Un Nou Echilibru - Dezvoltarea Durabila

CAPITOLUL III
UN NOU ECHILIBRU - DEZVOLTAREA DURABILĂ
3.1. Conceptul de dezvoltare durabilă
Durabilitatea. Conceptul de durabilitate provine din literatura de

specialitate, referindu-se la modelul de utilizare al resurselor. Într-
adevăr, gestiunea unei resurse se defineşte drept durabilă dacă, fiind
cunoscută capacitatea sa de refacere nu se exagerează în exploatarea
sa peste un anumit prag. În acest sens, gestiunea durabilă înseamnă,
de exemplu, a folosi marea pentru pescuit respectând ciclul natural
de reproducere al peştilor şi asigurând, prin urmare, altora şi nouă
înşine, posibilitatea de a continua această activitate. În schimb, când
folosirea unei resurse depăşeşte acest prag, apare o diminuare
considerabilă a stocului (adică a populaţiei de peşte), şi cu daunele,
nu numai de ordin economic, pe care acest lucru le implică.
În general, tema durabilităţii se referă la resursele naturale
regenerabile, adică acelea care au capacitatea de a se reproduce sau
de a se regenera: fauna oceanică, pădurea, solul etc. Resursele care
nu au această caracteristică, ca de exemplu resursele minerale, sunt
definite ca epuizabile. Pentru acestea, se poate vorbi mai degrabă de:
momentele şi condiţiile exploatării optime;
căutarea de noi zăcăminte
căutarea de înlocuitori.
Pentru a evalua lipsa unei resurse epuizabile, se ia adesea ca punct
de referinţă raportul dintre consum şi rezerve. Acest tip de evaluare
neglijează însă capacitatea de descoperire de noi zăcăminte,
proiectând astfel problema înainte în timp. De exemplu, în 1972 se
făceau previziune referitoare la cupru (raportul "Limitele creşterii" al
Clubului de la Roma), susţinându-se că rezervele totale ar fi de circa
70 Ecosferă şi politici ecologice
300 de milioane de tone. În 1980, previziunile au fost revizuite şi

mărite până la 500 de milioane de tone. Acelaşi lucru s-a întâmplat
pentru multe alte materii prime. Cel mai cunoscut exemplu este cel
referitor la resursele energetice: în comparaţie cu creşterea foarte
mare a cererii de energie în ultimii 30 de ani, raportul dintre
rezervele confirmate şi consumul anual continuă să fie la aceleaşi
nivele ca acum 30 de ani (adică se estimează 50 de ani de potenţială
exploatare a petrolului; peste 60 de ani pentru gazul natural etc.).
Sunt foarte multe situaţii de gestiune nedurabilă a resurselor
naturale regenerabile. De exemplu, exploatarea florei şi faunei
sălbatice a anulat capacitatea multor specii de a-şi reface efectivele.
Extinderea conceptelor referitoare la durabilitate de la resursele
naturale luate în parte la întregul sistem economic a fost o trecere
crucială şi nu lipsită de contradicţii determinate de:
aplicarea indiferent de tipul de resursă – regenerabilă sau
epuizabilă – a unui concept corect numai pentru prima
categorie şi
dimensiunea socială a exploatării resurselor
Evident, înţelegerea temei durabilităţii poate fi foarte diferit în
funcţie de modalităţile de abordare. Economiştii, care adesea ignoră
ştiinţele naturale, cred că pot găsi un răspuns în studiul funcţionării
pieţei. Ei susţin că, în anumite condiţii, tocmai piaţa poate duce la
durabilitate. Dacă într-adevăr ar exista un consum prea intens al unei
resurse epuizabile, lipsa ei relativă ar face ca preţul să crească şi acest
lucru ar duce la o reducere a cererii reechilibrând sistemul. Pe de altă
parte, se admite necesitate completării acţiunii pieţei cu o formă a
controlului public, deoarece sistemul drepturilor de proprietate
asupra bunurilor mediului nu garantează conservarea acestora.
Dezvoltarea. Tema dezvoltării este strâns legată de ştiinţele
sociale şi de economie, în special. Creştere şi dezvoltare sunt termeni
pe care economia îi împrumută din limbajul cotidian. Prin creştere
economică se înţelege tocmai creşterea produsului intern brut, care
măsoară producţia de bunuri şi servicii apreciate la preţurile pieţei.
Dacă produsul intern brut (P.I.B.) pe cap de locuitor al unei ţări nu se
Un nou echilibru - dezvoltarea durabilă 71
modifică de la un an la latul, se poate spune că acea economie a fost

în măsură numai să-şi conformeze propria ofertă la variaţiile care au
intervenit la nivelul populaţiei. Azi, se numesc teorii ale creşterii
acelea care analizează modul în care creşte un sistem economic în
materie de venit.
Dezvoltarea, alături de conceptul de creştere economică, este
considerată obiectivul conducător al strategiilor naţionale în vederea
sporirii bunăstării colective. Economia dezvoltării, ştiinţă apărută în
contextul câştigării independenţei ţărilor reprezentând foste colonii,
defineşte din ce în ce mai larg acest concept. Astfel, evaluarea a
devenit din strict economică, apreciată prin mărimea P.I.B.-ului,
socială, ecologică, a bunăstării, respectiv a durabilităţii, folosindu-se
o gamă din ce în ce mai mare de indicatori.
Creşterea economică reprezintă capacitatea unei ţări de a furniza
cantităţi în creştere de bunuri şi servicii, reflectat prin creşterea pe
unitatea de timp a unor indicatori economici.
Dezvoltarea economică surprinde aspecte cantitative, calitative şi
structurale ale evoluţiei economice în corelaţie cu evoluţia
demografică şi problematica generală a omului , adăugând la creşterea
economică distribuţia bogăţiei şi a venitului, influenţa schimbărilor
economice asupra nivelului de trai, modului de viaţă, gândire,
comportament, eficienţa utilizării factorilor de producţie,
mecanismul de funcţionare a sistemului economic.
Progresul economic constă în schimbarea calitativă a factorilor de
producţie, proces istoric de înaintare a economiei, implicând
progresul social, fără de care Perroux (1970, citat de Popescu şi
colab., 1998) consideră că nu este justificat.
Rezultă astfel o succesiune logică:
Creştere h Dezvoltare h Progres
Elementele comune sunt reprezentate de faptul că:
Sunt rezultatul unei dezvoltări generale a societăţii
Scopul este reprezentat de punerea în mişcare a mecanismelor
şi pârghiilor prin care se îmbunătăţesc starea şi structura
economiei naţionale
Sunt variabile, atât exogene, cât şi endogene ale sistemului

economic
Au aceeaşi finalitate – ameliorarea condiţiei umane
În timp semnificaţia celor trei concepte şi raporturile dintre
acestea au suferit modificări, trecându-se de la egalitate la nuanţări
din ce în mai diversificate, tendinţa generală fiind aceea de integrare
într-o măsură cât mai mare a dimensiunii umane. Economia nu este un
scop în sine ci un mijloc, iar finalitatea acesteia trebuie să fie socio-
umană, conform binomului omul-scop, economia-mijloc.1
Dezvoltarea durabilă. Punctul final al procesului este dezvoltarea
durabilă. Este vorba despre un ansamblu cu mai multe componente,
în care categorii diferite precum durabilitatea şi dezvoltarea dau
viaţă unei uniuni complexe, în anumite privinţe contradictorie, dar
cu siguranţă bogată în puncte de referinţă şi sugestii.
Expresia "dezvoltare durabilă" a devenit foarte populară spre
sfârşitul anilor '80. Intr-adevăr, în 1987 a fost publicat Raportul
Bruntland, elaborat în cadrul O.N.U. Raportul prezintă rezultatele
unei comisii de studiu prezidată de Gro Harlem Bruntland, prim-
ministru al Norvegiei. Acest document, altfel cunoscut ca Our
Common Future (Viitorul Nostru Comun), a avut şi continuă să aibă
un important rol orientativ. Conform acestuia, dezvoltarea este
durabilă dacă satisface nevoile generaţiilor prezente fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
Motivaţia
Dezvoltarea durabilă reprezintă un concept cu semnificaţii
multiple, a cărui adoptare actualmente acceptată în totalitate este
justificată din mai multe puncte de vedere, respectiv:
Constituie o soluţie a ecuaţiei populaţie în creştere – spaţiu
limitat, noţiunea de spaţiu incluzând totalitatea
disponibilităţilor de resurse (substanţă şi energie). Dezvoltarea
durabilă propune un model bazat pe caracterul limitat al
resurselor. Cu toate acestea, semnificaţia limitelor nu trebuie
1 Popescu, C., Ciucur, D., Băbeanu, M., Popescu, I. (1998), Echilibrul înaintării, Ed. Eficient, Bucureşti,
p.146
înţeleasă în sens absolut. Acelaşi concept acreditează ipoteza de

„depăşire a limitelor progresului prin progresul limitelor”.
Semnificaţia acestei ipoteze poate fi analizată pe două planuri:
- primul, referindu-se la înţelesul propriu, conform căruia
progresul limitelor echivalează cu identificarea şi
exploatarea de noi zăcăminte sau extinderea sferei
resurselor dincolo de spaţiul geosistemului, prin
valorificarea resurselor spaţiale;
- al doilea, în care depăşirea limitelor semnifică limitele
impuse de un anumit model de comportament şi de
consum, limitele cunoaşterii, caz în care progresul limitelor
reprezintă singura alternativă viabilă;
Eliberează modul de conducere al proceselor economice de o
serie de erori care au stat la baza producerii dezechilibrelor,
cum sunt:2
- accepţiunea conform căreia viitorul este un dat,
evenimentele decurgând într-o desfăşurare mai mult sau
puţin favorabilă pentru om, dar fără a exista un pericol
majora la adresa întregii umanităţi;
- neglijarea justiţiei sociale şi a protecţiei mediului;
- subaprecierea rolului strategiilor de dezvoltare,
fundamentate ştiinţific;
- favorizarea concentrării puterii politice şi economice,
actualul proces de globalizare fiind un bun exemplu în acest
sens;
- îndepărtarea dezvoltării de nevoile reale ale oamenilor;
- cheltuielile militare foarte ridicate;
- creşterea economică acceptată ca scop în sine, fără a lua în
considerare finalitatea social-umană;
- dezvoltarea poate fi realizată numai cu ajutor extern, idee
inoculată în special ţărilor mai puţin dezvoltate pentru a se
asigura dependenţa, respectiv, controlul celor dezvoltate;
2 *** (2000), Economie, ediţia a V-a, Ed. Economică, Bucureşti, p.481-483

- modul de eradicare a sărăciei care nu s-a axat pe o

redistribuire judicioasă a venitului, ci numai pe creşterea
cheltuielilor publice;
- absolutizarea rolului pieţei pentru a eluda responsabilitatea
în raport cu eşecurile acesteia.
Între 3 şi 11 iunie 1992, are loc, la Rio de Janeiro, Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (U.N.C.E.D. - United
Nations Conference on Environment and Development). Este adus,
din nou, în prim plan conceptul de dezvoltare durabilă,
reprezentând "o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat".
La momentul anului 1992, părea incontestabil ca marea adunare
de forţe de la Rio nu va rămâne fără rezultate. S-a afirmat de mai
multe ori că după Rio omenirea va trebui să fie alta, să gândească
altfel şi să acţioneze în alt mod. A fost o conştientizare a
conducătorilor de state şi a opiniei publice, în general, că protejarea
mediului şi a naturii nu este o fantezie a unor romantici, ci o
necesitate stringentă de acţionate imediată pe planuri diverse.
Ecologia nu a fost acceptată doar ca o necesitate în sine, ci ca un
comandament esenţial al viitorului, ca o bază pe care va trebui să se
sprijine de aici înainte dezvoltare. Se spunea că: "nimic nu se va putea
gândi de acum încolo în domeniul industrial, economic, al circulaţiei, al
vieţii omului, al habitatului, fără să se facă o evaluare din punct de vedere al
mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economia şi ecologia, va putea
să asigure o dezvoltare durabilă a omenirii."
Scopul declarat al Conferinţei secolului a fost stabilirea unei noi
strategii a dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume,
cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă (sustainable
development). Semnificativ, în ce priveşte scopul conferinţei, a fost
însăşi numele ei. Dacă la Stocholm s-a organizat "Conferinţa O.N.U.
pentru mediu", la Rio s-a desfăşurat "Conferinţa O.N.U. pentru
mediu şi dezvoltare", ca urmare a constatării că deteriorarea
mediului este ireversibilă şi crescândă din cauza mersului
ascensional al dezvoltării industriale.
Agenda 21, unul din cele cinci documente aprobate la Rio,

analizează premisele şi posibilităţile de punere în aplicare a
principiilor din Declaraţia Conferinţei. Este o lucrare amplă,
împărţită în patru secţiuni care se referă la3:
Dimensiunile sociale şi economice;
Conservarea şi gestionarea resurselor în scopul dezvoltării;
Întărirea rolului principalelor grupe;
Mijloacele de execuţie.
Agenda este un program global care oferă un model de acţiune în
toate domeniile legate de dezvoltarea durabilă, începând din 1992, şi
până în secolul XXI. În cadrul ei se disting câteva teme esenţiale.
Prima temă enunţă premisele unei lumi prospere. Plecându-se de la
constatarea că majoritatea problemelor ecologice sunt rezultatul
dezvoltării sau al eşecului inadaptabilităţii acesteia la datele concrete
ale naturii, se ajunge la concluzia că ecologia impune noi limitări ale
modului şi ale schemelor tradiţionale de dezvoltare, strict
independentă de existenţa resurselor primare. De aceea, trebuie să se
ajungă la o utilizare eficientă a resurselor, ceea ce nu se poate face
decât prin instrumente legislative şi economice. În acest sens, se
accentuează faptul că toate produsele trebuie să reflecte costurile
autentice şi de deteriorare a calităţii mediului.
A doua temă, care ar putea fi denumită o lume justă, pleacă de la
faptul că peste un miliard de locuitori ai planetei trăiesc sub limita
minimă a existenţei decente, în timp ce un alt miliard trăieşte într-o
risipă şi o irosire nejustificată a resurselor. Constatarea nu este doar
social-economică, ci are şi o profundă conotaţie ecologică deoarece
diversele tipuri de poluări afectează mai puternic şi ireversibil,
populaţiile sărace, în incapacitatea de a se apăra. În acelaşi timp,
acestea sunt şi cele care pot aduce deteriorări mediului la scară
globală (de exemplu, tăieri masive de arbori, dezvoltarea unei
industrii neperfomante etc.). De aceea, se impune tuturor locuitorilor
planetei să atingă o calitate durabilă a vieţii, lucru posibil doar prin
3 Bleahu, M. (1998) – Op.cit., p.107

eradicarea totală a sărăciei. În fond, în momentul de faţă unii luptă

să-şi menţină un stil de vieţuire iar alţii pentru supravieţuire.
A treia temă se referă la o lume locuibilă, în sensul că în momentul
respectiv 2,5 miliarde de oameni locuiau în aşezări urbane. Se estima
că, în anul 2000, ei vor fi 5 miliarde, ceea ce va duce la o poluare
extremă, la probleme de aprovizionare, paralizia tuturor serviciilor
urbane, la lipsa celor sanitare etc. Oraşele sunt peste tot centre de
presiune ecologică şi nu se poate gândi un viitor durabil fără a se
căuta soluţionarea problemelor habitatului.
A patra temă este cea a unei lumi fertile. Agenda este bogată
întrucât trebuie să arate modul în care bogăţiile pământului vor fi
utilizate, fără să se ajungă la epuizarea lor. De acea, se abordează
problemele legate de agriculturã, apă dulce, combustibili fosili,
energie neconvenţională, păduri, diversitate biologică, biotehnologie,
poluarea marină, zonele litorale, zonele montane, pentru fiecare
căutându-se principiile de acţionare, obiectivele, activităţile specifice,
cooperarea internaţională, mijloacele de execuţie, resursele umane,
rolul ştiinţei şi al tehnologiilor şi finanţarea specifice.
O altă temă abordează problema unei lumi curate, care se referă
mai ales la poluare şi deşeuri. Mai bine de 80% din maladiile şi mai
bine de un sfert din decesele lumii a treia au drept cauze alimentaţia,
apele contaminate şi deşeurile. Drept urmare, sunt recomandate
măsuri pentru depoluarea apei şi gospodărirea corectă a tuturor
tipurilor de deşeuri, menajere, industriale, periculoase şi radioactive.
În sfârşit, Agenda 21 se referă amplu la instrumentele legislative
internaţionale (în 1992, existau mai multe de 100 de documente
internaţionale în vigoare, mai mult sau mai puţin acceptate de
popoarele lumii), care se referă la instrumente financiare, la scară
naţională şi internaţională.
Un ultim punct al Agendei se referă la cadrul instituţional. După
ample dezbateri, s-a stabilit că va fi creată o nouă Comisie O.N.U.
pentru Dezvoltare Durabilă.
Ca urmare a Conferinţei de la Rio, punctul de vedere larg acceptat
referitor la soluţia pentru ieşirea din impas este aşadar cel de
dezvoltare durabilă, viabilă, în cadrul căreia se urmăreşte

interacţiunea şi compatibilitatea celor patru sisteme: economic,
uman, ambiental şi tehnologic. În acest fel, se asigură satisfacerea
nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Nivelul optim corespunde
acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de cele patru
sisteme.
În general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile
includ următoarele:
- redimensionarea creşterii economice, având în vedere o
distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor
calitative ale producţiei;
- eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale
pentru un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi
sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creşterea
demografică controlată);
- conservarea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului activităţilor
economice asupra mediului;
- reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de
participare la luarea deciziilor şi colaborarea privind mediul şi
dezvoltarea pe plan naţional şi internaţional.
Conceptul de dezvoltare durabilă induce necesitatea dezbaterii
unor probleme importante cum sunt cele legate de substituibilitate,
echitate, incertitudine şi ireversibilitate.
Substituibilitatea. Producţia de bunuri şi servicii a unei ţări este
posibilă datorită utilizării factorilor de producţie fizici (capitalul
reprezentat de maşini), a celor umani (forţa de muncă) şi a factorilor
de mediu. Proporţiile acestor factori se pot schimba considerabil de
la ţară la ţară şi pentru aceeaşi ţară de-a lungul anilor. Ele depind de
aspecte multiple: disponibilitatea sau nu a unei tehnologii, nivelul de
dezvoltare al ţării, costurile diverşilor factori. În plus, proporţiile nu
trebuie considerate ca date, în sens absolut, nici măcar pentru o

singură ţară într-un anumit an. Există întotdeauna o posibilitate de
alegere, element crucial şi în analiza dezvoltării durabile.
Posibilitatea pentru generaţiile viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi depinde de disponibilitatea unui capital eterogen, precum este
capitalul utilizat de generaţia actuală.
Ipotezele care stau la baza diferitelor abordări se bazează pe două
concepte apropiate şi centrale: capitalul natural critic şi capacitatea
de suport. Prin capital natural critic se înţelege nivelul minim necesar
reproductivităţii biologice a biosferei. Prin capacitatea de suport se
înţelege cantitatea de poluare (în sens larg) şi deşeuri pe care planeta
este capabilă să le suporte. Cele două concepte sunt, evident, legate
în sensul că atunci când un sistem îşi depăşeşte propria capacitate de
suport, scade sub limita capitalului critic. Pe baza acestor ipoteze se
consideră posibilă sau nu substituţia capitalului fizic cu capitalul
natural.
Echitatea. Repartiţia inegală a resurselor naturale în lume
îngreunează atingerea obiectivului durabilităţii. În acest sens, pot fi
considerate două tipologii de echitate socială incluse implicit în
definiţia dezvoltării durabile:
echitatea în cadrul generaţiei, atât la nivel local, cât şi
internaţional, care implică paritate de acces la resurse (fie ale
mediului sau nu), pentru locuitorii actuali ai planetei, fără
distincţie între ţara/locul în care trăiesc;
echitatea între generaţii, care înseamnă, în schimb, oportunităţi
egale între generaţiile succesive.
Dacă încercăm să analizăm situaţia actuală, luând în considere
aceste două tipologii de echitate, rezultă complexitatea conceptului
de echitate, enunţat în definiţia dezvoltării durabile, care induce
dificultăţi de interpretare. În plus, trebuie adăugată necesitatea unei
durabilităţi culturale. Altfel spus, procesul de modernizare, care
caracterizează o ţară, trebuie să găsească forţele schimbării în
interiorul unei continuităţi culturale.
Incertitudine şi ireversibilitate. Nesiguranţa este o caracteristică

specifică lumii în care trăim şi nu priveşte numai problema
dezvoltării durabile. Desigur, în acest cadru, atât fenomenele fizice,
cât şi cele economice sunt marcate de o profundă incertitudine.
Aceasta din urmă are o dublă valenţă: pe de o parte există o
nesiguranţă, încă relevantă, asupra caracteristicilor fizice şi biologice
ale fenomenelor mediului; pe de lată parte, există o incertitudine atât
asupra modalităţilor prin intermediul cărora degradarea mediului
poate influenţa activitatea economică, cât şi asupra costurilor
politicilor ecologice menite să atenueze aceste daune.
Din moment ce unele fenomene ambientale sunt profund
caracterizate de aceasta, tema incertitudinii este strâns legată de
problema ireversibilităţii. Exploatarea peste capacitatea de suport
duce la dispariţia unei specii, iar acest comportament produce
consecinţe ireversibile. Acesta este un caz tipic de ireversibilitate
certă. Multe fenomene însă se caracterizează, din contră, prin
ireversibilitate într-un context incert. Nu ştim, de exemplu, dacă
există o limită pentru concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă
dincolo de care orice previziune actuală făcută de noi asupra
efectelor schimbării climatice devine incorectă.
În aceste situaţii, atitudinile diferite faţă de problema riscului, a
nesiguranţei şi a ireversibilităţii pot duce la comportamente
contradictorii. În cadrul dezbaterii asupra schimbărilor climatice au
fost exprimate unele poziţii care evidenţiază diferenţa de atitudini a
ţărilor. Europa, de exemplu, este foarte sensibilă faţă de această temă
şi abordarea sa poate fi sintetizată de expresia "politici fără păreri de
rău" (no regret policy), care înseamnă a pune în practică toate politicile
necesare pentru a nu fi nevoit să regreţi mai apoi proasta aplicare a
anumitor măsuri. Alte ţări, evident mai puţin convinse de riscurile şi
de costurile schimbărilor climatice, au înţeles să adopte o politică de
tipul "angajament şi control" (pledge and review), care presupune
implicarea, de exemplu, adoptând o anumită măsură de control a
emisiilor, dar, în acelaşi timp, presupune şi cercetare, fiind, în fapt, o
adeziune condiţionată. Ultima atitudine înregistrată este aceea mai
puţin contrară riscului şi sintetizată de comportamentul de

expectativă al unor ţări deloc convinse de riscuri şi costuri, ţări care
au preferat să "aştepte" (wait) şi să "vadă" (see).
3.1.1. Tehnocentrism şi ecocentrism în abordarea dezvoltării

durabile
Ţinând cont de aceste repere ale durabilităţii, se diferenţiază două
direcţii ideologice în abordarea raportului economie-mediu:
tehnocentrică şi ecocentrică (tabelul nr.1).
Cerinţele durabilităţii, permit delimitarea a două direcţii
ideologice în abordarea raportului economie-mediu: tehnocentrică şi
ecocentrică, care, la rândul lor se subîmpart în ideologia abundenţei
şi conciliantă (pentru abordarea tehnocentrică) şi comunitară şi
radicală (pentru abordarea ecocentrică).
Cele două atribute au următoarele semnificaţii:
Tehnocentric – este o ideologie centrată pe aplicarea strictă a
legităţilor economice, declanşându-se astfel mecanisme capabile de
asigura reglarea raportului consum resurse, în sens larg. Susţinătorii
tehnocentrismului sunt adepţii unei pieţe lipsite de constrângeri, atât
pentru producători, cât şi pentru consumatori. Ei sunt foarte
încrezători în posibilităţile de substituibilitate aproape totală între
factori, la fel ca şi în faptul că omul şi tehnologia vor găsi
întotdeauna un mod pentru a compensa obligaţia legală legată de
lipsa unei resurse. Tot ei adoptă un criteriu de durabilitate foarte
slabă, în aşa-zisa versiune "a abundenţei", şi un criteriu de
durabilitate slabă, în poziţia mai puţin extremistă, numită
"conciliantă". "Tehnocentrismul conciliant" ia în considerare
problemele de mediu, acceptând că factorii nu sunt substituibili la
infinit, înglobează o noţiune precisă de capital natural critic şi de
capacitate suport, este interesat să corecteze distorsiunile prezente pe
piaţă şi cu ajutorul unor instrumente precum taxele ecologice.
Ecocentric – semnifică atribuirea centralităţii perspectivei
ecologice, respectiv evaluarea activităţilor economice prin prisma
impactului pe care îl produc acestea asupra calităţii mediului. Este

