TEHNICI ASOCIATIVE

33
 TEMA 5
TESTUL RORSCHACH

ISTORIC
Hermann Rorschach (1884-1922) s-a născut la Zurich, într-o veche
familie elveţiană din cantonul Thurgovie. Era primul născut al unui pictor, profesor
de desen. Foarte înzestrat pentru desen, tânărul Hermann a oscilat între o carieră
artistică şi studii medicale. A optat până la urmă pentru studiile medicale, pe care
le-a urmat în mai multe universităţi, după obiceiul timpului: Neuchatel, Berlin,
Berna şi Zurich. Era un pasionat al culturii ruse, frecventând comunitatea rusă din
Zurich, vizitând Rusia şi căsătorindu-se, în cele din urmă, cu o colegă de origine
rusă. A trăit chiar o perioadă de timp în Rusia, revenind, însă, după 1 an în Elveţia.
Se specializează în psihiatrie, fiind puternic legat de concepţia în domeniu
promovată în cadrul clinicii psihiatrice a Universităţii Burgholzi, din Zurich,
condusă de Eugene Bleuler, unde strălucea în acea perioadă Jung. Îşi susţine teza în
medicină asupra halucinaţiilor-reflexe şi a fenomenelor asociate lor. Fără a urma o
cură psihanalitică propriu-zisă, el a practicat cure psihanalitice asupra bolnavilor,
dobândind o înţelegere a maladiei mentale de factură psihanalitică.
Devine membru al Societăţii elveţiene de Psihanaliză, fiind chiar vice-
preşedinte al acestora. În cadrul acesteia, prezintă mai multe comunicări asupra
testului său, asigurându-şi şi primii adepţi.
Rorschach avea o personalitate extrem de complexă şi carismatică: blând,
chiar timid, cultivat, strălucitor şi profund în conversaţiile care-l pasionau; rezervat
în primele contacte, dar manifestând o mare bunăvoinţă şi înţelegere pentru
apropiaţii şi prietenii săi. După propriile sale declaraţii, el se înscria în tipul
introversiv creator.
Descoperirea de către Rorschach a testului său poate părea surprinzătoare.
Ideea de a face un test al petelor de cerneală nu-i aparţine lui Rorschach. Au existat
mai mulţi predecesori în această direcţie: Binet şi Henri, Dearborn, în SUA, cu
prima serie de pete experimentale, preluată şi dezvoltată de Kirkpatrick şi Sharp,
Whipple, care reface o serie de 20 de pete, pe care le standardizează, Rybakoff, cu
al său Atlas de 8 pete, cu care evalua forţa şi bogăţia imaginaţiei, ca şi realitatea
imaginilor interioare. Bartlett, în Anglia, introduce primul culorile în tehnica
petelor. Stimularea decisivă pentru Rorschach provine din teza studentului polonez
Szymon Hens, care a testat, cu 8 planşe constituite din pete de cerneală, 1000 de
copii, 100 de adulţi normali şi 100 de psihotici. Problemele pe care aceste
investigaţii le-au ridicat au fost un punct de plecare foarte important pentru
Rorschach.
Originalitatea sa constă în faptul că a transformat proba petelor de cerneală
în test de personalitate şi nu de imaginaţie, aşa cum era folosită până atunci, şi în
faptul că a descoperit cheia noii interpretări: răspunsurile mişcare exprimă
introversivitatea subiectului, răspunsurile culoare – extratensivitatea sa.
În 1918, Rorschach elaborează planşele testului său, pe care îl validează pe
bolnavi de la spitalul Herisau. Populaţia folosită pentru cercetarea sa a cuprins 288

