunerii.

224
Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, p. 50.
 352

Doar atunci când semnul a fost investit cu emoţie, s-a născut posibilitatea
comunicării, deoarece: semnul care emoţionează, sau semnul purtător al emoţiei are
capacitatea de a provoca accederea mai multor indivizi la mistica unei experienţe
consumate, ceea ce produce procese importante consumate dincolo de pragul informării.
Desigur, proporţiile accederii nu sunt aceleaşi, ele păstrează coeficientul de
individualitate şi intimitate generat de scopul pentru care este alcătuită structura, dar a
apărut posibilitatea producerii emoţiei şi pe alte căi decât cele de dinaintea naşterii
semnului, adică dintr-o relaţie nemijlocită a individului cu momente ale Realităţii.
Nu este de loc important accesul la o experienţă anume, ci la mistica acesteia,
pentru că doar în felul acesta se poate provoca un transfer emoţional, datorită căruia se
poate declanşa procesul cunoaşterii. Nu trebuie, de altfel, să gândim mistica în sensul
definiţiei ei de dicţionar, ci ca pe un teritoriu care conţine, în diferite proporţii, cele trei
dimensiuni importante ale transferului de energie: inefabilul, subtilul şi sublimul.
Procesul de creare a emoţiei, şi implicit al cunoaşterii, se poate provoca astfel cu
ajutorul acestui semn investit, ceea ce înseamnă că individul nu mai consumă un moment
produs de Realitate, ci miezul misticii unei experienţe oarecare, mistică la care are acces
datorită semnului şi al cărei efect se poate propaga doar într-o relaţie directă, implicită
între individ şi semnul purtător de emoţie, dar care defineşte un teritoriu comun, accesibil
mai multor indivizi.
Un lucru deosebit îl constituie faptul că mizul misticii, conţinutul acesteia nu este
identic pentru fiecare dintre aceia care au acces la ea. Totul depinde de diferenţa de
potenţial pe care fiecare individ este în stare s-o genereze.
Structura lui se organizează în legătură directă cu diferenţa de potenţial pe care
izbuteşte s-o genereze, ceea ce ne împinge să afirmăm că mistica revelată de un semn nu
există în sine, ci este provocată de diferenţa de potenţial pe care semnul o induce.
Legătura aceasta este foarte subtilă, mereu unică şi profund intimă, ceea ce face ca
mecanismul ei să nu poată fi multiplicat spre studiere, spre definire. Cu alte cuvinte nu
poate genera modele şi de aceea rămâne un spirit adânc al Devenirii menit să protejeze
unicitatea expresiei, a formei prin care se poate obţine o altă expresie a Expansiunii
Materiei în Sinele său.
 353

Această relaţie: Individ-Semn-Mistica Semnului este necomunicabilă; ceea ce

putem noi comunica despre ea este rezulatul prefacerilor din propria noastră strucutră,
prefaceri datorate reorganizării produse de emoţie şi care ne fac să accedem la un nou
nivel al cunoaşterii.
Întotdeauna ne-a plăcut să definim cunoaşterea ca pe un stadiu nou, revelatoriu al
existenţei, un stadiu spectaculos care atinge praguri fără precedent, ceea ce este cu totul
fals. Cunoşaterea este un proces extrem de subtil şi se produce neîncetat, remodelându-ne
în fiecare moment, dând o nouă formă structurii noastre şi menţinând relaţia entitate-
Realitate mereu activă, pentru că Realitatea este un stadiu de fiecare clipă al Materiei.
Iată de ce putem fără teamă să afirmăm că: Materia este unică şi unitară în expresiile
sale infinite, că nimic din ceea ce se întâmplă în Realitate nu poate rămâne fără
consecinţe în conţinutul fiecăreia dintre Formele Materiei, şi că fiecare moment al
Realităţi este generat de tendinţele oportuniste ale Formelor Materiale.
Datorită acestui mod de a fi al Materiei, cunoaşterea nu poate fi comunicată,
pentru că este expresia Misticii însăşi, în schimb produsul cunoaşterii – noul stadiu al
structurii, obţinut prin re-organizare - devine substanţa comunicării şi există într-o mistică
fertilă capabilă să genereaze forme de comunicare.
Dacă până la om, cunoaşterea se produce prin experienţe directe, prin contactul
nemijlocit al individului cu un anume moment al Realităţii, ceea ce presupune o implicare
necondiţionată, odată cu naşterea semnului purtător de emoţie apare posibilitatea de a
opta pentru o atitudine anume faţă de provocarea Realităţii, atitudine care presupune
implicarea, dar foarte bine şi neimplicarea individului, ceea ce la celelalte Forme
Materiale nu este posibil. Această relaţie va da naştere încetul cu încetul Informării – ca o
structură de relaţii între o entitate şi consecinţele efectelor Realităţii, adică a
mecanismului de funcţionare a elementelor de mediu - a cărei evoluţie ne dă nouă acum
atâta bătaie de cap.

Naşterea semnului
 354

Într-o proporţie foarte mare, literatura care se referă la existenţa omului arhaic,
vorbeşte despre acesta ca despre o fiinţă care bântuie prin mediul său terifiat, îngrozit,
urmărit de fantome al cărui rost nu-l înţelege şi care sunt degajate de fenomenele ce se
consumă în jurul său. Manifestările biologice, meteorologice, terestre, cosmice, etc. sunt
toate, în viziunea acestor autori, motive pentru ca omul arhaic să fie mereu cu frica în sân.
Culminând cu discursul lui Wilhelm Worringer din Abstracţie şi intropatie, omul
arhaic pare o fiinţă demnă de toată mila ce ar trebui protejată ca şi speciile pe cale de
dispariţie.
Dar, dacă stai strâmb şi te gândeşti drept, să spui despre omul arhaic că era
dominat de teamă este cam acelaşi lucru cu a spune că peştele se prăpădeşte la gândul că
s-ar putea înneca.
De fapt, el este în elementul său, în mediul său, despre care a primit pe linie
genetică toate informaţiile esenţiale. Relaţia dintre omul arhaic şi mediul în care trăieşte
este cât se poate de firească. Mai mult, legăturile acestea sunt deosebit de puternice, şi
datorită acestui fapt, extragerea omului arhaic din mediul său ar însemna, pentru acesta, o
traumă deosebit de puternică. Abia atunci, omul ar fi străbătut de spaime, de angoase, de
nelinişti frustrante, iar existenţa sa s-ar transforma într-o teribilă luptă pentru adaptare,
dominată de dorinţa puternică de a reveni în mediul familiar, acolo unde toate elementele
sunt în strânsă legătură cu capacităţile sale de informare şi unde poate parcurge calea
cunoaşterii.
Eu cred că altele sunt problemele omului arhaic, şi nu teama de fenomenele care-l
înconjoară, în mijlocul cărora se naşte şi pe care, cel puţin pe unele dintre ele, le foloseşte
ingenios, sau se sprijină de ele pentru a-şi crea condiţii spre împlinirea tendinţelor sale
oportuniste.
Ca şi noi, cei de astăzi, omul arhaic este dominat de preocupări legate de existenţa
cotidiană: hrană, adăpost, stabilitate, confort, procreaţie etc. Eforturile sale se
concentrează pe lucruri simple, care formează baza existenţei, este departe de sălbatica şi
complicata mentalitate a administrării sociale. Micul grup care formează comunitatea sa
îşi împarte funcţiille după capacităţile indivizilor, fiecare dintre ei trebuind să fie util
după abilităţile sale, iar aceste condiţii desenează şi ierarhia grupului. Calităţile moştenite
 355

genetic şi educate, mai ales în contactul nemijlocit cu condiţiile mediului, sunt cele care
stabilesc ierarhia în grup.
Dominaţia celui mai oportunist dintre membrii este acceptată firesc şi durează
atâta vreme cât acesta dovedeşte forţa de a rămâne capabil să gestioneze relaţia cu
condiţiile de mediu. Dacă un altul se dovedeşete mai abil, mai inventiv, mai folositor
grupului, ierarhia se schimbă cu uşurinţă. Viaţa omului arhaic este formată, mai ales, din
activităţi ce privesc hrana şi reproducerea, toate celelalte apar doar impuse de o dorinţă;
fie favorurile unei femei, fie un anumit fel de hrană mai rar şi mai deosebit, fie tentaţia de
a prelua o poziţie apropiată de vârful piramidei comunităţii.
Omul arhaic se naşte într-un mediu anume care îi este familiar în primul rând prin
informaţiile transmise genetic, elementele acestuia fac parte din zestrea sa de cunoştinţe
şi le acceptă ca atare, le foloseşte pentru a-şi putea orienta existenţa, pentru a trasa limite
ale posibilului, sau interzisului. De aici şi până la spaime este un drum lung.
Desigur, pentru un spirit urban, protejat de reguli ferm definite, de protocoale
administrative şi sociale, viaţa într-o pădure, într-o câmpie sălbatică, în sânul unor munţi
prăpăstioşi constituie subiecte de spaime, la gândul primejdiilor necunoscute. Pentru
omul arhaic însă acesta este mediul care-l protejează, al cărui reguli îi sunt familiare şi
generator de spaime ar fi să fie adus într-un mediu urban unde regulile îi sunt cu
desăvârşire necunoscute.
E greu de crezut că ceea ce s-a întâmplat cu evoluţia spirituală a omului arhaic a
fost generată de spaime în faţa fenomenelor naturale şi de mediu. Altceva trebuie să fi
fost motorul acestei evoluţii.
Putem vorbi, în schimb, despre suferinţă, suferinţa care vine din desele crize de
resurse, şi de năzuinţa omului arhaic de a căuta s-o evite. Nevoit să trăiască din resurse pe
care nu le produce, ci doar le foloseşte, omul arhaic este profund dependent de ceea ce
natura îi oferă, dar mai ales de ciclul şi traseul acestora. Putem vorbi despre suferinţa
crizei, o suferinţă care a generat o sumă întreagă de manifestări, unele dintre ele deosebit
de crude, mai ales pentru mentalitatea societăţii zilelor noastre. Această suferinţă, de
multe ori profundă, îşi manifestă prezenţa continuu, făcea parte din existenţa omului
arhaic, aşa cum face parte şi astăzi din existenţa noastră, doar că într-o altfel de expresie,
într-o altfel de stare, cu rezultate mult mai difuze, mai subtile. Suferinţa provocată de
 356

lipsa de resurse nu ne-a părăsit, ea este instalată teminic în codul nostru genetic şi ne
domină existenţa, majoritatea gesturilor dintr-o existenţă este guvernată de nevoia de
resurse, care să evite suferinţa crizei.
În primele faze ale existenţei omului ca specie, modul de exploatare a resurselor
nu se deosebea substanţial de a celorlalte Forme Materiale; se căuta un teritoriu care
oferea resurse de hrană cât mai variate posibil şi acestea erau folosite de către grup.
Atunci când se epuizau, grupul se deplasa spre un alt teritoriu şi jocul se repeta de
câte ori era nevoie. Din nefericire, momentele în care trebuiau schimbate teritoriile,
reprezentau mai de fiecare dată o criză care făcea ca grupul să sufere; să cadă pradă
bolilor grave datorită lipsei de hrană, să facă faţă cu greu înfruntărilor cu alţi competitori
etc. Dacă urmărim marile migraţii ale ierbivorelor în savana africană, vom avea o anume
imagine despre ceea ce se petrecea în acele timpuri.
Am subliniat expresia suferinţa crizei, pentru că un astfel de moment a produs,
după părerea mea, evenimentul care a dus la naşterea semnului purtător de emoţie, şi la
schimbarea radicală a destinului istoric al omului. Putem spune chiar că: suferinţa a
devenit un mecanism fundamental al existenţei, mecanism care guvernează subtil multe
dintre gesturile pe care le facem în parcursul vieţii. „Cele patru «Adevăruri nobile»
conţin miezul învăţăturii sale ( Este vorba despre Buddha n.n.). El le-a predicat în prima
sa cuvântare de la Benares, la scurt timp după Trezire, în faţa celor cinci vechi însoţitori
ai săi (§ 149). Primul adevăr priveşte suferinţa sau durerea (pāli: dukkha ). Pentru
Buddha, ca şi pentru majoritatea gânditorilor şi religioşilor indieni de după Upanişade,
totul este suferinţă. Într-adevăr, «naşterea este durere, bătrâneţea este suferinţă, boala
este suferinţă, moartea este suferinţă. A fi unit cu ceea ce nu-ţi place înseamnă suferinţă.
A fi despărţit de ceea ce-ţi place [...], a nu poseda ceea ce doreşti înseamnă suferinţă. Pe
scurt orice atingere cu (oricare din) cele cinci skandha implică suferinţă.» (Majjhima, I,
141). Precizăm că că termenul dukkha, de obicei tradus prin «durere» sau «suferinţă»,
are un sens mult mai larg.”225
Pentru a ajunge la un asemenea rafinament al analizei unei stări prin care omului
îi este dat să treacă, este obligatoriu ca aceasta să fi dominat şi să continue să domine
existenţa umană. Este obligatoriu ca ea să impună momente ce trebuiesc traversate şi care

225
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. II., p. 93.
 357

produc rupturi grave cu condiţiile unei obişnuinţe practicate pentru a permite instalarea
confortului, a stării de bine, a beatitudinii cotidiene. Suferinţa se poate ivi din orice, doar
că momentele de criză grave impun, atât căutarea unor soluţii radicale, cât şi momente de
bucurie intensă, neegalabilă, atunci când aceasta a fost înlăturată. Momentele acestea de
intensă bucurie, dau naştere unor gesturi care caută să marcheze, să rezume încetarea
crizei.
Pentru a înţelege mai exact modul în care au curs, „istoriceşte vorbind”,
evenimentele care s-au finalizat cu naşterea semnului purtător de emoţie, trebuie să mai
remarcăm un fapt important.
Observaţiile făcute de către diferite categorii de savanţi au revelat faptul că multe
dintre animale, de la insecte până la primate folosesc unelte în activitatea lor de
producere a hranei. Am spus producere şi nu găsire, pentru că folosirea unei unelte
înseamnă deja un proces de producţie care depăşeşte simplul act de găsire, de
descoperire, de folosire a unei resurse. Utilizarea uneltei implică un proces de obţinere,
ceea ce presupune un lanţ de gesturi efectuate într-o anumită ordine şi care au un scop
precis: obţinerea hranei. Furnicile, albinele, păianjenii, corbii, papagalii, vidrele, castorii,
cimpanzeii, gorilele, dar şi alte animale ce nu-mi vin acum în minte, folosesc unelte
pentru obţinerea hranei.
Mai mult, cimpanzeii şi gorilele selectează şi prelucrează obiecte din mediu,
pentru a le transforma în unelte. Iată că o altă pre-judecată, şi anume aceea că omul se
desparte de celelalte categorii de veţuitoare pentru că foloseşte unelte în activitatea sa, s-a
dovedit a nu fi decât rezultatul unei informaţii incorecte.
Obţinerea unor unelte, de care omul se ajută în procurarea hranei, a rezultat prin
selecţia informaţiilor degajate în lanţul evoluţiei şi stocate în strucutra ADN, în urma
unei lipse cauzată de condiţiile de mediu. Procesul de perfecţionare a informaţiei acesteia
specializate s-a supus şi el, ca toate celalte etape ale evoluţiei, unor perioade de
recesiune, când, transformându-se într-un atavism, a aşteptat nişa favorabilă pentru a se
reactiva în condiţii specifice. În concluzie putem spune liniştiţi că apariţia uneltei, în sine,
nu a însemnat de loc o revoluţie care l-a detaşat pe om din lanţul evolutiv, ci doar
întrunirea unor condiţii ca actul de confecţionare şi folosire a unei unelte să redevină
funcţie a unei Forme Materiale.
 358

Desigur, Materia a căutat şi caută în permanenţă modalităţi de a lărgi spectrul

Expansiunii în Sinele său, şi pentru aceasta, fiecare revenire a unei funcţii presupune o
calitate superioară a acesteia.
Trebuie neapărat să aruncăm o privire asupra modului în care un obiect din mediu
se transformă în unealtă. Pentru demonstraţia pe care intenţionez s-o fac, cele mai
spectaculoase şi mai edificatoare acţiuni de transformare a unui obiect în unealtă sunt cele
ale corbilor şi ale maimuţelor.
Un corb localizează sub scoarţa unui copac putred o larvă, la care nu poate ajunge
cu ciocul. Atunci, inteligenta pasăre alege o crenguţă potrivită, ca elasticitate şi
rezistenţă, şi o strecoară prin galeriile copacului putrezit, o înfige în larvă, izbutind astfel
s-o trăgă în afară. Pentru corb, crenguţa este o unealtă-armă, pentru că are atât funcţia de
unealtă: instrument cu care izbuteşte să ajungă la insectă; cît şi de armă, pentru că vârful
ascuţit al crenguţei străpunge insecta şi o răpune.
Maimuţelor le place la nebunie să mănânce furnici, dar este deosebit de greu să
pătrunzi în furnicar şi să prinzi insectele. Pentru a-şi satisface pofta, un cimpanzeu alege
o crenguţă potrivită, o prelucrează desfrunzind-o şi transformând-o într-o vergea elastică,
apoi o introduce în galeriile muşuroiului, unde va fi atacată de furnicile furioase, ce se vor
prinde în lemnul crud.
Cimpanzeul trage afară unealta şi o linge, culegând astfel un număr oarecare de
insecte. Spre deosebire de corb, la maimuţă procesul de transformare a unui obiect în
unealtă este mai elaborat şi mai laborios, necesitând mai multe etape de prelucrare.
Am ales doar aceste două exemple, cu toate că ele sunt mult mai multe şi mai
variate. Le-am ales pentru că între ele există câteva elemente comune şi evidente. Cel mai
important element comun este că şi corbul, ca şi maimuţa, aleg un obiect din mediu –
crenguţa – o folosesc, apoi o abandonează. Data viitoare procesul se va repeta cu altă
crenguţă.
Nici una dintre vieţuitoare nu este preocupată să păstreze unealta. De fiecare
dată ea va căuta între elementele de mediu un nou obiect pe care să-l transforme în
unealtă. Faptul acesta este comun tuturor categoriilor de Forme Materiale care folosesc
unelte în activitatea de obţinere a hranei.
 359

Am văzut, undeva mai sus, că albinele folosesc sisteme de semne pentru a se

informa despre starea resurselor de hrană aflate dispuse în teritoriu. Acum vedem că
există categorii de vieţuitoare care folosesc unelte pentru a obţine hrana.
Am putea trage concluzia că o întreagă literatură care vorbeşte despre momentele
de cotitură din evoluţia omului, nu este decât o înşiruire de falsuri, de aberante fabulaţii
despre modul cum s-a produs evoluţia materiei vii.
Lucru care este şi nu este adevărat.
Este adevărat pentru că, într-adevăr nu semnul în sine, sau unealta a însemnat
desprinderea omului din comportamentul celorlalte Forme Materiale, care, la rândul lor
reprezintă fiecare o desprindere, o particulatizare, o specializare în lanţul evolutiv.
Nu este adevărat, pentru că există o legătură directă şi importantă între structura
de semne care informa despre un anume fapt şi nivelul informaţiilor aflate în circulaţie.
Pe măsură ce informaţiile relevă aspecte, particularităţi, fapte, se poate crea o imagine
mai completă a unei lumii aflată permanent în evoluţie. Imaginea cea mai completă a
acestei stări de fapt este reprezentată de oricare din aporiile lui Zenon, pentru că
paradoxurile filosofului ne arată că evoluţia face imposibilă suprapunerea exactă a două
nivele din strucutra Realităţii, tocmai datorită acesteia. A evoluţiei adică.
Şi din nou afirm că, manipularea informaţiilor, punerea lor în sisteme, eşafodarea
de structuri ideatice nu înseamnă sub nici un chip cunoaştere. Faptul că pot să manipulez
informaţii, nu mă îndreptăţeşte să spun decât că am fost în stare să asimilez un anume
protocol, să ţin minte o anumită ordine în desfăşurarea unor acţiuni, să manipulez mai
ingenios, sau nu, un număr de funcţii, nu şi că am izbutit să creez o legătură cu mistica ce
face să funcţioneze sistemul în sine.
Cu alte cuvinte, nu am avut acces la Inefabilul care alimentează mecanismul de
funcţionare al acelui sistem; ori pentru cunoaştere cel mai important lucru este legătura
subtilă cu mistica ce provoacă declanşarea reorganizării Formei Materiale prin emoţie, şi
care devine la rândul său capabilă să degaje emoţii modelatoare. De fapt, acestei legături
între diferitele forme mistice i se datorează capacitatea Formei Materiale de a produce
emoţii care să-i reorganizeze continuu strucutra. Important este, însă, că emoţiile rămân
până la un anumit moment ale evoluţiei, intime, nu pot fi transmise, nu pot da naştere
unei relaţii de comunicare, ele iniţiază un proces particular, individual de reorganizare,
 360

provocând cunoaştere doar pentru individul în care se consumă. Şi din nou trebuie să
subliniiez că atunci când folosesc noţiunea de mistic, sub nici un chip nu mă gândesc la
conţinutul său religios. Ţin să fac iarăşi această precizare cunoscând plăcerea cu care
oamenii se întorc la locurile comune ce-şi dovedesc comoditatea.
Acest mod de manifestare al emoţiei rămâne o formă de bază, efectele sale sunt în
continuare cele care întreţin specificul unic al cunoaşterii, individualizat pentru fiecare
Formă Materială, dar, odată cu naşterea semnului purtător de emoţie se crează
posibilitatea transmiterii, comunicării anumitor straturi ale emoţiei. Pentru că, o emoţie
nu poate fi transmisă nicidecum în totalitatea sa - mai ales pentru că o bună parte se
consumă deja în procesul de reorganizare a strucutrii -, ci doar într-o anumită proporţie,
definitiv dependentă de diferenţa de potenţial creată într-un receptor.
Doar anumite straturi ale ei pot fi transformate într-un conţinut comunicant; aceste
straturi definesc legătura indisolubilă dintre cunoaştere şi evoluţie. Straturile comunicante
ale emoţiei se modifică, se îmbogăţesc, se diversifică proporţional cu modul în care
cunoaşterea tinde spre lipsa de scop. În urma traversării unei stări emoţionale, în receptor
are loc un proces de reorganizare, mai redus, sau mai amplu, reorganizare care produce
un efect de iluminare, de relevare, şi pe care îl numim îndeobşte cunoaştere. Niciodată,
nimeni în lumea asta nu poate să definească cu precizie cum ştie, ci doar să conştientizeze
că ştie.
Spre deosebire de informaţie, care este cu totul incapabilă să producă o relaţie de
comunicare, emoţia transferă în receptor un anume strat producător al cunoaşteri. Dacă
informaţia este incapabilă să iniţieze un proces de cunoaştere, emoţia este însăşi
conţinutul cunoaşterii, acel factor care provoacă reorganizarea strucutrii în vederea
adaptării la condiţiile Realităţii. Procesul de reorganizare al strucutrii produce în Forma
Materială o reacţie specifică de adaptare, de armonizare, de modelare, dar, în acelaşi timp
şi de negare a Realităţii.
Individualitatea, unicitatea Formei Materiale va crea un specific nerepetabil al
conţinutului cunoaşterii, deci şi emoţia produsă va fi pe măsură. Nu trebuie să ne
încăpăţânăm a crede că aceste procese sunt revoluţionare, spectacloase. Ele sunt deosebit
de subtile, pentru că evoluţia Materiei se bazează tocmai pe adaptări subtile, insesisabile,
care să permită asimilarea, armonizarea noilor condiţii ale Realităţii. Materia nu
 361

evoluează în salturi, şi nici în porţiuni izolate, ci într-un flux constant, permanent,

continuu, permiţând astfel multiplicarea momentelor producătoare de noi căi ale
Expansiunii în Sinele său. Materia evoluează constant în totalitatea sa, orice efect de
reorganizare se propagă în întregul materiei, fiecare structură a sa fiind armonizată Nevoii
generale.
Iastă de ce trebuie să existe această diferenţă uriaşă între Infomare şi Comunicare.
Pentru Materie, Informarea este indiferentă, este un atribut al unei categorii de Forme
Materiale, al unei matrici, pentru că are un conţinut limitat, precis, conţinut care defineşte
un scop oportunist.
Cunoaşterea, în schimb, este un proces nelimitat, care domină toate categoriile
de Forme Materiale, ea tinde mereu către Lipsa de Scop, facilitând Expansiunea şi,
implicit, Dezmărginirea. Cunoaşterea este o calitate esenţială şi fundamentală a Materiei,
şi fiecare moment al său străbate toate categoriile de Forme Materiale, reorganizând
continuu Sinele acesteia. Emoţia este vehicolul prin care Cunoaşterea poate genera
vibraţiile capabile de a contamina toate categoriile de Forme Materiale. Tot emoţiei i se
datorează faptul că există o coerenţă a reorganizării Sinelui Materiei, coerenţă din care
Dezmărginirea să-şi alimenteze constant Lipsa de Scop.
Toate acestea mă fac să cred că: modul în care au evoluat categoriile de Forme
Materiale a tins, nu neapărat ca o ţintă precis definită, ci mai degrabă ca o nevoie, către
naşterea unei anumite categorii care să producă semnul purtăror de emoţie, în felul acesta
obţinându-se o nouă calitate a cunoaşterii, o nouă formă de transmitere a acesteia.
Afirm că, nu a tins ca spre o ţintă precis definită, pentru că orice tendinţă în
evoluţia Materiei nu este concret şi particular precizată. Ea se obţine prin jocul selectării
informaţiilor importante care pot rezista mai multor condiţii generate de jocul Realităţii.
Confruntarea dintre Realitate şi tendinţele oportuniste ale categoriilor de Forme Materiale
este cea care facilitează definirea. În evoluţia Materiei către Sinele său, nimic nu este
categoric, ci totul este presupus.
Dacă nu era omul, o altă categorie ar fi fost aceea care ar fi dat naştere acestui
semn. Se pare că noi suntem prima verigă dintr-un lanţ care va avea un destin pe care nu-l
putem prevedea, o evoluţie care să producă momente de expansiune specifică către zone
inexistente încă ale Sinelui Materiei.
 362