vorba despre o abordare mai degrabă conservatoare, în care protecţia
mediului, de exemplu, dobândeşte o centralitate inexistentă în
abordările precedente. A recunoaşte Pământul drept un organism
unic duce la restricţii foarte puternice în posibilitatea de substituţie
între factori şi determină ultima abordare, cea mai radicală care îşi
revendică un concept de durabilitate foarte puternică. Acest punct de
vedere urmăreşte să transforme sistemele economice actuale
limitând destul de drastic nivelul producţiei, al consumului şi al
creşterii demografice.
Vom detalia, în continuare, semnificaţia celor patru abordări.
Ideologia abundenţei
- se bazează pe exploatarea resurselor, fiind orientată spre
creştere şi dezvoltare;
- pieţele sunt libere, fără nici o restricţie privind mediul
înconjurător;
- obiectivul prioritar îl reprezintă maximizarea produsului
intern brut, ca măsură a gradului de dezvoltare. În acest sens,
pieţele libere vor asigura capacitatea de substituţie infinită
între resursele naturale şi resursele materiale, atenuând toate
restricţiile legate de lipsa resurselor
- din punct de vedere etic sunt privilegiate drepturile şi
interesele fiinţelor umane care trăiesc în prezent; natura are
valoare instrumentală (adică valoarea care îi este recunoscută
de oameni).
Ideologia conciliantă
- consideră necesară gestionarea şi conservarea resurselor;
- economia este chemată să asigure şi protecţia mediului
înconjurător, prin folosirea instrumentelor economice (de
exemplu, taxe de poluare);
- creştere economică trebuie să ţină cont de impactul modurilor
de producţie şi de consum asupra mediului. Este refuzată
ipoteza durabilităţii infinite. Regulă în vigoare: capital total
constant în timp;
- apare preocuparea pentru ceilalţi, adică echitatea între

generaţii. Natura are totuşi valoare instrumentală.
Ideologia comunitară
- pleacă de le premisa necesităţii salvării resurselor;
- economic, este orientată spre menţinerea unei stări staţionare,
prin folosirea integrată a instrumentelor economice şi
reglementative ale politicii ecologice
- nu este admisă creşterea economică şi nici a populaţiei, fiecare
factor de producţie fiind considerat ca atare. Raportările se fac
la sistemul global al planetei;
- predomină interesele colective asupra celor private şi
individuale. Ecosistemele au o valoare primară, iar bunurile şi
serviciile au o valoare secundară;
Ideologia radicală
- se bazează pe conservarea extremă, totală, a mediului şi a
resurselor
- reglementările de mediu sunt menite să fie foarte stricte, astfel
încât impactul de mediu să fie minim;
- este necesară o diminuare a consumurilor, chiar a populaţiei,
prin împiedicarea creşterii economice
- acceptarea bioeticii, adică a intereselor morale acordate tuturor
speciilor non-umane şi părţilor abiotice ale mediului; natura
are valoare intrinsecă, în sine, şi deci este independentă de
experienţa umană
Tabelul nr. 1 - Poziţii ideologice asupra mediului
Tehnocentrică Ecocentrică
A abundenţei Conciliantă Comunitară Radicală
Caracteris- Exploatarea Gestiunea şi Salvarea Prezervare
tici resurselor, conservarea resurselor extremă
poziţie resurselor
orientată către
dezvoltare
Tip de Anti-verde, cu Verde, dirijată Profund verde, În mod viguros
economie pieţe libere în de instrumente orientată spre verde, inflexibil
totalitate şi economice (de menţinerea unei supusă
fără nici o ex., de taxe de stări staţionare obligaţiilor
obligaţie poluare) şi reglementată legale pentru a
de norme stricte reduce la minim
impactul asupra
resurselor
Strategii de Obiectiv Creştere Nici o creştere Reducere a
gestiune prioritar: economică economică nici o economiei şi a
maximizarea modificată creştere a populaţiei. Este
produsului pentru a ţine populaţiei. imperioasă
intern brut. cont de Separarea reducerea la
Pieţe libere vor impactul factorilor de scară a
asigura modurilor de producţie. Punct producţiei şi a
capacitatea de producţie şi de de vedere consumului.
substituţie consum asupra
infinită între asupra sistemului şi
resurse mediului. Este raportat la
naturale şi refuzată întreaga planetă.
resurse ipoteza
materiale, durabilităţii
atenuând toate infinite.
posibilele Regulă în
obligaţii legale vigoare:
legate de lipsa capital total
resurselor. constant în
timp.
Tehnocentrică Ecocentrică
A abundenţei Conciliantă Comunitară Radicală
Etică Sunt Apare Predomină Acceptarea
privilegiate preocuparea interesele bioeticii, adică a
drepturile şi pentru ceilalţi, colective asupra intereselor
interesele adică echitatea celor private şi morale acordate
fiinţelor între generaţii. individuale. tuturor speciilor
umane care Natura are Ecosistemele au non-umane şi
trăiesc în totuşi valoare o valoare părţilor abiotice
prezent; instrumentală. primară, iar ale mediului;
natura are bunurile şi natura are
valoare serviciile au o valoare
instrumentală valoare intrinsecă, în
(adică valoarea secundară. sine, şi deci este
care îi este independentă
recunoscută de de experienţa
oameni) umană
Criteriu de Foarte slab Slab Puternic Foarte puternic
durabilitate
În realitate, multe dintre aceste abordări se suprapun în diverse

profiluri etice sau economice. Caracteristicile unui posibil model de
dezvoltare durabilă cu orientare ecocentrică pot fi rezumate astfel:
; Obiectivele economice vor fi mai degrabă optimizate, decât
maximizate. Este general acceptat faptul că activitate
economică aduce beneficii umane sporite şi astfel ea trebuie
maximizată. Această abordare ignoră punctul de vedere
ecologic, conform căruia activitatea antropică excesivă este
dăunătoare pentru celelalte specii şi distruge condiţiile de viaţă
de care acestea, dar şi omul, depind. De asemenea, sunt
ignorate limitele naturale ale resurselor şi ale capacităţii de
suport pentru "deşeurile" generate de activitatea umană.
Corelarea activităţii economice cu bunăstarea umană este un
alt punct sensibil. Este adevărat că oamenii au nevoie de un
anumit nivel de bunăstare materială şi de resurse pentru a
satisface nevoile existenţiale. Cu toate acestea, odată depăşit
pragul de subzistenţă, creşterea bunăstării materiale devine
mai lentă, decât consumul de resurse. Este necesară o

schimbare a paradigmei în perceperea obiectivelor economice.
Acestea trebuie să aibă în vedere un nivel optim şi nu maxim,
al activităţii. Pe de altă parte, reducerea activităţii economice
fără a fi specificat nivelul la care se va ajunge nu este un
demers viabil. Optimizarea trebuie luată în considerare şi în
ceea ce priveşte tipul de activitate şi nivelul populaţiei. Astfel,
nu este indiferent tipul de bunuri sau servicii care sunt
produse iar integrarea acţiunilor de optimizare a populaţiei
locale şi globale este, de asemenea, necesară.
; Înţelegerea universalităţii constrângerilor impuse de legile
naturii/fizicii. Activitatea economică implică manipularea
materialelor şi a energiei. Aceasta poate lua forma activităţilor
biologice de cultivare a plantelor, creştere a animalelor etc., sau
a celor independente de organisme: extracţia substanţelor
minerale, producerea metalelor, sintezele chimice etc. În toate
cazurile, manipularea substanţei şi energiei trebuie să respecte
legile fizicii, fapt ignorat de economişti. Legile termodinamicii
sunt, în acest sens, cele mai restrictive. Orice abordare
economică trebuie să ţină cont că, în timp ce materia poate fi
reciclată şi energia convertită dintr-o formă în alta, energia
liberă este permanent degradată în forme legate, se
entropizează.
; Perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului
ecologic şi a resurselor este indispensabilă într-un demers de
optimizare pentru a evalua corect costurile şi beneficiile.
Analiza ciclului de viaţă pentru o serie de bunuri este un
început bun, în acest sens, dar există numeroase dificultăţi. De
exemplu, nu sunt încă posibile analize cantitative între
diferitele tipuri de impact, cum sunt poluarea cauzată de
arderea combustibililor şi cea determinată de folosirea
pesticidelor. O altă problemă este legată de aprecierea
comparativă a activităţilor care poluează continuu şi a celor
care survin accidental.
În ceea ce priveşte resursele, metodele actuale, bazate pe

analiza cost-beneficiu atribuie costuri extracţiei şi
transformării materiilor prime, dar nu şi pentru valoarea
intrinsecă a combustibililor, minereurilor, apei, ecosistemelor.
În cazul minereurilor şi combustibililor, materialul valoros
(util) creat prin procese naturale în cursul a milioane de ani
este consumat în decenii. O dată "utilizate" acestea nu mai
sunt disponibile pentru generaţiile viitoare, pierderea de
valoare fiind ignorată. Este inadmisibilă calcularea
beneficiului economic al unei activităţi fără a se considera
pierderea resurselor, speciilor sau habitatelor. Nerespectarea
acestui demers conduce mai degrabă la sărăcirea, decât la
îmbogăţirea lumii.
; Recunoaşterea rarităţii ecologice. În primele faze ale revoluţiei
industriale, activitatea umană se conducea pe principiul
abundenţei ecologice. Existau suficiente resurse naturale şi
ecosistemele naturale puteau absorbi şi neutraliza substanţele
reziduale ale activităţii antropice. Cu toate acestea, planeta
noastră este limitată, iar creşterea activităţii conduce, inevitabil,
la raritatea ecologică. Tranziţia de la abundenţă la raritate se
pare că este mult mai rapidă decât se aprecia. După numai
câteva generaţii de activitate economică crescândă într-un
mediu de relativă abundenţă, oamenii acceptă cu greu faptul
că există limite pentru creştere şi cu atât mai puţin schimbarea
substanţială a modului de viaţă şi a aspiraţiilor.
; Macro-constrângeri şi micro-libertăţi. O obiecţie frecvent
enunţată împotriva reglementărilor restrictive este faptul că ele
reprezintă constrângeri inacceptabile pentru libertatea
individuală. Cu toate acestea, libertatea aparentă este adesea o
iluzie pe termen scurt. Acţiunile cu impact ecologic puternic
pot reduce posibilităţile opţiunilor pe termen lung. Prin
stabilirea unor constrângeri la nivel macroeconomic şi
implementarea unui sistem economic care să încurajeze
deciziile pro-ecologice se poate asigura menţinerea libertăţii de

opţiune la nivel microeconomic, pe termen lung.
; Un cadru economic care să asigure caracterul pro-ecologic al
tuturor deciziilor. Se speră că, într-o anumită măsură,
includerea costurilor ecologice în preţul plătit pentru bunuri şi
servicii este o premisă bună în acest sens. De exemplu, preţuri
mai mari pentru combustibili vor reduce cererea pentru
transport şi vor impulsiona folosirea motoarelor cu eficienţă
sporită. Cu toate acestea, costul nu este un factor suficient de
influent în raport cu dimensiunea schimbărilor necesare.
; Modelele economice bazate pe resurse epuizabile finite şi pe
rate finite de reînnoire a resurselor de energie. Majoritatea
modelelor utilizate în economia convenţională sunt bazate pe
fluxul ciclic al banilor şi pe permanenta intensivizare a ciclului
producţiei şi consumului. Aceste modele ignoră fluxul linear al
materiilor prime şi al energiei în economie, din ecosisteme şi al
deşeurilor din activitatea economică spre ecosisteme. Ele îşi
asumă faptul că mediul asigură resurse infinite şi absoarbe
cantităţi infinite de "deşeuri" (abundenţă ecologică). Scara
actuală a activităţii economice demonstrează falsitatea acestei
presupuneri. Astfel de modele trebuie abandonate în favoarea
celor care tratează fluxul linear al materiei şi energiei într-un
mod mult mai realist. Chiar şi în cazul resurselor regenerabile,
trebuie luată în considerare rata de reînnoire a acestora.
; Evaluări economice pe termen lung. Analizele cost-beneficiu
convenţionale, folosite în procesul decizional, se bazează pe
recuperarea valorii în viitor. În prezent, se folosesc rate atât de
ridicate de recuperare, încât costurile şi beneficiile care apar
după câţiva ani nu vor influenţa această analiză. Chiar dacă se
atribuie costuri realiste pentru resursele ecologice, sistemul
favorizează deciziile care conduc la beneficii pe termen scurt.
Astfel, proiectele de reducere a consumului energetic, care vor
aduce beneficii pentru decenii sunt implementate dacă
investiţiile iniţiale sunt recuperate în câţiva ani. Pe de altă
parte, beneficiem încă de constituirea căilor ferate cu un secol

în urmă. Rezultă necesitatea reconsiderării modului de
manipulare a valorii economice în raport cu factorul timp.
; Determinarea politică a nivelului activităţii. Reforma taxelor
ecologice, cu nivele ridicate de taxare pentru resursele rare,
pare să fie o modalitate de limitare a utilizării acestora, de
conservare pentru viitor. Suprapunându-se mecanismelor
pieţei, poate fi o modalitate eficientă de distribuire şi
substituire a resurselor alternative, în condiţiile unei rarităţi
relative. Se speră, de asemenea, că astfel de măsuri vor reduce
creşterea de ansamblu a activităţii economice, respectiv
poluarea şi celelalte impacte ecologice pe care le implică. Cu
toate acestea, în condiţii de raritate absolută, mecanismul s-ar
putea să nu funcţioneze la fel de bine. Există pericolul ca banii
colectaţi din taxe să fie folosiţi în finanţarea consumului
resursei care trebuie să fie protejată prin taxe. Pe măsură ce
taxele adiţionale scad puterea de cumpărare, nu există nici o
garanţie că aceasta se va manifesta în raport cu bunurile
dăunătoare mediului. Astfel, este necesar un control politic
asupra nivelului de utilizare al resurselor epuizabile. O dată ce
se stabileşte, pe ansamblu, rata de exploatare, piaţa va asigura
distribuirea resursei respective.
; Bugete ecologice. Este acceptat faptul că pentru a corela
consumul resurselor ecologice rare, impactul deşeurilor toxice
şi poluarea factorilor de mediu, reforma taxelor ecologice şi
mecanismele pieţei nu sunt suficiente. Este, de asemenea,
posibil să fie alocat un buget ecologic care permite fiecărei
persoane să consume o anumită cantitate din resursa
respectivă. Astfel, impactul individual se va încadra într-un
impact total acceptabil al populaţiei. Existenţa unei "monezi"
pentru impactul ecologic şi o piaţa a permiselor de poluare va
permite ca populaţia să-şi aleagă modalitatea de a utiliza
bugetul ecologic. Nu este încă evaluată măsura în care astfel de
iniţiative pot sau trebuie să fie implementate. Dar, este
important că ele sunt dezbătute, putând fi implementate, dacă

este necesar, într-o manieră democratică.
; Limitarea veniturilor individuale minime şi maxime. Pentru
ca economia durabilă să fie operativă pe baze morale
echitabile, se sugerează instituirea unui nivel minim al
veniturilor individuale. Din motive practice şi etice, în cadrul
unei economii de ansamblu limitate, este necesară şi limitarea
bunăstării materiale individuale. Întrucât limitele creşterii
depind de consumul material, restricţionarea va fi mai slabă
pentru activităţile care implică consumuri minime de materie
şi energie, chiar dacă pentru a se putea bucura de ele
persoanele cheltuiesc bani. Aceasta poate constitui un motiv
pentru a limita consumul individual prin metode care depind
de impactul ecologic al produsului/serviciului consumat şi nu
de cuantumul venitului individual. Într-o societate ecologică
ideală, se speră că astfel de reguli impuse să nu mai fie
necesare. Dar, în ceea ce priveşte implementarea, se pare că
sunt necesare măsuri ferme de control.
Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate în
această abordare vor conduce la noi oportunităţi, dar şi la dispariţia
multor aspecte familiare ale vieţii economice. Este esenţial ca orice
schimbare să fie iniţiată şi implementată într-o manieră controlată şi
previzibilă, pentru a evita situaţiile confuze.
3.1.2. Cuantificarea durabilităţii

În general, există o metodologie consacrată de exprimare a
comportamentului unei ţări în numere şi valori. Problema este că nu
suntem în măsură să spunem, numai pe baza unor calcule, dacă o
ţară urmează un parcurs durabil sau nu. Dispunând de indicatori
privind comportamentul fiecărei ţări în parte, ar fi posibilă
compararea acestora şi ar permite elaborarea de politici pe baza unor
informaţii exacte.
Pe această temă sunt în curs de dezvoltare multe sisteme şi diferite

tehnici alternative, dar nu sunt încă decât mecanisme puţin integrate.
În continuare, vom aborda două procedee de cuantificare:
contabilitatea de mediu naţională şi sistemul indicatorilor.
Deşi sistemul care poartă numele de contabilitate de mediu
naţională posedă, faţă de sistemul indicatorilor unele caracteristici
care îl fac mai potrivit explicării unor teme exacte legate de problema
durabilităţii, parcursul pe care îl presupune, pentru o evaluare
realistă, rămâne încă destul de lung. Contabilitatea de mediu
naţională se ocupă în special de posibila completare între aspectele
economice şi cele ambientale, însă nu ia deloc în discuţie tema
raportului între aspectele economice, ambientale şi sociale, care
constituie esenţa însăşi a temei dezvoltării durabile.
Contabilitatea de mediu naţională o vom analiza comparativ cu
cea tradiţională, contabilitatea naţională, pe care ţările lumii au
adoptat-o pentru a măsura, într-un mod acum standardizat, evoluţia
propriei economii.
Contabilitatea naţională oferă posibilitatea aprecierii unei anumite
ţări prin intermediul dimensiunilor macroeconomice care o
caracterizează pe aceasta din urmă, dimensiuni precum consumuri,
investiţii şi altele. Întreaga construcţie a contabilităţii naţionale este
îndreptată spre a evidenţia numai creşterea economică. Ea se bazează
pe metodologii, care după cum am amintit, au un înalt grad de
standardizare în rândul ţărilor şi care apelează la statistici oficiale
periodice.
Funcţia contabilităţii naţionale este să măsoare dimensiunile
economice. Este important însă, să înţelegem logica pe care se
sprijină această construcţie, deoarece cu aceasta se fac importante
analogii faţă de tema mai generală a durabilităţii. Scopul calculului
venitului, aşa cum este evidenţiat în contabilitatea naţională, este
acela de a da cetăţenilor o indicaţie în legătură cu cât se poate
consuma fără a sărăci. În acest sens, venitul durabil din punct de
vedere economic este un nivel maxim de cheltuieli pe care un individ
le poate face în materie de achiziţionare de bunuri într-o anumită
perioadă de timp, aşteptându-se să poată cheltui aceeaşi sumă şi în

perioada următoare.
În orice ţară a lumii, în scopul de a realiza această condiţie, este
necesar să se pună de o parte, sau mai bine zis să se reintegreze, acea
parte de capital consumat în activitatea de producţie. Această
reintegrare poartă numele de amortizare. Luând ca punct de reper
noţiunea de venit brut al unei ţări (valoarea bunurilor şi serviciilor
produse într-o anumită perioadă de timp), putem defini venitul net
ca diferenţa dintre venitul brut şi amortizare (adică valoarea
reintegrării capitalului). Criteriul de durabilitate economică
sugerează că toate consumurile unei ţări nu trebuie să depăşească
venitul net pentru a putea fi susţinute de-a lungul timpului. Logica
trecerii este destul de simplă. Este considerată o activitate de
producţie, care în desfăşurarea ei, consumă capital şi produce venit.
Pentru a putea susţine această activitate în timp, trebuie să
consumăm nu întregul venit produs, ci diferenţa între acesta şi suma
necesară pentru reintegrarea capitalului consumat în activitatea de
producţie.
Această viziune limitată la aspectele economice exprimată de
contabilitatea naţională este criticată, întrucât exprimă o viziune
parţială a realităţii şi nu permite să se ţină cont de inter-relaţiile
dintre economie şi mediu.
Problema cheie este legată de definiţia capitalului şi deci de
reintegrarea capitalului însuşi. Aici reintră în joc problemele
referitoare la o mai bună înţelegere a acelei categorii pe care o
numim generic capital. Capitalul care este examinat, de exemplu,
este compus din strunguri, fire electrice şi fabrici, şi tocmai acesta se
deteriorează în timpul producţiei şi trebuie reintegrat.
De fapt, orice tip de producţie implică şi deteriorarea unui alt tip
de capital, adică a capitalului natural, a cărui definiţie este cu mult
mai complexă. În plus, definiţia de venit durabil, care provine din
contabilitatea naţională, nu este utilă, întrucât ne indică numai cât
consumăm pentru a nu sărăci, dar nu şi cum să folosim partea
economisită.
Capitalul total este înţeles ca sumă a capitalului fizic şi a celui

natural. Întrebarea pe care trebuie să o punem este următoarea: în
evaluările noastre şi în momentul în care punem problema
reintegrării capitalului consumat, trebuie să menţinem neschimbat
capitalul total (economie + mediu) sau cele două forme de capital
trebuie să fie considerate separat ? Găsirea răspunsului ne trimite la
analiza opiniilor vis-à-vis de esenţa durabilităţii între capitalul
natural şi de mediu. Este posibil să afirmăm că dacă scopul venitului
durabil din punct de vedere economic este acela de a da o indicaţie
privitoare la cât să consumi fără să sărăceşti şi dacă printre factorii de
producţie ai sistemului economic se află şi patrimoniul natural (care
furnizează întreprinderilor şi consumatorilor resurse şi posibilitatea
de a primi poluanţi), atunci în calculul venitului durabil trebuie să
includem, în afară de amortizarea capitalului fizic, şi pe cea a
capitalului natural.
Această analiză evidenţiază unele lacune ale contabilităţii
naţionale. Aceasta într-adevăr nu scoate în evidenţă anumite
dimensiuni care sunt deosebit de importante din punctul de vedere
al estimării ecologice. În special, nu sunt evidenţiate deprecierea
cantitativă şi calitativă a patrimoniului natural şi nu sunt
contabilizate în mod corect costurile pe care consumatorii le suportă
ca reacţie la schimbarea (în rău) a mediului înconjurător. Aceste
cheltuieli poartă numele de cheltuieli defensive.
Astfel, se justifică necesitatea completării contabilităţii naţionale, a
calculelor economice, cu calculele ambientale. Tema contabilităţii de
mediu naţionale este pe cale de definire şi nu a atins stadiul de
standardizare care caracterizează contabilitatea economică naţională.
Putem analiza patru abordări principale:
cheltuieli ambientale defensive;
evaluarea capitalului natural;
evaluarea deprecierii resurselor naturale care au piaţă de
desfacere;
evaluarea tuturor raporturilor dintre economie şi mediu.
Abordarea bazată pe cheltuielile ambientale defensive a fost prima