34
de bolnavi psihici şi 117 subiecţi normali (infirmiere, studenţi, copii). El a
selecţionat 15 planşe, unele negre, unele negre şi roşii, unele colorate. Exigenţele
de imprimare au redus numărul lor la 10. În 1919, Rorschach foloseşte rezultatele
cercetării sale pentru a-şi elabora teoria. Cartea sa, Psihodiagnostic, terminată în
octombrie 1920, a apărut doar în luna iunie a anului 1921. În tot acest timp,
Rorschach l-a ajutat pe discipolul său, Behn-Eschenburg să construiască o serie
paralelă, Behn-Rorschach, care a fost publicată în 1941.
Publicarea cărţii sale a fost un eşec la fel de complet ca şi cel al
„Interpretării viselor”, al lui Freud. Doar un mic nucleu de adepţi mai continua, în
Elveţia, practica testului. La zece ani după moartea creatorului său, testul a
reînceput să se răspândească. O serie de autori au introdus modificări şi completări
extrem de eficiente la testul iniţial: Binder, Marguerite Loosli-Usteri, Ombredane,
Klopfer, Piotrowski, Bohm, Beck, fiecare aducându-şi un aport constructiv la
eficientizarea testului.

ADMINISTRAREA TESTULUI
Cuprinde două momente distincte: administrarea efectivă a planşelor şi
ancheta.

Material: testul cuprinde 10 planşe sau imagini.

- Prima este neagră.
- Următoarele două sunt în negru şi roşu.
- Planşele a patra, a cincea, a şasea şi a şaptea sunt negre.
- Ultimele trei planşe sunt colorate.
Planşele prezintă şi o semnificaţie analitică, pusă în evidenţă de D.Anzieu
şi M.Monod:
Planşa I: angoasa pierderii obiectelor;
Planşa II: scena primitivă, cuplul originar;
Planşa III: situaţia oedipiană;
Planşa IV: Supraeul patern;
Planşa V: imaginea mamei falice;
Planşa VI: bisexualitatea;
Planşa VII: separarea de partenerul matern;
Planşa VIII: mediul exterior, străin de familie;
Planşa IX: pulsiunea morţii;
Planşa X: (angoasa de) îmbucătăţire, distrugerea ansamblului, cu păstrarea
disponibilităţii reîntregirii şi reglării.
Semnificaţiile arhetipale puse în evidenţă de către McCully, în interiorul
planşelor Rorschach:
Planşa I: autoritate feminină matriarhală („The Great Mother”, Anima);
Planşa II: ideea naşterii, continuitatea vieţii, elemente bisexuale, separarea
originară om-animal;
Planşa III: complexele personale, psihismul individual profund;
Planşa IV: principiul masculin, puterea, virilitatea (Animus);

35
 Planşa V: psihismul personal primar, imaginea de sine;
Planşa VI: funcţionarea principiului masculin, investirea energiei
masculine;
Planşa VII: arhetipul feminităţii, energia şi funcţionarea principiului
feminin;
Planşa VIII: disponibilităţile adaptative ale subiectului, natura lor, lumea
exterioară mediului familial, străină;
Planşa IX: transpersonalul, uniunea marilor categorii de opoziţii, angoasa
morţii;
Planşa X: arhetipul-sursă, inconştientul, principiul inconştientului în sens
larg (sursa inconştientă profundă, simbolic: principiul marin, acvatic).

Consemnul nu este imuabil, ci se adaptează după vârsta, patologia, gradul

de instrucţie al subiectului. Subiectul trebuie să consimtă la îndeplinirea probei.
Un consemn impersonal ar fi: „vă rugăm să spuneţi tot ceea ce vedeţi în
aceste „pete””, oferind în felul acesta şansa de a stimula subiectul fără a-l orienta.
Este important să i se precizeze subiectului că durata este liberă, că fiecare
poate vedea ceea ce doreşte, că toate răspunsurile sunt bune, fără a furniza
subiectului nici un exemplu de răspuns.
Planşele au o poziţie normală (sus-jos) şi se prezintă subiectului în această
poziţie. Nu este necesar ca subiectul să fie invitat să le modifice poziţia; se aşteaptă
ca el să o facă spontan sau i se permite acest lucru dacă cere permisiunea.
Examinatorul notează toate răspunsurile subiectului, ca şi comentariile şi
comportamentul său, durata pentru fiecare planşă şi timpul de latenţă, care se
scurge între prezentarea planşei şi primul răspuns efectiv al subiectului. Ansamblul
acestor timpi va permite examinatorului să vadă la care dintre planşe se
îndepărtează subiectul cel mai mult de media sa obişnuită şi, în consecinţă, ce
puncte vulnerabile au fost atinse în el.