Practic, vorbim despre Haosul care se transformă în Cosmos, ce la rândul său,

face loc Haosului. Pentru ca acest proces să fie posibil, Inefabilul este obligat să creeze
continuu condiţiile pentru existenţa Lipsei de Scop şi a Lipsei de Formă. Din aceste
calităţi ale Materiei, Formele Materiale îşi extrag categoriile de cunoaştere şi rămân
capabile de evoluţie. Dacă Materia ar fi dominată de un Scop şi de o Formă, procesul
evolutiv al cunoaşterii s-ar opri, pentru că un scop definit nu poate fi cunoscut, el fiind
însăşi cunoaşterea, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru Formă. Putem cunoaşte ceva ce nu
există, dar care tinde să devină Formă, şi putem cunoaşte acel ceva în măsura în care el
devine; odată devenit Formă, cunoaşterea încetează şi lasă loc informării.
Să ne întoarcem la naşterea semnului purtător de emoţie, despre care tot pomenesc
de o vreme. Să vorbim despre el căci, după părerea mea, a produs o desprindere a
destinului omului depărtându-l tot mai mult de celelalte categorii de Forme Materiale, şi
determinând conflictul în care se găseşte acum.
Nu cred nicidecum că resursele limitate, înmulţirea speciei, spaţiul insuficient sunt
problemele de fond ale conflictului pe care omul îl are cu celelalte categorii de Forme
Materiale din Cosmosul său. Ci faptul că desprinderea modului de existenţă a omului de
celelalte categorii, a creat o falie ce se adânceşte tot mai mult.
Şi totul a pornit de la un semn purtător de emoţie!
Vorbeam mai sus de momentele de criză, de evoluţia către acestea, de diferenţele
dintre condiţia normalităţii şi aceea a crizei, momente prin care omul arhaic era nevoit să
treacă şi pe care Epopeea lui Gilgameş le descrie plastic şi ingenios:
„Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă:
Nu eşti decât un jăratic care se stinge când vine frigul,
O uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul,
Un palat ce-şi striveşte războinicii ce-l apără,
un elefant ce-şi smulge învelişul,
eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce,
burduful care se varsă peste omul ce-l poartă,
calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră,
berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană,
 363

încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă!”226

Diferenţa dintre momentele de normalitate, sau de bunăstare şi cele în care
condiţile de mediu deveneau potrivnice, creau tragedii cu manifestări imprevizibile, cu
suferinţe adânci, ceea ce grăbea preocuparea omului arhaic de a găsi mijloacele prin care
ar putea evita astfel de episoade. Această preocupare a evoluat şi ea, odată cu societatea
omenească, dar a rămas o dominanta care dictează multe dintre gesturile făcute într-o
viaţă. Este şi firesc, dacă ne gândim că totul se raportează la instinctele de conservare ale
individului şi ale speciei.
Majoritatea suferinţelor – cele care vor da naştere şi celor mai felurite ritualuri de
jertfă, în ceremoniile religioase - erau legate direct de resursele de hrană. Epuizarea
bruscă a acestora, sau negăsirea în timp util a altora dădeau naştere unor crize care, cu cât
erau mai profunde, cu atât erau mai sfâşietoare, iar sfârşitul lor aducea o bucurie, o
emoţie necondiţionată, cu manifestări dintre cele mai energice.
Aşa se face că într-un moment dat, într-o astfel de criză adâncă un om foloseşte o
unealtă/armă şi obţine un rezultat spectaculos, neaşteptat. Cel mai probabil este vorba
despre o armă: o bucată de lemn, o bâtă, sau o piatră cu care omul vânează un animal, sau
obţine o sursă de hrană îndestulătoare, care pune capăt crizei şi scoate comunitatea sa
dintr-o suferinţă profundă.
De dragul demonstraţiei să rămânem la această bâtă, cu care omul arhaic a vânat
un animal, să spunem, pe care în mod obişnuit nu l-ar fi putut răpune. Manifestarea
exuberanţei, a bucuriei profunde s-a răsfrânt asupra unealtei/armă, adică a obiectului pe
care l-a cules dintre altele din mediul său, dar cu ajutorul căruia a obţinut un rezultat cu
totul neaşteptat şi salvator. Într-un astfel de moment, omul nostru încearcă să marcheze
bucuria sa pecetluind legătura directă cu unealta/armă ce i-a înlesnit reuşita.
Practica obişnuită de până atunci ar cere ca, după utilizare, omul să arunce
unealta/armă, fără să se preocupe de soarta ei, dar de data aceasta, omul ţine să-şi
manifeste recunoştinţa faţă de ajutorul neaşteptat şi scrijeleşte un semn cu care o
deosebeşte de celelalte şi o încarcă cu un nivel din emoţia sa.
Forma semnului este cu totul lipsită de importanţă, dar putem presupune că acesta
a fost extrem de simplu, o srijelitură în carnea lemnului sau a pietrei, o linie pur şi simplu.
226
Epopeea lui Ghilgameş, traducere de Virginia Ştefănescu şi Al. Dima, Bucureşti, Editura pentru
Literatură Universală, 1966. p. 92
 364

Oricum, forma semnului nu are nici o importanţă, ci doar conţinutul comunicant, conţinut
care va influenţa evoluţia ulterioară a existenţei întregii specii.
Nivelul de emoţie conţinut de semn este deosebit de puternic, atât pentru cel care
îl face cât şi pentru cei care sunt martori la acest act.
Semnul transformă unelta/armă, îi schimbă destinul şi o extrage din mulţimea de
obiecte ordinare dintre care a fost aleasă, pentru că nu va mai fi aruncată după folosire, ci
păstrată. Mai mult, emoţia transferată obiectului crează două poziţii faţă de acesta; pe de
o parte legătura emoţională creată între erou şi obiect, şi ilustrată de semn, iar pe de altă
partea emoţia pe care semnul o transmite martorilor.
Chiar dacă sunt complementare, sau tocmai de aceea, poziţiile celor două categorii
de participanţi sunt esenţialmente diferite.
Cel care a scrijelit semnul, mânat de elenul emoţiei a dorit să transforme obiectul
utilizat într-o marcă a trăirilor sale, ceilalţi percep semnul ca pe o investitură ce extrage
obiectul din cotidian şi-l transformă într-un panaceu.
Datorită lui, operaţiunile de procurare a hranei vor fi de acum încolo încununate
de succes, cu siguranţă mai lesnicioase. Semnul este cel care declanşează în membrii
grupului trăiri emoţionale puternice, fortificatoare, legate de speranţa că acest semn va
îndepărta momentele de suferinţă datorate lipsei de hrană. Pentru noi, generaţiile de
astăzi, care am parcurs un traseu lung în istoria evolutivă a semnului, conţinutul
emoţional al acestui prim semn nu mai poate genera nici pe departe o asemenea
intensitate emoţională. Şi, în general, nu mai putem vorbi despre un atare nivel al
intensităţii emoţionale, pentru că avem de-a face cu o continnuă tendinţă spre subtilitate
în dauna intensităţii.
Srijelirea acestui prim semn devine mijloc de transmitere a unui conţinut
emoţional, şi prima treaptă al unui nou mecanism al cunoaşterii. Dacă până la semn,
cunoaşterea era declanşată doar de relaţia nemijlocită dintre subiect şi evenimentul din
Realitate, odată cu apariţia semnului purtător de emoţie, ea începe să fie produsă şi prin
intermediul acestuia, datorită capacităţii lui de a da naştere acestei stări fertil-creative:
emoţia.
Mai mult decât atât, planul mistic al evenimentului devine mai complex şi îşi
lărgeşte treptat formele de expresie, ca şi aria de acţiune.
 365

Dacă până la pariţia semnului, mistica evenimentului era asimilată doar de către
subiectul care o consuma; odată cu apariţia semnului, fragmente, paliere, segmente din
misitica evenimentului se vor împrăştia, purtate de semn, către alţi subiecţi.
Emoţia devine un vector purtător de valori mistice şi diversifică, în felul acesta
modalităţile prin care Inefabilul se manifestă în existenţa omului. Planul mistic, şi odată
cu el şi cel al cunoaşterii nu mai este strict legat de producerea unui eveniment. Acesta,
evenimentul, rămâne doar un moment ce a declanşat un proces tot mai complex, mai
diversificat şi mai subtil. El, evenimentul poate să nu mai fie prezent, să nu mai creeze un
contact nemijlocit. Ecoul evenimentului, evocat printr-un semn sau un sistem de semne,
se poate tranasforma în momente fertile, producătoare de emoţie, şi deci de cunoaştere.
Datorită semnului purtător de emoţie putem avea acces la un nivel din mistica
unui eveniment la care nu suntem martori, despre care, în schimb, avem veşti, avem
posibilitatea să asimilăm forme ale emoţiilor pe care le-a declanşat.
Cunoaşterea îşi pierde nemijlocirea în favoarea coerenţei impuse de semn, ea va
genera continuu valori care, multe dintre ele, vor trece în planul informării, despărţindu-
se de încărcătura emoţională odată cu intrarea lor în mecanismul informaţional.
Pentru că, tocmai acest conţinut emoţional face diferenţa dintre semnul
informaţional, cel care translează, fără să implice nici autorul şi nici receptorul, fiecare
având o atitudine nesubiectivă, şi semnul comunicant, cel care este purtător al unei emoţii
ce implică mistic şi autorul, dar şi receptorul, fapt care induce o puternică relaţie
subiectivă a amândurora.
Până la apariţia semnului purtător de emoţie, viaţa omului arhaic a fost plină de
semne care informau: gesturi, sunete, atitudini, evenimente, acţiuni etc., dar care nu
presupuneau sub nici o formă implicarea emoţională. Mecanism valabil, de altfel, şi în
zillele noastre la nivelul Formelor Materiale care nu folosesc un astfel de semn.
Un semn care anunţă o primejdie, de exemplu, nu stârnea o reacţie emoţională, ci
doar declanşa un anume protocol pentru realizarea unei forme de apărare, atunci când era
cazul.
Emoţia se declanşa doar atunci când individul cu pricina se angaja într-o
confruntare directă, se implica subiectiv într-un eveniment; altminteri, ca martor, el
rămâne un spectator neimplicat şi deci neafectat emoţional.
 366

Sigur că este greu de crezut, pentru noi, cetăţeni protejaţi – teoretic – de legi,
reguli, instrucţiuni, protocoale, etc. la care ne raportăm mai în fiecare clipă, că semnul
care anunţa o primejdie nu avea o încărcătură emoţională, şi totuşi aşa stau lucrurile.
Informaţia, şi atunci, ca şi acum, impune respectarea unui protocol cunoscut,
asumat, de multe ori reflex. Cel avertizat va urma să producă o serie de gesturi care sunt
imprimate în memoria sa şi care nu îl implică emoţional. Ca atare toate semnele care
informează, nu fac altceva decât să declanşeze o anume formă a protocolului cunoscut,
nu şi un proces al cunoaşterii. Doar dacă, implicarea sa în eveniment este directă,
nemijlocită; după consumarea acestuia şi a protocolului menit să-l extragă din situaţia
limită, individul poate fi invadat de o emoţie care să declanşeze în el o formă a procesului
de cunoaştere ce va avea ca rezultat, adăugarea unei noi experienţe – cu toate
consecinţele sale – la protocolul cunoascut, fapt care are ca rezultat perfecţionarea
acestuia prin adăugarea unui nou nivel de experienţă.
Toate acestea conturează diferenţa majoră dintre cunoaştere şi informare,
marchează sisteme şi procese afective diferite, dar şi tehnici, modalităţi de abordare şi
expresii diferite.
Este adevărat: cunoaşterea se transformă, în ultimile ei consecinţe, în valori
informaţionale, în schimb informarea un produce niciodată elemente ale cunoaşterii.
Informarea este lipsită de capacitatea de a genera legături cu mistica unui eveniment, ea
nu face decât să definească precis un protocol al unor gesturi negeneratoare de emoţie, şi
ca atare fără acces la zone ale Inefabilului. Iată de ce, informarea defineşte cu atâta
precizie tehnicile şi legăturile cu Artfeactul, a cărui existenţă se consumă în afara misticii.
Nu putem şti dacă concomitent cu scrijelirea semnului, omul a şi păstrat
unealta/armă, un alt moment deosebit de important în evoluţia ulterioară. Cel mai
probabil ar fi să credem că obiectul a fost păstrat, atât datorită stării emoţionale legate de
funcţia pe care obiectul a avut-o, cât şi a semnului imprimat pe acesta.
Oricum ar fi, faptul că semnul a fost făcut pentru a semnala o emoţie specială,
copleşitoare, sublimă; cu scopul de a „însufleţi” obiectul şi de a-i încredinţa sentimentele
puternice, recunoştinţa, încrederea, starea de spirit cu totul specială, face ca aceasta -
unealta/armă - să devină un vector important pentru noile relaţii ce se vor naşte între
membrii colectivităţii.
 367

Semnul scrijelit dă o nouă condiţie obiectului respectiv, îl scoate din peisaj, şi-i
oferă un alt fel de existenţă.
Acest moment comportă două paliere:
a) Rezumarea unei emoţii într-un semn, cu un conţinut comunicant pentru toţi
membrii grupului;
b) Receptarea unor paliere ale emoţiei de către ceilalţi, prin intermediul
semnului.
Victoria celui care a devenit erou prin contribuţia uneltei/armă s-a petrecut
desigur într-o acţiune colectivă, iar cel puţin o parte dintre ceilalţi membrii ai comunităţii
au asistat la aceasta. Gestul de scrijelire a semnului a fost făcut tot în mijlocul
colectivităţii şi a constituit miezul unui mic ritual spontan de investire.
Fiecare participant a avut parte de o anume emoţie care s-a regăsit în acel semn,
încărcându-l şi mai mult cu o funcţie comunicantă.
Obiectul marcat a devenit un personaj important în cadrul grupului şi a dat naştere
unei diferenţieri între membri acestuia. Putem vorbi despre trei segmente în care semnul
purtător de emoţie împarte comnitatea, în fiecare dintre acestea conturându-se o stare
emoţională caracteristică, stare care va evolua, mai apoi, în acţiuni din ce în ce mai
complexe, mai subtile, cu tendinţe spre specializare, dar generatoare la rândul lor, de
conţinuturi comunicante, adică purtătoare de emoţie.
Primul segment este reprezentat de către Autor, personajul care şi-a rezumat
emoţia într-un semn scrijelit pe unealta/obiect. Al doilea este reprezentat de către
Martori, adică ceilalţi membrii ai grupului care au asistat la marcarea uneltei/armă. Şi, în
sfârşit, cel de al trilea este format din Vizitatori, adică restul membrilor comunităţii, care
nu au asistat la marcare şi cărora li se povesteşte despre semn, le si arată semnul, în felul
acesta inducându-li-se dorinţa unei legături oarecare cu obiectul însemnat.
Dintre aceste trei segmente, Autorul este – pentru evoluţia ulterioară - cel mai
perisabil. Odată semnul făcut, odată unealta/armă marcată, Autorul îşi pierde funcţiile şi
rămâne doar un element către care se vor raporta acţiunile viitoare ale celorlalţi membrii
ai comunităţii. Odată cu trecerea timpului, imaginea gestului său devine tot mai palidă şi
se va estompa, acoperită fiind de celelalte acţiuni generate de momentul inţial.
 368

Martorii au o funcţie deosebit de importantă, pentru că ei sunt aceia care dau

naştere naraţiunii. Odată ajunşi la sălaşul comunitar, ei povestesc evenimentul, încărcând
conţinutul celor rostite cu starea emoţională specifică şi proprie, stare care revine pe
parcursul desfăşurării naraţiunii. Mai mult, starea emoţională este îmbogăţită cu
impresiile lor subiective, care amplifică, hiperbolizează evenimentul, dându-i conotaţii
supra-reale.
Datorită acestui mod de a aborda naraţiunea, semnul purtător de emoţie capătă
funcţii mistice, creând o anume metafizică a uneltei/armă marcate, către care atât Martorii
cât şi Vizitatorii tind să aibă acces.
Ceea ce va urma nu este rezultatul semnului în sine, ci al mistitcii create atât prin
contactul direct cu evenimentul cât şi prin nararea acestuia, mistică ce îl ademeneşte pe
fiecare în forme personale şi-i impune o conduită specială faţă de o anumită categorie de
obiecte.
Atitudinea aceasta mai naşte o categorie teribil de importantă: regula, categorie
care va sta la baza ritualurilor ce se vor naşte mai târziu.
Sub nici o formă nu trebuie să bănuim mistica legată de eveniment de tendinţe
religioase, aceasta este o problemă care apare cu mult mai târziu, atunci când comunitatea
a evoluat suficient pentru a avea nevoie de anumite acţiuni de manipulare, care să impună
conţinutului mistic un sens religios.
La acea epocă însă, omul este departe de a fi religios; pentru el, aşa cum este
pentru toate celelalte categorii de Forme Materiale, importantă era legătura directă cu
mistica unui evenimnet, pentru că vibraţiile energetice provenite din zona inefabilă a
acestuia, şi pe care el le resimţea, categoriseau evenimentul în prietenos sau duşmănos şi
atât.
Pentru omul arhaic, ca şi pentru toate celelalte Forme Materiale de până la el,
lumea trebuia împărţită simplu în: prietenoasă sau advrersară; nuanţele acestor categorii
sunt o problemă a evoluţiei ulterioare, atunci când modelul existenţei comunitare începe
să se răsfrângă din ce în ce mai mult asupra cosmosului apropiat.
Din nefericire pentru noi, ca şi pentru evoluţia pe care o cunoaşte comunitatea
Formei Materiale Om, nu Cosmosul îşi impune modelul asupra comunităţii, ci
dimpotrivă, Comunitatea râvneşte să-şi impună modelul asupra Cosmosului, fapt care
 369

distruge cu totul orice posibilitate de armonizare a tendinţelor, pentru că nu se mai poate

crea posibilitatea unei Expansiuni în Sinele Materiei ci doar în spaţiul acesteia.
Pentru omul arhaic, vibraţiile energetice generate de un obiect, o fiinţă, sau o
acţiune sunt cele care ţin locul informaţiilor din lumea noastră de astăzi. Ele sunt
percepute cu uşurinţă de către Forme Materiale care rămân permanent în contact cu
Realitatea, şi se estompează pe măsură ce acestea se izolează în spatele Artefactului, de
orice natură ar fi el, pentru că acesta, Artefactul, preia semnalele Inefabilului, le absoarbe
asemeni unui ecran, şi astfel legătura firească cu Realitatea tinde să se fie înlocuită de
legăturile cu mistica Artefactului. Acestui fapt datorăm noi, astăzi, tendinţa ca
informarea să devină mai importantă decât cunoaşterea, ca instrucţiunea să fie preferată
emoţiei, ca norma comunitară să fie mai importantă decât norma morală etc. Totul tinde
către dominaţia mecanismului comunitar, care funcţionează aşa cum: „Geniul religios
roman se distinge prin pragmatism, prin căutarea eficienţei şi mai ales, prin
«sacralizarea» colectivităţilor organice: familie, gens, patrie. Celebra disciplină
romană, fidelitatea faţă de angajamente (fides), devotamentul faţă de Stat, prestigiul
religios al Dreptului se traduc prin deprecierea persoanei umane: individul conta numai
în măsura în care aparţinea grupului său.”227
Conţinutul mistic este, în primul rând destinat unei relaţii personalizate,
individuale, singulare, definit de intensitatea emoţională pe care izbuteşte s-o genereze.
Legăturile mistice nu pot fi generalizate, nu pot fi transformate în emoţii colective,
pentru că ele sunt categorii ale cunoaşterii, iar cunoaşterea presupune un mecanism de
reorganizare a unei strcturi individuale.
Cu cât starea emoţională este mai puternică, cu atât legătura cu Inefabilul, care
guvernează evenimentul este mai strânsă, iar accesul la cunoaştere mai deplin.
Transformările care au loc în structura ce reprezintă forma noastră materială se datorează
acestei legături ce ne face continuu capabili să fim Realitate şi să contribuim prin
funcţiile nostre la Dezmărginirea Universului.
Disputa aprinsă care-şi dorea să lămurească dacă Materia este sau nu unitară, mi
se pare inutilă deoarece, Materia nu este nici unitară, nici neunitară, nu este nici continuă,
nici discontinuă. Materia este unică şi deci respectă regula lui Unu ce există ca

227
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.II, p. 115.
 370

Pluralitate. Ea nu poate fi supusă cunoaşterii decât până la limita Dezmărginirii, ceea ce

presupune că procesul cunoaşterii este o calitate a trecutului, a evenimentului consumat, a
emoţiei care o generează prin propria-i combustie, remodelând astfel structura Formei
Materiale - şi nu a ceea ce se va întâmpla.
Previziunea aparţine categoriilor de Forme Materiale, dar nu şi Materiei în sine.
În sfârşit, cel de al treilea segment: Vizitatorii sunt beneficiarii cei mai avantajaţi
ai acestui eveniment, pentru că ei nu au nici o legătură directă cu acesta. Ei iau cunoştinţă
de eveniment din naraţiune, naraţiune încărcată cu participarea subiectivă a martorului
care povesteşte şi, deci, cu o sumedenie de adevăruri modificate.
Legătura lor cu evenimentul este foarte fragilă şi, în consecinţă, libertatea de
interpretare, de modelare, de modificare a acestuia este foarte mare. Avem de a face, în
tot acest parcurs, cu un efect de ecou, de „telefon fără fir”, deosebit de importantă
rămânând doar încărcătura emoţională, care va provoca cunoaştere.
Dar şi dorinţa vizitatorului de a vedea unealta/armă şi semnul care o marchează.
Relaţia dintre vizitator şi obiectul marcat poartă la rândul ei o puternică încărcătură
emoţională, doar că trebuie să vorbim despre o altă calitate a emoţiei, despre o direcţie
insolită a acesteia, direcţie care va genera gesturi tulburătoare, dependente într-o mare
măsură de aspiraţiile secret-subiective ale vizitatorului.
Astfel, conţinutul emoţional al marcării unui obiect se va propaga în direcţii
diverse, cu sensuri diverse şi cu scopuri direct dependente de năzuinţele celui ce le naşte.
Putem vorbi deja despre un anume folclor care-şi va dovedi importanţa în parcursul
istoric al evoluţiei comunităţii, dar şi în manifestarea diversităţii modalităţilor de
transmitere a unei încărcături emoţionale.
Cele două grupări din urmă: martorii şi vizitatorii sunt categorii importante care
contribuie esenţial la determinarea produsului cultural, ca un produs care este obligat să
poarte o importantă încărcătură emoţională.
Obiectul marcat devine o ţintă în comunitatea care-l găzduieşte. Fiecare membru
îşi doreşte o legătură oarecare cu acesta, sau doreşte să ajungă la rezultate asemănătoare
cu cele obţinute cu ajutorul său. În consecinţă, cineva va imita semnul de pe unealta/armă
pe un alt obiect – de acelaşi gen, sau nu – cu credinţa că acesta, semnnul are forţa de a
imprima în noul obiect puteri sporite şi va repeta funcţia primului.
 371