încercare de evaluare a influenţei activităţii economice asupra
mediului. În această abordare, sistemul economic şi cel de mediu
sunt analizate împreună. Între aceste sisteme au loc schimburi care
au nevoie de o cuantificare a capitalului fizic implicat sau a celui
monetar. Pe scurt, economia este văzută ca un element unic care
determină capitalul economic să crească sau să se diminueze prin
propria activitate. În această schemă, mediul este analizat într-un
mod destul de simplificat, dar eficient şi, sub anumite aspecte,
convingător. În scopul de a evalua situaţia unei singure ţări, sunt
analizate cheltuielile monetare suportate de acea economie într-o
anumită perioadă de timp pentru a preveni şi controla degradarea
mediului înainte ca aceasta să se producă sau pentru a o elimina
după ce s-a produs.
Urmărind această abordare, s-au făcut unele estimări cu privire la
ţările O.S.C.E., estimări referitoare la cheltuielile ambientale de
prevenire şi control al poluării. În majoritatea ţărilor, cheltuielile
ambientale sunt între 1,5% şi 2,0% din produsul intern brut. Există
încă deosebiri de opinii între cei care consideră că aceste valori
trebuie scăzute din valoarea produsului intern brut şi alţii care
susţin, în schimb, cu alte motivaţii, contrariul. Desigur, toţi sunt de
acord că este necesar să fie disponibile estimări corespunzătoare
pentru a reconstrui raporturile dintre economie şi mediu.
A doua metodologie (evaluarea capitalului natural) este, în cadrul
internaţional, puţin abordată. Se aplică în Franţa şi, sub anumite
aspecte specifice, în puţine alte ţări. Constă dintr-o serie de tablouri
sinoptice care urmăresc să ofere informaţii despre consistenţa
patrimoniului natural şi despre transformările datorate atât
fenomenelor naturale, cât şi activităţii umane. Deci, faţă de abordarea
cheltuielilor defensive, construită numai pe date evidenţiate an de
an, sistemul capitalului natural pleacă de la o evaluare a consistenţei
patrimoniului natural. Această operaţie nu numai că este
restricţionată de posibilităţile de evaluare, dar este şi costisitoare.
Drept avantaj oferă o reprezentare completă a stării mediului unei
ţări şi poate furniza multor alte discipline o bancă de date de mare

valoare.
Abordarea privitoare la evaluarea deprecierii resurselor naturale care
au piaţă de desfacere este al treilea sistem de evaluare folosit în prezent.
Utilizatorii acestui sistem sunt, în majoritate, ţări a căror creştere
economică este puternic condiţionată de exploatarea resurselor
naturale. Pentru a putea folosi această metodologie, este necesară o
evaluare fizică a resursei. Este vorba de o contabilitate propriu-zisă,
din care rezultă capitalul perioadei iniţiale, la care se adaugă
eventualele descoperiri de noi zăcăminte şi din care se scad
consumurile pentru a obţine un capital al perioadei finale. Diferenţa
dintre consumuri şi noile descoperiri poartă numele de variaţie netă.
Acest rezultat, înmulţit cu preţul net, respectiv diferenţa dintre
preţul de vânzare şi costul de producţie, constituie valoarea
monetară a deprecierii resurselor naturale, care este folosit pentru a
modifica indicatorii macroeconomici de contabilitate naţională.
Ultima abordare este cea mai complexă şi, totodată cea mai
completă. Tratată de Biroul de Statistică al Naţiunilor Unite,
metodologia S.E.E.A. (Satellite system for integrated Environmental
and Economic Account - Sistemul de satelit pentru contabilitatea
integrată a mediului şi economiei) îşi propune să ofere un tablou de
ansamblu care asociază contabilităţii naţionale contabilitatea de
mediu. Aceasta din urmă, în special, este construită ca un sistem de
calcul "satellite" faţă de cea naţională. S.E.E.A. îşi propune o evaluare
completă, atât monetară, cât şi fizică, a raporturilor dintre economie
şi mediu pentru a ajunge să determine un produs intern ecologic,
adică un indicator care să ţină cont de costurile aferente degradării
mediului şi exploatării cantitative a resurselor naturale.
Evaluarea unui produs intern ecologic sau P.I.B. “verde”, cum este
numit de jurnalişti, interesează un public larg, chiar şi dincolo de
evaluările referitoare la contabilitatea de mediu naţională.
În acest caz, este vorba, mai degrabă, de a construi indicatori de
durabilitate cu tehnici adecvate, decât de a construi o schemă de
contabilitate de mediu naţională. În general, se pleacă de la
cumpărăturile pentru consumul familiilor, cumpărături ponderate,

adică rectificate în aşa fel încât să ţină cont de distribuţia venitului. Se
continuă prin adăugarea şi scăderea unor variabile de obicei excluse
din calculul produsului intern brut, pentru a ţine cont de valoarea
bunurilor şi serviciile care nu au piaţă de desfacere.
Sistemul indicatorilor. În afară de încercările de evaluare a
durabilităţii prin intermediul contabilităţii de mediu naţionale, se au
în vedere şi indicatorii de durabilitate, adică prevederi în măsură să
ne dea informaţii amănunţite referitoare la trecut şi la prezent, fără a
fi, totuşi, asociate în vreun mod cu contabilitatea naţională
economică. În plus, dacă contabilitatea de mediu reuşeşte să
integreze, cel puţin parţial, economia şi mediul, eşuează în încercarea
de a introduce indicaţii referitoare la aspectele sociale.
Primele încercări de a stabili indicatori în această direcţie au privit
mai mult dezvoltarea umană în termeni generali, decât durabilitatea
dezvoltării înseşi.
A. Indicele Dezvoltării Umane (Human Development Index) este
calculat anual de U.N.D.P.*, o organizaţie a Naţiunilor Unite care se
ocupă de programele de dezvoltare. Indicele a fost dezvoltat
începând cu 1990 şi, de-a lungul anilor, a fost modificat, chiar dacă
nu esenţial. În prezent I.D.U. este constituit de media a trei
indicatori:
evoluţia nivelului de trai;
gradul de instruire apreciat prin alfabetizare (2/3) şi durata
învăţământului (1/3) şi
produsul intern brut pe cap de locuitor (rectificat pentru a ţine
cont de nivelul diferit al puterii de cumpărare).
Indicele a avut şi continuă să aibă un rol foarte important şi a
permis deschiderea unei ample dezbateri asupra dezvoltării. Datorită
acestui indicator s-au identificat pârghiile pentru controlul
contabilităţii naţionale la nivel global cu scopul de a ţine cont, în
evaluarea nivelului de trai, de o multitudine de dimensiuni şi nu
numai de aspectele şi de măsurile macroeconomice.
* United Nations Development Programme (Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite)

Indicele este un prim pas important în realizarea indicatorilor care

să permită o abordare mai completă şi complexă a temei dezvoltării
umane. În acest context, trebuie subliniat un aspect deosebit de
important. Măsurile referitoare la venitul pe cap de locuitor
(rectificat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare) sunt
caracterizate de un indice de variabilitate scăzut, adică de o variaţie
slabă faţă de valorile medii, comparativ cu ceea ce se întâmplă în
cazul indicatorilor care se referă la instruire sau la evoluţia nivelului
de trai. Din punct de vedere al produsului intern brut pe cap de
locuitor ţările se aseamănă mai mult, decât sub alte aspecte. Există
ţări care în comparaţia dintre indicele dezvoltării umane şi
indicatorul tradiţional, reprezentat de produsul intern brut pe cap de
locuitor, pierd până la 50 de poziţii în clasament. O comparaţie între
cei doi indicatori nu evidenţiază însă existenţa unei corelaţii.
U.N.D.P. a considerat întotdeauna construcţia acestui indice ca fiind
în curs de finisare. Astfel, în Raportul Dezvoltării Umane (publicat
anual, începând cu 1990) a susţinut necesitatea de a extinde
caracterizarea dezvoltării umane la alte dimensiuni. Într-adevăr, în
raport sunt adăugate şi analizate şi alte aspecte, dar, până acum, ele
nu au fost incluse în indicele macroeconomic.
Nevoia de a include alte variabile, şi în special cele cu caracter
ambiental, este, prin urmare, foarte prezentă în dezbaterea
internaţională. U.N.P.D. a dezvoltat recent o nouă iniţiativă
importantă, lansată de Development Watch (Observatorul
Dezvoltării) cu scopul declarat de a monitoriza progresele făcute în
direcţia dezvoltării durabile. Întregul ansamblu de indicatori la care
lucrează Naţiunile Unite este aplicat, cu titlu experimental, în opt ţări
şi cuprinde o mare varietate de indicatori împărţiţi pe patru domenii:
aspecte economice, sociale, instituţionale şi referitoare la resursele
naturale şi la mediu.
Pentru fiecare dintre aceste domenii au fost elaboraţi mai mulţi
indicatori, împărţiţi, la rândul lor, în trei mari grupe:
indicatori de tendinţă;
indicatori de stare (care permit o evaluare detaliată a unor

fenomene care sunt totuşi de nivel "macro") şi
indicatori de răspuns, care permit o evaluare a posteriori a
măsurilor adoptate.
Astfel, se utilizează indexul calităţii fizice a vieţii; indexul libertăţii
umane; indexul de dezvoltare socială, măsura bunăstării economice;
venitul naţional durabil etc.
B. Urmând acelaşi parcurs al creşterii complexităţii evaluărilor,
Daly şi Cobb (1989) propun indicele bunăstării economice durabile,
considerat cel mai complet şi cel mai bun pentru aprecierea nivelului
de trai. Acesta a fost deja calculat în Germania, Marea Britanie,
Danemarca şi Austria, integrând informaţii privind consumul
personal; repartiţia venitului pe un an; şomajul; accidentele de
circulaţie; poluarea factorilor de mediu (aer, apă, sol) şi poluarea
sonoră; pierderea de teren pentru urbanizare; epuizarea resurselor
regenerabile; utilizarea energiei nucleare; emisiile de gaze care
afectează stratul de ozon şi de „gaze de seră”; formarea brută a
capitalului şi creditele externe. Analiza variaţiei acestui indicator
evidenţiază creşteri asemănătoare ca ritm, dar mai reduse ca nivel
decât indicatorii economici generali până în anii 70, urmând apoi o
puternică scădere pentru anii 90. Principala deficienţă a indicatorului
rezultă din faptul că acesta integrează variabile diferite de la o ţară la
alta, restricţionând astfel realizarea analizelor comparative
internaţionale.
C. Consumul de cereale pe cap de locuitor – este utilizat pentru
ţările cu venituri mici, unde evidenţiază mai bine deprecierea
factorilor de mediu care condiţionează realizarea recoltelor.
D. Ecoprodusul intern net (E.I.N.) – este un indicator propus de o
echipă sub conducerea lui Wouter von Dieren într-un raport către
Clubul de la Roma (1995), care contabilizează atât consumul
resurselor antropice, cât şi epuizarea şi diminuarea resurselor

naturale exprimată diferenţiat astfel:4
; E.I.N. = P.I.N. (produsul intern net) – diminuarea bunurilor
naturale calculate în preţuri de piaţă;
; E.I.N. = P.I.N. – diminuarea bunurilor naturale calculate în
preţuri de piaţă – bunuri evaluate în preţuri similare celor de
piaţă (contingente)
; E.I.N. = P.I.N. – diminuarea bunurilor naturale exprimate în
costuri de evitare
E. Indicatorul global al dezvoltării economiei umane a fost
construit ţinând seama de efectele de natură umană care trebuie să se
obţină în fiecare domeniu de activitate economico-socială (Popescu şi
colab., 1998). În calcularea acestui indicator se iau în considerare 13
indicatori parţiali, pentru diferite efecte economico-sociale, astfel:5
; Ponderea P.N.B. (produs naţional brut) pe locuitor al ţării
respective în P.N.B. pe locuitor cel mai ridicat;
; Durata medie de viaţă din ţara respectivă raportată la cea mai
bună realizare din lume;
; Rata şomajului cea mai scăzută din lume raportată la rata
şomajului din ţara respectivă;
; Raportul dintre gradul de poluare admis, pe forme de poluare
pe plan mondial, ca nivel optim, şi gradul de poluare
înregistrat în ţara respectivă;
; Raportul dintre numărul locuitorilor care revin la un medic, cu
cel mai mic nivel din lume şi cel din ţara respectivă;
; Raportul dintre ponderea suprafeţelor agricole afectate de
diverşi factori limitatori ai capacităţii productive în totalul
suprafeţelor agricole în ţara cu cea mai bună realizare şi aceeaşi
pondere ca în ţara respectivă;
4 Bleahu, M.(2002), Priveşte înapoi cu mânie...Priveşte înainte cu spaimă, Ed. Economică, Bucureşti, p.298-
303
5 Popescu, C., Ciucur, D., Băbeanu, M., Popescu, I. (1998) – Op.cit, p.178
; Raportul dintre ponderea suprafeţelor pădurilor afectate de

diverşi poluanţi în totalul suprafeţei pădurilor, în ţara cu cele
mai bune rezultate şi aceeaşi pondere ca în ţara respectivă;
; Raportul dintre cheltuielile totale cu protecţia mediului pe
locuitor în ţara respectivă şi nivelul cel mai mare al aceluiaşi
indicator în lume;
; Raportul dintre numărul de copii născuţi vii la 1 000 de femei
în ţara respectivă şi acelaşi indicator cu cel mai bun nivel în
lume;
; Raportul dintre numărul celor decedaţi sub un an, la 100
născuţi vii în ţara cu cele mai bune realizări şi nivelul aceluiaşi
indicator în ţara respectivă;
; Raportul dintre consumul alimentar exprimat în calorii şi
factori nutritiv, în medie zilnic pe locuitor în ţara respectivă şi
acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări;
; Raportul dintre gradul de înzestrare a populaţiei cu bunuri de
folosinţă îndelungată la 1 000 de locuitori în ţara respectivă şi
acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări din lume;
; Raportul dintre numărul de studenţi la 1 000 de locuitori în
ţara respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cel mai dezvoltat
învăţământ superior.
Este devreme pentru a putea spune dacă şi când aceşti indicatori
vor fi utilizaţi la nivel mondial şi dacă vor deveni un nou standard.
Desigur, problema disponibilităţii datelor rămâne deschisă, la fel ca
şi cea a modului de asociere a acestor indici într-un singur număr,
sau, ca o alternativă, a modului de evaluare globală a unei ţări
pornind de la indici construiţi pe baza unor fenomene diferite.
3.2. Politici ecologice
3.2.1. Aspecte preliminare

Mecanismele naturale care asigură funcţionalitatea ecosferei,
menţinerea capacităţii acesteia de a asigura refacerea permanentă a
condiţiilor de viaţă şi a resurselor necesare pentru susţinerea ei au
depăşit, în raport cu activitatea antropică, sfera intangibilului.
Interacţiunea celor două sisteme, natural şi economic, considerate
independente, este acum evidentă. Conştientizarea acestei stări de
fapt este dovedită de preocupările în plan politic pentru a controla şi
limita impactul antropic.
Politicile ecologice reprezintă un ansamblu de măsuri şi instrumente
pentru controlarea şi limitarea procesului de deteriorare a calităţii mediului
de a produce resurse şi de a asigura menţinerea condiţiilor de viaţă.
Relaţia om-mediu a ajuns la punctul în care va suporta schimbări
majore, care vor remodela întreaga structură a edificiului creat de
om. Practic, modificările vor afecta societatea şi regulile pe care le-a
creat sub toate aspectele, plecând de la definirea moralităţii şi
ajungând la comportamentul individual al fiecărui locuitor al
planetei.
În acest context, politicile ecologice nu se situează pe poziţii
auxiliare, "curative", ci sunt menite să formuleze obiectivele în plan
economic, juridic, educaţional, social, tehnologic ambiental etc. şi să
elaboreze strategia de înfăptuire a lor. Amploarea schimbărilor,
incertitudinea ştiinţifică, tradiţiile, modelele comportamentale şi de
consum, restricţiile tehnice etc. sunt elemente care se constituie în tot
atâtea dificultăţi în formularea politicilor ecologice.
Dar, acestea nu sunt necesare pentru a remodela un sistem
economic a cărui funcţionare este lipsită de probleme. Deşi susţine
dezvoltarea, creşterea gradului de civilizaţie, acesta este departe de a
fi perfect. Nu toţi cei implicaţi beneficiază de avantaje pe măsura
eforturilor depuse şi a resurselor de care dispun. Decalajele
economice la nivel global, regional şi chiar naţional nu au fost
surmontate. La acestea se adaugă conflictele armate, interne sau

internaţionale, care depăşesc, în multe cazuri, posibilităţile de
control. În acest context, al unei lumi măcinate de conflicte de
interese între săraci şi bogaţi, între utilizatori şi furnizori, în care
câştigurile obţinute într-un plan se dovedesc a fi pierderi în termeni
reali, la care s-au adăugat şi problemele de mediu, trebuie să
acţioneze politicile ecologice şi să acţioneze în sensul perfecţionării
sistemului în toate aspectele sale.
Într-o primă fază, politicile ecologice erau menite să acţioneze în
raport cu problemele mediului înconjurător, percepute ca fiind
poluarea de diferite tipologii, acumularea deşeurilor, distrugerea
unor ecosisteme etc. În această accepţiune, ele asigurau "curăţirea",
"vindecarea" şi, într-o anumită măsură, prin restricţiile impuse,
puteau influenţa procesele care generau efectele negative.
Astăzi, când problema mediului nu mai este considerată o
problemă în sine, ci un aspect care însoţeşte orice activitate umană,
politica ecologică devine cadrul general care asigură punctele de
reper şi mijloacele pentru iniţierea de noi activităţi şi remodelarea
celor existente, interferându-se în toate domeniile, devenind parte
componentă a politicilor sectoriale.
În fundamentarea politici economice se impune tot mai mult
necesitatea luării în considerare a interdependenţelor globale.
Acestea reprezintă o schimbare majoră în introducerea politicilor de
creştere economică în domeniile în care problemele ecologice sunt de
natură internaţională sau chiar globală. Politicile ecologice trebuie să
fie tot mai eficiente, să permită ca durabilitatea să fie realizată cu cele
mai scăzute costuri, punând astfel bazele unei creşteri economice
reale pe termen lung.
În fundamentarea politicilor ecologice, în vederea evaluării şi
utilizării lor efective în practica socială, este necesar să se ia în
considerare şi efectele economice ale acestora. Utilizarea politicilor
de protecţie a mediului poate avea repercusiuni indirecte asupra
economiei.
Pe de o parte, se estimează că întărirea măsurilor de protecţie a

mediului şi majorarea cheltuielilor consacrate combaterii poluării pot
contribui, în mod sensibil, la încetinirea ritmului de creştere
economică. Pe de altă parte, se apreciază că aceste acţiuni au efecte
economice favorabile, permiţând crearea de noi locuri de muncă şi
promovând progresul tehnicii.
Legat de aceste repercusiuni indirecte, trebuie precizat că analiza
la un nivel sectorial sau regional poate pune în evidenţă consecinţe
economice mai bine marcate, care nu sunt reflectate în analizele
globale, iar efectele cumulate ale aplicării politicilor ecologice au fost
uneori subestimate.
Politicile ecologice trebuie să completeze şi să extindă sfera
problemelor abordate de cele economice, fundamentând strategiile
de dezvoltare economică şi socială de lungă perspectivă pe baza
asigurării resurselor şi gospodăririi chibzuite a factorilor de mediu.
Problemele de mediu generate de activitatea antropică scot în
evidenţă faptul că atingerea bunăstării societăţii nu se reduce la o
simplă acumulare de bunuri şi servicii. Măsura bunăstării trebuie
reformulată, trecându-se de la scara de evaluare bazată pe
capacitatea de acumulare individuală de bunuri (de îmbogăţire) la
cea fundamentată pe utilizarea colectivă a unor bunuri comune.
Astfel, este promovată ideea substituirii interesului economic imediat
cu noţiunea de interes de conservare a patrimoniului generaţiilor
viitoare.
Politica economică, în loc să supună biosfera constrângerilor
impuse de logica profitului imediat şi a lucrurilor neînsufleţite,
trebuie să încerce să organizeze gestionarea în acord cu legile naturii
pentru a asigura menţinerea condiţiilor de viaţă. Astfel, între
politicile ecologice şi cele economice se manifestă un raport de la
parte la întreg, asigurându-se securitatea ecologică a deciziilor
economice.
Tabelul nr. 2 - Scenarii alternative privind evoluţia impactului de mediu între 1990 şi
2010
Obiectiv AMP PC PI
Schimbări climatice ••• • =
Calitatea generală a aerului:
depuneri acide ∗• ∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗∗
fotochimică ∗∗ ∗∗∗∗∗∗
Mediul urban:
poluare aer ∗ ∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗
altele ••••••• •••• ••
Substanţe toxice ∗∗ ∗∗ ∗∗∗
Biodiversitate •• • ∗
Calitatea apei •• ∗∗∗ ∗∗∗∗∗
Resurse de apă •• • •
Deşeuri:
periculoase •••••• = ∗∗∗∗∗
obişnuite ••• • ∗∗∗∗
Poluarea cu petrol a litoralului •• ∗ ∗∗∗
Sursa: Potential benefits of Integration of Environmental and Economic Policies, European
Communities Environmental Policies Series, 1994
Notă: AMP - absenţa măsurilor de protecţie; PC - politici "curative"; PI- politici ecologice şi economice
integrate; ∗ - o îmbunătăţire cu 10% (scăderea presiunii asupra mediului cu 10%); • - o înrăutăţire
cu 10% (creşterea presiunii asupra mediului cu 10%); = - nici o schimbare
O analiză comparativă, realizată la nivelul a şase state din

Uniunea Europeană (U.E.) evidenţiază avantajele ecologice (tabelul
nr. 2) şi economice (tabelul nr. 3) ale integrării politicilor ecologice şi
economice, în raport cu absenţa măsurilor de protecţie a mediului şi
cu politicile "curative", cu acţiune restrictivă limitată la emisii.
Tabelul nr. 3 - Scenarii alternative privind evoluţia rezultatelor macroeconomice între
1992 şi 2010 (%)
Indicatori PC PI PI+
P.I.B. la costul factorilor -0,03 +0,05 +0,06
Preţurile producătorilor +0,09 0,20 +,016
Preţurile la vânzare +0,05 0,18 +0,14
Economii individuale +0,07 +0,16 +0,14
Ocuparea forţei de muncă 0,00 +0,07 +0,15
Sursa: Potential benefits of Integration of Environmental and Economic Policies, European
Communities Environmental Policies Series, 1994
Notă: PC - politici "curative"; PI - politici ecologice şi economice integrate; PI+ - politici ecologice şi
economice integrate în care nivelul impozitării şi taxării este mai ridicat.
În plan economic, intensificarea controlului prin instrumente cum

sunt taxele şi impozitele foarte restrictive, deşi este favorabilă în ceea
ce priveşte ocuparea forţei de muncă se situează sub performanţele
previzionate în cazul aplicării unor măsuri moderate.
*
* *
Atunci când problemele de mediu îşi fac apariţia, datorita
caracterului general al acestor probleme, responsabilitatea revine
puterii publice. În plus, problemele de mediu fac parte din acea
categorie care se agravează treptat şi care necesită o perioadă mai mare
de timp pentru a fi rezolvate. Aceasta înseamnă că administraţia este
în măsură să anticipeze cel mai bine problemele de mediu numai
printr-o atentă planificare a politicii ecologice, înainte ca aceste
probleme să ia proporţii şi să fie recunoscute ca probleme publice de
amploare. Prin planificare şi pregătire, guvernul poate să deţină
controlul şi astfel politica nu va fi dictată de dezastre sau de
implicarea critică a mass-media (atitudine reactivă).
Politica înseamnă urmărirea strategică a unor obiective specifice,
ce vor fi relevate de schimbarea comportamentală a societăţii de-a
lungul unei evoluţii specifice. O politică buna exprimă ceea ce
societatea îşi doreşte cu adevărat.
Un plan al politicii este descrierea căilor alese, care vor duce de la
situaţia de la momentul respectiv la obiectivele specifice care trebuie
realizate, în raport cu o eficientă protecţie a mediului. O declarare a
misiunii reprezintă un plan politic al politicii redus la redactarea
obiectivului sau obiectivelor principale.
O politică ecologică preventivă şi nu reactivă, cum s-a menţionat mai
sus, trebuie să influenţeze, prin “internalizarea” comportamentului de
mediu raţional în toate activităţile societăţii care sunt legate de
problema de mediu abordată.
Se individualizează două situaţii:
a) când problema în sine este de o importanţă sau complexitate
reale sau;
b) când rezolvarea problemei (spre deosebire de problema în

sine) trebuie controlată, pentru a nu fi determinate schimbări
ad-hoc; nu poate progresa, deoarece capacitatea de muncă
disponibilă nu este suficientă pentru atingerea obiectivelor
politicii.
Cerinţele implementării referitoare la problemele complexe
implica colaborarea între mai multe părţi. Cooperarea poate fi
solicitata din motive de eficienţă, practicabilitate sau pur si simplu
deoarece este nevoie de capacitatea de muncă a celorlalţi.
Succesul unei politici ecologice este strâns legat de elucidarea unor
aspecte legate de:6
grupurile de persoane (de exemplu, organizaţiile şi grupurile
sociale) implicate şi care pot contribui la elaborarea, dar şi
realimentarea politicii de mediu
un alt element sunt domeniile pe care problema a fost aleasă să
le trateze. Acelaşi obiectiv poate fi atins prin diferite combinaţii
de domenii ale politicii;
instrumente fundamentale ale politicii, care sunt mecanismele
disponibile pentru a influenţa comportamentul persoanelor,
firmelor sau altor organizaţii, în raport cu necesitatea
îndeplinirii diferitelor obiective ale politicii ecologice.
3.2.2. Grupuri implicate în politica ecologică

