Tehnoredactare computerizată: Ovidiu SCĂUNAŞ

O Stelian SCĂUNAŞ

Editura BURG, Fundaţia Universitară pentru Integrare

2400 Sibiu, Calea Dumbrăvii, nr.28-32 Tel./Fax: 004069233568; 004069233576

Multiplicare: S.C.Pirnea Company S.R.L. Gl.Bălan, nr.20 Tf.069222516

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale SCĂUNAŞ, STELIAN

Drept internaţional umanitar / Stelian Scăunaş -Sibiu : Burg, 2001 200 p.; 20 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-85132-1-9

341.3

Sibiu, România
DREPT INTERNAŢINOAL UMANITAR

Soţiei, copiilor mei şi celor pe care i-am socotit întotdeauna prietenii şi judecătorii mei - studenţii
gTELIAN DREPT INTER.KA TJONAL UMANITAR
SCĂUNAS

PROLEGOMENE LA STUDIUL DREPTULUI UMANITAR

Dreptul internaţional umanitar este o ramură a dreptului internaţional public şi o bună înţelegere a acestuia nu se
poate realiza fără a aminti câteva aspecte, fie ele foarte expeditive, referitoare la dreptul internaţional general.
De asemenea, abordarea protecţiei fiinţei umane în situaţii de conflict armat trebuie să fie precedată şi de o abordare
generică a preocupărilor în domeniul dreptului internaţional public pentru protecţia în orice împrejurare a celei mai importante
dintre valori - fiinţa umană. Pentru că, aşa cum precizează Carta ONU, unoi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim
generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus,
să ne afirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în
drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici.."1

1 DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC: NOŢIUNE, OBIECT, IZVOARE, SUBIECTE, PRINCIPII

Ca ansamblu de reguli juridice care au ca obiect raporturile dintre state şi alte entităţi cu personalitate
internaţională, dreptul internaţional public a apărut relativ târziu în istoria relaţiilor internaţionale.

Carta ONU, preambul, textul în Niciu, Marţian I., prof.univ.dr. şi colab., Culegere de documente de drept internaţional public, vol.I, Lumina Lex, 1997.
5
STELIAK SCĂUNAS ______________________________________________________DREPTtSTEKXAT10NAL UMANITARI

Chiar dacă unele tratate internaţionale au apărut încă dir antichitate, odată cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre
ele,1 drept internaţional public s-a închegat abia în sec. al XVI-lea, când s-aJ constituit statele moderne în Europa Despre
existenţa unui drepl internaţional public clasic se poate discuta începând cu sec. al XlX-leal când .au apărut primele tratate
multilaterale şi primele organizaţii internaţionale.2
Primele acţiuni de codificare a dreptului internaţional public aul avut loc cu ocazia Congresului de la Viena din
18153, Conferinţei de la Geneva din 18644 şi Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907.5
Rolul important al Societăţii Naţiunilor în perioada interbelica şi, mai ales, al Organizaţiei Naţiunilor Unite, creată
în 1945, a făcut c^ dreptul internaţional public să evolueze foarte mult şi să constituie îr prezent un sistem juridic fundamental
pentru întreaga comunitate internaţională.
Fenomenele care au marcat societatea internaţională după ce de-al doilea război mondial, precum universalizarea,
instituţionalizarea transnaţionalizarea şi regionalizarea ei, au determinat evoluţia dreptulu internaţional public atât în plan
universal, mai ales prin ONU şi instituţiile sale specializate, cât şi în plan regional, prin organizaţii precum Consiliu Europei,
Organizaţia Statelor Americane sau Organizaţia Unităţi Africane.
Dreptul internaţional public (contemporan) se înfăţişează astăz sub două aspecte fundamentale. în primul rând, prin
ilegalizarea războiulu de agresiune şi consacrarea dreptului popoarelor la pace, dreptu internaţional public apare ca un drept al
păcii (jus contra bellum), care ard ca principale scopuri menţinerea păcii şi securităţii internaţionalei dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti şi de colaborare între toate statele! rezolvarea numai pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. în al doilea rând,
preocupările deosebit de intense din ultimele decenii în direcţii consacrării juridice a unor sisteme performante de protecţie a
fiinţei umana

5 în cea mai mare parte, convenţiile adoptate de aceste Conferinţe au codificat legile şi obiceiuri f războiului.

1 Cel mai vechi tratat cunoscut este cel încheiat între Ramses al II-lea şi HattuşilI al IlI-lea în 126fl î.C. (Tratatul sublim). Istoria consemnează numeroase tratate încheiate
în antichitate.
2 Uniunea Telegrafică Universală (1865) şi Uniunea Poştală Universală (1874).
3 S-a reglementat regimul navigaţiei pe anumite fluvii şi s-au stabilit normele referitoare la dreptJ diplomatic prin adoptarea unui regulament.
4 S-a încheiat cu adoptarea primei convenţii umanitare, considerată ca momentul naşterii dreptul» internaţional umanitar.
5 S-a reglementat regimul navigaţiei pe anumite fluvii şi s-au stabilit normele referitoare la dreptJ diplomatic prin adoptarea unui regulament.

4
ŞTELIAN DREPT INTERNA T10NAL USÙ4.X1T.ÌR
SCĂUNAS

au făcut ca dreptul internaţional public să-şi reorienteze finalităţile spre om ca entitatea concretă.

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

Pentru definirea dreptului internaţional public, se au în vedere următoarele elemente:

-dreptul internaţional public este un ansamblu de reguli juridice care au ca obiect relaţiile dintre state şi
alte subiecte cu personalitate internaţională (de exemplu, organizaţiile internaţionale guvernamentale);
-normele juridice internaţionale sunt creaţii ale subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând
statele, ca subiecte primare, în baza acordului lor de voinţă, stabilite fie pe cale convenţională (prin tratate
internaţionale), fie pe calea cutumei(obiceiului) internaţionale;
-respectarea dreptului internaţional public este asigurată în baza principiului bunei-credinţe (pacta sunt servanda), ceea ce nu
exclude, la nevoie, constrângerea exercitată de state în mod individual sau colectiv. Dreptul internaţional public reprezintă,
astfel, ansamblul normelor de sorginte cutumiară sau convenţională, create de state pe cale consensuală, pentru a
reglementa relaţiile lor mutuale (bilaterale sau multilaterale), norme care sunt respectate pe baza bunei-credinţe, iar la
nevoie prin constrângerea individuală sau colectivă a statelor.
Obiectul dreptului internaţional public este reprezentat de relaţiile dintre state şi alte subiecte ale acestuia, relaţii
care pot fj de colaborare sau de confruntare, uneori violentă.

1.2. Izvoarele dreptului internaţional public

Pornind de la concepţia pozitivistă, potrivit căreia prin izvor al dreptului internaţional public sunt desemnate
formele (mijloacele) juridice prin care sunt exprimate normele juridice1, şi pentru că această materie nu este codificată încă,
majoritatea doctrinarilor fac apel la prevederile art.38

Sistemele de drept, în general, se caracterizează printr-o structură internă

concretizată prin ramuri şi instituţii juridice, şi pnntr-o structura externa (forma extenoara de
exprimare), concretizată prin izvoarele (formale) dreptului

al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie. Potrivit acestuia, ît soluţionarea diferendelor, Curtea va aplica:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, cars
stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale
acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d. hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialist
în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare d<
6
determinare a regulilor de drept.
Aplicarea acestor dispoziţii se află însă sub rezerva art. 59 dii acelaşi document, potrivit căruia "Decizia Curţii nu
are forţă obligatorii decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care < soluţionează'7 Rezultă că Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie nu an valoare de codificare pentru materia izvoarelor dreptului internaţiona public, el stabilind numai
sursele la care Curtea poate face apel îi soluţionarea diferendelor. La o analiză atentă a textului enunţat, von constata că acesta
conţine elemente care sunt veritabile izvoare ale dreptului internaţional, dar şi elemente care nu au această valoare.
Doctrina identifică două categorii de izvoare ale dreptului internaţional public:
izvoare principale, tratatul internaţional, ca formă expresă, şi cutuma, ca formă tacită; - izvoare subsidiare
(auxiliare) - cele care contribuie la procesu cutumiar: hotărârile instanţelor de judecată naţionale, legislaţie naţională a
statelor şi actele organizaţiilor internaţionale guvernamentale.

Tratatul internaţional este izvorul principal al dreptului internaţional public. Acest loc i-a fost conferit de mai
multe instrumente juridice internaţionale.8 El reprezintă acordul scris dintre două sau ma multe state, guvernat de dreptul
internaţional public şi consemnat ît două sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea particulară încheiat în scopul
de a crea, modifica sau abroga norme de drep,

internaţional} Precizăm că tratatul poate fi încheiat şi între organizaţii internaţionale şi state, sau numai între organizaţii
internaţionale. îr, practica relaţiilor dintre state, tratatul poartă denumiri diferite: convenţie, pact, acord, statut, protocol etc.
" rbidem.
Tratatul internaţional este cel mai important izvor al dreptului internaţional public pentru că el exprimă clar (în
scris) acordul de voinţă al părţilor contractante, stabileşte cu precizie conţinutul raporturilor juridice reglementate (drepturile şi
obligaţiile părţilor) şi permite codificarea ma: rapidă a dreptului internaţional public, finalmente fiind singurul izvor prir care se
realizează codificarea dreptului internaţional public,

Cutuma (obiceiul) internaţional reprezintă tot un izvoi principal al dreptului internaţional public. Multă vreme,
cutuma a ocupa locul prioritar şi confirmă încă faptul că normele juridice pot apărea şi îr absenţa unui tratat.
Cutuma internaţională reprezintă o practică a statelor, cu caracter general, relativ îndelungată şi repetată de ele
în relaţiih internaţionale şi considerată ca fiind expresia unei reguli juridice obligatorie pentru statele respective.1
Cutuma internaţională are încă un rol important îr reglementarea relaţiilor internaţionale, mai cu seamă în domeniile
necodificate. Ea se bazează pe convingerea statelor că există o regulă de conduită pe care o recunosc ca obligatorie în relaţiile
dintre ele, iniţial îr mod tacit, dar ulterior, de cele mai multe ori, chiar într-o manieră expres: prin includerea ei într-un tratat.
Ceea ce este dificil în aplicarea şi respectarea normeloi cutumiare este atât dovedirea acestora, cât şi determinarea
conţinutului lor Practica statelor a consacrat câteva reguli referitoare la aplicarea normeloi cutumiare, printre care: condiţia de
legalitate (concordanţa cu normele imperative ale dreptului internaţional public); prioritatea normeloi convenţionale în raport cu
normele cutumiare; aplicarea normeloi cutumiare atunci când relaţiile internaţionale nu sunt reglementate prir norme
convenţionale; egalitatea de forţă juridică cu normele convenţionale.
Sunt izvoare subsidiare (auxiliare) ale dreptului internaţiona
public:

Cf.Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 1969, textul, ibidem. De văzut, Dicţionar de drept internaţional public, Ed. Şt. şi Enciclopedică; Bucureşti, 1982.

6 Textul Statutului CU, în Niciu, Maţian I., op.cit.

7 Textul Statutului CU, în Niciu, Maţian I., op.cit.
8 De ex , Convenţia a XII-a de la Haga din 1907, Statutul CU, Convenţia cu privire la dreptu tratatelor; Viena, 1969.
 STELIAN SCĂUNAS__________________________________________________ DREPT INTERNA TIOSAL UMANITAR

rezoluţiile organizaţiilor internaţionale

guvernamentale. Acestea, în general, au valoare de recomandare. Ele au valoare de izvor de drept în măsura în care
contribuie la pregătirea adoptării de noi norme, ceea ce în doctrină poartă denumirea de "predrept". Pentru ca aceste
rezoluţii să dobândească forţă juridică ele trebuie preluate în tratate internaţionale care sunt supuse apoi ratificării,
aderării, acceptării sau aprobării statelor.
legislaţia naţională a statelor şi hotărârile instanţelor de judecată naţionale nu sunt izvoare independente de
drept internaţional public, dar pot contribui la desfăşurarea procesului cutumiar. Prin adoptarea de către state a unor legi
similare sau prin adoptarea de către instanţele de judecată naţionale a unor hotărâri identice, în mod repetat, se pot naşte
reguli cutumiare în diferite domenii ale relaţiilor internaţionale. Acelaşi rol îl au şi hotărârile instanţelor
jurisdicţionale internaţionale cu competenţă obligatorie, care, deocamdată, au un asemenea caracter cu totul
excepţional (de exemplu, Curtea europeană a drepturilor omului). Nu sunt izvoare ale dreptului internaţional public:
principiile de drept recunoscute de naţiunile civilizate1 (Ce sunt aceste principii? Principii de
drept intern? Principii de drept internaţional? Principii comune? Dar care sunt naţiunile civilizate?) Dacă prin acestea
înţelegem principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, aşa cum ar rezulta din analizele doctrinare, atunci
ele sunt norme imperative (jus cogens) şi nu izvoare ale dreptului internaţional public.
hotărârile instanţelor arbitrate şi ale instanţelor judecătoreşti internaţionale2 (care au
competenţă facultativă; acestea sunt aplicaţii şi nu izvoare ale dreptului internaţional public;
doctrina celor mai calificaţi specialişti3 în dreptul internaţional public ai diferitelor naţiuni; chiar dacă are
un rol important în j interpretarea şi comentarea normelor juridice internaţionale, doctrina nu j este creatoare de drept
pozitiv.4
1.3. Subiectele dreptului internaţional public
Şi această problemă este controversată în doctrină pentru că încă nu este codificată.

1 Statutul CU, doc.cit., art.38, pal, lit.c.

2 Ibidem, lit.d
3 Idem.
* Devăzul şi anexa 1.

6
 Subiect al dreptului internaţional public este cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional, pentru a-i
impune direct obligaţii sau să-i atribuie drepturi.1
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a avea calitate de subiect de drept internaţional, adică
să aibă personalitate juridică internaţională, sunt următoarele:
-să fie destinatarul nemijlocit al normelor de drept internaţional şi titular direct al drepturilor şi obligaţiilor
internaţionale;
-să participe nemijlocit la relaţiile internaţionale;
-să aibă acces direct la procedurile internaţionale, fie în faţa instanţelor jurisdicţionale internaţionale, fie în cadrul
organizaţiilor internaţionale.
Pe cale doctrinară, sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public:

1.Statul suveran, ca subiect originar (primar) şi cu competenţe depline. Multă vreme, statul a fost şi singurul
subiect al dreptului internaţional. Competenţele conferite statului de dreptul internaţional public alcătuiesc statutul
juridic internaţional al statului şi sunt stabilite şi reglementate de normele juridice internaţionale.

2.Organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca subiecte derivate şi limitate. Această calitate Ie-a fost
recunoscută abia la jumătatea sec.XX.2 Sunt subiecte derivate pentru că ele însele sunt creaţii ale statelor şi limitate
pentru că, prin tratatele de constituire, statele le conferă anumite competenţe, în domenii precis determinate. Sunt
subiecte ale dreptului internaţional public numai organizaţiile internaţionale guvernamentale (interstatale) şi numai
dacă statutul lor este în conformitate cu normele imperative ale dreptului internaţional şi dacă au o autonomie
funcţională în relaţiile internaţionale.

3.Poporul care luptă pentru independenţă, ca subiect tranzitoriu şi limitat, pentru că el urmăreşte să se
constituie ca stat independent, moment în care devine subiect deplin al dreptului internaţional. A dobândit această
calitate după cel de-al doilea război

Dicţionar de terminologie de drept internaţional, Paris, 1960, apud, Niciu, Marţian L, Drept 2 internaţional
public, Ed.Servosat, 1999, p.79. Avizul consultativ al CU, 1949, referitor la calitatea de subiect de drept
internaţional a ONU.

7
STELIAN SCĂUNAS_______________________________________________ DREPT INTERNATIONAL LU4XITAR

mondial, în procesul de lichidare a colonialismului. Dreptul internaţional public a consacrat dreptul la autodeterminare ca un
drept fundamental al popoarelor şi recunoaşte ca legală lupta lor împotriva dominaţiei coloniale, ocupaţiei străine şi împotriva
regimurilor rasiste.

4. Omenirea, în ansamblul ei, apare ca un subiect nou al

dreptului internaţional public, mai ales în dreptul internaţional spaţial şi dreptul mării. Deşi omenirea nu participă în prezent la
raporturi juridice de drept internaţional, i s-a recunoscut prin mai multe acte internaţionale dreptul de proprietate asupra spaţiilor
declarate bunuri comune (res communis omniuni) şi dreptul de a trăi în pace.

Persoana fizică reprezintă o problemă controversată în raport cu calitatea de subiect de drept internaţional public.
Există afirmaţii potrivit cărora persoana fizică nu este subiect al dreptului internaţional, ci obiect al acestuia, argumentate prin
faptul că dreptul internaţional actual nu creează drepturi şi obligaţii directe pentru persoana fizică, ci indirect prin intermediul
statului. Pe de altă parte, se afirmă că persoana fizică este un subiect în devenire al dreptului internaţional. Realităţile
demonstrează că dreptul internaţional public actual se îndreaptă tot mai mult asupra entităţilor concrete (omul) şi mai puţin
asupra celor abstracte (precum statele). Mai mult, în ultimele decenii, persoana fizică a primit un statut internaţional care-i
permite să participe direct la raporturi de drept internaţional. De exemplu, posibilitatea acestora de a se adresa direct unor
instanţe judecătoreşti internaţionale, sistemele internaţionale de protecţie a drepturilor sale fundamentale, reprimarea
infracţiunilor internaţionale etc.
Persoanele morale (juridice), altele decât statele şi organizaţiile internaţionale guvernamentale, nu sunt subiecte
ale dreptului internaţional, ci ale dreptului intern al statelor. în cadrul acestora, organizaţiile internaţionale neguvernamentale au
totuşi un rol important în relaţiile internaţionale, recunoscut de ONU.

1.4. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de maximă generalitate recunoscute expres
sau tacit de toate statele lumii ca obligaţii pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele.
Ele sunt definite ca fiind prescriptii normative ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând
expresie unor valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional.1
Reprezentând baza şi condiţia legalităţii normelor de drept internaţional public, principiile fundamentale sunt
codificate parţial prin mai multe acte internaţionale.2
Ca parte esenţială a dreptului internaţional public, un adevărat nucleu dur al sistemului juridic internaţional,
principiile fundamentale sunt norme imperative (jus cogens), adică reguli de la care nu se poate deroga decât prin reguli de
aceeaşi valoare.3
între documentele care consacră principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, cel mai important este
Carta ONU, ca tratat constitutiv al acestei organizaţii cu vocaţie de universalitate. în art. 1 şi 2, Carta ONU enunţă următoarele
principii fundamentale:

1.Principiul egalităţii în drepturi4 a statelor, având ca bază suveranitatea ca singur element comun al lor. Relaţia
egalitate-suveranitate este bivalentă, în sensul că suveranitatea reprezintă garanţia juridică a personalităţii
internaţionale a statelor, iar egalitatea determina condiţiile de exercitare a suveranităţii. Egalitatea statelor nu
înseamnă ce acestea au aceleaşi drepturi şi obligaţii internaţionale, ci se referă numai la drepturile şi obligaţiile
rezultate din principiile fundamentale. în fond statele au drepturi şi obligaţii diferite, în funcţie de tratatele pe care k
ratifică, acceptă sau aprobă sau la care aderă.

2.Principiul popoarelor la autodeterminare*, adică i dreptului lor de a dispune de ele însele. Este un drept
colectiv, dir generaţia a IlI-a, prin care se recunoaşte inclusiv legalitatea lupte popoarelor pentru eliberare de sub
dominaţie colonială, ocupaţie străim sau împotriva regimurilor rasiste. Ele au dreptul de a-şi alege şi dezvolt; liber
sistemul lor politic, economic şi social. în virtutea acestui drept

1 Adrian Năstase, apud Niciu, Marţian I., op.cit., p.59. Carta ONU; Declaraţia Adunării Generale ONU asupra
principiilor de drept internaţional al relaţiilor prieteneşti şi de colaborare între state, în conformitate cu carta
ONU, 1970; Cart drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor; Actul final al CSCE, Helsinki, 1975 etc.
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, doc.cit., art.53.
^ Carta ONU, art.l, par.2.
' Ibidem.

8
 STELtAN SCĂUNAS_______________________________________________________DREPTISTERSA TIONAL UMANITAR

statele şi organizaţiile internaţionale au obligaţia să recunoască şi să sprijine lupta acestor popoare. Precizăm că
subiecte ale dreptului la autodeterminare sunt popoarele sau naţiunile. Chiar dacă sunt unele încercări 1 de a extinde
acest drept şi asupra minorităţilor naţionale, acestea nu sunt subiecte ale dreptului la autodeterminare, pentru că dreptul
internaţional actual nu consacră drepturi colective pentru minorităţile naţionale. Mai mult, numeroase documente
internaţionale interzic exercitarea acestui drept pentru destrămarea statelor naţionale.

3.Principiul cooperării internaţionale3 reprezintă atât un principiu cât şi un scop fundamental al

Naţiunilor Unite. Potrivit acestuia, statele, oricare ar fi deosebirile dintre ele, au obligaţia de a coopera
unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale. în mod deosebit pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale şi pentru asigurarea respectării universale a drepturilor fundamentale ale omului.

4.Principiul suveranităţii statelor.4 Potrivit Cartei sale, ONU este întemeiată pe principiul egalităţii
suverane a tuturor membrilor ei. Suveranitatea reprezintă atributul esenţial al statului, exprimat prin
supremaţia puterii sale pe plan intern şi independenţa acesteia în planul relaţiilor internaţionale.
Caracterizată prin exclusivitate, plenitudine, autonomie, indivizibilitate şi inalienabilitate, suveranitatea
este recunoscută şi garantată de dreptul internaţional prin întregul său sistem de principii şi norme. De
reţinut că de acest principiu se leagă două principii subsidiare dar de mare importanţă pentru state;
principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul inviolabilităţii frontierelor statelor.

5.Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).5 Ca unul

dintre cele mai vechi principii, este considerat ca principiu de bază al dreptului internaţional public. El se
fundamentează pe inviolabilitatea şi sfinţenia tratatelor
1 De ex., Recomandarea 1201 din 1993 nu a fost reţinută de Consiliul Europei.
2 De exemplu, Carta de la Paris din 1990 apără integritatea teritorială a statelor în raport cu exercitarea dreptului la autodeterminare; Convenţia cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul Europei la 10 noiembrie 1994, nu autorizează vreo activitate contrară principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional, în special, cel al suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor etc.
3 Carta ONU, art.l, par.3.
4 Poidem, art.2, par. 1
5 Poidem, par.2.

9
l
gjELIAN SCÁUNAS DREPT INTERNATIONAL UKUN1TAR

(sanctitas pactorum publicorum) şi pe ideea de bună-credinţă, adică respectarea cuvântului dat, fiind consacrat şi de Convenţia
asupra dreptului tratatelor, adoptată la Viena în 1969.1

6.Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale.2 Potrivit Cartei ONU, toţi membrii
organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fíe puse în primejdie. Diferendul internaţional poate fi unul juridic, adică
acela care opune pretenţii de drept, în care părţile sunt în dezacord asupra aplicării sau interpretării dreptului
existent, si poate fi unul politic, adică o opoziţie de interese fără contestaţie juridică. Acesta din urmă, deşi este cel
mai des întâlnit, nu este justificabil. Dreptul internaţional public oferă o gamă largă de mijloace paşnice de
rezolvare a diferendelor: diplomatice3, politice4, jurisdicţionale5, chiar bazate pe constrângere fără folosirea forţei6.

7.Principiul neagresiunii7. Formulat ca principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei

împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite, după câteva încercări 8, a fost consacrat, pentru prima dată, în Pactul Briand-Kellog9, în
1928, simultan cu principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale. Din dezvoltările ulterioare ale
Cartei ONU, rezultă că numai războiul de agresiune este ilegalizat, nu războiul în general. Putem afirma că
războiul, ca fenomen cu largi rezonanţe negative în societatea internaţională, este

STELIAN SCÂUNAS_______________________________________________________DREPT 1KTERNA T10SAL USUS1TAR

numai limitat şi reglementat, pentru că însuşi tratatul constitutiv al ONU permite folosirea legală a forţei în trei situaţii: legitima
apărare individuală sau colectivă; sancţionarea agresorului prin decizie a Consiliului de Securitate al ONU; ca modalitate de
exercitare a dreptului popoarelor la autodeterminare. Din păcate, una din marile limite ale dreptului internaţional contemporan
este aceea, că nu există o definiţie convenţională a agresiunii, deşi au existat mai multe încercări de definire1, ceea ce face dificil
de apreciat şi de sancţionat această conduită.

8. Principiul neintervenţiei.2 Este un principiu mai vechi, întâlnit chiar în opera părintelui ştiinţei dreptului
1 Doc.cit, art.26.
2 Carta ONU, art.2, par.3.

Negocierile directe, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta internaţională, concilierea internaţională Pt.detalii, Niciu,
M.I., op.cit., p.323 şi urm.
Prin intermediul organizaţiilor internaţionale universale şi regionale. Pt.detalii, ibidem. ' Arbitrajul
internaţional şi jurisdicţia internaţională. Pt.detalii, ibidem. Retorsiunea, represaliile, precum embargoul sau
boicotul, ruperea relaţiilor diplomatice. Pt.detalii ibidem.
Carta ONU, art.2, par.4.
Tratatul de asistenţă mutuală, adoptat de Comisia a treia a Adunării Ligii Naţiunilor în 1923 Declaraţia
Adunării Ligii Naţiunilor din 1927.
Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor (Tratatul de li Paris). Este
cunoscut sub denumirea de Briand-Kellog după numele lui Aristide Briand, ministn. de axterne al Franţei, şi
Frank Billings Kellog, secretar de stat al preşedintelui Coolidge al SUA cei mai implicaţi în negocierile acestui
tratat.

internaţional, Hugo Grotius3, şi a fost consacrat ca regulă de procedură în Pactul Societăţii Naţiunilor. Carta ONU îl instituie în
formularea '"nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin în mod
esenţial de competenţa naţională a unui staf\ Stipulat şi în alte documente internaţionale, acest principiu a fost deseori încălcat,
fie pentru intervenţii "consimţite", fie pentru respectarea dreptului internaţional sau în scopuri umanitare. După încetarea
războiului din Golf, în 1991, s-a pus pentru prima dată problema dacă acest principiu poate fi încălcat din considerente
umanitare. Prima situaţie în istoria relaţiilor internaţionale când se recurge la intervenţie într-un stat pe considerente umanitare,
a fost în 1992, în Somalia, fără solicitarea guvernului somalez (de fapt nici nu mai exista un guvern, situaţie tipică pentru
conflictele destructúrate). Situaţiile de acest gen au continuat, cea mai gravă fiind cea din 1999, din Kosovo. Fără a dezvolta
aceste considerente, apreciem că principiul neintervenţiei nu este desuet, ci rămâne o normă imperativă a dreptului internaţional
public.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au un caracter dinamic. De la consacrarea lor în Carta
ONU, asistăm la o dezvoltare continuă atât din punct de vedere al precizării conţinutului lor, cât şi în sensul apariţiei de noi
principii fundamentale. Printre principiile

1 Convenţiile de la Londra din 1933 sau Rezoluţia nr.3314 a Adunării Generale a ONU de definiţie a agresiunii,
14 dec. 1974. Chiar şi Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la 17 iulie 1998, a renunţat
la incriminarea agresiunii până când va fi adoptată o dispoziţie care va defini crima de agresiune.
2 Carta ONU, art.2, par.7.
3 Hugo de Groot. jurisconsult şi diplomat olandez (1583-1645); lucrarea sa cea mai importantă, "De jure belii ac
pacis" , a fost publicată în 1625.

10
cŢTMAN DREPT INTERNA TIONAL USliNITAR
SCĂUNAS

tot mai afirmate în prezent, tind să capete un caracter fundamental cele referitoare la dezarmarea generală a statelor, folosirea
unor zone spaţiale numai în scopuri paşnice şi spre binele întregii omeniri, respectarea drepturilor omului, buna vecinătate,
avantajul reciproc, cooperare şi altele.

2. SISTEME DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI b DREPTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Este apreciat aproape unanim că cea mai importantă preocupare a comunităţii internaţionale în prezent este aceea
de a asigura respectare; şi dezvoltarea liberă şi demnă a fiinţei umane. Protecţia este cu atât ma importantă cu cât, în acest
început de mileniu, protecţia trece chiar dincolo de individ şi vizează'din ce în ce mai mult salvarea speciei umane. Ceea ce se
întâmplă în prezent întrece cu mult prognozele de acum câteva decenii Lumea este zguduită de cele mai atroce atacuri la adresa
existenţei umane conflicte armate dintre cele mai sângeroase, mai ales cele de destructurare tensiuni şi tulburări interne deosebit
de violente, crime de o cruzime înfiorătoare, sărăcie, foamete, lupte fratricide pe motive dintre cele ma absurde, trafic de
stupefiante şi came vie, manifestări rasiste şi şovine abuzuri grave ale autorităţilor. Toate acestea sunt pericole grave cart
planează în fiecare clipă asupra comunităţilor umane şi asupra fiecăru individ uman.
Preocupările de creare a unor sisteme de protecţie a drepturilo omului sunt concretizate atât în planul realităţilor
interne ale statelor cât ş în dreptul internaţional. în acest din urmă cadru, se poate face o distincţii între preocupările de protecţie
a omului în situaţii de normalitate, în timj de pace, ceea ce se desemnează de obicei prin expresia drept Internationa al
drepturilor omului, şi preocupările de protecţie a omului în situaţii di conflict armat, adică dreptul internaţional umanitar.
Distincţia nu poate f foarte severă, pentru că obiectul de reglementare este acelaşi - protecţii omului - doar împrejurările sunt
diferite. De altfel, tot mai mult se afirmi existenţa unui drept uman care ar cuprinde în sfera lui tot ce înseamni reguli de
protecţie a fiinţei umane.
în cele ce urmează, pentru o mai bună înţelegere a dreptulu umanitar, socotim că este necesară o scurta abordare a
sistemelor d< protecţie consacrate în prezent în cadrul dreptului drepturilor omului.
STELIAN SCĂUNAS_______________________________________________________DREPT INTERNA TIOSAL USLAS1TAR

Dreptul internaţional al drepturilor omului, ramură relativ tânără a dreptului internaţional public, reprezintă, în
cel mai larg sens, ansamblul regulilor adoptate de comun acord de către state şi care vizează protecţia fiinţei umane
împotriva abuzurilor şi pericolelor de orice natură, prin efortul conjugat al statelor şi organizaţiilor internaţionale.
Primele instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului au apărut la sfârşitul secolului al XlX-lea şi se
refereau la sclavie şi condiţiile de muncă, precum şi la protecţia victimelor în timp de război. Nu ne propunem o abordare in
extenso a originilor şi procesului istoric de evoluţie a dreptului drepturilor omului. Interesul pragmatic ne îndeamnă să
prezentăm, într-o manieră cât mai sintetică, sistemele de protecţie a drepturilor omului în prezent şi conţinutul acestora, pentru
că unele instrumente internaţionale au vocaţie de universalitate, iar altele produc efecte numai în plan regional. Nu ne propunem
nici să identificăm toate instrumentele adoptate, pentru că numărul şi complexitatea lor ar face aproape imposibil un asemenea
demers în câteva pagini. Cert este că, datorită preocupărilor în domeniu, prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, la 10 decembrie 1948, a luat naştere dreptul internaţional modern al drepturilor omului. Această declaraţie va deveni
modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de instrumente care alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţei umane.
Precizăm că acum există un sistem universal al drepturilor omului, respectiv sistemul creat în cadrul şi din
iniţiativa ONU, denumit de majoritatea autorilor "Sistemul drepturilor omului al ONUA , şi mai multe sisteme regionale :
Sistemul european al drepturilor omului, Sistemul interamerican al drepturilor omului şi Sistemul african al drepturilor
omului.

2.1. Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU

Larga deschidere spre reglementarea relaţiilor internaţionale, oferită de crearea în 1945 a ONU, a permis ca unul
din scopurile Naţiunilor Unite să fie "promovarea şi încurajarea respectării drepturilor

1 De ex , Buergenthal, Th., Webr. R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed.All, 1996, p.17.

11
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" 1
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări ale drepturilor omului, interesul politic al
momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să fie preluate în Cartă2 (marile puteri ale momentului se
confruntau cu grave probleme ale drepturilor omului : segregaţia rasială in SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale ale
Angliei şi Franţei). Pasul a fost totuşi important pentru că astfel s-au pus bazele juridice ale dezvoltării ulterioare a dreptului
drepturilor omului în sistemul ONU. Şi în actele constitutive ale unor organizaţii cu vocaţie de universalitate (OIM, UNESCO,
OMS, FAO), care sunt organizaţii specializate ale ONU, întâlnim reglementări ale drepturilor omului.3 Dar, documentele
fundamentale în materia drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite sunt cele reunite sub denumirea "Carta internaţională
a drepturilor omului". Acestea sunt:
1.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;4
2.Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.5
3.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.6
4.Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.7
5.Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei
cu moartea.8

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului conţine un ansamblu de standarde internaţionale în domeniul drepturilor
omului şi a

^ Carta ONU, art.l, pct.3.

Art. 15, 55,56,62,76. Pentru detalii, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite, ed.îngrijită de 3 I.Cloşcă,
M.Mihăilă, vol.l, Modus P.H., 1997, p.26-29.
Ibidem, p.30 şi urm.
5 Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, prin Rezoluţia 217 /A III.
" Rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1966. A intrat în vigoare la 3 ianuarie
1976. România a semnat Pactul la 26 iunie 1968 şi I-a ratifica la 30 noiembrie 1974
6 (B.Of.nr. 146/20.11.1974)

7 Idem. A intrat în vigoare la 23 martie 1976.

Adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la cea de-a XXXX-a sesiune; a fost deschis spre semnare la 15
decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. România 1-a ratificat Ia 25 ianuarie 1991.

12
gTF.LIAN SCĂUNAS_______________________________________________________DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR

r • -1
STEL1AN SCĂUNAS __________________,_________________________________DREPT INTERNATIONAL UMANITAR

devenit, cu trecerea timpului, unul dintre cele mai importanţe documente la care fac trimitere aproape toate
documentele juridice în acest domeniu. Drepturile pe care le consacră sunt grupate în două categorii:

1. Drepturi civile şi politice1' , respectiv:

-dreptul la viaţă;
-dreptul la libertate;
-dreptul la demnitate;
-dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi robie;
-dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
-dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;
-dreptul la egalitate în faţa legii;
-dreptul de a se adresa instanţelor judiciare;
-dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar;
-dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală;
-dreptul la prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea sentinţei în public;
-dreptul la respectarea vieţii private;
-dreptul la respectarea proprietăţii;
-dreptul la liberă circulaţie;
-dreptul la azil în caz de persecuţie;
-dreptul la o cetăţenie;
-dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie;
-libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei;
-libertatea de opinie şi exprimare;
-libertatea de întrunire;
-libertatea de asociere paşnică;
-dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea treburilor publice;
-dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale.

2. Drepturi economice, sociale şi culturale:2

-dreptul la securitate socială;
-dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii;
-dreptul la salariu egal pentru o muncă egală;

' Art. 3-21. 2 Art.22-27.

13
gjrrjAN SCĂUNAŞ_________________________________________________________DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR

-dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate;

-dreptul la un nivel de viaţă corespunzător/asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei;
-dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire speciale;
-dreptul la învăţământ;
- dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii.

Ecoul pe care 1-a avut şi-1 are acest document în conştiinţa întregii lumi a făcut ca ziua de 10 decembrie, dată la
care a fost adoptat, să fie declarată "Ziua drepturilor omului".
Pentru punerea în aplicare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (pentru că, reprezentând o rezoluţie a
Adunării Generale a ONU, nu are valoare de izvor de drept) s-au deschis spre semnare şi ratificare, sub egida ONU, cele două
pacte şi două protocoale care fac parte integrantă din Carta Universală a Drepturilor Omului, precum şi alte instrumente, toate
cu valoare de tratate universale, reprezentând astfel izvoare ale dreptului internaţional public.

Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, stabileşte nouă drepturi ale omului,
preluând practic prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice

corespunde în cea mai mare parte drepturilor civile şi politice prevăzute de Declaraţie. Nu conţine dreptul la proprietate, dreptul
de azil şi dreptul la o cetăţeniei/aşa cum acestea sunt cuprinse în Declaraţie, dar adjjceîn pluş dreptul~^>ersoanei_pxivat(? de
lihertate de a-fi tratată ai-umanitqje', dreptul persoanei de ajiu fi,întemniţată pentru că nu este în măsură să execute c obligaţie
contractuală2, dreptul la ocrotire al copilului din partea familiei, aso^ieţăfii_şi_astatului3 şineretro^cţiyitateajegirpenaier
De remarcat este faptul că acest pact stabileşte şapte drepturi de la care, în nici o împrejurare, nu se admite nici o
derogare. Este vorba de aşa-numitul "nucleu dur" al drepturilor omului5, respectiv:

1.Dreptul la viaţă;
\ ArUO. 1 Art.ll.
' Art.24. | Art.
15. ' Art.4,
par.2.

2.Dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
3.Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute;
4.Dreptul de a nu fi întemniţat pentru neexecutarea unei datorii contractuale;
5.Dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie un act delictuos potrivit dreptului
naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite (neretroactivitatea legii penale);
6.Dreptul de recunoaştere a personalităţii juridice;
7.Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.

Primul Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice reglementează
accesul particularilor la Comitetul drepturilor omului, atunci când pretind că sunt victime ale unor violări ale drepturilor
enunţate în pact. Comitetul drepturilor omului este compus din resortisanţi ai statelor părţi la Pact, personalităţi de înaltă
moralitate şi având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Compus din 18 membri, activitatea Comitetului
este în detaliu reglementată de Pact.1 De reţinut că primul Protocol facultativ stabileşte condiţiile în care un particular se poarte
adresa Comitetului drepturilor omului:
-statul al cărui cetăţean este să fie parte la Pact şi Protocol;
-persoana respectivă să fi epuizat toate căile interne posibile;
-sesizarea să fie semnata, să nu constituie un abuz al dreptului de a sesiza şi să nu fie incompatibilă cu prevederile
Pactului;
-aceeaşi chestiune să nu fie în curs de examinare în faţa unei alte instanţe internaţionale pentru anchetă şi rezolvare.

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice vizează abolirea
pedepsei cu moartea.
Acest instrument interzice executarea oricărei persoane fizice aflate sub jurisdicţia unui stat şi obligă părţile contractante să ia
toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa Se admite rezerva aplicării
pedepsei cu moartea în timp de război, dar numai cu ocazia ratificării sau aderării.

1 Art.24-45.

14
Ş-rFIjAN SCĂUNAS DREPTINTERNATIONAL UMANITAR

Carta Internaţională a Drepturilor Omului reprezintă, fără îndoială, nucleul sistemului universal al drepturilor
omului. ONU nu s-a limitat numai la aceste instrumente. în ultima jumătate de secol, problematica drepturilor omului a fost şi
este în continuare o prioritate în activitatea Naţiunilor Unite. Afirmaţia este confirmată de numeroasele instrumente
internaţionale adoptate în acest sistem în cele mai diverse zone de protecţie a fiinţei umane, precum1: lupta contra discriminării,
prejudecăţilor, intoleranţei şi apartheidului; protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat; prevenirea şi reprimarea
crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii; protecţia împotriva sclaviei, servitutii şi muncii forţate; combaterea
traficului cu fiinţe umane; împiedicarea răspândirii şi traficului cu publicaţii obscene; protecţia drepturilor omului în
administraţie şi justiţie; dreptul la o naţionalitate şi drepturile persoanelor apatride; regimul refugiaţilor şi al persoanelor
migrante; libertatea de opinie şi exprimare; dreptul la asociere; dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă;
promovarea condiţiei femeii; protecţia drepturilor copilului, adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de asistenţă;
dreptul la educaţie şi dreptul la cultură; dreptul la sănătate; dreptul popoarelor la pace şi dezvoltare etc.
Precizăm că România a ratificat marea majoritate a instrumentelor adoptate în acest sistem, între care toate
documentele juridice care alcătuiesc Carta Internaţională a Drepturilor Omului (cele două pacte şi cele două protocoale).

2.2. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului

în preocuparea lor pentru crearea unor instrumente de protecţie a omului cât mai performante, statele au construit,
pe lângă sistemul universal al drepturilor omului al ONU, şi sisteme regionale care, în funcţie de particularităţile anumitor zone,
să garanteze valoarea supremă pe care o reprezintă demnitatea omului.
în prezent sunt consacrate trei sisteme regionale, fiecare dintre ele funcţionând în baza unor instrumente juridice
complexe, care stabilesc mecanisme pentru valorificarea drepturilor omului, unele chiar mai eficiente decât cele din plan
universal. Acestea sunt:

Pt detalii, Cloşcă, I., Mihăilă, M , op.cit, vol.l şi 2. De văzut şi anexa 2.

23
STEL1AN SCĂUNAS_______________________________________________________DREPT INTERSA T10XAL UUiSITAR
1
1.Sistemul european de protecţie a drepturilor omului.
2.Sistemul interamerican al drepturilor omului; ■!
3.Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor.
Inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceste sisteme s-au perfecţionat mai cu seamă în ultimele
decenii, prin efortul concertat al statelor şi organizaţiilor regionale.

2.2 1. Drepturile omului în sistemul european

Sistemul a fost iniţiat de Consiliul Europei, organizaţie; interguvernamentală9 în cadrul căreia s-au adoptat,
începând cu 1950, mai multe instrumente juridice, şi a fost dezvoltat şi de dimensiunea umană promovată în cadrul
comunităţilor europene şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Cele mai importante instrumente care dezvoltă sistemul creat10
de Consiliul Europei sunt Convenţia pentru apărarea drepturilor omului]
şi libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şij
Carta socială europeană, adoptată la 18 octombrie 1961. ■
Convenţia de la Roma a fost completată şi modificată succesiv: prin 11 protocoale adiţionale, ultimul dintre acestea
consacrând un! mecanism de control deosebit de eficient - Curtea Europeană a\ Drepturilor Omului (cu sediul la Strasbourg,
în Franţa)11, mecanism cărei permite sesizarea Curţii de către persoanele particulare, iar aceasta poate pronunţa hotărâri
obligatorii pentru statele părţi la Convenţie.