Este acesta un moment deosebit de important în evoluţia ulterioară a omului,

pentru că imitarea semnului pentru a înnobila funcţiile unui obiect ordinar va sta la baza
multor proceduri evolutive.
La rândul său acest obiect, nu va mai fi aruncat după folosire, ci va fi păstrat, şi
asta datorită semnului, adică a faptului că a devenit purtătorul unui conţinut emoţional.
Avem de-a face cu încercarea de a obţine un transfer de funcţii prin imitarea semnului
inţial. Sau, dacă vreţi, asistăm la primele gesturi de a obţine obiecte cu funcţii precise şi
asta nu datorate funcţionalului – cum se afirmă îndeobşte -, ci mărcii.
Perfecţionarea uneltei va deriva din generalizarea gestului de a marca un obiect,
ceea ce va duce la naşterea competiţiei şi la o observare mai atentă a raportului funcţie-
formă adecvată. Evoluţia uneltei, atât a funcţionalului acesteia, cât şi a formei sale
porneşte de la legăturile cu mistica unui eveniment la care semnul purtător de emoţie are
acces.
Atâta vreme cât unealta/armă este doar un element al mediului, folosit accidental
în desfăşurarea unei acţiuni de obţinere a hranei, aceasta nu va fi extrasă din mediu,
destinul ei nu va fi nici marcat, şi nici schimbat. Odată cu marcarea sa prin semn,
unealtei/armă i se va acorda atenţie; nu mai este doar un element al mediului, devine
posesia cuiva, care, mai întâi prin semnul purtător de emoţie, îi asimilează conţinutul
mistic, iar mai apoi începe să acorde atenţie funcţionalului, căutând să dezvolte
capacităţile de performare ale uneltei.
Unealta/armă nu devine un subiect, decât după momentul în care a fost marcată cu
un semn purtător de emoţie, până atunci ea are statutul de obiect, şi este lipsită de calităţi
comunicante. Fără momentul marcării acesteia, nimic din ceea ce se va întâmpla în istoria
omenirii nu ar fi avut loc; relaţia om-unealtă, cu toate consecinţele ulterioare, ar fi
cunoscut – probabil - un cu totul alt traseu dacă s-ar fi realizat prin alte mijloace legătura
dintre cele două elemente ale Realităţii.
Nu focul, nu roata, nu hrana gătită, nu spaimele au modificat destinul evoluţiei
umane, ci micul semn purtător de emoţie scrijelit pe o unealtă/armă. Semnul care a
deschis calea spre o consumare colectivă a conţinutului mistic al unui eveniment şi spre
posibilitatea ca acesta să poată fi asimilat – în diferite proporţii -, nu prin experinţa
nemijlocită, ci prin cea comunicată.
 372

Astfel, omul a găsit calea de acces către diverse zone ale Inefabilului, cel lipsit de
formă, din care capătă, din clipa marcării primului obiect, posibilitatea de a extrage rând
pe rând forme din ce în ce mai evoluate. Fiecare formă nouă reprezintă un moment de
expansiune către zonele profunde ale Inefabilului, reprezintă legătura cu mistici tot mai
sofisticate, ce au un conţinut comunicant mai subtil, mai intim, mai personalizat. Pornind
de la momentul zero, cel al marcării primului semn purtător de emoţie şi până în zilele
noastre diferenţa dintre comunicare şi informare a devenit tot mai mare, dar şi tot mai
subtilă.
Dar până la aceste momente ale contemporaneităţii să ne gândim la următorul pas:
doritori de acţiuni fructuoase, de evenimente împlinite cu rezultate îndestulătoare, unii
membrii ai comunităţii scrijelesc un semn imitat pe un obiect asemănător pentru a-l
investi cu aceleaşi puteri. Se realizează, în felul acesta un mecanism de comunicare
invers, dacă în prima faza, emoţia puternică a împins un om să scrijelească un semn pe un
obiect, pentru a-l încărca de mistica evenimentului, în cea de a doua, omul doreşte să
transfere un nivel mistic cu ajutorul semnului scrijelit. Oricum ar fi, vorbim tot de
legături cu stări ale Inefabilului, ale Subtilului, ale Sublimului, dimensiuni mistice care ne
conduc existenţa.
Dacă sensul acestui semn imitat este să iniţieze o Expansiune în zone cât mai
profunde ale Inefabilului, forma semnului se încarcă de elemente ale Subtilului, în felul
acesta deschizând calea către expresii ce aparţin Sublimului, adică cele generatoare de
emoţii. Iată de ce un semn, sau un sistem de semne purtătoare de emoţie nu sunt doar
informaţii care să caracterizeze o legătură oarecare, indiferentă cu celelalte elemente de
mediu, ci aparţin zonei creatoare, cea care contribuie din plin la continua noastră re-
organizare, care ne menţine vii, atâta vreme cât conglomeratul de agregate ce reprezintă
fiinţa noastră trebuie să rămână Realitate.
Dacă vom continua să credem că Materia şi Realitatea sunt categorii care au o
existenţă în afara noastră, nu vom putea înţelege defel modul de funcţionare ale acestor
trei dimensiuni ale Realităţii. Dar dacă ne vom strădui să înţelegem că noi înşine suntem
Materia şi Realitatea, atunci ni se vor revela legăturile cu manifestările misticii fiecărui
moment din existenţa noastră.
 373

Repet, mistica nu are nici o legătură cu religia: faptul că ea cuprinde o doză

considerabilă de ezoteric, că trebuie să acordăm o atenţie mult mai mare modului în care
funcţionează mecanismele ei intime, dominate fiind acestea de manifestări ce nu par a fi
ale fiinţei noastre, ci par a fi impuse de un ego străin, sunt doar limite ale modului în care
ne organizăm noi existenţa, cu care ne lăsăm pradă informaţiei în circulaţie la un anumit
moment dat, şi nu limite ale modului în care se organizează Materia.
Procesul prin care am ajunge la conştiinţa că noi suntem Materia şi Realitatea este
unul teribil de greu şi, aparent, inutil de urmat. De aceea, societatea contemporană devine
una tot mai legată doar de circulaţia informaţiei, nu şi de cea a emoţiei, tot mai
dependentă de raţiunea de a fi a Artefactului, pentru că el este în stare să stăpânească mult
mai exact viteza de circulaţie a informaţiei. Dacă toate categoriile de Forme Materiale de
până la noi nu au acces la manifestările Artefactului, naşterea semnului purtător de
emoţie ne-a întins – fără voia sa - această capcană a Artefactului, în care am căzut cu
totul şi, aparent, fără posibilitatea de a mai evada vreodată.
Care va fi viitorul acestei căi este un mister, oricum el apare tot mai mult ca un
fund de sac ce va duce la dispariţia omului, nu dintr-un capriciu al Realităţii, ci din cauza
inutilităţii, a faptului că funcţiile sale s-au epuizat, şi se pierd încetul cu încetul legăturile
cu Inefabilul. Acelaşi lucru s-a petrecut cu totate celelalte Forme Materiale ce au dispărut,
desigur din cauze diferite, dar care toate au condus către pierderea legăturilor cu
Inefabilul. Dacă vreţi, este un proces asemănător cu tumoarea benignă dintr-un corp, pe
care organismul o izolează şi încearcă s-o împingă în afara sa, atunci când nu poate s-o
asimileze.
Procesul de Dezmărginirea continuă a Materiei nu-şi poate permite să întreţină
forme fără funcţii. Lipsa de Scop are nevoie de permenente manifestări ale Scopului, care
să alimenteze Expansiunea în Sinele Materiei, acolo unde Devenirea întreţine
Dezmărginirea. Avem de-a face cu un proces extrem de simplu, esenţial: contactul
permanent cu Inefabilul asigură circulaţia emoţiei care re-organizează momentele
prezente ale Realităţii, ce trebuie să rămână permanent contemporană cu sine.
Această a doua fază, despre care vorbeam ceva mai sus, transformă semnul într-
un vector, el capătă o funcţie în păstrarea şi transmiterea emoţiei, ceea ce determină nu
înţelegerea acesteia, ci asimilarea sa, a conţinutului emoţional, în diferite proporţii.
 374

Proporţiile asimilării, conţinutului emoţional al unui semn, sau sistem de semne sunt,
direct dependente atât de calitatea semnului, cât şi de calitatea structurii receptoare în
care se prolduce diferenţa de potenţial ce stă la baza declansării procesului comunicant.
Evoluţia comunicării prin intermediul semnului purtător de emoţie va fi deosebit
de spectaculoasă şi va avea consecinţe directe în dezvoltarea diverselor comunităţi de
oameni. De acest semn se leagă deosebit de multe procese intime şi specifice, care vor
influenţa sensul evoluţiei societăţii umane şi direcţiile sale oportuniste în raport cu
Realitatea.
Putem spune că scrijelirea unui semn imitat pe un alt obiect va fi şi debutul
relaţiei creator-epigon, asta pe lângă toate celelalte funcţii importante cărora semnul le-a
dat naştere.
Iniţial, autorul semnului nu urmăreşte altceva decât să exprime cumva emoţia
care-l copleşteşte. Atenţie!, el doreşte să-şi exprime preaplinul emoţional faţă de un
obiect care i-a fost în ajutor în momente deosebite, limită, şi nu faţă de semenii săi. Nu
pentru că nu ar dori ca ceilalţi membrii ai comunităţii să participe la trăirile sale,
dimpotrivă, îşi doreşte asta, dar în acel moment special, întreaga sa recunoştinţă se
revarsă asupra obiectului care l-a ajutat să obţină succesul cu totul neaşteptat.
Cel care a dat naştere smnului purtător de emoţie, plecând de la o puternică stare
specială, subiectivă, datorată succesului unei acţiuni, devine un Creator, iar toate
acţiunile de imitare a semnului, prin scrijelirea acestuia pe alte obiecte, pentru a ajunge la
rezultate asemănătoare cu ale creatorului, pot fi considerate acţiuni ale unor Epigoni.
Întotdeauna, în procesul de asimilare a unei creaţii, Creatorul este unic, iar
Epigonii sunt într-un număr direct dependent de valoarea creaţiei, dar fiecare are
importanţa sa în procesul cunoaşterii.
Semnul face astfel să se propage, să se amplifice, sau să se diminueze o sumă de
nivele emoţionale. Desigur aceste nivele emoţionale se vor modifica cu fiecare operaţiune
nouă, vor evolua în funcţie de evenimente şi de intensitatea emoţiei. Semnul va fi
mijlocul prin care se obţine transformarea unui obiect obişnuit, ordinar, într-un obiect
investit. Şi, în al treilea rând, fapt deosebit de important, obiectul investit este păstrat şi
dă naştere sentimentul posesiei, ceea ce, la rândul său, va marca o cotitură în istoria
evoluţiei speciei numită om.
 375

Pentru că, dacă istoria evoluţiei Formelor Materiale ne demonstreză că toate

momentele importante se regăsesc într-o formă sau alta, mai involuată sau mai evoluată,
la toate matricile de Forme Materiale, şi sunt stocate în codul genetic sub forma unor
informaţii arhivate, definind astfel stadiul total al Materiei, posesia este o formă care se
regăseşte numai începând cu Forma Materială numită om. Să nu ne lăsăm păcăliţi de
faptul că albina produce şi depozitează miere, că furnicile adună hrană, ca alte vieţuitoare
au depozite în care păstrează hrana.
Toate acestea nu sunt expresii ale posesiei, ci funcţii ale tehnicilor de
supravieţuire. Întreg conţinutul unui depozit de hrană este dedicat nu posesiei, ci
consumului. El nu aparţine cuiva, ci va fi consumat, la fel cum a fost adunat, în perioade
de răstrişte, de penurie. Posesia presupune dezvoltarea unor norme specifice prin care un
individ împiedică accesul altor indivizi la anumite categorii de bunuri, şi conduce, în cele
din urmă, la procesele de determinare individuală a ego-ului, dicolo de datele cuprinse în
codul său genetic, dar în strânsă legătură cu acestea.

Mecanica semnului
Putem defini existenţa de dinainte de naşterea semnului folosind afirmaţia lui
Mircea Eliade: „Acum s-a căzut de acord să se lege tradiţia pitagoreică de doctrina
platoniciană despre anamnesis. Dar la Platon nu este vorba despre amintirile personale
ale existenţelor anterioare, ci de un fel de «memorie impersonală» adunată în fiecre
individ, suma amintirilor timpului în care sufletul contempla direct Ideile. Nimic
personal în aceste amintiri; altfel ar exita mii de feluri de a înţelege triunghiul, ceea ce
este evident absurd. Nu se rememorează decât Ideile şi diferenţele dintre indivizi se
datorează imperfecţiunii anamnesis-ului lor.”228 Se vorbeşte deci despre legăturile pe
care fiinţa le avea cu Inefabilul înainte de naşterea semnului prin experienţele
nemijlocite, legături ce-i permit accesul la cunoaştere. Legături care de altfel există şi
astăzi, dar pe care, la om, le dublează şi din nefericire le estomează educaţia prin semn.

228
Mircea Eliade, Eseuri, pp. 150-151.
 376

Nu ştiu dacă starea de anamneză trebuie neapărat legată de existenţele anterioare,

şi nu mai degrabă de informaţiile esenţializate ce parvin pe linie ADN, şi care asigură
Formei Materiale capacitatea de a păstra contactul cu anumite nivele ale misticii unui
eveniment sau altul, petrecut în lungul lanţului evoluţiei.
Oricum ar fi, vorbim despre emoţii esenţiale care se năşteau, şi care se mai nasc,
în contactul nemijlocit cu evenimentul şi care permit cunoaşterea fără ajutorul semnului.
Un astfel de mod de a vedea lucrurile, ne îndeamnă să gândim că Materia, prin
toate Formele sale Materiale evoluează continuu. Evoluţia nu este doar o calitatea a
omului, ci a tuturor expresiilor Materiei, în consecinţă toate au acces la cunoaştere.
Mai mult, Evoluţia reprezintă modul prin care Materia îşi expansionează Sinele, şi
dacă ne gândim la unitatea acesteia, a Materiei, atunci putem afirma că ea nu încetează
niciodată, în felul acesta existând o nevoie imperioasă şi coerentă a legăturilor cu
aminitirea acelor momente de început ale Universului.
Şi nu numai cu acelea, ci cu toate amintirile esenţiale, pe care cunoaşterea le-a
imprimat în fiinţă, prin legăturile directe cu mistica diferitelor evenimente consumate
istoric. „Chiar în doctrina platoniciană a Amintirii realităţilor impersonale se găseşte
uimitoarea prelungire a gândirii arhaice. Distanţa între Platon şi lumea primitivă este
prea evidentă ca să mai insistăm. Dar această distanţă nu implică o ruptură. Cu doctrina
platoniciană a Ideilor, gândirea filosofică greacă reia şi revalorizează mitul arhaic şi
universal al unui illud tempus fabulos şi pleromatic pe care omul este obligat să-l
rememoreze pentru a cunoaşte adevărul şi a participa la Fiinţă. Prmitivul, ca şi Platon
în teoria sa despre anamnesis, nu dă importanţă amintirilor personale: pe el îl
interesează numai mitul, Istoria exemplară. Putem spune că Platon e mai aproape de
gândirea tradiţională decât Pitagora, Acesta din urmă, cu amintirile sale personale din
zece, douăzeci de existenţe anterioare se situează mai degrabă pe linia «aleşilor», ca
Buddha, yoginii sau şamanii. Pe Platon îl interesează numai preexistenţa sufletului în
Universul atemporal al Ideilor şi adevărul (aletheia) nu este decât amintirea acestei
situaţii impersonale.”229
Cred că putem afirma chiar că starea de Amintire primordială se manifestă în
toate straturile istoriei, inclusiv în lumea prezentă. Din nefereicire, influenţa Artefactului

229
Ibidem
 377

în lumea Omului face ca această Amintire primordială să-şi estompeze prezenţa şi să-l
îndepărteze de diferitele forme ale misticii Inefabilului. Atâta vreme cât vom înţelege că
mistica este, în fapt, forma dinamic-creativă a energiei, aceea care modeleză masa
Materiei pentru a obţine Formele Materiale şi a păstra condiţia de instabilitatea a
Realităţii, putem rămâne încă o expresie necesară Expansiunii. Dar dacă, sub influenţa
Artefactului, vom rupe treptat legăturile cu mistica Inefabilului, funcţia noastră se va
transforma la rândul ei într-o Amintire primordială. Ceea ce, la urma urmelor, nici nu este
teribil de rău, lumea umbrelor având şi ea o anume dinamică a prezenţei în Materie, după
cum Platon s-a străduit neîncetat să isiste a o detalia.
Toate aceste preocupări ale vechilor filosofi, ne arată că exista, şi fireşte că există
şi astăzi, nevoia de a înţelege cum s-a manifestat acea formă nemijlocită a cunoaşterii,
aceea care nu are nevoioe nici de definiţii şi nici de informaţii pentru a conduce fiinţa
spre scop.
Cercetările pe care le fac astăzi biologii asupra diverselor specii de animale, ne
relevă faptul că această Amintire primordială stă la baza diverselor tehnici de cunoaştere.
Animalele nu folosesc semnul în cunoaştere, ci doar emoţia degajată la contactul cu
mistica evenimentului consumat. În felul acesta, cunoaşterea rămâne doar forma cea mai
intimă a evoluţiei, cea care încarcă lanţul cauză-efect cu informaţii, dintre care cele
fundamentale se vor transforma în Amintiri primordiale şi se vor transmite viitorimii,
permiţând apariţia unor „noduri” fertile, care să genereze abateri, mutaţii, devieri.
Tot acest mecanism formează, la urma urmei, modalitatea de a diversifica
Expansiunea Materiei în Sinele său, esenţial fiind să se găsească infinite expresii ale
Formelor Materiale capabile să nu oprească niciodată Devenirea, şi în consecinţă
Dezmărginirea. Atâta vreme cât materia va fi capabilă să genereze continuu variabile ale
Sinelui, atâta vreme va exista Realitate, nici jocul oportunism-creaţie nu se va opri, iar
Materia va avea posibilitatea de a diversifica Expansiunea şi a păstra Lipsa de Scop.
La prima vedere, jocul acesta este de neoprit, dar asta numai pentru noi, care
suntem o formă limitată, perisabilă şi pentru care tot ce depăşeşte graniţele unei existenţe
devine nemuritor. În fiecare clipă pândesc primejdii colosale ca jocul să se oprească, noi
înşine fiind o Formă Materială generatoare de astfel de primejdii.
 378

Dar asta este o altă problemă care nu mă preocupă pe mine. Aş putea spune chiar
de loc. Ba, dacă stau şi mă gândesc puţin, faptul că aparţin unei lumi care dispare, care
este înlocuită de alte mecanisme existenţiale ce nu-mi sunt deloc familiare, ci, de cele mai
multe ori potrivnice, trecerea pe tărâmul de dincolo îmi aduce o uşurare, chiar un frison
de mulţumire, la urma urmei.
Faptul că există o formă a cunoaşterii în afara semnului şi înaintea lui, presupune
ca, pentru om, ca specie istorică, evoluţia să se împartă în două: cea de dinaintea
semnului, şi cea de după apariţia acestuia. Ceea ce presupune că semnul ascunde o
mecanică a sa, ce s-a dezvoltat exploziv fertilizând, până la un punct, existenţa omului; la
fel cum cunoaşterea lipsită de semn se petrece conform unei mecanici proprii.
Şi pentru a fi limpede, trebuie să subliniez din nou că mă refer la semnul care
poartă o emoţie şi nu la cel care a derivat din acesta şi care are cu totul alte funcţii,
departe de cunoaştere.
Semnul purtător de emoţie marchează două dimensiuni importante:
personificarea şi posesia, dimensiuni care nu se manifestă până la apariţia lui. Desigur
că sunt date evolutive care anunţă apariţia acestora în lanţul cauză-efect, care
prefigurează căile prin care să se ajungă la definirea lor ca şi categorii ale existenţei.
Aceste date, permit, ca odată cu fiecare acumulare adusă de asimilarea prin cunoaştere,
prin reorganizarea structurii unei Forme Materiale sau a alteia, să se contureze o soluţie
ce va prinde o formă definită şi va deveni dimensiunea de care vorbesc. Spuneam undeva
mai sus, că nimic nu evoluează brusc în Materie, totul se transformă lent şi atent coerent.
Doar pentru cel contemporan cu o definire, aceasta pare spectaculoasă, brutală,
catastrofică. Realitatea nu poate fi modificată prin mişcări bruşte, pentru că ar pierde
controlul asupra Expansiunii. S-ar crea o dezordine extrem de periculoasă care ar aduce
posibilitatea ca Devenirea să revină în acelaşi loc de mai multe ori, creând bucle ce ar
putea sfârşi prin a fragmenta şi schematiza relaţia cauză-efect. Ori, legile care
guvernează Materia nu permit acest lucru, ele supraveghează mereu ca transformările
survenite în Devenire să păstreze informaţiile nou apărute şi importante, să le menţină tot
timpul fertile, realizând în felul acesta unitatea creatoare atât de necesară Dezmărginirii.
Oricum ar fi, ieşirea din Haos, din starea de Inefabil produce dezordine. Cosmosul
este o categorie ce include dezordinea, pentru că nimic din ceea ce are formă nu poate fi
 379

la fel de ordonat ca în starea primordială, virtuală, pre-concepută; doar starea lipsei de

formă presupune o ordine primordială.
Iată de ce, semnul ivit dintr-o manifestare explozivă a emoţiei încearcă să
semnaleze prezenţa unei mistici esenţiale, profunde, modelatoare. Omul primitiv care a
zgâriat acel semn nu a facut-o pentru forma acestuia, sau dintr-o nevoie estetică, ci
pentru că emoţia l-a împins necontrolat să semnaleze un nivel al prezenţei emoţionale.
Desigur, intenţia sa a fost s-o semnaleze în întregul ei, în plenitudinea
manifestării, doar că traseul emoţie-semn este plin de trădări ce marchează limitele
transformării Inefabilului în formal. Aceste limite nu sunt altceva decât modalităţile prin
care Materia controlează expresiile formale extrase din Inefabil, tocmai pentru a se feri de
abaterile evolutive despre care vorbeam mai sus. Dar şi pentru a-şi cultiva capacitatea de
a genera continuu forme unice, forme care stau la originea diversificării modalităţilor de
expansionare a Sinelui.
Înainte de naşterea semnului purtător de emoţie, personificările erau doar o
problemă intimă a individului, el asimila prin emoţie aceste personificări, iar acestea
deveneau prezenţe imaginare care prefigurau o râvnită realitate virtuală din care
provenea Nevoia, Lipsa, înlocuirea Lipsei şi, în final, o anume formă materializată.
Totul era într-un anume procent ireal, era vis şi nu putea fi comunicat, dar stabilea
anumite caracteristici comportamentale.
Semnul este cel care transferă personificarea din sfera imaginii virtuale, intime în
cea a comunicării. Unealta/armă marcată cu un semn purtător de emoţie se personifică,
începe să devină purtătoarea unei metafizici care dă un înţeles misticii conţinute în
semnul cu pricina. Transferul emoţional pe care autorul îl face prin scrijelirea semnului
presupune un gest de supremă şi entuziastă sinceritate. În momentul actului de scrijelire,
autorul este completamente sincer, iată de ce atitudinea lui conferă semnului o încărcătură
plină de generozitatea care va fi resimţită şi de ceilalţi. Gestul respectă condiţia descrisă
de Salvatore Battaglia: „ Dar e tot atât de adevărat că virtutea cognoscivă a «persoanei»
conţine cauze şi scopuri de natură absolută. «Persoana» aspiră să se propună ca
paradigmă. Ea tindea să obţină o strucutră unitară şi deci nu putea să nu se definească
în ordinea universală şi eternă.”230 Acest lucru ne arată că semnul în sine, forma sa nu
230
Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, traducere de Alexandru George, Bucureşti, Editura
Univers, p.40
 380

are importanţă - ea nu este impusă, ci se impune - decât pentru că deschide o cale subtilă
spre conţinutul Inefabil al Materiei. Astfel se împlineşte o mecanică prin care semnul
eliberează emoţie şi facilitează cunoaştere.
Sau dacă e să-l ascultăm pe Baudelaire:
„Poţi tu s-aprinzi lumină pe bolta-ntunecată?
Să spinteci negurile grele,
În care nu-i nici ziuă, nici noapte, niciodată,
Nici fulgere nu sunt, nici stele?
Poţi tu s-aprinzi lumină pe bolta-ntunecată?”231
Substanţa emoţiei este asimilată – într-un anume nivel al ei; şi acest lucru este la
rândul său important pentru că poate da naştere la nenumărate variabile fertile – care
determină individul să caute exteriorizarea prin formă a acesteia, fapt care determină
apariţia semnului.
Relaţia dintre intensitatea emoţională şi forma semnului este una organică şi direct
dependentă de impulsul care duce la crearea acestuia. Desigur, în lungul timpului această
relaţie s-a rafinat, dar, în acelaşi timp, de multe ori, de prea multe ori şi-a pierdut
sinceritatea emoţiei, devenind doar o marcă informaţională, supusă unor interese de
manipulare.
Iată de ce este important - în momentul elaborării semnului - să căutăm a păstra
fidelitatea şi intensitatea substanţei emoţionale, care declanşează procesul de reorganizare
a structurii noastre materiale ce ne transformă continuu în Realitate prin cunoaştere.
Ca să putem fi egali cunoaşterii trebuie să ajungem la forţa de elibera capacitatea
de a rămâne structură a noii Realităţii, ce s-a impus prin asimilare. De multe ori, emoţia
produce cunoaştere la nivelul transformării structurale, dar noi refuzăm să acceptăm noua
Realitate, încercând mereu exerciţiile oportuniste ale unei Realităţi care nu mai există.
Este aidoma cu omorârea unui dinozaur; datorită sistemului său nervos primitiv „îşi
aducea aminte să moară” cu mult după ce operaţiunea era svârşită.
Cunoaşterea reprezintă tocmai noua noastră existenţa, sub formă de nouă
Realitate, spre deosebire de Informare care nu înseamnă decât o modalitate de relaţionare