Înainte de a începe formularea unei politici de mediu, este esenţial
să se ia în considerare grupurile “din afară” spre care ţinteşte şi pe
care le va implica politica respectivă. O politică bună este capabilă să
se adapteze circumstanţelor şi situaţiilor reale în care se găsesc aceste
grupuri. Trebuie avute în vedere, în mod special:
valorile şi normele acestora (etica);
poziţia, rolul, responsabilităţile şi misiunea (obligatorii prin
lege sau alese în mod autonom şi voluntar);
interesele;
6 Rojanschi, V., Bran, Florina (2002), Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, p.20
nevoile;
puterea;
atitudinea reală şi gradul de ‘internaţionalizare” a valorilor
de mediu, vizibile în: modul lor de a percepe problema;
atitudinea şi comportamentul din prezent; spiritul lor de
cooperare
Aceste caracteristici pot să difere în timp, în fiecare etapă a
politicii.
Sarcinile Autorităţii Centrale de Protecţie a Mediului (A.C.P.M.).
Readuse la forma de bază, principalele sarcini ale Autorităţii
Centrale de protecţia mediului sunt:
; (Re)Formularea unei Politici ecologice generale;
; Asigurarea unor condiţii de implementare adecvate pentru toţi
partenerii implicaţi, inclusiv pentru administraţia centrală.
Realizarea este asigurată prin:
stabilirea unui cadru legal solid, integrat, clar si executoriu;
asigurarea unei infrastructuri informaţionale care să cuprindă
cunoştinţe de mediu convingătoare, date, instrumente, criterii
de implementare, măsuri. Aceasta cuprinde şi lărgirea “puterii
de acţiune” a altor autorităţi administrative (centrale şi locale),
de exemplu, prin încurajarea cercetării şi experimentării în
domeniul prevenirii;
introducerea politicii în societate, de exemplu, pentru a stimula
internalizarea şi cooperarea (internaţională).
coordonarea aspectelor de mediu care apar în politicile altor
ministere. Aceasta se adresează cu precădere efectelor
secundare asupra mediului pe care le au activităţile
întreprinzătorilor;
monitorizarea şi evaluarea stării mediului; rezultatelor
implementării politicii.
Baza pentru aceste sarcini poate fi regăsită, de exemplu, în:7

• realizarea dezvoltării durabile prin combaterea instabilităţii
ecologice;
• legi, regulamente şi directive;
• documente ale politicii care au fost aprobate de parlament;
• directivele U.E. şi reglementări (de exemplu, în privinţa
subvenţiilor);
• legi de conduită;
• acorduri, naţionale şi internaţionale (de exemplu, Agenda
21).
Sarcina A.C.P.M. nu este însă îndeplinirea singulară a fazei de
execuţie, a implementării. Acest lucru este imposibil şi chiar
indezirabil. Guvernul nu poate susţine interesele de mediu printr-o
“luptă singulară într-o societate iresponsabilă”, unde sunt întreprinse
activităţi diverse care influenţează mediul. Ca parteneri ai A.C.P.M.
pot fi incluşi toţi “actorii”, cum ar fi: activităţi locale sau
guvernamentale, agenţi economici, grupuri-ţintă, grupuri sociale,
poluatori, cei care adoptă decizii şi cei care întreprind acţiuni etc.
3.2.3. Domeniile politicii ecologice

Politica ecologică tratează o problemă anume, care poate fi
formulată pe mai multe domenii. Domeniile politicii constituie sfera
de cuprindere a subiectelor politicii. “Domeniile” pot cuprinde o
combinaţie a următoarelor puncte:
• tipuri de solicitări ale mediului;
• teme de mediu;
• substanţe;
• produse;
• regiuni;
• grupuri-ţintă;
• politici non-mediu, care afectează (in)direct mediul.
7 Idem, p.26
A. Sectoare de mediu implicate în politica ecologică

A1. Tipuri specifice de solicitări
Cele mai cunoscute domenii ale politicii sunt cele care se
adresează tipurilor de solicitări pentru mediu pe sectoare, de
exemplu, poluarea aerului, poluarea apei, poluarea solului etc. sau uneori
chiar mai restrâns, de exemplu, poluarea aerului numai cu anumite
substanţe.
Structura organizaţională a celor mai multe ministere de protecţie
a mediului este bazată pe diferenţierea pe tipuri de solicitări (aer,
zgomot, sol, departamente etc.). O abordare sectorială se pretează
bine în fazele “de început”. Totuşi, există dezavantaje clare ale
acestei abordări în fazele ulterioare. Politicile bazate pe particularităţi
ale tipurilor de solicitări sunt “limitate”, adică se confruntă cu
dificultăţi în integrarea altor aspecte în timpul implementării.
Cadrul nr. 1 – restricţiile abordării pe tipuri de solicitări
Protecţia aerului prin filtre determină apariţia problemei deşeurilor solide
sau fluide. Depozitarea acestora va duce, în cele din urmă, la poluarea solului
şi a pânzei freatice, prin percolare. Protecţia solului conduce la poluarea
aerului etc.
Pentru a evita transferul poluanţilor dintr-un mediu în altul se

preferă o abordare în ordinea priorităţii, făcută dintr-un punct de
vedere integrat în raport cu o abordare sectorială.
A2. Substanţe specifice

O politică orientată în mod special asupra substanţelor capătă
înţeles atunci când:8
există probleme de sănătate grave, cum este cazul utilizării
azbestului sau a metalelor grele. În astfel de cazuri, cel mai
eficient este să se adopte standardele internaţionale de sănătate
publică şi profesională (O.N.U; O.M.S; U.E.). Ministerul
sănătăţii publice trebuie să includă aceste standarde, legate de
efectele asupra mediului, în politica şi regulamentele sale.
8 Idem, p.29
Aplicarea acestor standarde trebuie să constituie preocuparea

principală a “politicilor care se axează pe substanţe”;
sunt recunoscute probleme de epuizare a resurselor (de
exemplu, combustibilii fosili);
substanţă este cea mai potrivită pentru a constitui obiectul unei
baze de impozitare (de exemplu, purtătorii de energie).
A3. Funcţii de mediu specifice
O politică poate fi, de asemenea, bazată direct pe deteriorarea
funcţiilor de mediu, cum ar fi sănătatea umană sau starea
ecosistemelor. Politicile îndreptate către “sănătatea ecologică” se
apropie mai mult de realizarea obiectivelor dezvoltării durabile,
deoarece cuprind mai multe aspecte care sunt esenţiale pentru
stabilitatea ulterioară. O politică care tratează conservarea naturii sau
dezvoltarea acesteia poate cuprinde câteva sub-categorii, cum ar fi
politicile îndreptate către salvarea habitatului unor specii.
B. Integrarea sectoarelor non-mediu

B1. Temele de mediu. O temă tratează un grup de probleme de
mediu importante care au cauze comune şi efecte similare. Temele
stimulează influenţa asupra cauzelor şi factorilor care contribuie la
apariţia problemelor de mediu, ca şi asupra scării spaţiale de
manifestare a mijloacelor de soluţionare a acestora.
Tema care va fi aleasă depinde de circumstanţele specifice (legale,
financiare etc.) şi de starea mediului în zona respectivă. O abordare
tematică trebuie utilizată atunci când aceasta influenţează formularea
politicii şi, în măsură mai mică, implementarea acesteia.
Cadrul nr. 2 – Temele politicilor ecologice
) Instabilitatea/schimbarea climatică (CO2)
) Acidifierea
) Eutrofizarea
) Difuzia/dispersia substanţelor eco-toxice
) Îndepărtarea deşeurilor
) Factorii perturbatori (zgomot, miros, pericole)
) Deshidratarea solului: tabele cu descreşterea nivelului pânzei freatice
) Risipa: epuizarea resurselor de mediu
) Pierderea biodiversităţii
) Pierderea eco-spaţiului/capacităţii de suport

) Alcalinizarea
) Salinizarea
) Deşertificarea
) Bombele chimice cu efect întârziat (de exemplu, mobilizarea unor
elemente chimice prin scăderea pH-ului solului)
B2. Abordarea integrată, pe regiuni sau zone de mediu. În acest

caz, politica şi implementarea se axează pe o zonă sau regiune
specială. Limitele unui bazin hidrografic al unui râu (de exemplu,
Dunărea) constituie probabil cel mai clar exemplu al unor delimitări
logice. Dacă este restrânsă la o singură funcţie, de exemplu zona cu
apă potabilă sau zona “de linişte”, abordarea zonală devine abordare
sectorială (în spaţiu). Cu toate acestea, planificarea managementului
de bazin se ocupă cu stabilirea abordării (planificarea
managementului apelor pe sector) într-un mod integrat, în ceea ce
priveşte implicarea diferitelor părţi. Abordarea pe zone integrate
reuneşte aspecte ale politicilor de mediu şi ale celor social-integrate.
Atunci când predomină aspectele non-mediu, politica aparţine celei
de-a doua categorii.
O abordare realistă este caracterizată prin:
abordare de jos în sus, implicarea tuturor agenţilor locali în
cooperarea cu autorităţile locale;
un înalt nivel de aplicabilitate şi pragmatism;
utilizarea instrumentelor de planificare de mediu şi de folosinţă
a terenurilor.
O abordare regională poate fi utilă şi chiar necesară pentru a
obţine sau a menţine un nivel dorit al calităţii mediului într-o
anumită regiune, fie aceasta recreaţională, naturală, rezidenţială, sau
pentru a implica calitatea zgomotului, a apei sau a peisajului în
următoarele cazuri:
politica şi reglementările de mediu se dovedesc a fi insuficiente
sau lipsesc;
insuficienţa sau slaba organizare instituţională a infrastructurii,
determinată de: lipsa unui consens administrativ privind
stabilirea obiectivelor comune; slaba coordonare a
instrumentelor şi resurselor folosite; punerea în aplicare

inadecvată.
când se au în vedere regiunile foarte curate (în cazul cărora
protejarea este scopul principal) sau regiunile foarte deteriorate
(în cazul cărora principalul scop este reabilitarea);
cauza şi efectul se restrâng la aceeaşi regiune, numărul de
cazuri în această situaţie fiind limitat, de exemplu datorită
acidifierii solului ca o consecinţă a fertilizării minerale cu azot
în agricultura intensivă, sau deşertificare determinată de
consumul local de resurse de apă.
C. Integrarea externă în cadrul activităţilor social-economice
Dezvoltarea durabilă nu poate fi dusă la îndeplinire numai prin
eforturile politicii unui minister de protecţie a mediului. Problemele
de mediu sunt mult prea complexe şi se află într-o interdependenţă
de natură social economică cu toate activităţile din societatea
contemporană. De aceea, orice politică “modernă” care se adresează
societăţii contemporane, nu se poate desfăşura fără a ajuta
organizaţiile şi persoanele fizice să “internalizeze” valorile de mediu.
Aşa-numitele grupuri-ţintă pot cuprinde anumite linii de afaceri sau
de consumatori, dar şi organizaţii guvernamentale, asociaţii
profesionale, organizaţii neguvernamentale. Adevăratul succes al
unei politici de mediu se înregistrează atunci când aceste grupuri
internalizează principiile de mediu de bază în propriile politici şi
comportament, majoritatea acestora neavând legătură cu mediul.
C1. Alte organizaţii guvernamentale
Integrarea politicii ecologice în cadrul politicilor celorlalte
ministere şi a administraţiilor locale este o misiune importantă.
Aceasta este, totodată, o misiune dificilă, deoarece aceste ministere şi
administraţii locale au propriile responsabilităţi şi obiective. Cele mai
importante elemente pentru favorizarea acestei integrări sunt
următoarele:
• furnizarea de informaţii convingătoare şi aplicabile;
• sistematică clară şi
• atitudine cooperantă.
C2. Abordarea pe grupuri-ţintă

Un grup-ţintă este un grup din cadrul unei societăţi cu o anumită
coeziune în ceea ce priveşte caracterul, originea sau dimensiunea şi
care:
• produce o solicitare a mediului, care constituie o
contribuţie substanţială la o temă sau
• trebuie să fie implicat pentru a rezolva una sau mai
multe probleme cu tematică de mediu.
Poluatori direcţi. Pentru acest grup, consecinţele unei politici de
mediu trebuie discutate la un nivel mai “tehnic”. Lanţurile cauză-
efect relevante, precum şi punctul de aplicare a măsurilor preventive
sau corective trebuie, în mod special, să fie definite şi stabilite de
comun acord.
Căi/canale de comunicare. Acestea pot distribui informaţii şi integra
valorile de mediu în propriile lor politici. Mesajele transmise acestor
grupuri trebuie să se concentreze mai mult pe informaţia “socială”
care este, de asemenea, relevantă pentru publicul larg.
Un grup-ţintă, poate fi, practic, orice subdiviziune a industriei,
agriculturii, transporturilor şi comerţului, consumatorilor sau
administratorilor care întrunesc anumite trăsături comune şi pentru
care, se presupune, formularea şi implementarea politicii de mediu
este utilă. O politică a grupurilor-ţintă se direcţionează de la sine
către aceşti agenţi influenţi (fig.1).
O politică a grupurilor-ţintă pune cele mai puţine probleme de
implementare pentru grupurile care sunt reduse ca număr, au un
caracter omogen şi sunt bine organizate. Grupurile care sunt dificil
de contactat datorită numărului mare de persoane, omogenităţii şi
structurii organizaţionale nedeterminate, cum ar fi consumatorii sau
comerţul ambulant etc. ridică probleme mult mai mari.
GRUPU RI -ŢI NT Ă SUB ST A NŢE PROBLEME DE

ELEMENTA RE MEDI U
Distru gerea
Fosfor stratu lu i de ozon
Indu stria chimică

Depozitarea dejecţiilor
Halogeni zootehnice
Rafinării
Efectu l de seră
A zot
A gricultu ra
Acidifierea solului
Carbon
Indu stria
energetică Ozonul troposferic
Su lf
Transportu ri
Metale grele Difu zia polu anţilor
Managementul
deşeu rilor
Su bstanţe Indepărtarea sau
radioactive izolarea
Fig. 1, Legătura dintre grupurile-ţintă şi teme, cu substanţele cheie ca intermediari

(după Rojanschi, Bran, 2002)
C3. Abordarea produsului

O politică ecologică bazată pe produse trebuie să lege între ei toţi
agenţii cauzali şi toate solicitările care apar în timpul ciclului de viaţă
al produsului său. Introducerea unei politici speciale axată pe
produse capătă sens numai pentru acele cicluri de produse care au
implicaţii de mediu majore. Aceasta înseamnă ca obiectul politicii îl
constituie fie producţia în masă, fie substanţele periculoase sau rare.
Mai mult, restricţiile economice şi caracterul internaţional al pieţelor
economice adesea implică necesitatea unei abordări internaţionale
pentru anumite produse. Totuşi, o atitudine activă pe plan naţional
poate fi, de asemenea, profitabilă.
Principalul scop al unei politici axată pe produse este acela de a
promova produsele care nu afectează mediul, ceea ce include:
“închiderea” ciclului de viaţă al produsului;
stimularea utilizării produselor care au impact de mediu
scăzut, cum sunt cele caracterizate prin:
durată mare de viaţă. De exemplu, mărirea durabilităţii

bunurilor, prin îmbunătăţirea calităţii şi întreţinerii pe tot
parcursul ciclului de producţie;
utilizare mai mică a resurselor;
un impact de mediu mai mic;
un design eficient, de exemplu pentru separarea mai uşoară
ulterior, în stadiul reciclării deşeurilor.
încurajarea reflecţiilor asupra “necesităţii” produselor.
Evaluarea alternativelor posibile;
promovarea responsabilităţii interdependente a tuturor
agenţilor de-a lungul întregului lanţ de producţie (aşa numita
“coloană”): furnizorii de resurse, producătorii, transportatorii,
investitorii, consumatorii, procesatorii reziduurilor.
Pentru a cuantifica impactul de mediu al unui produs, sunt
necesare instrumente ca Analiza ciclului de viaţă (A.C.V.) şi cotele de
nivel aferente. Totuşi, A.C.V. este o procedură foarte costisitoare în
raport cu o metodă cantitativă standardizată. Aceasta se datorează
complexităţii sale. Menţionăm aici câteva aspecte:
Numărul mare de factori implicaţi: produsul (caracteristicile
produsului; utilizarea produsului şi durata de viaţă a acestuia;
capacitatea de a fi reciclat şi alţi factori care ţin de etapa de
deşeu); producţia. Care este cea mai bună opţiune pentru
materialele de producţie si procesul de producţie în ceea ce
priveşte consumul de energie şi impactul de mediu?
Posibilitatea de a compara două alternative de produs:
• Cum se valorifică modificarea problemelor de mediu?
• Cum se compară “profilul de produs de mediu” cu alte
produse?
Dificultăţi de definire a limitelor sistemului” a unui produs
(lanţ de produse. Rolul administraţiei centrale în politica axată
pe produse constă, în principal, în:
Reglementarea şi punerea în aplicare a responsabilităţii;
Furnizarea de informaţii: stimularea dezvoltării
metodologiilor bazate pe evaluarea integrată a produselor;
furnizarea de informaţii relevante şi convingătoare pentru

designeri, producători, comercianţi şi consumatori; solicitarea
informaţiilor relevante de la întreprinzătorii implicaţi.
Consumatorii trebuie încurajaţi să adopte tipare de consum mai
durabile în stilul lor de viaţă. În general, se consideră că, modificările
în tiparele de consum pot fi obţinute dacă consumatorul le priveşte
ca fiind atractive; realizabile şi acceptabile.
Atitudinea publică faţă de mediu şi legătura dintre
comportamentul de mediu şi factorii socio-culturali necesită
continuarea cercetării în aceste privinţe. Totuşi, iată câteva principii
globale pentru un consum durabil:
achiziţionarea preferenţială a serviciilor în locul bunurilor;
circulaţia bunurilor;
mărirea eficienţei în cadrul relaţiilor dintre persoane, bunuri şi
servicii.
D. Combinaţii de domenii ale politicii

În funcţie, condiţiile concrete trebuie aleasă combinaţia potrivită
de domenii ale politicii, în formularea politicii generale. Politicile
sectoriale pot fi combinate (integrate) cu altele, având însă grijă ca
acestea să nu acţioneze contradictoriu. Datorită complexităţii unei
probleme de mediu nu există un model unic pentru o combinaţie
optimă. Cu toate acestea, există câteva elemente comune oricărei
politici, cum sunt:
Stabilirea unor conexiuni cauzale, cum ar fi: grupuri-ţintă,
activităţi din interiorul oraşelor, anumite produse etc.;
Stabilirea unor responsabilităţi şi împuterniciri clare;
Expertiza;
Politica nu trebuie să devină prea complexă datorită
combinaţiei de domenii.
3.3. Dimensiunea spaţială a politicilor ecologice
Dimensiunea spaţială a politicilor ecologice este un aspect

deosebit de important, având în vedere neconcordanţa dintre
activităţile generatoare de impact şi scara la care acestea se manifestă.
A. Acorduri globale
Până astăzi au fost semnate peste 200 de tratate cu privire la
mediu şi primele astfel de acorduri s-au născut în a doua jumătate a
secolului XIX. Înainte de anii '70, ai secolului trecut, încheierea de
acorduri internaţionale a fost, în principal, determinată de
necesitatea reglementării problemelor legate de pescuit, protejarea
Oceanului Atlantic, dezarmarea nucleară, în care erau evidenţiate
avantajele şi dezavantajele diferitelor opţiuni şi posibilele sancţiuni
pentru cei care nu le respectă.
Prima conferinţă importantă (tabelul nr. 4) care a trata teme
referitoare la dezvoltarea durabilă este Conferinţa despre mediul
uman a Naţiunilor Unite, desfăşurată la Stockholm, în 1972. Această
conferinţă este probabil el mai bun punct de început pentru o
dezbatere referitoare la rezultatele obţinute în aceşti ani, ai aşa-zisei
eco-diplomaţii. Rezultatele obţinute la Stocholm sunt importante
pentru că reprezintă primul exemplu de raţionament diplomatic şi
politic global cu privire la problema dezvoltării umane. Printre
principalele obiective realizate este formarea U.N.E.P. (United
Nations Environment Programme), adică Programul Naţiunilor
Unite cu privire la problemele de mediu, înfiinţat cu scopul de a
coordona şi promova iniţiativele O.N.U. legate de problemele de
mediu. Planul de acţiune elaborat la Stocholm prevedea mai mult
decât măsuri de monitorizare a stării mediului, care trebuia să
urmeze programării intervenţiilor necesare. Această acţiune de
monitorizare trebuia să fie însoţită de iniţiative în domeniul
cercetării. În termeni mai puţin generici, conferinţa a promovat
adoptarea de măsuri care să sprijine activitatea politică ambientală a
diferitelor ţări.
În 1979, a avut loc Conferinţa de la Geneva, într-o perioadă în care

conştientizarea problemelor ambientale de către guverne crescuse, în
comparaţie cu Stocholm. Principalul rezultat al conferinţei este legat
de lansarea unui program special cu privire la climă (World Climate
Programme) şi, mai detaliat, de aprobarea unui protocol referitor la
poluarea atmosferică transnaţională, semnat de ţările europene şi de
Statele Unite.
Conferinţa de la Geneva nu a reuşit să stimuleze adoptarea de
mijloace de natură globală dar, au fost întreprinşi primii paşi către
încheierea de acorduri parţiale, adică limitate în ce priveşte numărul
ţărilor semnatare.
Patru ani mai târziu, în 1983, apare prima iniţiativă relevantă,
exprimată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite. Este vorba de
înfiinţarea Comisiei pentru Dezvoltare şi Mediu (World Commission on
Environment and Development). Înfiinţată din iniţiativele Japoniei şi
Elveţiei, comisia ar fi trebuit să se ocupe de problemele legate de
transferul de tehnologie nor-sud. În realitate, comisia rămâne în
istorie ca cea care, patru ani mai târziu, a produs Raportul Bruntland,
adică volumul intitulat Our Common Future, care conţine, printre
altele, definiţia dezvoltării durabile. În timp ce doctrina privitoare la
problemele dezvoltării durabile înaintează, din punct de vedere al
mijloacelor încă nu se depăşesc acordurile parţiale sau declaraţiile
fără efect legal.
Primul pas real în această direcţie a fost făcut la Conferinţa de la
Toronto din 1988, prima la care s-a trecut din sfera ştiinţei în cea a
politicului. Conferinţa este amintită pentru deosebita incisivitate a
declaraţiilor finale şi pentru angajamentele politice care au fost
asumate. Unele dintre cele mai puternice angajamente au privit
schimbările climatice: reducerea emisiilor de dioxid de carbon în
proporţie de 20%, comparativ cu cele din 1988 şi creşterea eficienţei
energetice în proporţie de 10%, până în 2005.
Tabelul nr. 4 - Situaţia acordurilor internaţionale în domeniul mediului
Ozon
Ploi acide Climă
stratosferic
Indicii, simptome Începutul anilor 1974 Începutul
'60 anilor '70
Cercetarea ştiinţifică E.M.E.P. 1978 C.C.O.L. 1977 I.P.C.C.
1988
Negocieri U.N.E.C.E. 1978 U.N.E.P. 1981 I.N.C. 1990
interguvernamentale
Convenţie cadru: L.R.T.A.P. Viena F.C.C.C.
Semnată 1979 1985 1992
În vigoare 1983 1988 1994
Protocol: SOx, NO2 Montreal
Semnat 1985, 1988 1987
În vigoare 1987,1991 1989
Revizuiri şi adăugiri:
Semnate 1994 1990
Definitiv în vigoare 1992
Legenda:
E.M.E.P. - European Monitoring and Evaluation Programme (Programul European de
Monitorizare şi Evaluare)
C.C.O.L. - Coordinating Committee on the Ozone Layer (Comitetul de Coordonare pentru
Stratul de Ozon)
I.P.C.C. - Intergovernamental Panel on Climate Change (Panelul Interguvernamental
asupra Schimbării Climatice)
U.N.E.C.E. - United Nations Economic Commision for Europe (Comisia Economică a
Naţiunilor Unite pentru Europa)
U.N.E.P. - United Nations Environmental Programme (Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu)
I.N.C. - Intergovernamental Negotiation Committee (Comitetul Interguvernamental
pentru Negocieri)
L.R.T.A.P. - Long Range Transboundary Air Pollution (Poluarea Transfrontalieră pe Distanţe
Lungi)
F.C.C.C. - Framework Convention on Climate Change (Convenţia Cadru asupra
Schimbărilor climatice)
Cea mai cunoscută conferinţă pe probleme ambientale este

probabil cea de la Rio de Janeiro, desfăşurată între 3 şi 14 iunie 1992.
Denumirea oficială a conferinţei (U.N.C.E.D. - United Nations
Conference on Environment and Development - Conferinţa Naţiunilor
Unite asupra Mediului şi Dezvoltării) exprimă într-un mod mult mai
sintetic care erau obiectivele iniţiale. Organizată la 20 de ani de la
Conferinţa de la Stocholm, care, după cum am văzut, este