Al doilea timp al administrării, ancheta, începe în momentul în care s-a

încheiat aplicarea efectivă a fiecărei planşe. Examinatorul revine asupra fiecărui
răspuns, pentru a afla de la subiect unde şi cum l-a văzut. Ancheta este
indispensabilă pentru a cota fiecare răspuns. Răspunsurile subiectului la întrebările
examinatorului presupun un efort de introspecţie şi de analiză asupra a ceea ce s-a
întâmplat cu el în momentul confruntării cu planşa.
Examinatorul notează toate schimbările în poziţia planşelor (planşa dreaptă:
∧, planşa inversată ∨, planşă aşezată pe o latură mică < sau >). Întoarcerea
planşelor semnifică fie un spirit metodic, care explorează sistematic toate
posibilităţile planşei, fie o atitudine de opoziţie, care constă în a face altceva decât
ţi se cere.
Pentru eficientizare, examinatorul poate folosi foi de despuiere imprimate
dinainte şi care conţin reproducerea în miniatură a planşelor.

36
 Durata aplicării unui Rorschach (test plus anchetă) variază de la o jumătate
de oră la două ore. Examinatorul trebuie să se asigure că subiectul are la dispoziţie
acest timp.

Categoriile de răspunsuri şi semnificaţia lor

Numărul total de răspunsuri R – situat între 20 şi 30 la populaţia
generală. La populaţia cu instrucţie superioară, creşte la 40-50. O producţie net
superioară mediei, denotă dorinţa de a ieşi bine în ochii examinatorului şi de a-i
dovedi acestuia inteligenţa, cooperând bine cu el. O producţie inferioară poate avea
mai multe semnificaţii: subiectul nu doreşte să realizeze proba, blocaj emoţional,
depresie, retard intelectual, tulburări psihiatrice.
Timpul per răspuns T/R, numit încă timp de reacţie, este în medie de 45
secunde. Alungirea sa poate fi efect al inhibiţiei, excesul de rapiditate fiind semn de
slăbiciune în controlul ideilor. Examinatorul notează timpul subiectului pentru
fiecare planşă.
Fiecare răspuns se cotează după trei criterii: localizarea sa, determinantul
său şi conţinutul său.

1. Localizarea răspunsurilor
Se referă la tipul de aprehensiune al subiectului, adică modul său de a
percepe, de a intra în contact cu realitatea, la raportul său cu lumea.
A) Răspunsurile globale G privesc totalitatea petei negre sau colorate.
Au fost definite mai multe tipuri de răspunsuri G:
a) G simple – abordează planşa printr-o lectură directă a materialului, fără
diferenţierea prealabilă a detaliilor. Sunt favorizate în cazul planşelor compacte
(Exemplu: „liliac”- planşa I şi V; piele de animal – planşele IV şi VI);
- sunt semne ale unei adaptări perceptive de bază, arată calitatea raportării la
real, garantând (când sunt în număr suficient şi când sunt asociate cu percepţii
corecte) caracterul adaptativ al funcţionării cognitive.
b) G secundare apar când există o succesiune de operaţii mentale în
elaborarea răspunsurilor.
- G confabulate (DG, DdG) – prin generalizare sau prin extinderea de la
un singur detaliu la tot ansamblul, fără a ţine cont de alte detalii (I: am
văzut mai întâi cleştii, apoi m-am gândit la un crab).
- G contaminate (GG sau GD), după Beizmann, care sunt rezultatul
combinării absurde a două percepţii parţiale, pe care subiectul nu a
reuşit să le distingă în timp şi să le separe în răspunsul său. Sunt semn
de schizofrenie la adult.

