4 NE VORBESC MARII DUHOVNICI
Un sfânt părinte pentru vremurile contemporane
urmare din pagina 1
Sfântul Teofan a fost contemporanul
nostru şi pentru că în sufletul său profetic a
văzut şi a trăit sufletul modern cu un secol
înaintea timpului său. „S-a rugat" pentru noi, ca
să aflăm răspuns la întrebarea cum ar putea
sufletul altădată creştin al omului occidental
modern să se întoarcă la poruncile dătătoare de
viaţă, cele mai importante, ale vieţii spirituale, şi
să trăiască împăcat cu ele, aidoma vechilor
creştini, pentru a duce o viaţă sănătoasă,
împlinită. A mai prevăzut şi că anumite practici
sau atitudini ascetice sunt de mai mică
însemnătate pentru creştinii din urmă, în vreme
ce altele, aparent secundare, ar trebui subliniate.
De pildă, a reliefat valoarea excepţională a ideii
cenobitice de „unitate de suflet" pentru ultimii
creştini, consacrând întreg volumul al patrulea
al „Filocaliei” ruseşti acestui subiect.
Văzând mai înainte urmările catastrofale
ale desăvârşitei secularizări a societăţii altădată
creştine, Sfântul Teofan a scris ceea ce poate fi
socotit drept magnum opus-ul său, „Calea
mântuirii”, în care tălmăceşte lucrarea iubitului
său Tihon de Zadonsk, „Adevăratul creştinism”,
şi arată calea pe care ar trebui să păşească omul
modern. Oricine trebuie să înainteze pe această
cale, dacă nu vrea să rătăcească în nehotărâre sau
să se înfunde în încurcătură, fără a mai nimeri
„ţinta". Altfel, va fi înşelat de învăţători
mincinoşi, cu o concepţie falsă despre mântuire,
care îi vor pricinui doar mai multă neştiinţă şi
nelămurire, şi astfel îi vor spori suferinţa,
învăţătura creştinismului ortodox despre
mântuire, arătată aici de Sfantul Teofan, este
foarte precisă; e calea cea îngustă, care deosebeşte
dreapta de stânga; este acel „da, da" sau „nu, nu"
al Evangheliei (Matei 5, 37). Iată ce îl face atât de
important pentru tineretul confuz de astăzi, aflat
într-o situaţie disperată tocmai din pricina
faptului că îi lipseşte o astfel de învăţătură, şi care
săvârşeşte mii de sinucideri din cauza impreciziei
fundamentale a înţelegerii pe care o are despre
Adevăr societatea noastră, din cauza necu-
noaşterii de către ei a învăţăturii patristice despre
lume şi viaţă, şi mai presus de toate din cauza
mereu aceleiaşi lipse de dragoste firească, simplă
şi caldă.
Sfântul Teofan, astăzi
Scoaterea la iveală a Sfântului Teofan
astăzi este, din punctul nostru de vedere, foarte
oportună. Tineretul modern, victimizat de sub-
cultura vremii noastre poate în sfârşit să
descopere învăţătura acestui om sfânt şi să îl afle
ca pe un foarte priceput tălmaci, tâlcuitor şi
însufleţitor al celor mai importante aspecte ale
vieţii. Căci el lămureşte viaţa sufletului, şi pe a
duhului - ca cea mai înaltă parte a acestuia. Mai
lămureşte cerinţele trupului şi psihologia lui.
învăţăm de la dânsul atât psihologia trupului, cât
şi pe cea a sufletului! Aici greşeşte de fapt educaţia
modernă, ruinând astfel pe tinerii noştri, căci le
desparte cu bună-ştiinţă pe cele două,
îndreptându-şi atenţia asupra domeniului vieţii
trupeşti, materiale, şi neluând în seamă pe cel al
vieţii spirituale, duhovniceşti. Un tânăr modern
necredincios, fiind lipsit de cunoaşterea obârşiei
dumnezeieşti a firii lui, se prăbuşeşte atunci când
sufletul său nu poate fi mulţumit cu valorile
materiale. Zadarnic însetează după Dumnezeu
Cel întrupat; nici sufletul nu îi dă pace. Abia când
se întâmplă să dea peste calea Luminii lui Hristos
află el noimă şi rost vieţii sale, suferinţei şi
mâhnirii lui. Atunci tristeţile se prefac într-o cur-
gere de bucurie a trăirii, unind lucrurile risipite ale
vieţii lui într-un întreg, iar sufletul i se aşterne pe
calea cea dreaptă, departe de calea pierzării.
Aceasta este CALEA MÂNTUIRII.
Cuvinte de folos ale Sfântului
Teofan Zăvorâtul
Se poate face o înfăţişare completă a
tuturor lucrurilor pe care trebuie să le simtă şi să
caute a le dobândi un creştin, dar acest lucru e
departe de a fi tot ceea ce se cere făcut pentru
orânduirea lucrării de mântuire a sufletelor. Ceea
ce e important pentru fiecare din noi este să trăim o
viaţă cu adevărat în duhul lui Hristos. însă numai
cât ne gândim la aceasta, şi câte nelămuriri nu
apar, de câte indicatoare nu este nevoie apoi,
aproape la fiecare pas!