considerată a fi începutul politici ecologice globale, desfăşurată nu
pentru altceva, decât pentru înfiinţarea U.N.E.P., Conferinţa de la Rio
constituie un eveniment de o importanţă indiscutabilă, nu numai
pentru că a fost prima mare conferinţă după căderea Uniunii
Sovietice (cu consecinţele de rigoare), dar şi pentru că a presupus,
printre altele, peste doi ani de tratative intense pentru pregătirea ei,
implicând un număr foarte mare de state participante (183).
Tratativele, care au abordat, poate pentru prima dată, unele aspecte
relevante, au arătat poziţii clare şi adesea ample diferenţe de opinii.
La Rio de Janeiro au fost adoptate diverse documente. Merită să
fie descrise cele mai importante dintre acestea, dat fiind că reflectă cu
o claritate accentuată dificultăţile tocmai amintite.
Primul document este Declaraţia de la Rio, compusă din 27 de
principii referitoare la integrarea dintre dezvoltare (nu numai
economică) şi mediu. Obiectivul iniţial al lucrărilor de pregătire era
acela de a se ajunge la semnarea Cartei Pământului, un document care
să clarifice drepturile şi îndatoririle indivizilor şi ale statelor faţă de
problema mediului, încercându-se apoi să se pună bazele pentru
dreptul internaţional al mediului, identificând unele elemente
esenţiale în acest sens şi căutând o anumită formă de obligaţie şi
sancţiune. Acest obiectiv nu a fost îndeplinit şi Carta Pământului a
fost înlocuită cu Declaraţia de la Rio, un document al cărui conţinut
este tipic politic şi lipsit de aspecte îngrăditoare din punct de vedere
juridic.
În afara de Carta Pământului, conferinţa a abordat tema
schimbărilor climatice şi a protecţiei biodiversităţii prin intermediul
stipulării a două convenţii, amândouă puternic condiţionate de
atitudinea Statelor Unite. Într-adevăr, prima, datorită insistenţei
americanilor, nu conţine obiective clare, scadenţe sau angajamente de
îndeplinit, pe când a doua nici măcar nu a fost subscrisă de Statele
Unite, care au considerat că presupune prea multe angajamente.
Al treilea document semnat la Rio este Agenda 21, un vast program
de acţiune politico-programatică, fiind astfel un program care nu
conţine indicaţii specifice referitoare la nerealizarea lui şi nici nu

indică mijloace specifice în măsură să asigure cooperarea între ţări.
În perioada 26 august – 4 septembrie 2002, s-a organizat a doua
conferinţă globală la nivel înalt asupra dezvoltării durabile –
Johannesburg 2002, cunoscută şi sub denumirea de Rio+10.
Obiectivul conducător al întrunirii a fost de a atrage atenţia
omenirii şi de a întreprinde acţiuni directe în sensul soluţionării unor
probleme grave între care bunăstarea, creşterea cererii pentru
alimente, apă, locuinţe, asistenţă medicală, energie şi securitate
economică.
Momentul a fost ales pentru a analiza stadiul implementării
prevederilor Agendei 21 şi a hotărî noile măsuri necesare pentru
creşterea eficienţei ecologice şi economice a acţiunilor propuse.
Din nou se poate vorbi de o participare foarte largă, incluzând şefi
de state şi de guverne, reprezentanţi ai organizaţiilor non-
guvernamentale, agenţilor economici din industrie, agricultură,
servicii, organizaţii de tineret, asociaţii tehnice şi ştiinţifice, autorităţi
locale etc., ceea a se constituie într-o premisă favorabilă în adoptarea
criteriul de durabilitate la nivelul întregii societăţi.
B. Acorduri locale
Problema conflictului de interese care caracterizează raportul
dintre nord şi sud în lume nu trebuie să fie înţeleasă drept o
caracteristică predominantă şi unică a raporturilor internaţionale. De
fapt, când ne referim la posibilele realizări care au impact asupra
mediului, se ivesc o serie de dificultăţi, chiar ş în interiorul unei
singure ţări.
În toate ţările industrializate, de fiecare dată când este vorba să se
înfăptuiască vreo operă publică sau privată (de exemplu, autostradă,
centrală electrică, platformă de depozitare a deşeurilor, incinerator,
sat turistic etc.) se deschide un conflict la care participă cel puţin
două părţi opuse, decise să-şi protejeze propriile interese.
În marea varietate de situaţii menite să creeze momente de
puternică conflictualitate faţă de problemele ambientale, în ciuda
neîndoielnicelor trăsături caracteristice ale fiecăreia dintre acestea,

este posibil să se întrevadă linii comune, atât în originile conflictului,
în efecte, cât şi în soluţiile care ar putea fi adoptate.
Simplificând, se poate spune că un conflict în domeniul mediului
se naşte din distribuire diferită a beneficiilor şi a daunelor între
comunităţi.
Într-adevăr, disputele cu caracter ambiental sunt de cele mai
multe ori caracterizate de un număr mare de subiecţi care beneficiază
de proiect şi de un număr relativ restrâns de subiecţi care, din contră,
sunt afectaţi de acesta.
De exemplu, în cazul construirii unei platforme de depozitare a
deşeurilor urbane solide, beneficiarii sunt toţi cetăţenii care produc
deşeuri într-o anumită zonă; cei afectaţi sunt locuitorii învecinaţi,
care suferă o daună ambientală evidentă, pe lângă o daună de tip
economic datorate, de exemplu, probabilei deprecieri a zonei şi deci
a proprietăţilor imobiliare adiacente.
Într-adevăr, dacă s-ar putea aprecia, în mod univoc, totalul
"pierderii" şi al "câştigului" pentru fiecare subiect, probabil
diferendul nici nu ar apărea.
Realitatea este însă foarte departe de această situaţie ideală şi, în
multe cazuri, nici măcar nu este posibil să fie indicat a priori cel care
va fi păgubit şi cel care, din contră, va beneficia de un anumit proiect.
Se evidenţiază dificultăţi referitoare la evaluarea incertitudinii.
Depăşirea acesteia nu este niciodată uşoară şi cunoştinţele ştiinţifice
nu sunt în măsură să furnizeze indicaţii relevante în cadrul restrâns
al clasei politice. Totuşi, când se manifestă un conflict, fiecare dintre
părţi aduce contribuţia experţilor şi se foloseşte de ei. Din ce în ce
mai des se încearcă implicarea expertului de renume în speranţa că
părerea sa să dovedească atât de autorizată, încât să se prezinte ca
neutră. De fapt, ca şi în aspectele referitoare la negocierea tratatelor
internaţionale, nu există argumentări ştiinţifice care să poată
influenţa complexitatea unei decizii care este şi rămâne puternic
politică.
Abordarea tradiţională, prin intermediul gestiunii unor situaţii

ambientale complexe, numită şi abordare "decide-anunţă-apără"
(pentru a indica procedura de a decide, anunţa şi a apăra un anumit
proiect), şi-a arătat deja de multă vreme limitele, nu numai în planul
eficienţei, ci şi în cel al stabilităţii şi acceptabilităţii sociale.
S-ar putea da numeroase exemple în legătură cu această strategie,
fie cu referire la infrastructuri importante (porturi, centrale electrice
etc.), fie la conflicte minore. Ceea ce ne interesează este să evidenţiem
faptul că diferendele ambientale au enorme costuri economice, din
moment ce paralizează activitatea, şi sociale, dat fiind că aduc
grupuri-ţintă într-un conflict deschis.
Când conflictele se agravează, se impune intervenţia
guvernamentală, care trebuie să adopte decizii obiective. Această
cerere este legitimă: într-o ţară în care guvernanţii ajung la putere
prin alegeri libere, i se poate cere autorităţii să decidă, atunci când
este necesar, fără a fi nevoie să se facă prea des apel la referendum
(de altfel, o modalitate restrictivă). Totuşi, este adesea adevărat că o
decizie trebuie luată activând politica, căutând un consens şi
cooperarea tuturor subiecţilor.
În ţările industrializate începe să se nască o disciplină care
lucrează pentru a preveni şi gestiona conflictele ambientale şi care
înglobează şi dezvoltă un ansamblu de tehnici rodate şi deseori
bazate pe bunul simţ, disciplină care tinde să favorizeze participarea
şi colaborarea tuturor subiecţilor de la stabilirea la punerea în
practică şi la monitorizarea politicilor ecologice.
La prima vedere, ar putea părea că a face ca diferiţii actori ai
politicii ambientale să ia parte la procesele decizionale s-ar dovedi un
obstacol ulterior, ducând la slăbirea deciziilor de politică ecologică.
Un proces decizional lărgit către toate componentele sociale şi
economice implică o serie de activităţi precum: identificarea
grupurilor de interese, permisiunea ca interlocutorii să-şi desemneze
proprii reprezentanţi, definirea ordinii de zi şi organizarea
reuniunilor, acordarea tuturor a posibilităţii de înţelegere a
problemei de tratat, încercând, în primul rând, să se aducă propriile
informaţii, convocarea şi gestionarea adunărilor publice, redactarea

de procese verbale, numirea experţilor care să dialogheze continuu
cu grupul de reprezentanţi, precizarea unui acord şi, în plus,
stabilirea pachetelor compensatorii în beneficiul cui se prevede că va
suferi daune majore în urma acordului.
Costul unei astfel de activităţi este desigur ridicat, dar analiza a
numerose cazuri de conflicte ecologice în Statele Unite a arătat că
resursele, măsurate în timp şi bani, folosite pentru a începe şi a duce
la capăt un proces decizional de tip participativ sunt mult inferioare
celor folosite în mod normal în cazuri de gestiune centralizată.
Al doilea avantaj al abordării participative este reprezentat de
eficacitatea politicii ecologice adoptate. Cu cât participanţii la
întrunire se apropie mai mult de un punct de compromis, cu atât mai
mari vor fi posibilităţile ca acordul să reziste trecerii timpului, sau
când condiţiile care l-au favorizat şi l-au permis se vor foi modificat
şi vor fi încetat. Evident, nici acest sistem nu este lipsit de dificultăţi,
dar climatul de transparenţă şi loialitate între părţi favorizează
încheierea unui acord mai stabil.
3.4. Instrumente de aplicare a politicilor ecologice
Realizarea eficientă a obiectivelor politicii ecologice presupune şi

necesită fundamentarea, elaborarea şi aplicarea unor instrumente şi
programe prin care să se stimuleze preocupările agenţilor economii
în prevenirea sau limitarea dezechilibrelor ecologice, în acţiunile lor
de protecţie a mediului, concomitente cu existenţa unui cadru
legislativ adecvat.
Puterea publică, în aplicarea conceptului dezvoltării durabile,
poate influenţa comportamentul autorităţilor, agenţilor economici şi
al populaţiei ca subiecţi ai instrumentelor politicii ecologice.
Aceste instrumente sunt menite să realizeze consolidarea
legăturilor pozitive dintre dezvoltare şi mediu şi să rupă legăturile
negative dintre creşterea economică şi deteriorarea mediului. Aceasta
nu înseamnă oprirea creşterii economice şi nici perturbarea

funcţionării sistemului economic. Ea semnifică mutarea accentului de
la cantitate la calitate cu toate efectele pozitive care decurg din
aceasta.
Măsurile de introducere a restricţiilor privind folosirea funcţiilor
mediului se concretizează, în politica ecologică, sub forma
instrumentelor. Rolul lor este ca, prin stabilirea unor preţuri
corespunzătoare factorilor de mediu, să reprezinte stimulii necesari
modificării comportamentului agenţilor economici.
Se disting trei tipuri mari de instrumente ale politicii:
de reglementare;
financiar-economice;
social-comunicative.
Eficienţa acestor instrumente în crearea condiţiilor pentru
atingerea obiectivelor propuse de politicile ecologice constituie
subiectul a numeroase controverse. Astfel, în S.U.A., unul dintre
pionierii protecţiei mediului şi conservării naturii, se disting două
poziţii fundamentale: pe de o parte, gândirea convenţională, având
în centrul său ideea că modul cel mai sigur de ocrotire a naturii îl
constituie reglementările stabilite de stat, iar pe de alta, aşa-numiţii
"public choise theorists", cu o influenţă tot mai considerabilă în viaţa
politică şi universitară americană, care se pronunţă în favoarea unei
alte soluţii. În aceasta din urmă perspectivă, piaţa liberă şi
proprietatea privată oferă cele mai bune şi sigure garanţii pentru
protecţia factorilor de mediu şi conservarea naturii: numai cei
răspunzători pecuniar şi direct sunt consideraţi ca fiind suficient de
interesaţi pentru a realiza o administrare corespunzătoare a
mediului.9
În acest context, instrumentele politicilor ecologice suportă o nouă
tipologie. Astfel, există instrumente a căror elaborare şi aplicare ţine
integral de stat, cum sunt reglementările, normele, fiscalitatea
ecologică, instrumente care se bazează pe mecanismele pieţei, printre
9 Duţu, M. – Op.cit, p.137

care drepturile de poluare negociabile, consumerismul

schimburile în natură etc.10
3.4.1. Instrumente de reglementare

Strategia de protejare a mediului face parte din strategia naţională
de dezvoltare. Îndeplinirea obiectivelor sale este condiţionată de
acţiuni legislative şi reglementări, de cadrul instituţional şi de măsuri
de incitare sau de constrângere a factorilor implicaţi. Mijloacele de
acţiune sunt multiple şi diferă de la o ţară la alta.11
În reglementarea directă, accentul cade pe legile şi reglementările
normative şi instrucţiuni devenite subsidiare. Reglementarea care
direcţionează cetăţeni, firme şi alte organizaţii poate fi generică, prin
faptul că toată lumea trebuie să se supună acestei legi, sau orientată
individual către o anumită situaţie sau grupuri, pentru care de
exemplu, se aplică o licenţă de mediu.
Printre caracteristicile sistemului de reglementare capabile să
favorizeze rata inovaţiei tehnice, în general, şi rata inovaţiilor în
domeniul tehnicilor de combatere a poluării, în special, se numără:12
impunerea unor norme, privind rezultatele, fără a preciza
procedeele sau tehnicile utilizate;
fixarea unor termene rezonabile şi a unui calendar referitor la
punerea în conformitate cu normele stabilite;
recurgerea la instrumente economice cu titlu complementar,
care să fie integrate pieţei în scopul incitării la inovaţie;
examinarea obligaţiilor fixate şi a reglementărilor privitoare la
protecţia mediului etc.
Iată, în cele ce urmează, o listă care cuprinde majoritatea, dar nu
totalitatea elementelor şi aspectelor care pot fi reglementate în
structura unei legi a managementului integral de mediu: definiţiile
conceptelor şi domeniul de aplicare; aspecte instituţionale (autorităţi
10 Kempf, H. (1991), L'Economie a l'epreuve de l'ecologie, Hatier, Paris, p.57

11 Grădinaru, I. (2000), Protecţia mediului, Ed. Economică, Bucureşti, p.236
12 Rojanschi, V., Bran, Florina (2002) – Op.cit., p.41-42
centrale, locale, atribuţii etc.); aspectele internaţionale; planificarea;

norme şi standarde; zonarea ecologică; evaluarea impactului asupra
mediului; activităţile firmelor şi administratorilor (de exemplu,
abordarea pe grupuri-ţintă); cerinţele produsului (politici de produs);
substanţe chimice; tipuri de solicitări de mediu; gestionarea
definiţiilor factori de mediu - apa, deşeuri, radiaţii; activităţi speciale;
cerinţele măsurătorilor şi înregistrărilor (inclusiv monitorizarea);
procedura de acordarea licenţelor/permiselor; coordonarea (cu alte
legi şi cu alte autorităţi competente); reglementări financiare;
responsabilitate şi răspundere (faţă de risc) privind:
manevrarea şi procesul de fabricaţie al bunurilor şi substanţelor
periculoase;
furnizarea de informaţii esenţiale de mediu publicului
“Dreptul de a şti”, mai ales în ceea ce priveşte riscurile mari,
cum ar fi centralele nucleare etc.;
siguranţa financiară;
reconstrucţia ecologică a zonelor afectate.
măsuri luate în împrejurări extreme (situaţii de calamităţi
naturale); punerea în aplicare; sancţiuni; cerinţe de informare şi
publicitate (comunicare); apeluri adresate societăţii civile.
Sunt de menţionat câteva din avantajele şi dezavantajele unor
reglementări şi legislaţii.
Posibilele avantaje ale unei reglementări directe sunt
următoarele:13
stabileşte de la început: drepturile democratice ale tuturor
cetăţenilor. aceasta are o importanţă deosebită, mai ales unde
sunt în joc activităţi, substanţe sau produse periculoase;
standardele minime privind emisiile, comportamentul, calitatea
etc.
pot fi aplicate atunci când mecanismele pieţei şi posibilităţile
unei comunicări convingătoare sunt: absente sau sortite
eşecului; nu se poate cădea de acord asupra acestora.
13 Idem
Dezavantajele şi limitările reglementării directe constau în faptul

că:
; este necesar mult timp pentru a produce o structură solidă şi
integrată a legislaţiei;
; poate da impresia greşită că, odată rezolvată cum trebuie pe
hârtie, angajarea reglementării se va face în mod automat. În
practica implementării s-a dovedit că “închiderea lanţului de
reglementare” consuma mult timp în sensul elaborării setului
de legi coerent şi unitar;
; nu poate acoperi toate situaţiile din practica într-un mod legal
şi flexibil.
În general, practica a demonstrat că este avantajos să se aibă:
; reguli mai puţine, dar mai bine coordonate între ele (unele care
să fie integrate);
; reguli mai puţin stringente şi detaliate, dar mai clare şi mai
bine aplicate.
3.4.2. Instrumente financiar-economice

Prin însăşi natura lor, sunt considerate, în contextul politicilor
ecologice actuale, ca fiind cele mai eficiente în modelarea relaţiilor
mediu-economie în sensul obţinerii unui echilibru în ambele planuri
- economic şi ecologic. Interesul sporit manifestat pentru această
categorie de instrumente este rezultatul acţiunii următoarelor
categorii de factori:
; limitarea puterii publice, în general, şi a sistemului tradiţional
"comandă-control", în special;
; reglementările nu sunt eficiente în raport cu problemele de
mediu din ce în ce mai grave, în pofida costurilor economice
substanţiale;
; necesitatea implementării principiului "poluatorul-plăteşte" şi
internalizării unor costuri de mediu, cum este poluarea, în
preţurile bunurilor şi serviciilor;
; necesitatea integrării politicilor ecologice în alte domenii ale

politicii economice, cum sunt: agricultura, industria,
transporturilor, turismul etc.;
; necesitatea găsirii unor instrumente mai eficiente şi mai puţin
costisitoare pentru îmbunătăţirea performanţelor ecologice.
Mecanismele economice ale pieţei şi reglementarea acestora pot
avea o puternică influenţă pe “drumul” către dezvoltarea durabilă,
datorită internalizării comportamentului raţional pentru mediu.
Totuşi, în fluxul economic principal, activele de mediu sunt încă, în
mare majoritate, tratate ca externalităţi. Tipul financiar economic de
instrument al politicii, atunci când este aplicat din motive de mediu,
utilizează şi direcţionează mecanismele tranzacţiilor pe piaţă cu
ajutorul următoarelor obiective:
; stimularea comportamentului raţional pentru mediu;
; finanţarea implementării politicii ecologice, de exemplu
obţinerea de fonduri pentru măsuri preventive sau corective;
; obţinerea de fonduri, în general.
Instrumentele economice care pot fi utilizate pentru internalizarea
costurilor poluării şi au următoarele elemente comune14:
; acţionează prin intermediul unor stimuli financiari;
; poluatorul are posibilitatea să acţioneze, în mod voluntar, doar
la semnalele pieţei corectate prin internalizarea costurilor
poluării sau prin stabilirea de preţuri pentru resursele în
proprietate comună;
; autorităţile centrale sau locale sunt implicate activ din punct de
vedere instituţional, juridic, economic, administrativ;
; există voinţa de a menţine sau îmbunătăţi calitatea mediului
prin aplicarea instrumentelor economice.
Posibilele avantaje ale mecanismului instrumentat financiar-
economic sunt:
14 Platon, V. (1997), Protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă, Ed. Didactică & Pedagogică, Bucureşti
; promovarea, în rândul poluatorilor, a unui comportament

adecvat protejării mediului ambiant, prin reducerea la un nivel
acceptabil a poluării;
; menţinerea unor stimulente permanente de introducere a
tehnologiilor noi, antipoluante, pe măsură ce acestea devin
disponibile pe piaţă; crearea condiţiilor pentru dezvoltarea de
noi tehnologii mai eficiente şi mai puţin poluante;
; costuri mai mici decât în cazul reglementării directe (de
exemplu, utilizarea benzinei fără plumb);
; sunt adesea mai eficiente decât recurgerea la autorizaţii,
standarde şi “discuţii” (dezbateri publice), mai ales atunci
când:
Efectul asupra economiei este negativ, neutru sau pozitiv numai
marginal. Costurile de monitorizare (costurile de verificare a
respectării reglementărilor şi de măsurare a efectelor acestora asupra
calităţii mediului) sunt reduse. Acest fapt este valabil pentru:
substituţia produselor cu efect nociv asupra
mediului;
închiderea lanţurilor de producţie;
situaţii când este necesară o abordare diferenţiată;
companiile, de exemplu, cele de asigurări, duc la
îndeplinire monitorizarea în scopuri proprii.
Utilizarea instrumentelor economice are ca efect introducerea
resurselor de mediu în mecanismul de piaţă la preţurile care să
reflecte raritatea lor, precum şi costul de oportunitate al utilizării lor.
Utilizatorii vor avea de plătit atunci când folosesc resursele de
mediu, ceea ce va avea ca efect internalizarea costurilor externe şi
reducerea poluării. În domeniul industrial va fi afectat, practic,
întregul spectru de decizii. Proiectarea sistemului tehnologic; tipul şi
cantitatea materiilor prime utilizate; natura produselor realizate.
Soluţia cu cele mai mari sorţi de reuşită este aceea de a stabili, prin
intervenţie guvernamentală, o piaţă pentru resursele de mediu prin
definirea clară a drepturilor de proprietate pentru resursele de
mediu. O astfel de piaţă este dificil să apară spontan, datorită
costurilor ridicate ale tranziţiei, ceea ce justifică intervenţia puterii

publice.
Posibilele dezavantaje şi neajunsuri ale acestui mecanism de piaţă
sunt următoarele:
uneori nu este disponibil, din cauza: naturii problemei sau
dificultăţii de aplicare a acestuia, datorită, de exemplu,
prevederilor acordurilor comerciale şi politice internaţionale;
nu poate oferi siguranţă (de exemplu, nu poate asigura faptul
că producţia şi folosirea produselor, substanţelor sau
activităţilor periculoase va înceta);
nu conduce în mod inerent la “internalizarea” valorilor de
mediu.
Instrumentele financiar-economice pot fi de mai multe tipuri:
stimulente, sancţiuni sau impozite generale. Acestea se aplică fie
mediului în sine (consumul de energie, spaţiul, materiile prime sau
chiar eco-spaţiul), fie tranzacţiilor de pe piaţă.
Principalele instrumente economice prin care statul poate orienta
acţiunile agenţilor economici şi ale consumatorilor în sensul formării
unui mecanism de piaţă care să integreze valoarea reală a resurselor
de mediu, sunt reprezentate de: impozite (redevenţe) şi taxe de
mediu; crearea unor pieţe specifice; subvenţiile, sistemele garanţie-
colectare; sistemul de alocarea a răspunderii pentru prejudiciile
ecologice.
A. Taxe şi impozite "verzi". Sunt stabilite pentru a controla

unităţile de poluant emise, dar nu ţin seama de calitatea mediului
ambiant. Aplicarea lor este utilă atunci când paguba produsă de
creşterea unitară a poluării poate fi estimată corect sau cel puţin când
reglementările stabilesc un anumit nivel al calităţii mediului
ambiant.
Impozitele de poluare stabilesc nivelul plăţii care trebuie efectuate
de poluator pentru fiecare unitate de poluant emisă în mediul
ambiant. În general, impozitele de poluare sunt utilizate cu
standardele şi permisele de mediu, ceea ce permite ca standardele

ambientale să fie atinse cu cel mai redus cost.
Teoria economică sugerează unele avantaje ale utilizării
impozitelor de poluare. Cele mai importante avantaje sunt:
favorizează reducerea costurilor, furnizează stimulente pentru a
reduce poluarea şi a investi în tehnologii antipoluante; generează
venituri etc. Impozitele compensează, cel puţi parţial, costurile
sociale pe care poluatorii nu le plătesc.
Efectele ecologice şi economice ale impozitelor "verzi", în ţările
O.C.D.E., sunt prezentate în tabelul nr. 5.
Utilizarea taxelor şi impozitelor verzi este motivată de:
ª Includerea externalităţilor în preţuri. Principala motivaţie
economică pentru utilizarea taxelor în cadrul politicii ecologice este
de a introduce costurile poluării şi alte costuri legate de utilizarea
mediului, numite "externalităţi", în preţurile bunurilor şi serviciilor
produse de activitatea umană. Astfel de costuri de mediu sunt
numite externalităţi pentru că ele reprezintă o latură a efectelor
activităţii economice a căror costuri nu sunt parte componentă a
preţurilor plătite de producători sau consumatori. De exemplu,
poluarea datorată arderii cărbunelui din termocentrale duce la
apariţia ploilor acide care distrug solurile, vegetaţia, apa şi clădirile
populaţiei sau ţării care nu beneficiază de pe urma existenţei acestei
centrale. Întrucât preţurile plătite de producători şi consumatori
pentru nu includ aceste costuri "externe", ei dau "semnale" de piaţă
incorecte, încurajând producerea de energie dincolo de nivelul
eficienţei economice, pentru ansamblul economiei. Când astfel de
costuri nu sunt incluse în preţuri, se creează importante distorsiuni
ale pieţei, încurajându-se activităţile care sunt costisitoare pentru
societate, chiar dacă beneficiile specifice, de exemplu, ale conducerii
unui autoturism sunt substanţiale.
Evaluarea valorii economice a externalităţilor nu este uşor de
realizat, dar estimări recente ale costurilor externe ale transportului
auto arată o creştere importantă, aceasta reprezentând, la nivelul
U.E., în medie, 4,2% din P.N.B.15 Internalizarea costurilor externe va

conduce la o realocare a resurselor unei economii, în concordanţă cu
realizarea unor preţuri "eficiente" prin redistribuirea costurilor.
Taxele de mediu ajută, de asemenea, la implementarea principiului
"poluatorul-plăteşte", poluatorii confruntându-se cu totalitatea
costurilor activităţii lor.
Tabelul nr. 5 - Efectele ecologice şi economice ale impozitelor "verzi"
Efecte
Instrument Funcţii ecologice Efecte ecologice
economice
Reducerea cu 6 000 tone, respectiv
- favorizarea
6%, a emisiilor totale de sulf;
utilizării
Taxa de sulf reducerea conţinutului în sulf al puternic
combustibililor fosili
(S) petrolului cu 40%, în medie; stimulativ
cu un conţinut
1/4 din plătitor au redus emisiile cu
scăzut de sulf
70%, în medie
dificil de evaluat, datorită perioadei
prea scurte;
o posibilă schimbare a combustibililor
Taxa pe CO2 - reducerea
folosiţi; necunoscut
(S) emisiilor de CO2
creşterea competitivităţii în
producerea de energie calorică şi
electrică surse alternative
preţul petrolului
pentru încălzire
scăderea emisiilor de CO2 cu 3-4%, în
Taxa pe CO2 - reducerea a crescut cu
intervalul 1991-1993, de la o tendinţă
(N) emisiilor de CO2 15%, iar preţul
ascendentă
petrolului, în
general, cu 10%
- reducerea
Taxa pe
emisiilor din necunoscute, dar aparent foarte
transporturil necunoscute
transporturile scăzute
e aeriene
aeriene interne
dublarea
reducerea
fracţiunea reutilizată a deşeurilor din costului mediu
producerii de
construcţie a crescut de la 12% la 82%; de depozitare
Taxa pe deşeuri;
contribuţiile la creşterea proporţiei creşterea
deşeuri favorizarea
deşeurilor refolosite cu 20-30%, în costurilor de
reciclării şi
intervalul 1985-1993 incinerare cu
refolosirii
70%, în medie.
Sursa: Environmental Taxes. Implementation and Evironmental Effectiveness, Copenhaga, 1996, p.31
Notă: S - Suedia; N - Norvegia
***
15 (1996), Environmental Taxes. Implementation and Evironmental Effectiveness,
Copenhaga, p.15
Influenţarea comportamentului este generată de modificarea acestuia