B) Răspunsurile detaliu mare D sunt constituite din decupaje care, în

fiecare planşă, sunt cel mai frecvent interpretate. Practicienii Rorschach-ului au
căzut de acord asupra unor liste provizorii de D.

37
 C) Răspunsurile detaliu mic Dd reprezintă decupaje parţiale altele decât
detaliile D sau blanc. Klopfer distinge detalii Dd normale (peninsulare sau
insulare), care sunt cele mai frecvente, Dde, de margine, Ddi interioare masei
planşei, şi Ddr, decupaje rare, originale sau autistice, tipice pentru artişti sau pentru
incoerenţa schizofrenă.
Acest tip de răspunsuri are fie o semnificaţie intelectuală, fie afectivă,
trăsătura lor comună fiind spiritul minuţios.

D) Răspunsurile detaliu a spaţiilor albe Dbl nu sunt cotate ca atare decât

dacă decupajul este situat în întregime în spaţiu alb. Dacă albul este integrat într-o
parte a petei, răspunsul este cotat DDbl sau DdDbl, după importanţa acestei părţi.
Detaliile Dbl pot fi susţinute de o angoasă de castrare (secundară), condiţia pentru
ele fiind de a figura întotdeauna o rană, o lipsă, o absenţă.

E) Detaliul oligofren Do este introdus de Rorschach şi folosit doar de

elveţieni şi de francezi. Subiectul operează asupra unui dat care i se prezintă şi din
care nu percepe decât o parte redusă. Do este un caz particular de Dd, cotarea sa
cerând două condiţii: una de decupaj, una de conţinut. Do este un Dd dat acolo
unde în mod obişnuit subiectul vede un D şi atunci conţinutul este o parte a
conţinutului în mod obişnuit văzut în D. Do este absent în protocolul normal. Este
prezent mai frecvent în planşele III, IV şi VI. Este un semn de inhibiţie afectivă.
Rezultatele privind localizarea răspunsurilor sunt grupate într-o formulă pe
care Rorschach o numea tip de aprehensiune. Succesiunea logică a răspunsurilor
pentru fiecare planşă ar fi: G-D-Dd-Dbl, subiectul interpretând mai întâi ansamblul,
apoi decupajele naturale, apoi cele câteva mici detalii, apoi fondul. Această ordine
este un indicator de rigoare a gândirii, de disciplină logică.

2. Determinanţii
Reprezintă forma, sau mişcarea sau culoarea, sau estompajul, adică ce
anume a determinat răspunsul, ce a declanşat percepţia sa.
a) Răspunsurile formă F sunt cele mai numeroase în testul Rorschach,
având ca explicaţie efortul subiectului de a stăpâni caracterul haotic al petelor
printr-un act „formativ”.
F% Fx100 - indică capacitatea subiectului de a se orienta către viaţă, de a se
R
adapta la realitatea exterioară graţie activităţii regulatoare a raţiunii şi gândirii.
Trebuie precizat dacă este vorba despre forme corect percepute (F+) sau eronate
(F-), pentru care există de asemenea liste.
Mai există o formă F±, în care forma obiectului este văzută ca imprecisă,
nedeterminată (Exemplu: nori).
Semnificaţiile esenţiale ale răspunsurilor formale ar fi, deci:
- mod de funcţionare curent, banal, normal, care constă în înţelegerea
realităţii prin constatare, descriere, lectură, rămânând degajate de
implicaţiile fantasmatice şi emoţionale;

38
 - insuficienţa lor traduce slăbiciunile în ceea ce priveşte inserţia socială;
- relevă conduitele de control ale realităţii externe percepute obiectiv, pe
de o parte, iar pe de altă parte, ale realităţii interne ale cărei manifestări
sunt reduse.
- fac dovada aptitudinii subiectului de a da lucrurilor un contur limitant,
stabilind limite clare între înăuntru şi în afară.