231
Baudelaire, Op. cit., p.89.
 381

cu elementele ce compun un anume mediu particular. Dar de multe ori informarea ne

ţine încă mult timp legaţi de vechea Realitate, care, în fapt, nu mai există.
Desigur, informarea are importanţa sa necondiţionată, pentru că, de modul cum
realizăm relaţionarea cu elementele mediului, depinde de multe ori permeabilitatea cu
care intrăm în Cunoaştere.
O astfel de macanică, pe care semnul ajunge să o conţină, a impus personificare
obiectului marcat, dar şi toate consecinţele ce au urmat: imitarea, prelucrarea,
transformarea, transferul etc. Toate acestea sunt atribute care au determinant ca evoluţia
omului să devieze de la calea celorlalte Forme Materiale, şi multă vreme să promoveze
nevoia sincerităţii şi creativităţii ce-şi aveau rădăcinile în illo tempore, adică în timpurile
când semnul nu se născuse încă şi emoţia venea prin contactul nemijlocit cu Inefabilul
evenimentului. În timpurile acelea nu funcţionau sub nici o formă protocoalele
informaţionale – mai simple sau mai sofisticate – prin care omul să fie separat de stratul
Inefabil al evenimentului în mod arbitrar, exterior sieşi.
Semnul a impus derivaţii care au devenit treptat forme ale informaţiei şi s-au
manifestat din plin în actele de manipulare ale comunităţii, mai întâi prin ritualuri, apoi
prin decizii ale autorităţii, prin cutume, protocoale, hotărâri comunitare, legi etc. Iar noi
am ajuns astăzi să fim cu totul dependenţi de protocolul informaţional, care tinde mereu
să ne rupă de contactul firesc cu un Cosmos ce ne conţine. Încă. Până în momentul când
noi înşine ne vom transforma într-o informaţie de o anume valoare conţinută într-un lanţ
ADN superior, al unei alte Forme Materiale pe care nu avem cum s-o bănuim.
Dispariţia unei Forme Materiale sau alta, dar desigur şi a unei mulţimi de Forme
Materiale, nu este decisă decât în sânul acesteia, nu în afara ei. Nu prin catastrofele
exterioare dispare ea, ci prin evoluţia impusă de propriile sale informaţii decisive, care
încearcă să determine evoluţia Expansiunii, prefigurând anumite momente virutale.
„Căci actualul presupune înaintea lui posibilul, şi nici nu e necesar ca tot ce e posibil să
ajungă în starea de actualitate. Dacă elementele există doar în chip potenţial, suntem
îndreptăţiţi să admitem că s-ar putea să nu existe nici un lucru. Căci posibil este şi ceea
ce n-a căpătat încă fiinţă. Devine numai ceea ce n-a căpătat fiinţă; dar nimic nu ajunge
la realizare dacă nu are putinţa de a fi.”232 , după cum afirmă Aristotel. Doar că,

232
Aristotel, Metafizica, p. 112.
 382

elementele posibilului care devin fiinţă impun un anume traseu al evoluţiei care poate
avea o consecinţă sau alta, în funcţie directă de conţinutul lor. Din nefericire, multe dintre
aceste elemente ale posibilului au început să fie supuse unor presiuni teribile determinate
de nevoile de manipulare ale modului cum o categorie sau alta de cetăţeni percep
condiţiile de mediu, de cele mai multe ori cu mult în afara Realităţii.
Devine din ce în ce mai evident ca se ajunge la o pierdere a simţului Devenirii în
favoarea celui istoric şi la impunerea unor categorii ce consumă doar un prezent imediat.
Mitologia omenirii ne vorbeşte continuu despre acest fapt, dar se pare că nu sutem
în stare să citim prea multe dincolo de aparenţe. Sau, de multe, de prea multe ori, avem
de-a face cu un abandon în curentul ce nu-ţi aparţine, ce nu te priveşte, care nu te
satisface, pe care-l conteşti cu orice prilej, dar care îşi dă iluzia unei existenţe dinamice,
cu toate că structura ta interioară emite continuu semnale despre un pericol pe care tu
refuzi să-l accepţi, te faci că nu-l vezi, că n-ar exista.

Evoluţia semnului
„Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
Şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,
de-aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,

noi ridicăm din noi un glob de gând spre vid

şi-l spijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
lumile de nespus.
..................................”233
Ne atrage, astfel, atenţia Nichita Stănescu, asupra faptului că există o lume
cosmică în care existăm, că vrem sau nu, în egala măsură a înverşunării cu care vrem s-o
negăm, s-o anihilăm, să ne separăm de ea, de parcă şi-ar fi pierdut cu totul forţa de a ne

233
Nichita Stănescu, Op. cit., p.116
 383

conţine. Iată pentru ce ne ascundem mereu în spatele sistemelor de semne, ce odinioară

ne erau sprijin şi legătură trainică cu miezul Realităţii, ce eram noi înşine.
Când s-a născut, semnul a fost măsura totală a sincerităţii nevoii de a reprezenta
un nivel al emoţiei, dar în acelaşi timp a evidenţiat separarea dualităţii spirit-corp,
dualitatea care se manifestă ca întreg la celelalte Forme Materiale ce nu-l cunosc. Odată
cu semnul a devenit posibilă transmiterea unui nivel de energie spirituală, de emoţie, care
s-a transformat astfel într-o entitate independentă, cu valori proprii. Odată pusă în
circulaţie, emoţia capătă o identitate şi un destin. Se vorbeşte mereu despre faptul că
fiecare act al comunicării este un act de trădare, dar putem vorbi la fel de bine şi despre
actul de independenţă al formei spirituale puse în circulaţie, formă ce caută să iniţieze noi
nivele ale Devenirii.
De fiecare dată, prin semn, noi nu receptăm emoţia emisă, ci emoţia circulantă,
cea care a devenit deja independentă, odată eliberată din capcana dualităţii spirit-corp.
Extrasă din Inefabil, devenită funcţie a cunoaşterii, emoţia caută să se definească pe sine
şi nu aspiraţiile unei entităţi exterioare.
Putem, deci, vorbi despre o emoţie fără o dependenţă evidentă cu o origine, pe
care doar o bănuim, dar nu o cunoaştem şi nu o putem înţelege în subtilităţile sale.
Am vorbit mai sus de nevoia Materiei de a căuta să-şi diversifice continuu
expresiile pin Devenire şi Expansiune, ei bine, orice entitate emoţională eliberată din
unitatea spirit-corp va deveni, de fiecare dată, o modalitate prin care se tinde spre a crea
o nouă formă, sau măcar o nouă varietate a unei forme existente deja. Astfel se
accentuează credinţa că: „În plus, episodul reflectă speculaţia filosofică privind
producerea unui Univers multiplu plecând de la unitate.”234 Fapt care ar trebui să ne
determine să acordăm - în aceste zile de pierdere a simţului cosmic – o mai mare atenţie
miturilor pitagoreice şi platoniene, mituri care ne vorbesc despre expresiile unitare ale lui
unui Unu multiplu.
Mecanica episodicului ne împiedică să bănuim existenţa unui înreg. Omenirea nu
poate cunoaşte noţiunea completă de Întreg, ci doar aceea a episodicului întreg, iată de
ce nu ne putem dovedi capabili, atunci când ne pierdem simţul cosmic, să mai acceptăm
exsitenţa Întregului Universal.

234
Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II., p.184.
 384

Totul se reduce pentru noi, la condiţiile unui mediu generator de informaţii ce stau
la baza protocoalelor care exclud accesul spre stări emoţionale provocatoare ale
Cunoaşterii. În felul acesta, ni se intezice ferm accesul către Spiritul Cosmic, care
presupune o circulaţie substanţială a emoţiei ce are capacitatea de a ne menţine mereu
Realitate a unui Unu multiplu. Pentru că, o astfel de Realitate este în strânsă consonanţă
cu tot ceea ce se petrece în Întregul acestui Unu multiplu care este Universul.
În lungul istoriei, mecanismul punerii în circulaţie a emoţiei a devenit important
şi seducător, de fiecare dată când a fost capabil să împrospăteze relaţia cu starea
Inefabilului generator de eveniment, când descoperea modalitatea prin care să anuleze
tentaţia mecanicizării, informatizării modului de a revela prin semn, atunci când elibera
cu sinceritate un anume nivel al emoţiei.
De fiecare dată, într-un astfel de moment, forma îşi pierdea importanţa, dar câştiga
putere de seducţie, care degaja prospeţieme şi forţă modelatoare.
Altminteri, forma semnului împinge mereu relaţia de la revelare către informare,
astfel mecanismele cunoaşterii slăbesc până la înlocuirea cu cele ale informării. Repet,
cunoaşterea nu poate fi relatată, ea este un fenomen de reorganizare a structurii Formei
Materiale prin care se obţine o nouă ordine ce conţine Realitate. Nu poţi să relatezi decât
despre forma dispărută, despre ceea ce ai fost, nu şi despre forma către care aspiri.
Poveştile despre o astfel de formă sunt tot atâtea trădări ale Inefabilului care se manifestă
în strucutura Creatorului.
Atâta vreme cât eşti un anume stadiu al Realităţii nu poţi relata despre această
identitate, ceea ce nu însemană că nu trebuie să încerci acest lucru, doar că nu vei obţine
niciodată imaginea exactă. Abia după ce etapa a fost consumată, poţi să percepi în
întregul ei o imagine virtuală, bănuită, despre ceea ce ai fost, atunci când asemeni
şarpelui poţi să-ţi priveşti cu detaşare forma pielii pe care ai părăsit-o.
Dispariţia nivelului emoţiei explozive, care să confere semnului forţa unui
cosmos revelat, cosmos prin care să se poată realiza Cunoaştere, transformă semnul într-
un derivat informaţional pentru care gestul de a copia forma este totul.
Într-un astfel de moment, legăturile cu diversele etape ale cunoaşterii se pierd
aproape cu totul şi apare o forţă puternică de adaptare la condiţiile de mediu, forţă pe care
ţi-o dă capacitatea de a deveni copiei a stării de mediu.
 385

Dacă putem spune despre cunoaştere că neagă Realitatea prezentă, informarea

tinde să se suprapună pe o astfel de Realitate. Ea, Informarea, reprezintă expresia
maximumului oportunism către care tindem mereu, dar care, aidoma Cunoaşterii nu poate
fi atins în totalitate.
În starea sa originiară, semnul nu a fost făcut să imite emoţia, ci s-o conţină, s-o
elibereze în plenitudinea fiinţei sale inimitabile şi irepetabile. Atunci când semnul imită
emoţia, se transformă într-un dereivat responsabil doar cu informarea despre o relaţie de
mediu. El nu mai este un vector al cunoaşterii, ci pur şi simplu o marcă, ce are funcţia de
a menţine ordinea unor relaţii între elementele structurii. Când nu sunt în stare să cunosc,
mă informez, când nu am ce să uit, ţin minte. Cam acesta este rolul semnului nepurtător
de emoţie: marchează o poziţie anume într-o structură a Realităţii, o poziţie pe care ne
propunem s-o copiem, către care aspirăm, şi pe care ne dorim să ne suprapunem.
În opoziţie, fie el singular, fie un sistem coerent, egal purtător de emoţii
creatoare, pe care îndeobşte o numim operă de artă, semnul purtător de emoţie va
produce în strucutra noastră materială acele transformări care refuză Realitatea ce ne
conţine, căutând-o pe cea care produce Devenire.
Vorbind despre strucutra de semne purtătoare de emoţie, opera de artă, Henri
Focillon defineşte astfel parcursul acesteia în dimensiunile Realităţii: „Opera de artă
este o tentativă către unic, ea se afirmă ca un tot, ca un absolut, şi, în acelaşi timp,
aparţine unui sistem de relaţii complexe. Ea rezultă dintr-o activitate independentă,
transpunând o reverie superioară şi liberă, dar totodată spre ea converg energiile
civilizaţiilor.”235
Semnul purtător de emoţie conţinută, care are capacitatea de a personifica, s-a
transformat, cu timpul, într-un sistem de semne, într-o strucutură complexă care încearcă
să propună ea însăşi Realitate. O Realitate opusă celei pe care tinde să se suprapună
semnul informaţional, pentru a obţine o copie, o calchiere oportunistă.
Semnul purtător de emoţie tinde să obţină acea legătură necondiţionată cu
Inefabilul, care va să fie însăşi seva gesturilor ce vor urma şi care ne vor transforma în
fiinţe unice, lipsite de echivocul oportunist al adaptării la condiţiile unui mediu. Şi tocmai
acest lucru stabileşte mecanica dezvoltării acestui semn către o formă complexă, acolo
235
Henri Focillon, Viaţa formelor, traducere de Laura Irodoiu Aslan, Bucureşti, Editura Meridiane, 1977,
p.22.
 386

unde se produce pierderea momentului esenţial când era doar emoţie şi atât. Emoţie
manifestă, imperioasă, debordantă, creatoare şi care avea capacitatea de a personifica
obiectul care-l suporta şi care a contribuit, în egală măsură, la producerea lui.
Iar Focillon afirmă, mai departe, vorbind despre sistemul de semne denumit
operă de artă, aceea esenţă purtătoare de impulsuri creatoare, care a devenit cu timpul
expresia celei mai complete şi complexe expresii a emoţiei: „Această minune, totodată în
afara timpului şi supusă lui, este oare un simplu fenomen al ctivităţii culturilor, în cadrul
unui capitol de istorie generală, sau un univers care se adaugă universului, având legile
sale proprii, materiile sale, dezvoltarea sa, o fizică, o chimie, o biologie, şi care dă
naştere unei umanităţi aparte?”236 Şi ne vorbeşte, de fapt, despre evoluţia semnului
purtător de emoţie care s-a transformat într-un sistem, a evoluat, împins fiind de relaţia ce
se dezvoltă în triunghiul om-semn-obiect.
Dar, cu toate acestea, cu cât sistemul devine mai complex, cu atât semnul îşi
revedincă nevoia de a redeveni momentul esenţial al expresiei prime, ceea ce-l determină
pe Birkhoff să quantifice acestă tendinţă într-un raport al plăcerii estetice: „Aşadar,
pentru Birkhoff măsura M a plăcerii estetice este dată de raportul
M = O∕C,
Unde O este măsura ordinei elementelor care alcătuiesc opera, iar C măsura
complexităţii ei. Ideea acestei relaţii o găseşte Birkhoff într-o propoziţie a lui
Hamsterhuis; «The breutiful is that which gives the greatest number of ideas in the
shortest space of time» (frumuseţea constă în a enunţa cât mai multe idei într-un interval
de timp cât mai scurt). Birkhoff consideră deci că valoare estetică constă în a produce o
ordine cât mai mare, printr-o complexitate cât mai mică.” 237
Şi astfel putem înţelege mai bine afirmaţiile lui Henri Focillon referitoare la
formă, ca expresiei a legăturilor ce există între sistemul de semne şi conţinutul emoţional
al acestora. Pentru că el nu vorbeşte despre formă ca despre dimensiunea unui conţinut,
ci ca despre manifestarea materială a emoţiei în întregul ei, iată de ce şi-ar dori: „...să nu
confundăm noţiunea de formă cu aceea de imagine...”238 Şi la Birkhoff ca şi la Focillon,
forma devine cu atât mai importantă cu cât conţinutul ei emoţianal este mai intens, mai

236
Idem, p.23.
237
Solomon Marcus, Poetica Matematică, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p.21.
238
Henri Focillon, Op. cit., p.25.
 387

exploziv, mai puţin discursiv, explicativ. O formă cu adevărat modelatoare este doar
emoţie, nu şi informare, cu toate că, putem afirma cu destulă siguranţă, prin semn acest
deziterat nu poate fi atins, datorită chiar existenţei semnului.
La începuturile sale, situaţia era cu totul alta, semnul venea din intensitatea
emoţiei unui moment şi reprezenta legătura nemijlocită a unui om, ca Formă Materială,
cu Inefabilul, şi avea menirea să producă modificări doar în structura sa intimă.
Semnul nu era făcut, la începuturile sale, pentru ceilalţi, ci pentru a exprima direct relaţia
individuală dintre un om şi obiectul aparţinător. Doar curiozitatea şi nevoia vizitatorilor a
modificat această relaţie, din afara ei.
Fără semn, emoţia se consumă inducând cunoaştere în structura materială a celui
ce-o resimte, odată exteriorizată, pierde din intensitatea caracterului său modelator. Ca
orice formă circulantă se vulgarizează, se istoricizează, şi astfel ajungem să vorbim
despre un paradis pierdut.
Este vorba de paradisul pe care Formele Materiale, altele decât omul, îl conţin,
pentru că ele nu-l pot exterioriza prin semn, nu-l pot separa din dualitatea spirit-corp. Fie
orfică sau chatartică, nevoia paradisului pierdut se manifestă şi astăzi în fiecare din noi,
poate mai sofisticat, poate mai nunaţat, dar cu aceeaşi forţă, şi astfel rătăcim cu disperare
în meandrele pe care Artefactul le desenează în destinul noastru, mereu alergând în
căutarea drumului ce duce spre izbăvire, spre regăsire.
Mai mult, avem mereu sentimentul că celelalte Forme Materiale există în acest
paradis, care odată exprimat, comunicat se diluează, se transformă, se istoricizează şi
naşte nevoia revenirii la o stare a originii, când omul era conţinut în Cunoaştere şi nu
creator al acesteia
Spuneam, undeva mai sus, că în momentul în care unealta/armă a fost însemnată
s-au produs două efecte foarte importante: personificarea obiectului şi actul posesiei.
Aceste efecte s-au transformat încetul cu încetul în dimensiuni ale existenţei umane, mai
ales pentru că au generat serii de informaţii ce s-au transmis, şi se transmit încă, în
formele lor cele mai importante, prin lanţul genetic. Se dovedeşte astfel, dacă mai era
nevoie, că informaţia este măsura oportunismului individual care particularizează
modalităţile fiecărei Forme Materiale ce compun Materia de a se adapta la condiţiile unui
moment sau altul al Realităţii.
 388

Momentului acestuia iniţial trebuie să-i acordăm un strop de atenţie.

„Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare
Ce m-a vrăjit din ziua când am privit-o-ntâi,
Şi orb aş vrea de-acum în viaţă să rămâi,
Căci nu-ndur alte chipuri, de-ar fi ispititoare.

Şi totuşi părăsit-am pe-Aceea ce-o doresc

Cu-atâta foc. Dar gândul mi-i învăţat aşa
S-o vadă doar pe dânsa, că tot ce nu e ea,
Cu silă nesfârşită şi ură ocolesc.”239
Ar spune Poetul, şi ar caracteriza cu firească exactitate intuitivă un astfel de
moment, chiar dacă nu despre femeia iubită ar fi vorba.
Gestul făcut de omul care s-a exprimat pentru prima dată printr-un semn nu părea
deloc că va schimba radical existenţa speciei sale, nici nu a fost făcut cu acest scop. Dar
atunci a fost marcat momentul în care matricea Formelor Materiale pe care le reprezenta
s-a rupt din Paradisul Primordial, acolo unde Materia generează Inefabil, acea formă
Subtilă de energie care menţine unitatea formelor sale.
Însăşi reprezentările grafice şi textuale de mai târziu, în care se vorbeşte despre
pierderea paradisului pomenesc obsedant despre o marcă, despre un semn în urma căruia
destinul eroului se schimbă substanţial. Iniţierile orfice sau chatarctice sunt încercări ce
vădesc nevoia omului de a regăsi calea spre spaţiul în care legăturile dintre om şi restul
Materiei sunt plenare, totale, organice. Acest spaţiu ar reprezenta viziunea completei
fericiri, pentru că armonia dintre individ şi restul Materiei Universale ar fi deplină. Omul
ar ajunge să-şi cunoască scopul şi traiectoria prin Realitate, şi ar fi ferit de ceea ce
presupune o suferinţă continuă, o damnare permanentă: opţiunea.
De fiecare dată această marcă, acest semn îl smulge pe erou din condiţia sa
privilegiată în care exista o legătură necondiţionată cu Inefabilul, legătură în care nu
exista nevoia de intermediar. Omul cunoştea totul fără efort, fără condiţie, fără suferinţă,
în mod nemijlocit, direct. Era însuşi mecanismul care te menţine continuu Realitate, şi-ţi

239
Petrarca, Sonete, traducere de Lascăr Sebastian, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959, p.56.
 389

reorganizează strucutra fără nici un fel de prejudiciu, de jertfă pentru a te păstra în

armonie deplină cu Devenirea.
După apariţia semnului, care a declanşat ruperea omului din legătura nemijlocită
cu Inefabilul, şi a însemnat aşijderea exteriorizarea emoţiei, comunicarea ei - ca un gest
de maximă trădare a mecanismului universal în care emoţia este însuşi miezul unicităţii şi
a individualităţii. Şi astfel s-a născut păcatul primordial şi a atras impunerea nevoii de
jertfă, pe care opţiunea o conţine. Pentru că, apariţia semnului a impus opţiunea prin
exteriorizarea emoţiei. Atâta vreme cât emoţia este un proces intim, individual, ea nu se
supune opţiunii, efectul de reorganizare a strucurii materiale reprezintă modul prin care
Materia se păstrează continuu în stare de Realitate, şi fiecare Formă Materială
aparţinătoare traversează astfel de procese. Odată exteriorizată, emoţia comunicată
impune opţiunea, iar opţiunea presupune – fără putinţă de evitare: jertfa. Ceva trebuie
părăsit, ceva trebuie uitat, ceva trebuie să rămână fără urmare. Nu mai putem vorbi despre
legături primordiale, esenţiale, nemijlocite, în care noi să facem parte necondiţionat din
starea de Realitate a Materiei.
Naşterea semnului a schimbat acestă condiţie, şi omul s-a trezit dintr-o dată că nu
mai poate păstra vechea sa poziţie cosmică, poziţie pe care toate celelalte Forme
Materiale o păstrează. Este suficient să ne gândim la parabola lui Prometeu, şi vom
înţelege cu asupra de măsură ce îngrozitoare condiţie impune opţiunea, care odată
declanşată nu mai poate fi de nimic oprită.
Tot aşa cum omul zilelor noastre realizează că societatea de consum îi distruge
lumea, o dezorganizează, o secătuieşte, dar nu mai poate, nu mai ştie să oprească acest
mecanism şi se lasă în voia curgerii evenimentelor.
Semnul a declanşat lanţul seriilor de evenimente, cu strânse legături unele de
altele, care se organizează, mai apoi, fără participarea eroului care le-a dat naştere. El nu
mai contează în acest proces, el devine din cauză efect, fiind nevoit să suporte
manipularea noii Realitaţi pe care, de altfel, el însuşi a iniţiat-o.
De fapt, acesta este destinul fiecărui Creator, el devine efect al propriei cauze, şi,
de cele mai multe ori, suportă consecinţele propriei sale creaţii, consecinţe care nu sunt
de fiecare dată şi prietenoase. Ba am putea spune că, de cele mai multe ori sunt
 390

dimpotrivă, adverse sieşi, printr-un mecanism declanşat de manifestarea spiritului

epigonic.
Nu spun a creat-o pentru că el este doar cel care, prin naşterea semnului, a iniţiat
un parcurs al noilor cauze-efecte, conţinute fiind ele în semnul purtător de emoţie, ce va
evolua apoi independent de voinţa creatorului.
Nivelul de emoţie cu care este investit semnul şi care este receptat de un semen,
face ca reorganizarea prin cunoaştere să nu se mai producă doar prin contactul nemijlocit
cu Inefabilul, cel pe care, până la naşterea semnului, Formele Materiale îl percep prin
emoţie, ca manifestare a unui nivel energetic.
Nivelul de emoţie conţinută în semn produce cunoaştere prin transferul său către
un receptor, declanşând astfel reorganizarea structurii acestuia. Nu mai există, într-un
astfel de proces, o legătură directă, nemijlocită cu Inefabilul, ci doar un mesager care a
făcut posibil transportul unui nivel creativ de emoţie.
Inefabilul rămâne, în atari condiţii, o zonă pierdută, despre care semnul îţi
vorbeşte, dar la care tu nu mai ai acces. În acelaşi timp, distanţa dintre nivelul de emoţie
receptat şi Inefabil dă naştere nevoii de a te apropia cât mai mult de sursa adevărată, de
paradisul pierdut. Orice paradis pierdut este cu atât mai voluptos, mai încărcat de
promisiuni, cu cît nivelul emoţiei receptate este mai intens. Dacă emoţia pe care am
receptat-o este atât de puternică, însemnă că paradisul din care ea vine va să fie chiar
desăvârşirea în sine.
Şi iată cum, descoperim că emoţia comunicată conţine o formă nedefinită concret
de a împlini jertfa impusă de opţiune: promisiunea. Fiecare dintre variantele opţiunii
conţine o promisiune, iar problema esenţială este să împlineşti jertfa corectă, ceea ce
produce suferinţă, oricare ar fi rezultatul.
Promisiunea este cea care te menţine mereu în căutarea emoţiei comunicante cu
care vrei să-ţi pavezi drumul de reîntoarcere în paradisul pierdut. Dacă efectele emoţiei în
reorganizarea structurii tale materiale - efecte care te menţin mereu Realitate şi te fac să
resimţi Devenirea, să conştientizezi faptul că pătrunzi tot mai adânc în propriul tău Sine,
acolo unde cu adevărat se află Universul, şi să te desprinzi de obişnuinţa de a-l căută în
afara ta -, efectele acestea, şi doar ele, pot ogoi nevoia ta de a recâştiga un paradis ce s-a
pierdut.
 391