Convenţia europeană a drepturilor omului consacră mai multe drepturi civile şi politice care au fost completate
ulterior prin protocoalele 1, 4, 6, 7, 11 şi 12. Acestea sunt următoarele:
-dreptul la viaţă;
-interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; ]
-interzicerea sclaviei sau serbiei şi a muncii forţate; i
-dreptul la libertate şi la siguranţă; j

11
9 Consiliul Europei a fost creat de un grup de state din Europa occidentală, în 1949, iniţial ca organizaţie regională, în prezent fiind o organizaţie paneuropeană.
10 Consiliul Europei a fost creat de un grup de state din Europa occidentală, în 1949, iniţial ca organizaţie regională, în prezent fiind o organizaţie paneuropeană.
11 România a aderat atât la Convenţie cât şi la toate cele 11 protocoale. Aderarea la Convenţie şi primele l o protocoale s-a realizat în 1994 (prin Legea nr.30/M.Of.nr.l35
din 31.05.1994), iar Protocolul 1 1 a fost ratificat în 1995 (Legea 79/M.Of.l47 din 1 3 iulie 1995). Protocolul 1 1 a intrat în vigoare în toamna anului 1998.

16
cjfrlAN SCÂtJNAS
DREPT 1KTERSA T10XAL IMW1TAR

-dreptul la un proces echitabil;

-legalitatea pedepselor şi neretroactivitatea;
-dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei;
-libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
-libertatea de exprimare;
-libertatea de întrunire şi de asociere;
-dreptul la căsătorie;
-dreptul la un recurs efectiv;
-interzicerea discriminării;
-dreptul la protecţia proprietăţii;
-dreptul la instruire;
-dreptul la alegeri libere;
-interzicerea privării de libertate pentru datorii;
-libertatea de circulaţie;
-interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este;
-interzicerea expulzării colective de străini;
-abolirea pedepsei cu moartea;
-garanţii procedurale în cazul expulzării de străini;
-dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală;
-dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară;
-dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune;
-egalitatea între soţi, între ei şi în relaţiile cu copiii lor;
-dreptul persoanei de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului, când se pretinde victimă a unei încălcări a
drepturilor recunoscute de Convenţie.

Carta socială europeană,1 adoptată la 18 octombrie 1961 tot sub auspiciile Consiliului Europei, stabileşte mai
multe drepturi şi principii economice şi sociale şi a fost dezvoltată prin două protocoale. în 1988 şi 1991.2
Activitatea de dezvoltare de către Consiliul Europei a mecanismelor de protecţie a fiinţei umane a cunoscut o
amploare deosebită în ultimul deceniu, prin adoptarea unor instrumente juridice care vizează

I A fost semnată de România dar nu a fost încă ratificată. Pentru detalii. Drepturile omului. Consiliul
Europei, documente, Themis Edit SRL, 1994.
25
I
STELIAN SCĂUNAS _______________________________,_____________________DREPT INTERNA TIOKAL IZ14HTAJJ

diferite domenii ale drepturilor omului. Printre cele mai importante, menţionăm1: Convenţia culturală europeană (1992),
Convenţia europeană privind statutul copiilor născuţi în afara căsătoriei (1992), Convenţia europeană în materia adopţiei de
copii (1993), Convenţia antidoping (1994), Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (1994), Convenţia
europeană privind extrădarea (1995), Convenţia pentru reprimarea terorismului (1995), Carta europeană a limbilor regionale şi
minoritare şi altele.

Uniunea Europeană nu prevede garanţii ale drepturile omului în tratatele sale. Totuşi, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, printr-o serie de decizii, a afirmat că respectarea drepturilor omului va reprezenta o preocupare majoră în
interpretarea tratatelor Uniunii şi va apela pentru aceasta la Convenţia europeană a drepturilor omului. S-a încercat chiar găsirea
unei formule pentru un acord de asociere între Uniunea Europeană şi Consiliul Europei din perspectiva aderării Uniunii la
Convenţia europeană a drepturilor omului. De altfel, toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului
Europei, ceea ce, evident, garantează aplicarea convenţiilor adoptate în Consiliul Europei, în măsura ratificării lor.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

(denumită astfel din decembrie 1994, când, în urma Reuniunii la nivel înalt de la Budapesta, Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa s-a transformat în organizaţie internaţională) include toate ţările europene, SUA şi Canada. Nu este deci o
organizaţie strict europeană, dar colaborează îndeaproape cu Consiliul Europei în domeniul promovării drepturilor omului.
Actul Final de la Helsinki din 1975 realizează o legătură interesantă între drepturile omului şi preocuparea pentru securitate.
Acest document, care nu are valoare de tratat internaţional, conţine un catalog de drepturi ale omului şi garanţii
corespunzătoare, dezvoltat de-a lungul timpului prin mai multe conferinţe interguvernamentale care au fost încheiate prin
"documente finale". Cele mai importante sunt Documentul final al Conferinţei de la Madrid (1983), cel al Conferinţei de la
Viena (1989), al Conferinţei de la Copenhaga (1990), precum şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), care a preluat
principalele prevederi ale documentului de la Copenhaga.

1 De văzut anexa 3.

18
 Ceea ce diferenţiază catalogul OSCE al drepturilor omului de cel consacrat prin tratatele din acest domeniu este abordarea
unor drepturi ale minorităţilor, a unor aspecte legate de preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere etc.1

2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului

Acest sistem, creat în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OS A), se bazează pe Carta OSA2, Declaraţia
americană a drepturilor şi îndatoririlor omului3 şi Convenţia americană a drepturilor omulut.

Carta OSA, amendată prin 3 protocoale, face puţine referiri la drepturile omului. Ea înfiinţează Comisia
interamericană a drepturilor omului, care are ca funcţie principală promovarea şi protecţia drepturilor omului. De asemenea,
amendamentele la Cartă au consolidat caracterul normativ al Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului, care, la
început, nu era obligatorie din punct de vedere juridic.

Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului

stabileşte 27 de drepturi civile, politice, economice, sociale şi culturale şi 10 îndatoriri ale omului.

Convenţia americană a drepturilor omului este ratificată de 27 de state membre ale OSA. Ea a fost dezvoltată
prin două protocoale adiţionale (unul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale şi unul referitor la abolirea pedepsei
cu moartea), dar care nu au intrat încă în vigoare. Convenţia garantează 20 de categorii de drepturi civile şi politice şi stabileşte
angajamentele statelor părţi de a lua măsuri în domeniul economico-social, al educaţiei, ştiinţei şi culturii, în conformitate cu
Carta.
Mecanismul de protecţie a drepturilor omului bazat pe Convenţie este concretizat de Comisia Interamericană
pentru Drepturile Omului (cu sediul la Washington DC) şi a Curţii Interamericane a

Pt.detalii, Buergenthal.Th, Weber, R., op.cit, p.l 12 şi urm.

Are ca membri toate statele suverane de pe cele două continente, mai puţin Cuba, care a fost exclusă în anul 1962, rămânând numai teoretic ca stat membru. S-a constituit
pe baza Cartei OSA, semnată la Bogota (Columbia), în anul 1948, care a intrat în vigoare în anul 1951. Adoptată la 2 mai 1948, la a 9-a Conferinţă a statelor americane.
Deschisă spre ratificare la 20 noiembrie 1969, la San Jose (Costa Rica) şi a intrat în vigoare li 18 iulie 1978.

19
Drepturilor Omului (cu sediul la San Jose) şi a fost inspirat după modelul european.

2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor

Acest sistem este bazat pe Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii
Africane (OUA)1 în anul 1981 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1986.
Carta se deosebeşte de Convenţia europeană şi de cea americană prin faptul că nu proclamă numai drepturi, ci şi
îndatoriri. De asemenea, codifică atât drepturi ale individului cât şi ale popoarelor, garantând drepturile civile şi politice şi
protejând drepturile economice, sociale şi culturale.
De remarcat drepturile din a treia generaţie (drepturi colective) pe care le stabileşte Carta: dreptul popoarelor la
autodeterminare, dreptul la deplină suveranitate asupra propriilor resurse naturale, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace şi
dreptul la un mediu natural satisfăcător.
Prin Cartă s-a creat Comisia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, în scopul promovării şi protecţiei
drepturilor omului şi popoarelor în Africa, având şi atribuţii judiciare, dar numai cu posibilitatea de a sancţiona prin publicitate.

1 OUA a fost înfiinţată în 1963, fiind alcătuită în prezent din 53 de state de pe continentul african.
28
r

ANEXA 1

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC . ÎN REDACTAREA CARTEI ORGANIZAŢIEI

NAŢIUNILOR UNITE

CAPITOLUL I "■SCOPURI ŞI PRINCIPII" ART.l

Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele:

1.Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi
înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi
să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori
rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional, care ar putea duce la o încălcare a păcii;
2.Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor
şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
3.Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural
sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
4.Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
ART.2
In urmărirea scopurilor enunţate în art.l, ONU şi Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele
principii:
1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor ei.
CTFJJAN SCĂUNAS
DREPT ISTERXA TIONAL LIHNITAR

2.Toţi Membrii Organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie
să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.
3.Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.
4.Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge Ia ameninţarea cu forţa sau Ia
folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
5.Toţi Membrii Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu
prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia întreprinde o
acţiune preventivă sau de constrângere.
6.Organizaţia va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste
principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
7.Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial
competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe
baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de
constrângere prevăzute de capitolul 7.

22
STEL1AN DREPT INTERNA VOKAL UMANITAR
SCĂUNAS

ANEXA 2

APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE principalele tratate

adoptate -

1.Carta ONU, adoptată la San Francisco, la 26 iunie 1945, în vigoare din 24 octombrie 1945, art.l(3), 13(l)(b), 55(c), 56,62(1-
4), 76(c).*
2.Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), adoptată la Londra, la 16
octombrie 1945.*
3.Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), adoptată la New York, la 22 iunie 1948.*
4.Carta Internaţională a Drepturilor Omului - denumire generică pentru următoarele documente adoptate sub egida ONU:
I.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin rezoluţie a Adunării Generale a ONU (nu are valoare
de tratat internaţional), la 10 decembrie 1948.
II.Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 19 decembrie 1966, în
vigoare din 3 ianuarie 1976.*
III.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966, în vigoare din 23
martie! 1976.*
IV.Protocolul facultativ relativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16
decembrie 1966, în vigoare de la 23 martie 1976.*
V.Al 2-lea Protocol facultativ relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat
la 15 decembrie 1989, intrat în vigoare în 1991 .*
5.Convenţia OIM nr.87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului de asociere, adoptată la 9 iulie 1948.*
6.Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948.*
7.Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituirii semenilor, adoptată la 2 decembrie
1949.*
8.Convenţia nr.100/1951 a OIM privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculină şi a mâinii de lucru
feminină pentru o muncă de valoare egală, adoptată la 6 iunie 1951 .*
9.Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată la 28 iulie 1951.*
10.Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată la 20 decembrie 1952.*
11.Protocolul de amendare a Convenţiei de la Geneva din 25 septembrie 1926 cu privire la sclavie, adoptat la 23
octombrie 1953.
12.Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, adoptată la 28 septembrie 1954.
13.Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage
sclaviei, adoptată la 7 septembrie 1956.*
14.Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, adoptată la 29 ianuarie 1957.*
15 Convenţia nr.105/1957 a OIM privind abolirea muncii forţate, adoptată la 25 iunie 1957.*
16.Convenţia nr.l 11/1958 a OIM privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitarea profesiei, adoptată la
25 iunie 1958 *
17.Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, adoptată la 14 decembrie 1960.*
18.Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la 30 august 1961.
19.Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată
la 7 noiembrie 1962.
20.Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată la 21 decembrie
1965.*
21.Protocol privind statutul refugiaţilor, adoptat la 31 ianuarie 1967.
22 Convenţie asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată la 26 noiembrie
1968.*
23.Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, adoptată la 30 noiembrie 1973.*
24.Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată Ia 17 decembrie 1979 *
25.Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la 18 decembrie 1979.*
26.Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la 10
decembrie 1984*
27 Convenţia internaţională împotriva apartheidului în sport, adoptată la 10 decembrie 1985.

23
r '
STELIAN SCĂUNAS_______________________________________,________________DREPTINTERNA TIONAL UMANITAR

28.Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la 19 decembrie 1988.*
29.Convenţia internaţională împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, adoptată la 4
decembrie 1989.
30. Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 decembrie
1989.*
* Tratate ratificate de România. (Pentru detalii referitoare la aceste instrumente, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite, voi. 1 şi 2,
Ed.Europa Nova, 1993, ediţie îngrijită şi adnotată de dr.I.Cloşcă, dr.I.Suceavă şi de.I.Maxim)

24
3JJXIAN SCÁUNAS
DREPTINTERNATJOXAL UMANITAR

ANEXA 3

APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL CONSILIULUI EUROPEI - principalele tratate

adoptate -

1.Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra la 5 mai 1949, art.l(b).*

2.Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950, în vigoare
din 3 septembrie 1953, completată şi modificată prin 11 protocoale adiţionale, astfel:*
-Protocolul adiţional la Convenţie, adoptat la 20 martie 1952;*
-Protocolul nr.2 atribuind Curţii Europene a drepturilor omului competenţa de a da avize consultative, adoptat la 6 mai
1963;*
-Protocolul nr.3 pentru modificarea art. 29, 30 şi 34 din Convenţie, adoptat la 6 mai 1963;*
-Protocolul nr.4 prin care se recunosc alte drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja recunoscute de Convenţie şi primul
Protocol, adoptat la 16 septembrie 1963;*
-Protocolul nr.5 care modifică art.22 şi 40 ale Convenţiei, adoptat la 20 ianuarie 1966;*
-Protocolul nr.6 privind abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 28 aprilie 1983;*
-Protocolul nr.7 pentru completarea Convenţiei, adoptat la 22 noiembrie 1984;*
-Protocolul nr.8 privind ameliorarea procedurilor Comisiei, adoptat la 19 martie 1985;*
-Protocolul nr.9 pentru îmbunătăţirea procedurii prevăzute de Convenţie, adoptat la 6 noiembrie 1990;*
-Protocolul nr.10 pentru amendarea art.32 al Convenţiei, adoptat la 8 ianuarie 1992;*
-Protocolul nr.ll de modificare a Convenţiei, adoptat la 11 mai 1994*
-Protocolul nr.12 privind interzicerea generală a discriminării, adoptat la 4 noiembrie 2000.
3-Carta socială europeană, adoptată la 18 octombrie 1961.
4-Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie 1972.

25
 " ' "1
STELIAN SCĂUNAS_______________________________________________________DREPT INTERNA TIOSAL UMANITAR

5.Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a! crimelor contra umanităţii, adoptată la 25
ianuarie 1974.
6.Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată la 15 octombrie 1975.*
7.Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la 27 ianuarie 1977.
8.Convenţia europeană asupra statutului juridic al muncitorului migrant,
adoptată la 24 noiembrie 1977.
9. Convenţia europeană asupra prevenirii torturii şi a pedepselor sau-
tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987.* ]
10.Convenţia antidoping, adoptată la 16 iunie 1994. ]
11.Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la' 10 noiembrie 1994.* j
12.Convenţia europeană privind extrădarea, adoptată la 29 iunie 1995.

* Tratate ratificate de România

(Pentru detalii referitoare la aceste instrumente, Consiliul Europei, drepturile omului, documente, Ed.Thcmis Edit.SRL, 1994, ediţie
îngrijită de dr.I.Cloşcă, dr.I.Suceavă, Dr.I.Maxim, Gh.Bădescu)

26

i
ŞTFLIAN SCĂUNAS
DREPT IKTERXA TIOS'AL UMANITAR

DREPT LNTERNAŢIONAL UMANITAR NOŢIUNI GENERALE

Dreptul internaţional umanitar, o creaţie recentă a omenirii, a apărut ca necesitate a limitării efectelor distructive ale
conflictelor armate, din raţiuni umanitare. Sunt notorii marile suferinţe pe care le generează războiul în rândul populaţiei şi
pagubele imense pe care le produce. Dreptul internaţional umanitar, creat ca un ansamblu de norme juridice integrate în
sistemul dreptului internaţional contemporan, se doreşte a fi un atenuator al acestor suferinţe şi pierderi care depăşesc
"necesităţile militare".
în anii de după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a noilor descoperiri ştiinţifice, metodele şi mijloacele de
război s-au perfecţionat într-o asemenea măsură încât omenirea a ajuns să-şi pună întrebarea: "alegem între pace şi război sau
alegem între pace şi sinucidere Iată de ce, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, eforturile de a găsi soluţii pentru
protejarea fiinţei umane în situaţii de conflict armat au cunoscut dimensiuni din ce în ce mai mari, numeroase organisme
internaţionale, statele acţionând în prezent concertat în sensul impunerii dreptului internaţional umanitar ca singură alternativă
de limitare a ororilor războiului.
Ce este dreptul internaţional umanitar ?

1. DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR: NOŢIUNE, GENEZĂ, IZVOARE, ROL, FUNCŢII

1.1. Definiţia dreptului internaţional umanitar

încă de la apariţia lor, statele au acceptat existenţa unui drept
37
STELIAN SCĂUNAS_________________________________________________DREPTIXTERSATIONAL UStAMTAR

al războiului, respectiv a unui "jus ad bellurri\ adică dreptul de a recurge la război şi a unui "jus in bello", adică reguli ce
trebuiau respectate în timpul conflictului armat.
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, preocupările pentru reglementarea în dreptul internaţional a protecţiei
victimelor în situaţie de război a dus la crearea în 1863 a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (OCR)1 şi în 1864 la
adoptarea primei convenţii de drept umanitar. Aceste momente au dus la divizarea lui "jus in bello" în două ramuri: dreptul
războiului propriu-zis şi dreptul umanitar. La conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907, s-a adoptat o nouă denumire a
dreptului războiului, aceea de "legi şi obiceiuri ale războiului'. Ulterior, ca urmare a dezvoltării codificărilor de drept umanitar
(şi nu numai), culminând cu adoptarea celor două Protocoale adiţionale de la Geneva din 1977, dreptul războiului şi dreptul
internaţional umanitar sunt reunite într-un concept nou - "drept internaţional umanitar al conflictelor armate", denumire
acceptată şi în prezent. în literatura de specialitate se folosesc şi alte denumiri2 dar care nu schimbă sensul şi semnificaţia celei
prezentate anterior. De o mai largă utilizare, în prezent, este denumirea de drept internaţional umanitar, pe care o vom folosi şi
noi în continuare cu preponderenţă.
Juristul elveţian Jean Pictet arăta într-un studiu că "dreptul umanitar este o ramură a dreptului internaţional public,
care are la origine sentimentul umanitar iar în centrul atenţiei protecţia persoanei"*. Pornind de la această semnificaţie,
reţinem următoarea definiţie:4
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional, de
sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de
conflict armat internaţional şi fără caracter internaţional.
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate5, în înţelesul prezentat anterior, se divide în două ramuri de
bază:

1 Iniţial, denumirea a fost "Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor".

2 De ex , "legi şi obiceiuri aplicabile in conflictele armate", "dreptul conflictelor armate" şi "dreptul
umanitar", etc.
3 Françoise Bory - Geneza şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar. Geneva, 1982, p. 5.
4 Dr. 1. Cloşcă, dr I. Suceavă - Dreptul internaţional umanitar, Bucureşti, 1992, p i l . " V. Anexa 1.

28
gŢEIJAN SCĂUN'AS
DREPT IXTERSA TIOSAL UMANITAR

a) Dreptul conflictelor armate (dreptul războiului propriu-zis). Se mai numeşte şi Dreptul de la Haga, datorită
faptului că principalele reguli sunt cuprinse în convenţiile adoptate la conferinţele de pace de la Haga din 18991 şi 19072 şi în
Convenţia privind protecţia bunurilor culturale din 1954, adoptată tot la Haga (însoţită de un regulament de aplicare şi un
protocol)3. La aceste instrumente se mai adaugă şi:4
•Protocol referitor la prohibiţia întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similar şi a mijloacelor
bacteriologice -Geneva, 17 iunie 1925;
•Convenţia privind neutralitatea maritimă - Havana, 20 februarie 1928;
•Tratat privind protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor istorice (Pactul Roerich) - Washington, 15
aprilie 1935;
•Tratatul de la Londra, partea a ÎV-a (proces verbal privind regulile războiului submarin, 22 aprilie 1930) - Londra, 6
noiembrie 1936;
•Tratat cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi
oceanelor şi în subsolul lor - 11 februarie 1971;
•Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a
toxinelor şi asupra distrugerii lor - 10 aprilie 1972;
•Convenţia asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile -10
octombrie 1976;
•Convenţie asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte
traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare, însoţită de patru protocoale şi o rezoluţie 5, 10 octombrie
1980;

•Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora, 13
septembrie 1992 (în vigoare din 29 aprilie 1997);1
•Convenţia pentru interzicerea folosirii, stocării, producţiei şi transferului de mine antipersonal şi pentru distrugerea lor,
Ottawa, 1997 (în vigoare din 01 martie 1999).
»
b) Dreptul internaţional umanitar (dreptul umanitar propriu-zis). Se mai numeşte şi Dreptul de la Geneva datorită
adoptării principalelor izvoare ale acestuia în capitala Elveţiei, respectiv cele patru convenţii din 1949 şi cele două protocoale
adiţionale din 1977. Cuprinde regulile prin care se urmăreşte realizarea protecţiei victimelor conflictelor armate: răniţi, bolnavi,
1 V. Anexa 1. V.
Anexa 2.
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, ARDU, 1993, p. 63 - 83. 5 Ibidem, p. 53 -
61, 84- 109. Protocol referitor la schijele nelocalizabile (10 octombrie 1980), protocol asupra interzicerii sau
limitării folosirii de mine, capcane şi alte dispozitive (10 octombrie 1980), Protocol asupra interzicerii sau
limitării folosirii de mine, capcane şi alte dispozitive. Protocol privind interzicerea armelor laser care produc
orbirea soldaţilor şi civililor, Viena, 1995. - Anexă tehnică, Protocol asupra interzicerii sa limitării folosirii de
arme incendiare (10 octombrie
39

naufragiaţi, prizonieri, persoane civile, populaţie civilă, etc. Pot fi incluse aici şi alte instrumente juridice cu acelaşi obiect de
reglementare, precum Tratatul pentru protecţia personalului ONU şi a celui asociat destinat operaţiunilor pentru pace, adoptat în
cadrul ONU în 1997.

1.2. Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar. Izvoarele dreptului internaţional umanitar

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi rigorile războiului şi să
protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele comunităţi, domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele
au încercat să stabilească anumite reguli de comportament, atât cu privire la metodele şi mijloacele de luptă cât şi cu privire la
atenuarea suferinţelor şi protecţia victimelor2. Nu vom detalia aceste aspecte ci vom începe cu cel mai semnificativ moment în
apariţia şi evoluţia dreptului internaţional umanitar.
Este anul 1859 când, în Lombardia, o provincie în nordul Italiei, are loc o sângeroasă bătălie lângă localitatea
Solferino3. Francezii şi sarzii luptau contra austriecilor pentru eliberarea

gTTXIAN SCĂliNAŞ
DREPT INTERNA TIOKAL UMANITAR
1980), Rezoluţie asupra sistemelor de arme de mic calibru (28 septembrie 1979), pentru detalii, ibidem. 1
Ratificată de România.
" Pentru detalii, v. 1. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 15 - 25.
3 Pentru detalii, N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Ed. "tiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 347 şi urm.

Lombardiei de sub habsburgi, bătălia terminându-se cu victoria primilor. Efectele bătăliei au fost dezastruoase cu privire la
victimele de pe câmpul de luptă. Un tânăr om de afaceri elveţian, Henry Dunant, prezent la acest eveniment, constată că mii de
soldaţi răniţi sunt abandonaţi fără îngrijire. Aici se naşte ideea formării unei societăţi care să contribuie cât mai eficient la
protejarea militarilor răniţi în conflictele armate. Astfel, în anul 1863, Henry Dunant, împreună cu un mic grup de genevezi 1,
înfiinţează Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, viitorul Comitet Internaţional al Crucii Roşii, care va juca un rol
hotărâtor în dezvoltarea dreptului internaţional umanitar2. Aceştia reuşesc să convingă guvernul elveţian să organizeze o
conferinţă internaţională, în anul 1864, la Geneva, la care au participat 12 state. Rezultatul acestei conferinţe marchează
naşterea dreptului internaţional umanitar, respectiv adoptarea şi semnarea în acelaşi an a primei convenţii de drept umanitar -
"Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie^. Acest tratat de 10 articole răstoarnă
convingerea de până atunci că războiul şi dreptul sunt două contrarii ireconciliabile şi susţine, dimpotrivă, că dreptul poate
acţiona chiar şi în război şi poate reglementa, în unele domenii comportamentul combatanţilor. De aici înainte, personalul
sanitar şi religios, ambulanţele, spitalele vor fi recunoscute ca neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi. De
asemenea, răniţii şi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent cărui beligerant îi aparţin. Este adoptat şi semnul distinctiv,
de protecţie, al crucii roşii pe fond alb4.
în anul 18993, la prima conferinţă de pace de la Haga, principiile convenţiei din 1864 au fost adaptate la războiul
maritim, adoptându-se o a doua convenţie de drept umanitar, pentru protejarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din
forţele armate pe mare. Această convenţie a fost reafirmată şi dezvoltată în anul 1906.
Tot la Haga, în anul 19076, la cea de-a doua conferinţă de pace, a IV-a convenţie definea categoriile de combatanţi
care au dreptul la statutul de prizonier de război şi care beneficiază de un tratament specific pe toată durata captivităţii lor. în
1929, la Geneva, sunt dezvoltate şi reafirmate primele două convenţii (cele din 1864 şi din 1907) şi este adoptată o nouă
convenţie cu privire la tratamentul prizonierilor de război.
1 Bancherul Gustave Moynier, gen. Guillaume HenryDufoun şi doctorii Louis Appia şi
Theodore Maunoir. ^
De văzut şi Anexa 1.
' Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente ARDU, 1993, p. 145 - 146. Acestea sun
culorile federale elveţiene inversate. Au fost alese ca un omagiu adus Elveţiei pentru reuşita conferinţei din
1864 de văzut şi Anexa 2. de văzut şi Anexa 3.
 Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele precedente prin mutaţiile profunde în metodele
şi mijloacele de luptă, numărul victimelor, a declanşat intense eforturi din partea statelor, din partea CICR în mod deosebit
pentru revizuirea convenţiilor umanitare. Astfel, în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru
elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi
România. Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii care sunt valabile în prezent şi la care, ulterior, au aderat
aproape toate statele1. Aceste convenţii sunt:
1.Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie^
2.Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.
3.Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război.
4.Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.
După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate care au demonstrat că instrumentele de protecţie a
victimelor, îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente, ivindu-se necesitatea elaborării şi adoptării unor noi reguli, în
conformitate cu realităţile existente. Astfel, în perioada 1974 - 1977 a avut loc la Geneva o conferinţă diplomatică pentru a
discuta două proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva di 1949. Cele 102 state reprezentate la această
conferinţă au adoptat:
-Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate
internaţionale;
-Protocolul adiţional 1 la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate
fără caracter internaţional.

în prezent, la aceste protocoale adiţionale au aderat majoritatea statelor1.

în concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în perioada postbelică, dreptul
1 Anexa 4.

internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu normele anterioare. Totuşi, nu putem discuta de un real progres
în raport cu realităţile prezente, cu faptul că există încă diferite categorii de potenţiale victime de război, că dreptul internaţional
umanitar are un caracter lacunar. Mai mult decât atât, în numeroasele conflicte armate din ultimii ani (conflictul din Golf, din
ex-Iugoslavia, Afganistan, din unele foste state sovietice) mai ales imperfecţiunii modalităţilor de tragere la răspundere a celor
vinovaţi. Statele, CICR sunt preocupate în continuare de reglementarea situaţiilor neacoperite prin instrumentele aplicabile în
prezent şi fac eforturi mari pentru ca dreptul umanitar să reprezinte realmente un mijloc de protecţie a tuturor victimelor.
Din evoluţia dreptului internaţional umanitar, rezultă că, în prezent, principalele izvoare ale acestuia sunt cele patru
convenţii adoptate la Geneva în 1949 şi cele două protocoale adiţionale adoptate în 1977, tot la Geneva. Referitor la izvoarele
dreptului internaţional umanitar se cuvin câteva precizări2:
-cutuma (obiceiul) este considerată ca un izvor autonom de drept umanitar fiind şi cel mai vechi izvor. Este vorba de o
serie de practici create de-a lungul timpului în relaţiile dintre state, unele ţinând de tradiţii, altele de etică sau de
curtoazie, multe dintre ele fiind codificate în documente internaţionale;
-tratatul internaţional, ca expresie a acordului de voinţă dintre state, reprezintă principalul izvor al dreptului
internaţional umanitar;
-rezoluţiile Adunării Generale a ONU, deşi nu constituie izvor principal ori independent de drept internaţional, au o
mare influenţă în formarea unor norme noi în domeniul dreptului internaţional umanitar;
-legile şi regulamentele interne, ca izvoare ale dreptului intern, au o valoare însemnată în planul dreptului internaţional
umanitar. Spre exemplu, România, care este parte la toate tratatele cu caracter umanitar1, avea, până la cel de-al
doilea război mondial, legi şi regulamente2 la cele mai înalte standarde umanitare internaţionale, ceea ce a permis
armatei române să aibă un comportament umanitar remarcabil. Şi în prezent, regulamentele militare prevăd aspecte
de drept umanitar, dar nu în suficientă măsură, ceea ce a declanşat o reevaluare a elaborării acestora dar şi a
cunoaşterii dreptului umanitar, cu precădere în armată după 1989;

Ibidem.

Pentru detalii I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 33 - 62

43

1.3. Obiectul, rolul şi funcţiile dreptului internaţional umanitar

Obiectul dreptului internaţional umanitar, într-un sens metaforic este omenirea care suferă de pe urma actelor de
violenţă armată, fie că este vorba de conflicte armate internaţionale, fie că este vorba de conflicte armate cu caracter
internaţional. într-o analiză mai detaliată, obiectul dreptului internaţional umanitar este dat de relaţiile pe care le reglementează
această parte a normelor juridice internaţionale. Este vorba tocmai despre acele relaţii dintre părţile participante la un conflict
armat referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la metodele şi mijloacele de război permise şi nepermise la protecţia
victimelor de război, a populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil. Deci, putem identifica obiectul dreptului internaţional
umanitar tocmai cu totalitatea relaţiilor prin care se vizează atenuarea suferinţelor generate de conflictele armate.
Pornind de la cele arătate anterior, rezultă limpede că dreptul internaţional umanitar are rolul de a guverna relaţiile
dintre state în timpul conflictelor armate, deci atunci când, practic, dreptul internaţional public nu se mai aplică. Iniţial, dreptul
internaţional umanitar nu a fost creat ca un instrument al păcii, ci ca un mijloc de moderaţie în timp de război, un mijloc prin
care să se limiteze metodele şi mijloacele de luptă şi, implicit, să se limiteze suferinţele şi pierderile. Multă vreme, dreptul
internaţional umanitar a acţionat în condiţiile în care statelor Ii se recunoştea "jus ad bellum", deci războiul reprezenta o
instituţie legală; în aceste condiţii nu putem discuta decât de o funcţie de moderaţie. Atunci când recurgea la forţă şi la
ameninţarea cu forţa a devenit un principiu în dreptul internaţional public şi războiul de

1 Anexa 3.
2 Pentru detalii, I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 57 şi urm,
44

30
ŞTFLIAN SCĂTJNAS_______________________________________________DREPT ]ŞTERSA T10SAL UMANITAR

agresiune a fost scos în afara legii, devenind cea mai gravă crimă internaţională, dreptul internaţional umanitar a căpătat noi
valenţe. Astfel, de la simpla funcţie de moderaţie aceasta capătă funcţii mai largi, cu implicaţii profunde în prevederea,
menţinerea şi restabilirea păcii. Prin prevederile sale, dreptul internaţional umanitar are menirea de a descuraja un stat de a
recurge la forţă pentru rezolvarea diferendelor cu alte state. Dar, paradoxal, mijloacele materiale* de exercitare a violenţei există
în mod legal, în contradicţie cu prevederea expresă din dreptul internaţional public a interzicerii recurgerii la forţă şi la
ameninţarea cu forţa. De aceea, statele ar trebui să acţioneze mai mult pentru a scoate dreptul internaţional umanitar din sfera
diferendelor şi să-i confere calitatea unui instrument efectiv de întărire a păcii şi securităţii internaţionale. în prezent,
considerăm că dreptul internaţional umanitar, pe lângă funcţiile enunţate mai sus, îndeplineşte şi următoarele funcţii:
- funcţia formativă (educativă) a dreptului internaţional umanitar este, fără îndoială, un aspect care are implicaţii
profunde în controlul comportamentelor pe câmpul de luptă. Dacă pregătirea combatanţilor din punct de vedere
militar, ca luptători în sensul cel mai restrâns, reprezintă componenta strict profesională, formarea comportamentelor
umanitare reprezintă latura morală, fără de care un combatant nu poate îndeplini toate condiţiile de legalitate. Sau,
cum aprecia un distins autor, dacă pentru combatant ştiinţa militară este inteligenţa lui, dreptul umanitar este
caracterul lui; un luptător complet este acela care le posedă pe amândouă într-o măsură suficientă1. Funcţia educativă
a dreptului internaţional umanitar se realizează ante-factum, prin acţiuni instituţionalizate de difuzare cât mai largă în
rândul maselor, mai ales în cadrul forţelor armate2. Este un imperativ pe care chiar dreptul umanitar îl adresează
statelor părţi la tratatele umanitare. Evident, dreptul umanitar este doar o componentă a instrumentarului care
contribuie la formarea comportamentelor umanitare. Fără contribuţia altor pârghii

' Dragoman, Ion - Dreptul internaţional umanitar în regulamentele militare ale României. în RRDU nr.3-4(33-„ _34)/2OO0.
p.35.
" In invătământul militar şi in instruirea militarilor în termen din Armata română, dreptul umanitar reprezintă o disciplină
obligatorie, considerată chiar o disciplină de specialitate. Mai mult în anul 1998. Ministerul Educaţiei Naţionale a
recomandat tuturor instituţiilor de învăţământ superior să introducă această disciplină în planurile de îm-ăţământ.

31
STELIAN SCĂUNAS_______________________;__,_______________________DREPT INTERNA T10NAL UMANITAR

formative, prin educaţia în familie, şcoală, armată, prin mijlocirea bisericii, dreptul umanitar rămâne un deziderat
dificil de atins.
- funcţia sancţionatorie este caracteristică dreptului umanitar precum oricărui alt sistem juridic. Norma juridică, în
general, se deosebeşte de toate celelalte reguli comportamentale pentru că este însoţită de garanţii de natură
coercitivă. Fără sancţiuni, normele umanitare devin aproape imposibil de aplicat. De aceea, dreptul umanitar conţine
un subsistem în continuă dezvoltare pentru sancţionarea celor care săvârşesc crime de război sau alte violări ale lui.

2. TIPURI DE CONFLICTE ARMATE 2.1. Războiul în dreptul internaţional

Dreptul de a recurge la război pentru rezolvarea diferendelor dintre state a constituit o regulă de bază a dreptului
internaţional până la jumătatea secolului al XlX-lea, care încep să se afirme o serie de principii de drept internaţional. încercări 1
de limitare a recurgerii la forţă şi de soluţionare paşnică a diferendelor au apărut din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
dar fără prea mari influenţe în practica relaţiilor dintre state. Acţiuni mai clare privind ilegalizarea războiului au loc abia în
perioada interbelică, pentru că primul război mondial, cu consecinţele sale catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a
concepţiei statelor cu privire la dreptul de a recurge la război. Astfel, în anul 1923, Tratatul de asistenţă mutuală elaborat de
Comisia a treia a Adunării Ligii Naţiunilor a calificat războiul de agresiune ca fiind o crimă internaţională. De asemenea
Adunarea Ligii Naţiunilor adoptă un Protocol pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, declarând războiul de
agresiune ca o crimă internaţională. în anul 1927, într-o Declaraţie a Adunării Ligii a Naţiunilor se preciza că "orice război de
agresiune este şi rămâne

STF.T.IAN SCAUN AS________________________________________________DREPT INTERNA TIOXiL VStiNlTAR

interzis ... toate statele membre sunt obligate să se conformeze acestei Declaraţii".
Un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la 27 august 1928 a "Tratatului general de
renunţare la război"1, tratat care condamna războiul, cerând statelor să apeleze numai la modalităţi paşnice de rezolvare a
diferendelor. Cu alte cuvinte, războiul de agresiune este scos în afara legii iar dreptul internaţional nu mai recunoaşte decât o
singură situaţie legală - starea de pace. Totuşi, după intrarea în vigoare a tratatului, războiul mai rămâne posibil în caz de
legitimă apărare, pentru a face faţă obligaţiilor2 cuprinse în Pactul Societăţilor Naţiunilor şi în caz de rupere a angajamentelor de
Spre ex., Tratatul general de pace în urma războiului Crimeii, Paris, 1856; Protocolul Congresului de la
Berlin din 1885; Conferinţele de pace de la Hasa din 1899 şi 1907, etc.
'46

către unul sau mai multe state semnatare. După cel; de-al doilea război mondial, un obiectiv fundamental al statelor a fost acela
de a exclude definitiv războiul din viaţa internaţională. Astfel, Carta ONU impune statelor obligaţia de a se "abţine în relaţiile
lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei
politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite"*. Acest principiu a fost reluat ulterior în
numeroase documente internaţionale, reafirmat şi dezvoltat4. Carta ONU, în acelaşi timp, permite folosirea forţei armate pentru
exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă5, pentru sancţionarea unui agresor6 şi pentru exercitarea
dreptului la autodeterminare7.
în concluzie, reglementarea internaţională actuală interzice războiul de agresiune în mod expres, considerându-1 ca
cea mai gravă crimă internaţională, implicit o violare a scopurilor şi principiilor Cartei ONU. Prima consecinţă este aceea că
statele nu mai dispun de "jus ad bellum" (dreptul de a face război) şi nici de "facultas bellandf (calitatea de beligerant), pentru
că cel care recurge primul la forţă armată este considerat agresor şi nu beligerant. Iată de ce, chiar noţiunea de "război" este din
ce în ce mai rar utilizată în dreptul internaţional, înlocuindu-se cu noţiunea de "conflict armat". După 1945, în convenţiile
adoptate se foloseşte această noţiune care răspunde mai bine realităţilor contemporane şi normelor juridice internaţionale în
domeniu, având în vedere că violenţa se manifestă încă între relaţiile dintre state.

Cunoscut sub numele de pactul Briand - Kellogg sau Pactul de la Paris (după numele lui Aristide Briand,
ministru de externe al Franţei, şi Frank Billings Kellogg, secretarul de stat al preşedintelui american
Colidge). A fost semnat de 62 de state. Pentru detalii, v. Ghe.
2 Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, 1921 - 1939, Bucureşti, 1980, p. 180. Situaţii care se
menţin şi în Carta ONU.
4 Carta ONU, Art. 2, Pct. 4. Pentru detalii, 1. Cloşcă, 1. Suceavă, op.
cit., p. 424 şi urm. Carta ONU, Art. 51.
Ibidem, atribuţiile Consiliului de Securitate.
Pentru detalii, I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 438 şi urm.
47

2.2. Conflictele armate internaţionale şi conflictele armate fără caracter internaţional

în conformitate cu dreptul internaţional umanitar, se evidenţiază două tipuri de conflicte armate: conflicte armate
internaţionale şi conflicte armate fără caracter internaţional.
a) Conflictele armate internaţionale. în convenţiile adoptate după 1945, conflictul armat internaţional
este definit ca o formă de luptă armată dintre două subiecte cu personalitate internaţională, care nu implică
recunoaşterea formală de către beligeranţi1. în acest context se pot detalia mai multe tipuri de conflicte armate
internaţionale:
-conflictele interstatale declanşate printr-o declaraţie2 de război sau ultimatum;
-conflictele armate dintre două sau mai multe state, chir dacă starea de război nu este recunoscută de unul din
ele;
-rezistenţa mişcărilor organizate în situaţii de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unui stat;
-luptele armate duse de entităţi nestatale:
-războaiele de eliberare naţională duse de mişcări de eliberare împotriva dominaţiilor coloniale3;

1 Pentru detalii v. Art. 2 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Art. 1, pct. 3 din Protocolul adiţional
1 din 1977
2 conform Cartei ONU, statele fiind lipsite de facultas bellandi, şi declaraţia de război este scoasă în afara
legii şi socotită o crimă internaţională.
3 Datorită faptului că Protocolul adiţional 1 recunoaşte caracterul internaţional al războiului de eliberare
naţională, o serie de state (Marea Britanie. SUA, Israel, ş a ) au refuzat să-l ratifice, considerând-1 un
instrument al terorismului internaţional.
STELIAN SCĂUNAS_________________________________________________DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR

-luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupaţie împotriva puterii ocupante;
-luptele duse de populaţiile majoritare dintr-un stat împotriva regimurilor rasiste.
O situaţie specială o reprezintă luptele desfăşurate la iniţiativa Consiliului de Securitate a ONU împotriva unui stat
agresor . 1

b) Conflictul armat fără caracter internaţional Deşi este la fel de vechi ca şi conflictul internaţional, conflictul
armat fără caracter internaţional nu a fost reglementat decât la jumătatea secolului XX. Astfel, o primă reglementare o întâlnim
în articolul 3 comun celor patru convenţii umanitare de la Geneva din 1949, în accepţiunea căruia erau cuprinse războaiele
civile, războaiele religioase, războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o ţară, războaie de secesiune, etc.
Extinzând protecţia şi asupra victimelor din aceste conflicte, dreptul internaţional umanitar, prin Protocolul
adiţional II, adoptat la Geneva în anul 1977, defineşte în articolele 1 şi 2 conflictul armat fără caracter internaţional_ca fiind
conflictul care "se desfăşoară pe teritoriul unui stat între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri organizate
care, sub comanda unui comandament responsabil exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă
operaţiuni armate continue şi concertate şi să aplice acest protocoF.
Concluzionând, putem spune că numai conflictele armate internaţionale şi cele fără caracter internaţional formează
obiectul dreptului internaţional umanitar. Există şi alte forme de violenţă, denumite tensiuni interne sau tulburări interne2\ dar
acestea nu fac obiectul dreptului internaţional umanitar. Asemenea acte intră sub incidenţa convenţiilor referitoare la drepturile
omului şi, bineînţeles, sub reglementările dreptului intern al statului pe teritoriul căruia au loc.
O situaţie particulară deosebit de periculoasă apărută în ultimii ani şi care nu este încă reglementată de dreptul
internaţional umanitar este aceea a conflictelor armate de destructurare. Acestea se derulează pe teritoriul unui stat în care
autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure respectarea dreptului umanitar, sau chiar nu mai există autoritate publică.