în sensul evitării taxei prin emisii mai scăzute ale substanţelor care
sunt taxate. Efectul poate viza, fie producătorul (reducerea emisiilor
prin filtrare, epurare etc., prin folosirea de materiale şi procese care
generează o cantitate mai mică de poluanţi), fie consumatorul (care
va fi stimulat să folosească mai puţin produsul taxat). Influenţa se
manifestă însă şi prin intermediul preţurilor relative, eficienţa fiind
determinată de tipul pieţei unui produs. De exemplu, dacă consumul
intern de energie nu poate fi redus datorită lipsei de informaţii şi
resurse financiare pentru măsurile de eficientizare a consumului,
creşterea preţului, prin taxe, nu va duce la schimbarea
comportamentală scontată.
Cadrul nr. 3 - Taxa pe CO2 în Suedia
Ca parte a reformei fiscale, în 1991, a fost introdusă taxa specială pe CO2.
În acelaşi timp, s-a introdus T.V.A.-ul pentru energie şi taxele generale pe
energie au fost reduse. În 1993, nivelul taxelor a fost diferenţiat în funcţie de
sectoarele economice: fiscalitatea totală pentru industrie a fost redusă prin
scăderea taxei pe CO2 şi eliminarea totală a taxei pe energie şi a crescut
pentru alte sectoare prin mărirea taxei pe CO2. Combustibilii biologici au fost
exceptaţi de la aceste taxe.
Impactul taxei pe CO2 este dificil de determinat, întrucât această taxă este
doar o componentă a reformei fiscale. Mai mult, perioada de aplicare este
scurtă. În 1994, s-a publicat un raport de evaluare a instrumentelor
economice. Concluziile acestuia arată că pot fi aduse dovezi pentru efectele
pozitive ale acestor măsuri. Astfel, în multe cazuri, s-au observat modificări
în strategia folosirii combustibililor. Exceptarea combustibililor biologici,
cum este lemnul, a favorizat utilizarea acestora. Producerea de căldură şi
energie electrică prin folosirea combinată a resurselor a devenit competitivă.
Raportul arată o tendinţă crescătoare pentru utilizarea petrolului în
industrie, în timp ce producţia industrială a înregistrat o uşoară scădere în
aceeaşi perioadă. Aceasta poate fi efectul creşterii taxelor pentru acest sector
după 1992. Consumul de combustibil în ramurile energo-intensive a crescut
cu peste 30%, iar pentru industrie, în general, cu circa 20%, evidenţiind
efectele negative nescontate în raport cu mediul.
* * * (1997), Envirnomental Taxes. Implementation and Environmental Effectiveness, Copenhaga
De asemenea, dacă utilizarea autovehiculelor nu poate fi

diminuată datorită absenţei unor alternative competitive şi sigure,
cum ar fi transportul public sau ciclismul, creşterea preţului
petrolului nu va conduce la o diminuare a transportului auto
individual. Astfel, în cazul unor produse pentru care piaţă este
inelastică, folosirea taxelor "verzi" trebuie completată prin alte
măsuri (de exemplu, subvenţionarea transportului public). Aceasta
relevă necesitatea integrării taxelor de mediu în măsuri politice de
ansamblu care vizează principalele caracteristici ale pieţei şi care
permit ca modificările de preţ induse prin taxe să fie eficiente. Deşi
nu elimină poluarea, taxele "verzi" sunt o modalitate dinamică de a
reduce costurile controlului poluării şi a încuraja inovaţia.
Minimizarea costului pentru controlul poluării. Taxele "verzi" permit
fiecărui poluator să decidă dacă este mai convenabil să plătească taxa
sau să reducă poluarea. Poluatorii pentru care costul reducerii este
foarte ridicat tind să plătească taxa, în timp ce aceia care au costuri
scăzute tind să diminueze poluarea. Astfel, costul atingerii unui nivel
de ansamblu al poluării va fi mai mic decât în cazul folosirii
reglementărilor. Cu toate acestea, există şi situaţii în care această
metodă nu este cea mai eficientă (de exemplu, când trebuie redusă o
anumită cantitate de poluat).
Cadrul nr. 4 - Taxa pe deşeuri în Danemarca
Începând cu 1986, se aplică o taxă pe deşeuri (depozitare şi incinerare).
Tariful curent este de 195 CD*/tonă, pentru depozitare şi 160 CD/tonă, pentru
incinerare, dacă aceasta permite obţinerea energiei termice sau electrice,
respectiv 210 CD/tonă, dacă nu se recuperează căldura. În cazul depozitării
pe terenurile agricole, tarifele ajung la 285 CD/tonă.
Încasările din aceste taxe ajung în bugetul general. Din 1993, ele sunt
folosite pentru reforma taxelor "verzi".
Taxa fiscală are o funcţie reglementativă. Impactul de mediu scontat are în
vedere scăderea producerii deşeurilor, favorizarea refolosirii şi reciclării şi
creşterea proporţiei deşeurilor incinerate. Refolosirea şi reciclarea deşeurilor
a crescut de la 21% la 50% di cantitatea totală de deşeuri colectate, în
intervalul 1985-1993. Proporţia depozitată a scăzut de la 57% la 26%, iar
* Coroane daneze
incinerată a rămas constantă.

Efectul financiar al taxei pe deşeuri este considerabil. 80% din taxele
pentru ocuparea terenului (în afara celor special destinate) sunt cuprinse
între 150 şi 250 CD/tonă. Adăugând taxele de depozitare a deşeurilor, 195
CD/tonă, nivelul taxării pentru ocuparea terenului se dublează. Costul
incinerării se situează între 150 şi 300 CD/tonă, iar aplicarea taxei pe
incinerare (de 160 CD/tonă) conduce la creşterea, în medie, cu 70% a acestor
costuri.
Agenţia de Protecţie a Mediului din Danemarca este de părere că această
schemă de taxare a contribuit semnificativ la o creştere a proporţiei de
deşeuri refolosite, în special a celor rezultate din demolări şi construcţii.
Astfel, în 1985, numai 12% din aceste deşeuri erau refolosite, iar în 1993,
proporţia a ajuns la 82%.
* * * (1997), Envirnomental Taxes. Implementation and Environmental Effectiveness, Copenhaga
Încurajarea inovaţiei tehnice. Creşterea preţurilor pentru energie

fosilă, apă sau depozitarea deşeurilor datorită taxelor de mediu poate
încuraja noi modalităţi de satisfacere a necesarului. Astfel de inovaţii
pot conduc la tehnologii, procese şi produse noi. De exemplu, în
S.U.A., taxele pe freoni au încurajat apariţia substanţelor
înlocuitoare, care au fost apoi exportate. De asemenea, în Suedia,
taxa aplicată pe combustibilii cu un conţinut ridicat în sulf a încurajat
utilizarea unor combustibili mai puţin poluanţi. Prin creştere
preţurilor "naturii" este încurajată utilizarea eco-eficientă a
resurselor. Dezvoltarea durabilă presupune schimbări semnificative
în eco-eficienţă. Aceste schimbări structurale majore, în producţie şi
consum, pot fi încurajate prin taxele "verzi", mai ales că "semnalele"
din preţuri sunt graduale şi previzibile la scara de timp reclamată de
industrie. Prin încurajarea inovării, taxele contribuie şi la
implementarea principiului precauţiei şi la îmbunătăţirea
competitivităţii.
Obţinerea de venituri. Având în vedere faptul că atât producători,
cât şi consumatorii nu vor înceta în totalitate activităţile supuse
taxării, acestea vor contribui la obţinerea de venituri, care vor putea
fi folosite pentru rezolvarea problemelor de mediu sau pentru a evita
activităţile cu impact de mediu negativ, reprezentând, astfel, un al
doilea stimulent pentru îmbunătăţirea calităţii mediului. De
asemenea, aceste venituri vor fi folosite pentru finanţarea altor

obiective, permiţând, de exemplu, diminuarea impozitelor pe salarii.
În general, impozitele pe salarii, capital sau economii sunt mai
ridicate decât cele de mediu, în termenii bunăstării economice, astfel
că o scădere a impozitelor asupra acestora pe seama celor de mediu
ar duce la creşterea eficienţei şi a bunăstării economice. Impozitele de
mediu ("verzi") sunt singurele care nu au efect de "împovărare" sau
"distorsionare" şi contribuie mai degrabă la creşterea, decât la
scăderea bunăstării. Tranziţia sistemului de impozitare de la ceea ce
se consideră, economic, "câştiguri", cum sunt munca, capitalul, spre
"pierderi", cum este poluarea, este cunoscută sub denumirea de
ecologizarea sau reforma impozitelor (taxelor) verzi.
Dacă impozitele şi taxele "verzi" sunt stabilite şi implementate
corect, acestea vor conduce la o dublare a dividendelor pentru
decidenţii politici prin realizarea de îmbunătăţiri în domeniul
mediului; inovaţiilor şi competitivităţii; ocupării forţei de muncă.
Cu toate acestea, realizarea în practică a acestor avantaje este
adesea dificilă. Principalele probleme pe care le ridică implementarea
unui astfel de sistem sunt legate de competitivitate, impactul asupra
categoriilor cu venituri reduse, precum şi aspectele juridice.
Taxele pe energie pot afecta competitivitatea dacă creşterea
impusă de acestea este absorbită prin creşterea preţurilor sau
scăderea profiturilor. Pe pieţele foarte competitive, chiar şi creşterile
reduse ale preţurilor pot fi dăunătoare. Taxele pe emisii vor afecta
competitivitatea întreprinderilor interne, în raport cu cele străine, în
timp ce cele pe produse vor fi nefavorabile străinilor.
Pe de altă parte, prin modificarea competitivităţii, aceste taxe nu
reduc impactul ecologic, transferând, şi nu eliminând, efectele
negative. Dacă, în plan local, se poate vorbi de un câştig relativ, la
scară globală acestea se anulează (de exemplu, în cazul efectului de
seră).
Reforma taxelor verzi va modifica raporturile dintre agenţii
economici, în funcţie de sectorul economic de care aparţin, iar
rezultatele trebuie apreciate prin prisma celor "învingători" şi a celor

"perdanţi" (tabelul nr. 6).
Tabelul nr. 6 - Lista ilustrativă a "învingătorilor" şi a "perdanţilor" reformei taxelor verzi,
pe termen scurt
"Învingători" "Perdanţi"*
producători producătorii de cărbune
întreprinderi medii şi mici producătorii de petrol, gaze
construcţii naturale
autorităţile locale substanţele chimice de sinteză
educaţia siderurgia feroasă şi neferoasă
telecomunicaţiile industria celulozei şi a hârtiei
comerţul industria cimentului
eficienţa energetică agricultura intensivă
energia alternativă
serviciile de sănătate
serviciile sociale
serviciile financiare
Sursa: Gee, D. (1995), Economic Tax Reform in Europe: Opportunities and Obstacles, Journal of
Environmental Economic and Management, 31, 3, p.64-77
* Pot beneficia, pe termen lung, din creşterea "productivităţii resurselor" (eco-eficienţei) într-o fază
iniţială.
Dificultăţile pe care le ridică reforma impozitelor nu înseamnă că

aceasta trebuie evitată. Ineficienţa unora din măsurile aplicate (de
exemplu, taxa pe CO2 în Suedia) este rezultatul acţiunii unui
complex de factori: urgenţe politice, efecte negative semnificative
pentru câţiva "actori", obiective publice neclare, lipsa consultării cu
acţionarii; percepţia că mulţi ar pierde şi puţini ar câştiga; susţinerea
politică slabă etc. Reforma va avea succes prin realizarea condiţiilor
"generatoare de consens" cum sunt: consultări cu acţionarii asupra
schimbărilor pe termen lung; formularea unei scheme de impozitare
cu efecte graduale, pozitive pentru majoritate şi măsuri
compensatorii pentru cei dezavantajaţi; o abordare integrată şi o
susţinere politică puternică a reformei. Realizarea dezvoltării
durabile depinde de succesul reformei taxelor "verzi" în asigurarea
unor poziţii echitabile, în plan competitiv, agenţilor economici din
diferite sectoare economice.
Se observă că, intervenţia statului prin taxe şi impozite se poate

manifesta diferenţiat. Aceste taxe pot viza utilizarea unei resurse,
limitarea folosirii unor produse care generează poluare sau sectorul
administrativ. Se individualizează următoarele categorii16:
taxele de utilizare - sunt plăţi directe pentru utilizarea unei
resurse, pentru un serviciu de tratare a deşeurilor sau de
reducere a poluării de către o instituţie sau organizaţie publică.
Cele mai uzuale sunt taxele de tratare a apei uzate, de colectare
a deşeurilor menajere etc. Taxele depind de volumul şi
caracteristicile substanţelor deversate;
taxele pe produse - sunt adăugate la preţul produselor poluante
sau al materiilor prime a căror prelucrare produce poluarea
mediului, fie la utilizare, fie la eliminare. Funcţia taxei pe
produse este asemănătoare cu cea a impozitului pe poluare şi
are efecte similare. Eficacitatea taxei pe produs, din punct de
vedere al poluării, depinde de mărimea ei (dacă este prea mică,
nu are efectul dorit) şi de existenţa unor produse de substituţie;
taxele administrative - administraţia mediului ambiant poate
aplica o serie de taxe pentru înregistrarea firmelor poluante,
eliberarea de licenţe de funcţionare. De cele mai multe ori,
taxele administrative au rolul de a colecta venituri şi nu de
îmbunătăţi calitatea mediului.
taxele de diferenţiere - în cazul existenţei a două sau mai multe
produse cu efecte diferite asupra mediului ambiant se pot folosi
taxele de diferenţiere pentru a încuraja produsele mai puţin
poluante. De obicei, aceste taxe se adaugă la alte taxe şi
impozite existente. Un exemplu este cel al accizelor pe
combustibil, care au şi rolul de a favoriza reducerea traficului
auto şi de a promova transportul în comun. Similar
autoturismele vechi şi poluante pot fi taxate suplimentare faţă
de cele nepoluante.
16 Platon, V. - Op.cit., p.147

B. Subvenţiile. Utilizarea taxelor şi impozitelor de mediu este

menită să reducă efectele externe negative, să asigure includerea
externalităţilor negative în preţul produselor şi serviciilor. Pe de altă
parte, există şi externalităţi pozitive, care apar atunci când efectele
favorabile ale unei activităţi se resimt şi în afara celor implicaţi direct.
De exemplu, silvicultura produce beneficii directe pentru cei
implicaţi în plantarea arborilor, dar pădurile influenţează pozitiv
societatea, în general, prin funcţiile de protecţie a solului, surselor de
apă, reţelei hidrografice, calităţii atmosferei, habitatelor speciilor
sălbatice şi a locurilor de recreare pentru om.
În cazul unor astfel de externalităţi, reforma taxelor "verzi"
presupune măsuri de susţinere a acestor activităţi prin subvenţii care
permit internalizarea externalităţilor pozitive.
Subvenţiile pot fi directe, vizând activităţi care au un efecte
pozitiv asupra mediului (de exemplu, subvenţia pădurilor în
Olanda) sau indirecte, care influenţează activităţile economice în
sensul reducerii impactului de mediu prin credite guvernamentale,
dobânzi subvenţionate, reducerea impozitelor, amortizarea
accelerată sau investiţii.
În multe ţări, subvenţiile de acest fel sunt combinate cu sisteme de
redevenţe (impozite), prin intermediul cărora se formează venituri
folosite pentru investiţii în echipamente de combatere a poluării. 17
În general, subvenţiile nu sunt concordante cu principiul
"poluatorul-plăteşte" şi prezintă dezavantajul că pot influenţa
creşterea poluării sau a numărului de firme poluante care intră în
domeniul subvenţionat. Nu este descurajată tendinţa de a polua,
deoarece fondurile provin de la surse administrative şi nu de la
poluator.
Ca principiu general, subvenţiile sunt alocate pentru a realiza
investiţii antipoluante sau a modifica structura producţiei existente.
Sunt recomandate şi pentru reciclarea deşeurilor şi recuperare
secundară a resurselor (de exemplu, conservarea energiei).
17 Grădinaru, I. (2000), Protecţia mediului, Ed. Economică, Bucureşti, p.238

C. Permisele de poluare negociabile. Reprezintă cote asupra

mediului, permise sau plafoane, asociate nivelurilor de poluare care,
odată fixate de către autoritate competentă, pot fi schimbate,
respectând o serie de dispoziţii prescrise. Ele au avantajul principal
de a permite o diminuare a costurilor de conformitate.18
Autoritatea guvernamentală determină nivelul total al emisiilor de
un anumit tip şi elaborează o schemă de repartizare a aşa-numitelor
permise negociabile tuturor poluatorilor din acel domeniu,
specificând cantităţile de poluant admise pentru fiecare sursă. După
repartizare, permisele se pot negocia între poluatori.19
Ca urmare a negocierii, volumul total al emisiilor poluante nu se
modifică, ci doar modul de repartiţie al acestora între poluatori,
permiţând continuarea creşterii economice. Vor fi avantajaţi cei care
pot realiza mai rapid reducerea poluării, deoarece îşi pot vinde
permisele. Sistemul este aplicat, în bune condiţii, şi la exploatarea
unor resurse naturale. În acest caz, sistemul introduce noţiunea de
cote şi presupune limitarea cantităţilor exploatărilor la limita de
durabilitate.
Acest sistem este folosit mai ales în S.U.A. şi mai puţin în
Germania. În fapt, permisele de poluare sunt originare în S.U.A.,
fiind introduse iniţial pe cea mai mare bursă americană de materii
prime – Chicago Board Trades. Sistemul se doreşte a fi impus şi la
nivel internaţional (de exemplu, în domeniul reducerii emisiilor de
gaze de seră), principalul obstacol în acest sens fiind modul de
efectuare a controlului, de impunere în caz de nerespectare a
obiectivelor propuse.20
D. Acordurile voluntare. Cuprind înţelegeri voluntare,
regulamente interne ale societăţilor comerciale, sisteme de siguranţă
a mediului în interiorul societăţilor comerciale etc. 21
18 Dăduianu Vasilescu, Iolanda (1997), Mediul şi economia, Ed. Didactică & Pedagogică, Bucureşti, p.81
19 *** (1993), Taxation and the Environment. Complementary Policies, O.E.C.D., Paris
20 Duţu, M. – Op.cit., p.145
21 Dăduianu Vasilescu, Iolanda - Op.cit., p.105

E. Crearea de pieţe specifice. Vizează permisele negociabile de

poluare, dar şi asigurările în cazul accidentelor care pot influenţa
mediul riscurile pentru pagubele aduse mediului sunt transferate de
la companiile individuale către companiile de asigurări. Stimulentele
de a reduce poluarea sunt create prin nivelul asigurării care trebuie
plătită.
F. Sistemele de consignaţie. Utilizarea acestui sistem este eficientă
atunci când se adaugă o suprataxă la un produs potenţial poluant.
Returnarea produsului după utilizare la un centru de colectare,
permite returnarea suprataxei către consumator. Sunt utilizate
pentru a încuraja reutilizarea, în special pentru produsele care nu
sunt consumate total sau distruse. S-au dovedit a fi eficiente în
special în cazul recipientelor pentru băuturi. Cu toate acestea, în ceea
ce priveşte eficienţa ecologică, se consideră că nu au o influenţă
semnificativă asupra proporţiei de recipiente returnate pentru
refolosire.
G. Sistemele de alocare a răspunderii pentru prejudiciile
ecologice. Instaurarea unui sistem de răspundere pentru prejudiciile
şi daunele provocate mediului ambiant furnizează stimulente foarte
puternice pentru ca poluatorii să ia măsurile care se impun pentru a
reduce poluarea. Prin transferul răspunderii pentru daunele aduse
mediului asupra poluatorilor se asigură compensarea materială
pentru pagubele produse sau a victimelor poluării şi se constituie un
sistem preventiv.
Dacă poluatorii vor şti cu certitudine că vor fi obligaţi să plătească
costul daunelor provocate, vor avea tot interesul să ia măsurile de
reducere a riscurilor.
Un sistem de alocare a răspunderii pentru prejudicii aduse
mediului ambiant sau populaţiei poate fi util şi atunci când nu se
obţin informaţii complete cu privire la un proiect nou de dezvoltare
economică. Răspunderea obiectivă sau strictă obligă poluatorul să
obţină toate informaţiile de care are nevoie, pentru a estima impactul
activităţii sale asupra mediului sau asupra populaţiei.
Complexitatea problemelor economice şi ecologice ridicate de

implementarea politicilor ecologice conduce, în general, la adoptarea
unui set de măsuri, care cuprind diferite tipuri de instrumente.
Opţiunea privind alegerea instrumentelor utilizate se
fundamentează pe un set de criterii, importanţă având: eficienţa
ecologice, eficienţa economică, echitatea, fezabilitatea şi costurile
administrative, acceptabilitatea.22
Eficienţa ecologică depinde de capacitatea de a reacţiona a celor care
poluează. Se consideră că este cu atât mai ridicată cu cât
instrumentele aplicate pot exercita o acţiune stimulativă permanentă
în sensul reducerii poluării.
Eficienţa economică presupune o afectare optimă a resurselor,
exprimată prin volumul de poluanţi obţinut şi nivelul cheltuielilor
vizând evitarea sau plafonarea poluării. În sens restrâns, aceasta
presupune reducerea costurilor de realizare a conformităţii cu
reglementările în vigoare privind obiectivul protejat. Se apreciază că
este cu atât mai ridicată cu cât costurile marginale de depoluare
diferă de la un agent la altul şi cu cât elasticitatea cererii de produse
este mai mare.
Echitatea. Efectele asupra agenţilor economici în planul
competitivităţii sunt diferite, fiind necesară o implementare
graduală, care să avantajeze o proporţie cât mai mare a agenţilor
economici şi să asigure compensaţii celor dezavantajaţi. De
asemenea, se va evalua impactul asupra competitivităţii
internaţionale, pentru diminuarea barierelor netarifare care pot
apărea în schimburile comerciale.
Fezabilitate şi costuri administrative. Utilizarea oricărui instrument
implică structuri de punere în aplicare şi executare. Sunt vizate mai
ales modalităţile de aplicare în practică şi costul măsurătorilor
emisiilor, precum şi procentul de acoperire al principalelor grupuri-
ţintă.
22 Idem, p.106
Acceptabilitatea. Este deosebit de important ca grupurile-ţintă să

accepte instrumentele economice care le sunt destinate. Cea mai mică
rezistenţă din partea acestora ar conduce la anularea efectelor
scontate. Succesul aplicării oricărui instrument economic presupune,
pe ansamblu, existenţa unor certitudini şi a unei stabilităţi în timp, în
ceea ce priveşte elementele de bază. Acceptabilitatea depinde de:
informare corespunzătoare a grupurilor-ţintă în ceea ce priveşte
aspectele cele mai semnificative ale noului instrument economic
utilizat, punctele importante fiind obiectivul şi aspectele tehnice
ale acestui instrument, consecinţele sale financiare, termenul de
punere în aplicare, eventualele modificări ulterioare etc.;
consultarea grupurilor-ţintă, care trebuie, pe cât posibil, să
participe la aplicarea acestor instrumente;
punerea în aplicare progresivă a noilor instrumente economice
trebuie precedată de o anticipare corespunzătoare, mai ales în
cazul impozitelor şi taxelor "verzi" şi al permiselor negociabile
de poluare, pentru a permite agenţilor poluanţi să se adapteze
şi să evite o majorare puternică a preţurilor.
3.4.3. Instrumentele social-comunicative