Acesta va fi fiind modul prin care poţi să deschizi accesul la un anume nivel al
Inefabilului din care te-ai desprins odată cu naşterea semnului, moment în care ai pierdut
posibilitatea contactului nemijlocit. „Dar e tot atât de adevărat că virtutea cognoscivă a
«persoanei» conţine cauze şi scopuri de natură absolută. «Persoana» aspiră să se
propună ca o paradigmă. Ea tindea să obţină o structură unitară şi deci nu putea să nu
se definească în ordinea universală şi eternă.”240 Am revenit asupra acestui pasaj din
Salvatore Battaglia pentru că avem de-a face cu dezvăluirea altor sensuri cu mult mai
tăioase şi mai radicale şi care relevă că că nevoia de personificare funcţionează cu
aceeaşi tărie, iar legătură cu Inefabilul este cuprinsă în moduri mai subtile ce presupun o
anume atitudine iniţiatică atât din partea creatorului cât şi din cea a receptorului.
Relaţia omului cu semnul va deveni bivalentă; acesta caută emoţia conţinută într-
un semn, dar este stăpânit şi de nevoia de a-şi reprezenta propria emoţie prin semn. Dacă
Formele Materiale care nu cunosc semnul au alte modalităţi de a-şi manifesta nevoia de
reprezentare a emoţiei, de cele mai multe ori printr-o atitudine comportamentală care să
faciliteze consumul energiilor emoţionale, pentru om această nevoie se materializează
în semn, oricare ar fi acesta. Astfel s-a ajuns la diversificarea profilurilor cretive, relaţia
dintre strucutra Formei Materiale şi emoţia conţinută în semn devenind din ce în ce mai
Subtilă.
Însuşi semnul s-a sofisticat, s-a transformat încetul cu încetul în sistem şi mai apoi
în sistem de sisteme, devenind limbaj. Cu cât semnul tindea către nuanţarea conţinutului
său, cu atât se îngusta capacitatea sa de cuprindere a emoţiei ca expresie a unui nivel al
Inefabilului.
Dacă la naşterea sa, semnul reprezenta emoţia în sine, în toată plenitudinea şi
intensitatea sa, personificând un obiect, conferindu-i calităţi noi, încetul cu încetul semnul
se nunaţează, se complică şi pierde din esenţa emoţiei. Mai mult decât atât el se desprinde
treptat din legătura cu obiectul pe care îl personifică şi caută independenţa expresiei pe
care o conţine. Obiectul devine astfel, în multe cazuri, doar un suport pentru conţinutul
emoţional al semnului. În astfel de prilejuri, prin dispariţia relaţiei semn-obiect purtător,
relaţie care avea forţa să personifice, avem de-a face cu două entităţi ce tind către destine
diferite, către sisteme comunicante cu sens divergent, de cele mai multe ori.

240
Salvatore Battaglia, Op. cit., p. 40
 392

Forţa emoţiei comunicate se diluează şi aceasta va putea fi receptată doar dacă ai

iniţierea de a cuprinde sistemul de sensuri pe care semnul îl propune, fiecare componentă
a sa purtând un anume strat al acestui sistem.
Cu alte cuvinte, din momentul în care semnul evoluează căte sistemul de semne,
comunicarea emoţiei devine fragilă şi, mai mult, induce interferenţe care îngreunează
mult accesul la zona principală, esenţială a emoţiei, care odinioară era însăşi substanţa
unui paradis, iar în cazul acesta este doar promisiunea unui paradis ce s-a pierdut. Şi
datorită acestui fapt, senzaţia paradisului pierdut devine tot mai plenară, nevoia de a căuta
o cale către regâştigarea acestuia impunând eforturi din ce în ce mai radicale. Iată de ce,
în cazul Creatorului, încercările obsesive de a atinge Originea semnului impresionează şi
atrag, în egală măsură. Spre deosebire de Creator, Epigonul va căuta nu originea
semnului, ci originea operei Creatorului, de aceea sistemul său de semne, nu este o
creaţie, ci doar un sistem de informare.
În general numim genul acesta de efort al Creatorului: nevoie de originalitate şi în
numele ei încercăm modalităţi insolite. Succesul acestora depinde în mod hotărâtor de
capacitatea fiecărui creator de a pătrunde cu sinceritate în Sinele său, acolo unde se
găsesc izvoarele legăturilor cu Inefabilul. Toate celelalte trude sunt, în fapt, căi ce
probează dependenţa de informare, de adaptare la condiţiile unui mediu, la modalităţi şi
tehnici de punere în circulaţie nu a emoţiei ci a diverselor variante ale informaţiei.
Odată transformat în limbaj, semnul nu mai are capacitatea de a transfera emoţie
către oricare dintre receptori, ci doar către aceia care s-au iniţiat în tainele energiilor ce
alcătuiesc sistemul de semne. Se ajunge, astfel ca semnul să piardă încetul cu încetul
capacitatea de a emoţiona, şi implicit de a comunica, în favoarea aceleia de a informa.
Datorită acestui fapt, omul devine tot mai vulnerabil în faţa Realităţii pe care o modifică
tot mai greu. Dominat fiind de nevoia sa oportunistă de a se adapta, îşi crează cu ajutorul
artefactului o falsă realitate care-l izolează, îl îndepărtează de Realitatea cosmică, pe care
o percepe din ce în ce mai puţin. Ca atarea, spiritul său oportunist se îndreaptă către o
realitate practic ruptă de starea cosmică a fiinţei, pierzând astfel tot mai multe legături cu
evoluţia Devenirii. Se naşte, desigur, un conflict al omului cu propria sa nevoie de
Devenire, oportunismul blocând de cele mai multe ori tendinţele de expansiune către
esenţa Sinelui.
 393

Drumul către paradisul pierdut ar trebui să fie conform spuselor lui Nichita
Stanescu:
„Această oră o desfăşuram ca pe un şal
Înnodat la gâtul altor anotimpuri
Când printre cai eram un sfânt de cal
Şi tu erai un şir prelung de nimburi
Desfăşurat deasupra mea ecou,
Şi-napoiat peste galopul meu
Mai iubitor, mai taciturn.

Mureau în rana mea un şir de luptători,

Plin de sâmgele lor nechezam,
Tu erai nimb şi coborai dintre culori –
Eram un sfânt de cal nepământean.
Şi eu spre nori, tu spre pământ,
Doi nouri negri de bitum
Ne-tretăiam râzând, plângând,
Să naştem fulgerul de-acum.”241
Pentru că esenţa emoţiei rămâne starea chatartică, care, după definiţia lui Young,
nu este altceva decât întâlnirea, ca într-un scurt circuit, a două afecte contrarii ce astfel se
consumă şi se distrug.
Această stare se menţine în toate celelalte Forme Materiale, care nu au cunoscut
semnul şi care şi-au păstrat capacitatea de a menţine legătura directă cu paradisul pierdut,
cel mereu născătoriu de noi forme ale emoţiei, forme venite din legăturile nemijlocite cu
Inefabilul. Se poate spune că, în multe momente, o astfel de Formă Materială este însăşi
expresia Inefabilului care se manifestă prin emoţia modelatoare ce o poate menţine ca o
calitate a Realităţii Materiei.

Posesiunea

241
Nichita Stănescu, Op. cit., p.118.
 394

Cel de al doilea atribut, cu care semnul a imprimat un sens uneltei/armă, este:

posesia.
Până la marcarea uneltei/armă cu un semn, obiectul cules şi folosit pentru
finalizarea profitabilă a unei acţiuni era, deîndată ce acţiunea se sfârşea, lepădat. Dar
după ce obiectul a fost marcat, acesta a început să fie păstrat şi folosit pentru a repeta o
acţiune, în speranţa unui profit la fel de generos ca la experienţa/experienţele anterioare.
Practica a dovedit, mai apoi, că ajutorul uneltei/armă ridică gradul de succes al
întreprinderii şi face ca acţiunile să capete o doză de siguranţă, să fie oricum mai
profitabile.
Aşa că atitudinea faţă de obiect se schimbă treptat şi se transformă într-o legătură
ce întăreşte şi mai mult tendinţele de personificare.
În momentul acesta se nasc două atitudini:
a) cea a posesorului obiectului marcat, ce va dori să folosească de unul
singur obiectul marcat şi aflat în posesia sa;
b) cea a celorlalţi membrii ai comunităţii care, odată cu vizitarea
obiectului, vor dori un obiect cu caltăţi semănătoare, ceea ce îi
determine să copie, cât mai fidel, semnul pe un obiect cu aceleaşi
funcţii, pentru a-i transfera forţa acestuia.
De la aceste două atitudini pornesc seriile lungi şi complicate de acţiuni care ne-
au făcut ceea ce suntem astăzi. Despre evoluţia acestor atitudini se poate scrie o carte
foarte groasă, pentru documentarea căreia ne-ar trebui o viaţă sau chiar mai bine. Dar nu
ăsta este scopul prezentului op, aşa că voi lăsa această sarcină celor cu mult mai dotaţi ca
mine pentru astfel de eforturi.
Esenţial este că putem desprinde două categorii de gesturi: cel al individului ce
face semnul, şi care odată cu acesta schimbă destinul unui obiect, conferindu-i calităţi
personificante, şi cel al vizitatorilor care vor copia semnul pe alte obiecte, dorind astfel să
transfere acestora calităţile originalului. Şi într-un caz şi în celălalt, obiectele nu vor mai
fi lepădate după folosire, ci vor fi păstrate şi ferite de acţiuni vrăjmaşe. Toată acestă
atitudine va schimba radical poziţia posesorului faţă de obiectul ce odată era doar un
instrument întâmplător.
 395

Relaţia dintre om şi obiect începe să evolueze bivalent, producând schimbări

esenţiale în ambele tabere. Numărul obiectelor marcate şi păstrate va creşte şi, odată cu
acest fapt, va creşte şi preocuparea pentru deosebirea unui obiect de celălalt, ceea ce
presupune, implicit, o diversificare a formei semnului marcă, ceea ce va da naştere unei
varietăţii de semne.
Mai apoi, semnul se transformă în sisteme de semne, de cele mai multe ori legate
de evoluţia moduluii în care sunt îmbunătăţite performanţele uneltei/armă. Pentru că,
trebuie neapărat să vorbim şi despre o altă relaţie care se instalează între posesor şi
obiectul posesiei, şi anume: perfecţionarea.
Atâta vreme cât omul a cules din mediu un obiect de care s-a ajutat într-o anume
acţiune, apoi l-a părăsit, între cele două entităţi nu a putut exista o relaţie rezultată din
observarea limitelor respectivului obiect.
Posesia a introdus posibilitatea ca limitele uneltei să se degaje în timpul unor
acţiuni, să fie observate şi să împingă spiritul omului către căutarea unor soluţii de
îmbunătăţire a performanţelor.
Odată ce obiectul a fost însemnat, omul a realizat că se poate interveni asupra
acestuia, condiţia sa iniţială poate fi modificată şi supusă Nevoii, iar posesia a creat o
legătură destul de lungă între om şi obiect pentru a permite observarea limitelor acestuia,
dar şi realizarea faptului că există mijloace pentru ca ele să fie îmbunătăţite.
Spiritul posesiei şi observaţiile degajate din experienţele repetate, vor modifica
substanţial modul de exploatare a uneltei/armă. Legătura dintre posesor şi obiectul
posedat va da naştere acţiunilor de perfecţionare a acestuia din urmă, de modificare a
destinaţiei iniţiale. Omul a început să se joace de-a Dumnezeu, schimbând destinaţia unor
lucruri din anturajul său. Jocul acesta i-a plăcut din ce în ce mai mult şi din această cauză
a imprimat emoţiei tot mai multe faţete ludice.
Chiar dacă primele gesturi de acest fel sunt în mod sigur întâmplătoare,
experienţa va modifica atitudinea şi o va împinge treptat către acţiuni deliberate, cu
scopuri precise de creştere a performanţei respectivei unelte. Cu cât performanţele
acesteia vor fi mai bune, cu atât omul arhaic simte nevoia să investească în personificarea
ei, iată de ce semnele ce-i marchează personalizarea devin tot mai sofisticate şi capătă o
logică personală, dependentă în totalitatea de emoţie.
 396

Semnele se diversifică, devin mai numeroase, urmăreasc o anume logică

imprimată de traseul pe care îl urmează aspiraţiile vizitatorilor, care vor fi evident
influenţaţi de forma semnelor pe care le văd la predecesori, şi totul converge către o
formă de limbaj.
Relaţia din triunghiul om-obiect-semn devine din ce în ce mai bogată, contribuind
puternic la creşterea vitezei de circulaţiei a emoţiei modelatoare. Se vor deschide astfel,
alte căi către zone în care Inefabilului este prezent, zone din care omul arhaic îşi extrage
emoţiile care produc în Sinele său modificări, îndepărtându-l de categoriile celorlalte
Forme Materiale.
Realitatea, care în lumea din afara semnului produce relaţii mult mai stabile, şi
care are nevoie de momente radiacle pentru a se modifica, de o mutaţie, de un accident,
define mult mai fluidă şi mai dinamică în lumea ce presupune semnul.
Experienţa emoţiei modelatoare nu mai este una intima şi personală, individuală,
ci una contaminantă. Un semn purtător de emoţie generează în receptori tot atâte
experienţe modelatoare cu finalitate comună. Variabilele rezultate din experienţa
modelatoare comună, generată de un semn purtător de emoţie, vor influenţa hotărâtor
viaţa întregii comunităţi. Contaminarea produce experienţe cu bază comună dar cu
rezultate deosebite, rezultate care se influenţează reciproc, contribuind la răspândirea
modelului, dar şi la producerea de acţiuni de perfecţionare a acestuia.
Comunităţile sunt mici şi facilitează o contaminare foarte rapidă. Vizitatorii au un
contact imediat cu fiecare experienţă diferită şi asimilează rezultatul cu uşurinţă.
Nu se mai poate vorbi de relaţii care durează pe parcursul mai multor generaţii, şi
care doar accidental ajung la modificări oportuniste. Intervenţia relaţiei om-obiect-semn
impune o altă atitudine oportunistă, dar şi schimbarea Devenirii.
Realitatea se modifică pe sine din ce în ce mai repede şi impune modalităţi noi de
informare pentru a putea întreţine o relaţie de adaptare. Cu cât circulaţia informaţiilor
trebuie să fie mai bogată, cu atât emoţia se modifică la rândul ei, omul cedând nevoii
oportuniste de adaptare, care treptat devine primordială şi distruge tendinţele creatoare
ale cunoaşterii.
 397

Desigur, nimic nu trebuie absolutizat, totul se petrece în împărăţia relativului.

Formele se modifică sub dictatul Devenirii şi fiecare nouă generaţie se împlineşte prin
calităţi emoţionale diferite de cele modelatoare ale vechilor generaţii.
Cunoaşterea nu poate dispărea, pentru că este o dimensiune a Devenirii, deci nici
emoţia, doar că ambele îşi modifică expresia şi calitatea, ajung să fie dominate de relaţiile
extrem de complicate pe care informaţiile le impun, în tendinţa lor de a întreţine
capacităţile de adaptare într-un nivel de Realitate.
Dacă poziţia omului faţă de unealta/armă ar fi rămas cea pe care şi astăzi o au
diferitele specii de animale, ce folosesc cu succes obiecte din peisaj ca instrumente de
obţinere a hranei, şi doar în acesta, şi nu ar fi intervenit simţul posesiei impus de apariţia
semnului, destinul speciei noastre ar fi urmat cursul modificărilor lente pe care celelale
Forme Materiale îl cunosc.
Legătura dintre personificare şi posesie a fost cea care a provocat sensul evoluţiei
omului, iar semnul a fost cel care a marcat – şi marchează – mereu momentele importante
ale acesteia. Iată de ce trabuie să fim de acord cu Henri Focillon că forma nu poate fi
tratată sub nici un chip separat de conţinutul ei. O formă reprezintă pur şi simplu modul
prin care se înlesneşte manifestarea funcţiilor unui conţinut, ea este dictată pur şi simplu
de către acestea, pentru a putea organiza relaţiile întregului cu elementele unui mediu al
Realităţii.
Funcţiile cu un conţinut ridicat de emoţii produc un anume nivel de comunicare
dincolo de graniţa simţurilor, punând în legătură două entităţi energetice: cea a unui
conţinut personificat şi aceea a unui receptor individualizat. Iată de ce un conţinut
emoţional nu se poate comnica sub o formă identică fiecărui receptor. Dacă informaţia se
propagă – într-o proporţie covârşitor de mare – sub acelaşi conţinut, emoţia se
diferenţiază, de multe ori radiacl, lareceptare.
Emoţia îşi păstrează funcţia sa originară, aceea de a modela individualizat, intim,
singular o anume structură. Reorganizarea unei strucutri materiale trebuie să se facă
păstrând, în întregul lor, regulile Devenirii care întrupează cu străşnicie unicitatea.
Fiecare Formă Materială a Universului trebuie să rămână unică pentru a putea asigura
continuitatea Dezmărginirii în Sine a Materiei. Dar, în acelaşi timp, ea trebuie să se
supună capacităţii de a rezona cu entităţi ale Inefabilului care asigură Unitatea
 398

Universală, adică coerenţa în expresii ale Formelor Materiale ce sunt, în fiecare moment,
forme ale materiei Universale.
Materia Universală nu poate exista unitară decât prin armonizarea permanentă şi
continuă a tuturor formelor sale, ceea ce presupune că ele nu pot avea un „eu” al lor în
afara „eu”-ului Materiei, doar astfel izbutind să rămână continuu rezonante la circulaţia
diverselor entităţi ale Inefabilului care au menirea de a le păstra coezinuea.
La urma urmelor este o problemă de energie, care organizează masa Materiei în
parcursul Dezmărginirii. Trebuie să înţelegem că responsabilă de evoluţia şi Devenirea
Materiei este permanent energia şi nu masa. Masa nu este altceva decât materialul care
permite naşterea diferitelor funcţii generatoare de forme ale energiei. Ele se desprind din
Inefabil, i-au formă sub feluritele Forme Materiale şi revin în Inefabil într-un model
evoluat.
Dacă lăsăm aceste gânduri să ne năpădească, vom înţelege de ce doctrina
mântuirii la budhhişti propovăduieşte eliberarea prin lipsirea de „eu”. „Într-adevăr, se
spune că două lucruri sunt necesare unui Bodhisattva şi practicării înţelepciunii sale:
«A nu părăsi niciodată fiinţele şi a înţelege că toate lucrurile sunt vide». Pare paradoxal
că exact în momentul triumfului compasiunii pentru toate făpturile – nu numai oamenii,
ci şi fantomele, animalele şi plantele – lumea întreagă să fie «golită» de realitate.
Budhhismul vechi insistase pe irealitatea sufletului însuşi (nairātmya). Mahāyāna, deşi
glorificând viaţa lui Bodhisattva, proclamă irealitatea, inexistenţa în sine a «lucrurilor»,
a dharmelor (dharma śǖnyutā). Şi totuşi acesta nu este un paradox. Doctrina vacuităţii
universale, golind Universul de «realitate», înlesneşte detaşarea de lume şi duce la
stingerea «ego»-ului – primul ţel al lui Budha Sakyamuni şi al budhismului vechi.”242
Vechii înţelepţi orientali înţeleseseră că existenţa oricări Forme Materiale este
dependentă - cu totul dependentă – de capacitatea de a permite circulaţia diferitelor
entităţi inefabile. Fie că se face conştient, sau nu, emoţia va reorganiza, în fiecare
moment al existenţei, strucutra Formei Materiale, iată de – cred ei – este mai bine să
pregătim mereu structura formei pentru acestă acţiune a emoţiei, care ne va permite să
fim mereu Realitate.

242
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, p. 214.
 399

Iar Realitatea nu poate fi identică sieşi în două momente succesive, ceea ce

produce materializarea acestei dimensiuni care este comună tuturor formelor perisabile:
timpul.
Nu putem vorbi despre timp, ca despre o dimensiune existentă, decît atunci cînd
acceptăm că Realitatea înseamnă veşnică schimbare a condiţiilor de mediu. În fapt,
timpul nu există, el este doar o măsură a schimbărilor permanente din Realitate, ele sunt
acelea care ne fac să percepem această dimensiune.
Spre deosebire de emoţie, informaţia ţine să regleze starea relaţiilor dintre
elementele unui anume stadiu, al unui anume nivel, în care se află un mediu al Realităţii,
ea tinde să definească cu precizie mecanica fiecărui „ego”, izbutind astfel să crească
spiritul oprtunist al fiecărui element al acelui mediu.
Dacă emoţia este expresia unei funcţii a Inefabilului, adică a energiei care asigură
coerenţa universală, informaţia este forma de manifestare a calităţilor mecanicii unui
element de mediu. Elementele de mediu vor tinde mereu să conserve un moment al
Realităţii, să-i oprească modificarea, iată de ce va exista un conflict foarte puternic între
modificările aduse de emoţie şi momentele de „conserevare” provocate de informaţie.
Destinul oricări Forme Materiale se sprijină pe aceste două dimensiuni ale
Realităţii şi depinde numai de zestrea respectivei Forme Materiale către care dintre ele
va înclina mai mult, sau căreia dintre ele a fost închinată de construcţia sa moştenită.
În cazul tuturor Formelor Materiale, care nu folosesc semnul ca instrument de
comunicare sau de informare, existenţa entităţilor inefabile circulante se percep la nivel
de individ, de unitate. Dacă vreţi, este o problemă a fiecărui individ, ceea ce, de fapt, este
esenţa însăşi a Devenirii.
Faptul că, fiecare individ are relaţii emoţionale intime, individuale cu momente
ale Realităţii, relaţii în urma cărora structura sa se reorganizează prin cunoaştere,
reprezintă modul prin care Materia caută să lărgească baza unicităţii formelor sale, pentru
o cât mai complexă Expanisune a Sinelui său.
Cunoşterea trebuie să fie neapărat o experienţă intimă, personală, individuală, din
care să rezulte o reorganizare a structurii Formei Materiale care să păstreze mereu
unicitatea acesteia. Iată de ce, reprezentarea emoţiei prin semn, într-o experienţă
comună ce a facilitat comunicarea, a impus posesia obiectului marcat.
 400

Emoţia reprezentată prin semn a produs o experienţă nouă, şi anume posibilitatea

unei Forme Materiale de a se „oglindi” emoţional în afara sa, într-un obiect care altfel ar
fi fost doar un instrument folosit întâmplător. În momentul în care a avut loc transferul
emoţional, marcat de semnul purtător de emoţie, obiectul a devenit parte a Formei
Materiale. El nu a mai fost un instrument adus de întâmplare, ci un depozitar al unui
anumit nivel din emoţia omului, ca atare trabuia să facă parte din fiinţă.
Posesia a reprezentat, în faza sa iniţială, asemeni personificării: recunoştinţă.
În cazul martorilor, care au receptat emoţia generată de semn, repetarea gestului
de marcare a unui alt obiect cu un semn copiat după forma celui iniţial, s-a făcut din
dorinţa unui transfer de emoţie, care să confere noului obiect forţa primului. În cazl
acesta, posesia a însemnat speranţă.
În sfârşit, în cazul vizitatorilor, caz în care legăturile emoţionale cu semnul erau
cele mai slabe, copierea semnului pe un obiect a deschis cale propriei mistici. Nefiind
legaţi printr-o legătură emoţională directă cu semnul copiat, ei au conferit propria lor
semnificaţie, creând o mistică în care emoţia avea altă funcţie decât cea iniţială. Din
aceste motive, în cazul lor, posesia induce o funcţie comunitară: avuţia, funcţie prin
care se putea accede la grupul celor care folosesc unelte-arme însemnate.
Pornind de la aceste trei dimensiuni iniţiale ale posesiei, se pot eşafoda o mulţime
de scenarii despre evoluţia spiritului de posesie. Ceea ce rămâne important, însă, este
doar faptul că semnul, prin personificre şi posesie, a contribuit din plin la extragerea
omului din categoria celorlalte Forme Materiale ale Materiei.
Desigur, ar trebui să ne manifestăm mândria şi să proclamăm că, omul a fost
„ales” pentru această operaţiune, că datorită calităţilor sale speciale, şi prin eforturile
conştiente a izbutit să se desprindă din mulţimea celorlalte forme şi să acceadă la un
destin special. Toate aceste afirmaţii fac parte din manifestarea aroganţei care ne orbeşte
de cele mai multe ori, şi ne îndepărtează de esenţa problemelor.
De fapt, nu cred sub nici un chip că a fost un privilegiu, ci doar evoluţia firească
spre lipsa de scop a condiţilor Realităţii; evoluţie care a impus, la un moment dat, apariţia
unui astfel de moment. Aşa cum nu cred că este vorba de destin, care ar presupune că
cineva, sau ceva ne-a programat evoluţia. Nimic din ceea ce se petrece în Univers nu se
face cu un scop, ci în virtutea unei totale lipse de scop. Scopul este un lux pe care
 401

Universul şi Materia nu şi-l pot permite, dacă nu cumva li s-a urât cu veşnicia, cu
nemurirea, cu Dezmărginirea.
Despre scop putem vorbi în ceea ce ne priveşte. Şi asta la nivel de individ, iar
până acum ceva timp istoric în urmă, şi despre anumite comunităţii, pentru că la
momentul în care scriu aceste rânduri, scopul a devenit doar o dimensiune a individului şi
a unor mici colectivităţii.
Comunităţile au pierdut capacitatea de a emite şi gestiona scopuri, datorită
modelelor administrative promovate, modele care generează şi propagă atât de multă
confuzie încât totul sfârşeşte prin emiterea de modificări ale modificărilor până şa nivelul
în care nimic nu mai poate fi gestionat coerent. Putem afirma ca avem de-a face cu un alt
paradis pierdut, dacă ne gândim la forţa scopului ce stabilea relaţiile administrative în
comunităţile din illo tempore. Sistemele roman, grec, veneţian, maya, inca ar fi doar
exemplele cele mai la îndemână.
Societatea umană tinde din ce în ce mai mult spre manifestarea unei anume lipse
de scop. Dar nu cumva să exclamaţi : Ce bine! , pentru că în cazul individului ca şi a
comunităţilor, lipsa de scop este o modalitate de sinucidere lentă.
Dar astea sunt alte probleme, care nu pot fi abordate de o minte limitată ca a mea.
E o temă pentru cei care s-au dedicat, cu trup şi capacităţi, destonicei activităţi de salvare
a umanităţii, şi care, noapte şi zi, stau în slujba scopului nobil de a calcula căile
Domnului.
Nu pot decât să le urez succes şi să-i asigur, că personal nu mai apuc ziua
triumfului, pentru că întâlnirea mea cu Doamna-în-Negru este programată ceva mai
curând.