2 °e ex., conflictul din Golf din 1991 Protocolul adiţional II.

Geneva, 1977, Art. 1, par. 2.
49
STELIAN SCĂTJNAS_______________________________________________DREPTIKTERKA TIOSAL ISIASITAR

2.2.3. Conflictele armate care au urmat celui de-al 2-lea război mondial şi dreptul internaţional umanitar

Mediile internaţionale, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale sunt din ce în ce mai preocupate de a

găsi soluţii pentru a limita efectele catastrofale ale conflictelor armate, efecte generate mai ales de violările sistematice ale
dreptului umanitar. Faptul că majoritatea conflictelor armate din a doua jumătate a secolului XX au fost şi sunt fără caracter
internaţional (conflicte armate interne), generate de motive mai ales etnice şi religioase, a făcut ca nesocotirea dreptului
internaţional umanitar să capete o imagine generalizată. Deşi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, statele, comunitatea
internaţională în ansamblul ei au reacţionat şi au cerut cu insistenţă aplicarea Convenţiilor de la Geneva şi a protocoalelor lor
adiţionale, crimele de război au continuat să fie prezente, sfidând imperativele unei societăţi civilizate pentru care omul trebuie
să reprezinte suprema valoare.
Semnificative, în acest sens, sunt conflictele armate din fosta Iugoslavia, de la începutul anilor 1990. Au existat trei
teatre de război: Slovenia, conflict început la 26 iunie 1991, dar foarte scurt (doar două săptămâni); Croaţia, conflict început în
iunie 1991; Bosnia -Heţegovina, conflict început în aprilie 1992. Dreptul aplicabil în aceste conflicte, mai ales în cele din
Croaţia şi din Bosnia - Herţegovina, a fost violat de toate părţile la conflict. Practic, toate normele de bază ale dreptului
umanitar, fie cele aplicabile în conflictele armate interne, în primele faze, fie cele aplicabile în conflictele armate internaţionale,
au fost violate, ceea ce a determinat imense suferinţe atât în rândul persoanelor scoase din luptă cât şi în cadrul populaţiei civile.
Crimele comise pe scară largă în Bosnia-Herzegovia au avut ca obiect:1
-abuzul faţă de emblema Crucii Roşii;
-uciderea inamicilor capturaţi, bolnavi sau răniţi, civili sau militari;
-condiţii inumane pentru deţinuţi;
-asasinate şi torturi;

-încercuirea oraşelor pline cu civili dar şi cu mari unităţi militare şi tăierea căilor de aprovizionare (înfometarea populaţiei
1 Dr Bosko Jakovljevic - Conflictele armate în fosta Iugoslavie şi dreptul internaţional umanitar, în RRDU,
nr.2/1993, p. 19.

civile ca metodă de război);

-"purificarea etnică" prin mijloace dintre cele mai grave: ucideri, deportări, ameninţări, torturi. De altfel, tortura a fost ,cel
mai răspândit mijloc de opresiune;
-obstrucţionarea asistenţei umanitare ori folosirea acesteia ca mijloc de şantaj politic;
-violuri şi alte atrocităţi împotriva femeilor şi copiilor.
Lumea a fost şocată şi Naţiunile Unite, prin Consiliul de Securitate, au creat un Tribunal penal special pentru
sancţionarea criminalilor de război din acest spaţiu.1 Din păcate, toate aceste grave încălcări ale dreptului umanitar au fost
posibile şi cu concursul altor state interesate într-un fel sau altul de independenţa Croaţiei sau Bosniei-Hezegovina. 2 Aceleaşi
interese au determinat şi o propagandă de un succes extraordinar, susţinută chiar de mass-media americane şi canadiene, prin
folosirea martorilor falşi, a cazurilor inexistente de terorism sau a unor imagini trucate. 3 Toate acestea au dus la escaladarea
conflictelor şi la încălcări mai grave ale dreptului umanitar.
Situaţii similare s-au întâlnit şi în conflicte precum cele din Golf, Angola, Rwanda, Kosovo, Cecenia şi altele.
De exemplu, în timpul intervenţiei umanitare din Iugoslavia, în legătură cu problema Kosovo, în perioada 23 martie-10
iunie 1999, acţiunile care au constituit violări ale dreptului internaţional umanitar, din partea NATO de această dată, constau în
următoarele4:
-încălcarea principiului discriminării prin atacarea civililor şi a obiectivelor aparent cu dublă utilizare. S-a recunoscut
că puterea aeriană, utilizată exclusiv, nu s-a dovedit a fi prea eficientă nici la nivel tactic, nici la nivel strategic. Cu
alte

STELIAN SCĂPNAŞ
DREPT INTERNA T1QNAL UMANITAR
Tribunalul Internaţional Penal de la Haga, creat prin Rezoluţia nr.827/1993 a Consiliului de Securitate al
ONU. Similar, în 1994, prin Rezoluţia nr.955 s-a creat un tribunal pentru
2 Rwanda, cu sediul la Arusha.
Cari Gustav Jacobsen - Crimele de război din Bosnia. Aspecte ale definirii şi urmăririi lor, în
3 RRDU, nr.3(5)/1994, p.22 şi urm.
De ex., revista "Time" a publicat o fotografie ilustrând împuşcarea unui rănit de către un luptător sârb. în
realitate, această imagine era falsă, fiind fotografiată cu un an în urmă în Slovenia, iar ucigaşul nu era sârb.
New York Times, Washington Post, L'Express, L observateur şi alte publicaţii occidentale au tipărit
fotografii trucate în care luptătorii erau identificaţi ca fiind sârbi, iar ulterior s-a dovedit că erau croaţi şi
musulmani.(Ibidem). Concluzii preluate din raportul prezentat de V.Kronina, deputat al Adunării
parlamentare a NATO.

cuvinte, au fost lovite fără discriminare bunuri civile şi obiective militare. încrederea în puterea aeriană a făcut ca
NATO să lovească obiective indiscutabil civile (drumuri şi căi ferate, poduri şi uzine, centrale electrice şi rafinării
fără interes militar, Televiziunea sârbă şi Ministerul de Interne iugoslav) şi chiar să îndrepte atacurile împotriva
bunurilor private ale unora dintre suporterii apropiaţi liderului sârb. Practic, NATO nu a luat toate măsurile de
precauţii în atac aşa cum obligă dreptul internaţional umanitar;
-nerespectarea principiului proporţionalităţii între pagubele civile şi avantajul militar;
-distrugerea sistematică a instalaţiilor de aprovizionare cu apă. Numai în Belgrad, în urma utilizării bombelor
explozive asupra sistemelor de aprovizionare cu apă, s-a ajuns la mai puţin de 10% din rezervele necesare
alimentării cu apă;
-atacuri care au provocat pagube grave şi de durată asupra mediului;
-deşi NATO s-a dovedit a fi incapabilă să lovească multe dintre ţintele care erau efectiv angajate în purificarea
etnică, a ales totuşi obiective militare protejate cu scuturi umane, chiar dacă această violare a dreptului umanitar a
aparţinut adversarului;
-utilizarea anumitor arme, precum bombele cu fragmentaţie care, în zone dens populate cu civili, produc distrugeri
colaterale majore, mult peste necesitatea militară, putând fi echivalate cu minele antipersonal. De asemenea,
utilizarea muniţiei cu uraniu sărăcit (DU)1, care produce contaminarea severă a mediului şi praful radioactiv fin,
insolubil, poate fi inhalat în plămâni, unde are efecte dintre cele mai serioase. Nu dezvoltăm această analiză dar,
cele câteva exemple ne
îndeamnă să apreciem că suntem departe de a înţelege imperativele umanitare.
Dacă adăugăm şi constatarea că victime în aceste conflicte au fost şi persoanele care au acordat ajutor şi asistenţă
umanitară, de multe ori acestea reprezentând ţinta atacurilor deşi beneficiază de o

1 Singurii dintre aliaţi care au folosit bombe DU au fost SUA.

52

34
SŢŢ.I.IAN SCAUN'AS
DREPT INTERNA VOKAL UMANITAR

protecţie specială, imaginea despre dimensiunea tragică a violării dreptului umanitar este şi mai şocantă.
Un aspect la fel de grav este şi acela al utilizării unor metode şi mijloace de luptă nepermise de dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate. Este un efect şi al situaţiei nesatisfăcătoare a aderării la tratate care stabilesc
asemenea restricţii. De exemplu, o situaţie. dezastruoasă este cea referitoare la Convenţia pentru interzicerea sau limitarea
folosirii anumitor arme convenţionale din 1980 care, prin două din cele patru protocoale adiţionale interzice armele incendiare
şi minele. Ori, este ştiut că ultimele au fost folosite excesiv în conflictele recente, cu efecte dintre cele mai traumatizante, mai
ales în rândul civililor, chiar şi după încetarea ostilităţilor.
Conflictele armate derulate după cel de-al doilea război mondial, dar mai ales în perioada "post-război rece", ar
putea fi clasificate pe următoarele grupe:1
-conflicte armate internaţionale - foarte rare;
-conflictele armate în care guvernele sunt confruntate cu una sau mai multe mişcări armate organizate - predominante în
perioada 1960-1980, aproape că au dispărut. Unele au continuat şi după încheierea "războiului rece" dar şi-au
schimbat caracterul, de exemplu în Angola, Sri Lanka, Cecenia, Afganistan;
-conflictele armate interne denumite "conflicte destructurate", precum în Somalia şi Liberia sau "conflictele de
identitate", ca cele din Rwanda, Burundi, fostul Zair, Iugoslavia.
Dintre toate aceste conflicte armate, cel mai caracteristic pentru acest deceniu şi cu implicaţiile cele mai grave în
planul dreptului internaţional umanitar este "conflictul de destructurare"2, denumit de unii autori şi "conflict déstructurât".
Acesta poate fi definit ca fiind acel conflict armat derulat pe un teritoriu în care structura statală este absentă ori se manifestă o
disoluţie accentuată a acesteia. Practic, obiectivele unui asemenea conflict nu sunt clare, ajungându-se la lupte între diferite
grupări, fără un anumit scop, degenerând în acte de banditism caracterizate, în ultimă instanţă, de supravieţuirea individului.
Fiind lipsit de autoritate, guvernul nu mai poate controla teritoriul în ansamblul lui, aceasta fiind deosebirea de conflictul armat
intern, aşa cum este definit de Protocolul adiţional II din 1977. 1 Astfel, slăbirea sau dispariţia totală a lanţului de comandament
este caracteristica esenţială a conflictului de destructurare, iar înmulţirea grupurilor angajate în luptă reprezintă un semn de
pierdere totală a controlului.

Procesul de destructurare cunoaşte mai multe etape:2

1 Francois Bellon - Conflictele armate actuale. Caracteristici. Mediul umanitar. Acţiunea de
2 prevenire, în RRDU nr.3(21 )/l998, p.7.
Yves Sandoz - Conflictele armate şi dezintegrarea statelor: provocarea umanitară, In RRDU nr,.l(l5)/1997.
p i l şi urm.

1.Guvernul rămâne în funcţiune, dar nu reuşeşte să exercite decât un control slab şi ineficient (cazul Zairului).
2.Statul există în mod formal, dar se descompune în mai multe forţe combatante adversare (cazul Bosnia-
Herzegovina, Afganistan, Cambodgia).
3.Structurile statale se dizolvă complet şi se instituie un haos general (cazul Somaliei sau Liberiei).
Care sunt efectele din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar ? Există opinii potrivit cărora nu se mai
pune problema aplicării dreptului umanitar, pentru că, dacă structurile statale se dezintegrează, situaţia nu mai poate fi calificată
ca un conflict armat în accepţiunea tratatelor umanitare; pentru a aplica dreptul umanitar sunt necesare structuri statale civile şi
militare care să garanteze aplicarea pe plan intern a normelor umanitare. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate al ONU a
afirmat3 că grupurile care se confruntă într-un stat déstructurât pot fi considerate părţi Ia conflict şi, prin urmare, are aplicaţie cel
puţin art.3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949. Rezultă că asemenea situaţii sunt foarte delicate şi pun mari probleme în
aplicarea regulilor de protecţie a victimelor. Practic, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este pus în imposibilitatea să
intervină pe baza unei "prezumţii" de acord al unei părţi care, în lipsa autorităţii, nu-1 poate da. De asemenea, statele sunt în
dificultate de a-şi îndeplini obligaţia de "a face să fie respectat" dreptul umanitar.
Din păcate, conflictele de destructurare au luat o amploare destul de mare şi dreptul internaţional umanitar, aşa cum
este consacrat în Convenţiile de la Geneva, nu răspunde acestor situaţii decât într-o mică măsură. De aici decurge necesitatea ca
statele şi organizaţiile internaţionale să colaboreze pentru găsirea unor soluţii favorabile protecţiei umanitare. Se afirmă că nu ar
fi nevoie să se adopte reglementări noi pentru acest tip de conflict. 1 Considerăm că definirea (identificarea) conflictului de
destructurare trebuie să facă obiectul normelor de drept umanitar, iar construcţia unor reguli minimale de acţiune a organismelor
şi organizaţiilor umanitare, chiar a ONU, a militarilor şi civililor, acţiuni care s-ar putea derula cu scop preventiv încă din timp
1 Ani, al.l.
Tonei Cloşcă, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor, în RRDU nr.4(14)/1996, p.9. 3 De exemplu,
rezoluţiile 751, 752, 775, 787, 788, 792, 794, 804, 811,812, 853, 866 A şi 876 din 1992 şi 1993 adoptate în
legătură cu conflictele din Somalia, Bosnia-Herţegovina, Liberia, Cambodgia, Rwanda şi Georgia.

de pace, ar fi, de asemenea, necesară.

In tendinţa actuală tot mai accentuată de universalizare a dreptului umanitar, pe lângă cerinţele de realizare a unei
adeziuni universale la tratatele umanitare şi de coerenţă a instrucţiunilor militare la scară mondială, chiar prin încorporarea lor
în dreptul umanitar, apare şi o a treia cerinţă - adaptarea dreptului umanitar la noile realităţi. 2 Fără a urmări o revizuire masivă a
dreptului, pentru că regulile umanitare fundamentale rămân valabile pentru price situaţie şi în orice timp care va veni, creatorii
dreptului internaţional umanitar trebuie să-şi îndrepte atenţia spre două direcţii principale: reglementări mai precise de protecţie
a victimelor în noile tipuri de conflicte armate şi acceptarea universală a regulilor referitoare la limitarea sau interzicerea
folosirii anumitor arme.

3. CATEGORII DE PERSOANE ŞI BUNURI VIZATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

începând cu Convenţia adoptată le Geneva în 1864 şi continuând cu toate celelalte instrumente, dreptul
internaţional umanitar vizează mai multe categorii de persoane şi bunuri. Acestea sunt:
-răniţii, bolnavii şi naufragiaţii;
- personalul sanitar şi religios;
-combatanţii - prizonieri de război;
-mercenarii şi spionii;
-populaţia civilă şi persoanele civile;
-personalul societăţilor de ajutor voluntar;
-dispăruţii şi decedaţii;
- bunurile cu caracter sanitar;
- bunurile cu caracter civil.

1 I.Cloşcă, op.cit., p.9 şi urm. Dr. Yves Sandoz - Dreptul umanitar, priorităţi pentru anii '90 şi următorii,
In RRDU nr.7-8/95, p.3.

Deoarece multe dintre aceste aspecte vor fi abordate în cadrul temelor viitoare, vom face referiri numai la câteva
probleme.

35
 Rănirii, bolnavii şi naufragiatti, potrivit Convenţiilor I şi II din 1949 pentru a se bucura de protecţie trebuie să fie,
în principiu, "membri ai forţelor armate ale unei părţi aflate în conflicf sau "membri miliţiilor şi corpurilor de voluntari care
fac parte din aceste forţe armate"1.
Protocolul adiţional I din 1977 extinde această categorie de victime, înţelegând prin răniţi, bolnavi şi naufragiaţi
atât persoanele militare cât şi civile care s-ar găsi într-o asemenea situaţie2.
Mai delicată este problema combatanţilor, adică a acelor persoane care participă la ostilităţi având dreptul să comită acte de
violenţă, respectiv pot fi supuşi ostilităţilor adversarului şi care beneficiază de statutul de prizonier de război. Iniţial, protecţia
acestei categorii de persoane a fost reglementată de dreptul de la Haga. Potrivit Regulamentului anexă Ia Convenţia a IV-a de la
Haga din 190 73 aveau statut de combatant şi puteau fi trataţi ca prizonieri de război: militarii din armatele regulate;
membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care îndeplinesc următoarele condiţii:
1)să aibă un şef care să răspundă pentru subordonaţii săi;
2)să aibă un semn distinctiv care să fie fix şi să poată fi recunoscut de la distanţă;
3)să poarte armele la vedere;
4) să respecte legile şi obiceiurile războiului,
populaţia civilă aflată pe un teritoriu care nu a fost
ocupat. Pentru aceasta, ultimele două condiţii de mai
sus sunt suficiente dacă au luat armele în mod spontan
la apropierea inamicului, fără să fi avut timp să se
organizeze.
Tot în Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 erau prevăzute şi regulile referitoare la
tratamentul prizonierilor de război. în 1929 toate problemele referitoare la

gTFLIAN SCAUN'AŞ
DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR
^ Convenţia,. Geneva, 1949, Art. 13 şi Convenţia IL Art. 13. ' Art. 8,
lit. a şi b.
In dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente ARDU, 1993. p. 24 şi urm.

tratamentul prizonierilor au fost transferate în dreptul de la Geneva, când s-a creat o convenţie separată1.
După cel de-al doilea război mondial, prin adoptarea convenţiilor de la Geneva din 1949, în prezent în vigoare, s-a
încercat şi s-a reuşit rezolvarea unor situaţii neacoperite. Astfel, statutul de combatant, prin urmare şi cel de prizonier de război,
s-a extins şi asupra2:
-membrilor mişcărilor organizate de rezistenţă, acţionând în afara sau în propriul teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este
ocupat;
-membrii forţelor armate revendicate de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de puterea ocupantă;
-stabilirea unei prezumţii în favoarea statutului de prizonier de război
în sfârşit, Protocolul adiţional I adoptat la Geneva în 1977 aduce noi precizări cu privire la statutul de combatant.
Astfel, cele patru condiţii precizate în 1907 sunt grupate în două categorii:
-prima şi a patra condiţie trebuie să fie respectate de acum înainte de colectivităţi, de forţele armate3;
-celelalte două condiţii urmează a fi luate în considerare în cazul persoanelor individuale care doresc să fie tratate drept
combatanţi şi, prin urmare, prizonieri de război. Totuşi, aceste condiţii au fost considerabil extinse; în loc de a purta
"un semn distinctiv", "combatanţii sunt obligaţi a se deosebi de populaţia civilă când iau parte la un atac sau la o
operaţiune militară premergătoare unui atac". De asemenea, în ce priveşte obligaţia de a purta în mod deschis
armele, persoanele individuale îşi păstrează statutul de combatant cu condiţia să poarte armele la vedere în timpul
fiecărei acţiuni militare şi pe timpul perioadei în care este vizibil pentru adversar atunci când el ia parte la o acţiune
militară care precede începerea unui atac şi la care el trebuie să participe4;
-s-a reafirmat, de asemenea, prezumţia favorabilă statutului prizonierului se război în caz de îndoială.

7 Convenţia a 11-a din 1929, Geneva.

3 Convenţia a 111-a din 1949, Art. 4 şi 5
4 Protocolul adiţional I, 1977, Art. 43, alin. 1 Jbidem, Art. 44, alin. 3.

De reţinut că Protocolul adiţional I aduce o inovaţie importantă care constă în acordarea statutului de combatant
"popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele ..
Mercenarii sunt cei care nu luptă pentru o idee ci din spirit mercantil. Mercenariatul reprezintă o practică foarte
veche dar a început să fie condamnat abia în a doua jumătate a secolului XX prin mai multe rezoluţii ale Adunării Generale a
ONU şi ale Consiliului de Securitate2. Pentru ca mercenarii să nu fie confundaţi cu voluntarii internaţionali, chestiune deosebit
de delicată, pentru stabilirea statutului juridic al acestora, Protocolul adiţional I3 defineşte mercenarul ca fiind acea persoană
care:
a)este în mod special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
b)în fapt ia parte activă la ostilităţi;
c)ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine un avantaj personal şi care îi este în mod efectiv promis, de către o
parte la conflict sau în numele său, o remuneraţie materială net superioară celei care este promisă sau plătită
combatanţilor care au un rang şi o funcţie similară în forţele armate ale acestei părţi;
d)nu este cetăţean al niciuneia dintre aceste Părţi; nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict;
e)nu este membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict;
f)n-a fost trimis de un stat, altul decât o parte la conflict în misiune oficială în calitate de membru al forţelor armate ale
acelui stat.
Precizăm că o persoană poate fi considerată mercenar numai dacă întruneşte cumulativ toate condiţiile menţionate
mai sus,
Care este statutul juridic al mercenarului ? în conformitate cu Protocolul adiţional I, "un mercenar nu are drept la
statutul de combatant sau prizonier de război'*. Prin urmare, în caz de captură, mercenarul va suporta sancţiuni penale, chiar şi
pentru simplul fapt de a fi participat la ostilităţi.
Spionii sunt acele persoane special instruite pentru a culege clandestin informaţii despre inamic în timpul
1 Ibidem, Art. 1, par. 4. Este şi unul din motivele pentru care unele state nu au aderat la acest protocol.
2 Rezoluţiile 1514/XV, 2464/XXHI, 2547/XXIV, 2708/XXV, 34/140 din dec. 1979, 35/48 din dec. 1980, 35/35
din nov. 1980 ale Adunării generale a ONU şi 405/1977, 417/1977 ale Consiliului de Securitate al ONU, etc.
3 Art. 47
4 Art. 47. Par. 1.

conflictului armat. Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907 definea spionajul arătând că "nu poate,fi
socotit spion decât individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună sau încearcă să adune informaţii în
zona de operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse". Rezultă că militarii nedeghizaţi care pătrund în
zona de operaţii a inamicului pentru a culege informaţii, precum şi militarii ori civilii care îşi îndeplinesc pe faţă misiunea nu

36
sunt consideraţi spioni. Protocolul adiţional I aduce noi precizări cu privire la spionaj şi, în primul rând, extinde spaţiul în care o
persoană culege informaţii şi poate fi considerată spion. Aceste prevederi sunt următoarele1:
•un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict cere culege sau caută să culeagă, în folosul acestei Părţi,
informaţii într-un teritoriu controlat de către o parte adversă nu va fi considerat că se dedă unor activităţi de spionaj
dacă, făcând acestea, aceasta este îmbrăcat în uniforma forţelor sale armate;
•un membru al forţelor armate ale unei Părţi Ia conflict, care este rezident al unui teritoriu ocupat de către o parte
adversă şi care culege sau caută să culeagă informaţii de interes militar în acest teritoriu, în folosul Părţii de care
depinde, nu va fi considerată ca dedându-se unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcând acestea, nu acţionează
sub pretexte înşelătoare sau într-un mod deliberat clandestin. în plus, acest rezident, nu pierde dreptul la statutul de
prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat atunci când se dedă la
activităţi de spionaj;
•un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de către o Parte
adversă şi care s-a dedat la activităţi de spionaj în acest teritoriu, nu-şi pierde dreptul la statutul de prizonier de război
şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat înainte de a se fi reîntors la forţele armate de care
aparţine.

Art. 46.

37
STELIAN SCĂUNAS
DREPT IXTERXA TIPS A L U.\ 14 XITAR

Statutul juridic al spionului este similar cu cel al mercenarului, adică nu beneficiază de calitatea de combatant şi,
prin urmare de statutul de prizonier de război. El va beneficia, totuşi, de o garanţie, respectiv de o judecată prealabilă în
conformitate cu legile statului captor.

4. METODE ŞI MIJLOACE DE RĂZBOI INTERZISE

Până în secolul al XIX-lea, libertatea în alegerea metodelor şi mijloacelor de luptă era apreciată ca fiind nelimitată.
Totuşi, de-a lungul timpului au existat încercări de limitare a acestora în funcţie de efectele lor distructive, de persoanele
împotriva cărora sunt îndreptate şi de locurile şi bunurile vizate.
în dreptul internaţional umanitar sunt consacrate trei principii fundamentale cu privire la metodele şi mijloacele de
luptă:
a)părţile la un conflict armat nu au drept nelimitat în alegerea mijloacelor şi metodelor de război;
b)permanent trebuie să se facă o distincţie clară între obiectivele militare şi populaţia civilă, persoanele civile, bunurile
cu caracter civil, atacurile fiind permise numai împotriva primelor (principiul discriminării);
c) limitarea, pe cât posibil, a suferinţelor şi distrugerilor.
Aceste principii se referă la interzicerea acelor metode şi mijloace de război care produc rău superflu, au efecte
nediscriminante sau au efecte întinse, grave şi durabile asupra mediului natural1.
Pornind de la aceste succinte considerente, sunt interzise următoarele mijloace şi metode de război:
1)Metodele şi mijloacele de război care produc rău superflu;
2)Metodele şi mijloacele de război cu efect nediscriminant;
3)Metodele şi mijloacele de război ecologic;
4)Metodele perfide.
4.1. Metode şi mijloace de război care produc rău supreflu

în această categorie sunt incluse următoarele metode şi

mijloace:
gTEHAN SCĂUNAS
DREPTIXTERXATIOS'AL UM1XITAR
' Protocolul adiţional I, Art. 35
-orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 g. care ar fi explozibil sau încărcat cu materii fulminante sau inflamabile';
-gloanţele care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc, cum sunt gloanţele neacoperite în întregime cu cămaşă
dură sau cele prevăzute cu incizii";
-a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţie precum şi
declaraţia că nimeni nu va fi cruţat12;
-gloanţele explozive sau asimilate;
-armele al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin raze X în corpul omenesc13
-armele laser care provoacă orbirea;
-minele antipersonal;
-armele incendiare;
-dispozitivele capcană şi asimilat.
4.2. Metode şi mijloace de război cu efect nediscriminant

"Pentru a asigura respectul şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, Părţile la conflict trebuie,
în orice timp, să facă distincţie între populaţia civilă şi obiectivele militare şi. în consecinţă, să nu-şi dirijeze operaţiunile decât
contra obiectivelor militare'''14.
Prin obiectiv militar se înţelege bunul care, prin natura lui, prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduce o
contribuţie efectivă la acţiunile militare şi a căror distrugere, captură sau neutralizare aduce un avantaj militar precis15.
Atacurile fără discriminare sunt interzise. Prin expresia atacuri far ă discriminare se înţelege:
a)atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;
b)atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar
determinat;
STELIAN SCĂUNAS____________________________________,_________ DREPT IXTERXAŢIOXAL L~\U\'ITAR
c) atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate ... şi care sunt capabile să lovească,
1 Declaraţia de la Sankt-
Petersburg,1868
2 Declaraţia de la Haga, 1899

fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil.1 în cadrul acestor categorii de metode şi
mijloace care produc efecte nediscriminante se numără:
-armele chimice şi bacteriologice denumite şi arme oarbe. Utilizarea acestora este ilegală, mai mult, este interzisă şi
producerea acestora2.
-Armele nucleare şi termonucleare. în dreptul internaţional umanitar nu există prevederi exprese care să interzică armele
nucleare, dar din reglementările existente, în genul încadrării pe care am prezentat-o mai sus, rezultă caracterul ilegal
al utilizării lor. Este, de altfel, una din marile lacune ale dreptului umanitar. Prima dată, problema ilegalizării armei
nucleare s-a pus în 1961 prin adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a "Declaraţiei cu privire la interzicerea
folosirii armei nucleare şi termonucleare"3. Ulterior s-au adoptat şi alte documente internaţionale, dar absenţa unei
norme exprese aşa cum arătam mai sus, a permis unor state să se situeze şi să acţioneze în sens contrar.

4.3. Metode şi mijloace de război ecologic

Metodele şi mijloacele de război ecologic au fost interzise pentru prima dată, în mod expres, prin Protocolul
adiţional î din 1977 care, în Art. 55, stabileşte: "Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor
întinse, durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a
cauza sau de la care se poate aştepta sâ cauzeze asemenea daune mediului natural, compromiţând datorită acestui fapt,
sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise".
Prin expresia "mediu natura?' înţelegem: resursele naturale, pădurile şi alte învelişuri vegetale, fauna, flora şi alte
elemente biologice, inclusiv climatice, dinamica, compoziţia sau structura Pământului, inclusiv biosfera, litosfera, hidrosfera,
atmosfera şi spaţiul extraatmosferic1.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 55 al Protocolului adiţional I nu sunt interzise toate atingerile aduse mediului
1lbidem, Art. 51, par.4.
- Protocolul de le Geneva din 1925 privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante,
toxice sau similare şi a armelor bacteriologice.
- Convenţia din 1972 cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice
(biologice) şi cu toxine şi la distrugerea acestora.
Convenţia din 1993 cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor chimice şi la
12
distrugerea acestora.
Convenţia a IV-a,"Haga,
Rezoluţia
19071653/16 a Adunării Generale a ONU
13Protocolul referitor la schije nelocalizabile, 1980
14" Protocolul adiţional 1, Geneva, 1977, Art. 48.
15 Ibidem, Art. 52. par.2.
38
natural înconjurător ci numai acelea care au efecte întinse, grave şi durabile.
Care sunt metodele şi mijloacele de război ecologic ?
Asupra mediului natural înconjurător pot avea efecte întinse, grave şi durabile atât armele convenţionale cât şi, mai
ales, armele special concepute în acest sens (armele neconvenţionale), cum ar fi:
-armele bacteriologice;
-armele chimice;
-armele nucleare;
-tehnicile de modificare a mediului, precum:
-formarea sau dispersarea ceţei şi a norilor;
-producerea grindinii;
-modificarea proprietăţilor electrice ale atmosferei;
-provocarea de furtuni;
-introducerea în atmosferă a unor câmpuri electromagnetice;
-producerea ploii şi a zăpezilor;
-modificări ale climatului;
-deteriorarea stratului de ozon;
-schimbarea parametrilor fizici, chimici şi electrici ai mărilor şi oceanelor;
-introducerea de concentraţii de materiale radioactive în oceanul planetar;
-producerea de taifunuri şi cicloane;
-provocarea de cutremure de pământ;
-incendierea pe mari suprafeţe a vegetaţiei;
-provocarea de avalanşe şi alunecări de teren;
devierea cursurilor de apă, etc.
STELIAN SCĂUNAS
DREPT IKTERKA TJOXA L U\{A KITAR

1 I. Cloşcă, 1. Suceavă, op. cit., p. 121

2 Ibidem, p. 122.

Protecţia concepută de dreptul internaţional umanitar în domeniul mediului natural cuprinde două direcţii
importante: protecţia mediului natural propriu-zis şi protecţia populaţiei faţă de efectele folosirii unor asemenea metode şi
mijloace de război1.
Principiile şi regulile stabilite de dreptul internaţional umanitar ne conduc la concluzia că metodele şi mijloacele de
război ecologic sunt, în prezent, interzise sub toate formele şi manifestările lor.

4.4. Metodele perfide

Metodele perfide, ca metode interzise de dreptul internaţional umanitar, sunt definite de Protocolul adiţional I din
1977 în felul următor2: "... actele care fac apel, cu intenţia de a înşela, la buna credinţă a unui adversar pentru a-l face să
creadă că are dreptul de a primi sau obligaţia de a acorda protecţia prevăzută de regulile dreptului internaţional aplicabile în
conflictele armate. Actele următoare sunt exemple de perfidie:
a)simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar sau simularea predării;
b)simularea unei incapacităţi datorate unor răni sau boli;
c)simularea de a avea statutul de civil sau de necombatant;
d)simularea de a avea un statut protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre
sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict."
Şi alte prevederi ale Protocolului adiţional I incriminează perfidia, de exemplu, interdicţia de a pune la adăpost
obiective militare contra atacurilor folosindu-se persoane sau bunuri protejate.
De asemenea, doctrina dreptului internaţional umanitar consideră ca metode perfide următoarele acte:
-recrutarea de asasini cu simbrie;
-punerea unui preţ pe capul adversarului sau oferirea unei recompense pentru capturarea sa "viu sau mort";
-prescripţia şi scoaterea în afara legii a unui adversar;
-cererea cruţării prin trădare, etc.3.
Dacă perfidia este interzisă de dreptul internaţional umanitar, nu acelaşi lucru se poate spune despre şireteniile de
război care sunt "... actele care au scop să inducă un adversar în eroare sau de a-lface să comită imprudenţe, însă care nu

1 Protocolul adiţional I, Art. 51, 55 şi 57

2 Ibidem, Art. 37, par. 1 .
3 I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 126

înfrâng nici o regulă de drept internaţional umanitar şi care nefăcând apel la buna credinţă a adversarului în ceea ce priveşte
protecţia prevăzută de acest drept, nu sunt perfide. Actele următoare sunt exemple de şiretenii de război: folosirea de
camuflaje, lumini, operaţiuni asimilate şi false informaţii^, dar şi altele întâlnite în regulamentele de luptă, manualele militare şi
practica părţilor la conflictul armat.

39

1 Protocolul adiţional I, Art. 37, par. 2.

 DIFUZARE

STELIAN DREPT INTERNATIONAL UMANITAR

UNOASTER?
SCÂUNAŞ

ANEXA 5

ON?TIENTIZARE
RESPECTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
- mecanisme şi determinări -

STAT E
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

CREAREA
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

STATE
-> ADEZIUNE

MECANISME GUVERNAMENTALE

AUTORITĂŢI PUBLICE FORŢE ARMATE

ŞCOALĂ ORGANIZA Ţn

t
APLICARE
MECANISME NEGUVERNAMENTALE BISERICA

MASS-MEDIA

FAMILIE

GRUPURI INFORMALE ALTE ORGANIZATn

ÎNCĂLCARE

SOCIETATE

CIVILIZATA

RĂSPUNDERE

40
gJELIAN DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR
SCĂUNAS

PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A BUNURILOR CULTURALE ÎN CONFLICTELE ARMATE

1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Din dezvoltările anterioare, am constatat că unul dintre principiile dreptului internaţional umanitar este acela al
discriminării potrivit căruia trebuie să se facă o distincţie permanentă şi clară între obiectivele militare şi populaţia civilă,
persoanele civile, bunurile cu caracter civil, atacurile fiind permise numai împotriva primelor. Cu alte cuvinte, violenţa armată
este permisă numai împotriva celor care o folosesc şi împotriva obiectivelor care servesc scopurilor de violenţă.
Referitor la populaţia civilă, până la cel de-al doilea război mondial, aceasta era lipsită practic de protecţie, chiar
dacă unele reguli cu caracter general erau cuprinse în câteva instrumente internaţionale.1 Iată de ce, al doilea război mondial a
dus la pierderea multor vieţi în rândul populaţiei civile.2 Trebuie subliniat faptul că, în preajma acestor conflagraţii, unele
organisme internaţionale, printre care rolul cel mai important 1-a avut Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, au acţionat pentru
crearea unui sistem minim de protecţie a populaţiei civile. Chiar după izbucnirea războiului, Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii a

Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 stabilea că singurul scop legitim pe care statele trebuie să şi-1
propună în timpul războiului este slăbirea forţelor militare ale inamicului, de unde deducem că populaţia civilă
ar trebui să fie la adăpost de pericolele războiului. Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din
1907 interzicea atacarea sau bombardarea "prin orice mijloace oraşele, satele, locuinţele sau clădirile care nu
sunt apărate" şi consacra chiar câteva 2 reguli generale vizând protecţia populaţiei civile. Din 50 milioane
morţi, 24 milioane au fost civili. în primul război mondial, din 10 milioane de morţi, jumătate au fost civili.

41
STELIAN SCĂUNAŞ
DREPT IXTERKA TIOXAL CMAXITAR

adresat statelor în 1940 un Apel Solemn prin care cerea protecţia! populaţiei civile, apel care a fost semnat de 14 state dar căruia
nu i s-a dat| curs.
Suferinţele imense pe care le-a cunoscut populaţia civilă şi] pagubele mari produse de cel de-al doilea război
mondial au făcut ca, în] perioada imediat următoare, comunitatea internaţională să fie mult mail preocupată de crearea unor
instrumente juridice care să ofere o protecţiei reală şi eficientă. Aceste eforturi s-au materializat prin adoptarea la] conferinţa
diplomatică de la Geneva din 1949, printre cele patru convenţii? umanitare, a unei convenţii special destinate protecţiei
persoanelor civile.; Este vorba de Convenţia a IV-a privitoare la protecţia persoanelor civilei în timp de război} Acest
instrument cuprindea dispoziţii pe două grupe: unele referitoare la protecţia persoanelor civile împotriva abuzurilor puterii
ocupante iar altele care vizează protecţia împotriva efectelor! războiului în general. Ulterior adoptării acestei convenţii au avut
loc j numeroase conflicte armate care au demonstrat că sunt necesare noii reglementări, ţinând seama, mai ales, de situaţiile în
care se pot găsi] persoanele civile într-un conflict armat: fie pe teritoriul naţional ocupat de ; inamic, fie pe teritoriul inamic la
începutul conflictului. Preocupările] pentru realizarea acestor deziderate au dus la adoptarea în 1977, l a ] Geneva, a două
protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva:; Protocolul adiţional I2 care, prin titlul IV, stabileşte împreună cv Convenţia
a IV-a din 1949 protecţia populaţiei civile şi a persoanelor j civile în conflictele armate internaţionale şi Protocolul adiţional II
care, în parte, reglementează aceeaşi protecţie dar pentru conflictele armate fără caracter internaţional.
Paralel, dreptul internaţional al conflictelor armate s-a axat şi; pe crearea unui sistem de apărare a bunurilor cu
caracter civil şi, în j cadrul acestora, a bunurilor culturale. Preocupări în acest domeniu în i situaţii de conflict armat au fost
întotdeauna, chiar în antichitate, dar] primele reguli de drept pozitiv apar în 1899 şi 1907 Ia cele două* conferinţe de pace de la
Haga. Este vorba de Regulamentul anexă la r Ţ T (_IAN SCĂL'NAS DREPT 1KTERXATIQSAL lSLAMT.4R

Convenţia a IV-a privind legile şi obiceiurile războiului terestra 1 precum şi de Convenţia a IX-a privind bombardarea prin
forţe navale în timp de război1 Datorită situaţiilor neacoperite ivite cu ocazia conflictelor armate ce s-au derulat ulterior, s-au
1 Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, ARDU. Bucureşti, 1993, editura Şansa,
p.234-278.
2 Protocoalele adiţionale la convenţiile de la Geneva din 1949, Editura Militară. Bucureşti, 1992, p. 66-94.

adoptat şi alte instrumente de protecţie a bunurilor culturale. In prezent, protecţia acestei categorii de bunuri este reglementată,
în afara instrumentelor precizate mai sus, prin Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în
conflictele armate3 şi prin Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977.4

2. PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A PERSOANELOR CIVILE ÎN CONFLICTELE ARMATE

2.1. Clarificări terminologice.

Considerăm că este necesar ca, înainte de a prezenta sistemul de protecţie a populaţiei civile şi a persoanelor civile
în conflictele armate, să clarificăm conceptele de "persoană civilă", "populaţie civilă^ şi "atac", acestea fiind definite de
Protocolul adiţional I din 1977. Anterior protocolului, nici un instrument nu definea aceste concepte şi, din această cauză, era
foarte dificilă diferenţierea persoanelor civile de combatanţi, ceea ce avea serioase implicaţii asupra protecţiei celor dintâi.

2.1.1. Persoane civile şi populaţie civilă

Arătam mai sus că distincţia între cei care participă direct la ostilităţi şi cei care nu iau parte nemijlocit la acestea
constituie un principiu de bază în dreptul internaţional umanitar. Cu toate acestea, până în 1977, instrumentele umanitare
internaţionale nu răspundeau la întrebarea ce este persoana civilă, respectiv populaţia civilă. (A fost o încercare, dar vagă,
referitoare la persoanele protejate, în art.4 din Convenţia a IV-a de la Haga din 1907). Combatanţii, adică persoanele care au
dreptul să participe direct la ostilităţi şi sunt supuse ostilităţilor inamicului erau bine delimitate, parţial încă din 1907. Prin
urmare, o

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, ARDU, Bucureşti, 1993, p 24-
30.
3ibidem, p.41-44.
4Ibidem, p.63-82.
Protocoalele adiţionale la convenţiile de la Geneva din 1949, Editura Militară, Bucureşti, 1992, P 69-70, 136.

42
STELIAN SCĂUNAS __________________________________________________DREPT 1XTERNATJOXAL UMANITAR '

preocupare serioasă a conferinţei diplomatice de la Geneva din 1977 care s-a soldat cu adoptarea celor două protocoale
J
adiţionale a fost tocmai definirea conceptelor de persoană civilă şi populaţie civilă. Problema s-a rezolvat prin identificarea
persoanelor civile şi a populaţiei civile excluzând din cadrul acestora persoanele care participă direct la ostilităţi. Astfel, s-a
lămurit mult controversata situaţie a persoanelor care nu participă direct la ostilităţi dar care, într-un fel sau altul, ajută indirect
efortul de război, în sensul că acestea nu sunt considerate combatanţi. în caz contrar ar fi existat posibilitatea să se genereze tot
felul de abuzuri, "într-adevăr, dacă s-ar putea ataca şi soţia care vine să-i aducă mâncare". 1 Forma finală în acre s-au definit
persoanele civile şi populaţia civilă este cea consacrată în Protocolul adiţional I din 1977, astfel:
- este considerată civilă orice persoană care nu aparţine uneia din categoriile prevăzute în articolul 4 A, 1, 2, 3, 6 al celei de-a
treia Convenţii şi în articolul 43 din Protocolul I. (Este vorba de categoriile de persoane -combatanţi- care beneficiază de
statutul de prizonier de război), în caz de îndoială, persoana respectivă va fi considerată civilă.2
- populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile/
Rezultă că în categoria civili sunt incluse toate persoanele^ aflate pe teritoriul în conflict care nu fac parte din
forţele armate. Mai| mult. din definiţiile prezentate, rezultă şi o prezumţie în favoarea|
persoanelor civile în caz de îndoială. î
|
2.1.2. Definiţia atacului i
i|

Potrivit articolului 51 din Protocolul adiţional I, paragraful 2j

"nici populaţia civilă ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să fac%
obiectul atacurilor". Ce este atacul? Are aceeaşi semnificaţie din limbajul
comun sau o semnificaţie deosebită? Iată cum defineşte Protocolul
adiţional I termenul de atac:4 "Prin expresia "atacuri" se înţeleg actele âA
violenţă împotriva adversarului, fie că aceste acte sunt ofensive 5<fl|
defensive". f
Rezultă limpede că termenul "atac" astfel definit are <JJ semnificaţie deosebită; dacă în limbajul comun înţelegem
o acţiune

1 Dr. I. Cloşcă, dr. I. Suceavă - Dreptul internaţional umanitar, Ed. Şansa. Bucureşti, 1992, p.34l-. Protocolul
adiţional 1, Geneva, 1977, art.50, paragr. 1.
3 ibidem, paragT.2.