b) Răspunsurile mişcare sau kinestezice se subdivid în două categorii:

kinestezii mari K (fiinţe umane în întregime) şi kinesteziile mici k (fiinţe umane
parţiale, animale sau obiecte văzute în mişcare). Kinestezia relevă tendinţele
introversive, orice subiect inteligent dând cel puţin un răspuns K. Se vorbeşte la
acest nivel de kinesteziile de extensie (K active-după Rorschach), care indică o
mare vitalitate, o viaţă interioară care se deschide către lume, şi constituie un bun
indicator al vindecării şi kinesteziile de flexie (K pasive – după Rorschach),
denotând o slabă vitalitate, o tendinţă de a se replia departe de lume, lăsându-se în
voia dificultăţilor interioare.
Kinestezia nu este dată de planşă. Ea este o proiecţie pură a vieţii
inconştiente, dorinţele profunde, nerealizate în viaţa cotidiană ale subiectului.
Kinestezia ar reprezenta viaţa imaginară, în măsura în care aceasta este o
compensare a eşecurilor, a privaţiunilor şi a frustrărilor.
În ceea ce priveşte micile kinestezii, se disting aici kinestezia parţială, Kp,
care denumeşte o mişcare umană când fiinţa umană nu este întreagă sau când
decupajul este minuscul; kinestezia animală, Kan, care desemnează orice animal
întreg văzut într-o mişcare ce-i este naturală, denotând tendinţele care au rămas
infantile la subiect şi spontaneitatea sa în expresia dorinţelor; kinestezia de obiect,
Kob, exprimă o mişcare violentă a planşei mergând de la bază spre partea de sus
sau de la centru spre periferie (după Oberholzer). În conţinuturile asociate Kob se
regăseşte dualismul pulsiuni ale vieţii/pulsiuni ale morţii, care poate avea valenţă
destructivă, punând în problemă integritatea psihică sau corporală.

c) Răspunsurile culoare cotate de Rorschach FC, CF sau C, după cum

forma a fost un element preponderent, secundar sau absent, în elaborarea unui
răspuns declanşat de culoarea petelor.
Semnificaţia răspunsurilor de acest tip a fost stabilită de către Rorschach:
- FC – afectivitate socialmente adaptată şi acceptată de către subiect;
- CF – afectivitate egocentrică, narcisism, instabilitate;
- C – denotă impulsivitate, absenţa controlului.

d) Răspunsurile clar-obscur FClob, ClobF sau Clob constituie un criteriu

de angoasă patologică, caracteristică nevrozei şi care dispar în psihoze.
Răspunsurile Clob sunt declanşate de masa neagră a petei şi posedă o tonalitate
disforică explicită.
- Fclob+ - subiectul îşi domină reacţiile la angoasă;
- FClob- şi ClobF – stăpânire insuficientă;

39
 - Clob pur – absenţă completă a energiei de control.

e) Tipul de rezonanţă intimă (TRI) este furnizat printr-o formulă pusă la

punct de Rorschach. ea stabileşte proporţia atitudinilor introversive şi extratensive
la subiect, adică, indică modul în care subiectul resimte şi nu neapărat în care
acţionează. Este constituită din suma răspunsurilor kinestezie mare umane
comparată la suma ponderată a răspunsurilor culoare:
ΣK> ΣC: introversiv, pur sau dilatat, după cum ΣC=0 sau ΣC>0;
ΣK< ΣC: extratensiv, pur sau dilatat, după cum ΣK=0 sau ΣK> 0
ΣK= ΣC: ambiegal;
ΣK/ΣC: I/I: coartativ;
ΣK/ΣC: 0/0: coartat.

3. Conţinutul
A) Răspunsuri umane, de trei categorii:
- H: orice fiinţă umană văzută în întregime – exprimă capacitatea
individului de a se identifica cu o imagine umană, deci de a se
reprezenta pe sine într-un sistem de relaţii clar definit în ceea ce priveşte
identitatea de bază.
- Hd: o parte a corpului uman extern (braţ, cap etc.)
- (H): personaje mitice sau nereale (diavoli, vrăjitoare, zâne, zei etc.) –
traduc o viţă imaginativă bogată. Unele asemenea imagini, prin
dimensiunea lor ameninţătoare, pot traduce o trăire persecutorie, chiar
paranoidă.