Creaţia
Nu mă pot abţine să nu încep acest capitol cu un poem al lui Baudelaire, care mi
se pare să caracterizeze strălucit starea ce există înaintea creaţiei, şi care nu devine nici de
cum o copie a realităţii, aşa cum clamează ideologii „artelor moderne”
„Înger al bucuriei, ştii groaza ce sfâşie,
Ruşinea, remuşcarea, urâtul, greul chin,
Şi spaimele tiptile ce-n crude nopţi ne vin
 402

Strângând în gheare inimi ca ghemul de hârtie?

Înger al bucuriei, ştii groaza ce sfâşie?

Înger al bunătăţii, cunoşti ce e urgia,

Şi pumnii strânşi în umbră şi-al lacrimei amar,
Când răzbunarea-n trâmbiţi sunând ca un corsar
Al gândurilor noastre, şi-arată vitejia?
Înger al bunătăţii, cunoşti ce e urgia?

Înger al sănătăţii, cunoşti ce e lingoarea,

Când dibuind pereţii prin searbădul spital,
Vezi surghiuniţii, paşii târându-şi fără hal,
Şi tremurând din buze, cum rar mai cată zarea?
Înger al sănătăţii, cunoşti ce e lingoarea?

Înger al frumuseţii, ştii feţele zbârcite,

Şi groaza bătrâneţii şi zbuciumul cumplit
De-a mai citi în ochii ce cu-ochii i-am sorbit,
Dezgustu-ascuns că-atâtea iubiri au fost jertfite?
Înger al frumuseţii, ştii feţele zbârcite?

Înger al fericirii, luminii şi-ncântării,

Şi David sănătatea ţi-ar fi cerut murind
Puterilor din trupu-ţi de farmec izbucnind;
Dar eu îţi cer doar ruga ce-am dat-o iar uitării,
Înger al fericirii, luminii şi-ncântării.”243
Icoana Sublimului ce vibrează puternic, care degajă o stare ce poate fi confundată
cu suferinţa, dar nu este chiar suferinţă, care este în firea tuturor lucrurilor în care
sălăşluieşte, acolo unde induce energii modelatoare, icoana aceasta sunt sigur, doar singur
semnul o poate aduce la capacitatea de a-şi comunica emoţiile conţinute.
243
Baudelaire, Charles, Retrăire, din volumul, Florile răului, traducere de Şerban Bascovici, Bucureşti,
Editura Minerva, 1978, p. 71.
 403

Emoţiile conţinute, sunt fără formă, şi de aceea perceptibile doar la nivel subtil,
metafizic; sunt în afara informaţiei, de aceea pot produce cunoaştere; sunt un nivel al
inefabilului, de aceea vor rămâne mereu în armonie cu întregul Materiei şi vor produce
evoluţia ei, iar ele se vor transmite de la un nivel la altul, de la o formă la alta,
îmbogăţindu-se mereu.
Această formă a Sublimului, pe care Baudelaire a cuprins-o în poemul său
Retrăire, îşi are originea în îndepărtatul semn făcut pe unealta sa de un zgâriaci lăudăros,
într-un moment al vieţii sale în care emoţia l-a copleşit într-atât, încât a trebuit s-o
întrupeze, să-i dea formă, s-o personifice.
Tot ceea ce s-a întâmplat după aceea este un joc al dualităţii creator-epigon, joc de
care o să mă ocup ceva mai jos.
Important este că momentul personificării emoţiei şi translării ei într-un semn îl
denumim astăzi: creaţie, şi multă vreme ea a ocupat, în mod declarat, un loc foarte
important în existenţa noastră, a oamenilor.
Şi acum ocupă un loc teribil de important, doar că sensul ei profund este ascuns
de bălăriile pe care Informaţia le prăvăleşte asupra noastră şi astfel ne sunt ascunse
calităţi ale valorilor morale. Am ajuns să vorbim despre valorile morale ca despre noţiuni
atât de abstracte încât simţim cum ele se pierd într-un trecut neguros, pe care, cu cât
înaintăm spre viitor, cu atât este mai greu să mai avem vreo legătură cu el. Imaginea omul
dominat de valorile morale, mai mult decât de cele comunitare, sociale, este atât de greu
de conceput, încât pare a fi la fel de misterioasă ca şi cea lumii dinozaurilor.
Calitatea unui om este egala calităţii emoţiilor care-i produc cunoaştere, care-l
modelează. Acest proces nu este unul raţional, nu se întâmplă din voinţa noastră, decât
într-o mică proporţie, restul este rezultatul calităţii fluxului emoţional pe care structura
noastră este în stare să-l perceapă, cu care poate intra în rezonanţă.
Acest flux este însă produsul unei sume de factori conjuncturali pe care starea de
dezechilibru din propria noastră structură materială îi provoacă, şi care într-o proporţie
covârşitoare ne sunt exteriori.
Este un joc al Devenirii, care caută mereu să obţină Unicitatea şi de aceea nu va
facilita niciodată existenţa a două conjuncturi identice, dar nici două stări de dezechilibru
cu aceeaşi motivaţie obiectivă.
 404

Când vorbim despre influenţa mediului, de cele mai multe ori la asta ne gândim,
doar că, pe măsură ce transformăm valorile morale în noţiuni tot mai elastice şi mai
prietenoase, mai uşor suportabile, imaginea despre mediu devine alta. Una falsă,
generatoare a unor emoţii pe măsură, care modelază conform calităţilor lor. În lumea
modernă regula sistemului tinde să înlocuiască ordinea moralei, şi este mult mai simplu
să respecţi regulile unui protocol social decât să te supui judecţii valorilor morale.
Iată de ce şi regula creaţiei este împinsă către un teritoriu care nu-i aparţine,
pentru că opera desprinsă dintr-un act de creaţie este profund morală - de cele mai multe
ori independent de voinţa şi profilul autorului - şi nici vorbă să aibă un conţinut social,
comunitar. O operă este aidoma oglinzii, te ajută să vezi ceea ce, de regulă, există dar nu
este vizibil din unghiul tău de vedere, şi tocmai de aceea pare a fi o imitare. Doar pare.
Ea este un act din care se obţine o operă, un produs cultural, iar acesta, chiar dacă
îl numim produs nu poate fi supus regulilor economice. Produsul cultural nu este un
produs de marketing, este o motivaţie pentru crearea unui mecanism de marketing care ar
trebui, în primul rând, să vegheze asupra integrităţii depline a acestuia. A integrităţii
sistemului său de valori morale în primul rând.
Rezultatul unei astfel de evoluţii nu este unul surpinzător, ci doar unul firesc, dar
izbitor pentru cei care au păstrat o anumită calitate a legăturilor cu valorile morale.
O valore morală nu este o condiţie care poate fi negociată, ea trebuie atinsă pentru
a fi asimilată. Este musai să te supui procesului teribil de dificil de a ţi-o asuma, dar greul
începe abia după aceea, pentru că, o valoare morală este neîngăduitoare, este tiranică, este
neînduplecată, şi astfel apare posibilitatea ca între tine şi cei care mimează valoarea
morală să apară un conflict ireconciliabil.
Asta, dacă este să vorbim despre relaţiile comunitare, pentru că în ceea ce priveşte
armonia cu Materia, valoarea morală asigură accesul tău la acest proces şi, încetul cu
încetul te vei simţi din ce în ce mai aproape de esenţa ta personală, vei simţi că devii
capabil să rezonezi cu vibraţii care îţi ordonează cunoaşterea, provocând o armonizare a
elementelor strucutrii tale.
Sună destul de esoteric ceea ce afirm în aceste rânduri, şi de neinteresant, în
acelaşi timp. Doar că, mintea mea este acum preocupată să încerce a pătrunde un anume
 405

mecanism; că e interesant sau nu, că reprezintă un adevăr sau nu, că are valoare sau nu,
nu mă frământă.
Creaţia a fost cea care a contribuit, şi contribuie încă – va contribui, de altfel
mereu, atâta vreme cât omenirea va exista ca Formă Materială – la coeziunea spiritului
comunitar. Acest spirit nu este o invenţie a speciei noastre, dar semnul a fost cel care i-a
schimbat radical capacitatea de modelare a calităţii propriei coeziuni, prin cele două
dimensiuni pe care le-a impus: personificarea şi posesiunea.
Prima legătură, creată prin semn, între om şi un obiect personificat astfel, a fost,
în fapt, primul act de creaţie născut în Univers. Desigur, ve-ţi spune - amendând aroganţa
mea aparentă: dar tot ceea ce s-a întâmplat până la apariţia omului au fost lungi serii de
acte de creaţie; omul însuşi este rezultatul unui act de creaţie.
Eu rămân, însă, la erezia mea care îmi impune să cred că: tot ce s-a întâmplat până
la apariţia semnului a fost rezultatul mutaţiei, accidentului, al jocului pe care Deveirea îl
practică pentru ca Sinele Materiei să Devină continuu, altminteri Expansiunea în Sine s-
ar opri la un anumit moment dat, pentru că însuşi acest Sine ar deveni limitat.
Mutaţia nu este un act de creaţie ci unul de Dezmărginire, de deschidere spre
evoluţie a unei noi forme a lanţului cauzal. Ea, mutaţia, ordonează un transfer de
informaţii spre o altă calitate, mai propice manifestărilor oportuniste, spre deosebire de
creaţie, care transmite o anume matrice emoţională producătoare de cunoaştere şi care
tinde să modifice momentul de Realitate.
Tot, dar absolut tot, până la apariţia semnului a fost rezultatul tendinţei de
Dezmărginire a Materiei, care a impus mutaţia, accidentul ca mijloc de diversificare a
căilor Expansiunii şi de perfecţionare a modalităţilor oportuniste.
Energia s-a propagat, şi se propagă, se va propaga, după reguli pe care, în anumite
proporţii, ni le explică fizica quantică. Ea circulă în întreg Uiversul, asigurând coeziunea
Materiei, asigură existenţa acesteia în întregul ei.
Nu însemană ca, dacă noi suntem limitaţi şi nu putem percepe ÎNTREGUL,
acesta nu există şi nu se manifestă după legile sale, legi la care noi nu trebuie să avem
acces, nu este firesc să avem acces.
Tocmai pentru a asigura coeziunea care reglează mecanismul Dezmărginirii,
informaţia este responsabilă în totalitate cu lipsa de creativitate a Formelor Materiale.
 406

Creaţia presupune dezordine, presupune abateri de la lanţul cauză-efect, modificări ale

momentului de Realitate, presupune momente de Dezmărginire care tind să aducă
modificări substanţiale care să se opună manifestărilor oportuniste aflate în acţiune, pur şi
simplu să le anuleze anumite calităţi care întreţin lipsa-de-creaţie.
Paradoxal însă, în virtutea reguli antinomiilor, ce se află la baza Devenirii, acestea
sunt cele care proporţionează sensurile: ca atare lipsa-de-creaţie presupune şi creaţia.
Dacă ar fi să-l ascultăm pe Aristotel, imitaţia este meanismul creaţiei: „În general
vorbind, două sunt cauzele ce par a fi dat naştere poeziei, amândouă cauze fireşti.
Una e darul înnascut al imitaţiei, sădit în om din vremea copilăriei ( lucru care-l
şi deosebeşte de restul vieţuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai priceput ă imite şi cele
dintîi cunoştinţe venindu-i pe cale imitaţiei) iar plăcere pe car o dau imitaţiile e şi ea
resimţită de toţi.”244, afirmă el în Poetica.
Numai că, cercetările recente al biologilor au demonstrat că imitaţia stă la baza
procesului de învăţare la toate speciile existente pe draga noastră planetă şi, probabil, în
întregul Materiei. Ceea ce înseamnă că imitarea nu este o dimensiune a creaţiei, ci a
informării, ea având, desigur, un rol foarte important aşa după cum vom vedea ceva mai
încolo.
Imitarea presupune, într-un grad foarte ridicat, păstrarea unei anumite ordini
prestabilite, existente, deci nu implică dezordinea care este dimensiunea fundamentală a
creaţiei. Ca atare ea este extrem de permisivă, contribuind astfel la răspândirea cu mare
uşurinţă a informaţiilor în interiorul unei comunităţi, sau între comunităţi. Tot Aristotel
spune mai departe: „Darul imitaţei fiind prin urmare în firea fiecăruia, şi la fel şi darul
armoniei şi al ritmului (se vede bine că măsurile sunt simple împărţiri a ritmurilor), cei
dintâi înzestraţi pentru aşa ceva, desăvârşindu-şi puţin câte puţin improvizaţiile, au dat
naştere poeziei.”245 Putem înţelege, mai degrabă că avem de-a face cu un model prin care
informaţiile sunt făcute cunoscute, răspândite. Nu cred că ar fi teribil de deplasat dacă aş
afirma că poezia, în forma pe care ne-o descrie Aristotel, a generat tendinţe ce mai târziu
s-au transformat în gazetăria de astăzi. Asta demonstrând, o dată în plus, că imitaţia
comportă şi induce – în cursul ei - abateri ce, într-un târziu, nu mai au nici o legătura cu
creaţia, cu actul original. Dar totul se întâmplă pe nesimţite, fiecare nou gest adăugat de
244
Aristotel, Poetica, traducere de D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p.56.
245
Idem, p. 57.
 407

imitaţie, şi care modifică sensul original al creaţiei, îndepărtează produsul rezultat de

creaţie şi-l apropie de informare, descărcându-l de emoţie, ordonându-l, supunându-l
regulii.
Un act de creaţie este cu desăvârşire sincer, încărcând produsul rezultat cu
întregul bagaj de emoţii specifice autorului, care este o structură unică, irepetabilă, şi de
aceea un astfel de act este profund dez-ordonat. Este pur şi simplu o abatere de la ordine.
El nu se poate raporta la structura de reguli existente, el neagă această structură,
modificând-o substanţial, distrugând-o în mare parte, fapt care ilustrează cu prisosinţă –
la altă scară - mecanismul mutaţiei în lanţul cauză-efect.
Doar că, mutaţia nu este egala creaţiei.
Cea dintâi dez-ordonează o strucutură preparând-o să gestioneze energiile prin
intermediul unor funcţii atavice pe care le modifică, le adaptează noului scop, dar ele sunt
deja existente în setul informaţional, rod al unui proces evolutiv care plasează respectiva
Formă Materială într-un anume nivel al evoluţiei: „Pentru a explicita evoluţia de nivel,
să ne imaginăm că un organism trăieşte într-o ambianţă obiectivă, în raporturi reactive
cu momentele şi aspectele A, B, C, D. Să presupunem că la un anumit moment dat
ambianţa vieţuitoarei se dilată, îmbogăţindu-i peisajul cu aspectele M, N, O, P. Pentru
vieţuitoare, împrejurarea ar putea să devină un prilej pentru a sălta la un nou nivel de
organizare.246 Vieţuitoarea, despre care vorbeşte Lucian Blaga, se poate, fie adapta
modificându-şi propriile calităţi, fie îşi poate modifica generaţiile de urmaşi imprimând în
codul său genetic informaţii importante despre ambientul modificat. Aceste informaţii vor
crea funcţii specifice, aceste funcţii vor avea capacitatea de a prelua energiile
modelatoare şi vor permite cunoaşterea într-o nouă calitate.
Cea de-a doua imprimă funcţii noi, exterioare unei structuri, modificându-i sensul,
modul de funcţionare, cerându-i să se adapteze la condiţii sever străine de sensul său
original, dez-ordonând-o în felul acesta, extrăgând-o din lanţul cauză-efect, dar şi
deturnând-o de la scopul său iniţial. Dacă vreţi creaţia este un: „adevăr care nu există
prin el însuşi.”247, ci doar printr-o stare evoluată a energiei, pe care îndeobşte o numim
emoţie, şi care este modelatoare, singulară, personalizată, intimă, producând astfel
cunoaştere.
246
Lucian Blaga, Aspecte antropologice, p. 73.
247
Apud F. Streng, vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II., p.220.
 408

Nici o Formă Materială nu ştie când şi cum anume cunoaşte, ea poate doar să
constate că i-a fost deschis accesul la anumite stări sau înţelesuri, ascunse şi străine până
în clipa aceea. Dacă acest proces ar fi permis informaţiei, starea omenirii – de exemplu –
ar fi cu totul alta; ca de altfel starea întregii lumi de Forme Materiale. Din nefericire,
informaţia este o stare post-cunoaştere şi post-creaţie, o stare care nu poate decât să
contribuie la adaptarea oportunistă la ceea ce Lucian Blaga numea „momentele şi
aspectele” unui ansamblu de elemente ale unui mediu.
Creaţia nu poate fi un act obişnuit, ordinar, ea nu se poate întâmpla cu uşurinţă şi
frecvent. Iată motivul pentru care nu poate fi împlinită de fitecine, oricât de mult efort s-
ar depune, oricât de multă strădanie şi stăruinţă ar fi implicată.
Pentru a putea lua fiinţă, actul creaţiei trebuie să beneficieze de o strucutră anume,
care a fost preparată de-a lungul evoluţiei şi care are capacitatea de a rezona la calităţile
deosebit de subtile ale fluxului emoţional. Odată acest proces împlinit, şi actul creaţiei
săvârşit, în Univers apar noi dimensiuni ale Sineului Materiei, care dimensiuni vor trebui
puse în circulaţie şi asimilate de întreaga Materie. Urmează un proces îndelungat şi
minuţios de asimilare, de remodelare a tuturor aspectelor Sinelui, proces în care este
preparată fiecare structură şi adusă la capacitatea, ori de a produce un act mutaţional, ori
de a participa la asimilarea acestuia. Creaţia, într-o nouă a sa formă, nu se poate produce
decât în momentul în care ultimul act mutaţional a fost asimilat în întregimea Materiei şi
formele sale sunt pregătite să participe la o nouă creaţie.
Să nu vă imaginaţi nici o clipă că vorbim despre fapte mirobolante, despre acte de
creaţie care cuprind ca o vâlvătaie Universul, despre minuni, sau miracole cosmice.
În Univers, aşa ceva nu se întâmplă, totul este manifestarea Subtilului şi se
petrece cu discreţie, pe nesimţite, dar şi fără putinţa de a nu fi săvârşit.
Fiecare Formă Materială este cuprinsă într-un astfel de proces, de aceea
cunoaşterea nu poate fi un proces conştient, definit, aşa cum este informarea. Cunoaşterea
este forma prin care Inefabilul produce schimbările sale subtile în Cosmos, pentru a
păstra condiţia Dezmărginirii.
„Luaţi sistemul de imagini numit lume materială. Corpul nostru este una dintre
ele. În jurul ei se organizează reprezentarea, adică eventuala sa influenţă asupra
celorlalte imagini. În ea se produce afectul, adică efortul său actual asupra ei înseşi. În
 409

fond, aceasta este diferenţa pe care fiecare dintre noi o stabileşte în mod natural,
spontan, între o imagine şi o senzaţie. Când spunem că o imagine există în afara noastră,
înţelegem prin asta că ea este exterioară corpului nostru. Când vorbim despre senzaţie
ca depre o stare interioară, vrem de fapt să spunem că ea se iveşte din corpul nostru. Din
acestă cauză susţinem că totalitatea imaginilor percepute subzistă, chir şi atunci când
corpul nostru dispare; dar nu putem suprima corpul nostru fără a face să dispară
senzaţiile.”248 Cred că tabloul acesta descris de Henri Bergson este destul de sugestiv
pentru a înţelege modul în care nimic din ceea ce există în Cosmos nu este izolat,
separat, indepenent, ba dimpotrivă totul se supune unei cauzalităţi ce presupune un joc al
apariţiilor şi dispariţiilor.
Iată de ce, creaţia este un porces deosebit de subtil şi de sensibil, care se induce în
toate nivelele cosmice, vibraţiile sale rezonând dinspre Inefabil spre Inefabil. Sau dacă
vreţi, de la nivelul celui mai subtil microcosmos, spre cel al celui mai de neimaginat
macrocosmos. În oricare dintre sensurile acestor dimensiuni se regăseşte Inefabilul,
mereu capabil să întreţină Materia în forme, ce sunt în stare să genereze continuu
dimensiuni pentru o expansiune fără sfârşit a Sinelui ei.
Putem afirma că acesta este motivul esenţial pentru care Formele Materiele
trebuie să fie limitate şi perisabile, numai astfel fiind în stare să întreţină un proces ce
presupune că Totul trebuie să existe pentru ca Nimic să poată exista. Am spus nimic
pentru că sună tare frumos din punct de vedere retoric, al stilului, dar, în fapt mă gîndeam
la Virtualitate, la Inefabil, la Haos, în ultimă instanţă.
Tot ce afirm eu aici pare obscur şi mistic, dar tocmai despre mistică vreau să vă
vorbesc. Pentru că, în sine, creaţia – în orice nivel şi mod de organizare ar fi - propune
întotdeauna o nouă mistică, ea încearcă să modifice starea metafizicii unei Realităţii a
unui moment, pentru a o adapta la ea însăşi, dar şi de a o modifica în acelaşi timp.
Aceasta fiind regula fundamentală prin care Sinele Materiei devine un nou Sine, fără să-şi
piardă fiinţa. Ori pentru a se putea produce un asemenea proces, este nevoie ca energia
să releve noi momente subtile ale Inefabilului, prin asimilarea cărora acesta determină
Uiversul să rămână, în acelaşi timp, un UNU unitar, dar şi un MULTIPLU ale cărui
determinări produc o continua expansiune în Sinele Materiei.