4 ibidem, art.49.

43
 STELIAN DREPT INTERNA TIOXAL UU4XIT.4R
SCĂUNAS

SJELIAN SCĂUNAS _____________________________________,___________ DREPT IXTERNA ŢIOSAL U.\ IA XITAR

specifică începutului luptei ofensive, în dreptul internaţional umanitar acest termen are un conţinut mult mai larg. El cuprinde
toate acţiunile, inclusiv cele cu caracter pasiv (desfăşurate în apărare), care ar putea afecta populaţia civilă. Prin urmare, trebuie
să înţelegem prin acest termen orice acţiune care se desfăşoară indiferent de teritoriu, chiar pe teritoriul naţional aflat sub
controlul unei părţi adverse.1

2.2. Reguli de protecţie

Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949, primul instrument umanitar care prevedea un sistem distinct de protecţie a
persoanelor civile, are numeroase limite. în primul rând, vizând protecţia persoanelor civile şi nu populaţia civilă în ansamblul
ei2, convenţia nu reuşeşte să înlăture decât într-o mică măsură pericolele rezultate din război. Convenţia, alcătuită din 159 de
articole şi trei anexe, cuprindea dispoziţii pentru protejarea persoanelor civile împotriva anumitor efecte ale războiului.3 Practica
a demonstrat în conflictele ulterioare apariţiei acestei convenţii că unele norme sunt inaplicabile, mai ales acelea referitoare la
crearea de zone şi localităţi sanitare şi de securitate şi zone neutralizate.4 lată de ce s-au continuat eforturile pentru o
reglementare eficace a protecţiei populaţiei civile şi a persoanelor civile, reglementare pe care o întâlnim în Protocolul adiţional
I din 1977. întregul titlu IV din protocol se ocupă de reglementarea protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil,
statuând reguli de protecţie pe teritoriul naţional sau pe teritoriul aflat sub autoritatea inamicului.
Regulile fundamentale de la care porneşte protocolul în reglementarea protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu
caracter civil sunt formulate astfel în art.48 : "/« vederea asigurării, respectării şi protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu
caracter civil, părţile la conflict trebuie întotdeauna să facă o diferenţiere între populaţia civilă şi

combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare]

şi, în consecinţă, să dirijeze operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor!
1ibidem.
" De fapt, titlul 11 (art. 13-26) reglementează protecţia generală a populaţiei contra anumitor urmări ale
războiului. "Dispoziţiile acestui titlu privesc întreaga populaţie a ţărilor în conflict... şi au ca scop să
micşoreze suferinţele cauzate de război" (art. 13). Aceste prevederi nu sunt suficiente pentru o garantare
reală a protecţiei populaţiei civile în ansamblul său. Practic, în afară de titlul II, întreaga convenţie stabileşte
regulile de protecţie numai cu privire la persoanele civile. Pt. detalii, vezi convenţia în Dreptul internaţional al
conflictelor armate, documente, 1993, p.234 şi urm. idem

militare". \
în continuare, după ce sunt definite, aşa cum am văzut, atacurile, persoana civilă şi populaţia civilă, sunt enumerate
o serie de reguli de protecţie, dintre care, cele mai semnificative sunt următoarele (art.51,57,58,72-79):
1.nici populaţia civilă, nici persoanele civile nu vor trebui să facă, obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau ameninţările cu
violenţa aii căror scop principal este de a răspândi teroarea în populaţia civilă; - \
2.persoanele civile se bucură de protecţie în afară de cazul când ' participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei
participări;
3.sunt interzise atacurile fără discriminare. Prin acestea se înţeleg:
a)atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;
b)atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv
militar determinat;
c)atacurile în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate şi care sunt
capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter : civil.1
4.sunt interzise atacurile îndreptate cu titlu de represalii împotriva populaţiei civile sau persoanelor civile;
5.populaţia civilă şi persoanele civile nu vor fi folosite pentru a pune la adăpost de operaţiile militare anumite puncte sau zone
pentru a favoriza sau afecta obiective militare;

cu caracter civil; j
6.operaţiunile militare trebuie să fie conduse cu grijă permanentă de a ; proteja populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile

7.cei care decid sau pregătesc un atac trebuie să ia următoarele măsuri j de protecţie:

1 Sunt considerate atacuri fără discriminare şi următoarele: atacurile prin bombardament, indiferent de metode
şi mijloace, care tratează ca un obiectiv militar un anumit număr de obiective militare ■ net distanţate şi
distincte, situate într-un oraş, sat sau altă zonă, conţinând o concentraţie ? analoagă de persoane civile şi
bunuri civile; atacurile de la care se poate aştepta să cauzeze : incidental pierderi de vieţi omeneşti Ia populaţia
civilă, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor civile care ar fi excesive în raport cu avantajul militar.

44
grfJ.lAN SCĂPNAS________________________________________________DREPT ISTERSA TIO SAL V,\ 14MTAR
. să se asigure că obiectivele de atacat nu sunt persoane civile, nici bunuri cu caracter civil, ci obiective militare;
-să evite sau să reducă la minim pierderile de vieţi omeneşti în cadrul populaţiei civile, a rănirii persoanelor
civile şi a producerii de pagube la bunurile cu caracter civil, care ar putea fi cauzate incidental;
-să se abţină de la lansarea unui atac de la care se poate aştepta că va cauza, incidental, pierderi de vieţi omeneşti
în rândurile populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube în bunuri cu caracter civil sau o combinaţie a
acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat; în aceste
condiţii, eventual, atacul va fi întrerupt sau anulat;
-în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă, trebuie lansat un avertisment, în timp util şi prin mijloace
eficace, afară de cazul când circumstanţele nu permit aceasta;
-atunci când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare pentru a obţine un avantaj militar
echivalent, trebuie să se aleagă obiectivul pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic
pentru persoanele civile sau pentru bunurile cu caracter civil;
-în conducerea operaţiunilor militare pe mare şi în aer se vor lua toate măsurile de precauţie rezonabile pentru a
evita pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile pagube bunurilor cu caracter civil;
8.părţile la conflict se vor strădui, în măsura în care aceasta va fi posibil, să îndepărteze din vecinătatea obiectivelor militare,
populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil supuse autorităţii lor;
9.se va evita amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau apropierea zonelor dens populate şi se vor lua măsuri necesare
pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezultă din operaţiile militare, populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu
caracter civil;
10.persoanele care înaintea începerii ostilităţilor sunt considerate ca apatrizi sau refugiaţi, potrivit instrumentelor internaţionale
sau legislaţiilor naţionale, vor fi, în toate împrejurările şi fără nici o

45
diferenţiere cu caracter defavorabil persoane protejate în sensul
Convenţiei a IV-a; 1 l.se va facilita, în măsura posibilului, regruparea familiilor dispersate ca urmare a conflictelor armate şi se
va încuraja acţiunea organizaţiilor umanitare care se consacră acestei sarcini; 12. persoanele care sunt în mâinile unei părţi la
conflict şi care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea convenţiilor şi protocolului vor fi tratate cu umanitate,
fără nici o diferenţiere cu; caracter defavorabil, respectându-se integritatea corporală, onoarea, convingerile şi practicile
religioase ale acestora. Ele vor beneficia cel puţin de următoarele reguli de protecţie:
- sunt şi rămân interzise întotdeauna şi în orice următoarele acte, fie că sunt comise de persoane civile sau
militari:
-omorul;
-tortura fizică sau mintală;
-pedepsele corporale; mutilările;
atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales tratamentele
umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare;
luarea de ostatici;
pedepsele colective;
ameninţarea de a comite oricare dintre actele arătate mai sus;
-orice persoană arestată, deţinută sau internată pentru acte în legătură cu conflictul armat va fi informată fără
întârziere, într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele pentru care aceste măsuri au fost luate. Cu
excepţia cazului de arestare sau de detenţie pentru o faptă penală, această persoană va fi eliberată în cel mai
scurt timp posibil în orice caz, îndată ce împrejurările care justifică arestarea, detenţia sau internarea au
încetat să existe;
-nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o. pedeapsă nu va fi executată împotriva unei persoane
recunoscută vinovată de o faptă penală comisă în legătură cu conflictul armat, dacă aceasta nu are loc în baza unei sentinţe
prealabile dată de un tribunal imparţial şi constituit legal, care să se conformeze principiilor general
recunoscute ale unei proceduri judiciare normale cuprinzând următoarele garanţii:
-acuzatul va fi informat fără întârziere de detaliile infracţiunii care i se impută şi i se va asigura
înaintea şi pe timpul procesului apărarea;
-aplicarea principiului răspunderii personale;
-aplicarea legii penale mai favorabile şi neretroactivitatea legii penale;
-aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;
-dreptul persoanei de a fi judecată în prezenţa sa;
-nimeni nu poate fi forţat să depună mărturie împotriva sa sau să se recunoască vinovat;
-aplicarea principiului "o singură pedeapsă pentru aceeaşi faptă";
-sentinţa să fie pronunţată în şedinţă publică;
-dreptul la recurs.
-femeile private de libertate pentru motive în legătură cu conflictul armat vor fi deţinute în localuri separate de cele
ale bărbaţilor şi vor fi supravegheate de femei;
-dacă sunt arestate, deţinute sau internate familii, unitatea acestora va fi păstrată, pe cât posibil, în ceea ce priveşte
cazarea lor.
- protecţia femeilor:
-femeile vor face obiectul unui respect deosebit şi vor fi protejate în special împotriva violului,
constrângerii la prostituţie şi a oricărei forme de atentat la pudoare;
-cazurile de femei însărcinate şi de mame cu copii mici care depind de acestea, ce sunt arestate, deţinute
sau internate pentru motive în legătură cu conflictul armat, vor fi examinate cu prioritate absolută;
se va evita pronunţarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici, care
depind de ele. O condamnare la moarte pentru o infracţiune legată de conflictul armat, împotriva acestor femei,
nu va fi executată.
- protecţia copiilor :
-copii vor face obiectul unui respect social deosebit şi vor fi protejaţi împotriva oricărei forme de atentat
la pudoare. Ei vor primi îngrijiri şi ajutor ţinând seama de vârstă sau alte motive;
-se vor lua măsuri posibile în practică pentru a nu participa direct la ostilităţi copiii sub 15 ani; părţile în
conflict se vor abţine să recruteze în forţele lor armate copiii sub 15 ani;
-dacă sunt arestaţi, deţinuţi sau internaţi pentru motive în legătură cu conflictul armat, copiii vor fi puşi
sub pază în localuri separate de cele ale adulţilor, cu excepţia cazurilor familiilor cazate ca unităţi
familiale;
-condamnările la moarte în cazul persoanelor care nu aveau 18 ani în momentul infracţiunii nu vor fi
executate.
- protecţia ziariştilor:
- ziariştii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat vor fi consideraţi
ca persoane civile;
-ziariştii vor fi protejaţi, în calitate de persoane civile, cu condiţia de a nu întreprinde nici o acţiune care să
contravină statutului lor şi fără a renunţa la dreptul corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate
de a beneficia de statutul prevăzut de art.4, alin.4 din Convenţia a IlI-a din 1949;
-calitatea de ziarist trebuie atestată de o legitimaţie eliberată de guvernul statului ai căror cetăţeni sunt, sau pe
teritoriul căruia îşi au reşedinţa, sau, în care se află agenţia.sau organul de presă care îi foloseşte.
O creaţie interesantă a Protocolului adiţional I este aceea prevăzută în art.59 şi 60 referitoare la localităţile şi zonele
sub protecţie socială, respectiv localităţile neapărate şi zonele demilitarizate.
Spunem interesantă, deoarece şi Convenţia a IV-a din 1949 prevedea crearea unor zonă şi localităţi sanitare şi de securitate şi
zone neutralizate dar care au rămas simple aspiraţii (până în prezent nici o astfel de zonă nu a fost creată).'Despre ce este vorba?
în primul rând, Protocolul adiţional I, în art.59, pune sub protecţie localităţile neapărate, interzicând părţilor la
conflict să le atace. Pentru ca o localitate să fie declarată ca neapărată, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-toţi combatanţii precum şi armamentul şi materialele militare mobile să fi fost evacuate;
-să nu se dea o întrebuinţare ostilă instalaţiilor sau obiectivelor militare fixe;
-autorităţile şi populaţia nu vor comite acte de ostilitate;
-să nu se întreprindă nici o activitate în sprijinul operaţiunilor militare.
Declaraţia, făcută în baza acestor condiţii, trebuie să fie adresată părţii adverse, să determine şi să indice, în modul
cel mai precis posibil, limitele localităţii neapărate (de altfel, acestea vor fi marcate prin semne convenite cu cealaltă parte).
Partea la conflict care primeşte declaraţia trebuie să confirme primirea şi să trateze localitatea ca o localitate neapărata.
în următorul articol (60), Protocolul I protejează zonele demilitarizate. Acestea se pot stabili prin acord expres,
încheiat verbal sau în scris, direct sau prin intermediul unei puteri protectoare sau al unei organizaţii umanitare imparţiale şi va
consta în declaraţii reciproce şi concordante. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o zonă pentru a fi declarată
demilitarizată sunt aceleaşi ca şi în cazul localităţilor neapărate.
Nu putem să încheiem această secţiune fără a face câteva referiri la protecţia populaţiei civile în situaţii de conflict
armat fără caracter internaţional. Aceasta este asigurată prin titlul IV din Protocolul adiţional II din 197?. Se precizează că

46

1 I. Cloşcă, I. Suceavă, op.cit.,p.339

populaţia civilă şi persoanele civile se vor bucura de protecţia generală împotriva pericolelor decurgând din operaţiile militare.
Pentru a face efectivă această protecţie, se vor respecta, în toate împrejurările, următoarele reguli:

47
 r

1
pt. detalii, vezi, Protocolul ad. 11/1977, art. 14-18

STELIAN SCÂLNAS____________________________________________________DREPTISTERSA Ţ10XAL UMAXITAR

populaţia civilă şi persoanele civile nu vor face obiectul atacurilor;

-se interzic actele de violenţă sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este terorizarea populaţiei civile;
-populaţia civilă nu beneficiază de protecţie atunci când participă direct la ostilităţi.
în continuare, Protocolul II stabileşte reguli1 pentru protecţia bunurilor indispensabile pentru supravieţuirea
populaţiei civile, a lucrărilor şi instalaţiilor care conţin forţe periculoase, a bunurilor culturale şi a lăcaşurilor de cult şi altele.

2.3. Protecţia civilă

Apărarea generală în situaţii de conflict armat este alcătuită din două componente principale: apărarea militară şi
protecţia civilă.
Protecţia civilă conţine mai multe activităţi printre care protecţia contra catastrofelor, autoprotecţia, construirea de
adăposturi, servicii de alarmă, protecţia bunurilor necesare supravieţuirii etc. De reţinut că protecţia civilă acţionează atât în
timp de pace cât şi în timp de război.
Pentru prima dată, problema protecţiei civile s-a pus în timpul primului război mondial dar fără prea mare succes.
Abia în cel de-al doilea război mondial chestiunea a fost mai serioasă ca urmare a uriaşelor pierderi umane şi distrugeri
materiale.
Conceptul de protecţie civilă a fost formulat pentru prima dată, dar destul de vag, în Convenţia a IV-a din 1949,
art.63, sub denumirea de "organisme speciale cu caracter nemilitar". Această instituţie era creată numai pentru situaţii de război
şi pentru teritoriile ocupate.
Ulterior, preocuparea statelor pentru protecţia populaţiei civile împotriva efectelor conflictelor armate dar şi ale
unor catastrofe naturale sau tehnologice (deci în timp de pace) s-a amplificat. Organismele naţionale create în acest scop,
compuse fie numai din civili, fie din militari (activi sau în rezervă) şi civili, poartă denumirea, în unele state, de organisme de
protecţie civilă, sau organisme de apărare civilă în altele. Tendinţa actuală este aceea de a se concentra într-un singur organism

48

i
«■jr.LIAN SCĂUNAS __________________________________________________DREPT IXTERXAŢIOXAL VM.4MT.iR

lupta contra tuturor calamităţilor, atât cele naturale cât şi cele cauzate de conflictele armate.1
în prezent, pentru situaţiile de conflict armat, o bună reglementare a acestei probleme o oferă Protocolul adiţional I
din 19771
în primul rând, protocolul defineşte "protecţia civilă". Prin această expresie se înţelege "îndeplinirea tuturor
sarcinilor umanitare, sau a mai multora dintre ele, menţionate mai jos, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva
ostilităţilor sau a catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii
acesteia. Aceste sarcini sunt următoarele:
•serviciul de alertă;
•evacuarea;
•punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi;
•aplicarea măsurilor de camuflaj;
•salvare;
•servicii sanitare, inclusiv prim-ajutor şi asistenţă religioasă;
•lupta contra focului;
•reperarea şi semnalizarea zonelor periculoase;
•decontaminarea şi alte măsuri de protecţie asemănătoare;
•adăpostirea şi aprovizionarea de urgenţă;
•ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii în zonele sinistrate;
•restabilirea de urgenţă a serviciilor indispensabile de utilitate publică;
•servicii funerare de urgenţă;
•ajutor în ocrotirea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire;
•activităţi complementare necesare îndeplinirii oricăreia din sarcinile menţionate mai sus cuprinzând planificarea şi organizarea
dar care nu se limitează la acestea."3
De asemenea, sunt definite expresiile "organisme de protecţie civilă ", "personal al organismelor de protecţie
civilă " şi "material al organismelor de protecţie civilă ".4
- prin expresia "organisme de protecţie civilă" se înţeleg aşezăminte şi alte unităţi înfiinţate sau autorizate de către

autorităţile competente ale părţii în conflict pentru a îndeplini oricare din sarcinile protecţiei civile şi care sunt în exclusivitate
1vezi şi Legea protecţiei civile nr.106 din 1996, Monitorul Oficial al României nr.241 din 1996. 1 Protocolul
adiţional 1/1977, art 61-67 " ibidem, art.6!, lit.a. ibidem, art.61, lit.b,c,d.

afectate şi utilizate pentru aceste sarcinii.

-Prin termenul "personat al organismelor de protecţie civilă se înţeleg persoanele pe care o parte la conflict le afectează
în exclusivitate administraţia acestor organisme de către autoritatea competentă a acestei părţi.
-Prin termenul "material" al organismelor de protecţie civilă se înţelege echipamentul, aprovizionarea şi mijloacele de
transport pe care aceste organisme le utilizează pentru a îndeplini sarcinile enumerate în cadrul protecţiei civile.
Iată câteva reguli de protecţie civilă cuprinse în Protocolul adiţional I din 1977.1
1.Organismele de protecţie civilă şi personalul lor trebuie să fie respectate şi protejate; ele au dreptul să se achite de
sarcinile . lor de protecţie civilă, în afară de cazurile de necesitate militară imperioasă. Şi civilii care, deşi nu fac
parte din organismele de protecţie civilă, îndeplinesc sub controlul autorităţilor competente sarcini de protecţie
civilă, beneficiază de protecţie şi respect.
2.Bunurile utilizate în scopurile protecţiei civile nu pot fi utilizate în alte scopuri decât de către partea căreia acestea
aparţin.
3.în teritoriile ocupate, organismele de protecţie civilă vor primi de la autorităţi facilităţile necesare pentru
îndeplinirea sarcinilor lor. Personalul lor nu trebuie constrâns să îndeplinească alte sarcini şi nici să fie obligat să
acorde prioritate resortisanţilor sau intereselor ocupantului.
4.Puterea ocupantă poate să dezarmeze personalul de protecţie civilă pentru raţiuni de securitate.
5.Puterea ocupantă nu trebuie să deturneze de la utilizarea lor specifică şi nici să rechiziţioneze clădirile sau materialul
aparţinând organismelor de protecţie civilă sau utilizate de către acestea, atunci când această deturnare sau această
rechiziţie ar aduce prejudicii populaţiei civile.

1 Ibidem, art.62-67

6. Adăposturile puse la dispoziţia populaţiei civile nu pot fi

deturnate sau rechiziţionate de către puterea ocupantă.
7.în teritoriile ocupate, ocupantul nu poate să excludă sau să restrângă activităţile organismelor de protecţie civilă ale unor state
neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict şi ale unor organisme internaţionale de coordonare, decât dacă el poate
să asigure îndeplinirea adecvată a sarcinilor de protecţie civilă prin propriile sale mijloace sau prin acelea ale teritoriului
ocupat.
8.Protecţia organismelor de protecţie civilă încetează dacă acestea comit sau sunt întrebuinţate pentru a se comite acte
dăunătoare inamicului. Nu sunt considerate acte dăunătoare inamicului:
executarea sarcinilor de protecţie civilă sub conducerea sau autoritatea militară; cooperarea personalului de
protecţie civilă cu personalul militar în îndeplinirea sarcinilor de protecţie civilă;
faptul că militarii sunt ataşaţi organismelor de protecţie civilă;
faptul că îndeplinirea sarcinilor de protecţie civilă ar putea să beneficieze, incidental, şi victimelor militare, în
special acelea care sunt scoase din luptă;
portul de arme uşoare individuale de către personalul civil al protecţiei civile, în vederea menţinerii ordinii sau
pentru propria protecţie.
9. Organismele de protecţie civilă, personalul lor, clădirile şi
materialele vor fi identificate prin semne distinctive.
10. Membrii forţelor armate şi unităţile militare afectate
organismelor de protecţie civilă vor fi respectaţi şi protejaţi în
următoarele condiţii:
să fie afectaţi în permanenţă sarcinilor de protecţie civilă şi să li se consacre în exclusivitate; personalul să nu
îndeplinească alte sarcini militare în timpul conflictului;
să se distingă net de ceilalţi membri ai forţelor armate, purtând foarte vizibil semnul distinctiv
internaţional al protecţiei civile (un triunghi , echilateral albastru pe fond portocaliu) şi având cartea de
identitate prevăzută de Protocol; să fie dotaţi numai cu arme individuale uşoare pentru menţinerea ordinii
sau pentru propria lor apărare;
să nu participe direct la ostilităţi şi să nu comită
acte dăunătoare părţii adverse;
să-şi îndeplinească sarcinile de protecţie civilă
numai pe teritoriul naţional. 11.Membrii personalului militar care servesc în organismele de protecţie civilă

49
«■jr.LIAN SCĂUNAS __________________________________________________DREPT IXTERXAŢIOXAL VM.4MT.iR

vor fi, când cad în mâinile părţii adverse, prizonieri de război. 12.Clădirile elementele importante ale materialelor, ale
mijloacelor de transport ale unităţilor militare afectate organismelor de protecţie civilă trebuie să fie marcate cu
semnul distinctiv internaţional al protecţiei civile.

2. PROTECŢIA BUNURILOR CIVILE ÎN CONFLICTELE ARMATE

Pentru a înlătura orice dubiu, Protocolul adiţional I din 1977 defineşte obiectivele militare şi bunurile cu caracter
civil cu scopul de a se putea face o distincţie clară între ele, numai primele putând fi supuse ostilităţilor.
Prin obiectiv militar (în ceea ce priveşte bunurile) înţelegem bunurile care, prin natura lor, prin amplasare,
destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare
sau neutralizare, în împrejurările date, oferă un avantaj militar precis}

Bunurile cu caracter civil sunt toate bunurile care nu sunt obiective militare.1 în caz de îndoială, un bun care
este normal afectat unei utilizări civile, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la acţiunea
1 Ibidem, art.52, par.2.

militară.
Reglementând protecţia bunurilor cu caracter civil, protocolul vizează mai întâi, bunurile culturale şi lăcaşurile
de cult.
Sunt vizate apoi bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile. Pentru protecţia acestora, Protocolul
precizează:2
-este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război;
-este interzis de a se ataca, distruge, lua sau scoate din uz bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, oricare ar
fi motivaţia. Pot fi utilizate de către partea adversă pentru subzistenţa membrilor forţelor sale armate sau în alte
scopuri, dar numai ca sprijin direct al unei acţiuni militare;
-aceste bunuri nu vor face obiectul represaliilor;
-aceste bunuri pot fi folosite şi de o parte la conflict pentru apărarea teritoriului său naţional împotriva invadării, dacă
raţiuni militare imperioase le impun.
O atenţie deosebită este acordată protecţiei mediului natural, în sensul că războiul trebuie să se poarte veghind la
protejarea mediului natural împotriva daunelor întinse, de durată şi grave. Se interzice utilizarea metodelor sau mijloacelor
de luptă concepute pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze asemenea pagube mediului natural şi să compromită, ca
urmare, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. De asemenea, sunt interzise atacurile cu titlu de represalii îndreptate împotriva
mediului natural.
în continuare, Protocolul adiţional I stabileşte câteva reguli de protecţie pentru lucrările şi instalaţiile care conţin
forţe periculoase. Lucrările de artă sau instalaţiile conţinând forţe periculoase, respectiv barajele, digurile şi centralele
nucleare de producere a energiei electrice, nu vor face obiectul atacurilor şi nici al represaliilor, chiar dacă ele constituie
obiective militare, atunci când astfel de atacuri pot provoca eliberarea acestor forţe şi, în consecinţă, pot cauza pierderi
importante populaţiei civile. Nici celelalte obiective militare situate pe aceste lucrări

nu vor face obiectul atacurilor atunci când pot provoca eliberarea de forţe periculoase. Această protecţie specială poate înceta
când:
-barajele sau digurile sunt utilizate în alte scopuri decât funcţionarea normală şi pentru sprijinirea regulată şi directă a
1 Ibidem, pari.
2 Ibidem, art.54

operaţiunilor militare şi dacă aceste atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin;
-centralele nucleare de producere a energiei electrice furnizează curent electric pentru sprijinul regulat, important şi
direct al operaţiunilor militare şi dacă astfel de atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest
sprijin;
-obiectivele militare situate pe aceste lucrări sau instalaţii sau în apropierea lor sunt utilizate pentru sprijinul regulat,
important şi direct al operaţiunilor militare şi dacă astfel de atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face să
înceteze acest sprijin.
Protocolul cere părţilor la conflict să se străduiască să amplaseze obiective militare în apropierea unor asemenea
lucrări sau instalaţii şi le invită să încheie între ele acorduri pentru a asigura o protecţie suplimentară a bunurilor conţinând forţe
periculoase. Se stabileşte şi modalitatea de identificare a acestei categorii de bunuri puse sub protecţie specială - grupuri de câte
trei cercuri portocalii dispuse pe aceeaşi axă.

2.1. Protecţia bunurilor culturale în conflictele armate

Bunurile culturale, considerate ca elemente fundamentale ale civilizaţiei popoarelor, au avut deseori de suferit în
unna acţiunilor desfăşurate în timpul conflictelor armate.
Problema protecţiei bunurilor culturale în conflictele armate a existat încă din antichitate, dar capătă consistenţă
juridică începând cu a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Au existat mai multe încercări 1 dar primele norme de drept pozitiv sunt
adoptate la Conferinţa de pace de la Haga din 1907, urmate de adoptarea altor instrumente în 1954 şi 1977.

în prezent, bunurile culturale sunt protejate în situaţiile de conflict armat (cu sau fără caracter internaţional) de
următoarele instrumente juridice:
1 De ex.: Instrucţiunile Armatelor Guvernamentale ale SUA în campanie, 1863; Declaraţia referitoare la legile
şi obiceiurile războiului aprobată (dar neratificată) la Conferinţa de la Bruxelles, 19874; Manualul Oxford
(Legile şi obiceiurile războiului terestru), aprobat de Institutul de Drept Internaţional. 1880.

-Convenţia a IV-a (Regulamentul anexă)1 şi Convenţia a IX-a2 adoptate la Conferinţa de pace de la Haga în 1907;
-Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat* adoptată la Haga la 14 mai 1954;
-Protocoalele I şi II la Convenţiile de la Geneva din 1949, adoptate în 1977.4
Convenţiile de la Haga din 1907, valoroase ca prim pas, dar cu numeroase limite, rămân aplicabile la ora actuală
pentru situaţiile neacoperite de instrumentele ulterioare. Este vorba despre:
1.Art.27. din Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a "în asediu şi bombardament, toate măsurile necesare trebuie
luate spre a cruţa, pe cât cu putinţă, clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor şi binefacerii, monumentele
istorice
2.Art.56 din acelaşi instrument - "Bunurile comunelor (municipalităţilor, n.n.), cele ale stabilimentelor închinate
cultelor, carităţii şi instrucţiei, artelor şi ştiinţelor, chiar aparţinând statului, vor fi tratate ca proprietate privată.

50
«■jr.LIAN SCĂUNAS __________________________________________________DREPT IXTERXAŢIOXAL VM.4MT.iR

Orice sechestrare, distrugere sau degradare cu intenţie a unor asemenea stabilimente... este interzisă".
3.Art. 5 din Convenţia a IX-a - "în bombardarea cu forţele navale, comandantul trebuie să ia toate măsurile necesare
spre a cruţa, pe cât cu putinţă, clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor şi binefacerii, monumentele istorice
Datorită lacunelor sale, sistemul de protecţie creat la Haga în 1907 s-a resimţit puternic în timpul celor două
războaie mondiale. Ca urmare, după cel de-al doilea război mondial, Conferinţa generală a UNESCO din 1952 a hotărât un
proiect de convenţie pentru protecţia bunurilor culturale, care a fost supus unei Conferinţe inerguvernamentale, Ia Haga, în
perioada 21 aprilie - 14 mai 1954, conferinţă la care au participat 56 de state, inclusiv România. Cu acel prilej s-a adoptat Actul
final care cuprindea:
1.Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;
2.Regulamentul de aplicare a Convenţiei;
3.Protocolul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, care interzice transferarea bunurilor
' Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op.cit., p.22-30. 2 lbidem,
p.41-44. ' lbidem, p 63-83. 4 lbidem, p.281-347.

culturale din teritoriile ocupate;

4.Trei Rezoluţii asupra protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat.
Chiar din art.l. Convenţia din 1954 defineşte bunurile culturale : "Sunt socotite bunuri culturale, oricare ar fi originea
sau proprietarul lor:
a)bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt
monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii
care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de
interes artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi, arhive sau
reproduceri ale acestor bunuri;
b)edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile definite
la al. a, cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să protejeze, în
caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la al. a;
c)centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, aşa cum sunt definite la al. a şi b.,
denumite "centre monumentale".
Din această enumerare lipsesc siturile naturale (protejate ulterior printr-o Convenţie a UNESCO, 1972) şi locurile
de cult (situaţie acoperită totuşi de instrumentele din 1907). Criteriul după care sunt protejate bunurile culturale este cel al
importanţei lor pentru patrimoniul popoarelor. Rezultă că bunurile culturale care nu prezintă o asemenea importanţă nu sunt
protejate de convenţie (situaţie acoperită, oarecum, de Convenţiile din 1907 şi de Protocoalele adiţionale din 1977).
După modul cum este reglementată protecţia bunurilor culturale de către Convenţia din 1954 şi Regulamentul de
aplicare a acesteia, rezultă că este instituit un sistem de protecţie generală a bunurilor culturale şi un sistem de protecţie
specială a anumitor categorii de bunuri culturale.

3.1.1. Protecţia generală a bunurilor culturale

Potrivit art.2 din Convenţie, protecţia bunurilor culturale include 2 elemente: ocrotirea şi respectul acestor bunuri.
Pentru ocrotirea bunurilor culturale de pe propriul teritoriu, statele părţi sunt obligate să ia măsuri, încă din timp
de pace, pentru a le feri de eventualele efecte ale unui conflict armat.
Pentru respectarea bunurilor culturale, Convenţia stabileşte următoarele obligaţii în sarcina statelor părţi:1
1.să se abţină de la folosirea bunurilor culturale de pe propriul teritoriu şi de pe teritoriul altor părţi, a dispozitivelor lor
de protecţie şi a împrejurimilor lor imediate, în scopuri care ar putea să le expună distrugerii sau deteriorării în caz de
conflict armat şi de la orice act ostil împotriva lor. De la această prevedere se poate deroga numai când necesităţile
militare cer în mod imperios o asemenea conduită.
2.Sa prevină şi să oprească orice act de furt, vandalism, jefuire sau însuşire ilegală de bunuri culturale;
3.Abţinerea de la rechiziţionarea bunurilor culturale;
4.In caz de ocupaţie, ocupantul să sprijine autorităţile naţionale din teritoriul ocupat pentru ocrotirea şi conservarea
bunurilor culturale;
5.Introducerea, din timp de pace, în propria legislaţie (îndeosebi în regulamentele pentru uzul trupelor) a dispoziţiilor
prin care să se asigure respectarea Convenţiei;
6.Pregătirea sau stabilirea din timp de pace, în cadrul forţelor armate a unor servicii (sau personal specializat) care să
vegheze la respectarea bunurilor culturale şi să colaboreze cu autorităţile civile însărcinate cu ocrotirea acestora.

3.1.2. Protecţia specială a bunurilor culturale

Sub protecţie specială pot fi puse numai anumite categorii de bunuri culturale:
-un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze bunurile culturale mobile în caz de conflict armat;
-centrele monumentale;
-alte bunuri culturale imobile de foarte mare importanţă.
Aceste categorii de bunuri culturale sunt puse sub protecţie specială dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
a)se găsesc la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau orice alt obiectiv militar important care constituie un
1 Art.4. punct vulnerabil;
b)să nu fie folosite în scopuri militare;
c)să fie înscrise la Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială ţinut de Directorul General al
UNESCO.'
Se consideră că un centru monumental este întrebuinţat în scopuri militare atunci când este folosit pentru deplasări
de personal sau de material militar, chiar şi în tranzit şi atunci când în acel centru se desfăşoară activităţi legate direct de
operaţiile militare, de cantonare a personalului militar sau de producţie de materiale de război. Nu se consideră folosite în
scopuri militare dacă sunt supravegheate de către paznici înarmaţi autorizaţi sau dacă în apropiere sunt prezente forţe de poliţie
însărcinate să asigure ordinea publică.
Bunurile culturale pot fi prevăzute cu un semn distinctiv pentru identificarea lor în scopul protecţiei (un scut în
culorile alb-albastru).2
Transporturile de bunuri culturale sub protecţie specială sau în caz de urgenţă se bucura de imunitate de confiscare,
captură şi priză, fără a se limita dreptul de vizită şi de control. De asemenea, personalul afectat protecţiei bunurilor culturale
trebuie să fie respectat şui să i se permită exercitarea funcţiilor sale, chiar dacă a căzut în puterea părţii adverse.

51
Pt.detalii, Regulamentul de aplicare a Convenţiei de la Haga din 1954, art.12-16.
«■jr.LIAN SCĂUNAS __________________________________________________DREPT IXTERXAŢIOXAL VM.4MT.iR

Convenţia, în conformitate cu art.18 şi 19, are aplicabilitate în situaţii de conflict armat internaţional, în caz de
ocupaţie totală sau parţială, precum şi în caz de conflict armat fără caracter internaţional.
Un document important pentru completarea sistemului de protecţie a bunurilor culturale este cel de-al doilea
Protocol Ia Convenţia de la Haga din 1954, adoptat la 26 mai 19991. Protocolul aduce ca noutate o sumă de reguli privind
atât protecţia generală, cât şi protecţia specială a bunurilor culturale în situaţii de conflict armat. De o noutate absolută sunt
prevederile referitoare la răspunderea penală şi jurisdicţia cu privire la încălcările regulilor de protecţie a bunurilor culturale,
precum şi o serie de dezvoltări ale sistemului de protecţie a acestora în conflictele armate fără caracter internaţional.

3.1.3. Protocoalele adiţionale I şi II de Ia Geneva din 1977 cu privire la protecţia bunurilor culturale în conflictele
armate

Protocoalele adiţionale aduc noi şi importante reglementări pentru protecţia bunurilor culturale, acoperind unele
lacune ale Convenţiei din 1954. Acestea (art.53 din Protocolul adiţional I şi art.16 din Protocolul adiţional 11) asigură o
protecţie specială pentru trei categorii de bunuri:

1.monumentele istorice;
2.operele de artă;
3.locurile de cult.
Pentru toate se impune o condiţie, respectiv numai dacă "constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor",
ceea ce înseamnă o selecţie foarte severă, pentru că se referă la bunuri a căror importanţă şi valoare "depăşesc frontierele unui
stat şi care prezintă un caracter unic, fiind intim ataşate istoriei şi culturii unui popor, exprimând conştiinţa sa"1
Art.53 din Protocolul adiţionalIinterzice:
a) de a comite orice act de ostilitate dirijat contra monumentelor istorice, operelor de artă sau

1 Textul protocolului, în Revista Română de Drept Umanitar, nr.3(27)/1999, p.34 şi urm.

2 Cloşcă, 1., Suceavă.I., op.cit., p 370-371.

52
STELIAN DREPT IKTERKA VOKAL LWUK1TAR
SCAÜNAS

locurilor de cult, care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor.

b) De a utiliza aceste bunuri în sprijinul eforturilor
militare.
c) De a face din aceste bunuri obiect de represalii.
Pentru a putea fi atacate, f bunurile culturale protejate de
Protocolul I trebuie să "aducă o contribuţie efectivă acţiunii militare a adversarului'' şi distrugerea, capturarea sau
neutralizarea lor să ofere un avantaj militar precis celui care atacă (art.52). Rezultă o obligaţie de respectare mult mai severă
decât în reglementările anterioare. Mai mult, încălcarea acestei prevederi, precum şi utilizarea fără drept a semnului de
protecţie, constituie crime de război (art.85). Aceeaşi calificare s-a dat şi pentru infracţiunile la bunurile neacoperite de art.53,
în situaţiile când se lansează atacuri fără discriminare.
ANEXA

SEMNE DISTINCTIVE INTERNAŢIONALE l. Protecţia civilă

- triunghi echilateral albastru pe fond portocaliu.

2.Lucrări şi instalaţii care conţin forţe periculoase

- grup de trei cercuri de culoare
portocalie intensă, de aceeaşi
dimensiune, dispuse pe aceeaşi X^"" "j

axă, distanţa dintre cercuri fiind

egală cu raza cercului.

MM
3. Bunuri culturale, transporturi de bunuri culturale, personal afectat protecţiei bunurilor culturale

■ scut în culorile alb şi albastru

53
STELIAN SCĂUNAS____________________________________________________DREPT IXTERSA TIOXAL IXLi X/TAR

PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI NAUFRAGIAŢILOR ÎN CONFLICTELE ARMATE

Dreptul internaţional umanitar reglementează protecţia mai multor categorii de persoane atunci când acestea au de
suferit din cauza violenţei ce caracterizează orice conflict armat, cu sau fără caracter internaţional. Una dintre aceste categorii de
persoane este aceea a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, a cărei protecţie, în prezent, este asigurată de Convenţiile I şi II
adoptate la Geneva în anul 1949 şi Protocoalele Adiţionale I şi II la aceste convenţii, protocoale adoptate în anul 1977.

1. SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ

O foarte mare perioadă din istoria omenirii nu s-a cunoscut un sistem de protecţie a victimelor în timp de război.
Reglementări izolate care să vizeze protecţia militarilor răniţi apar, dar numai între statele beligerante, abia în secolul al XlV-
lea, înţelegerile încheiate sub acest aspect între părţile la conflict purtând denumirea de carteluri. Ulterior, până în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, când apare dreptul internaţional umanitar, singura regulă, cu caracter cutumiar, era aceea de a
nu ucide, mutila sau maltrata militarii inamici răniţi. în anul 1864, ca prim succes al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii
(C1CR) şi al statelor în asigurarea unei minime protecţii acestei categorii de persoane, se adoptă, la Geneva, prima convenţie
umanitară, "Conventia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie". Deşi conţinea numai 10
articole, Convenţia prevedea următoarele reguli mai importante: - militarii răniţi sau bolnavi vor fi culeşi şi îngrijiţi, indiferent
de
naţiunea căreia aparţin (art. 6);
101
N
r. înv.
32 J
!
y
W7>.
BlBtlQTcCÂ
STELIAN SCĂUNAS___________________._______________________________ DREPTISTERSA TJOXAL L WUMT.iR

- ambulanţele şi spitalele militare vor fi recunoscute neutre şi, ca atare, protejate şi respectate de către beligeranţi
atâta timp cât în ele se vor afla bolnavi sau răniţi; neutralitatea va înceta numai dacă aceste ambulanţe sau spitale
vor fi apărate de o forţă militară (art. 1);
- .personalul spitalelor şi ambulanţelor (intendenţa, serviciul de
sănătate, administraţia, transportul, duhovnicii) va beneficia de neutralitate (art. 2) şi va continua să-şi îndeplinească
funcţiile chiar după ocuparea de către inamic (art. 3);
-materialul spitalelor militare va rămâne supus legilor războiului (art. 4);
-locuitorii statului care vor acorda ajutor răniţilor vor fi respectaţi şi vor rămâne liberi (art. 5);
-un drapel distinctiv şi uniform va fi adoptat pentru spitale, ambulanţe şi evacuări şi va fi dublat în toate împrejurările
de drapelul naţional. De asemenea, o brasardă va fi admisă pentru personalul care beneficiază de neutralitate. Atât
drapelul cât şi' brasarda vor purta crucea roşie pe fond alb (art. 7).
Chiar dacă acest instrument juridic viza numai pe militarii răniţi sau bolnavi, el avea o semnificaţie majoră:
normele pe care le conţinea nu se refereau la un anumit conflict sau o perioadă oarecare, cum se întâmplase până atunci, ele
constituind reguli cu caracter general pentru toţi combatanţii şi pentru toate timpurile.
România a aderat la această convenţie în anul 18743 . Iniţial au aderat la convenţie 12 state, iar ulterior încă 22.
Ca unnare a bătăliei navale de la Lissa din anul 1866", care s-a soldat cu numeroase victime, în anul 1868, clauzele
convenţiei au fost extinse prin câteva articole adiţionale Ia războiul maritim.
Abia în urma conflictului de pe Coastele Cubei, din 18983, la prima Conferinţă de Pace de la Haga, din 1899, se
adoptă un al doilea instrument juridic de drept umanitar - "Convenţia pentru adaptarea la războiul maritim al principiilor
Convenţiei de la Geneve din 1864" .