Într-adevăr, oricine poate şti rostul ultim al
omului: unirea cu Dumnezeu. Şi oricine poate fi în
stare să înfăţişeze calea spre aceasta: credinţa şi
împlinirea poruncilor cu ajutorul harului
dumnezeiesc. Şi oricine mai poate spune: iată,
aceasta este calea - începe să păşeşti pe ea!
Uşor de spus, dar cum să o faci? Pentru cei
mai mulţi dintre oameni lipseşte însăşi dorinţa de
a o face. Sufletul, atras de o patimă sau alta, se
împotriveşte cu îndărătnicie oricărei siliri din
afară şi oricărei chemări; ochii se întorc de la
Dumnezeu şi nu vor să îl privească. Legea lui
Hristos nu e pe placul lui; nu există nici măcar
Slova creştină
dorinţa de a o asculta. Cineva s-ar putea întreba,
însă, cum se poate săvârşi lucrul, atunci când se
naşte dorinţa de a înainta spre Dumnezeu pe calea
lui Hristos? Ce trebuie făcut pentru ca legea să se
întipărească de la sine în inimă, iar omul, făcând
toate ale sale după lege, să le facă precum de la
sine însuşi, nesilit, astfel încât legea să nu îl apese,
ci să purceadă, aşa zicând, chiar de la el?
Să presupunem că cineva s-a întors la
Dumnezeu, să spunem că a ajuns să iubească
legea Lui. Este oare întoarcerea la Dumnezeu,
singura, mersul pe calea legii lui Hristos de ajuns?
Şi oare va fi o lucrare reuşită doar pentru că am
dori noi aceasta? Nu. Dincolo de dorinţă, este
nevoie şi de tăria, şi de priceperea de a o face; este
nevoie de înţelepciune făptuitoare.
Oricine începe să placă lui Dumnezeu pe
calea cea dreaptă, adică începe cu ajutorul harului
să năzuiască la Dumnezeu pe calea legii lui
Hristos, va fi cu siguranţă ameninţat de primejdia
de a rătăci drumul în clipele de răscruce, de a se
abate şi de a se pierde, închipuindu-şi că este
mântuit. Aceste clipe de răscruce sunt de neocolit
din pricina pornirilor pătimaşe şi a neorânduielii
în care se află puterile drumeţului, ceea ce îi poate
înfăţişa totul într-o falsă lumină -pentru a-l înşela
şi a-l pierde. La aceasta se mai adaugă şi
linguşelile satanei, foarte nedoritor de a se vedea
despărţit de prada sa, şi care, atunci când cineva
aflat sub stăpânirea lui, purcede către lumina lui
Hristos, îl urmăreşte şi îi întinde tot soiul de
capcane pentru a-l prinde iar - şi adesea chiar reu-
şeşte.
Prin urmare, oricine doreşte deja să meargă
pe calea deschisă către Domnul are nevoie să i se
arate şi toate abaterile ce pot surveni de-a lungul
căii, astfel încât să fie prevenit din timp cu privire la
ele, să poată zări primejdiile pe care le va întâmpina
şi să poată şti cum să le ocolească.
Aceste învăţături generale, de neocolit
pentru cei aflaţi pe calea mântuirii, necesită
anumite rânduieli călăuzitoare foarte trebuin-
cioase pentru o viaţă creştinească, prin care să se
poată stabili: pe de o parte, cum se poate dobândi
dorinţa mântuitoare de unire cu Dumnezeu şi
râvna de a stărui în ea, iar pe de alta, cum se poate
ajunge cu bine la Dumnezeu prin toate răspântiile
ce pot fi întâlnite la fiecare pas de-a lungul
drumului - cu alte cuvinte, cum să se înceapă o
viaţă creştinească şi cum se poate desăvârşi, odată
începută.
Semănatul şi creşterea vieţii creştineşti se
deosebesc după firea lor de semănatul şi creşterea
vieţii fireşti, datorită felului aparte de a fi al
vieţuirii creştine, ca şi din pricina legăturii în care
se află ea cu firea noastră. Omul nu se naşte creştin,
ci devine creştin după naştere. Sămânţa lui Hristos
cade pe pământul unei inimi care deja bate. Dar de
vreme ce cerinţele creştinismului îl rănesc şi-i sunt
potrivnice omului născut în chip firesc - pe când
într-o plantă, de pildă, începutul vieţii îl face
încolţirea unei mlădiţe din sămânţă, adică o trezire,
într-un fel, a puterilor adormite - înseamnă că în-
ceputul adevăratei vieţi creştine în om este un fel
de rezidire, o înzestrare cu puteri noi, cu o viaţă
nouă.
Pr. Ionuţ Ştefan APETREI