248
Henri Bergson, Matreie şi memorie, p.49.
 410

Desigur, pot fi bănuit de obrăznice şi de aroganţă, pentru că afirm faptul că în

celelalte nivel ale Materiei se produce nu un act de creaţie ci unul mutaţional. Dar sunt
convins că şi creaţia are nevoie de un proces evolutiv, proces care presupune mai multe
nivele şi mai multe forme de manifestare.
Spun că actul creaţie este specific omului pentru că o astfel de calitate a energiei
ca cea cuprinsă în emoţie nu cunosc să mai fie prezent în vreo alt fel de Formă Materială.
Nu vreau să spun nicidecum că nu mai există Forme Materiale care să cunoscă emoţia,
dar nu într-o astfel de calitate. Că ea produce cunoaştere şi la alte nivele asta e limpede şi
observabil, dar şi emoţia şi cunoaşterea rămân în afara comunicării. Ori, creaţia aşa cum
se întâmplă ea în omenire, presupune în primul rând comunicare, adică transferul
emoţional de la o entitate la alta, ca un proces prin care poate fi indus un anumit nivel
dintr-un moment al cunoaşterii deja consumat. Şi asta face deosebirea creaţiei de alte
forme ale evoluţiei energetice, şi astfel modul în care energia orgnaizează masa evoluează
mult mai rapid, mai spectaculos, dar, în acelaşi timp şi mai periculos.
Asemeni ucenicului vrăjitor, omul poate scăpa de sub control acest proces – lucru
care s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul istoriei -, iar consecinţele nu sunt
previzibile.
Odinioară se manifesta teribil de multă grijă pentru modul în care erau manipulate
procesele cunoaşterii, dar şi fructele obţinute. Să nu mai vorbim că se acorda o atenţie
minuţioasă misticii presupusă de aceste procese, care era întoarsă pe toate feţele şi care
era detaliată în protocoale ce cuprindeau teste elaborate cu acribie.
Pe măsură ce societatea umană devine mai liberală, această preocupare pentru
acurateţea selecţei dispare, nu mai interesează calitatea profilului moral, sunt justificate,
cu din ce în ce mai multă largheţe, atitudini care odinioară ar fi stârnit reacţii extrem de
dure. Mă rog, în genereal putem vorbi despre a anume inconştienţă ce maculează zona de
adâncă responsabilitate a creaţiei şi a cunoaşterii, pentru că sunt eliberate cantităţi enorme
de informaţii calpe ce răvăşesc strucutra de valori morale, şi modifică sensurile.
Nu judec, ci doar încerc să descriu un traseu
De asemeni, nu neg că toate cunoştinţele mele sunt firave, nu neg că mi-e greu să
înţeleg multe dintre mecanismele emoţiilor semenilor mei, darămite să înţeleg dacă, şi
cum, se manifestă emoţia în alte Forme Materiale. Iată de ce rămân la acestă afirmaţie:
 411

plecând de la starea Inefabilă, energia evoluează în strânsă legătură cu modul de

organizare a masei în Forme Materiale şi, prcurgând diferitele nivele, ajunge în starea sa
cea mai evoluată: emoţia.
Cu alte cuvinte, energia despre care vorbim mereu ca despre o entitate imuabilă,
lipsită de dimensiuni şi de evoluţie, ce pune umărul la forfota din Univers, este se pare la
fel de supusă măsurătorilor ca orice calitate a materiei. Că noi nu am găsit încă
instrumente pentru înţelegere, analiză şi qunatificare este o altă problemă.
Până la apariţia semnului, emoţia a produs cunoaşterea ca pe un proces strict
individual, intim, care stătea şi stă la baza diferenţierilor dintre variabilele unei matrici de
Forme Materiale şi le conferea uicitatea. Odată cu apariţia acestuia – a semnului - s-a
născut comunicarea, şi un anumit conţinut de emoţie a putut fi transferat unui/unor
alt/alte variabile.
Abia acest fapt popate di considerat o caracteristică diferenţiată a omului,
singura ce poate produce un transfer de cunoaştere şi în alt mod decât prin contactul
nemijlocit cu evenimentul, cu întâmplarea, cu accidentul, cu faptul producător de emoţie
modelatoare.
Acesta este motivul pentru care nu pot fi de acord cu Aristotel în afirmaţia sa că
imitarea produce creaţie. Pornind de la acest fals, care s-a rafinat odată cu trecerea
timpului, lumea creativă de azi este plină de tendinţe găunoase în a imita, uneori până la
derizoriu, realitatea comunitară, socială. Rezultatele sunt o exacerbare a circulaţiei
informaţiei în detrimentul emoţiei şi distrugerea totală a misticii care ar trebui să
însoţească un act al cunoaşterii. Noi, oamenii contemporaneităţii, nu mai suntem
preocupaţi de fel de nuanaţele misticii, de rafinamentul metafizic, totul a fost catalogat,
introdus într-un protocol şi transformat într-o schematică listă cu instrucţiuni de folosire.
Nuanţa a murit, trăiască categoria, sortul, grupa! Unu devine o pluralitate nedefinită, ce
cuprinde nu mulţimile fireşti ale conţinutului său, ci o diversitate de categorii înghesuite
statistic în fiinţa sa.
Lumea noastră de astăzi înţelege, dar nu se emoţionează; ştie, dar nu cunoaşte;
memorează, dar nu are ce uita; imită, dar nu crează.
 412

Această credinţă a supremaţiei imitaţiei a distrus în bună măsură mistica actului

de creaţie. S-a dorit, şi se doreşte din ce în ce cu mai multă ardoare, ca actul creaţiei să fie
golit de mistică pentru „ a fi înţeles”, şi nu există prostie mai mare ca asta.
Creaţia nu are de ce să fie înţelească, nu trebuie să fie înţeleasă, ci doar să
producă emoţie modelatoare.
Creaţia este un porces de transfer al unui anume nivel emoţional care
produce cunoaştere, adică declanşează procesul de reorganizare structurală după o
anume metafizică conţinută în structura receptoare şi iniţiată de o stare de
dezechilibru.
În acest fapt nu este nimic de înţeles.
Înţelegerea apare abia după ce structura modificată de emoţie, intră în relaţie cu
elementele mediului său, declanşând mecanisme oportuniste. Relaţia dintre elementele de
mediu şi structura modificată prin emoţie, se modifică şi ea, şi asta face parte din procesul
de înţelegere.
Creaţia propune o nouă mistică, o nouă metafizică a unui moment al Realităţii,
astfel contribuind tocmai la negarea acelui moment al Realităţii şi la armonizarea cu
tendinţele spre un nou moment de Realitate, ce se va impune odată cu modificarea
structurilor elementelor ce intră în componenţa sa. Vorbim despre un proces extrem de
volatil, de subtil care se produce la nivelele cele mai intime ale conglomeratului de
agregate ce reprezintă structura unei Forme Materiale. Acest proces nu încetează
niciodată, atâta timp cât structură funcţionează în respectiva forma limitată de
conglomeratul de agregate şi doar de ele. El, procesul acesta, are menirea de a menţine
funcţiile structurii într-o permanentă stare de adaptabilitate la momentele instabile ale
Realităţii. De la nivelul informării noastre oportuniste, ne este imposibil să sesizăm
subtilităţile proceselor ce se desfăşoară în continuă Devenire, în neîncetată instabilitate, şi
care au menirea de a ne menţine în stare de Realitate.
Tot ce se modifică, neagă.
Realitatea este cea mai instabilă formă de manifestare a Lumii Materiale şi nu
dimpotrivă.
Însăşi tendinţa oportunistă a unei Forme Materiale de a se suprapune pe un
moment de Realitate generează instabilitate.
 413

Eu tot mai cred, că unica scăpare a omenirii din ghearele degenerării este
eliberarea creaţiei de sub imperiul imitării, readucerea ei la interesul pentru propria-i
mistică, pentru revelarea teritoriului metafizic ce facilitează naşterea momentelor de
subtilă prefacere din şi spre Inefabil. Doar astfel o vom putea lăsa să ajungă din nou să
plămădească acea definită stare modelatoare care să ne lărgească continuu cunoaşterea.
Creaţia şi mistica ei presupune atingerea unei zone de libertate, care propune
cultivarea unor calităţi fragile şi volatile: generozitate, iubire, altruism, entuziasm,
credinţă etc. Şi toate acestea stau la baza a două dimensiuni morale care se pierd cu o
viteză îngrijorătoare: demnitatea şi mândria.
Imitarea în schimb, fie ea chiar şi a unor momente de Realitate, închide de la
început orice demers în rigorile unei ordini prestabilite, care obligă la acceptarea
conştientă a lipsei de libertate. Modelul impune propriile sale dimensiuni, pentru că tinde
spre dominarea imitaţiei, dar şi a imitatorului. In schimb, mistica unui act oarecare
deschided căi spre nivele felurite ale Inefabilului. Actul creator presupune un demers
pentru iniţierea în modul cum poţi cuceri nivele din Inefabil, aceasta fiind o modalitate
prin care un autor poate dezvolta un relief metafizic din care se va dezvolta, încetul cu
încetul o operă, fie ea singulară, fie organizată în etape existenţiale.
Pentru imitare nu exsită nimic nou sub soare, deoarece ea, imitarea este lipsită de
posibilitatea unui acces la metafizica faptului; pentru creaţie – în schimb - nu există decât
expresia noului, care, cu cât este mai subtil, cu atât este mai eliberator,; adică o călătorie
mai adâncă în teritoriul Inefabilului, a subtilului şi a Sublimului..

Creator şi Epigon
Primul om care şi-a însemnat unealta, care a scrijelit un semn, translând o anume
cantitate de emoţie spre personificarea unui obiect, a deschis larg poarta spre o nouă
lume, plină de varietăţi ale tehnicilor de transfer emoţional.
Transferul emoţiei, pentru a crea o relaţie de comunicare, nu se poate face decât
printr-un semn personificant, un semn încărcat cu emoţia creatorului, unul care să poarte
o marcă singulară ce delimitează un conţinut energetic unic ce s-a translat din fiinţa
autorului în obiect. Emoţiile reprezintă stări energetice unice, extrem de volatile, dar pe
măsură de modelatoare.
 414

Conţinutul translat este dependent de intensitatea emoţiei originale, cea care

impune în autor starea explozivă ce tinde spre a se defini, în exterior, într-o formă
oarecare. Această formă este semnul – de la cea mai simplă expresie, până la sistemul,
sau sistemele ce formează un limbaj. Traseul transformării semnului dintr-o simplă
expresie în limbaj urmează itinerearul complex şi instabil al evoluţiei relaţiilor
comunitare. Un semn este nevoit să-şi dezvolte expresia, s-o complice, s-o amănuţească
în funcţie directă cu evoluţia complexităţii relaţiilor comunitare.
Mai mult chiar şi calitatea emoţiei transferate, sau existenţa acesteia depinde în
totală măsură de calitatea relaţiilor comunitare.
Iată de ce există comunităţi permisive pentru un climat al semnului personificant,
al celui purtător de emoţie, dar şi altele ce nu permit decât dezvoltarea semnului
informaţional, oportunist, cu funcţii de adaptare la un anume moment al mediului.
Diferenţa dintre climatul existent în primele momente ale existenţei semnului
purtător de emoţie şi cele ce s-au dezvoltat ulterior sunt deosebit de mari. La începuturile
sale semnul purtător de emoţie genera o mistică la care aveau acces un număr mare, dacă
nu toţi comunitarii. Atât autorul cât şi martorii, sau vizitatorii se raportau la o aceeaşi
mistică, iar relieful metafizic desemnat de semn era comun, ceea ce permitea un grad
dezvoltat de accesibilitate al tuturor comunitarilor.
Pe măsură ce semnul se dezvoltă în expresii, apare nevoia unor nivele iniţiatice
care să genereze reprezentări ce fac savoarea unui anume cerc limitat de beneficiari. S-a
vorbit şi se vorbeşte în continuare despre sisteme esoterice care necesită o iniţiere
temeinică, tainică, revelatorie. Cel mai adesea s-a vorbit despre secretele unor construcţii
cum ar piramidele, sau catedralele gotice, despre proceduri iniţiatice în diferite practici
religioase sau filosofice, despre „literatura secretă”, despre „cărţile interzise”, opere ce ar
conţine secrete răvăşitoare şi care ar fi ţinute sub un obroc sever. Doar că, toate aceste
opere sau tehnici sunt organizări ale nivelelor de iniţiere, iar accesul la fiecare nivel se
face nu după decodarea unor cifruri complicate, ci după capacitatea receptorului de a
pătrunde sensul fiecărui nivel. Cifrul nu stă niciodată la autor, ci la receptor, mecanism
valabil pentru oricare gen de operă. Dar este tot atât de adevărat, că fiecare receptor poate
fi scutit de multă trudă, de eşecuri repetate şi de efort, dacă ar posibilitatea ca cineva să-l
iniţieze într-un anume protocol. Cum este la fel de adevărat că, în forate multe cazuri,
 415

iniţierea nu slujeşte la nimic, dacă ucenicul nu are calităţile trebuincioase, şi spre

exemplificare stau mărturie numeroasele morţi accidentale ale alchimiştilor începători.
Pe măsură ce semnul purtător de emoţie respectă condiţiile evoluţiei comunitare,
el se încarcă cu nivele mistice difuze, nivele care solicită o atenţie anume, dar şi o
iniţiere, adică un contact prealabil cu alte semne ce au dat naştere unui conţinut capabil să
impună şi să întreţină traseul respectivei iniţieri
Astfel, traseul semnului purtător de emoţie, de la momentul de semn-opera prima,
până la operele deosebit de complexe, organizate pe structuri şi nivele de limbaj şi semne,
a trebuit să se supună unui porces extrem de interesant întreţinut de relaţia creator-
epigoni.
Caracterul esoteric al operei este conferit acesteia de către mistica generatoare de
emoţii, mistică ce se naşte din starea de dezechilibru pe care creatorul o traversează la
momentul naşterii acesteia. Chiar dacă, sau mai ales dacă, procesul de elaborarea al unei
opere este îndelungat şi chinuitor, mistica ce va fi conţinută va genera emoţii deosebit de
complexe, emoţii care au nevoie, spre a se transfera, de o anume calitate a dezechilibrului
receptorului.
Nivelul emoţional transferat este cu totul dependent de profunzimea
dezechilibrului apărut în structura receptorului, iar procesul de remodelare indus este mai
radical sau mai potolit, tot în funcţie de starea de dezechilibru a acestuia.
Este evident că un receptor, cu cât cunoaşte o stare de dezechilibru emoţional mai
puternică, cu atât va tinde să atingă gradul cel mai ridicat de transfer din operă, putem
spune că acesta râvneşte la un transfer în totalitate a emoţiei, ceea ce este cu desăvârşire
imposibil având în vedere unicitatea acesteia.
Important însă este faptul că, emoţia transferată, indiferent de calitatea şi
intensitatea ei, va avea un rol în remodelarea structurii receptorului, în a lărgi accesul la
cunoaştere şi a contribui la actele de modificare a momentului de Realitate.
Aşezaţi într-o piramidă a stărilor de dezechilibru, numărul celor care vor face –
dinspre operă spre propria structură - transferuri emoţionale din ce în ce mai reduse, cresc
înspre baza acesteia, şi se constituie într-o masă care impune o atitudine diferită.
Cu cât mistica degajată de structura unei opere este mai profundă, mai apropiată
de Inefabil, cu cât ea conţine un grad de virtualitate mai mare, cu atât va impune o
 416

metafizică greu de accesat, pentru că manifestarea cosmică a unei astfel de metafizici are
nevoie de noi calităţi, ce presupun o Realitate modificată.
Se impune ca momentul de Realitate, ce conţine şi structurile de Forme Materiale
ce resimt o anume stare de dezechilibru emoţional, să fie negat, să se tindă spre
modificarea sa, pentru a atinge un nou nivel de Dezmărginire. Cu alte cuvinte, conţinutul
emoţional al unei opere, cu cât este mai apropiat de Inefabil, cu atât este mai greu de
transferat într-o cantitate revelatorie, de către contemporanii acesteia. Este nevoie de
efortul unui anume număr de epigoni, care să faciliteze transferul unor nivele emoţionale
din conţinutul operei către un număr tot mai mare de receptori. Pe măsură ce aceste
nivele sunt asimilate de către receptori, Realitatea se modifică şi, pe nesimţite conţinutul
emoţional specific al operei – fără să fie atinsă integralitatea – devine permisiv. Iată de ce
nu putem stabili date istorice precise care să ateste momentul în care opera s-a revelat
unui, sau unor receptori. Procesul este îndelungat şi minuţios, acţiunea epigonilor
porneşte de la periferia conţinutului emoţional, tinzând spre miezul acestuia, spre mistica
sa.
Starea de asimilare este dependentă de cunoaştere, iar cunoaşterea este un porces
dependent, la rândul său, de evoluţia emoţiei. Noi obişnunim să vorbim îndeobşte despre
cunoştere, definind de fapt un proces de informare, sau punând un semn de egalitate între
cei doi termeni, ceea ce este profund greşit.
Cunoaşterea, repet, nu are nici o legătură cu informarea, ea reprezintă un proces
subtil, în care emoţia ne remodelează structura materială pentru a ne armoniza cu starea
momentului de Realitate. Asta nu înseamnă că putem vorbi despre cunoaştere ca despre
un proces desprins de materialitate. Ea este un proces material, un proces care modelează
materia specifică ce este cuprinsă în structura formei ce suntem.
Iată de ce, nivelul misticii unei opere este acela care stabileşte nivelul emoţiei
transferabile, dar intensitatea şi dimensiunile transferului depind de dezechilibrul
emoţional al receptorului, şi de acest dezechilibru depinde, în mod direct, procesul
cunoaşterii.
Acest mecanism are doi termeni foarte activi: pe de o parte creatorul, cel care dă o
formă cosmică Inefabilului; iar pe de altă parte, epigonul, cel care nu are acces la întregul
metafizic al operei, dar care, pornind de la un nivel ale acesteia, tinde spre o metafizică -
 417

să spunem aşa – mai accesibilă, cu un grad de organizare cosmică mult mai mare, deci cu
un nivel de oportunism corespunzător.
Epigonul nu poate accede la întreaga metafizică a unei opere, ci doar la anumite
paliere ale ei, paliere care devin pentru el surse ale unei construcţii cu un grad foarte mare
de informare. Un epigon este un factor care facilitează circulaţia informaţiei într-un grad
multa mai mare decât cea a emoţiei. Cu cât epigonul este mai strâns legat de informaţie,
cu atât el se îndepărtează de posibilitatea de a înfăptui o operă. Relaţia sa oportunistă cu
momentul de Realitate îi oferă posibilitatea de a reliza un produs şi nu o operă. Cu cât
produsul este rezultatul unor expresii ale oportunismului, cu atât el va fi mai lipsit de
mistică şi deci mai departe de calitatea de operă. Cu cât acesta – produsul – se încarcă de
un conţinut emoţional, cu atât va putea accede la condiţia de operă, sau va putea să
faciliteaze apariţia unor alte produse care să se apropie de acest statut.
Informarea fiind condiţia de bază a epigonului, acesta este mânat şi de nevoia de
a atrage atenţia asupra propriilor calităţi; el se simte mereu capabil şi îndreptăţit să atragă
atenţia asupra capacităţilor sale de a înţelege, părându-i-se că astfel atinge miezuri
metafizice ale operei. Gesturile epigonului sunt încărcate de oportunism, ceea ce face ca
ele să aibă o importanţă anume în procesul de lipezire a căilor de acces spre mistica
operei. Conţinutul oportunist al informării este foarte fertil în a releva – pentru un
receptor potrivit - nivele emoţionale insolite ale operei. Nu informaţia în sine fiind
importantă, ci momentul de impact cu mistica operei pe care îl poate facilita. De multe,
de foarte multe ori, o anume informaţie poate dezveli categorii emoţionale cu totul
insolite, ce nu au nici un fel de legătură cu aceasta, cu informarea în sine.
Pentru epigon, metafizica operei creatorului, în întregul ei, este o necunoscută, o
stare confuză la care nu poate avea acces, mai ales datorită tendinţei sale de a-şi asuma
cele mai rafinate nivele ale oportunismului.
Vorbim, în concluzie despre două momente ce se află într-o strânsă legătură: pe
de o parte avem momentul creatorului, cel care, datorită unui dezechilibru emoţional
specific, extrage din Inefabil o mistică ce conferă coerenţă şi forţă unei anume organizări
cosmice, pe care o denumim operă.
Aici trebuie să fac o precizare: când vorbesc de o anume organizare cosmică nu
mă refer de fel la dimensiunile presupuse de termen, ci la disciplina relaţiilor pe care o
 418

reclamă o astfel de structură. Legile de organizare cosmice se manifestă profund şi

detaliat specific, atât la nivel micro, cât şi la cel sesizabil sau macro-cosmic. Opera există
la nivelul unui cosmos sesizabil, cosmos pe care îl putem percepe cu uşurinţă (sic!) prin
simţuri, îl putem măsura, compara, într-un cuvânt: îl putem defini.
Şi se mai impune o precizare. Atunci când pomenesc despre mistica unui fapt, sau
a unei opere, este musai să descărcaţi termenul de orice conotaţie religioasă. Nu religia
este cea care a impus prezenţa unei mistici în ordinea Realităţii, ci doar şi-a asumat-o.
Mistica reprezintă momentul metafizic al legăturii dintre Haos şi Cosmos, cel prin care
se asigură transferul din starea de virtualitate în cea de materialitate. Cu alte cuvinte, acel
moment în care energia tinde să devină materie cu ajutorul masei, dând naştere unei
anume structuri formale perisabile, ce va rămâne un timp activă cosmic.
Privind lucrurile din unghiul acesta de vedere, putem afirma că nu religia conţine
mistica, ci mistica presupune şi un nivel religios. Dacă lucrurile ar sta invers, atunci
religia ar fi cea care ar dăinui în toate structurile formale ale Cosmosului şi nu mistica.
Acum să ne întoarcem la momentul creatorului.
Structura pe care acesta o extrage din Inefabil, şi pe care o supune unei organizări
cosmice, structură ce îndeobşte este denumită operă, va avea un conţinut emoţional
direct proporţional cu dezechilibrul care a stat la baza naşterii ei. Transferul de emoţie,
de la creator spre operă este direct dependent de gradul în care strctura creatorului este
permisivă la energia venită dintr-un anume nivel al Inefabilului, nivel care va defini
calitatea misticii operei ce va să se nască.
Doar mistica este cea care conferă capacităţi de materializare a virtualităţii.
Datorită ei, fiecare Formă Materială începe să întrezărească manifestările formalului, fie
sub forma visului, a reveriei, a conceptului, sau în cea mai confuză dintre acestea: a
presimţirii, a intuiţiei. „Nimic nu este mai ispititor – şi nimic, în anumite cazuri, nu este
mai îndreptăţit – decât să prezentăm formele ca fiind supuse unei logici interne care le
organizează. După cum, sub acţiunea arcuşului, nisipul răspândit pe o placă vibrantă se
pune în mişcare pentru a desena diferite figuri ce se acordează simetric, tot astfel un
principiu ascuns, mai puternic şi mai riguros decât orice fantezie inventivă, cheamă una
 419

către alta forme născute prin sciziparitate, prin deplasare de tonică şi prin
corespondenţă.”249
Virutalul, Inefabilul, informalul, nedefinitul sunt diverse stări ale Haosului
prezente în fiecare Formă Materială; ele tind continuu să organizeze existenţa
perisabilului pentru ca aceasta să devină din ce în ce mai capabilă să producă nivele
superioare de organizare ale manifestărilor acestor stări.
Revenirea în Haos nu se poate face decât printr-un nivel superior. Nu numai
Cosmosul este cel care se organizează în stări superioare, ci şi Haosul.
Cosmosul se organizează în forme din ce în ce mai complexe, mai capabile să
elibereze în Haos energii în calităţi superioare şi datorită modului în care virtualitatea
evoluează. Dacă Haosul ar fi o stare amorfă şi nu ar cunoaşte evoluţia, toate energiile
atrase în Cosmos prin diferite stări de dezechilibru ar fi identice în lungul curgerii
timpului. În acest caz, Cosmosul nu ar putea evolua, formele sale ar fi mereu egale cu
sine, o continuă egală manifestare a aceleiaşi energii a virtualităţii.
Conştiinţa acestei funcţii cosmice, a distilării diferitelor stări ale energiei, era
deosebit de prezentă şi de activă în existenţa omului arhaic, acel om care păstra legături
trainice cu nivele ale Inefabilului. Aşa cum în zilele noastre doar copiii – şi ei la vârste
din ce în ce mai fragede, mai neconvertite - mai sunt capabili să întreţină.
Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra unei evidenţe: un Creator este
instrumentul prin care se produce translaţia de la virtual la formal. Funcţiile întreţinute de
structura acestei Forme Materiale pe care o numim creator, permite întreţinerea doar a
anumitor forme de dezechilibru, forme care determină atragerea din Inefabil doar a
acelor energii ce vor fi apoi transferate operei.
De altfel, procesul de atragere a energiei sub forma unor funcţii specifice este
valabil pentru fiecare Formă Materială, este modalitatea prin care Universul păstrează
unicitatea fiecăruia dintre compuşii săi, doar că, în cazul creatorului, intensitatea şi
specializarea, individualizarea formei de dezechilibru cunoaşte particularizări osebite.
Datorită acestora, creatorul are acces la anumite nivele ale Inefabilului, de unde
poate să se producă energiile speciale ce vor deveni conţiutul emoţional transferat în
operă. Cu cât energiile atrase din Inefabil sunt mai intense, provin dintr-o zonă cu un