1 Monitorul Oficial nr. 258/1874

2 La 15 iunie 1866 se declanşează un război între Austria şi Prusia, război în care întră şi Italia la 20 iunie
acelaşi an. Războiul se declanşase ca urmare a refuzului Vienei de a ceda Veneţia. In cadrul acestuia, la 20
iulie 1866, are loc o puternică bătălie la Lissa, în Italia, bătălie care a avut ca rezultat distrugerea flotei
italiene de către cea austriacă, (pentru detalii, v. N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca
modernă, Ed. Şt. şi Enc, Bucureşti, 1984. p. 355 - 356.).
* Conflictul se derulează între SUA şi Spania. Rezultatul: SUA obţine prin tratatul de pace de la Paris, din
10.12.1898 insulele Puerto Rico, Guam şi Arhipelagul Filipinelor. Este primul război

Aceste două convenţii au cunoscut îmbunătăţiri în 1906, la Geneva şi la cea dea doua conferinţă de pace de la Haga
din 1907 , precum şi în anul 1929.3
2

Cel de-al Doilea Război Mondial se deosebeşte radical de toate conflictele armate anterioare prin mijloacele şi
metodele de luptă folosite, spaţiile mari în care s-a derulat şi, mai ales, prin numărul imens de victime care au avut de suferit ca
urmare a efectelor acestuia. Zecile de milioane de morţi, din care aproape jumătate civil, importantele distrugeri materiale şi
multe alte suferinţe declanşate au determinat statele, C.I.C.R., alte organisme internaţionale să caute noi soluţii în reglementarea
protecţiei victimelor în situaţii de conflict armat. Aceste preocupări au condus la organizarea şi desfăşurarea unei conferinţe
diplomatice la Geneva care, în anul, 1949, a adoptat cele patru convenţii cu caracter umanitar valabile în prezent. Primele două
reglementează tocmai protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor4:
-Convenţia Ipentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie;
-Convenţia IIpentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare.
Dacă avem în vedere şi extinderea protecţiei asupra spitalelor civile şi a personalului medical civil, aceasta este
rezolvată prin Convenţia a IV-a privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război şi prin Protocolul Adiţional I din
197 f.
Evoluţia reglementărilor umanitare privitoare la protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în conflictele armate
nu se opreşte aici. în anul 1977, ca urmare a mutaţiilor produse în desfăşurarea conflictelor armate ulterioare celui de-al Doilea
Război Mondial, sunt adoptate la Geneve două Protocoale Adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, primul referindu-
se la protecţia victimelor în conflictele

STELIAN SCĂUNAS____________________________________________________DREPT 1STERSA T10SAL US-iAMT.iR

armate internaţionale şi cel de-al doilea la protecţia victimelor în conflictele armate fără caracter internaţional. Acestea aduc
pentru împărţirea posesiunilor coloniale la sfârşitul secolului XIX. (Pentru detalii, ibidem, p. 418 -419.).
1 Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 320. România a aderat în 1900.

2 ibidem, p. 374.

3 Gheorghe Gheorghe, op. cit., voi. II, p.216.

4 Drept Internaţional Umanitar al Conflictelor Armate, ARDU, documente, 1993, p. 147 şi urm.

5 Această problematică va fi abordată la o temă viitoare.

numeroase inovaţii şi cu privire la tratamentul umanitar al răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în asemenea împrejurări.

2. CONVENŢIILE I ŞI II DE LA GENEVA DIN 1949 PRIVIND PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI

NAUFRAGIAŢILOR ÎN CONFLICTELE ARMATE

Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (I) a fost adoptată la
Geneva la 12 august 1949 şi înlocuieşte Convenţiile din 1864, 1906 şi 1929. A intrat în vigoare la 21 octombrie 1950. România
a devenit parte la acest instrument, prin ratificare, la 1 iunie 19541.
Convenţia I, potrivit articolului 2, se aplică în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat ivit între două
sau mai multe state părţi la Convenţie, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele. De asemenea,
Convenţia va trebui să fie aplicată şi în toate cazurile de ocupaţie, totală sau parţială, a teritoriului unei părţi, chiar dacă
ocupaţia nu întâmpină nici o rezistenţă militară. Chiar şi în situaţia când persoanele protejate (răniţi, bolnavi, personal
sanitar sau religios) prin această convenţie au căzut sub puterea inamicului sau a fost primită sau internată pe teritoriul
unei puteri neutre, această convenţie se va aplica până în momentul repatrierii lor definitive. Convenţia conţine 64 de articole şi
este structurată astfel:
-cap. I - Dispoziţii generale;
-cap II - Răniţi şi bolnavi;
-cap III - Formaţii şi stabilimente sanitare;
-cap IV - Personal;
-cap V - Clădiri şi materiale;
-cap VI - Transporturi sanitare;
-cap VII - Semnul distinctiv;
-cap VIII - Executarea convenţiei;
-cap IX - Reprimarea abuzurilor şi infracţiunilor;
-Dispoziţii finale.

1 Buletinul Oficial nr. 25 din 21 mai 1954

55

I
STELIAN SCÂUNAS____________________________________________________DREPT INTERNA TJONAL UMANITAR

2.1. Răniţi şi bolnavi

Fără a defini această categorie de persoane pe care le protejează, lucru care va fi făcut abia în 1977 în Protocolul
Adiţional I de la Geneva1, Convenţia I stabileşte că răniţii şi bolnavii trebuie să fie respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările.
Care sunt persoanele rănite sau bolnave cărora li se aplică beneficiul acestei Convenţii ? Dina analiza articolului 13 rezultă că
acestea sunt numai acelea care răspund calităţii de combatant; de aici prevederea (art. 14) că răniţii şi bolnavii unui beligerant
căzuţi sub puterea adversarului vor fi prizonieri de război2.
Iată câteva dintre cele mai importante reguli de protecţie stabilite în Convenţia I cu privire la răniţi şi bolnavi:
-să fie trataţi şi îngrijiţi cu omenie, indiferent de partea sub puterea căreia se află, fără vreun caracter discriminatoriu.
Numai motive de urgenţă medicală vor îngădui o prioritate în ordinea îngrijirilor. Se interzic: atingerea vieţii şi
persoanei, omorul, exterminarea, tortura, experienţele biologice, etc;
-femeile vor fi tratate cu toată consideraţia specială datorată sexului lor;
-permanent, dar mai ales după fiecare luptă, se vor lua măsuri pentru căutarea şi ridicarea răniţilor, bolnavi/or şi
morţi/or. Cu această ocazie, se pot încheia armistiţii, înţelegeri de întrerupere a focului. De asemenea, se pot încheia
aranjamente între părţi pentru evacuarea sau schimbul răniţilor şi bolnavilor şi pentru a facilita trecerea personalului
sanitar şi religios;
-sunt prevăzute reguli pentru stabilirea unor elemente care să ajute la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor,
informaţii care se transmit părţilor interesate prin intermediul puterilor protectoare3, birourilor de informaţii1 şi
agenţiei centrale de informaţii asupra prizonierilor de războr;

' v. §3.1.
2 li se vor aplica şi prevederile Convenţiei III.

3 Sistemul puterilor protectoare reprezintă o modalitate de a asigura respectarea şi punerea în aplicare a

convenţiilor umanitare. Problema este reglementată de Protocolul Adiţional 1/1977, art. II, lit. c şi d şi art.5.
Puterea protectoare poate fi un stat neutru sau un alt stat care nu este parte la conflict şi care, fiind desemnat
de o parte la conflict şi acceptat şi de partea adversă, este dispusă să fie însărcinat cu "salvagardarea
intereselor părţilor la conflict'. (Pentru desemnarea puterilor protectoare sau a substitutului lor, a se vedea
Protocolul Adiţional I, art. 5).

56
 -înhumarea sau incinerarea morţilor trebuie să fie precedată de un examen medical atent (medical pentru stabilirea
identităţii3, etc.), să se facă în mod onorabil (incinerarea numai pentru motive imperioase de igienă sau legate de
religie), dacă este posibil, după riturile religiei căreia aparţinuseră (art. 17). Locurile de înmormântare trebuie să fie
astfel marcate încât să fie găsite cu uşurinţă de către cei interesaţi4;
-autorităţile militare trebuie să autorizeze pe locuitori şi societăţile de ajutor să ridice şi să îngrijească, în mod spontan,
răniţi sau bolnavi de orice naţionalitate ar fi aceştia (art. 18). Mai mult, populaţia civilă este atenţionată să respecte
răniţii şi bolnavii şi să nu exercite acte de violenţă împotriva acestora;
-dacă o parte la conflict, datorită unor situaţii deosebite pe câmpul de luptă, este obligată să abandoneze răniţii sau
bolnavii adversarului ei, va trebui să lase, în măsura în care cerinţele militare o vor permite o parte a personalului şi
materialului sanitar pentru a contribui la îngrijirea lor.

2.2. Personalul

în articolul 24, Convenţia I precizează că personalul sanitar afectat exclusiv la căutarea, ridicarea, transportul sau
tratamentul răniţilor şi bolnavilor, la prevenirea bolilor sau exclusiv la administrarea stabilimentelor sanitare, va fi respectat şi
protejat în toate împrejurările.
Există o categorie de militari instruiţi în mod special pentru a fi, eventual, folosiţi ca infirmieri sau brancardieri
auxiliari Aceştia beneficiază de protecţie în contact cu adversarul numai atunci când îndeplinesc aceste funcţii.

?r?ile ?n conflict va constitui un birou oficial de informa?ii pentru prizonierii de r?zboi care se g?sesc sub puterea sa. (pentru detalii, vezi Conven?ia III, art. 122).

mentele de identitate), jum?tate r?m?ne asupra cadavrului ?i jum?tate se trimite Biroului de Informa?ii. Dac? este o plac? simpl? aceasta r?m?ne asupra cadavrului. De v?zut ?i anexa 1.
ciile mormintelor special constituite, prin intermediul Birourilor de Informa?ii.

57
STELIAN SCÂUNAS____________________________________________________DREPT INTERNA TJONAL UMANITAR

De asemenea, beneficiază de protecţie personalul religios precum şi acela al societăţilor de ajutor voluntar
autorizate de guvernele lor.
In situaţia în care asemenea membri ai personalului protejat cad sub puterea adversarului ei nu vor fi reţinuţi decât
în situaţii deosebite, când sănătatea prizonierilor cere prezenţa lor. Dacă sunt reţinuţi ei nu vor fi consideraţi prizonieri de
război, cu excepţia, militarilor special instruiţi pentru a fi folosiţi, la nevoie ca infirmieri sau brancardieri auxiliari (care, deci,
sunt consideraţi prizonieri de război) dar vor beneficia cel puţin de toate condiţiile prevăzute pentru tratamentul prizonierilor de
război1. Dacă nu sunt reţinuţi sau în măsura în care nu sunt reţinuţi, vor fi redaţi părţii adverse, aceştia luându-şi la plecare
efectele, obiectele personale, valorile şi instrumentele care le aparţin.
Nu pot fi reţinuţi membrii societăţilor de ajutor dintr-o ţară neutră care dau ajutor personalului şi formaţiunilor
sanitare ale unei părţi la conflict. Evident, în această situaţie, este necesară o notificare a guvernului neutru către partea adversă
statului cate acceptă acest ajutor şi acesta, la rândul lui, înainte de orice întrebuinţare trebuie să notifice părţii adverse.
în perioada în care membrii personalului sanitar sunt reţinuţi sub puterea adversarului, ei vor fi folosiţi potrivit
funcţiilor lor medicale, în beneficiul prizonierilor de război, de preferinţă, forţelor armate de care depind.
Personalul sanitar şi religios va purta pe braţul stâng brasardă prevăzută cu semnul distinctiv (crucea roşie pe
fond alb sau semiluna roşie pe fond alb), eliberată şi ştampilată de autoritatea militară. De asemenea, în afara plăcuţei de
identitate va mai purta şi un bilet de identitate special prin care se va stabili în ce calitate are drept la protecţia convenţiei2.
Militarii instruiţi special pentru a îndeplini, la nevoie funcţia de infirmier sau brancardier auxiliar, vor purta numai
în timpul exercitării funcţiilor sanitare o brasardă albă, având în mijlocul ei semnul distinctiv, dar de dimensiuni mai reduse. De
asemenea, piesele de identitate pe care le vor avea aceştia vor specifica instrucţia sanitară primită de titular,

1 Pentru detalii, Convenţia I, art. 28.

2 Ibidem, art. 40, vezi şi Anexa 1 şi 11.

58
STEUAN SCĂUNAS____________________________________,_________________DREPT IXTERXA TIOKAL UMiXITAR

1
caracterul temporar al funcţiei sanitare şi dreptul pe care îl are la portul brasardei.

2.3. Formaţii şi stabilimente sanitare. Clădiri şi materiale.

Sub acest aspect, convenţia creează numeroase posibilităţi de protecţie pornind chiar de la interdicţia de a se ataca
stabilimentele fixe şi formaţiile sanitare mobile ale serviciului sanitar. De asemenea, acestea vor fi permanent respectate şi
protejate de toate părţile la conflict şi, atunci când cad sub puterea adversarului, ele vor continua să funcţioneze potrivit
destinaţiei lor.
Convenţia stabileşte în sarcina părţilor obligaţia ca stabilimentele şi formaţiile sanitare să fie în aşa fel amplasate,
încât atacurile îndreptate împotriva obiectivelor militare să nu le afecteze.
Dacă stabilimentele sau formaţiile sanitare sunt utilizate pentru a comite ostilităţi, ele pierd protecţia oferită numai
după o somaţie prin care să se fixeze un termen rezonabil. In articolul 22, Convenţia enumera câteva situaţii care nu sunt de
natură a duce la pierderea protecţiei:
-faptul că personalul este înarmat pentru propria apărare sau a răniţilor sau bolnavilor săi;
-faptul că, în lipsă de infirmieri înarmaţi, formaţia sau stabilimentul este păzit de un pichet de santinele sau escorte;
-faptul că aici se găsesc arme şi muniţii luate de la răniţi şi bolnavi şi care nu au fost încă predate serviciului
corespunzător;
-existenţa unor materiale ale serviciului veterinar;
-extinderea unor activităţi umanitare asupra civililor răniţi sau bolnavi.
Un deosebit interes îl prezintă reglementarea potrivit căreia se pot crea Jocalităţi sau zone sanitare în scopul de a
pune la adăpost răniţii şi bolnavii de efectele războiului. Astfel, articolul 23 precizează: "înaltele Părţi Contractante, încă din
timp de pace şi, după deschiderea ostilităţilor, Părţile la conflict vor putea crea pe teritoriul lor propriu şi, dacă este nevoie, pe
teritoriile ocupate zone şi localităţi sanitare organizate în scopul de a pune la adăpost de urmările războiului răniţii şi
bolnavii, precum şi personalul însărcinat cu organizarea şi administrarea acestor zone şi localităţi şi cu îngrijirile ce trebuie
acordate persoanelor care s-ar găsi concentrate acolo". Pentru aceasta. Convenţia este

59
STELIAN SCĂUNAS__________________________________,__________________DREPT ISTERXA TÍOS AL UMX1TAR

prevăzută cu o anexă (Anexa 1 - Proiect de acord privitor la zonele şi localităţile sanitare) care stabileşte unele condiţii şi
obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească zonele şi localităţile sanitare pentru a beneficia de protecţie, astfel:
-ele nu vor reprezenta decât o mică parte a teritoriului controlat de puterea care le-a creat;
-vor trebui să fie puţin populate în raport cu posibilităţile lor de primire;
-vor fi depărtate şi lipsite de orice obiectiv militar şi de orice instalaţie industrială sau administrativă importantă.
-nu vor fi situate în regiuni care, după toate probabilităţile, pot prezenta importanţă pentru ducerea războiului;
-căile de comunicaţie şi mijloacele de transport de care dispun nu vor fi utilizate pentru deplasările de personal sau de
material militar, nici în simplu tranzit;
-ele nu vor fi apărate prin mijloace militare, în nici o împrejurare;
-vor fi marcate prin cruci roşii (semiluna roşie) pe fond alb puse la margine şi pe clădiri.
De la începutul unui conflict şi în cursul acestuia, părţile interesate vor putea încheia între ele acorduri pentru
recunoaşterea zonelor şli localităţilor medicale pe care le vor stabili.
Materialele formaţiilor sanitare mobile ale forţelor armate, în situaţia când cad sub puterea inamicului, vor rămâne
afectate îngrijirii răniţilor şi bolnavilor. Clădirile, materialele şi depozitele stabilimentelor sanitare fixe ale forţelor armate
rămân dreptului războiului, dar vor continua să funcţioneze potrivit destinaţiei lor. Convenţia stipulează că toate aceste
materiale şi depozite nu vor putea fi distruse în mod intenţionat.

2.4. Transporturi sanitare

Aceleaşi reguli de protecţie şi respect sunt cerute şi pentru transporturile de răniţi şi bolnavi sau de materiale
sanitare. Vehiculele sanitare pot fi capturate dar numai după ce s-a asigurat îngrijirea răniţilor şi bolnavilor găsiţi în ele.
Aeronavele sanitare vor fi protejate cu condiţia să execute zborurile la înălţimi, ore şi itinerarii convenite special
între părţile în

60
STELIAN SCĂUNAS__________________________________________________ DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR

conflict interesate. Dacă nu s-a ajuns la o înţelegere, survolarea teritoriului inamic sau ocupat de inamic va fi interzisă. Dacă o
aeronavă sanitară este somată să aterizeze, ea va trebui să se supună şi, după un eventual control, va putea să-şi reia zborul.
Bineînţeles, mijloacele de transport sanitar vor purta semnul distinctiv de protecţie pentru a putea fi identificate cu uşurinţă.

2.5. Semnul distinctiv

Semnul distinctiv al serviciului sanitar al armatelor este Crucea Roşie pe fond alb. Sunt admise şi alte semne
distinctive, Semiluna Roşie sau Leul şi Soarele Roşu pe fond alb1. Precizăm că, în prezent, se folosesc numai Crucea Roşie pe
fond alb şi Semiluna Roşie pe fond alb.
Acest semn distinctiv va figura pe drapele, brasarde şi întregul material folosit de serviciul sanitar2.
Este interzisă folosirea semnului distinctiv în alte scopuri decât cele pentru care a fost stabilit3. De altfel, Codul
Penal român sancţionează foarte sever încălcarea acestei reguli.
Dacă prima Convenţie de la Geneva, din 1949, oferă un sistem de protecţie acceptabil răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie, cea de-a doua Convenţie se referă la îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor
forţelor armate pe mare. Convenţia este structurată pe 9 capitole4 şi 63 de articole, reluând aproape mutatis mutandis
prevederile Convenţiei I şi adaptând-o la războiul maritim. De aceea, apreciem că o aplecare detaliată asupra acestui instrument
juridic se poate face cu uşurinţă apelând la cele prezentate anterior şi la sursă5. Câteva precizări sunt totuşi necesare. Astfel, în
războiul naval pentru culegerea, transportarea şi îngrijirea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor sunt special destinate şi dotate
vase spital care beneficiază de un principiu general de protecţie, în sensul că nu pot fi atacate sau capturate, cu condiţia să fie
notificate1 părţii beligerante cu cel puţin 10 zile înainte de intrarea în funcţiune. Există mai multe categorii de nave spital:
militare - construite de statele beligerante cu scop unic de a strânge, trata şi transporta răniţi, bolnavi şi naufragiaţi; particulare
(aparţinând părţilor la conflict) - cele folosite de societăţile naţionale de Cruce Roşie şi alte societăţi de ajutor recunoscute
1 Vezi Anexa 1.
2 Pentru detalii, vezi art. 40 - 44.
3 în mod excepţional, se va putea folosi emblema Convenţiei ş i în-timp de pace pentru a semnala vehiculele

utilizate ca ambulanţe şi pentru a marca poziţia posturilor de ajutor rezervare exclusiv pentru îngrijirea
gratuită a răniţilor şi bolnavilor. De asemenea, Societăţile Naţionale de Crucea Roşie pot să utilizeze emblema
în timp de pace, dar de mici dimensiuni, pentru alte activităţi care, dacă se continuă în timp de război, nu se
consideră că vor beneficia de protecţia Convenţiei. Cele 9 capitole sunt; Dispoziţii generale; răniţi, bolnavi ş i
naufragiaţi; vasele spital; personal; transporturi sanitare; semnul distinctiv; executarea convenţiei;
reprimarea abuzurilor ş i infracţiunilor; dispoziţii finale.
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, op. cit, p. 166 - 180.

oficial precum şi cele folosite de persoane particulare; neutre - navele spital beneficiază de imunitate de atac şi captură,
indiferent unde sunt situate, dar sunt supuse dreptului de vizită şi control. De asemenea, dacă se găsesc într-un port care cade în
puterea adversarului, navele spital vor fi autorizate să plece. Nu este permis ca navele spital să stingherească în nici un fel
mişcările combatanţilor; în timpul luptei şi după luptă, ele vor acţiona pe riscul lor.

Pentru asigurarea protecţiei navelor spital, acestea se vor distinge prin vopsirea în alb a întregii suprafeţe exterioare,
iar pe părţile laterale şi pe cea orizontală vor avea una sau mai multe cruci (semilună) de culoare roşu închis care să fie văzute
uşor de la distanţă, atât din aer cât şi de pe mare.
După anul 1949 au apărut situaţii noi, neacoperite din perspectiva unei protecţii cât mai serioase a răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor şi a celor care îi salvează şi-i îngrijesc, în situaţii de conflict armat. Iată de ce, în urma Conferinţei
diplomatice asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului umanitar de la Geneva, în 1977, s-au adoptat două Protocoale Adiţionale
la Convenţiile din 1949, din care Protocolul Adiţional I aduce numeroase clarificări şi completări la regimul protecţiei răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor în conflictele armate internaţionale.
Deci, ce aduce nou Protocolul Adiţional I ?

3. REGLEMENTĂRI ACTUALE APLICABILE PRIN PROTOCOLUL ADIŢIONAL I ADOPTAT LA GENEVA ÎN 1977

întregul titlu II din Protocolul Adiţional I2 se ocupă de reglementarea, în completare a Convenţiilor I şi II din 1949
a protecţiei

1 Prin notificare se comunică părţilor beligerante navele şi caracteristicile lor: tonajul înregistrat, lungimea
de la pupa la prova şi numărul catargelor şi coşurilor.
2 art. 8 -34,

răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor, unităţilor sanitare, personalului sanitar şi religios, transporturilor sanitare precum şi a unor
aspecte legate de persoanele dispărute sau decedate.
Foarte important, protocolul rezolvă pentru prima dată problema definirii unor termeni des utilizaţi şi în
instrumentele anterioare.
F

3.1. Terminologie şi domeniu de aplicare

Utilizând în întreg cuprinsul următorii termeni, protocolul îi defineşte astfel1:

-răniţii şi bolnavii sunt persoanele, militarii sau civilii care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor
incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale şi care se abţin de la orice act de ostilitate;
-naufragiaţii sunt persoanele, militari sau civili, care se află într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare
a unei nenorociri care-i loveşte nava sau aeronava care-i transportă şi care se abţin de la orice act de ostilitate;
-personalul sanitar sunt persoanele afectate exclusiv, de către o parte la conflict, pentru scopuri sanitare cum sunt
căutarea, evacuarea, transportul, diagnosticul sau tratamentul răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor, pentru prevenirea
bolilor sau pentru administrarea unităţilor şi a mijloacelor de transport sanitare. Această expresie acoperă atât
personalul sanitar militar şi civil al unei părţi la conflict cât şi personalul sanitar al societăţilor naţionale de Cruce
Roşie şi alte societăţi naţionale voluntare de asistenţă, recunoscute şi autorizate de către o parte la conflict.
-personalul religios sunt persoanele, militari sau civilii cum sunt preoţii, care se dedică în exclusivitate funcţiei lor şi
sunt ataşaţi permanent sau temporar fie forţelor armate ale unei părţi la conflict, fie unităţilor sanitare sau mijloacelor
de transport sanitar ale unei părţi Ia conflict sau ale unui stat neutru, societăţi de ajutor cunoscute şi autorizate,
organizaţii internaţionale imparţiale cu caracter umanitar, lie organismelor de protecţie civilă ale unei părţi la conflict.

-unităţi sanitare sunt aşezămintele şi alte formaţii, militare sau civile, organizate în scopuri sanitare. Ele pot fi fixe sau
mobile, permanente sau temporare.
-transporturi sanitare - transportul rutier, feroviar, pe apă sau aerian al răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, al
personalului sanitar şi religios şi al materialului sanitar.
-mijloc de transport sanitar - orice mijloc de transport militar sau civil, permanent sau temporar, destinat în
exclusivitate transportului sanitar şi pus sub conducerea unei autorităţi competente a unei părţi la conflict.
-vehicul sanitar - orice mijloc de transport sanitar terestru.

61

1 Art. 8.
STELIAN SCĂUNAS__________________________________________________ DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR

-navă şi ambarcaţiune sanitară - orice mijloc de transport pe apă.

-aeronavă sanitară - orice mijloc de transport sanitar aerian.
-semn distinctiv - semnul distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al Leului şi Soarelui Roşu pe fond alb, când
este utilizat pentru protecţia unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar, a personalului sanitar şi religios, ca şi al
materialului acestora.
-semnal distinctiv - orice mijloc de semnalizare destinat exclusiv pentru a permite identificarea unităţilor si mijloacelor
de transport sanitare1.
Din analiza acestor termeni, aşa cum sunt prezentaţi în protocol, rezultă că, spre deosebire de primele două
convenţii din 1949 care asigură protecţie numai răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor militari iar personalul sanitar civil
beneficiază de o minimă protecţie, se extinde protectia şi asupra civililor răniţi, bolnavi, naufragiaţi şi a personalului sanitar
civil. De altfel, chiar şi în articolul 9, "domeniul de aplicare" se arată că prevederile Protocolului adiţional I, titlul II, care au ca
scop ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, se aplică tuturor acelora care sunt afectaţi de conflictul armat,
fără nici o diferenţiere nefavorabilă fondată pe diverse temeiuri: rasă, culoare, sex, etc.

3.2. Protecţia persoanelor şi unităţilor sanitare Sub acest aspect, Protocolul adiţional I aduce următoarele îmbunătăţiri:

STELIAN SCĂUNAS____________________________________________________DREPTIXTERXA TJOXAL l'\LASITAR

- sănătatea şi integritatea fizică şi mentală a persoanelor aflate sub puterea adversarului nu trebuie să fíe compromise
' Protocolul Adiţional 1, anexa I, cap 3. De văzut şi anexa
113

prin nici un act sau o misiune nejustificată. Se interzic actele medicale care nu sunt motivate de starea sănătăţii, în
special:
-mutilările fizice;
-experienţele medicale sau ştiinţifice;
-prelevările de ţesuturi sau organe pentru transplanturi, cu excepţia cazurilor când acestea sunt justificate (adică
acelea care sunt conforme cu normele medicale în general recunoscute iar partea responsabilă de actul
respectiv, în circumstanţe medicale analoage, le-ar aplica propriilor săi resortisanţi aflaţi în libertate);
-personalul sanitar şi religios civil va fi respectat şi protejat. Personalul sanitar nu va fi constrâns la sarcini incompatibile
cu misiunea sa umanitară;
-nimeni nu va fi pedepsit pentru că a exercitat o activitate cu caracter medical conform deontologiei, indiferent de
împrejurări;
-represaliile contra persoanelor şi bunurilor protejate sunt interzise;
-unităţile sanitare nu trebuie să fie utilizate pentru a se încerca să se pună obiective militare la adăpost de atacuri;
-protecţie unităţilor sanitare prevăzute de Convenţia I se extinde şi asupra unităţilor sanitare civile şi se apreciază că
existenţa unor membri ai forţelor armate sau alţi combatanţi în aceste unităţi, din raţiuni medicale, nu constituie act
dăunător inamicului, deci nu pate să ducă la încetarea protecţiei.
De asemenea protocolul conţine mai multe prevederi pentru limitarea rechiziţiei unităţilor sanitare civile1.

3.3.Transporturile sanitare

Sunt reafirmate regulile de protecţie stabilite de Convenţiile I şi II din 1949 şi, în acelaşi timp, dezvoltate unele dintre
acestea Protocolul stabileşte reguli cu privire la protecţia navelor-spital şi ambarcaţiunilor de coastă, aeronavelor sanitare (în
zone care nu sunt dominate de către

STELIAN SCĂDNAS
DREPTISTERSA T10SAL l SLiSlT.iR
1 Ibidem, art. 14.
2 Ibidem, titlul II, secţ. II, art, 21-31

adversar, în zone de contact sau similare, în zone dominate de către adversar), restricţii la utilizarea aeronavelor sanitare,
aterizarea şi inspectarea aeronavelor sanitare, etc.1

3.4. Persoane dispărute şi decedate

Principiul general pe care protocolui îl situează la baza reglementărilor privind persoanele dispărute şi decedate îl
constituie "dreptul pe care îl au familiile de a cunoaşte soarta membrilor lor"2.
Referitor la persoanele dispărute, protocolul stabileşte în sarcina părţilor ca, atunci când situaţia permite şi cel mai
târziu începând de la sfârşitul ostilităţilor active, să caute persoanele a căror dispariţie a fost semnalată de către o parte adversă,
iar informaţiile obţinute să fie transmise fie direct, fie prin intermediul puterilor protectoare, al Agendei centrale de depistare
sau al societăţilor naţionale de Cruce Roşie.
De asemenea, protocolul face precizări cu privire la rămăşiţele persoanelor decedate din cauze având legătură cu
ostilităţile sau cu ocupaţia şi cu privire la morminte. Se arată că rămăşiţele persoanelor decedate trebuie să fie respectate iar
mormintele să fie întreţinute şi marcate şi, imediat ce situaţia permite, să se faciliteze accesul membrilor familiei şi al altor
persoane la morminte, protecţia şi întreţinerea acestora, chiar reîntoarcerea în ţara de origine a rămăşiţelor persoanelor decedate
şi a obiectelor lor personale.

4. PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR, NAUFRAGIAŢILOR, PERSONALULUI SANITAR ŞI RELIGIOS, UNITĂŢILOR ŞI

TRANSPORTURILOR SANITARE ÎN CONFLICTELE ARMATE FĂRĂ CARACTER INTERNAŢIONAL

Protecţia victimelor în situaţii de conflict armat fără caracter internaţional este prevăzută de articolul 3 comun
Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi de Protocolul adiţional II la aceste convenţii, din 1977.
Articolul 3 comun Convenţiilor din 1949, într-o reglementare foarte succintă şi generală, precizează:

! Pentru detalii, ibidem. 2

Ibidem, art. 32.

62
 "1
STELIAN SCĂUNAS____________________,___________________________ DREPT INTERNA TIOSA L UM.4NIT.4R

- persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele
care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţiune sau orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările,
tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu, bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex,
naştere sau avere sau orice alt criteriu analog. în acest scop sunt interzise.
a)atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile
şi chinurile;
b)luările de ostatici;
c)atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamentele umilitoare şi înjositoare;
d)condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă dată de un tribunal constituit în mod
regulat şi însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.
-răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi;
-un organism umanitar imparţial (de exemplu cu caractere CICR) va putea să ofere serviciile sale părţilor la conflict.
Protocolul adiţional II din 19771, pe baza experienţelor acumulate anterior, abordează mai în detaliu protecţia
victimelor în conflictele armate fără caracter internaţional.
în primul rând, protocolul stabileşte câteva garanrii fundamentale cu privire la tratamentul uman al victimelor şi
anume.2
-toate persoanele care nu participă în mod direct la ostilităţi sau care nu mai participă la acestea, indiferent că sunt sau
nu private de libertate au dreptul să le fie respectată persoana lor, onoarea, convingerile şi practicile lor religioase şi
vor fi tratate cu umanism în toate împrejurările, fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil;
-este interzis să se ordone să nu fie supravieţuitori;
-sunt interzise în orice timp şi loc:

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit., p. 338 şi urm. 2 Ibidem,
art. 4.

63
STELIAN SCÁUNAS____________________________________________________DREPT 1STERXA TJO.VAL LWÍAXITAR

-atentatele împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi morale a persoanelor, în special omuciderea şi actele
de cruzime (tortura, mutilările, pedepsele corporale, etc.);
-pedepsele colective;
-loare de ostatici;
-actele de terorism;
-atentatele împotriva demnităţii personale, în special tratamentul umilitor şi degradant, violul, prostituţia silită şi
orice formă de atentat la pudoare;
-sclavia şi negoţul cu sclavi, sub toate formele;
-jefuirea;
-ameninţarea cu săvârşirea actelor menţionate mai sus;
-copii vor primi îngrijirea şi ajutoarele de care au nevoie, în special educaţie, inclusiv cea religioasă şi morală, conform
dorinţei părinţilor sau persoanelor care-i au în îngrijire (în lipsa părinţilor);
-se vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se facilita reunirea familiilor separate temporar;
-copiii, sub vârsta de 15 ani nu vor fi recrutaţi în forţele sau grupările armate şi nu li se va permite să participe la
ostilităţi;
-se vor lua măsuri cu consimţământul părinţilor, pentru evacuarea temporară a copiilor din zona în care au loc lupte
într-o zonă a ţării mai sigură şi pentru ca aceştia să fie însoţiţi de persoane care să vegheze asupra securităţii şi
bunăstării lor;
Titlul III din protocol stabileşte regulile de căutare, protecţie şi îngrijire a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor,
de protecţie a personalului sanitar şi religios, a misiunilor medicale, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitare:
- întotdeauna când împrejurările o permit şi, în special după o luptă, vor fi luate, fără întârziere, toate măsurile posibile
pentru a se căuta şi aduna răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, pentru a-i proteja contra jefuirii şi tratamentului
necorespunzător şi pentru a li se asigura îngrijirea necesară, precum şi pentru a se căuta morţii, a se împiedica să fie
jefuiţi şi pentru a li se asigura serviciul funebru1;

1 Ibidem, art. 8.

64
 STELIAN SCĂUNAS
DREPT ISTERSA 770X4 L 1AXTTAR

-toţi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii vor fi respectaţi şi protejaţi. Aceştia vor fi trataţi uman şi vor primi, în măsura posibilului, şi
cât mai repede posibil îngrijirile medicale. Nu se va face nici o distincţie între aceştia care să nu fie bazată pe criterii
medicale;
-personalul sanitar şi religios va fi respectat şi protejat şi nu va fi obligat să îndeplinească sarcini incompatibile cu misiunea sa
umanitară1;
-nimeni nu va fi pedepsit pentru a fi exercitat o activitate cu caracter medical conform deontologiei, oricare ar fi fost
împrejurările sau beneficiarii acestei activităţi2;
-sub rezerva dispoziţiilor din legislaţia naţională, nici o persoană care exercită o activitate medicală nu va putea fi sancţionat
pentru faptul că a refuzat sau s-a abţinut să furnizeze informaţii în legătură cu răniţii şi bolnavii pe care i-a îngrijit sau îi
îngrijeşte3;
-unităţile sanitare şi mijloacele de transport sanitar vor fi respectate şi protejate în orice moment şi nu vor face obiectul
atacurilor. Protecţia lor nu va înceta decât dacă acestea vor fi folosite în scopul de a îndeplini acte ostile, în afara sarcinilor
lor umanitare. In asemenea situaţii protecţia încetează numai după un avertisment dat într-un termen rezonabil şi dacă
avertismentul este ignorat4;
-semnul distinctiv al Crucii Roşii (Semilunii Roşii) pe un fundal alb va fi purtat sau arborat atât de personalul sanitar şi religios,
cât şi de unităţile şi mijloacele de transport sanitar dar nu trebuie utilizat într-un mod abuziv5.

ANEXA 1

a
b

1 Ibidem, art. 9.
2 Ibidem, art. 10.
3 Ibidem
4 Ibidem, art. 11.
5 Ibidem, art. 12.

SEMNE DISTINCTIVE

CRUCEA ROŞIE

-model neobligatoriu
-construcţie:

a = b + 1/6 b (se poate realiza şi şi printr-o improvizaţie de cinci pătrate)

SEMILUNA ROŞIE - model neobligatoriu

- construcţie:
01 -02 = 2 unităţi Rl = 6 unităţi R2 = 5 unităţi (se poate realiza şi printr-o improvizaţie cu arc de cerc excentrât)

EMBLEMA ZONELOR ŞI LOCALITĂŢILOR SANITARE ŞI DE SECURITATE

- benzi oblice de culoare roşie pe fond alb aşezate pe panouri drapele sau vopsite pe suprafeţele sau acoperişurile disponibile

ANEXA 2

SEMNALE DISTINCTIVE

A Semnal luminos
- constă într-un "foc'' albastru care scânteiază, prevăzut pentru aeronavele sanitare, în scopul de a semnaliza identitatea lor (nici o altă aeronavă nu poate
folosi acest semnal).
Frecvenţele recomandate de scânteiere sunt de 60 - 100/min. Lumina albastră poate fi utilizată şi de mijloacele de transport sanitare terestre precum şi de navele-
spital şi ambarcaţiunile protejate de convenţiile de la Geneva şi protocoalele adiţionale.
B. Semnale radio, identificarea radio si electronică
a) semnate si mesaje de urgentă
XXX - repetat de 3 ori în radiotelegrafiei
PAN PAN - repetat de trei ori în radiofonie şi pronunţat ca în franceză
- ambele semnale semnifică faptul că staţia care cheamă are un mesaj foarte urgent de
transmis referitor la securitatea navei, aeronavei, a unui alt vehicul sau a unei persoane.
- semnalul de urgenţă are prioritate asupra tuturor celorlalte comunicări, cu excepţia
celor de primejdie.. XXX XXX XXX YYY - în radio telegrafie
PAN PAN PAN PAN PAN PAN MEDICAL - în radiofonie, pronunţat ca în franceză.
- aceste semnale indică faptul că mesajul care urmează primeşte un transport sanitar protejat. Mesajul cuprinde următoarele date:
-indicativul de apel sau orice alt mijloc de indicare recunoscut al vehiculului de
transport sanitar; -poziţia mijlocului de transport sanitar; -numărul şi tipul de vehicule de transport
sanitar; -itinerarul prevăzut,
-durata estimată a deplasării şi orele de plecare şi sosire prevăzute; -orice altă informaţie (altitudinea zborului, frecvenţele de veghe, moduri şi coduri radar
de supraveghere, etc.)

b) Semnale si mesaje de securitate:

TTT - repetat de 3 ori în radiotelegrafiei
SECURITE - repetat de 3 ori în radiotelefonie
şi pronunţat ca în franceză
semnifică faptul că staţia va transmite navigatorilor un aviz important sau un avertisment meteorologic.
Se transmite împreună cu apelul, pe una dintre frecvenţele internaţionale de primejdie;
- Mesajul de securitate care urmează apelului se transmite pe o frecvenţă de lucru (indicată la sfârşitul apelului).
NOTĂ:
Potrivit Regulamentului Telecomunicaţiilor adoptat de Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, frecvenţele internaţionale de primejdie enumerate la art. 40
pot fi utilizate şi cte navele şi aeronavele statelor neparticipante la un conflict armat pentru a se identifica şi a stabili comunicări. In acest caz, după emisia semnalului de
urgenţă sau de securitate, se adaugă:
NNN - un singur grup în radiotelegrafie
sau
NEUTRAL - o singură dată, în radiotelefonie (pronunţat ca în franceză).
STELIAN DREPT 1STERSA T10SAL LM4X1TAR
SCĂUNAŞ

TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

O categorie importantă de persoane beneficiară a protecţiei pe care o oferă dreptul internaţional umanitar o
constituie aceea a prizonierilor de război. în numeroasele conflicte armate care au avut loc,
0îndelungată perioadă prizonierii de război au îndurat mari suferinţe datorită inexistenţei unor reguli precise de protecţie. Abia
începutul secolului XX a adus şi în acest domeniu un sistem coerent privind tratamentul prizonierilor de război, sistem care a
evoluat în funcţie de situaţiile create de conflictele armate derulate în ultimele decenii. în prezent, prin eforturile reunite ale
statelor şi CICR, protecţia prizonierilor de război este reglementată de Convenţia a lll-a de la Geneva privitoare la tratamentul
prizonierilor de război din 12 august 19491, ale cărei prevederi au fost menţinute şi unele extinse de către Protocolul adiţional
1privind protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale, adoptat tot la Geneva în anul 1977.
Sunt necesare aceste reglementări în dreptul internaţional ? Cu siguranţă, răspunsul nu poate fi decât afirmativ, dacă
ne gândim chiar şi numai la situaţia dezastruoasă a prizonierilor de război din cel de-al Doilea Război Mondial: 2.300.000 de
prizonieri sovietici capturaţi de Germania au murit de tifos; din cei 3.370.000 de prizonieri germani capturaţi de sovietici,
1.321.000 au murit sau au dispărut; din cei 615.000 japonezi prizonieri, 150.000 de asemenea, au murit sau au dispărut şi
exemplele ar putea continua

' Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, ARDU, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 181 -233

67
STELIAN SCĂUNAS
DREPT IXTERXATJOSAL LUÍXITAR

1. SCURT ISTORIC CU PRIVIRE LA TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

Până în evul mediu, soarta prizonierilor de război a depins exclusiv de puterea celui care îi captura, acesta având
drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Prizonierii erau fie ucişi (cel mai adesea sacrificaţi pe altare), fie făcuţi sclavi. Cu timpul,
datorită avantajelor economice pe care le aducea munca sclavilor, se renunţă la uciderea prizonierilor, aceştia devenind
adevărate unelte vorbitoare, fără calitatea de persoane, Instituţia sclavajului se menţine şi o bună parte din Evul Mediu, prin
Conciliul de la Luteran (1179), se interzice luarea în robie şi vinderea ca sclavi a prizonierilor de război creştini. Este un prim
pas în crearea unei minime protecţii pentru aceste victime. Se naşte, în schimb, o altă practică, aceea de a elibera prizonierii
contra unor taxe de răscumpărare care variau ca mărime în funcţie de rangul prizonierului 1. Pasul următor este făcut în secolul
XVII, când prizonierii de război sunt scoşi de sub puterea armatei care i-a capturat, fiind consideraţi de aici înainte sub puterea
suveranului acesteia.
în secolele XVII - XVIII apare obiceiul încheierii unor carteluri (acorduri) între beligeranţi, prin care se puteau
efectua schimbul de prizonieri. De asemenea, apar unele idei progresiste (J. J. Rousseau, Benjamin Franklin, ş.a.) care au
contribuit într-o mare măsură la umanizarea războiului. Ideea care prevalează (potrivit unui mai vechi principiu, potrivit căruia
războiul se duce între state şi nu între indivizi) este aceea că un combatant prins şi dezarmat nu mai este considerat inamic, ci o
persoană care trebuie să fie tratată cu omenie. Prin urmare, instituţia prizonieratului începe să fie considerată o măsură
preventivă, în sensul de a împiedica pe prizonier să se întoarcă la armata proprie şi să pună mâna pe arme. Mai mult, se
dezvoltă concepţia potrivit căreia prizonierul trebuie să fie tratat asemănător trupelor părţii sub puterea căreia a căzut. De altfel,
tratamentul prizonierilor de război începe să apară în diferite n-atate bilaterale, acestea devenind o adevărată regulă în

pentru detalii. Andrei Pippidi, Contribuţii la studiul legilor războiului în evul mediu, Ed, Militară, Bucureşti, 1974

68
STEL1AN SCĂUNAS________________________________________________ DREPTIKTERNA T10NAL UMAXJT.AR

practica statelor1. Aceste cutume şi prevederi izolate din diferitele tratate, de regulă bilaterala îşi vor găsi locul în dreptul pozitiv
(jus cogens), pentru prima dată, la cea de-a doua Conferinţă de pace de la Haga din 1907 când, în Regulamentul anexă2 la
convenţia a IV-a privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru se precizează statutul prizonierilor de război.
După primul Război Mondial, în anul' 1929, la Geneva se adoptă Convenţia pentru ameliorarea soartei
prizonierilor de război3 care înlocuieşte Regulamentul din 1907 şi care va fi înlocuită la rândul ei, cu Convenţia a III de la
Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război, convenţie valabilă în prezent la care au aderat aproape
toate statele. De asemenea, Protocolul adiţional l la Convenţiile de la Geneva din 1949, adoptat în anul 1977, prin articolele 43
şi 44 aduce noi precizări la statutul prizonierilor de război.