Mecanismul acestor instrumente încearcă să includă schimbarea
comportamentală prin implicare care solicită participare, dar
permite, de asemenea, existenţa unei anumite “auto-reglementări” şi
libertăţi sociale. Acest fapt se realizează prin acorduri voluntare,
neoficiale, conform dreptului privat. Înţelegerile pot trata orice
subiect, atâta vreme cât acesta nu este interzis de lege.
În cadrul acestui mecanism social, administraţia stabileşte calea
principală către dezvoltarea durabilă şi apoi adoptă o atitudine
stimulativă în procesul care urmează, în timp ce monitorizează şi
rezultatele.
Aceste acorduri voluntare pot fi adoptate între:
ţări (C.E.E.C.*, U.E. etc.);
* Ţările Europei Centrale şi de Est

autorităţi guvernamentale
instituţii guvernamentale şi întreprinderi private, cum ar fi:
reprezentanţii autorităţilor şi ai grupurilor ţintă la nivel
naţional;
autoritate guvernamentala şi o societate individuală.
Cooperarea este cel mai important principiu al instrumentului
social comunicativ. Aceasta trebuie să aibă loc între toate părţile
implicate, cât mai devreme posibil, în procesul planificării politicii,
care include participarea publicului în procesul de înfăptuire a
politicii. Cooperarea este o cerinţă democratică, dar este totodată, şi o
necesitate practică, justificată de următoarele elemente:
Problemele de mediu nu se restrâng în limitele create de om şi nici
nu constituie în exclusivitate preocuparea unei anumite părţi a
societăţii. Vecinii (persoane şi chiar ţări) şi alte părţi vor fi
întotdeauna implicate;
Implicarea altora în procesul dezvoltării unei politici ajută la
tratarea mai bună a incertitudinilor din momentul respectiv;
Posibilitatea contribuţiei cu cunoştinţe şi resurse financiare la
rezolvarea problemei. Acest lucru este valabil numai dacă există
anumite avantaje şi pentru participanţi. Aşa numitele situaţii “în care
toţi avem de câştigat” trebuie să fie, deci, create;
Multe aspecte ale problemei de mediu se manifesta pe o largă
scară geografică. Cele mai înalte scări geografice, depăşesc teritoriile
sub administraţie, aşa încât dezvoltarea durabilă a devenit o
problemă de ordin mondial. Acest fapt face cooperarea
internaţională necesară, deşi nu întotdeauna îmbunătăţeşte viteza de
acţiune. Mai mult, inovaţia tehnologică fundamentală, care este
necesară, dar totuşi insuficientă pentru dezvoltarea durabilă, nu
poate fi obţinută de un singur stat. Suportul financiar necesar
depăşeşte chiar şi ceea ce îşi pot permite cele mai dezvoltate state.
Administraţia comunicativă poate avea două funcţii:
a. Aceea de a trezi interesul asupra problemei respective şi politicii
legate de aceasta şi de a-i convinge pe oameni de necesitatea
schimbării comportamentale. Acest fapt poate fi dus la îndeplinire

prin:
a arăta “avantajele” comportamentului dorit pentru partea
implicată;
oferta de ajutor şi îndrumare;
crearea unei infrastructuri, baze de date şi instrumente
informaţionale;
îndepărtarea obstacolelor practice din calea participării;
avantajele “tehnologiilor curate”;
coordonarea consultării sociale cu implicarea reală a
comunicaţiilor, de exemplu, eco-consultanţa;
exemplul comportamental dat de administraţia însăşi;
reamintirea obligaţiilor morale persoanelor si exercitarea
presiunilor sociale prin recurgerea la bunul simţ.
b. Aceea de a asigura sprijinul şi angajarea pentru cooperare, de
exemplu, prin:
încheierea unor înţelegeri cu grupurile ţintă. Aceasta constituie
cea mai clară metodă pentru înfăptuirea acestui scop, inclusiv a
aspectelor cooperării, consultanţei şi implicării comunităţii de
afaceri;
solicitarea sistemelor de protecţie a mediului din cadrul
aceleiaşi companii.
Premisele necesare pentru interacţiunea sociala sunt:
Înţelegerea intereselor comune;
Disponibilitatea informaţiilor operaţionale, dobândite prin
ştiinţa aplicată;
Transferul efectiv de cunoştinţe;
Existenţa informaţiilor şi comunicării interactive atrăgătoare.
Avantajele mecanismului social comunicativ ţin în principal de
domeniul:
reaplicării celorlalte două tipuri de instrumente;
determinării acţiunii iniţiale imediate pentru guvern şi
comunitatea de afaceri. Guvernul trebuie să consume mai
puţine resurse pentru punerea în aplicare. Corporaţiile pot
planifica şi introduce măsurile necesare într-un mod mai

eficient, în mare, conform propriilor scheme de investiţi.
Aceasta creează condiţia pentru stimularea unei relaţii mai
bune între guvern şi comunitatea de afaceri.
Limitările administrării comunicative constau în faptul că trebuie
să existe permanent o comunicare interactivă profesională, ceea ce
presupune ca, în mod continuu, să fie arătat clar ce are fiecare parte
de câştigat din noua politică şi să fie evitate pierderea motivării şi
discuţiile fără sens de tipul “pro-forma”.
Pentru a realiza o schimbare semnificativă, cel mai adesea trebuie
implicate şi celelalte tipuri de instrumente, întrucât administrarea
comunicativă adesea nu funcţionează pentru ultimele zecimi ale
procentului în privinţa scopurilor propuse, iar firmele recurg la
tactici de amânare atunci când guvernul nu arată o puternică
determinare inflexibilă în ceea ce priveşte alte instrumente ale
politicii
3.4.4. Combinaţii de instrumente ale politicii

Seria de tipuri de instrumente legale, economice, sociale,
reprezintă implicarea din ce în ce mai mică a guvernului în punerea
în aplicare a acestora şi o creştere a responsabilităţilor persoanelor şi
organizaţiilor în societate. Instrumentul social-comunicativ solicită
cea mai mare adaptare a valorilor de mediu în deciziile ce privesc
comportamentul. Această serie ilustrează, de aceea, o dezvoltare
evolutivă, în cadrul căreia, pe lângă metodele de reglementare se
folosesc şi pârghiile economice şi este angajată şi o ulterioară
comunicare interactivă. Totuşi, nu se realizează o substituire a
instrumentelor.23
Este pus la punct un sistem de clasificări pentru a fi de ajutor la
selectarea unei combinaţii de instrumente adecvate într-o anumită
situaţie. Acest sistem se bazează pe:
modul de funcţionare a mecanismului instrumentului;
23 Rojanschi, V., Bran, Florina (2002), Op.cit., p.47-48

caracteristicile situaţiei, care cuprind factori precum:

capacitatea emisiilor şi efectelor de a fi recunoscute;
structura grupurilor ţintă implicate;
gradul de rezistenţă şi costurile privind grupul ţintă.
Tabelul nr. 7 ilustrează comportamentul care influenţează şi rolul
guvernului. Este de remarcat că “licenţele negociabile” trebuie să fie
plasate în patru părţi în loc de una: la intersecţia coloanelor dintre
Legea privată şi cea publică cu rândurile Schimb şi Persuasiune.
Tabelul nr. 7 - Interdependenţa dintre instrumentele de implementare a politicilor ecologice
Mecanismul Legea publică Legea privată Participarea

Coerciţiune Reglementare directă
Schimb Taxe Contracte,
Subvenţii Răspundere
Proprietate
Persuasiune Evaluarea impactului Înţelegeri
ecologic Educaţie
Obligaţia de informare Campanii
Sponsorizarea organizaţiilor
de mediu
Rojanschi, V., Bran, Florina (2002), Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, p.47
Clasificarea se limitează la acele aspecte care pot fi abordate în

mod obiectiv. Desigur, procesul de adoptare a deciziilor în realitate
este influenţat de preferinţele politice, interese şi intuiţie. De aceea,
aceste analize temporare par să funcţioneze foarte bine pe hârtie, dar
mai puţin în conflictele pentru putere şi interese care apar odată cu
abordările incerte.
Ca o concluzie generală şi cumva simplificată, se poate afirma că:
instrumentul de reglementare directă este necesar atunci când
trebuie stabilite şi menţinute un fundal general democratic şi
o certitudine juridică;
instrumentul financiar economic trebuie să fie întotdeauna
aplicat atunci când:
este în mod clar disponibil;

nu sunt create riscuri mari de mediu;
distribuirea costurilor rezultate este legitimă;
există o funcţionare pozitivă a activităţii economice.
Instrumentul comunicativ este în special util în următoarele
cazuri:
este necesar un start rapid către realizarea unor obiective pe
termen lung;
trebuie trezit interesul pentru existenţa unei politici şi trebuie
promovată implicarea în implementarea acesteia;
celelalte mecanisme trebuie întărite.
Administrarea comunicativă poate fi unica aplicată numai dacă
grupul ţintă adoptă o atitudine pozitivă în ceea ce priveşte politica şi
avantajele acesteia sunt mai mari decât costurile pentru grupul
respectiv. Altfel, aceasta trebuie combinată cu alte mecanisme.
În cele ce urmează, prezentăm câteva afirmaţii importante în ceea
ce priveşte o combinaţie de legislaţie şi o înţelegere specială, în scopul de
a servi drept exemplu pentru particularităţile care pot apărea atunci
când se combină diferite instrumente.
În general, o lege de mediu nu interzice unei autorităţi competente
să încheie acorduri (înţelegeri) legale în particular asupra
implementării cu alte administraţii (locale) şi alte părţi. Încheierea
acordurilor asupra utilizării competenţei administrative nu poate fi
însă dusă la îndeplinire decât de administraţia care posedă acea
competenţă şi numai atât cât acea competenţă legal permite.
Datorită îndatoririlor prevăzute de legea publică acest fel de
acorduri se limitează numai la “obligaţiile de efort”, de partea
administraţiei implicate. Astfel, atunci când, de exemplu, o asociaţie
de mai multe administraţii locale încheie o înţelegere, acest fapt nu
implică şi municipalităţile individuale în mod legal.
Drepturile şi obligaţiile legale oficiale nu pot fi încălcate de o
înţelegere. În ciuda celor aprobate prin înţelegere, o licenţă de mediu
trebuie să ia în considerare toate cerinţele legii. Aceasta trebuie să
ţină cont de:
perspectiva disponibilă în momentul acordării licenţei;

interesele terţei părţi (de exemplu, ale vecinilor);
interesele de mediu;
cerinţele procedurale oficiale.
O administraţie care încheie o înţelegere este obligată de
înţelegerea respectivă, prin dreptul civil şi noţiunea juridică de
“încredere”. Devierea nemotivată de la înţelegere poate astfel duce la
o răsturnare a deciziei sau la o compensaţie financiară printr-o
sentinţă civilă.
Motivele legitime care pot face o administraţie să devieze de la o
înţelegere pe care a încheiat-o nu pot fi decât de ordinul unor cerinţe
legale (modificate) şi al unor împrejurări neprevăzute.
De aceea, în documentul de înţelegere, trebuie să se acorde în mod
explicit atenţie următoarelor aspecte:
libertatea acordată pentru elaborarea politicilor;
modul în care este administrată competenţa administrativă;
consilieri şi terţi implicaţi în formularea înţelegerii;
interese protejate legal de care s-a ţinut seama.
Rolul util al unei înţelegeri privind licenţele de mediu constă în
mărirea gradului de previzibilitate a acţiunilor administrative.
Administraţia trebuie să ia în considerare prevederile înţelegerii la
eliberarea licenţelor.
Înţelegerile constituie o unealtă eficientă numai atunci când
posibilităţile limitate sunt clare pentru părţile implicate. Astfel, aceste
limitări trebuie să fie menţionate. În ciuda acestora, jurisprudenţa va
fi necesară şi ulterior.
O înţelegere nu se bucură de statutul legal şi nu există motive
suficiente pentru a încheia una, deoarece:
aceasta trebuie elaborată în amănunţime, astfel pierzându-se
avantajele flexibilităţii şi libertăţii formei;
în mod sigur nu va adăuga nimic în plus drepturilor deja
existente; într-o anumită măsură, înţelegerile pot fi comparate
cu “regulile politicii”. Siguranţa pe care acestea le oferă
împreună este importantă, dar limitată.
Instrumentele de implementare a politicilor ecologice permit

obţinerea unor soluţii eficiente pe termen lung, cu condiţia ca acestea
să se bazeze pe principii economice. Politicile ecologice trebuie să fie
elaborate şi puse în aplicare plecându-se de la date economice
comparabile privind avantajele şi costurile directe pe care aplicarea
acestora pot să le antreneze şi repercusiunile economice care pot
rezulta.
Dimensiunea internaţională este deosebit de importantă. Impactul
ecologic nu respectă delimitările politice, astfel că este necesară o
colaborare la nivel regional, continental sau chiar global. Un bun
exemplu îl constituie statele Uniunii Europene, unde preocupările
pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a condiţiilor de mediu devin, în
multe cazuri, prioritare în faţa intereselor economice naţionale. Este
vorba însă de state unde nivelul de dezvoltare economică este
comparabil. Când intervin decalaje semnificative, din acest punct de
vedere, apare necesitatea unor strategii diferenţiate de adaptare a
instrumentelor de reglementare, economice şi social comunicative,
pentru a dezvolta în continuare nivelul tehnic al industriei şi a da
posibilitatea statelor să facă faţă, în mod succesiv, cerinţelor privind
protecţia mediului şi a realizării unor tehnologii nepoluante.
3.5. Formularea unui plan al politicii
3.5.1. Generalităţi
Substratul ştiinţific al unei politici este de o importanţă vitală.
Totuşi, formularea unei politici este un domeniu mai degrabă
pragmatic decât ştiinţific, deoarece implică incertitudinea şi factorul
uman. Din cauza incertitudinilor, procesele de formulare a unei
politici trebuie să progreseze tot timpul către o mai mare siguranţă.
Acestea trebuie să fie intrinsec ciclice şi în spirală şi să reprezinte o
progresie convergentă reiterată a unei imagini către obiectivele sale.
Multe amănunte sunt, în mod inevitabil, incerte în timpul unui
proces de formulare a unei politici, dar acestea pot fi tratate într-un

stadiu mai avansat, deoarece procesul de planificare în sine
generează cunoştinţe, permite înţelegerea tuturor valenţelor
problemei de rezolvat. Prezenţa unor incertitudini fundamentale,
complet diferite, trebuie să fie înţeleasă, pentru a putea face să
funcţioneze conceptul de susţinere într-o abordare democratică.24
A. Incertitudini ştiinţifice
Acestea sunt legate de dificultatea de a obţine anumite date
privind problemele de mediu. De exemplu: gradul schimbării
climatice, datorată creşterii CO2; toxicitatea cumulativă a unui
amestec de concentraţie redusă din mai multe substanţe chimice.
Tipul de incertitudine asupra efectelor poate fi redus prin
cercetare şi studii fie teoretice, fie pe teren, dar niciodată redus la
zero.
B. Incertitudini normativ-politice
Acestea sunt legate de valorile şi opiniile societăţii şi persoanelor.
Întrebările cheie, în această privinţă, sunt cât de mult trebuie şi cât de
mult poate fi societatea influenţată de procesul de formulare a unei
politici. Factorul de la baza acestei probleme de intervenţie ţine de
cum apreciază diferitele părţi importanţa deteriorărilor de mediu, în
legătură cu interesele lor sociale şi economice, cu riscurile şi
distribuţia costurilor şi beneficiilor.
C. Incertitudini sociale
Acestea se referă la poziţii, interese, necesităţi ale grupurilor
implicate care sunt numai parţial cunoscute, ca şi la influenţarea
deciziilor acestora, fapt ce poate afecta deciziile proprii. Acest tip de
incertitudini poate fi rezolvat numai prin implicarea interactivă a
tuturor grupurilor ţintă.
Toate aceste incertitudini constituie motivul pentru care adesea au
loc neînţelegeri şi se distrage atenţia de la politică şi pentru care
procesul de adoptare a deciziilor devine atât de dificil. Aceste
neînţelegeri măresc necesitatea unor negocieri efective. Condiţia
umană, procesele de interacţiune umană şi contextul, trebuie, deci,
24 Idem, p.54
fiecare luate în considerare separat, în procesul de formulare şi

implementare a unei politici.
Planificarea politicii urmăreşte parcurgerea următoarelor etape:25
Analiza ştiinţifică şi politică a problemei în contextul său istoric,
actual şi viitor;
Descriere situaţiei dorite, de la neclaritate, printr-o vizionare
coordonată a obiectivelor (declaraţia misiunii) către scopul
(scopurile) cantitative;
Strategiile şi tacticile care pot fi adoptate;
Proiectarea abordărilor (căilor) alternative posibile pentru a
obţine soluţii care să realizeze scopurile propuse;
Dezbaterea asupra stabilirii priorităţilor, care solicită o viziune
politică clară asupra schimbărilor necesare şi interpretarea
riscurilor incertitudinilor deja existente;
Adoptarea deciziilor politice, care solicită abordări alternative
valabile, realiste şi disponibile;
Introducerea politicii în lumea din afară.
În timpul procesului de formulare, reprezentanţii părţilor
implicate trebuie să fie deja consultaţi.
Toate punctele enumerate mai sus pot servi drept capitole ale unui
plan al politicii de mediu şi alcătuiesc structura de bază a celor
tratate pe larg în ceea ce urmează. Mai mult, ele pot, de asemenea,
servi drept o structură utilă pentru planificarea procesului de
implementare sau orice altă activitate de planificare în acest sens.
În continuare, vor fi prezentate succint principalele etape şi
conţinutul acestora în elaborarea unei politici de mediu:26
Analiza şi definirea problemei;
Stabilirea obiectivelor;
Linii de orientare a strategiei;
Abordări alternative;
Stabilirea priorităţilor;
Decizia politică;
25 idem, p.55
26 Idem, p.56-64
Elemente opţionale, consolidarea legăturii cu implementarea;

Trăsături cheie ale Planurilor Naţionale de Acţiuni de Mediu.
3.5.2. Analiza şi definirea problemei

Atunci când se începe analiza unei probleme de mediu, este
necesară şi o listă sistematică, formulată pe baza secvenţelor
menţionate. Modalităţile de obţinere a datelor de intrare necesare pot
fi variate: de la brainstorming la informaţii din baza de date; de la
expertiza angajată până la solicitarea opiniilor subiective ale
comunităţii afectate asupra problemei.
Aplicarea acestei metodologii pentru cazul eutrofizării unui lac de
acumulare, care este un subiect în actualitate pentru România este
prezentată în cadrul nr. .
3.5.3. Stabilirea obiectivelor

Este necesar a se face distincţia clară între “obiective” (de
exemplu, rezultatul necesar al unei calităţi de mediu “bune” sau
“foarte bune” care nu poate fi strict realizabil) şi acţiuni, termen
limitat, mai mult cantitativ, care permite indicatorilor să ilustreze
progresul.
Cadrul nr. 5 – Listă pentru definirea problemelor de mediu

Constituenţi principali ai problemei de mediu: de exemplu, valorile sau
funcţiunile legate de mediu care sunt ameninţate :
Procesele ecologice destabilizate
Funcţiile de folosinţă a terenurilor limitate
Efectele asupra mediului:
Pierderea ecosistemelor oligotrofe
Eutrofizarea apelor de suprafaţă
Poluarea pânzei freatice
Substanţe relevante:
Azot (N)
Fosfor (P)
Principalele sectoare din economie care contribuie la acest proces (posibile grupuri –
ţintă):
Agricultura
Industria
Activitatea menajeră
Principalele cauze - este necesar a fi aşezate într-o ordine logică, de exemplu,
după magnitudine, traiectoria cauză-efect, sau cronologic:
utilizarea prea intensivă a îngrăşămintelor chimice în agricultură
efluenţii industriali
efluenţii de apă deversată şi deşeuri menajere
depuneri de noxe din atmosferă
Sursa: Rojanschi, V. Bran, Florina (2002), Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, p.56
Acţiunile oferă o măsură cantitativă a ceea ce ar trebui să fie

realizat. Acţiunile implică angajamentul total şi pregătirea de a
realiza, deoarece nu reprezintă intenţii vagi. Distincţia dintre acţiuni
şi obiective poate fi înţeleasă prin analiza exemplelor din cadrul nr. .
Obiectivele nu este necesar să fie măsurabile, dar atunci când sunt
date unui expert dintr-un domeniu anume, trebuie să fie suficient de
clare pentru a servi drept bază a acţiunilor acestuia. În plus, trebuie
să ofere o primă idee globală asupra sarcinii de lucru asociată
acţiunilor. Acest tip de obiectiv se aseamănă în oarecare măsură cu
declararea misiunii, dar este mai mult orientat spre exterior. Un alt
exemplu de astfel de obiectiv ar putea să fie: “climatul de mediu şi
cel social din interiorul oraşului trebuie să fie vizibil îmbunătăţit în
următorul deceniu”.
Cadrul nr. 6 – Acţiuni şi obiective în politica de mediu
Exemple de acţiuni:
Diminuarea eutrofizării apelor de suprafaţă începând de astăzi cu
cel puţin 5% anual, până în anul 2010;
Creşterea gradului de recuperare a bateriilor uzate cu 10% pe an,
până în 2005
Exemple de obiective:
Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă de suprafaţă la nivelul
standardelor U.E.;
Reducerea generării de deşeuri.
După cum a fost afirmat mai înainte, procesul de formulare a unei

politici trebuie să fie elaborat către un grad mai mare de specificitate
pe măsura trecerii timpului. În fazele timpurii ale formulării politicii,
nu pot fi stabilite decât priorităţile preliminare. Este, de aceea, mai
bine să se discute despre acţiuni alternative până ce opţiunea
definitivă a fost adoptată la nivelul politic la sfârşitul procesului de
formulare. Acţiunile preliminare trebuie să fie stabilite înainte ca
abordările alternative să poată fi comparate. Analizarea
posibilităţilor în cazul acestor abordări opţionale poate, de asemenea,
duce la reformularea acţiunilor. Această reevaluare este, în esenţă,
analogă adaptării pe baza evaluării rezultatelor ulterioare ale
implementării.
Acţiunile trebuie să fie realiste în practică, de aceea trebuie să se
supună cel puţin următoarelor criterii:
Sunt realizabile ?
Sunt sprijinite de toate grupurile implicate ?
Sunt disponibile tehnici şi unelte ?
Încadrarea în timp nu este nerealist de strictă ? Cea mai mare
eficienţă va fi obţinută atunci când sunt antrenate şi
investiţiile de înlocuire (substituire);
Este capacitatea de lucru a organizaţiilor care implementează
suficientă ?
Sunt măsurabile ?
Sunt unice ?
Este disponibil un orar ?
Sunt compatibile între ele ?
Atunci când se stabilesc mai multe acţiuni, aceasta devine un
aspect important al integrării.
3.5.4. Linii directoare în procesul de formulare a politicii

Pentru o politică de mediu realistă, nu este suficientă stabilirea
unor obiective "verzi". Este necesar să fie promulgate inovaţiile
sociale şi ecologice pentru a sprijini dezvoltarea durabilă. Astfel,
liniile de orientare a procesului de formulare a politicii, aşa cum sunt

ele enumerate mai jos, derivă din experienţa practică. În conceptul de
dezvoltare durabilă, pot fi identificate următoarele elemente de bază:
Aplicarea principiilor democratice;
Vizualizarea intereselor posterităţii în luarea deciziilor;
Reflectarea costurilor şi beneficiilor de mediu asupra
economiei;
Prevenirea apariţiei impactului de mediu;
Închiderea lanţului producţie-reziduuri;
Luarea în considerare a implementării în timpul formulării
unei politici;
Aplicarea principiilor de integrare, ori de câte ori este necesar;
Cooperarea pe diferite planuri.
A. Aplicarea principiilor democratice:

