Lumea visurilor şi lumea realităţii în “Memento mori” a lui Mihai

Eminescu

Prof. Pop Diana-Andreea, Grup Şcolar Surduc, localitatea Surduc

În "Memento mori", evocarea epocilor se realizează la limita visului cu

istoria şi cu filosoficul. Titlul însuşi reproduce un adagiu antic, drag împăratului
Marcus Aurelius, "Memento mori", adică "Aminteşte-ţi că vei muri". Marile epoci
ale civilizaţiei universale au deci rolul de a reaminti prin succedarea lor prăbuşirea
în neant a tot ce este omenesc.
Când poetul formulează sintagma din prima strofă, “turma visurilor mele”,
se referă de fapt la gândurile sale, ştiute doar de către el, gânduri creatoare de idei şi
de lumi noi.
În a doua strofă, când vorbeşte despre visare, foloseşte “luntrea” ca pe o
metaforă a vieţii sale, pe care o identifică cu soarta tuturor civilizaţiilor, al căror
final îl constituie moartea.
Poetul face distincţia între două lumi: lumea visului şi lumea gândurilor,
privite în antiteză:

- lumea visurilor este ”lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite “, “ lumea-

nchipuirii cu-a ei mândre flori de foc “
- lumea realităţii este “ lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/Te încerci a
scoate fapte din a stâncei coaste reci “, lumea “ unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti,
precum un faur/Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. “

Într-un cuvânt, lumea visului, „ unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul

ei frumos “, apare ca o metaforă pentru moarte. Este lumea preferată de poet, o
lume care are esenţă, pe când lumea reală este o lume a zădărniciei şi a
deşertăciunilor.
Această preferinţă pentru vis apare ca o consecinţă a faptului că lumea nu
poate fi schimbată: “Căci ş-asa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;/De văd răul,
sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne;/Toate au trecut pe lume, numai răul a
ramas.”
În strofa a cincea, când sunt aduse în prim-plan piramidele, acestea sunt
scoase din timpul istoric şi incluse în cel mitic, deoarece sunt cele mai vechi creaţii
omeneşti, care au rezistat timpului şi singurele care pot spune poveştile pe care doar
cugetătorul le poate auzi, “căci stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite/Câte-au
mai văzut şi ele ce-ar vorbi de-ar avea glas.”
Basmul este apoi prezentat ca fiind cel mai vechi mod de a inventa mituri şi
de a crea mistere, cu ajutorul cărora timpul poate fi întors, iar istoria refacută.
Apare motivul pietrii, piatra fiind simbolul momentelor importante ale
istoriei omenirii, “Unde lumea încă-i nouă, după nou cântar măsoară/Acolo îmi
place roata câte-o clipă s-o opresc!”
Când poetul îl aduce în discuţie pe Dumnezeu, încearcă să explice felul în
care unele popoare au încercat să îl înţeleagă, prin intermediul ideilor, între care o
singură urmă de îndoială cănd a fost strecurată, toate gândurile s-au unit,
neajungându-se la dezlegarea misterului: “Un grăunte de-ndoială mestecat în
adevăruri,/Si popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”. În momentul în care
ideea s-a înstrăinat de gândire, totul a căzut în întuneric.
 Poetul face o comparaţie între chipurile materiale prin care oamenii au
încercat să-l reprezinte pe Dumnezeu şi ajunge la concluzia că încercările au fost
eşuate, deoarece reprezentările nu pot atinge eternitatea, care îi este atribuită doar
Lui.
Timpul apare ca fiind dăunator omului şi ca o piedică în calea dezlegării
misterului şi a găsirii răspunsurilor vieţii, deoarece acesta, deşi :”Tu măsuri
intervalul de la leagăn pân-la groapă/In ăst spaţ nu-i adevărul.Orologiu eşti ce
sapă.../Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi.”
Punctul de solstiţiu vine şi istoria apare ca fiind repetată, fără a fi găsită
soluţia pentru secretele nedesluşite până acum, care stau ascunse dincolo de ceea ce
se poate vedea. În acest moment, apare şi ideea nietzscheana a Dumnezeului care a
murit:”E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei.”
Poetul se foloseşte de satiră pentru a vorbi despre întelepţii care, naivi fiind,
au încercat să explice lumea prin ceea ce se găseşte în cărţi, căzând însă în mrejele
timpului şi a destinului necruţător şi nereuşind să ajungă la vreo concluzie: “Mulţi
copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,/Nesimţind că-s duşi ei singuri de
un val fără de nume./Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.”Cugetă “adânc”,
adică fără ca noi, oamenii, să avem puterea de a-i pătrunde gândirea, iar “sfânt”,
adică fără posibilitatea de a fi schimbat.
În ceea ce priveşte discursul lui Decebal, acesta întruneşte o serie de
caracteristici şi de elemente care îi conferă un aer profetic. Decebal rosteşte totul cu
atâta siguranţă, încât pare că, într-adevăr, prin funcţia lui de rege, pare a fi
mijlocitor între oameni şi zei, aflându-se undeva la mijloc pe această axă. Toate
vorbele invocate, întăresc ideea că acesta pare a şti cursul exact al istoriei
Imperiului Roman, ceea ce îl face pe “marele”, dar de fapt pe atât de “micul” Cezar,
să-l privească mut de uimire.
Natura pare să fie cea care stă martoră profeţiei, ajutând la îndeplinirea
acesteia, după cum aflăm din versurile : ” Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă
oceane ?/Prin a craterelor gure răzbunare cer vulcane ?” Interogaţia cu caracter
retoric nu face decât să accentueze poziţia superioară a lui Decebal, superioară prin
cunoaştere, căci el pare să dezlege misterul timpului, cunoscător părând al
destinului care-i călăuzeşte pe romani.
Regele prevede viitorul crunt, în care alte popoare, cu mai mari dorinţe de
cucerire se vor ridica revoltate, dorind puterea altădată cucerită de romani. Viitorul
sumbru pare a sta scris în stele : “ Moartea voastră ...//Va veni.../Vor curge mari
popoare/Si gândiri de preadomnire vor purta pe fruntea lor ; // Constelaţii
sângeroase ale boltelor albastre/Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre. ”
Declinul proclamat pare a fi direct proporţional cu apogeul cunoscut de
către romani, astfel ca aceştia vor ajunge în sclavie şi în degradare, iar : “În iloţi se
va preface gintea de-nţelepti şi crai,/Când barbarii vor aduce delta sântelor lor
vise,/Îmbrâncind în întuneric toate cele de voi zise. “