2. NOŢIUNEA DE PRIZONIER DE RĂZBOI

Din analiza largă a prevederilor Convenţiei a IlI-a şi ale Protocolului adiţional I rezultă că între noţiunea de
combatant şi cea de prizonier este o relaţie directă în sensul în care numai combatanţii pot avea statutul de prizonier când sunt
capturaţi de inamic. La o cercetarea mai atentă constatăm că art. 4 din Convenţia a IlI-a stabileşte că sunt prizonieri de război
următoarele categorii de persoane care au căzut sub puterea adversarului:
/ . membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac
parte din aceste forţe armate. 2. Membrii altor miliţii şi altor corpuri de -voluntari, inclusiv cei din mişcările de
rezistenţă organizate, aparţinând unei părţi la conflict şi acţionând în afara sau în interiorului propriului lor teritoriu,
chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

-sunt conduse de o persoană care este responsabilă de conduita lor;

-au un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;
-poartă armele în mod deschis, la vedere;
-se conformează, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.
1 de exemplu: tratatul dintre Austria şi Prusia din 1779, Tratatul dintre SUA şi Prusia semnat la Haga în
1785, Cartelul pentru schimbul de prizonieri de război semnat la Washington între SUA şi MareaBritanie,
Convenţia dintre Spania şi Columbia din 1820, şa.
2 Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit. P. 24-26

5 Ghe Gheorghe - Tratatele Internaţionale ale României, Voi II, Bucureşti, 1980, p. 211 - 216

3.Membrii forţelor armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de puterea
deţinătoare.
4.Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte din ele direct (membrii civili ai echipajelor avioanelor
militare, corespondenţii de război, furnizorii, etc.) cu condiţia să fie autorizate de forţele armate pe care le însoţesc.
5.Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor
la conflict, care nu beneficiază de un tratament, în favoarea altor ; dispoziţii.
6.Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele
de invazie, fără a fi avut timp de a se constitui în forţe armate regulate, dacă ea poartă armele in mod deschis şi
respectă legile şi obiceiurile războiului.
Coroborând aceste prevederi cu articolul 50 din Protocolul adiţional I care defineşte persoanele civile, precum şi cu
articolele 43 şi 44 din acelaşi protocol care definesc combatanţii şi forţele armate, tragem concluzia că persoanele enumerate la
punctele 4 şi 5 de mai sus pot fi prizonieri de război numai dacă răspund calităţii de combatant. în caz contrar, vor fi considerate
persoane civile, şi prin urmare, vor beneficia de tratamentul rezervat prin Convenţia a IV din 1949.
De astfel, Protocolul adiţional I stabileşte o formulă mult mai simplă în definirea prizonierului de război, în sensul
că "orice combatant care cade în mâinile părţii adverse este prizonier de război" ■ "Combatanţii sunt membrii forţelor
armate ale unei părţi la conflict, alţii decât personalul sanitar sau religios." 1 Pentru o mai bunăclarificare, Protocolul
adiţional 1 defineşte forţele armate care "se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate
care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta e
reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de partea adversă . aceste forţe armate vor trebui să fie supuse
1 Protocolul adiţional I, art. 44 par. 1
2 Ibidem , art. 43, par. 2

unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile în
conflictele armate. "'. Deci, pot fi prizonieri de război numai combatanţii, nu toţi membrii forţelor armate, personalul sanitar şi
religios nu poate fi făcut prizonier de război, în schimb civilii care participă la ostilităţi în calitate de combatanţi pot fi făcuţi
prizonieri de război.

Convenţia a IlI-a mai stabileşte că vor beneficia de tratamentul rezervat prizonierilor de război şi persoanele care
aparţin sau au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate dacă, din cauza acestei apartenenţe, puterea ocupantă apreciază ca
necesară internarea lor.2
Protocolul adiţional I stabileşte, în caz de îndoială, o prezumţie a calităţii de combatant pentru persoanele care iau
parte la ostilităţi şi cad în mâinile părţii adverse şi care revendică statutul de prizonier de război, urmând ca un tribunal
competent să le determine statutul real al acestora3.
Nu se bucură de statutul de prizonier de război, combatanţii ilegali (spionii, sabotorii, mercenarii) şi cei care au
comis crime de război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă împotriva lor. Reamintim că membrii forţelor
armate în uniformă care acţionează pe un teritoriu inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea unor obiective militare
ale acestuia beneficiază de statutul de prizonier de război.
Şi în regulamentele de luptă ale armatei române întâlnim câteva reglementări referitoare la statutul, capturarea şi
tratamentul prizonierilor de război4. Având în vedere că aceste regulamente au fost elaborate înainte de aderarea României la
protocoalele adiţionale din 1977 şi că, de fapt, se face o aplicare sumară a prevederilor Convenţiei a IlI-a din 1949, socotim că
este necesar ca, într-o viitoare reglementare să fie cuprinse toate prevederile umanitare referitoare la prizonierii de război

(cu atât mai mult cu cât în perioada interbelică a existat, în armata română, un regulament al prizonierilor de război de sine
stătător).

2Convenţia III, art. 4. Lit. b.

3Protocolul adiţional I, art. 45
4pentru detalii, vezi regulamentul de luptă A.N. -3, art. 597 şi AN. -4, art. 583

125

3. TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI 3.1. Reguli generale de protecţie

Potrivit unui mai vechi principiu, prizonierii nu sunt sub autoritatea indivizilor sau a armatei care i-a capturat, ci
saib autoritatea puterii inamice. Ei trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie, orice act sau omisiune ilicită care ar cauza moartea
sau ar pune în pericol sănătatea lor fiind interzise, nici un prizonier de război nu poate fi supus mutilărilor fizice sau
experienţelor medicale sau ştiinţifice care nu ar fi justificate de tratamentul medical necesar. Ei trebuie să fie protejaşi tot

69
timpul împotriva actelor de violenţă sau de intimidare şi împotriva insultelor şi curiozităţii publice. Prizonierii de război au
dreptul Im respectarea persoanei lor, represaliile împotriva acestora fiind interzise. Femeile trebuie să fie tratate cu toată
consideraţia datorită sexului lor şi să beneficieze de un tratament tot aşa de favorabil ca cel acordat bărbaţilor.
Puterea deţinătoare de prizonieri de război suîportă în mod gratuit atât întreţinerea cât şi îngrijirile medicale pe
care le necesită starea sănătăţii acestora.
Convenţia stabileşte principiul potrivit căruia prizonierii de război trebuie să fie trataţi în acelaşi fel, indiferent de
deosebirile pe. temeiuri diverse, cum ar fi rasa, naţionalitatea, religia, orientarea politică sau alt criteriu analog.
Puterile deţinătoare de prizonieri de război suna responsabile de tratamentul ce li se aplică acestora şi Ia orice act
ilicit care antrenează moartea sau pune în pericol grav sănătatea prizonierului va fi considerată ca o gravă infracţiune
echivalentă cu crima de război. De altfel, statele părţi la convenţie s-au angajat să completeze legislaţiile naţionale cu măsuri de
reprimare a actelor contrare convenţiei1.

3.2. Captivitatea prizonierilor de război

1 Vezi, de ex. Codul penal al României, art. 358.

126

Potrivit articolului 17 din Convenţia a IlI-a, prizonierii de război, după capturare, nu vor fi obligaţi să declare când
sunt interogaţi, decât numele, prenumele, gradul, data naşterii şi numărul matricol sau, în lipsă, o indicaţie echivalentă. Dacă
nu respectă această regulă, puterea deţinătoare poate recurge la o restrângere a avantajelor acordate prizonierilor de gradul sau
statutul lor. De aceea, Convenţia obligă părţile să procure persoanelor aflate sub jurisdicţia lor un bilet de identitate care să
ofere datele arătate mai sus, bilet care să fie prezentat la orice cerere, dar care nu i se poate ridica prizonierului.
Sunt interzise torturile fizice sau morale şi orice late constrângeri asupra prizonierului pentru a da şi alte informaţii.
Dacă sunt prizonieri răniţi sau bolnavi care din cauza stării lor nu sunt capabili de a se identifica, vor fi predaţi
serviciului sanitar, şi identificarea lor se va face prin alte mijloace.
Toate efectele şi obiectele de uz personal, mai puţin armele, caii, echipamentul militar şi documentele militare vor
rămâne asupra prizonierului de război (inclusiv căştile metalice, măştile contra gazelor şi alte obiecte de protecţie personală).
De asemenea, nu se vor ridica semnele gradului şi naţionalităţii, decoraţiile şi obiectele având o valoare personală sau
sentimentală (acestea nu se pot ridica decât pentru motive de securitate). Sumele de bani deţinute de prizonieri nu vor putea fi
ridicate decât pe baza ordinului unui ofiţer şi după ce se consemnează despre aceasta într-un registru şi după ce s-a eliberat o
chitanţă amănunţită. Obiectele reţinute şi sumele de bani retrase trebuie să fie păstrate de puterea deţinătoare şi înapoiate
prizonierului la sfârşitul captivităţii.
Prizonierii de război vor fi evacuaţi cât mai repede în lagăre situate în afara zonelor de luptă; evacuarea se va face
cu omenie, procurându-li-se apă potabilă şi hrană suficientă, îmbrăcăminte şi îngrijiri medicale.
Trecând în domeniul reglementărilor de drept intern, regulamentele de luptă ale armatei române1 stabilesc
procedura de evacuare a prizonierilor de război. Astfel, după ce au fost dezarmaţi,

SCAUNAS

1 Pentru detalii, AN-3, art.597 - 602 şi AN-4, art. 583 - 587

127

prizonierii sunt scoşi imediat din raionul acţiunilor de luptă şi evacuaţi sub escortă la punctul de adunare al prizonierilor
organizat la regiment (similar). Prizonierii de război se primesc (predau) pe baza unui proces verbal la care se anexează tabelul
nominal în care se consemnează eventualele modificări (evadări, decese, etc).
Din raionul acţiunilor de luptă şi până în punctele de adunare, prizonierii sunt păziţi şi escortaţi de către militari
numiţi de comandantul de pluton. Prizonierii, răniţi sau bolnavi se evacuează separat pentru a li se asigura îngrijirile medicale
necesare.

1.2, Internarea prizonierilor de război

Prizonierii de război trebuie să fie internaţi în clădiri situate pe uscat şi care prezintă toate garanţiile de igienă şi
salubritate, în regiuni cu o climă favorabilă lor, grupaţi în lagăre sau secţiuni de lagăre care să ţină seama de naţionalitate,
limbă, obiceiuri. Se interzice trimiterea sau reţinerea prizonierilor în regiuni expuse focului din zona de luptă.
Convenţia obligă părţile să ofere prizonierilor adăposturi contra bombardamentelor aeriene şi altor pericole, ca şi
pentru populaţia civilă din zonă. De asemenea, puterile deţinătoare trebuie să-şi comunice reciproc, prin intermediul puterilor
protectoare, toate indicaţiile utile asupra situaţiei geografice a lagărelor de prizonieri.
Atunci când este necesar, din raţiuni de ordin militar, lagărele vor fi semnalizate prin literele PG sau PW'sau prin
alte mijloace.
Interesantă este prevederea Convenţiei (de fapt, menţine prevederea Regulamentului anexă la Convenţia a IV-a de
la Haga, din 1907) potrivit căreia prizonierii de război vor putea să fie puşi în libertate pe cuvânt sau angajament ca nu vor mai
pune mâna pe armă, în măsura în care legile puterii de care depind le îngăduie.

3.3.1. Cazarea, hrana şi îmbrăcămintea prizonierilor de război

Convenţia stabileşte principiul potrivit căruia condiţiile de cazare a prizonierilor de război trebuie să fie tot aşa de
favorabile ca acelea rezervate trupelor puterii deţinătoare cantonate în aceeaşi regiune

de
STELIAN SCĂUNAS
iniţialele de la expresia "prizonieri de război" în limbile franceză şi engleză ("prisoniers DREPT INTERNA T10NAL UMiSTT.iR
guerre" respectiv "prisoners of war"). De văzut şi anexa 1.
(mai ale în ce priveşte suprafaţa dormitoarelor şi
128
cubajul de are minim). Localurile afectate vor fi
la adăpost de umiditate, suficient încălzite şi iluminate. Pentru prizonierii femei vor exista dormitoare separate.
Raţia zilnică de hrană trebuie să fie îndestulătoare pentru a menţine sănătatea prizonierilor şi a împiedica pierderile
în greutate sau tulburările de subnutriţie, Apa potabilă trebuie să fie în cantitate suficientă şi se va permite întrebuinţarea
tutunului. Sunt interzise orice măsuri disciplinare colective cu privire la hrană.
îmbrăcămintea, rufăria şi încălţămintea vor fi date în cantitate suficientă, (de regulă, uniformele capturate de la
armata inamică).
în lagăre se vor instala cantine unde prizonierii de război să poată procura, contra cost, alimente, săpun, tutun, etc.;
la preţuri echivalente celor de pe piaţa locală.

3.3.2.Igiena şi îngrijirile medicale ale prizonierilor de război

70
STEL1AN SCĂUNAS________________________________________________ DREPTIKTERNA T10NAL UMAXJT.AR

Imperiul sub care sunt reglementate aceste aspecte este acela al asigurării curăţeniei şi salubrităţii lagărelor şi
prevenirii epidemiilor. Iată de ce, Convenţia stabileşte ca prizonierii de război să dispună de instalaţii conforme regulilor de
igienă, băi, duşuri, apă şi săpun în cantitate suficientă pentru spălatul zilnic al rufelor.
Fiecare lagăr trebuie să dispună de infirmerie pentru îngrijirile medicale ale prizonierilor în care vor fi trataţi, de
preferinţă, de un personal medical al puterii de care depind şi dacă este posibil, de naţionalitatea lor. Lunar, vor fi făcute
inspecţii medicale care vor cuprinde controlul şi înregistrarea greutăţii prizonierilor.
Membrii personalului sanitar şi religios reţinuţi sub autoritatea puterii deţinătoare în scopul asistenţei prizonierilor
de război, nu vor fi consideraţi prizonieri. Ei vor fi beneficiarii, cel puţin, ai tuturor avantajelor şi protecţiei oferite de Convenţia
a IlI-a şi ai tuturor înlesnirilor pentru a îngriji medical şi ajuta religios prizonierii de război.
Prizonierii vor avea deplina libertate de practicare a cultului lor, precum şi libertatea de a participa la slujba
religioasă pentru care vor fi repartizate localuri potrivite. Articolul 38 recomandă puterilor deţinătoare ca, respectând în totul
preferinţele individuale ale fiecărui prizonier, să încurajeze activităţile intelectuale, educative, recreative şi sportive. Astfel,
prizonierii trebuie să aibă posibilitatea de a face exerciţii fizice, jocuri sportive şi să beneficieze de aer liber.
129
3.3.3. Disciplina în lagărele de prizonieri

Fiecare lagăr de prizonieri este pus sub autoritatea directă a unui ofiţer aparţinând forţelor armate ale părţii
deţinătoare care este răspunzător, sub controlul guvernului său, de aplicarea Convenţiei.
Prizonierii de război, cu excepţia ofiţerilor sunt obligaţi la semnele exterioare de respect din regulamentele propriei
lor armate faţă de toţi ofiţerii puterii deţinătoare. Ofiţerii, prizonieri vor saluta numai pe ofiţerii de grad superior ai puterii
deţinătoare şi pe comandantul lagărului, indiferent de gradul acestuia. De aceea, Convenţia obligă puterile deţinătoare să
autorizeze porturile semnului gradului şi naţionalităţii, precum şi al decoraţiilor.
Folosirea armelor contra prizonierilor de război, (în special contra celor care evadează) trebuie să constituie un
mijloc extrem care va fi utilizat după executarea unor somaţii regulamentare, prealabile.
Ofiţerii prizonieri de război vor fi trataţi cu toată consideraţia datorită gradului şi vârstei lor. Pentru aceştia în
scopul de a li se asigura serviciul în lagăre se vor detaşa soldaţi prizonieri de război din aceleaşi forţe armate.
In general, prizonierii de război vor fi supuşi legilor regulamentelor şi ordinelor aplicabile în forţele armate ale
puterii deţinătoare, împotriva acestora putându-se lua măsuri disciplinare şi judiciare dacă au săvârşit infracţiuni sau alte
abateri. Numai tribunalele militare vor putea judeca un prizonier de război, în afara situaţiei când competenţa aparţine
instanţelor civile, oferind toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate. Un prizonier nu va putea fi pedepsit cu alte pedepse
decât acelea prevăzute pentru acele fapte comise de membrii forţelor armate ale puterii deţinătoare. Sunt interzise orice pedepse
colective pentru acte individuale, pedepsele corporale, încarcerarea în locuri neiluminate natural, orice tortură sau cruzime.
Convenţia stabileşte şi unele pedepse care se pot aplica prizonierilor. Aceste pedepse sunt1:
- o amendă care nu va depăşi 50% din avansul
soldei şi indemnizaţiei de muncă pe o perioadă care nu va trece
de 30 de zile;

1 Convenţia a Ill-a, art. 89.

71
STELIAN DREPT JXTERNA TIOSAL UMAMTAR
SCĂUNAS

- suprimarea avantajelor acordate în afara tratamentului prevăzut în convenţie;

- corvezile, nedepăşind 2 ore pe zi;
- arestul.
Pedeapsa privind corvezile nu poate fi aplicată ofiţerilor şi oricare ar fi pedeapsa, aceasta nu va depăşi 30 de zile.
Ghiar dacă un prizonier trebuie să răspundă disciplinar pentru mai multe fapte în momentul în care se hotărăşte pedepsirea lui,
suma pedepselor nu trebuie
dpnScerKcă ^0 rlp 7 i ]p D p î^pmpnca rm va trprp mpi mult de n lima
între decizia disciplinară şi executarea ei. în cazul în care un prizonier de război va fi condamnat Ia o nouă pedeapsă
disciplinară, un termen de cel puţin 3 zile va separa executarea fiecăreia dintre pedepse, dacă durata uneia dintre ele va fi de 10
zile sau mai mică.
Prizonierii de război care au reuşit să evadeze. în situaţia că sunt capturaţi din nou, nu vor fi pedepsiţi pentru
evadarea anterioară. Evadarea unui prizonier de război va fi considerată reuşită dacă:
-s-a alăturat forţelor armate ale puterii de care depinde sau ale unei puteri aliate acesteia;
-a părăsit teritoriul aflat sub autoritatea puterii deţinătoare sau a unei puteri aliate acesteia;
-a ajuns pe o navă care arborează pavilionul puterii de care depinde sau al unei puteri aliate acesteia, iar nava se găseşte
în apele teritoriale ale puterii deţinătoare, dar nu este sub puterea acesteia.
Dacă evadarea a fost nereuşită, prizonierului i se va aplica, chiar în caz de recidivă, numai măsuri disciplinare şi,
cel mult vor fi supuşi unui regim special de supraveghere. Convenţia precizează că infracţiunile comise de prizonierii de război
cu singurul scop de a-şi înlesni evadarea şi care nu au comportat nici o violenţă contra persoanelor, fie că e vorba de infracţiuni
contra proprietăţii publice, de furt, fără scop de îmbogăţire, în întocmire şi folosire de acte false, de port de haine civile, nu vor
fi pasibili decât de pedepse disciplinare. Nici prizonierii care ar coopera la o evadare sau la o tentativă de evadare nu vor fi
pasibili pentru acest fapt, decât de o pedeapsă disciplinară.
Procedura de aplicare şi executare a pedepselor disciplinare este amănunţit reglementată de convenţie1,
precum şi procedura de urmărire judiciară în cazul săvârşirii unor infracţiuni".

3.3.4. Munca prizonierilor de război

f

Puterea deţinătoare poate să folosească prizonierii de război ca muncitori, în funcţie de vârstă, sex. grad.
aptitudini fizice, sănătate.
Ofiţerii nu pot fi constrânşi la muncă iar subofiţerii nu vor putea fi supuşi decât la munci de supraveghere.
Prizonierii pot fi supuşi. în afară de muncile în legătură cu administraţia, amenajarea şi întreţinerea
lagărului^ la următoarele categorii de muncă:
-agricultură;
-industrii legate de producerea sau extracţia materiilor prime şi industrii prelucrătoare, cu excepţia industriilor
metalurgice, mecanice şi chimice;
-lucrări publice şi lucrări de construcţie cu caracter militar sau cu destinaţie militară;
-transporturi şi administraţie care nu au caracter sau destinaţie militară:
-activităţi comerciale sau artistice:
-servicii casnice;
-servicii publice care nu au caracter sau destinaţie militară.
Puterile deţinătoare sunt obligate prin convenţie să aplice legile naţionale privitoare la protecţia muncii şi
securităţii muncitorilor şi în cazul prizonierilor de război. Se interzice folosirea prizonierilor la munci cu caracter
nesănătos sau periculos sau care sunt considerate ca umilitoare pentru un membru al forţelor armate ale puterii
deţinătoare.3
Prizonierii de război care muncesc vor avea o durată a zilei de lucru rezonabilă cu o oră repaus la mijlocul
zilei; de asemenea, vor beneficia de repaus săptămânal de 24 de ore consecutive şi 8 zile consecutive într-un an.

Pentru detalii, vezi Convenţia III, art. 94 - 98

2 Ibidem, art. 99- 108.

3 îndepărtarea minelor este considerată muncă periculoasă.

72
r"
STELIAX SCĂUXAS____________________________________________________DREPTJXTERXATIOXAL IWUXlliR

Pentru munca depusă, prizonierii vor primi o indemnizaţie echitabilă, al cărei cuantum va fi stabilit de
autorităţi. 1

3.3.5. Resursele băneşti ale prizonierilor de război

Puterea deţinătoare va fixa suma maximă în numerar sau altă formă, pe care prizonierii ar putea s-o
poarte asupra lor. Orice surplus retras sau reţinut va fi depus într-un cont personal al prizonierului. Acest cont va
fi ţinut de puterea deţinătoare şi va cuprinde cel puţin indicaţiile următoare:
-sumele datorate prizonierului sau primite de el cu titlu de avans de soldă, indemnizaţiile de muncă sau cu
orice alt titlu:
-sumele în moneda puterii deţinătoare luate prizonierului;
-sumele luate prizonierului şi convertite, la cererea sa, în moneda acelei puteri;
-sumele remise prizonierului, în numerar sau într-o formă analoagă;
-plăţile făcute în numele şi la cererea sa;
-sumele transferate.
Prizonierilor de război li se vor acorda înlesniri pentru consultarea şi obţinerea unei copii a contului
lor. La terminarea captivităţii, puterea deţinătoare va elibera prizonierului o declaraţie prin care se va confirma
soldul creditului ce i se datorează.
De asemenea, puterea deţinătoare va vărsa tuturor prizonierilor un avans din solda lunară al cărui
cuantum va fi fixat prin convertirea în moneda acelei puteri a unor sume fixate de convenţie în franci elveţieni."
Desigur, aceste sume pot fi modificate în funcţie de soldele membrilor forţelor armate ale puterii deţinătoare sau
alt motiv care ar cauza neplăceri serioase acestei puteri, sau în funcţie de unele acorduri între părţile interesate în
conflict. Articolul 67 precizează că avansurile de soldă

' Cel puţin un sfert de franc eKeţian pentru o zi de lucru

2 Convenţia stabileşte următoarele sume, pe categorii de prizonieri (an.60):

• Categoria I - prizonieri de grad inferior aceluia de sergent, 8 franci elveţieni,

• Categoria II - sergenţi şi subofiţeri sau prizonieri cu grade echivalente. 1 2 franci elveţieni
• Categoria III - ofiţeri până la gradul de căpitan sau prizonieri cu grade echivalente, 50 de franci elveţieni,
•Categoria IV - căpitani sau maiori, locotenenţi-colonei, colonei sau prizonieri cu grad echivalent, 60 de franci
elveţieni
•Categoria V - tienerali sau prizonieri cu grad echivalent. 65 de franci elveţieni,
133
STELIAN SCÁUNAS____________________________________________________DREPT rSTERSA TÍOS AL U .KUX1TAR

vărsate prizonierilor de război vor fi considerate ca fiind făcute în numele puterii de care aceştia depind şi vor face obiectul unor
aranjamente la sfârşitul ostilităţilor. Puterea deţinătoare trebuie să accepte şi sumele de bani sub forma suplimentului de soldă
pe care le va trimite puterea de care depind prizonierii şi să autorizeze prizonierii să primească remiterile de bani care le vor fi
adresate individual sau colectiv.
Fiecare prizonier de război va dispune de soldul creditor al contului său. Convenţia conţine reguli amănunţite cu
privire la obligaţiile puterii deţinătoare referitoare la conturile prizonierilor de război şi diferitele operaţiuni ce urmează a se
efectua în legătură cu acestea.1

3.3.6. Relaţiile prizonierilor de război eu autorităţile şi exteriorul

Prizonierii de război au dreptul să prezinte autorităţilor militare sub puterea cărora se găsesc, precum şi să se
adreseze, fie direct, fie prin intermediul reprezentantului prizonierilor, reprezentanţilor puterii protectoare cu reclamaţii
privitoare la regimul captivităţii.
Reprezentanţii prizonierilor de război sunt aleşi de către prizonieri în mod liber şi prin vot secret, la fiecare 6 luni
şi au menirea de a reprezenta prizonierii pe lângă autorităţile militare, puterea protectoare, CICR şi oricare alt organism care le-
ar veni în ajutor. în lagărele de prizonieri ofiţeri sau mixte, reprezentant al prizonierilor de război va fi recunoscut ofiţerul
prizonier cel mai vechi în gradul cel mai înalt. De reţinut că orice reprezentant al prizonierilor trebuie să fie aprobat de puterea
deţinătoare înainte de a intra în funcţie; în caz de refuz, puterea deţinătoare trebuie să informeze puterea protectoare asupra
motivelor refuzului său. Convenţia prezintă mai multe atribuţii, drepturi şi obligaţii ale reprezentantului prizonierilor2, vizând, în
esenţă, contribuţia acestora la bunăstarea fizică, morală şi intelectuală a prizonierilor de război.
Referitor la relaţiile prizonierilor de război cu exteriorul, putem reţine câteva reguli mai importante:
- fiecare prizonier, imediat după ce a fost capturat dar nu la mi mult de o săptămână de la sosirea în lagăr, are dreptul să se

gTELIAN SCĂUNAS
DREPT INTERNA TIQNAL l 7LLAX1TAR
1 Pentru detalii, Convenţia III, art.63-68.
2 Ibidem, art. 79-81.

adreseze familiei sale şi Agenţiei Centrale a Prizonierilor de război (din cadrul CICR) cu câte o carte poştală}
-prizonierii sunt autorizaţi să trimită şi să primească scrisori şi cărţi poştale (în caz de limitare, cel puţin 2 scrisori şi 4
cărţi poştale pe lună);2
-în cazuri deosebite (lipsa unor ştiri de foarte mult timp etc.) se pot trimite telegrame care vor fi plătite de către
prizonieri;
-prizonierii pot primi pachete individuale sau colective cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, articole cu caracter
religios, instructiv sau recreativ, inclusiv cărţi, obiecte de cult, material ştiinţific, teme de examen, instrumente
muzicale, accesorii de sport şi material care permite prizonierilor să-şi continue studiile sau să exercite o activitate
artistică;3
-orice trimiteri de ajutoare destinate prizonierilor vor fi scutite de toate taxele de import, de vamă şi altele;
-corespondenţa, trimiterile de ajutoare şi expedierile autorizate de bani adresate prizonierilor sau expediate de ei prin
poştă vor fi scutite de toate taxele poştale atât în ţările de expediţie şi destinaţie cât şi în ţările intermediare;
-cenzura corespondenţei este permisă de convenţie, cu condiţia să fie făcută în timpul cel mai scurt.

2. ÎNCETAREA CAPTIVITĂŢII

1.1. Repatrierea directă şi spitalizarea în ţări neutre în timpul ostilităţilor

Convenţia creează posibilitatea ca prizonierii de război grav răniţi sau grav bolnavi să poată fi, chiar în timpul
ostilităţilor, repatriaţi direct în ţările lor sau spitalizaţi în state neutre. Din diferite motive, aceştia pot refuza repatrierea în timpul
ostilităţilor.
Vor fi repatriaţi direct:

1 vezi anexa 2. Vezi anexa 3 şi 4. Pentru

detalii, Convenţia III. art.72

STELIAN SCĂUNAS____________________________________________________DREPTIKTERSATIOSAL IWUXITAR

-răniţii şi bolnavii incurabili, ale căror facultăţi intelectuale sau fizice par să fi suferit o scădere importantă;
-răniţii şi bolnavii care, după părerile medicilor, nu sunt susceptibili de însănătoşire în decursul unui an, a căror stare
cere un tratament şi ale căror facultăţi intelectuale sau fizice par să fi suferit o scădere importantă;
-răniţii şi bolnavii însănătoşiţi, ale căror facultăţi intelectuale sau fizice par să fi suferit o scădere importantă şi
permanentă.
Pot fi spitalizaţi în ţară neutră:
-răniţii şi bolnavii a căror vindecare poate fi întrevăzută în anul care urmează datei rănirii sau începutului bolii, dacă prin
tratamentul în ţară neutră se prevede o vindecare mai sigură şi mai rapidă;
-prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică este, după părerea medicilor, ameninţată serios prin menţinerea în
captivitate, dar a căror spitalizare în ţară neutră ar putea îndrepta această ameninţare.
Atât pentru repatrierea directă în timpul ostilităţilor cât şi pentru spitalizare în ţară neutră, de la începutul
ostilităţilor, vor fi desemnate comisii medicale mixte pentru examinarea prizonierilor de război răniţi şi bolnavi.1
Potrivit convenţiei, cheltuielile de repatriere a prizonierilor de război sau pentru transportarea lor într-o ţară neutră
vor fi suportate de puterea de care depind aceştia, începând de la frontiera puterii deţinătoare şi nici un repatriat nu va putea fi
folosit la un serviciu militar activ.

4.2. Eliberarea şi repatrierea prizonierilor de război la sfârşitul ostilităţilor

Prizonierii de război vor fi eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere după terminarea ostilităţilor active.2
Cheltuielile vor fi suportate într-un mod echitabil atât de puterea deţinătoare cât şi de puterea de care depind
prizonierii. Cu această ocazie, obiectele de valoare luate de la prizonierii de război şi sumele de bani care nu au fost convertite
în moneda puterii deţinătoare le vor fi restituite. De asemenea, aceştia vor putea să ia efectele lor personale, corespondenţa şi
pachetele primite, existând şi posibilităţi de a limita greutatea acestora.
1 Pentru detalii, de văzut Acordul tip privitor la repatrierea directă şi spitalizarea în ţară neutră a
prizonierilor de război răniţi şi bolnavi, ibidem, anexa 1
2 Convenţia din 1929 prevedea eliberarea prizonierilor după război după încheierea păcii.

74
STELIAN SCÁUNAS____________________________________________________DREPT rSTERSA TÍOS AL U .KUX1TAR

4.3. Moartea prizonierilor de război

în caz de deces, înmormântarea sau incinerarea prizonierilor de război trebuie să fie precedate de un examen
medical prin care să se constate moartea, cauzele acesteia şi identitatea decedatului.
Decedaţii vor fi îngropaţi individual, cu excepţia cazurilor de forţă majoră. Incinerarea poate avea loc numai din
motive imperioase de igienă sau religie sau dacă decedatul şi-a exprimat o asemenea dorinţă.
Convenţia obligă autorităţile puterii deţinătoare să vegheze la înmormântarea în mod onorabil a prizonierilor
decedaţi, pe cât posibil după riturile religiei lor. Mormintele trebuie să fie respectate, întreţinute şi astfel însemnate încât să fie
găsite cu uşurinţă. Toate informaţiile cu privire la morminte trebuie să fie înregistrate de un serviciu al mormintelor special
creat de puterea deţinătoare.
Certificatele de deces1 vor fi trimise biroului de informaţii pentru prizonierii de război.3 Dacă prizonierii au
întocmit testamente, acestea, după moartea lor, vor fi transmise puterii protectoare4 iar o copie va fi trimisă Agenţiei centrale
de informaţii (CICR).

gJELIAN SCĂUNAS
DREPTIXTERXATIONAL '. MAMTAR
1 Dar nu mai puţin de 25 kg.
2 Vezi, anexa 6
3 Pentru detalii, Convenţia III, art.122
4 Ibidem, titlul V sau I. Cloşcă, l. Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, Bucureşti, 1992, p.332-334

RĂSPUNDEREA PENTRU VIOLAREA DREPTULUI UMANITAR

1. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE PENTRU VIOLAREA

DREPTULUI UMANITAR

Funcţionarea instituţiei răspunderii internaţionale este decisivă în cazul regulilor care alcătuiesc dreptul
internaţional umanitar.
Preocupările comunităţii internaţionale în domeniul reglementării protecţiei fiinţei umane, mai ales în situaţii de
conflict armat, sunt într-o evoluţie exponenţială. Dar, afinnarea unor principii şi norme umanitare rămâne un simplu deziderat
fără aplicarea regulilor răspunderii internaţionale în cazul violărilor lor. Statele, ca principale subiecte ale dreptului
internaţional, sunt cele dintâi răspunzătoare, gravele încălcări ale dreptului umanitar fiind calificate de tratatele internaţionale
drept crime (de război), deci violări ale unor obligaţii erga omnes ale statelor.
în general, faptele ilicite care declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei categorii:
-fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de particulari sau de împuterniciţi ai statului sau ai
guvernului său;
-fapte ilicite comise în timpul dezordinilor sociale interne (tulburări interne, insurecţii);
-fapte ilicite comise în timp de război.
Prin urmare, statele răspund pentru actele lor - acte de stat - şi pentru actele particularilor, dacă sunt ilicite din punct
de vedere al dreptului internaţional. Sunt acte de stat toate actele îndeplinite de şefii statelor şi membrii guvernelor lor care
acţionează în numele statului,
143
precum şi toate actele funcţionarilor de stat care sunt ordonate sau autorizate de stat. Dar şi atunci când statele exercită
competenţele lor în plan intern pot săvârşi acte ilicite din punct de vedere internaţional, fj e adoptând decizii contrare obligaţiilor
internaţionale asumate prin tratatele internaţionale, fie prin neadoptarea deciziilor interne corespunzătoare obligaţiilor
internaţionale. Statele răspund pentru actele ilicite prin care au produs prejudicii altui stat, cetăţenilor sau bunurilor acestuia,
indiferent de autoritatea care le-a cauzat, pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, precum şi când cauzează pagube altui
stat prin luarea unor măsuri de prevenire a unor tulburări interne.1
Statele răspund şi pentru faptele resortisanţilor săi, persoane particulare, când nu a luat măsurile necesare pentru a
împiedica producerea lor.
Cât priveşte dreptul internaţional umanitar, răspunderea internaţională a statului este angajată de fapta sa ilicită,
care constituie, ca fundament al răspunderii, o încălcare a obligaţiilor internaţionale pe care statul şi le-a asumat. Ca părţi la
tratatele umanitare, statele se obligă "să respecte" şi "să facă să fie respectat" dreptul internaţional umanitar.2

1.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor pentru violarea dreptului internaţional umanitar

Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratatele umanitare reprezintă o faptă ilicită a cărei consecinţă este
angajarea răspunderii statului autor. Răspunderea, în funcţie de gravitatea şi conţinutul violărilor, poate fi morală, politică sau
materială.
Răspunderea statelor nu poate fi penală pentru că societas delinquere non potest. în legătură cu acest ultim aspect,
în literatura de specialitate s-au afirmat mai multe teorii. în general, s-au conturat trei concepţii: prima, potrivit căreia statul, ca
persoană morală (juridică), nu poate răspunde penal; cea de-a doua, care susţine că o persoană morală trebuie să răspundă penal
pentru infracţiunile comise, pentru că ar avea aptitudinea să comită asemenea fapte prin propria voinţă 3; cea de-a treia concepţie
este aceea care acceptă aptitudinea persoanei morale de a comite

STELIAN SCAUN AS____________________________________________________DREPT INTERNA TIOXAL UMANITAR

infracţiuni, dar respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le acceptă în mod cu totul excepţional.

' Pentru detalii, Anghel, Ion M., Anghel, Viorel I., op.cit., p,60 şi urm. 75
2 Convenţiile de la Geneva din 1949, art.l şi Protocolul adiţional I din 1977, art.l.

3 Vespasian V.Pella a susţinut această concepţie în lucrarea "La criminalité collective des Etates le droit de

l'avenir", Bucureşti, 1926.

STELIAN SCÁUNAS____________________________________________________DREPT rSTERSA TÍOS AL U .KUX1TAR

Tot mai mult se afirmă în doctrina dreptului internaţional că răspunderea internaţională nu are decât în mod
excepţional un caracter penal şi acest tip de sancţiune vizează numai persoana fizică, pentru că "ea este singura care are voinţă
conştientă şi, 'de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate, nici responsabilitate penală pentru o colectivitate" 1.
Pericolul care s-ar naşte în cazul admiterii răspunderii penale colective ar fi acela că, la adăpostul acesteia, cei cu adevărat
vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ar rămâne nepedepsiţi. Mai mult, nu poate deveni obiect de reprimare penală întrega
populaţie a unui stat pentru faptele ilicite din punct de vedere internaţional ale reprezentanţilor ei. Este evident că asemenea acte
ilicite ale statelor sunt şi trebuie să fie condamnate, dar nu în sens penal, respectiv de aplicare a unei pedepse penale, ci într-unui
mult mai general, de dezavuare.2
în concluzie, răspunderea penală nu poate opera pentru toate subiectele dreptului internaţional, ci numai în cazul
persoanei fizice, a omului ca individ. De aceea, statele nu răspund penal în sensul strict al acestei forme a răspunderii juridice, ci
numai moral, politic şi material.

l.l.l.Răspunderea morală a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor (satisfactio) determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament
necorespunzător, încălcarea uzanţelor internaţionale etc.) cauzat altui stat printr-o faptă contrară dreptului internaţional.
Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţa de statul
lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Sunt cunoscute, de exemplu, acţiunile oficiale ale
statului german prin care a cerut scuze pentru atrocităţile comise în cel de-al doilea război mondial.
Uneori, răspunderea morală se poate concretiza chiar prin aplicarea unor sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care
au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani ca despăgubiri punitive. De exemplu, pentru gravele violări ale dreptului
umanitar în cel de-al doilea război

1 Anghel Ion M., Anghel, Viorel I., op.cit. p.64.

2 Ibidem.

76
 DREPTIXTERNATIOSAL UM4X1TA1*
STELIAN SCÂUNAS_____________________________________________________

mondial, Germania a acceptat să plătească despăgubiri victimelor lagărelor naziste, atât pentru daunele materiale cât şi pentru
cele morale provocate. De asemenea, este posibil ca satisfacţia să fie exprimată şi prin declararea faptei ca ilicită de către o
instanţă internaţională.
Rezultă că răspunderea morală nu are numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci, prin reafirmarea
normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării dreptului internaţional.

1.1.2. Răspunderea politică (politico-juridică) a statelor

Este o formă a" răspunderii internaţionale a statelor care presupune suportarea de către statul autor a unor sancţiuni
care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar
cu folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune. Se pot lua inclusiv măsuri reparatorii pentru aducerea situaţiei la starea
anterioară actului ilicit. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri: condamnarea şi alte luări de
poziţii de dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare sau de
excludere din organizaţie a statului autor1; încetarea sau suspendarea totală sau parţială a tratatelor pentru încălcările lor
substanţiale2; întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor; ruperea relaţiilor diplomatice3; folosirea forţei armate
aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de Securitate4. Sunt de
notorietate, în acest sens, acţiunile întreprinse în ultimul deceniu de Adunarea Generală a ONU, Cosiliul de Securitate, alte
organisme şi organizaţii internaţionale, chiar comunitatea intenaţională în ansamblul ei. Măsurile împotriva Irakului sau cele din
Iugoslavia, ori Angola şi Somalia sunt doar câteva exemple.