Democraţia presupune un guvern care este controlat de populaţia
locală prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi care, la modul
ideal, recunosc voinţa poporului şi acţionează pe baza acesteia.
Principiul democratic conţine câteva aspecte relevante:
Corectitudinea. Se referă la posibilitatea acceptării distribuţiei
avantajelor şi dezavantajelor între părţile şi persoanele implicate. Nu
există un singur criteriu pentru corectitudine, deoarece trebuie
combinate mai multe aspecte. Oamenii nu pot face această
combinaţie decât intuitiv, în interdependenţă cu ideile lor normativ-
politice. Totuşi, există mai multe înţelegeri cu privire la ceea ce este
incorect. A suporta costurile fără a beneficia de avantaje este cel mai
evident exemplu. Definiţia conceptului general de dezvoltare
durabilă exprimă şi necesitatea de echitate între generaţii.
Susţinerea. Această componentă accentuează faptul ca deciziile
trebuie adoptate implicând, cât mai direct, oamenii pe care îi
afectează. De exemplu, decizia asupra locului amplasării unui
incinerator de reziduuri care serveşte o zonă mai mare trebuie
adoptată la nivel regional, şi nu de către administraţia centrală sau

de o singură municipalitate.
Răspunderea şi obligaţiile celor care adoptă deciziile. Acest aspect
trebuie definit şi, pe cât este necesar, reglementat, întrucât procesele
de adoptare a deciziilor trebuie să fie atât de transparente (clare şi
publice) şi de justificabile (în afara intereselor personale) pe cât este
posibil.
Participarea publică. Participarea trebuie să fie asigurată începând
cu primele etape ale procesului de formulare a politicii, prin
implementare până la post-evaluare. Participarea cetăţenilor la
procesul de adoptare a deciziilor este, de altfel, unul din subiectele-
cheie ale Agendei 21. Lipsa timpului şi gradul redus de influenţă
percepută de partea publicului fac ca participarea acestuia să
constituie o problemă. Dacă o parte mai mare a publicului ar fi
implicată, eficienţa ar fi mult mai mare.
Învăţarea şi cooperarea. Dacă elementul învăţare şi cooperare pentru
toţi cei implicaţi nu este asigurat, noţiunea de democraţie nu se va
dezvolta, iar aceasta este condiţia necesară pentru a exista.
B. Luarea în considerare a implementării în procesul de
formulare a unei politici de mediu
Încorporarea posibilităţii de implementare în procesul de
formulare a unei politici în cadrul întregii secvenţe de analiză ajută la
prevenirea apariţiei unor politici şi legi nerealiste, respectiv “liste cu
dorinţe” incompatibile şi reglementări inaplicabile. În acest sens,
trebuie găsit răspunsul la întrebări cum sunt:
Este politica formulată aptă de a fi implementată?
Este clar cine trebuie să ducă la îndeplinire însărcinările şi când
?
Sunt luaţi în considerare toţi factorii-cheie ai implementării ?
Sunt disponibile unelte eficiente în raport cu costul pentru
implementare ?
Este aplicabilă ?
Sunt politicienii dispuşi să sprijine implementarea adecvată a
politicii ? În caz contrar, cei care formulează politica nu au altă
opţiune decât să înlocuiască scopurile politicii cu unele mai

puţin ambiţioase, în acelaşi timp încercând să influenţeze
atitudinea celor care adoptă decizii politice.
Este util să se adopte câteva linii prioritare de orientare a politicii,
care să se potrivească cel mai bine în contextul specific al problemei
şi situaţiei la îndemână, deoarece totalitatea lor poate acoperi o sferă
mult prea largă pentru a fi practică pentru elaborarea unei politici.
Acestea pot fi utile şi în procesul de evaluare.
3.5.5. Abordări alternative

O abordare este “calea” de la problemă la rezultat, incluzând
“procesele” care au loc pe parcursul acestui traseu. Abordările
trebuie să fie stabilite la nivelul strategico-tactic, luând în
considerare:
problemă locală anume şi contextul acesteia;
principiile normative de la baza acesteia;
implementarea ulterioară;
Unele abordări pot fi construite prin formularea ideilor printr-un
mod de gândire creativ divergent şi inductiv. Aceasta ar trebui să
conducă la o privire foarte generală asupra opţiunilor disponibile. În
al doilea rând, rezultatele trebuie analizate privind fezabilitatea
acestora, fapt care solicită un mod de lucru convergent şi deductiv,
pentru a reduce incertitudinea şi numărul alternativelor disponibile.
Următoarele întrebări privind abordările politicii opţionale trebuie
luate în considerare în etapa de formulare a politicii:
Opţiunea domeniului politicii. În acest caz, trebuie cerut un
exemplu:
Care din următoarele combinaţii de domenii ale politicii trebuie
acoperite de politică ?
Ce conflicte de interese ar putea exista în legătură cu alte
politici (economică, zonală) ?
Care scară geometrică pare a se potrivi cel mai bine ?
Care zone vulnerabile necesită atenţie specială ?
Ce instrumente de politică şi, deja ţinând seama de implementare,

ce combinaţie de instrumente de implementare vor stimula cel
mai bine prevenirea şi celelalte principii ?
Ce grupuri ar trebui implicate ?
Care sunt interesele acestora ?
Când şi în ce fel ?
Există reţele ?
În ce scenariu mare se încadrează politica ?
Este avantajos ca politica să fie adaptată la ideile şi evoluţiile
internaţionale, deoarece astfel se va înlesni comunicarea
internaţională, ceea ce, la rândul său, va putea servi unor scopuri de
finanţare. Printr-un raţionament analog, adaptarea la scenarii
naţionale ar fi profitabilă pentru grupurile naţionale şi locale.
Sunt disponibile suficiente fonduri ?
Care sunt consecinţele financiar-economice ale politicii ? Orice
politică va avea o distribuţie diferită a efectelor financiar-
economice în diferitele sectoare ale economiei şi pe perioade
diferite de timp. Acestea trebuie cunoscute suficient de bine în
prealabil;
Care ar fi eficienţa pentru mediu a fiecărei politici ? O politică
cost-eficientă şi eficientă pentru mediu va fi mai bine primită;
A fost asigurată finanţarea acestei politici ?
Managementul financiar existent este corespunzător ?
Disponibilitatea altor resurse. Aceasta priveşte în principal o
infrastructură de implementare bine gestionată, care conţine:
organizaţii de implementare cu suficientă capacitate de muncă
şi instrumente de implementare şi existenţa unei infrastructuri
informatice cu buna funcţionare.; ce tipuri de indicatori se pot
aplica ?
În acest sens, se pot face câteva precizări. Astfel, pentru
determinarea priorităţilor în cadrul politicii, se vor căuta răspunsuri
la următoarele întrebări:
Care sunt cele mai importante probleme. Sunt acestea
determinate numai de gravitatea efectelor ?
Ce obiective se vor stabili pentru a soluţiona problemele ?

Ce domenii şi instrumente politice trebuie să fie prioritare ?
Căror principii politice să li se acorde prioritate ?
Formularea politicii este un exerciţiu pragmatic şi nu pur ştiinţific.
Aceasta înseamnă că formularea unei politici bune nu depinde de
analiza tuturor aspectelor ştiinţifice, aceasta conducând la o
complexare prea ridicată. Chestiunile de ordin tactic cum ar fi modul
în care politica să devină mai puţin agresivă sau inofensivă, se
dovedesc adesea cele mai importante.
În scopul de a oferi o percepţie a abordărilor posibile, redăm, în
continuare, două opţiuni extreme, dar în principiu viabile. Aceste
abordări pragmatice par mai indicate pentru municipalităţi.
În unele situaţii poate fi mai bine, din punct de vedere tactic, să se
înceapă cu un program simplu de implementare şi abia după ce se
capătă o oarecare experienţă practică să se înceapă procesul complet
de formulare.
O altă opţiune practică este să se înceapă cu un plan de politică
foarte puţin detaliat, de numai câteva pagini, în care să fie cuprinse
numai elementele esenţiale ale politicii menţionate în acest capitol. El
poate fi apoi dezvoltat în mod natural şi fără costuri excesive, pe
baza experienţei însuşite.
3.5.6. Stabilirea priorităţilor

Stabilirea priorităţilor este necesară ori de câte ori există
posibilităţi opţionale sau criză de timp. Practic, aceasta înseamnă
întotdeauna. La prima vedere, procesul pare simplu. În realitate,
stabilirea priorităţilor este la fel de complexă ca şi integrarea,
cumularea sarcinilor asupra mediului sau evaluarea diverselor
aspecte normative sau metode alternative într-o evaluare a
impactului asupra mediului. Toate aceste noţiuni se referă practic la
decizii în situaţii şi condiţii de incertitudine.
Secvenţa elementară în care se poate face ierarhizarea opţiunilor

poate fi următoarea:
Excluderea opţiunilor care încalcă principiile fundamentale
ale propriei organizaţii;
Alegerea opţiunilor “optime” pe baza unor criterii raţionale.
Această metodă este foarte puţin aplicabilă, întrucât
întotdeauna apar intervenţii asupra priorităţilor. Problema
devine evidentă atunci când, de exemplu, trebuie să se
compare prioritatea relativă a poluării aerului şi a poluării
apei;
Decizia din punct de vedere normativ politic asupra
aspectelor ce nu pot fi hotărâte în mod raţional. Stabilirea
priorităţilor se produce intuitiv şi depinde de viziunea
politică, de interesele şi vederile etnice ale fiecăruia;
În toţi aceşti paşi, vor trebui să se facă şi alegeri sub aspect
practic.
În plus, este necesar să se facă distincţia între priorităţile de
“activitate dinamică” şi “valoarea statică”, conform percepţiei
individuale:
; Activităţile de implementare dinamice pentru combaterea problemelor.
Acest tip, în care poate fi cuprinsă opţiunea zero, de a nu face
nimic, ţine de obiectul deciziilor “cum să abordezi” :
- Când să acţionezi ?
- Deoarece nu se poate face totul imediat, trebuie să se aleagă
secvenţa în timp a fazelor.
- Ce nivel oferă calea optimă ?
- Între nivelurile ierarhice ale unei organizaţii ? De exemplu,
există un alt nivel al administraţiei care se ocupă deja de
această problemă sau este mai potrivit să o facă ?
; Între activităţi alternative la acelaşi nivel - aspectele de valoare
statică. Se referă la stabilirea priorităţilor pentru aspecte cu
“dimensiuni” diferite. Ca mod de abordare în stabilirea
priorităţilor de mediu poate fi sugerată corelarea răspunsurilor la
următoarele întrebări:
- De ce este important un anume aspect de mediu ?

- Ce prioritate să se acorde prejudiciilor prezente faţă de cele
ce vor fi resimţite peste 50 de ani ?
- Este poluarea solului mai importantă decât zgomotul ? Cu
cât mai importantă ?
- Cum se pot evalua costurile şi beneficiile cu caracter
nefinanciar distribuite inegal în mai multe grupuri din
societate?
- Un efect asupra unui anumit grup din societate este mai rău
decât acelaşi efect repartizat mai egal pe o arie socială sau
geografică ?
- Se poate considera că 10 decese cu o probabilitate de 10-4
este sau nu mai rău decât un deces cu o probabilitate de 10-3
?
Priorităţile stabilite la nivelul unei organizaţii (minister) au efect
asupra altor organizaţii (municipalităţi, întreprinderi, universităţi)
care îşi stabilesc propriile priorităţi (incertitudine socială). Aceasta
poate genera probleme în implementare. Cea mai bună cale de a face
faţă acestui gen de probleme este cooperarea cu o distribuire clară a
rolurilor, sarcinilor şi răspunderilor.
Metode de stabilire a priorităţilor. Există o serie de metode care se pot
dovedi utile pentru stabilirea priorităţilor. Acestea variază de la
metode sofisticate, dar limitate în ceea ce priveşte aplicarea, cum ar fi
analiza multi-criterială, până la cele mai pragmatice, cum ar fi
participarea publicului, consultarea experţilor, sondaje etc.
3.5.7. Asupra deciziei politice

Câteva scheme alternative de politică, privind opţiuni
fundamental diferite de deplasare de la obiectiv la acţiune, vor trebui
prezentate şi discutate cu politicienii de resort. Aceştia răspund de
calea care trebuie urmată. Politicienii nu decid numai criteriile
cantitative legate de aspectele de mediu, ci combină aceste informaţii
şi cu:
Viziunea lor politică şi intuiţia pragmatică a situaţiei
politice;
Politici conexe şi consecinţe politice anticipate, incluse prin
aceasta decizie, de exemplu: reorganizările administrative;
reacţiile societăţii; relaţiile cu alte ministere; reacţia
partidelor politice.
Creşterea influenţei doctrinei ecologiste, în condiţiile în care
reprezentanţi ai unor partide ecologiste intră în componenţa
Parlamentului sau a Structurilor Administrative, poate fi canalizată
în favoarea protecţiei mediului.
3.5.8. Asigurarea condiţiilor pentru întărirea legăturii cu

implementarea
Oficial, faza de formulare a politicii se termină în momentul
acceptării de către parlament, consiliul local sau consiliul de
administraţie a acţiunilor şi metodelor descrise în planul politic.
Există, însă, şi alte elemente care trebuie avute în vedere şi care ţin de
tranziţia de la formularea politicii la implementarea ei.
Astfel, legătura dintre politică şi implementarea ei ulterioară poate
să nu fie suficient de puternică. Prin urmare, trebuie avută în vedere
introducerea în plan a următoarelor elemente:27
Planuri de acţiune
Planurile de acţiune sunt traducerea politicii în sarcini concrete,
care vor fi efectuate de anumite grupuri într-o anumită perioadă de
timp. Exemple pot fi Planurile Naţionale de Acţiune pentru Protecţia
Mediului (P.N.A.P.M.).
Alegerea instrumentului de implementare
Un plan de politică trebuie, desigur, să perfecţioneze
instrumentele politice care vor fi utilizate. Dacă, în acelaşi timp, sunt
perfecţionate şi instrumentele de implementare, aplicarea ulterioară
va fi mai clară factorilor de decizie şi politicienilor. Această ajustare
27 Idem, p.62
nu trebuie însă dezvoltată decât până la un punct. Dacă se

accentuează prea mult detaliile, responsabilii cu implementarea nu
se vor mai putea adapta pe plan local la situaţiile specifice. Agenda
21 este un prim pas în această direcţie.
Prezentarea politicii celor din afară
Planificarea acestei faze importante încă din etapa de formulare a
politicii va îmbunătăţi în mod considerabil eficacitatea planului de
politică. Ea este însă de multe ori omisă.
Politica auxiliară ajutătoare
Pentru a facilita implementarea unei anumite politici, se pot lua
măsuri suplimentare în domeniul organizării, informării,
comunicării, instrumentelor, finanţării etc. Acestea pot fi incluse în
politica însăşi, dar pot fi tratate şi ca o politică separată, aplicată ca
instrument exterior. Un motiv pentru a adopta aceasta din urmă
alternativă este că ea ar putea fi utilă în acelaşi timp utilă mai multor
politici.
3.5.9. Trăsături fundamentale ale unui plan de acţiune pentru

protecţia mediului (P.A.P.M.)
Guvernul canadian a organizat, în octombrie 1993, o întrunire
O.C.D.E., pentru a analiza experienţa mondială în domeniul
elaborării şi implementării planurilor naţionale pe termen lung
pentru protecţia mediului de tip P.A.P.M.
Se prezintă, în continuare, principalele concluzii ale seminarului
respectiv:
; Nu există un model unic de P.A.P.M. Fiecare caz trebuie adaptat
situaţiei specifice din ţara respectivă. Planificarea naţională a
dezvoltării durabile trebuie văzută ca un material flexibil, care
răspunde schimbărilor de necesităţi şi forme;
; Elementele pe care ar trebui să le conţină, de preferinţă, sunt cele
care:
Determină şi îmbunătăţesc baza de informaţii;
Dezvoltă o puternică monitorizare a capacităţii de performanţă;
Stabilesc obiective de performanţă şi, dacă se poate, ţinte

cantitative;
; Accentul trebuie să cadă asupra procesului de stabilire a
strategiei planului şi nu pe planificare de dragul planificării.
Procesul de formulare a strategiei are valoare prin el însuşi.
Prea multă grabă în elaborarea documentului, în loc de a face
din aceasta un mijloc de atingere a unor obiective
fundamentale, nu face decât să dăuneze procesului,
împiedicându-l să răspundă intereselor reale ale ţării;
; Principalii factori implicaţi din societate trebuie să participe
atât la proiectarea cât şi la implementarea planului;
; Pentru a avea succes, este esenţial să existe determinare şi
perseverenţă din partea oficialilor şi angajament şi conducere
din partea oamenilor politici.
Pentru verificarea politicii ecologice se impune confruntarea cu
politica însăşi. Aceasta înseamnă că ea nu se va putea bucura de
succes dacă: nu au fost fixate obiective operaţionale; grupurile-ţintă
şi instrumentele au fost prost alese; nu au fost asigurate instrumente
suficiente; nu au fost asigurate informaţii practicabile despre
implementare; nu s-a ţinut cont de capacitatea de lucru a
organizaţiilor de implementare; nu s-a acordat celor însărcinaţi cu
implementarea libertatea/responsabilitatea necesară; este incorectă
sau ilegitimă.
3.5.10. Planificare centralizată şi planificare interactivă

comunicativă
În situaţia politică a ţărilor E.C.E.*, politica nu putea fi formulată,
în perioada de conducere centralizată, decât de pe o poziţie unică de
putere. În situaţia actuală, însă, puterea este distribuită mai larg,
deoarece sunt implicate mai multe grupuri.
* Europa Centrală şi de Est

Tabelul nr. 8 - Situaţia comparativă a tipurilor de planificare
Planificare închisă Planificare deschisă

- un singur moment de influenţă - influenţe externe pe parcursul perioadei
asupra rezultatului final (în cel mai de formulare, inclusiv participarea
bun caz); publicului;
- utilizare foarte limitată a - utilizare eficientă a cunoştinţelor
cunoştinţelor din afara organizaţiei; grupurilor ţintă;
- relaţii limitate cu grupurile ţintă; - relaţia cu grupurile ţintă face
- lipsă aproape totala de angajament. implementarea şi aplicarea mai eficiente
- un nivel superior de angajare
Pentru a obţine rezultate, singura posibilitate este aceea de a

implica aceşti actori, astfel încât fiecare să obţină un profit net, prin
crearea situaţiilor “cu câştig reciproc”. Acest proces se numeşte
“planificare deschisă”, spre deosebire de “planificare închisă”, la care
se recurgea anterior.
Verificarea cunoştinţelor
Atributul „durabil” a devenit o cerinţă intrinsecă a evaluării şi

planificării activităţilor în toate domeniile de activitate. Analizaţi
aceste cerinţe în diferite sectoare ale economiei (agricultură, industrie,
turism, transporturi, comunicaţii comerţ etc.) şi la diferite niveluri
(agenţi economici, regiuni, naţional).
Calculaţi şi analizaţi comparativ indicele bunăstării economice

durabile (Daly şi Cobb, 1989) şi indicele global al dezvoltării
economiei umane (Popescu şi colab., 1998).
Care sunt caracteristicile unui posibil model de dezvoltare durabilă şi

criteriu de durabilitate poate fi atribuit acestora?
Evidenţiaţi situaţiile în care se pot utiliza politicile orientate pe tipuri

specifice de solicitări, substanţe specifice sau funcţii de mediu
specifice şi modalităţile de combinare ale acestora.
Identificaţi legăturile dintre grupurile-ţintă şi temele ecologice. Care

sunt substanţele cheie prin intermediul cărora se exercită această
influenţă?
Justificaţi utilizarea instrumentelor financiar-economice. În ce măsură

utilizarea lor contravine prevederilor acordurilor comerciale şi
politicilor internaţionale?
Realizaţi o analiză comparativă asupra efectelor utilizării taxelor şi

impozitelor „verzi” în diferite ţări europene.
Cum afectează taxele „verzi” economia naţională? Evidenţiaţi

sectoarele avantajate şi dezavantajate.
Respectând principalele etape de elaborare, formulaţi un plan al

politicii ecologice pentru poluarea apelor cu cianuri în industria
extractivă.

Un Nou Echilibru - Dezvoltarea Durabila

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Un Nou Echilibru - Dezvoltarea Durabila

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CAPITOLUL III

UN NOU ECHILIBRU - DEZVOLTAREA DURABILĂ

3.1. Conceptul de dezvoltare durabilă

Durabilitatea. Conceptul de durabilitate provine din literatura de

300 de milioane de tone. În 1980, previziunile au fost revizuite şi

modifică de la un an la latul, se poate spune că acea economie a fost

 Sunt variabile, atât exogene, cât şi endogene ale sistemului

înţeleasă în sens absolut. Acelaşi concept acreditează ipoteza de

2 *** (2000), Economie, ediţia a V-a, Ed. Economică, Bucureşti, p.481-483

- modul de eradicare a sărăciei care nu s-a axat pe o

Agenda 21, unul din cele cinci documente aprobate la Rio,

3 Bleahu, M. (1998) – Op.cit., p.107

eradicarea totală a sărăciei. În fond, în momentul de faţă unii luptă

dezvoltare durabilă, viabilă, în cadrul căreia se urmăreşte

trebuie considerate ca date, în sens absolut, nici măcar pentru o

Incertitudine şi ireversibilitate. Nesiguranţa este o caracteristică

puţin contrară riscului şi sintetizată de comportamentul de

3.1.1. Tehnocentrism şi ecocentrism în abordarea dezvoltării

impactului pe care îl produc acestea asupra calităţii mediului. Este

- apare preocuparea pentru ceilalţi, adică echitatea între

Tabelul nr. 1 - Poziţii ideologice asupra mediului

În realitate, multe dintre aceste abordări se suprapun în diverse

mai lentă, decât consumul de resurse. Este necesară o

În ceea ce priveşte resursele, metodele actuale, bazate pe

deciziile pro-ecologice se poate asigura menţinerea libertăţii de

parte, beneficiem încă de constituirea căilor ferate cu un secol

important că ele sunt dezbătute, putând fi implementate, dacă

3.1.2. Cuantificarea durabilităţii

Pe această temă sunt în curs de dezvoltare multe sisteme şi diferite

perioadă de timp, aşteptându-se să poată cheltui aceeaşi sumă şi în

Capitalul total este înţeles ca sumă a capitalului fizic şi a celui

Abordarea bazată pe cheltuielile ambientale defensive a fost prima

ţări şi poate furniza multor alte discipline o bancă de date de mare

cumpărăturile pentru consumul familiilor, cumpărături ponderate,

* United Nations Development Programme (Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite)

Indicele este un prim pas important în realizarea indicatorilor care

 indicatori de stare (care permit o evaluare detaliată a unor

resurselor antropice, cât şi epuizarea şi diminuarea resurselor

; Raportul dintre ponderea suprafeţelor pădurilor afectate de

3.2. Politici ecologice

3.2.1. Aspecte preliminare

surmontate. La acestea se adaugă conflictele armate, interne sau

Pe de o parte, se estimează că întărirea măsurilor de protecţie a

O analiză comparativă, realizată la nivelul a şase state din

În plan economic, intensificarea controlului prin instrumente cum

b) când rezolvarea problemei (spre deosebire de problema în

3.2.2. Grupuri implicate în politica ecologică

Baza pentru aceste sarcini poate fi regăsită, de exemplu, în:7

3.2.3. Domeniile politicii ecologice

A. Sectoare de mediu implicate în politica ecologică

Pentru a evita transferul poluanţilor dintr-un mediu în altul se

A2. Substanţe specifice

Aplicarea acestor standarde trebuie să constituie preocuparea

B. Integrarea sectoarelor non-mediu

) Pierderea eco-spaţiului/capacităţii de suport

B2. Abordarea integrată, pe regiuni sau zone de mediu. În acest

instrumentelor şi resurselor folosite; punerea în aplicare

C2. Abordarea pe grupuri-ţintă

GRUPU RI -ŢI NT Ă SUB ST A NŢE PROBLEME DE

Indu stria chimică

Fig. 1, Legătura dintre grupurile-ţintă şi teme, cu substanţele cheie ca intermediari

C3. Abordarea produsului

durată mare de viaţă. De exemplu, mărirea durabilităţii

furnizarea de informaţii relevante şi convingătoare pentru

Sunt variabile, atât exogene, cât şi endogene ale sistemului

indicatori de stare (care permit o evaluare detaliată a unor

caracteristicile situaţiei, care cuprind factori precum:

perspectiva disponibilă în momentul acordării licenţei;

Elemente opţionale, consolidarea legăturii cu implementarea;