249
Henri Focillon, Op. cit., p.33
 420

grad de virtualitatea mai mare, cu atât vor impune o modificare mai radicală a Realităţii
pentru a permite fiinţarea unor noi relaţii între diversele elemente de mediu.
Or, elementele unui mediu nu pot ajunge toate în acelaşi timp la o nouă stare a
Realităţii, fiecare dintre acestea au ritmul şi capacitatea lor de a primi un transfer anume
de energie şi de a se remodela structural. Datorită acestui fapt, în fiecare moment de
Realitate se manifestă starea de dezechilibru care hotărăşte până la urmă evoluţia. Din
nou trebuie să repet că, nimic din ceea ce se petrece în Univers nu este supus saltului,
catastrofei, radicalului.
Evoluţia presupune mişcarea lentă a unei stări de dezechilibru pentru împlinirea
ei înşişi, doar astfel izbutind să întreţină Dezmărginirea Materiei în Sinele său.
Fiecare componentă a unui moment al Realităţii devine un relativ care are
capacitatea de a iradia energii către alte entităţi relative, dar şi de a asimila nivele ale
energiilor emise de aceştia.
Energiile iradiate de un relativ îşi au originea în starea de dezechilibru a unei
structuri exterioare sieşi, stare care la nivelul limitei dintre energie şi masă facilitează
translaţia formelor energetice dinspre Inefabil spre Cosmic, dar şi invers. O Formă
Materială se naşte prin compunere, de la nivelul energetic spre nivelul cel mai complex
de organizare cosmică şi dispare prin descompunere şi reducere, de la acest stadiu spre
cel al revenirii la nivelul de energie.
Astfel putem explica de ce opera este definită de un conţinut emoţional atât de
intens, conţinut care îşi păstrează forma pe toată durata sa de viaţă. Transferul de energie
emoţională de la operă spre receptor întreţine o legătură puternică între cei doi termeni ai
relaţiei, remodelează structura receptorului şi facilitează acestuia acesul la cunoaştere.
Traseul de la Inefabil spre structura cosmică, ce defineşte un moment al mediului
unei Realităţi, trece obligatoriu prin operă, ea fiind aceea care prin intermediul diverşilor
relativi întreţine circulaţia tuturor funcţiilor energiei dinspre Inefabil spre Cosmic şi
invers.
Toţi aceşti relativi pot fi consideraţi expresii ale epigonismului. Toate formele
derivate dintr-o operă sunt expresii ale epigonismului, cu funcţii, mai mult sau mai puţin
importante, extrase din conţinutul emoţional al acesteia. Conţinutul emoţional al unei
opere nu poate fi transmis în totalitatea sa, pentru că dezechilibrul necesar, care ar trebui
 421

indus unui relativ, ar fi distrugător pentru acesta, l-ar transforma într-o expresie a
Haosului. Dacă, prin absurd, s-ar obţine o clonă a conţinutului emoţional al unei opere,
atunci respectivul relativ ar fi o clonă a operei şi ar nega principiul unicităţii universale,
lucru, se pare imposibil.
Ca atare, un relativ are acces doar la un anume nivel emoţional al unei opere, şi
din această relaţie se vor naşte două atitudini diferite: una fiind aceea prin care, în contact
cu un nivel emoţional al operei, relativul atinge noi forme ale cunoaşterii ce duc la
modificarea atitudinii sale în relaţia cu celelalte forme ale unui moment al Realităţii; şi
cea de a doua care determină relativul să creeze o formă cu un conţinut în care se
împletesc atât emoţiile cât şi informaţiile în proporţii diferite.
Cu cât, forma creată de relativ are un conţinut emoţional mai mare cu atât aceasta
se apropie de un statut de operă, şi va determina naşterea unei atitudini ce va acţiona ca
un agent modificator asupra momentului Realităţii.
Dar dacă în conţinutul formei create de relativ proporţia de informaţii este mai
mare, produsul obţinut determină o acţiune de informare şi în consecinţă de creştere a
gradului de oportunism, adică de încercări de a conserva un moment al Realităţii. Şi una
şi cealaltă dintre poziţiile relativului este benefică în evoluţia Materiei spre
Dezmărginirea Sinelui, una pentru că impune mecanismele de modificare a Realităţii,
cealaltă pentru că permite momentului de Realitate să-şi diversifice modalităţile de a
produce variabile cu statut de unicat, variabile ce vor putea oferi Materiei noi posibilităţi
de a se expansiona pe sine.
Atâta vreme cât un moment de Realitate nu este modificat, el va produce
continuu variabile unice ale tuturor Formelor Materiale ce se constituie în elemente ale
sale. Fiecare dintre aceste variabile, or vor acţiona spre perfecţionarea tehnicilor
oportuniste, or vor produce energii care vor modifica momentul de Realitate. Ori cum ar
fi, un moment de Realitate nu este nicidecum egal sieşi, ci în permanentă modificare.
Mecanismul acesta funcţionează în întreg conţinutul Universului, de la cea mai
simplă Formă Materială, ce stă la baza organizării cosmice, până la formele inimaginabile
pentru că depăşesc cu mult capacităţile de percepţie a bunului simţ.
Totul nu este altceva decât o maifestare a Relativităţii, care menţine unitatea de
expresie a Materiei. Orice formă, aparent insesizabilă, de dezechilibru, apărută undeva
 422

aiurea în Univers, va determina un lanţ de relativi să emită stări de dezechilibru, să devină

activi şi să contribuie specific la acţiuni oportuniste sau modificatoare a acelui moment de
Realitate. Asemeni cercurilor de pe suprafaţa unei ape, totul se propagă în diversele
forme structurale cu consecinţe indiferente şi necognoscibile.
Starea de dezechilibru a unui creator va transla din Inefabil o anume cantitate de
energie, pe care acesta va încerca s-o transfere unei opere, respectând acelaşi principiu
care l-a îndemnat pe primul om să scrijelească un semn pe unealta/armă, chiar dacă
tehnicile de transferare au evoluat.
Odată transferată operei, energia va continua procesul modelator în directă
dependenţă cu diferitele stadii de dezechilibru ale receptorilor, receptori ce nu sunt
altceva decât relativi cu rol deosebit de activ în menţinerea stării de dezechilibru a
momentelor de Realitate.
Fiecare Formă Materială care, datorită dezechilibrului din propria-i structură,
realizează un transfer emoţional dinspre operă, accede la un anume nivel al cunoaşterii,
nivel care influenţează decisiv acţiunea acesteia asupra momentului de Realitate. Datorită
acestui fapt, fie că va emite o anume cantitate de emoţii, fie că va genera o sumă de
informaţii, Forma Materială va contribui la procesul de Dezmărginire a Materiei.
Dar, în acelaşi timp, finalizarea fiecărui proces fie el de cunoaştere, fie de
informare va genera o sumă de energii evoluate care vor tinde către recâştigarea condiţiei
inefabile.
Toate Formele Materiale care menţin legăturile directe cu mecanismele cosmice,
conştientizează faptul că fac parte dintr-un lanţ specific de relativi şi caută să contribuie
la purificare energiilor ce vor redeveni Inefabil.
Tema preocupării omului arhaic pentru purificarea energiilor ce vor recâştiga
spaţiul Inefabil al Haosului este preponderentă atât în opera lui Mircea Eliade, cât şi în
cea a lui James George Frazer, Georgés Dumezil, sau Romulus Vulcănescu, dar şi a altor
autori care au izbutit să pătrundă în zonele atât de subtile şi volatile ale mecanismului
Expansiunii Materiei.
Dacă am fi mai puţin preocupaţi de expanisunea geografică, atât de evidentă şi de
la îndemână, dacă am încerca să înţelegem şi să respectăm procesele subtile ale
 423

expansiunii, în totalitatea manifestării ei, în toate dimensiunile acesteia, evoluţia noastră

ca destin universal ar putea căpăta alte calităţi. Poate.
Omul arhaic este conştient că face parte din ciclicitatea circuitului energie-
materie, circuit care asigură unitatea relativă a Universului, dar şi procesul de
Dezmărginire a Materiei în propriul Sine. Acest proces fiind direct dependent de modul
cum energia se modelează în momentele în care coexistă cu masa în diversitatea
Formelor Materiale.
Atât creatorul cât şi epigonul sunt termeni importanţi care contribuie la acest
circuit, la mecanismele care asigură trecerea energiei prin stadiul de materie. Putem vorbi
despre faptul că energia este extrasă din virtualitate de către creator prin operă, apoi,
combinată de către epigon în diferite proporţii cu masa, va reveni în virtualitate cu alte
calităţi şi dimensiuni.
Aceştia ar fi termenii prin care Universul îşi asigură veşnicia mecanismului
Realităţii care nu este niciodată egală cu ea însăşi, care nu poate tinde nicidecum spre
atingerea unei stări de echilibru, ci dimpotrivă, tocmai pentru a se putea menţine procesul
de Dezmărginire a Materiei în Sinele său, de a se realiza Expansiunea în plenitudinea
dimensiunilor sale atât de subtile.
Aceştia sau alţii, la care eu nu am acces, pentru că Realitatea m-a construit în felul
ei, după necesitaţile ei, după cum a crezut ea de cuviinţă, iar acum mă acceptă, mă
priveşte şi aşteaptă surâzătoare să devin din nou o expresie a Inefabilului.
Poate că...
Tot acest proces, tot acest spectacol subtil al Materiei, tot acest mirobolant
mecanism nu poate fi imaginat de mintea nici unui muritor, fie el cât de înzestrat. Atunci
ce să mai vorbim despre unul ca mine.
Tot ceea ce am afirmat în această carte nu este altceva decât încercarea de a mă
elibera de fantasmele ce m-au bântuit atâta amar de vreme şi care mi-au impus să le dau
oarece formă, atâta cât am fost în stare.
Nimeni în afara de mine nu este obligat să aibă de-a face cu ele, decât pe
răspunderea lui, acesta fiind motivul pentru care l-am şi avertizat la început pe curiosul
care, neastâmpărat, va dori să-şi arunce o privire între coperţile acestui op.
 424

Reverenţă la sfârşit de bal

Au trecut patru ani de trudă despovorătoare. Patru ani în care am încercat să mă
scutur de nelinişti, de obsesii, de nevoi, de lipse. Felurite fiind ele, şi chinuitoare,
apăsătoare.
Pe măsură ce scriam, deveneam tot mai conştient de faptul că se repetă un proces
râvnit de alchimişti şi pentru care multă trudă era necesară. Dând formă gândurilor ce mă
obsedaseră, mă modificam eu însumi. Fiinţa mea se prefăcea în contact cu materia acestei
scrieri, care, pe măsură ce înaintam, devenea tot mai independentă, tot mai obraznică,mai
posesivă şi mai tiranică.
Altfel mi-o imaginasem, altcumva dorisem să arate comunicarea, altfel ar fi
trebuit să arate conţinutul ei. Dar, încetul cu încetul, energiile degajate din fiinţa ce se
plămădea mă modificau, mă transformau într-un fel de mesager, care el însuşi rupe
legăturile cu vechea sa existenţă.
Deveneam o nouă structură împinsă să rezoneze cu ceea ce conţinutul cărţii dorea
să fie spus. Voinţa mea a început să conteze din ce în ce mai puţin, scopurile cu care
plecasem la drum s-au modificat substanţial, şi pe măsură ce înaintam deveneam tot mai
conşitent că această carte nu ar fi trebuit să fie scrisă niciodată.
Dar era prea târziu.
Spun că n-ar fi trebuit scrisă niciodată pentru că materia acestei carţi ar fi trebuit
să devină o stare socratică, care să dea naştere unei sume de desfătătoare momente
maieutice; desfăşurate în liniştea unui spaţiu confortabil, prietenos, spaţiu care să
îngăduie; să slujească reflecţiei şi dialogului în egală măsură.
Dar omenirea a distrus, a omorât nobila artă a maieuticii, a preferat s-o
înlocuiască cu liste lungi de instrucţiuni de folosire. Toată existenţa noastră s-a
transformat într-o listă de instrucţiuni de folosire, care distruge fără osebire: libertate,
inspiraţie, emoţie, demnitate, individualitate, mândrie, unicitate, spontaneitate, dorinţă...
O!, Doamne, lista ar putea fi atât de lungă. Atât de lungă.
Se cuvine să spun că nu mi-a placut această tendinţă a societăţii, n-am vrut s-o
accept până la capăt, n-am vrut să mă supun ei decât atât cât era inevitabil.
Dacă stau şi mă gândesc bine, niciodată nu prea am ţinut cont de tendinţele
societăţi. Nu pot să spun despre mine că sunt o fiinţă comunitară; străbătut de neliniştile,
 425

de frisoanele, de râvnele, de plămada în sine a formelor sociale organizate. Oricare ar fi

ele, la orice nivel.
Am fost, şi rămân, mai degrabă un soi de emigrant, unul care nu a vrut să se
dezrădăcineze, aşa că n-a ales calea exodului geografic. Mă simt organic legat de lumina
osebită a locului în care trăiesc, de dulceaţa alcătuirii feluritelor forme de relief, de
aroma, de parfumul dimineţilor când izbutesc să mă măi rătăcesc pe la poale de pădure,
de ciclul capricios al anotimpurilor ce mi-au însemnat cu momente de neuitat curgerea
vieţii.
Dar mai ales de spiritele celor ce au plecat, spirite pe care le-am iubit, le-am
respectat, le-am admirat, ce m-au legat definitiv de aceste locuri şi cu care, în lungi
conclavuri rostuim patria adâncă şi adevărată. E patria care ne menţine, pe ei acolo
veghind morocănoşi de cele mai multe ori, pe mine aici încă întreţinând pâlpâirile unui
sentiment de vinovăţie, pentru că nu sunt în stare să influenţez cu nimic alunecările,
abaterile atât de sterile şi artificiale.
Toate acestea mă fac să-mi doresc viaţa legată de locurile pe care le-am cunoscut
cel mai profund, ce m-au legat adânc de anumite alcătuiri cosmice.
Nu văd de ce ar trebui să mă împiedic de oameni, de ce ar trebui să-i bag în
seamă. Trăiesc într-un oraş şi nu pot evita relaţiile comunitare, dar pot să le reduc la
maxim.
V-am vorbit despre toate astea, pentru că vreau să vă fac să înţelegeţi de ce am
vrut să scriu această carte, ce n-ar fi trebuit să aibă motiv să fie scrisă. Lucrul acesta l-am
înţeles târziu şi m-a marcat profund, pentru că sufletul, sinele meu şi-ar fi dorit cu tărie
lungul şir de exerciţii maieutice, mult mai cuprinzătoare, mai definitive, mai radicale, dar
timpul istoric mă sileşte să recurg la gestul acesta, al scriiturii.
Ce minte omenească ar putea face o demnostraţie exhaustivă, cuprinzătoare pe o
astfel de temă? O demonstraţie care să-l mulţumească pe el şi să-i seducă pe semeni, să-i
convingă.
Iată de ce m-am silit să nu demonstrez nimic, să nu pretind a lumina vreun un
fapt, sau categorie de fapte, sau întâmplări, ori acţiuni, ori mai ştiu eu ce, ci doar să încerc
eşafodarea unei strucutri. O strucutră pe care s-o descriu cum mă pricep mai bine, cu
amănuntele, cu detaliile pe care sunt în stare să le percep şi să le zugrăvesc.
 426

Cartea aceasta nu este o demonstraţie. Ea nu dovedeşte nimic. Ea doar va exista,

de va fi tipărită şi, poate că, va facilita celui de va îndrăzni s-o parcurgă o relaţie cu
Sinele său. Iată de ce, nu trebuie citită decât dacă ceva s-a rupt, s-a sfărâmat, a alunecat
primejdios în firea voastră. Sau dacă doriţi să înţelegeţi bucuriile folositoare, modelatoare
ale celor care dedicau o parte a timpului lor artei maieutice.
Ca şi mine nu este o fiinţă comunitară, nu va avea un destin social, nu va cunoaşte
momente de glorie, sau apreciere, va şti să alunece tăcut spre ungherele ascunse ale
rafturilor de biblotecă, acolo unde colbul e gros şi uitarea deplină.
Da, trebuie să recunosc, fără făţărnicie, nu pentru semenii mei, nu pentru ambiţii,
nu pentru vanităţi, nu pentru o ipocrită reverenţă obedientă am scris-o, ci pentru a mă
purifica, a mă goli, a mă curăţa, dar mai ales, pentru a porni acel mirific proces de
remodelare al sinelui, ce nu poate fi comparat cu nimic.
De fapt relaţia dintre mine şi cartea aceasta, ce s-a născut, nu este o problemă a
semenilor, nu este dedicată lor. Chiar dacă pare ciudat - în lumea aceasta în care totul se
naşte cu gândul la vânzare, la beneficii, la profit, o lume în care totul se modifică pentru a
fi mai lesne înstrăinat, în care cel care produce se gândeşte la mulţimile de cumpărători -
eu am avut o problemă cu mine.
Iată de ce nu cred că cineva ar trebui să-şi bată capul cu această scriere. Iar
avertismentul de la început nu înseamnă nici aroganţă, nici făţărnicie, nici vreun truc de
marketing, ci doar înştiinţarea că intraţi pe teritoriul extrem de intim al cuiva.

Iaşi, ianuarie 2004 – ianuarie 2008

 427

Bibliografie

1. Apollinaire, Poeme, traducere de Mihai Beniuc, Bucureşti, Editura

Tineretului, 1963
2. Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI,
1999.
3. Aristotel, Poetica, traducere de D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei,
1965.
4. Arseniev, V. K, Prin taigaua Extremului Orient, vol. II, traducere de
Tatiana Medvedev, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987
5. Assunto, Rosario, Universul ca spectacol, traducere de Florina Nicolae,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1983.
6. Balaci, Alexandru, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura pentru literatură,
1969.
7. Baltrusãitis, Jurgis, Evul mediu fantastic, traducere de Dan Grigorescu,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1975.
8. Barstone, Willis, Borges despre Borges, traducere de Mihaela Simion
Constantinescu, Cluj, Editura Dacia, 1990
9. Barthes, Roland, Despre Racine, traducere de Virgil Tănase, Bucureşti,
Editura pentru Literatură Universală, 1969.
10. Battaglia, Salvatore, Mitografia personajului, traducere de Alexandru
George, Bucureşti, Editura Univers, 1976.
11. Baudelaire, Charles, Florile răului, traducere colectivă, Bucureşti, Editura
Minerva, 1978.
 428

12. Bergson, Henri, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Diana
Morăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1992.
13. Bergson, Henri, Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura
Polirom, 1996.
14. Blaga, Lucian Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976.
15. Blaga, Lucian, Mirabila sămânţă, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1968.
16. Blaga, Lucian, Încercări filosofice, Timişoara, Editura Facla, 1977.
17. Botezatu, Petre, Cauzalitatea fizică şi panquntismul, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2002.
18. Burke, Edmund, Despre sublim şi frumos, traducere de Anda Teodorescu şi
Andrei Bantaş, Bucureşti, Editura meridiane, 1981.
19. Carabăţ, Dumitru, Pentru o poetică a scenariului cinematografic,
Bucureşti, Editura Pro, 1992.
20. Danilov, Nichita, Poezii, Iaşi, Editura Junimea, 1987.
21. David-Neel, Alexandra, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de
Nicolae Constantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995.
22. Descartes, Pasiunile sufletului, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1984.
23. Dumēzil, Georges, Mit şi epopee, traducere de Francisca Baltaceanu,
Gabriela Creţia, Dan Sluşanschi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993.
24. Eliade, Mircea, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1991.
25. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere de Cezar
Baltag, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
26. Eliot, T.S., Patru cvartete, trad. de Sorin Mărculescu, Editura Univers,
1971.
27. Eminescu, Mihai, Poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963
28. Esenin, Serghei, Poezii şi poeme, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
29. Evans-Wentz, W.Z., Yoga tibetană şi Doctrinele Secrete, traducere de
Mircea Iacobini, Arad, Editura Sophia, 1993.
30. Eyvind, Wichmann H., Cursul de fizică Berkeley – Vol. IV: Fizica
cuantică, Traducere A. Costescu, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică,
1983.
31. Fleming, William, Arte şi idei, traducere de Florin Ionescu, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1983.
32. Focillon, Henri, Viaţa formelor, traducere da Laura Irodoiu Aslan, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1977.
33. Frazer, James George, Creanga de aur, vol. 3, traducere de Octavian Nistor,
Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
34. Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducere Thomas
Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988.
35. Holbach, Sistemul naturii, trducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1957.
36. Hristea, Constantin L., Stupăritul nou, Bucureşti, Asociaţia Crescătorilor de
Albine – Redacţia revistelor spicole. 1979
 429

37. Kant, Immanuel, Critica raţiunii practice, traducere de Nicolae Bagdasar,

Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972.
38. Khayyam, Omar, Catrene, traducere de Eusebiu Camilar, Bucureşti
39. Laszlo, Pierre, Ce este alchimia?, traducere de Adrian Ene, Bucureşti,
Editura Corint, 2004.
40. Levi-Strauss, Claude, Antropologia strucutrală, traducere de J. Pecher,
Bucureşti, Editura Politică, 1978.
41. Marcus, Solomon, Poetica matematică, Bucureşti, Editura Academiei, 1970.
42. Montale, Eugenio Versuri, traducere de Ilie Constantin, Bucureşti, Editura
Tinereetului, 1967.
43. Muscalu, Ştefan, Fizica atomică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1980.
44. Neniţescu, Constantin D., Chimie generală, Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1972.
45. Noica, Constantin, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981.
46. Palmer, Martin, Elemente de Taoism, Bucureşti, Editura RAO, 1995
47. Pauwels, Luis şi Bergier, Jaques, Le matin des magiciens, Paris, Editura
Gallimard, 1960.
48. Petrarca, Sonete, traducere de Lascăr Sebastian, Bucureşti, Editura
Tineretului, 1959.
49. Platon, Opere, vol VI, traducere de S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E.
Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
50. Poe, Edgar Allan, Annabel Lee şi alte poeme, traducere colectivă, Bucureşti,
Editura Univers, 1987
51. Popescu-Vifor, Ştefan, Genetica animală, Bucureşti, Editura Ceres, 1978.
52. Read, Herbert, Originile formei în artă, traducere de C.F. Pavlovici,
Bucureşti, Editura Univers, 1971
53. Rimbaud, Arthur, Poezii, traducere de Suzana Delciu, Bucureşti, Editura
Uranus, 1991.

54. Rosenkranz, Karl, O estetică a urâtului, traducere de Victor Ernest Maşek,

Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.
55. Saadi, Bustan (Livada), traducere de Otto Stark, Bucureşti, Editura
Albatros, 1978.
56. Sagan, Carl, Creierul lui Broca, traducere de Ghe. Stratan şi Gabriel Pâslaru,
Bucureşti, Editura Politică, 1989.
57. Souček, Ludvík, Bănuiala unei umbre, traducere de Alexandra Toader,
Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
58. Spinoza, Baruch, Tratatul de spre îndreptarea intelectului..., traducere de
Alexandru Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979
59. Stancovici, Virgil, Filosofia informaţiei, Bucureşti, Editura Politică, 1975.
60. Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990.
61. Shakespeare, Willam, Şase sonete, traducere de Ilinca Bernea, Bucureşti,
Editura Équivalence, ediţia electronică, 2002.
62. Vâgotski, L.S., Opere psihologice alese, traducere de Valentin Radu,
Ludmila Slifca, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971.
 430

63. Vintilă, Ioan, Mutaţii genetice, Bucureşti, editura Ceres, 1981.

64. Whitman, Walt, Opere alese, traducere de Mihnea Ghorghiu, Bucureşti,
Editura pentru Literatură şi Artă.
65. * * *, Antologie de poezie arabă, traducere de Grete Tartler şi Nicolae
Dobrişan, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
66. * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1984.
67. * * *, Epopeea lui Ghilgameş, traducere de Virginea Şerbănescu şi Al. Dima,
Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1966.
68. * * *, Gândirea Evului Mediu, traducere de Octavian Nistor, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984.
69. * * * Gândirea feniciană în texte, traducere de Athanase Negoiţă, Bucureşti,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică
70. * * * Nuvela chineză medievală, vol 3, traducere Toni Radian,
Bucureşti, Editura Minerva, 1989
71. * * * Materia, spaţiul, timpul, Ediţie îngrijită de Georgeta Tănase,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982.