1.1.3. Răspunderea materială a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale prin care statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate
de el altui stat

1 Carta ONU, art.5 şi 6. Textul Cartei în, Niciu, iMarţian I., prof.univ.dr. şi colab.. Culegere de documente de
drept internaţional public, vol.l, Ed.Lumina Lex, 1997.
2 Convenţia privind dreptul tratatelor, Viena, 1969, art.60. Textul convenţiei, ibidem.
3 Carta ONU, art.41.
4 Ibidem, art.42.

77
STEL1AN SCĂUNAS_____________________________________________________ DREPT 1STERSATIOSAL I \1A\!7\R

sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio)} Spre
deosebire de răspunderea morală, reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu unul punitiv. Principiul
aplicabil este "restitutio in integrum", cu precizarea că practica internaţională consacră regula potrivit căreia statul vinovat va
repara numai daunele directe, nu şi pe cele indirecte. Ca principiu subsidiar, când restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite nu
este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unoi compensaţii pentru prejudiciile provocate (reparatio).
Dacă prejudiciul rezultă dintr-un conflict armat, despăgubirile sunt, de regulă, stabilite prin tratatele de pace.
Statul răspunde material atât pentru acţiunile sale directe de încălcare a dreptului internaţional, cât şi pentru
neîndeplinirea obligaţiiloi contractuale, ori pentru prejudiciile cauzate de un resortisant al său.

2.2. Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale

Prezenţa tot mai accentuată a organizaţiilor internaţional guvernamentale în prezent a schimbat profund imaginea
societăţi internaţionale, cu implicaţii evidente şi în sfera răspunderii internaţionale Recunoscându-se personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale rezultă că acestea au drepturi şi obligaţii în raport cu alte subiecte ah dreptului internaţional public,
ceea ce înseamnă că, dacă drepturile lor sun violate, au posibilitatea să le valorifice prin intermediul istituţie răspunderii
internaţionale. în acelaşi timp, ele însele răspund dacă m îndeplinesc obligaţiile internaţionale asumate sau dacă săvârşesc fapt
ilicide din punct de vedere internaţional. Cu alte cuvinte, organizaţi internaţională guvernamentală, ca şi statul, poate fi parte
într-un rapoi juridic de răspundere internaţională.
Dar, organizaţiile internaţionale au şi o personalitate juridică d drept intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei
unui stat. Prin urmare organizaţia are o dublă personalitate juridică: de drept intern şi de drep internaţional. Din punct de vedere
al dreptului intern, răspunderea juridic a organizaţiei internaţionale poate fi contractuală sau extracontractuală, î funcţie de
actele sau faptele acesteia, care sunt sub incidenţa legislaţie naţionale. Ca toate subiectele dreptului intern, organizaţiile
internaţional

' Niciu, Martian l., op.cit., p.125.

78
STELIAN SCĂUNAS____________________,________________________ DREPT IXTERXA TIOXAL UMANITAR

au obligaţia să respecte legislaţia naţională a statului în care îşi au sediul, ori a statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară
activitatea, în caz contrar fiind supuse regulilor răspunderii juridice. Este adevărat că organizaţiile internaţionale beneficiază de
imunitate de jurisdicţie, dar acest obstacol este numai unul procedural; chiar organizaţia poate renunţa la imunitatea sa sau poate
soluţiona litigiul prin negociere sau prin orice alt mijloc convenit de părţi.1
Ceea ce interesează în mod deosibit, în contextul supus acestei analizei, este aspectul răspunderii organizaţiei
internaţionale în dreptul internaţional public. în general, organizaţiile internaţionale sunt supuse regulilor răspunderii
internaţionale a statelor, cu precizarea că ele funcţionează pe principiul specializării (persoană juridică funcţională). De aici
rezultă că şi răspunderea lor în plan internaţional este determinată de acest specific. Caracterul ilicit al faptelor organizaţiilor
internaţionale va fi analizat prin raportare la actele statutare şi la deciziile pe care le iau în realizarea obiectivelor.
Ca regulă, un stat nu răspunde pentru actele ilicite săvârşite pe teritoriul lor de către o organizaţie internaţională, dar
prin acorduri se poate realiza un transfer de răspundere de la organizaţia internaţională la statul în cauză. Unele dificultăţi
rezultă şi din faptul că organizaţia internaţională este, de fapt, alcătuită din state şi se pune problema dacă actul ilicit poate fi
imputabil acestora. Rezolvarea poate fi oferită de statutul organizaţiei sau chiar de un alt instrument convenţional special
adoptat pentru aceasta.
Ca şi statele, organizaţiile internaţionale, fiind persoane morale, nu fac obiectul răspunderii penale, aplicându-se
principiul societas delinquere noii potest, ceea ce nu exclude răspunderea penală a funcţionarilor acestora atunci când comit
infracţiuni internaţionale.
în concluzie, răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale guvernamentale, precum şi a celor
neguvernamentale, indiferent de natura lor - politică, militară, umanitară etc. - va opera şi în situaţia violărilor dreptului
umanitar, cunoscut fiind faptul că implicaţiile acestora în conflictele armate au fost şi sunt de mare amploare în ultimele decenii.

2. RĂSPUNDEREA PERSOANELOR FIZICE PENTRU VIOLAREA DREPTULUI UMANITAR

2.1. Dreptul internaţional penal

' Pentru detalii, Anghel, Ion M, Anghel Viorel I., op.cit, p. 121 şi urm.
148

Dreptul internaţional penal este rezultatul concepţiei mai noi, potrivit căreia nu numai statul răspunde pe plan
internaţional, ci şi persoana fizică. Hugo Grotius (Hugo de Groot, 1583-1645), considerat părintele dreptului internaţional
public, afirma că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a acestor drepturi constituie o crimă. 1 în
temeiul acestei considerări, Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, chiar dacă apare într-o
formă embrionară. Esenţa acestei idei consta în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai criminalii din interior, ci şi pe
cei care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor (ratio inter omnes gentes).
Prima încercare practică este aceea a procesului intentat în 1474 lui Peter von Hagenbach. El a fost judecat de o
curte alcătuită din 27 judecători din întregul Imperiu romano-catolic şi executat ca urmare a regimului de teroare pe care 1-a
impus în fortăreaţa Breisach (Germania). Acest proces este considerat de unii istorici ca fiind actul de naştere a dreptului
internaţional penal'
Este de remarcat în contextul preocupărilor de reprimare a crimelor de război şi proiectul de Convenţie pentru
crearea uui tribunal internaţional penal, proiect realizat în 1872, de Gustave Moynier. unul din întemeietorii Comitetului
Internaţional al Crucii Roşii.3
Primele reguli convenţionale referitoare la răspunderea penală pentru crime internaţionale (crime de război şi crime
contra umanităţii) le întâlnim în Tratatul de pace de la Versailles (1919). Acesta stabilea în art.227 înfiinţarea unui tribunal
internaţional pentru judecarea fostului împărat Wilhelm al II-lea de Hohenzolern. Ceilalţi autori de violări ale legilor şi
obiceiurilor războiului urmau să fie judecaţi de tribunalele militare ale Puterilor aliate (art.228). Datorită refuzului Olandei de a-
1 extrăda, Wilhelm al II-lea nu a fost judecat. Nici celelalte persoane acuzate (896 militari germani) nu au fost judecaţi de
Tribunalul Puterilor aliate, c z

urmare a refuzului Germaniei de a-i remite. în final, s-a ajuns la un compromis, în sensul că un număr mic din cei acuzaţi au
fost judecaţi de Curtea imperială supremă din Leipzig, în baza Codului militar penal german şi a Codului penal imperial.
Importanţa prevederilor Tratatului de la 'VersaiUes este deosebită în dreptul internaţional public, pentru că apare
1 Malaurie, Philippe - Antologia gândirii juridice, Ed.Humanitas, 1997, p.99.
2 Stroie, Gh. - Un document incitant, în Revista română de drept umanitar (RRDU), nr.2(4)/1994.
3 Pentru detalii, RRDU, nr 2(20)/1998, p.37.

pentru prima dată noţiunea de "crimă de război" şi, mai mult, şeful unui stal este acuzat pentru crime de dreptul ginţilor.
în perioada interbelică s-au derulat mai multe programe privind răspunderea internaţională a statelor şi persoanelor
autori ai crimelor contra păcii, ajungându-se chiar la proiecte de codificare.16 Nu poate fi vorba încă de o răspundere a statelor
pentru crima de agresiune, dar încep să apară instrumente convenţionale care condamnă războiul ca instrument al politicii
naţionale a statelor: Tratatul de la VersaiUes dirs 1919, Tratatul de asistenţă mutuală adoptat de Adunarea Ligii Naţiunilor In
1923, Tratatul general de renunţare la război (Pactul Briand-Kelogg) din 1928.
în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, primul document care deschide calea reprimării crimelor de
război a fost "Declaraţia de la Saint James Palace"* din 1942, care viza nu numai pedepsirea crimelor de război, ci şi orice acte
de violenţă asupra populaţiei civile. De asemenea, ''Declaraţia cu privire la atrocităţi' ,3, adoptată la Moscova în 1943, care
stabilea judecarea şi pedepsirea militarilor germani vinovaţi de crime de război.
Anul 1945 este aproape exploziv prin adoptarea unor documente care vizau pedepsirea criminalilor de război:
Acordurile de la Yalta din 11 februarie; "Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania de
către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi de către guvernele SUA, Regatului Unit şi URSS", fundamentată pe
Acordurile de la Yalta; Acordurile de lai Potsdam din 2 august; "Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de
război ai puterilor europene ale Axei, ale căror crime sunî fără localizare geografică" (Acordul de la Londra)1 din 8 august, în
baza căruia a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg; "Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nürnberg"2, anexat la Acordul de la Londra. La acestea trebuie să adăugăm şi Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a
Comandantului Suprem al Puterilor Aliate (generalul Mc. Arthur), prin care s-a creat Tribunalul Militar Internaţional de la
Tokio pentru unnărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient, al cărui statut era foarte asemănător cu cel
al Tribunalului de la Nürnberg. De precizat că ambele statute stabileau urmărirea şi pedepsirea atât a criminalilor de război, cât
şi a autorilor crimelor contra păcii şi contra umanităţii.
2 Declaraţia a fost semnată de guvernele statelor ocupate de Germania: Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda şi Polonia.
3 Declaraţia a fost semnată de miniştrii de exteme ai Chinei, Angliei, S5JA şi URSS. Textul declaraţiei, în Relaţii
internaţionale în acte şi documente, vol.2, Ed. Didactică şi Pedagogica, Bucureşti, 1976.

După cel de-al doilea război mondial, preocupările pentru sancţionarea celor care săvârşesc crime contra păcii,

16
1
' De exemplu, "Bazele discuţiei" elaborat de Comitetul pregătitor pentru codificarea dreptului internaţional. Pentru detalii, Cloşcă, Ionel; Suceavă, Ion - Dreptul
Textul Acordului, în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, Ed. Şansa, Bucureşti.
internaţional umanitar, Ed."'Şansa", Bucureşti, 1992, p.470.
1993, p.358.
2 Textul Statutului, ibidem, p.359.

3 Art.2, pct.4.

4 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3(1) şi 95(1) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946.

5 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3074(XXVI1I) din 3 decembrie 1973.

6 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.3314(XXIX) din 14 decembrie 1974.

STELIAN SCĂUNAS____________________,________________________ DREPT IXTERXA TIOXAL UMANITAR

crime de război şi crime contra umanităţii au cunoscut o amploare deosebită. Ilegalizarea războiului de agresiune prin Carta
ONU3, rezoluţiile Adunării Generale a ONU din 19464, care au confirmat principiile de drept internaţional recunoscute în
Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, şi din \91?? privind principiile cooperării internaţionale în ceea ce
priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii,
lucrările Comisiei de Drept Internaţional pentru elaborarea unui Cod al crimelor contra păcii şi umanităţii, definirea agresiunii 6
duc la concluzia că în dreptul internaţional public s-a conturat precis o ramură distinctă - dreptul internaţional penal. Această
concluzie este susţinută şi de alte finalităţi, precum adoptarea instrumentelor umanitare în 1949 şi 1977 la Geneva, instrumente
care incriminează gravele încălcări ale dreptului umanitar (crimele de război), dar şi convenţii care stabilesc alte crime
internaţionale. De asemenea, înfiinţarea unor instanţe penale internaţionale temporare pentru judecarea criminalilor din
Iugoslavia sau Rwanda şi adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale Permanente prin Tratatul de la Roma din 17 iulie
1998 duc la aceeaşi concluzie.

Apariţia dreptului internaţional penal ca ramură distinctă a dreptului internaţional public a fost determinată iniţial
de necesitatea sancţionării criminalilor de război, deci a autorilor violărilor dreptului umanitar, pentru ca apoi să evolueze şi
spre incriminarea altor fapte din categoria infracţiunilor internaţionale.
r

2.2. Reprimarea crimelor în dreptul internaţional umanitar

Dreptul internaţional umanitar, ramură distinctă a dreptului internaţional public, este alcătuit din normele care au ca
obiect protecţia fiinţei umane în timp de conflict armat şi urmăreşte atenuarea suferinţelor victimelor acestuia. Ca o consecinţă
firească, tratatele umanitare, în mod deosebit Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul lor adiţional din 1977, stabilesc şi
faptele care constituie încălcări grave ale normelor umanitare, definite ca infracţiuni grave1 sau crime de război2. Sub rezerva
identificării şi analizării acestora cu altă ocazie, tocmai datorită gravităţii şi complexităţii lor, ne oprim aici doar asupra
mecanismelor de reprimare consacrate de dreptul internaţional umanitar.
Toate convenţiile umanitare obligă statele să respecte şi să facă să fie respectat dreptul umanitar în toate
împrejurările. Ratificând convenţiile umanitare, statele se angajează să ia măsuri legislative prin care să se aplice normele
umanitare şi, în cazul violării lor, să-i sancţioneze pe autori. De aceea, dreptul umanitar a creat un sistem specific de reprimare a
infracţiunilor la normele umanitare, sistem care este subsumat celui de reprimare a infracţiunilor internaţionale în general. De
altfel, aşa cum am constatat deja, dreptul internaţional penal s-a născut ca urmare a nevoii de reprimare a crimelor de război,
evoluând apoi spre sancţionarea altor infracţiuni internaţionale. S-a format astfel un sistem general de reprimare a crimelor
internaţionale: crime contra păcii, crime de război şi crime contra umanităţii. Acest sistem de reprimare vizează două
componente: una care priveşte statele, organizaţiile internaţionale şi persoanele fizice pentru crimele contra păcii (crimele
colective), care atrage răspunderea politică, materială şi morală a statelor şi organizaţiilor internaţionale şi răspunderea penală a
persoanelor oficiale care au ordonat sau executat asemenea crime; una care priveşte persoanele fizice, care au
STELIAN SCĂUN'AS____________________________________________________DREPTIXTERXATIOS'AL CSL4XITAR

săvârşit crime de război şi crime contra umanităţii (crime individuale) în calitate de oficiali ai statului sau ca particulari.1
Dreptul internaţional umanitar vizează numai cea de-a doua componentă a sistemului de reprimare, respectiv crimele
individuale.
Deşi regulile de purtare a războiului au apărut de timpuriu, unele urmărind chiar protecţia victimelor şi stabilind
uneori aspecte ale răspunderii penale a celor care le încălcau2, cazuri concrete de tragere la răspundere sunt consemnate numai
în legătură cu tribunalele create după cele două războaie mondiale şi, mai nou, cu cele create pentru crimele din Iugoslavia şi
' Convenţiile I şi 11 din 1949, art.50 şi 51; Convenţia a 111-a din 1949, art.130; Convenţia a IV-ad'fl
1949, ari. 147. 2 Protocolul adiţional I din
1977, art.85.

Rwanda.
Atrocităţile din cel de-al doilea război mondial au determinat statele să acţioneze pentru realizarea unui sistem de
reprimare eficientă a infracţiunilor la dreptul umanitar, concretizat în dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi
Protocolul adiţional I la aceste convenţii, din 1977.3
Potrivit acestor instrumente internaţionale, sistemul impune statelor să incrimineze în legislaţiile lor naţionale
anumite infracţiuni, să sancţioneze persoanele care comit infracţiuni sau participă la comiterea lor şi să asigure anumite
garanţii de procedură pentru inculpaţi.
Sistemul de reprimare, astfel conceput de dreptul umanitar actual, se caracterizează prin câteva trăsături specifice.
In primul rând, răspunderea internaţională penală intervine numai pentru infracţiunile grave la Convenţiile de la
Geneva din 1949 şi la Protocolul lor adiţional I din 1977. Aceste instrumente fac distincţie între infracţiunile grave, pe care
Protocolul adiţional I, art.85, par.5, le identifică cu crimele de război, şi alte infracţiuni pentru care statele au doar o obligaţie
generală de a lua măsuri pentru încetarea lor. Prin urmare, sistemul internaţional de reprimare prevăzut de dreptul umanitar nu
acoperă decât Convenţiile din 1949 de la Geneva şi Protocolul adiţional I, pentru că enumerarea făcută de acesta din urmă
(art.85) nu include şi infracţiuni grave la alte convenţii umanitare (de exemplu, Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la
protecţia bunurilor culturale).

In al doilea rând, sistemul de reprimare are un caracter unitar Deşi reglementat prin
instrumente diferite, nu se aplică art.30 al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la
dreptul tratatelor (aplicarea tratatelor succesive). Protocolul adiţional I din 1977 consolidează
1 Cloşcă. I., Suceavă, 1., op.cit, p.490.
2 De exemplu, Ordinul general nr.18 al Cartierelor Generale ale Virginiei de Nord-Vest din 18 iulie 1861, Codul
Lieber din 24 aprilie 1863, Convenţiile adoptate în urma conferinţelor de codificare de la sfârşitul sec.XlX şi
începutul sec.XX (Haga şi Geneva).
3 Convenţia 1, art.49-54; Convenţia a Il-a, art.50-53; Convenţia a 111-a, art.129-130; Convenţia a IV-a art.146-
149; Protocolul adiţional I, art.85-90.
şj dezvoltă sistemul de reprimare stabilit de Convenţiile de la Geneva din 1949, nefiind vorba
despre dispoziţii care se subordonează una alteia.
In al treilea rând, persoana care a participat în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni
grave răspunde penal chiar şi atunci când a ordonat sau a tolerat, ori nu a reprimat
infracţiunea, deşi avea asemenea atribuţii.
în al patrulea rând, pedepsele aplicabile nu sunt stabilite de convenţii, ci sunt de
competenţa legislaţiilor naţionale, statele având obligaţia să reprime infracţiunile grave.'
Convenţiile de la Geneva din 1949 obligă statele să "ia orice măsură legislativă pentru stabilirea
sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre
infracţiunile grave" definite de convenţii.2
în al cincilea rând, convenţiile umanitare stabilesc şi aspecte privind procedurile de
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave (crime de război). Astfel, se
urmărire şi judecare
prevăd mai multe tipuri de tribunale: Convenţiile I şi a Il-a formulează obligaţia statelor "de a
urmări persoanele acuzate de afi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare din aceste infracţiuni grave şi să le defere
propriilor lor tribunale (s.n.). indiferent de naţionalitatea lor" sau, dacă preferă, "să le predea spre judecată unei

1 Protocolul adiţional 1 din 1977. art.86, par. 1.

2 Convenţia 1, art.49; Convenţia a Il-a. art.50; Convenţia a Ill-a, an. 129; Convenţia a IV-a. art.146.
3 Convenţia 1, art.49 şi Convenţia a 11-a, art.50.

4 Convenţia a Hl-a, art 84. "

Convenţia a IV-a, art.66.

STELIAN SCĂUNAS____________________,________________________ DREPT IXTERXA TIOXAL UMANITAR

alte Părţi contractante interesată în urmărire'''; Convenţia a IlI-a vizează un alt tip de tribunal, stabilind
că "mimai tribunalele militare (s.n.) vor judeca un prizonier de război, afară de cazul când legislaţia Puterii deţinătoare
autorizează, în mod expres, tribunalele civile să judece un membru al forţelor armate ale acestei puteri, pentru aceeaşi
infracţiune ca aceea pentru care este urmărit prizonierul de război"4; Convenţia a IV-a stabileşte că inculpaţii
vor fi deferiţi 'tribunalelor sale (ale Puterii ocupante, rx.n.) militare (s.n.,), nepolitice şi constituite în mod
regulat, cu condiţia ca acestea să ţină şedinţele în ţara ocupată"7'. Prin urinare,

sistemul de reprimare stabilit de dreptul umanitar consacră competenţa instanţelor naţionale în judecarea criminalilor
de război, instanţe care pot fi civile, militare sau speciale, cu condiţia să fie imparţiale şi legal constituite şi să aplice
aceleaşi sancţiuni atât pentm proprii cetăţeni cât şi pentru străini, pentru aceleaşi fapte.
De la regula competenţei universale a instanţelor naţionale sunt şi unele excepţii. Acestea constau în
posibilitatea judecării criminalilor de război de către instanţe penale internaţionale şi nu fac obiectul dreptului de la
Geneva. Este vorba aici despre constituirea şi funcţionarea temporară a unor tribunale penale internaţionale, precum
cele de la Numberg, Tokio, Haga şi Arusha, dar şi despre preocupările mai vechi şi foarte serioase ale ONU de a crea o
jurisdicţie internaţională penală permanentă, care s-au soldat cu adoptarea la 17 iulie 1998, la Roma, a Tratatului care
stabileşte Statutul Curţii Penale Internaţionale. Aceste instanţe au fost sau, după caz, sunt competente să judece nu
numai crime de război ci şi crime contra păcii (crima de agresiune) şi crime contra umanităţii.
în sfârşit, o invenţie adusă de Protocolul adiţional I din 1977 în cadrul sistemului de reprimare a crimelor de
război este Comisia internaţională de stabilire a faptelor.
Conferinţa diplomatică de la Geneva pentru reafinnarea şi dezvoltarea dreptului umanitar, care s-a soldat
în 1977 cu adoptarea celor două protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949. a adus un element de
absolută noutate în relativa perfecţionare a mecanismelor de reprimare a crimelor de război. Este vorba despre art.90 al
Protocolului adiţional I, prin care se creează o "Comisie internaţională de stabilire a faptelor"' (Comisia), însărcinată să
ancheteze oricare fapt pretins a fi o încălcare gravă a dreptului umanitar şi să faciliteze, oferind bunele sale oficii,
restabilirea unei atitudini de respectare a dispoziţiilor umanitare.
Astfel, Comisia are rolul doar de a constata faptele, nu de a adopta sentinţe în cauzele anchetate. Totuşi.
Comisia poate contribui la eforturile instanţelor naţionale sau internaţionale în urmărirea şi judecarea autorilor unor
violări grave ale dreptului umanitar.
Noutatea reglementării a impus acceptarea separată de către state a art.90 (declaraţii de acceptare).
Intrarea în vigoare a art.90, deci posibilitatea de a se constitui Comisia, a fost condiţionată de declararea
STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPTIXTERS'A T70XAL U.\USITAR

autori, complici, instigatori sau care tolerează aceste crime (art.3). De asemenea, sunt obligate să adopte orice măsuri legislative
sau de alt ordin pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor menţionate, atât în ceea ce priveşte urmărirea, cât şi pedepsirea.

3. CRIMELE INTERNAŢIONALE 3.1. Definiţia crimei internaţionale

Noţiunea de crimă internaţională a fost utilizată pentru prima dată în perioada interbelică pentru a desemna, în mod
deosebit, periculozitatea şi ilegalitatea războiului de agresiune. Astfel, "Protocolul privind reglementarea paşnică a
diferendelor internaţionale", adoptat îa Geneva în anul 1924,' califica războiul de agresiune drept o crimă internaţională. în anul
1927, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a adoptat o rezoluţie prin care, de asemenea, războiul constituie o crimă de
agresiune. Primul document internaţional care ilegaîizează războiul şi îl— califică drept cea mai gravă crimă internaţională este
Pactul Briand-Kellog, adoptat la Paris, în anul 1928.2
După cel de-al doilea război mondial, primul document care a utilizat noţiunea de crimă internaţională într-un sens
extins în raport cu perioada anterioară a fost Statutul Tribunalului Militar Internaţional de îa Nürnberg.3 Adoptat în baza
Declaraţiei de la Londra semnată la 8 august 1945 de Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS,4 Statutul nu a definit crimele
internaţionale, ci numai a desemnat trihotomia crime contra păcii -crime de război - crime contra umanităţii.
Ulterior, noţiunea de crimă internaţională apare în mai multe documente internaţionale, fie pentru a condamna
războiul de agresiune, fie pentru desemnarea infracţiunilor internaţionale deosebit de grave pentru comunitatea internaţională.
Doctrina înregistrează mai multe încercări de definire a crimei internaţionale. Dicţionarul de drept internaţional
public defineşte crima

1 Protocolul de la Geneva nu a intrat în vigoare, fiind respins de Anglia şi de alte state. Pt detalii. Dicţionar de
drept internaţional public, op.cit., p.245.
2 Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor. Paris.. 27 august 1928.

3 A R R 6.

4 Textul Declaraţiei, în Dreptul international umanitar al conflictelor armate, op cit..

158

internaţională (în formularea crimă de drept internaţional) ca fiind "acele infracţiuni care prezintă un pericol social prin faptul
că ating bazele coexistenţei naţiunilor şi statelor, dezvoltarea lor paşnica''}
într-o altă definiţie, se precizează că prin crime internaţionale se încalcă obligaţii internaţionale esenţiale pentru
garantarea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, aceste infracţiuni fiind calificate drept crime internaţionale
de către dreptul internaţional public.2
Alţi autori definesc crimele internaţionale ca fiind acele grave încălcări ale normelor de comportare convenite de
state, care afectează societatea omenească în ansamblul ei şi în reprimarea cărora toate statele sunt interesate.3
O definiţie cvasiconvenţională este redactată în "Proiectul de articole privind răspunderea statelor", elaborat de
Comisia de Drept Internaţional a ONU.4 Potrivit acestuia, constituie crimă internaţională "un fapt ilicit internaţional care rezultă
dintr-o încălcare a unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru protecţia intereselor fundamentale ale comunităţii
internaţionale, încât încălcarea ei este recunoscută de către acea comunitate în întregul ei ca fiind o crimă"." în continuare.
Proiectul enumera patru categorii de fapte care, ipotetic, constituie crime internaţionale:6
a)o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, cum este aceea care interzice agresiunea;
b)o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea dreptului la
autodeterminarea popoarelor, cum ar fi aceea care interzice stabilirea sau menţinerea cu forţa a dominaţiei
coloniale;
c)o violare gravă şi pe scară largă a unor obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentni apărarea fiinţei
umane, cum ar fi acelea care interzic sclavia, genocidul şi apartheidul;

d) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea şi prezervarea mediului
natural, cum ar fi aceea care interzice poluarea masivă a atmosferei sau mărilor.

3.2. Clasificarea crimelor internaţionale

1 Dicţionar de drept internaţional public, op.cit., p.98. * Niciu,
M I , op.cit, p 133.
3 Cloşcă, I., Suceavă, 1., op.cit., p.479.

4 Draft articles on State responsibility, adopted by the Commission on the Work in 1996, General Assembly,

doc.A/51/10, text integral (engl.) in Anghel I.M., Anghel V I , op.cit., pp.257-284.

5 Art. 19, par.2.

6 Ibidem, par. 3.

O primă clasificare a crimelor internaţionale, devenită tradiţională, este aceea stabilită de Statutul Tribunalului
Militar Internaţional de la Numberg, în art.6, respectiv:
1.Crimele contra păcii (lit.a).
2.Crimele de război (lit.b).
3.Crimele contra umanităţii (lit.c).
Comisia de Drept Internaţional a ONU a confirmat această trihotomie în tentativa repetată de a elabora un Cod al
crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii, chiar dacă într-o anumită perioadă a renunţat la ea, enumerând numai unele acte
calificate drept crime internaţionale. Din păcate, activitatea de elaborare a Codului, începută în 19471, a fost -întreruptă în 19542
şi reluată abia în 19813, nefiind finalizată nici în prezent. Proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii,
adoptat de sesiunea Comisiei de Drept Internaţional din 1996 4, menţine gruparea crimelor internaţionale pe cele trei categorii
consacrate iniţial de Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg.
Cel mai recent document. Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma Ia 17 iulie 1998\ afirmând că
"cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale nu vor rămâne nepedepsite şi că represiunea lor trebuie
să fie efectiv asigurată prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale" 6 şi stabilind competenţa
Curţii7, oferă o clasificare aparent diferită. Astfel, Statutul

limitează competenţa Curţii la cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale1, respectiv:
a)Crima de genocid;
' Rezoluţia Adunării Generale a ONU. nr. 177(11) din 21 noiembrie 1947.
2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.897 (IX) din 4 decembrie 1954.

3 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.30 (XXXVI) din 10 decembrie 1981.

4 Sesiunea a 48-a a Comisiei de Drept Internaţional, Roma, iulie 1996.

Adoptat de Conferinţa diplomatică a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite, pentru crearea unei Curţi Criminale
Internaţionale permanente.
6 Statut de Rome de la Cour Pénale Internationale, Nations Unies, Doc A/Conf. 183/9, 17 julliet 1998,

preambule.
7 Chap.ll, art.5-8.
STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPTIXTERS'A T70XAL U.\USITAR

b)Crimele contra umanităţii;

c)Crimele de război;
d)Crima de agresiune.
Există încercări mai recente de a 'identifica o nouă categorie de crime internaţionale, respectiv crimele împotriva
Naţiunilor Unite şi a personalului asociat.2 Dacă analizăm Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, vom constata că,
din punct de vedere convenţional, aceste crime sunt incluse în categoria crimelor de război, în grupa "alte violări grave ale
legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate |f internaţionale în cadrul stabilit de dreptul internaţional'3, respectiv în
grupa "alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate firă caracter internaţionala Soluţia oferită de
Statutul Curţii Penale Internaţionale este firească având în vedere că operaţiunile pentru pace sunt acţiuni care se derulează în
situaţii de conflict armat cu sau fără caracter internaţional.
Crima de agresiune. Primul document care condamnă crima de agresiune este Statutul Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürnberg. Acesta defineşte crimele contra păcii în următoarea formulare: "plănuirea, pregătirea,
declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau unui război cu violarea tratatelor, a graniţelor sau acordurilor
internaţionale": Este considerată tot o crimă contra păcii şi "participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru
înfăptuirea unuia din actele menţionate mai sus"6
Ulterior, la aceste crime contra păcii s-a adăugat şi propaganda de război, consacrată ca atare în mai multe
documente internaţionale.

1 Art.5. par. 1.
2 Pivniceru, MM., op.cit., p. 112.
3 Statut de Rome de la CPI, art.S, par.2, al b, pct.iii.

4 Ibidem, ale, pct.iii.

5 Art.6, Uta.

6 Ibidem.

'"Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 111(11) din 1947; Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra
principiilor de drept internaţional privind relaţiile prieteneşli şi de cooperare între state, conform Cartei
Naţiunilor Unite, din 1970, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, din 1976; Actul
final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, 1975.

Reluând preocupările de incriminare a agresiunii, Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale enumera
printre crimele date în competenţa Curţii şi crima de agresiune1, cu următoarea precizare: "Curtea va exercita competenţa sa cu
privire la crima de agresiune când o dispoziţie va fi adoptată... pentru a defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării
competenţei Curţii cu privire la aceasta. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile pertinente ale Cartei
Naţiunilor Unite"1
Soluţia adoptată de Statutul de la Roma este firească, având în vedere că până în prezent nu s-a adoptat o definiţie
convenţională a agresiunii. Au existat mai multe încercări în acest sens. Prima, prin Convenţiile de la Londra pentru definirea
agresiunii, din 3 şi 5 iuliel933, dar numărul mic de state părţi le-a făcut inoperante.3
După cel de-al doilea război mondial, Comitetul special pentru definirea agresiunii, creat de Adunarea Generală a
ONU, după o activitate care s-a desfăşurat între anii 1950-1974, a elaborat un proiect de definire a agresiunii
armate care a stat la baza adoptării în 1974 a unei rezoluţii a Adunării Generale a ONU în acest scop.4 Din păcate,
rezoluţia nu acoperă din punct de vedere al jus cogens, rezoluţiile Adunării Generale a ONU neavând forţă juridică. în prezent,
doar Consiliul de Securitate al ONU poate califica o situaţie ca fiind agresiune.3
Acesta este motivul pentru care Conferinţa diplomatică de la Roma pentru crearea unei Curţi criminale
internaţionale, după îndelungi dezbateri, a recurs la o suspendare a competenţei Curţii cu privire la crima de agresiune, până
când aceasta va fi definită de un instrument juridic internaţional acceptat de statele părţi la Statutul Curţii.
Crimele contra umanităţii. Crimele contra umanităţii pot fi comise atât în timp de pace cât şi în timp de război, în
acest din urmă caz

1 Statut de Rome de la CPI, doc.cit. art.5, par. 1, al.d.

2 Ibidem, par.2.
Prima Convenţie, un pact regional de neagresiune, a fost semnată de opt state (România, URSS, Estonia, Letonia, Polonia,
Turcia, Iran şi Afganistan), iar cea de-a doua, ca pact general de neagresiune, a fost semnată numai de URSS,
Mica înţelegere (România, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor) şi Turcia. Izvorul de inspiraţie
a acestor convenţii a fost Pactul Briand-Kellog din 1928.
4 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974.

5 Carta ONU, cap VII. Textul integTal, în Niciu, M I şi colab, Culegere de documente de drept internaţional public,

vol.l, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

DREPT INTERNA TIONAL UMANITAR

fiind foarte dificilă, sub anumite aspecte, o diferenţiere clară între acestea şi crimele de război. De aceea, o abordare a acestei
categorii de crime internaţionale prezintă interes pentru lucrarea de faţă, la timpul cuvenit fiind necesară chiar o analiză
comparativă crime contra umanităţii - crime de război.1
Crimele contra umanităţii au fost definite pentru prima dată în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nürnberg, enumerându-se următoarele acte: "asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi orice alt act inuman
comis împotriva oricăror populaţii civile, înainte sau în timpul războiului, sau chiar persecuţiile pentru motive politice, rasiale
sau religioase, indiferent dacă aceste acte sau persecuţii au constituit sau nu o violare a dreptului intern al ţărilor în care ele
au fost comise ca urmare a oricărei crime intrând în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă. Conducătorii,
organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau executarea unui plan sau la un complot pentru a
comite una din crimele mai sus definite sunt responsabili de toate actele săvârşite de toate persoanele în executarea acestui
plan " 2
Evoluţia reglementărilor în domeniul crimelor contra umanităţii a dus la stabilirea şi a altor fapte astfel calificate.
Cea mai gravă crimă contra umanităţii este genocidul. Pentru gravitatea ei deosebită a fost consacrată în documentele
internaţionale recente ca o crimă internaţională distinctă şi o vom analiza într-o secţiune separată.3
Crima de apartheid1 este o altă crimă contra umanităţii consacrată ca atare la începutul deceniului opt. Ea
constă în negarea drepturilor fundamentale ale membrilor unui grup rasial, prin aplicarea de măsuri de segregare rasială bazate
pe acţiuni represive inumane.5 Ea a fost definită şi condamnată pentru prima dată prin "Convenţia asupra eliminării şi
reprimării cimei de apartheid", din 30 noiembrie 1973.6 în prezent, apartheidul este incriminat şi de Statutul Curţii Penale

Internaţionale1, care îl defineşte în termenii următori: "acte inumane analoage cu cele vizate de paragraful 1 (crime contra
umanităţii, n.n.), comise în cadrul unui regim instituţionalizat de opresiune sistematică şi de dominaţie de către un grup rasial
asupra unui alt grup rasial sau tuturor celorlalte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest regim"1
1 Infra, 3.6.
2 Art.6, lite.
3 Infra 2.2.3.

"Termenul a fost utilizat iniţial pentru a desemna politica de segregaţie rasială practicată de guvernul Republicii
Sud-Africane împotriva populaţiei de culoare.
5 Pt.detalii, Niciu, M.I., op.cit., p. 138.

6 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.3068 (XXVIII). Textul, în Drepturile omului în sistemul Naţiunilor

Unite, voli, Ed.Modus P.H., Reşiţa, 1997, p. 129 şi urm.

STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPTIXTERS'A T70XAL U.\USITAR

în preocupările Comisiei de Drept Internaţional a ONU de a elabora noul Proiect de Cod al crimelor contra păcii şi
securităţii omenirii, a fost inclus ca o crimă contra umanităţii şi colonialismul sau dominaţia străină, precizându-se că "orice
individ care, în calitate de conducător sau organizator, stabileşte sau menţine prin forţă dominaţia colonială sau orice alte
forme de dominaţie străină, violând dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, aşa cum este consacrat în Carta Naţiunilor
Unite, va fi recunoscut culpabil de acest act şi condamnai'} Neacoperind însă din punct de vedere al jus cogens, această
dispoziţie rămâne şi în prezent un deziderat în reglementare, chiar dacă, în realitatea relaţiilor internaţionale, colonialismul a
fost eradicat.
O altă crimă contra umanităţii, sclavia, este şi cea mai veche ca preocupări de incriminare. Ea a fost declarată ca
delictum juris gentium încă de la începutul sec.XIX, prin Declaraţia de la Viena din 1815. Prima calificare a sclaviei drept crimă
internaţională, din categoria celor contra umanităţii, apare în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. Ulterior,
ea a fost incriminată şi prin alte instrumente4, precum şi. în Proiectul de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii.5
Dispoziţii asemănătoare asupra crimelor contra umanităţii sunt stabilite şi în Statutul Tribunalului Internaţional
Penal de la Haga pentru

' Statut de Rome, doc.cit., art.7, par. 1, al.j.

2 Ibidem, par.2, al.h.

3 Draft code of crimes..., doc.cit., art. 18.

4 Convenţia Naţiunilor Unite pentru desfiinţarea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a instituţiilor sau practicilor

similaie sclavajului, 1956. Statutele tribunalelor internaţionale penale de la Haga şi Arusha; Statutul Curţii
Penale Internaţionale.
5 Pt. detalii, Niciu, M I , op.cit., pp.141-143 sau Pivniceru, MM., op.cit., p.108.
STELIAN SCĂUNAS_______________,__________________,_________,___________DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

crimele din Iugoslavia1 şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Arusha pentru crimele din Rwanda.2
Mult mai laborios, cel mai nou document internaţional, de referinţă pentru stabilirea crimelor contra umanităţii, este
Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, care le defineşte ca fiind "unul din următoarele acte comise în cadrul
unui atac gneralizat şi sistematic lansat contra unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac":
a)omorul;
b)exterminarea;
c)reducerea la sclavie;
d)deportarea şi transferul forţat de populaţie;
e)întemniţarea sau alte forme de privare gravă de libertate fizică cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale
dreptului internaţional;
f)tortura;
g)violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, însărcinarea forţată, sterilizarea forţată şi oricare altă formă de
violenţă sexuală de gravitate comparabilă;
h) persecuţia întregului grup sau întregii colectivităţi identitare
pentru motive de ordine politică, rasială, naţională, etnică,
culturală, religioasă sau sexuală, sau în funcţie de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul
internaţional, în corelaţie cu toate actele vizate în prezentul
paragraf sau cu toate crimele care ţin de competenţa Curţii;
i) dispariţia forţată;
j) apartheidul;
k) alte acte inumane cu caracter analog care cauzează intenţionat mari suferinţe sau atentate grave la integritatea
fizică sau la sănătatea fizică sau mentală".3

Crima de genocid. Considerată unanim ca fiind cea mai gravă crimă contra umanităţii, documentele internaţionale
1 înfiinţat prin Rez.827/25 mai 1993 a Consiliului de Securitate al ONU, Tribunalul este competent să judece
persoanele presupuse responsabile l!c să'. e.rsjrea e:;aiClor Lirmătcare, \ \ \ tur.p'.:'. conflictului armat şi îndreptate împotriva
populaţiei civile: asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, expulzarea, întemniţarea, tortura, persecuţiile
pe motive politice, rasiale sau religioase şi alte acte inumane (ari.6).
2 înfiinţat prin Rez.955/8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate al ONU, statutul acestuia enumera crimele
contra umanităţii ca şi Statutul Tribunalului de la Haga, adăugând expres şi crima.de viol (art.3).
3 Statut de Rome de la CP1, op.cit, art.7, pari.

cele mai recente o reglementează distinct de celelalte crime contra umanităţii, ca semn al atenţiei deosebite pe care i-o acordă
comunitatea internaţionala!
Primul document juridic internaţional care incriminează genocidul este "Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid", adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 9 decembrie 1948. 1 De altfel, Adunarea
Generală a ONU stabilise încă din 1946 că genocidul este o crimă la adresa dreptului ginţilor.2
Convenţia defineşte genocidul precizând că acesta se referă la "oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenţia de
a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a)omorârea membrilor unui grup;
b)atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;
c)supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;
d)măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul."
Convenţia mai precizează că vor fi pedepsite atât genocidul cât
şi înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid şi
complicitatea la genocid.4 Mai mult, se arată că persoanele care au comis genocidul sau unele din actele enumerate vor fi
pedepsite indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari.
Genocidul a fost incriminat separat de crimele contra umanităţii şi de crimele de război atât în Statutul Tribunalului
Internaţional Penal pentru Iugoslavia5 şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda6, cât şi în Statutul de la
Roma al Curţii Penale Internaţionale7, reluând identic formularea convenţiei.

De menţionat că şi Proiectul de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii incriminează genocidul în
aceeaşi formulare.1
1 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr 260 A(I!I). A intrat în vigoare în 1951. Textul, în Dreptul internaţional
umanitar al conflictelor armate, op.cit, p.365 şi urm.
2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.96(I), din 1 1 decembrie 1946. 3Art.2. '

4 Art.3.

5 Art.4.

6 Art.2.

7 Art.6.

Crima de genocid, ca o crimă contra umanităţii, are o rezonanţă deosebită pentru dreptul internaţional umanitar. Ea
poate fi comisă atât în timp de pace, cât şi în conflictele armate. Deşi nu este menţionată în nici un document ca o încălcare
gravă a dreptului umanitar, ca şi celelalte crime contra umanităţii, când este comisă în timp de conflict armat, se află la graniţa
cu crimele de război.

4. CRIMELE DE RĂZBOI - ÎNCĂLCĂRI GRAVE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

4.1. Definirea crimelor de război

Noţiunea de crimă de război apare pentru prima dată în dreptul internaţional penal imediat după primul război
mondial. Astfel, Tratatul de pace de la Versailles prevedea în art.227 înfiinţarea unui Tribunal internaţional pentru judecarea lui
Wilhelm al II-lea, fostul împărat al Germaniei. în baza aceluiaşi tratat, Germania recunoştea dreptul aliaţilor de a-i judeca pe
autorii crimelor de război din timpul primului război mondial. De menţionat că la Conferinţa preliminariilor păcii, în 1919, a
fost creată Comisia juriştilor care a întocmit o listă cu 32 de fapte considerate crime de război.2 Chiar dacă prevederile tratatului
nu au fost finalizate punctual, el rămâne un document de referinţă în istoria dreptului internaţional penal.
Ceea ce este important de constatat este faptul că ia sfârşitul primului război mondial, conceptul de "crimă de
război", dar şi concepte apropiate (criminal de război, răspundere internaţională pentru crime de război) erau bine consolidate în
dreptul internaţional.
în timpul celui de-al doilea război mondial şi imediat după acesta, s-au elaborat mai multe documente 3 pentru
stabilirea faptelor care

85
1 An. 17.
2 Pt.detalii, Cloşcă, I., Suceavă, I., op.cit., p.480.
3 Declaraţia de la Saint James Palace (Londra), 1942; Declaraţia cu privire Ia atrocităţi, Moscova, 1943; Acordul de la Yalta, Crimeea, 1945; Declaraţia privind
înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi de către guvernele Statelor Unite, Regatului Unit şi
URSS, 1945; Acordurile de la Possdam, 1945; Acordul de la Londra, 1945, în baza căruia s-a adoptat Statutul Tribunalului Militar Internaţional.
167

86
constituiau crime de război şi pentru crearea unei instanţe penale internaţionale care să judece criminalii de război. Cel mai
important dintre acestea în definirea crimelor de război rămâne Statutul Tribunalului Militar Internaţional. în art.6, lit.b din
Statut sunt supuse jurisdicţiei Tribunalului "crimele de război, adică violările legilor şi obiceiurilor războiului", acte care sunt
apoi enumerate.1
După cel de-al doilea război' mondial, preocupările în cadrul ONU s-au intensificat în sensul de a preciza mai bine
sfera crimelor de război şi de a consolida răspunderea internaţională pentru acestea prin crearea unei instanţe criminale
internaţionale permanente.
Unul dintre cele mai importante documente pentru desemnarea crimelor de război este "Convenţia Naţiunilor Unite
asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii", adoptată la 26 noiembrie 1968.2 Convenţia
recunoaşte crimele de război ca fiind imprescriptibile "aşa cum sunt definite (s.n.) în Statutul Tribunalului Militar Internaţional
de la Nürnberg, din 8 august 1945, şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a ONU 3(1) şi 95(1) din 13 februarie 1946
şi
11 decembrie 1946 şi, în special «infracţiunile grave» (s.n.)
enumerate în Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru
protecţia victimelor de război"3.
"Infracţiunile grave" prevăzute de Convenţiile de la Geneva din
12 august 1949 sunt calificate drept crime de război şi prin dispoziţiile
Protocolului adiţional I Ia aceste convenţii adoptat la Geneva în 1977,
potrivit căruia "sub rezerva aplicării convenţiilor (de la Geneva din 1949,
n.n.J şi a prezentului Protocol. încălcările grave ale acestor instrumente
sunt considerate drept crime de război" .
Deşi Protocolul al II-lea la Convenţiile de la Geneva din 1949, privind protecţia victimelor în conflictele armate
fără caracter internaţional, adoptat la Geneva în 1977', nu face nici o referire la crimele de război, mai recent, atât Statutul
Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda6 cât şi Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale1 fac
STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPT ISTEPS A TIO.XAL UM4S1TAR

trimitere la numeroase acte care, săvârşite în conflictele armate interne, sunt crime de război. De altfel, aceste statute, ca şi cel al
Tribunalului Internaţional Penal pentru Iugoslavia dezvoltă sfera actelor calificate drept crime de război.
1 Infra 3 2.
2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr 2391(XXIII) din 26 noiembrie 1968. Textul, în Dreptul internaţional
umanitar al conflictelor armate, opcit., p.368 şi urm.
3 Art 1, lit a

4 art.85. par.5. Textul Protocolului, în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor annale, op.cit., p.281 şi urm.

5 Textul, ibidem, p.338 şi urm.

6Art.4.

Prin urmare, sistematizând pentru determinarea-definirea crimelor de război, trebuie să ne raportăm la următoarele
instrumente juridice internaţionale:
1.Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, din 8 august 1945;
2.Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;
3.Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;
4.Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Iugoslavia, 1993;
5.Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda;
6.Statutul Curţii Penale Internaţionale, Roma, 17 iulie 1998.

4.1. Crimele de război în reglementarea Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Niirnberg

1.asasinatul;
2.relele tratamente sau deportarea pentru munci forţate sau pentru orice alt scop a populaţiilor civile din teritoriile
ocupate;
3.asasinatul sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare;
4.executarea ostaticilor;
5.jefuirea bunurilor publice sau private;
6.distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea nejustificată de necesităţile militare.
Ca element de noutate, Statutul extinde sfera noţiunii "criminal de război" în raport cu normele anterioare. Dacă
pană acum puteau fi autori ai crimelor de război numai militarii şi civilii participanţi la ostilităţi, deci combatanţii, de acum
înainte se extinde categoria persoanelor care pot comite crime de război, prin includerea civililor, îndeosebi a funcţionarilor,
chiar dacă nu participă la acţiuni militare. Această extindere rezultă cu claritate din incriminarea deportării pentru munci forţate
sau în alte scopuri, acte care pot fi săvârşite şi de alte persoane decât combatanţii, mai ales cele investite cu exerciţiul autorităţii
publice pe diferitele trepte ale ierarhiei statale.
1 Art.8, par.2, al. c-f.
Trebuie precizat că un tribunal similar cu cel de la Nürnberg a fost creat la Tokio, pentru judecarea marilor
criminali de război din Extremul Orient. Acesta a fost instituit prin Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 iar Statutul său era
asemănător cu cel al Tribunalului de la Nürnberg. Singurele deosebiri erau acelea că Tribunalul putea judeca numai indivizi, nu
şi organizaţii, şi nu erau incluse în competenţa ratione materiae crimele contra umanităţii. Actele incriminate drept crime de
război erau însă identice cu cele prevăzute în Statutul Tribunalului de la Nürnberg.

4.2. Crimele de război potrivit tratatelor umanitare

Sfera "'crimelor de război" a fost extinsă considerabil prin Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi prin
Protocolul adiţional I la aceste convenţii, din 8 iunie 1977.
în primul rând, trebuie menţionat că cele patru convenţii din 1949 nu folosesc expresia "crime de război". Se face
însă distincţie între "infracţiuni" ca violări simple ale dreptului umanitar, care pot fi sancţionate de instanţele naţionale, şi
"infracţiuni grave" ca violări cu caracter de crime universale (internaţionale), care cad sub jurisdicţia tuturor părţilor la conflict
sau a unor instanţe internaţionale (aut dedere, aut judicare). Aceste infracţiuni grave sunt enumerate de convenţia într-o
dezvoltare progresivă în raport cu normele anterioare, fiind calificate drept "crime de război" prin Convenţia din 1968 privind
imprescriptibilitatea crimelor de război şi crimelor contra umanităţii1 şi, în mod deosebit, prin Protocolul adiţional 1 din
19771, care pun semn de egalitate între infracţiunile grave (încălcări grave) şi crimele de război.
Precizăm că art. 3 comun convenţiilor din 1949 şi Protocolul adiţional II referitor la protecţia
victimelor în conflictele armaue fără caracter internaţional nu califică încălcările prevederilor lor ca fiind infracţiuni
grave sau încălcări grave. Situaţia nu înlătură însă obligaţia

STEL1AN SCĂUNAS_________________________________________,___________DREPT INTERNA TDS'AL VSUSTTAR

1 Art.l, lit. a.
2 Ari 85, pet 5.

statelor de a lua măsuri pe plan naţional, chiar penale, de a face să înceteze aceste încălcări. Totuşi, după cum vom vedea 1,

87
statutele mai noilor instanţe penale internaţionale au inclus în categoria crimelor de război şi încălcările normelor umanitare
consacrate în art.3 comun şi Protocolul adiţional II Ia Convenţiile din 1949.
Convenţiile umanitare din august 1949 şi Protocoalele lor adiţionale din 1977 stabilesc astfel infracţiunile grave
(crimele de război):
Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (Convenţia
I)" şi Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare
(Convenţia a II-a)3 :
1.omuciderea intenţionată;
2.tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
3.faptiil de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii;
4.distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod Sicit şi
arbitrar;
Persoanele şi bunurile protejate de aceste convenţii sunt răniţii, bolnavii, naufragiaţii, membrii personalului sanitar
şi religios, membrii personalului societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi al altor societăţi de ajutor voluntar valabil recunoscute
şi autorizate, stabilimentele fixe şi formaţiile sanitare mobile ale serviciului sanitar, inclusiv materialul şi clădirile acestora,
mijloacele de transport sanitar.
Convenţia privitoare Ia tratamentul prizonierilor de război (Convenţia a Hl-a)4:
1.omuciderea intenţionată;
2.tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
3.faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii;
4.faptul de a constrânge un prizonier de război să servească în foiţele armate ale puterii inamice;

5. faptul de a lipsi prizonierul de dreptul său de a fi judecat în mod regulat şi imparţial potrivit prevederilor
convenţiei.
Persoanele protejate de convenţie împotriva crimelor de război enumerate mai sus sunt prizonierii de război, adică
1 Tnfra3.4. şi 3.5.
2 Art 50, textul Convenţiei. în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor anîate. op.cit . pp.147-165.
3 Art.51, textul Convenţiei, ibidem. pp.166-180.
4 .Art. 130, textul Convenţiei, ibidem, pp. 181-233.

persoanele care răspund calităţii de combatant legal.1

Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civil în timp de război (Convenţia a IV-a)2:
1.omuciderea intenţionată;
2.tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
3.faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii;
4.deportarea sau transferurile ilegale;
5.deţinerea ilegală;
6.faptul de a constrânge o persoană protejată să servească în forţele armate ale puterii inamice;
7.faptul de a lipsi persoana protejată de dreptul său de a fi judecată de tribunale imparţiale şi în mod imparţial,
conform prevederilor convenţiei;
8.luarea de ostatici;
9.distrugerea şi însuşirea bunurilor nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod ilicit şi
arbitrar.
Persoanele protejate de convenţie împotriva acestor crime de război sunt cele care se găsesc, în caz de conflict
armat sau de ocupaţie, sub puterea unei părţi la acel conflict sau a unei puteri ocupante ai cărei cetăţeni nu sunt. 3 Se precizează,
în acelaşi timp, că cetăţenii unui stat care nu este legat de convenţie nu sunt protejaţi de ea, ceea ce nu este cazul pentru că,
practic, toate statele au ratificat acest instrument. De asemenea, persoanele protejate de primele trei convenţii nu sunt
considerate ca persoane protejate de Convenţia a IV-a.4
Sunt vizate ca persoane protejate, în mod special, răniţii şi bolnavii, infirmii şi femeile însărcinate, bătrânii, copiii şi
lăuzele, personalul sanitar şi religios.

DREPT INTERNA TION AL IMAS1TAR

' Ibidem, art.4.

2 Art.147, textul Convenţiei, ibidem, pp,234-278. '

Convenţia a IV-a. art.4. 4 Ibidem.

Ca bunuri protejate, Convenţia trimite expres la spitalele civile, mijloacele de transport sanitare, proprietatea
particulară, mijloacele de subzistenţă necesare populaţiei civile (alimente, medicamente etc), ajutoarele umanitare, locurile de
internare, resursele financiare ale persoanelor protejate şi altele similare.
Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la încălcările grave ale
dreptului umanitar (crime de război)
Adoptat Ia Geneva, la 8 iunie 19771, Protocolul adiţional I este un instrument mult mai elaborat, în sensul că
extinde considerabil conceptul de "crimă de război", calificând ca atare toate infracţiunile grave prevăzute de cele patru
convenţii din 1949 şi adăugând şi alte acte.
în primul rând, instituie regula că actele calificate drept încălcări grave în convenţii sunt considerate încălcări grave
şi de către Protocol, dacă sunt comise împotriva următoarelor persoane protejate:
-persoanele care au luat parte la ostilităţi şi au căzut în puterea adversarului;2
-refugiaţii şi apatrizii f
-răniţii, bolnavii şi naufragiaţii adversarului;4
-personalul sanitar şi religios, al unităţilor sanitare sau mijloacelor de transport sanitar care sunt sub controlul
adversarului."
Actele care constituie încălcări grave potrivit Protocolului adiţional I6, altele decât cele recunoscute potrivit Convenţiilor din
1949, şi considerate crime de război7 sunt grupate pe două categorii: l.în prima categorie sunt enumerate: 1. Actul medical
nemotivat de starea sănătăţii şi care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute, pe care partea responsabilă de
actul respectiv nu l-ar aplica, în circumstanţe analoage, propriilor resortisanţi aflaţi în

libertate1. în special, este interzis a se practica asupra acestor persoane, chiar cu consimţământul lor, mutilările
fizice, experienţele medicale sau ştiinţifice, prelevările de ţesuturi sau de organe pentru transplanturi, cu excepţia
cazurilor când acestea sunt justificate.2 2. Următoarele acte, când sunt comise cu intenţie, cu violarea dispoziţiilor
Protocblului şi când produc moartea sau lezează în mod grav integritatea fizică sau sănătatea:'3
' Textul Protocolului, în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op.cit, pp.281-337.
2 Art.44 (combatanţi şi prizonieri de război) şi art.45 (protecţia persoanelor care au luat parte la ostilităţi).

3 Art.73.'

4 Pt detalii, art.8, al a şi b.

5 Pt.detalii, ibidem. al.c-g

6 Art.l 1 şi 85.

7Art.85, par.5.

88
 a)supunerea populaţiei civile sau a persoanelor civile unui atac;
b)lansarea unui atac nediferenţiat atingând populaţia civilă sau bunuri cu caracter civil, cunoscând că acest
atac va cauza pierderi în vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil şi
care sunt
excesive;4
c) lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor
conţinând forţe periculoase, cunoscând că acest atac va
cauza pierderi de vieţi omeneşti, rănirea persoanelor
civile sau pagube bunurilor cu caracter civil şi care sunt
excesive;3
d)atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate;
e)atacarea unei persoane, cunoscând că această persoană este scoasă din luptă;
f)utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau a altor semne protectoare
recunoscute de către convenţii sau de Protocol;
II. A doua categorie cuprinde următoarele acte dacă sunt comise cu intenţie şi cu violarea convenţiilor şi
Protocolului:6

1 Art. I I .
2 Ibidem, par.2, ca justificare în sensul par. 1.
3 Art 85. nnr ?
4 Excesive potrivit art.57. par.2, al a, pct.iii, în sensul că cei care decid sau pregătesc un atac trebuie "să se
abţină de la lansarea unui atac de la care se poate aştepta că va cauza, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în
rândul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube în bunuri cu caracter civil sau combinaţia acestor
pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat".
" Idem
6 Art.85, par.4.

STELIAN SCĂINAS______________________________________________________DREPT 1STERSAT10S.iL V.WSJTAR

a)transferarea de către puterea ocupantă a unei părţi a populaţiei sale civile în teritoriul pe care-1 ocupă sau
deportarea sau transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a
populaţiei acestui teritoriu, cu violarea art.49 al Convenţiei a IV-a din 1949;
b)orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor;
c)practicile de apartheid si celelalte practici inumane sau degradante, bazate pe discriminare rasială, care dau
loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale;
d)faptul de a îndrepta atacuri împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau a lăcaşurilor de cult clar
recunoscute care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor şi cărora le este acordată o
protecţie specială pe baza unei înţelegeri speciale, provocând astfel distrugerea lor la scară mare, atunci
când nu există nici o dovadă de violare de către partea adversă şi când monumentele istorice, operele de artă
şi lăcaşurile de cult respective nu sunt situate în apropierea imediată a obiectivelor militare;
e)faptul de a priva o persoană protejată de către convenţii sau de către Protocol de dreptul său de a fi judecată
conform procedurii legale şi imparţiale.
Contribuţia Protocolului adiţional I din 1977, deşi nu reprezintă apogeul în consolidarea sistemului de reprimare a
crimelor de război, este un pas important în efortul comunităţii internaţionale de a identifica şi condamna aceste crime.

4.3.Crimele de război potrivit statutelor tribunalelor internaţionale penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda

Deşi limitate ratione locci, ratione personae, ratione materiae şi ratione temporis, ca instanţe ad-hoc, similare cu
cele create la Niimberg şi Tokio, cele două tribunale de la Haga şi Arusha continuă, într-o anumită perspectivă, preocuparea
comunităţii internaţionale pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război, chiar dacă sunt supuse unor analize
STELIAN SCĂUNAS____________________________________________________DREPT ISTERXA TIOSAL UMANITAR

destul de critice.1 Semnificativ pentru extinderea sferei crimelor de război este că ambele tribunale au în vedere, în tot sau în
parte, situaţiile de conflict armat fără caracter internaţional
Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie cu privire la crimele de război
Aprobat prin rezoluţia nr.827 din 1993 a Consiliului de Securitate al ONU, Statutul Tribunalului Internaţional
Penal pentru fosta Iugoslavie stabileşte competenţa de a fi judecate persoanele presupuse responsabile de violări ale dreptului
umanitar comise sau care au dat ordin să se comită astfel de violări pe teritoriul Ex-Iugoslaviei începând cu 1991. Faptele
incriminate drept crime de război, alături de crima de genocid şi crimele contra umanităţii, sunt infracţiunile grave la
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi încălcările legilor şi obiceiurilor războiului.
Ca infracţiuni grave la Convenţiile de Ia Geneva din 1949, Statutul enumera încălcările grave aşa cum au fost
stabilite de aceste convenţii.
Ca încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului, Statutul menţionează:2
-folosirea de arme toxice sau de alte arme concepute pentru a cauza suferinţe inutile;
-distrugerea nejustificată a oraşelor şi satelor sau devastarea care nu se justifică prin necesităţile militare;
-atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, a oraşelor neapărate;
-sechestrarea, distrugerea sau deteriorarea deliberată a edificiilor consacrate cultelor, binfacerii şi învăţământului,
artelor şi ştiinţelor, monumentelor istorice, operelor de artă şi operelor cu caracter ştiinţific;
-jefuirea bunurilor publice sau private.

Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda cu privire la crimele de război

Cu sediul la Arusha. în Tanzania. Tribunalul Internaţional Penal pentru Rwanda a fost creat prin rezoluţia nr.955 din
1994 a Consiliului de Securitate al ONU, cu autoritatea de a urmări persoanele

STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPT ISTERKA TI OS AL UStASITAR

1 Pt.detalii, Anghel, I.M., Anghel, VI., op.cit., p 239 şi urm.

2 Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Haea, art.3.

răspunzătoare de violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul Rwandei şi pe cetăţenii rwandezi
răspunzători de astfel de violări săvârşite pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.1
Având în vedere natura conflictului armat, competenţa materială a tribunalului acoperă, pe lângă genocid 2 şi crime
contra umanităţii3, violările grave ale art.3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale celui de-al 11-lea Protocol adiţional
din 19774.
/"vi oriiwf» nn<i ^stnfiţfii! X' - i h n i i o j ? i î i 1 1 r h t n r ,-\ prun fitrwofîr»

pe tărâmul dreptului internaţional penal, este că acesta califică drept infracţiuni grave, deci crime de război, ceea ce
instrumentele umanitare tradiţionale califică doar ca infracţiuni. Nici Convenţiile de la Geneva din 1949, nici Protocoalele
adiţionale din 1977 nu califică încălcările art.3 comun şi ale Protocolului adiţional II ca infracţiuni grave, ci ca simple
infracţiuni pentru care statele au obligaţia generală de a lua măsuri, chiar penale, de a face să înceteze.
Statutul dă autoritate Tribunalului să urmărească persoanele care au săvârşit sau au ordonat săvârşirea următoarelor
violări grave ale art.3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale Protocolului adiţional II din 1977 5, fără a se limita la

89
acestea:
a)violenţa împotriva vieţii, sănătăţii fizice sau mintale a persoanelor, în special asasinatul, precum şi tratamentele
inumane, cum ar fi tortura, mutilarea sau orice formă de pedeapsă corporală;
b)pedepsele colective;
c)luarea de ostatici;
d)actele de terorism;
e)ultragiile la demnitatea personală, în special umilirea şi tratamentele degradante, violul, prostituţia forţată şi
orice altă formă de atac la decenţă;
f)jaful;

1 Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda, art.l. Textul, în RRDU nr.4 (14)/1996, pp.34-37.
2 Ibidem, art.2.
3 Ibidem, art.9.
4 Ibidem, art.4.
5 Rwanda a ratificat protocoalele adiţionale în anul 1984. Cf. Mise en oeuvre ... doc.cit.

90
STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPT ISTERXA VOSAL l .\U XITAR

g) pronunţarea de sentinţe şi executarea de pedepse fără o

judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit
în mod legal, care să fi permis toate garanţiile judiciare
recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate;
h) ameninţările cu săvârşirea oricăreia dintre faptele
menţionate anterior.
Analizând aceste incriminări, constatăm că Statutul preia integral interdicţiile consacrate de art.3 comun
Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi de Protocolul adiţional U1 la aceste convenţii.

4.4. Statutul de Ia Roma al Curţii Penale Internaţionale eu privire la crimele de război

Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, va intra în vigoare după 60 de zile de la
depunerea celui de-al şaizecilea instrument de ratificare. 2 Chiar dacă orizontul de aplicare universală pare destul de îndepărtat.
Statutul reprezintă un moment de excepţie în evoluţia dreptului internaţional penal, cel puţin din două considerente.. Mai întâi,
pentru că s-a ajuns la o înţelegere de creare a unei instanţe penale cu caracter permanent, fapt fără precedent în istoria dreptului
internaţional penal, şi apoi pentru că se reuşeşte o lărgire apreciabilă şi foarte bine sistematizată, aproape codificată a
conceptului "crimă internaţională", respectiv, potrivit interesului acestei lucrări, a conceptului "crimă de război".
Statutul enumera crimele de război rezolvând tranşant distincţiile între cele săvârşite în conflictele armate
internaţionale şi cele săvârşite în conflictele armate fără caracter internaţional.
Statutul de Ia Roma cu privire la crimele de război în conflictele armate internaţionale.
1. Infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, adică oricare din actele următoare
îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva3:
1. Omuciderea intenţionată;

1 Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, art.2. Textul protocolului, în Dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate, op.cit, pp.340-346.
2 Statut de Rome, doc.cit, art.126.
3 Statut de Rome, doc. cit, art.8, par.2, al.a, pct. i-viii.
2.Tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
3.Cauzarea intenţionată de grave suferinţe sau atentatele grave asupra integrităţii psihice sau sănătăţii;
4.Distrugerea şi însuşirea bunurilor, nejustificate de necesităţile militare şi executate pe scară mare, în mod ilicit şî
arbitrar;
5.Constrângerea prizonierului de război sau a unei persoane
n rnt i - Mi t[ - » ( A .r> n c ^rvi în tor^p l o im r >î nutpri i n op Ti ro-
6.Privarea intenţionată a unui prizonier de război sau a oricărei alte persoane protejate de dreptul lui de a fi judecat
în mod legal şi imparţial;
7.Deportările şi transferurile ilegale sau detenţiile ilegale;
8.Luarea de ostatici.
2. Alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate internaţionale în cadrul stabilit de
dreptul internaţional1:
1.Lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile în general sau împotriva civililor care nu iau parte
direct la ostilităţi;
2.Lansarea de atacuri deliberate contra bunurilor civile care nu constituie obiective militare;
3.Lansarea de atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor
utilizate în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite
pentru perioada în care acestea au dreptul la protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor annate îl
garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil;
4.Lansarea unui atac deliberat ştiind că el va cauza incidental pierderi de vieţi omeneşti şi rănirea populaţiei civile,
distrugerea bunurilor cu caracter civil sau daune întinse, durabile şi grave asupra mediului natural, care ar fi
excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat;

5. Atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, a satelor

oraşelor, locuinţelor sau clădirilor care nu sunt apărate şi
care nu sunt obiective militare;
6. Uciderea sau rănirea combatantului care, fiind dezarmat sau
nemaiavând miloace de a se apăra, s-a predat;
7. Utilizarea perfidă a drapelului parlamentarului, drapelului
sau insignelor militare şi uniforma inamicului sau ale ONU,
' Ibidem, alb, pct.i-xvii.

ca şi semnelora distinctive prevăzute de Convenţiile de la

< uuv\
n nroducânri astfel pierderi de vieţi omeneşti sau
rănirea gravă a persoanelor;
8. Transferul, direct sau indirect, de către o putere ocupantă a
unei părţi a populaţiei sale civile, în teritoriul pe care îl
ocupă, sau deportarea ori transferul în interiorul sau în afara
teritoriului ocupat a unei părţi sau a întregii populaţii de pe
acest teritoriu;
9. Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor destinate
religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunilor
caritabile, monumentelor istorice, spitalelor sau locurilor
unde bolnavii şi răniţii sunt adăpostiţi, cu condiţia ca aceste
clădiri să nu fie utilizate în scopuri militare;
10. Supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la
mutilări sau experienţe medicale ori ştiinţifice care nu sunt
motivate de tratamentul medical şi nici efectuate în interesul
acestor persoane şi care cauzează moartea acestora sau le
periclitează grav sănătatea;
11.Uciderea sau rănirea prin trădare a persoanelor aparţinând naţiunii sau armatei inamice;
12.A declara că nimeni nu va fi cruţat;
13.Distrugerea sau însuşirea bunurilor inamicului în afara cazului in care acestea sunt imperios cerute de necesităţile
războiului;
14.Declararea ca anulate, suspendate sau inadmisibile injustiţie a drepturilor şi acţiunilor cetăţenilor părţii adverse;
15. Constrângerea cetăţenilor părţii adverse să ia parte la

91
STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPT ISTERXA VOSAL l .\U XITAR

operaţiuni de război îndreptate împotriva ţării lor, chiar dacă

aceştia erau înainte de începerea războiului în serviciul părţii
care îi constrânge;
16. Jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar dacă e luată cu
asalt;
17. Utilizarea otrăvii sau a armelor otrăvitoare;
18. Utilizarea gazelor asfixiante, toxice sau asimilate sau a
oricăror lichide, materii sau mijloace analoage;
19. Utilizarea gloanţelor care se dilată sau se turtesc uşor în
corpul omenesc,' precum şi a gloanţelor care nu sunt
acoperite în întregime de o cămaşă dură;
20. Folosirea armelor, proiectilelor, materialelor şi metodelor de
luptă de natură să cauzeze rău superflu sau suferinţe inutile
ori care lovesc fără discriminare, cu violarea dreptului
internaţional al conflictelor armate, cu condiţia ca aceste
mijloace să facă obiectul unei interdicţii generale care să fie
înscrisă într-o anexă la Statut, printr-un amendament în
conformitate cu prevederile acestuia;
21. Atingerile aduse demnităţii persoanei mai ales tratamentele
umilitoare şi degradante;
22. Violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, însărcinarea
(graviditatea) forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă
de violenţă sexuală care constituie o infracţiune gravă la
Convenţiile de la Geneva;
23. Utilizarea prezenţei unui civil sau a altei persoane protejate
pentru a pune la adăpost de operaţiunile militare anumite
puncte, zone sau forţe militare;
24. Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor,
materialului, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar,
precum şi împotriva
personalului care utilizează, potrivit dreptului internaţional, semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la
Geneva;
25. înfometarea intenţionată a civililor, ca metodă de război,
privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii lor, mai
ales împiedicarea intenţionată a primirii de ajutoare
prevăzute de Convenţiile de la Geneva;
26. Recrutarea sau înrolarea copiilor mai mici de 15 ani în
forţele armate naţionale sau folosirea lor activă la ostilităţi.

Statutul de la Roma cu privire Ia crimele de război în conflictele armate fără caracter internaţional
1. Violările grave ale articolului 3 comun celor patru Convenţii de
la Geneva din 12 august 1949, adică oricare din următoarele acte comise
contra persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii
forţelor armate care au predat armele şi persoanele care au fost scoase
din luptă prin îmbolnăvire, rănire, detenţie sau alt motiv1:
1.Atentatele la viaţa şi integritatea corporală mai ales omorul sub toate fermele, mutilările,
tratamentele crude şi tortura;
2.Atentatele la demnitatea persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;
3.Luarea de ostatici;
4.Condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, pronunţată de către un tribunal legal
constituit, cu asigurarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile.
2. Alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în
conflictele armate fără caracter internaţional, în cadrul stabilit de
dreptul internaţional2:
1.Lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile în general sau contra civililor care nu iau parte direct la
ostilităţi;
2.Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor, materialului, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar,
precum şi împotriva personalului care, în conformitate cu dreptul internaţional, utilizează semnele distinctive
prevăzute de Convenţiile de la Geneva;
3.Lansarea de atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor
utilizate în misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii în confonnitate cu Carta Naţiunilor Unite, atât
timp cât acestea au dreptul la protecţia pe care dreptul conflictelor armate îl garantează civililor şi bunurilor cu
caracter civil;
4.Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii
caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde sunt adăpostiţi bolnavii şi răniţii, cu condiţia ca
aceste clădiri să nu fie folosite în scopuri militare;

5.Jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar dacă este luată cu asalt;
6.Violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, însărcinarea forţată, sterilizarea forţată sau oricare altă formă de
violenţă sexuală care constituie infracţiune gravă potrivit Convenţiilor de la Geneva;
7.Recrutarea sau înrolarea copiilor mai mici de 15 ani în forţele armate sau folosirea lor activă la ostilităţi;
1 Ibidem, al. c, pct. i-iv.
2 Ibidem ale. pct.i-xii.

8.Ordonarea de a deplasa populaţia civilă din raţiuni legate de conflict, în afara cazului când este cerută de
securitatea civililor sau de necesităţi militare;
5.Uciderea sau rănirea prin trădare a combatantului adversar;
10.A declara că nimeni nu va fi cruţat;
11.Supunerea persoanelor unei părţi la conflict căzute sub puterea altei părţi la mutilări sau experienţe medicale ori
ştiinţifice care nu sunt motivate de tratamentul medical, nici efectuate în interesul acestor persoane şi care
cauzează moartea acestora ori le pun în pericol grav sănătatea;
12.Distrugerea sau capturarea bunurilor adversarului în afara cazurilor când acestea sunt cerute imperios de
necesităţile conflictului.

S.OBLIGAŢIILE STATELOR DE A INCRIMINA ÎN LEGISLAŢIILE NAŢIONALE ÎNCĂLCĂRILE GRAVE ALE DREPTULUI UMANITAR

92
STELIAN SCĂUNAS_____________________________________________________DREPT ISTERXA VOSAL l .\U XITAR

Pornind de la angajamentul statelor părţi la tratatele umanitare "de a respecta şi a face să fie respectai dreptul
umanitar , obligaţia de a lua măsuri legislative care să permită sancţionarea celor care comit crime de război este o verigă
1

importantă în mecanismul complex care garantează comportamentele umane pe câmpul de luptă.

Unele state s-au conformat convenţiilor umanitare şi au adoptat legi destinate să reprime crimele de război. Sunt
state, precum Croaţia.

1 Art 1 corn. Convenţiilor de la Geneva din 1949.

183

Danemarca, Elveţia, Etiopia, Finlanda, Norvegia, Spania, care au introdus în legislaţiile lor penale toate crimele de război
stabilite de dreptul umanitar, iar altele, ca Belgia, Canada, Islanda sau Olanda, care au adoptat legi speciale pentru reprimarea
infracţiunilor grave1. Este semnificativ cazul Etiopiei care, deşi a devenit parte la Convenţiile de la Geneva în 19692, încă din
1957, când şi-a redactat codul penal, a inclus toate infracţiunile grave la dreptul umanitar 3.Tot semnificativ este şi cazul Croaţiei
care a introdus în Codul Penal adoptat în 19974 crimele de război ^*itî'"o "nici-Mcr? n>^rOvipo ^'^nirJctH forirîc
(^ctul»cito Oc cscn^^'ic^ B^l'^îâ. n adoptat în 1993, o lege specială pentru incriminarea gravelor violări ale dreptului

internaţional umanitar5, care acoperă inclusiv Protocolul adiţional II din 1977.

în ultimii ani, unele state, în special vest - europene, au inclus deja prevederi în legile lor penale pentru pedepsirea
infracţiunilor grave comise în conflictele armate fără caracter internaţional, deşi Convenţiile de la Geneva din 1949 şi
Protocoalele adiţionale din 1977, printr-o scăpare iniţială, nu prevăd obligaţii de incriminare în acest tip de conflict. Putem
considera că, în acest sens, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Olanda, Spania şi Suedia au anticipat evoluţiile
actuale şi orientarea aproape unanimă spre recunoaşterea de către dreptul internaţional a răspunderii penale pentru gravele
violări ale dreptului umanitar în conflictele interne.
Multe state însă nu au transpus decât limitativ în propria legislaţie penală obligaţiile asumate prin tratatele
umanitare, ceea ce pune sub semnul întrebării respectarea acestora. Este şi cazul României.

1 De văzut şi, Cloşcă, I., Suceavă, I., op. cit, p. 499. " Mise
en oeuvre, op. cit., anexa 1.
3 Penale Code of The Empire of Ethiopia, Proclamation no. 158 of 1957, Negarit Gazeta, Extraordinary Issue,

no. 1 of 1957, Addis Ahaba, Part. II (Special part), Book III, Title II "Offences against the law of nations"
(Infracţiuni contra dreptului internaţional). Textul tradus de autor în Psihologie, Sociologie, Drept, Ed.
Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1998, pp. 272-273
4 Criminal law enacted by the parliament of ROC on 19.09.1997, coming into force one 01.01.1998, chapter 13.

art.158-168. (Doc. C1CR, Geneva, 1999 unofficial translation).

5 Law of 16.06.1993 relative to the repression of graves breaches of theGeneva International Conventions of

12.08.1949 and Protocols 1 and II of 08.06.1977 additional to these conventions, in Official French text from the
Moniteur beige, 05 08.1993, p. 17571.

93
STELIAN SCĂUNAŞ
DREPT INTERNATIONAL UMANII

94
STELIAN
SCĂUNAS
DREPT INTERNATIONAL UMANITAR

CUPRINS

PROLEGOMENE LA STUDIUL DREPTULUI UMANITAR........................................................................ 5

1. DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC: NOŢIUNE, OBIECT, IZVOARE,

SUBIECTE, PRINCIPII............................................................................................................................ 5
l.l.Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public......................................... 6
1.2.Izvoarele dreptului internaţional public........................................................ 6
1.3.Subiectele dreptului internaţional public...................................................... 1(
1.4.Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public......................... U

2. SISTEME DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN................................................................................................... 1'
2.1 Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU........................ 1!
2.2.Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului..................................... 2'.
2.21.Drepturile omului în sistemul european............................................... 2<
2.22.Sistemul interamerican al drepturilor omului..................................... 2'
2.23.Sistemul african al drepturilor omului si popoarelor.......................... 2
Anexe................................................................................................................................................... 2'

3
DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR. NOŢIUNI GENERALE

1. DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR: NOŢIUNE, GENEZĂ,

3
IZVOARE, ROL, FUNCŢII.....................................................................................................................
1.1.Definiţia dreptului internaţional umanitar.................................................... 3
1.2.Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar. Izvoarele
dreptului internaţional umanitar.................................................................. 4
1.3. Obiectul, rolul şi funcţiile dreptului internaţional umanitar........................ 4

2. TIPURI DE CONFLICTE ARMATE...................................................................................................... 1

2.1.Războiul în dreptul internaţional................................................................... 4
2.2.Conflictele armate internaţionale şi conflictele armate fără
caracter internaţional..................................................................................... 4
2.2.3. Conflicte armate care au urmat celui de-al doilea război
mondial şi dreptul umanitar................................................................ f
3.CATEGORII DE PERSOANE ŞI BUNURI VIZATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR 55
4.METODE ŞI MIJLOACE DE RĂZBOI INTERZISE........................................................-........-....... 60
4.1.Metode şi mijloace de război care produc rău superflu —............................ 60
4.2.Metode şi mijloace de război cu efect nediscriminant.................................... 61
4.3.Metode şi mijloace de război ecologic.............................................................. 62
4.4. Metodele perfide........................................................................*...................... 64
Anexe........................................................................................................................................................... 66

PROTECŢIA POPULA ŢIEI CIVILE ŞI A BUNURILOR CULTURALE ?7

ÎN CONFLICTELE ARMA TE..........................................................................................................................

I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
77

PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A PERSOANELOR CIVILE IN

CONFLICTELE ARMATE...............................................................................................-...................... 79

2.1.Clarificări terminologice.................................................................................. 79
2.11.Persoane civi 1 e şi popul aţie civilă...................................................................................... 79
2.12.Definiţia atacului.................................................................................................................... 80
2.2.Reguli de protecţie............................................................................................ 81
2.3. Protecţia civilă.............................................................................-................... 88

PROTECŢIA BUNURILOR CIVILE ÎN CONFLICTELE ARMATE.................................................. 92

3.1. Protecţia bunurilor culturale în conflictrle armate........................................................................................................ 94
3.11.Protecţia generală a bunurilor culturale................................................................................ 97
3.12.Protecţia specială a bunurilor culturale................................................................................ 98
3:1.3. Protocoalele adiţionale I şi II de la Geneva din 1977 cui privire
la protecţia bunurilor culturale în conflictele armate......................................................... 99
Anexe........................................................................................................................................-......... 100

PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNA VILOR ŞI NAUFRAGIA ŢILOR

ÎN CONFLICTELE ARMA TE..............................................................................................

1.SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ.......................................................................................................... 101

2.CONVENŢIILE I ŞI II DE LA GENEVA DIN 1949 PRIVIND PROTECŢIA i RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR Şl
NAUFRAGIAŢILOR ÎN CONFLICTELE
ARMATE..................................................................................................................................................... KM
2.1.Răniţi şi bolnavi................................................................................................. 105
2.2.Personalul.......................................................................................................... 106
2.3.Formaţii şi stabilimente sanitare. Clădiri şi materiale................................... 108
2.4.Transporturi sanitare....................................................................................... 109
2.5. Semnul distinctiv............................................................................................... 110
3. REGLEMENTARI ACTUALE APLICABILE PRIN PROTOCOLUL
ADIŢIONAL I ADOPTAT LA GENEVA ÎN 1977................................................................................. 111
3.1.Terminologie şi domeniu de aplicare............................................................. 112
3.2.Protecţia persoanelor şi unităţilor sanitare.................................................... 113
3.3.Transporturile sanitare................................................................................... 114
3.4. Persoane dispărute şi decedate....................................................................... 115

4. PROTECŢIA ÎN CONFLICTELE ARMATE FĂRĂ CARACTER

INTERNAŢIONAL.................................................................................................................................. 1
Anexe.......................................................................................................................................................... 119

77?. 1TAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI.................................................................................... 121

1. SCURT ISTORIC CU PRIVIRE LA TRATAMENTUL PRIZONIERILOR

DE RĂZBOI.............................................................................................................................................. 1

95
STELIAN
SCĂUNAS
DREPT INTERNATIONAL UMANITAR

2.NOŢIUNEA DE PRIZONIER DE RĂZBOI............................................................................................. ~ 12

3.TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI................................................................................ 123

3.1.Reguli generale de protecţie............................................................................ 126
3.2.Captivitatea prizonierilor de război............................................................. 127
3.3.Internarea prizonierilor de război.................................................................. 128
3.31.Cazarea, lirana şi îmbrăcămintea prizonierilor de război.................................................. 128
3.32.Igiena şi îngrijirile medicale ale prizonierilor de război...................................................... 129
3.33.Disciplina în lagărele de prizonieri....................................................................................... 130
3.34.Munca prizonierilor de război.............................................................................................. 132
3.35.Resursele băneşti ale prizonierilor de război....................................................................... 133
3.36.Relaţiile prizonierilor de război cu autorităţile şi exteriorul............................................... 134

4. ÎNCETAREA CAPTIVITĂŢII.................................................................................................................. 1-O

4.1.Repatrierea directă şi spitalizarea în ţări neutre în timpul
ostilităţilor....................................................................................................... '35
4.2.Eliberarea şi repatrierea prizonierilor de război la sfârşitul
ostilităţilor....................................................................................................... 136
4.3. Moartea prizonierilor de război..................................................................... 137
Anexe................................................................................................................................................. 1 38

143

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR Şl A

ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE PENTRU VIOLAREA DREPTULUI UMANITAR

1.1.Formele răspunderii internaţionale a statelor pentru violarea

Dreptului internaţional umanitar.................................................................... 144
1.11.Răspunderea morală a statelor............................................................................................. 145
1.12.Răspunderea politică a statelor............................................................................................ 146
1.13.Răspunderea materială a statelor......................................................................................... 146
1.2.Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale

2. RĂSPUNDEREA PERSOANELOR FIZICE PENTRU VIOLAREA

DREPTULUI UMANITAR........................................................................................................................ 149
2.1. Dreptul internaţional penal............................................................................ 149
2.2 Reprimarea crimelor în dreptul internaţional umanitar................................. 152

3. CRIMELE INTERNAŢIONALE.............................................................................................................. 158

31.Definiţia crimei internaţionale........................................................................ 158
32.Clasificarea crimelor internaţionale............................................................... 160
4. CRIMELE DE RĂZBOI - ÎNCĂLCĂRI GRAVE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL UMANITAR............................................................................................................. 167
4.1. Definirea crimei de război............................................................................... 167
4.2.CrimeIe de război în reglementarea Statutului Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürnberg......................................................................... 169
43.Crimele de război potrivit tratatelor umanitare............................................ 170
44.Crimele de război potrivit statutelor tribunalelor internaţionale penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda 175
45.Statutul de la Roma al Curţii Penal Internaţionale cu privire Ia crimele de război 178

5. OBLIGAŢIILE STATELOR DE A INCRIMINA ÎN LEGISLAŢIILE

NAŢIONALE ÎNCĂLCĂRILE GRAVE ALE DREPTULUI UMANITAR 183
Anexe.......................................................................................................................................................... 185

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 191

96