B) Răspunsuri animale:
- A: animale întregi sau piei de animale;
- Ad: partea exterioară a unui animal;
- Pentru unii şi (A): monstru, animal mitologic, desen animat, caricatură
de animal.

C) Răspunsuri anatomice Anat. – dorinţa de a sclipi intelectual, apărând

ca o deformaţie profesională la unele categorii de subiecţi. Exprimă o preocupare
pentru sănătatea fizică sau un ecran aruncat peste punctele slabe ale propriei
personalităţi.

D) Răspunsuri natură – Natură.

4) Factori adiţionali
A) Răspunsurile banale Ban – revin o dată la trei răspunsuri după
Rorschach, o dată la şase, după succesorii săi. Semnifică adaptarea socială
elementară, conformismul social, participare la gândirea colectivă. Numărul lor
variază de la 5 la 7, cu variaţii în plus sau în minus.

40
 Răspunsurile originale Orig- cele care revin mai rar decât o dată la o sută
de răspunsuri. Orig.+ este semn al creativităţii; Orig- este un semn patologic.

B) Şocurile sunt reacţii de „stupoare afectivă” (Rorschach), de perturbare

emoţională profundă provocată subiectului de particularităţile anumitor planşe.
Această perturbare antrenează o dezorganizare a gândirii raţionale şi a controlului
pe care aceasta o exercită asupra personalităţii.
Indicii care denotă existenţa unui şoc:
- scăderea randamentului cantitativ sau calitativ la o anumită planşă;
- creşterea supracompensatoare a numărului de răspunsuri;
- schimbarea în modul de aprehensiune;
- iregularitatea succesiunii;
- absenţa răspunsurilor culoare la planşele colorate;
- absenţa răspunsurilor uzuale la o planşă, mai ales a răspunsurilor Ban;
- sărăcirea conţinuturilor: G primare;
- creşterea timpului de latenţă;
- manipularea agitată a planşei; ezitare, linişte; denegare, refuz;
- exclamaţii emoţionale de dezaprobare sau de aprobare a planşei;
- remarci critice sau autocritice;
- răspunsuri bizare, infantile;
- răspunsuri exprimând simbolic problemele subiectului.
Cele mai importante şocuri sunt:
- şocul culoare (în ordinea descrescătoare a frecvenţei II, IX, VIII; X). Este
legat mai ales de culoarea roşie; subiectul refulează mişcările pulsionale evocate de
această culoare, sursă de sentimente de culpabilitate.
- şocul la negru (mai ales la IV şi la VI, dar şi la V, VII, I). Este mai durabil
şi mai difuz decât celălalt, denotând dezordinea şi destructurarea interioară.
Subiectul îşi verbalizează suferinţa prin remarci disforice.
Au fost evidenţiate şi alte tipuri de şocuri:
- şoc iniţial (Mohr) la I – dificultate de a intra în sarcină;
- şoc la vid (Orr) la VII, IX – caracterizează fobiile cu nucleu pregenital,
perturbările precoce în relaţiile cu imago-ul matern etc.;
- şoc la alb (Bohm, la I, II sau mai degrabă şoc la gaură (= simbol sexual
feminin): teamă de femei şi de contact sexual la bărbaţi; de protest viril
la femeie;
- şoc kinestezic (Loosli Usteri) la III, ca şi la I, II, IX – defensă contra
angoasei prin rigiditate;
- şoc sexual, la VI – preocupări privind probleme sexuale nerezolvate.

C) Refuzul – atunci când subiectul nu dă nici o interpretare pentru o planşă.

Planşele cele mai refuzate sunt, în ordine descrescătoare: IX, VII, VI, IV şi II.
Subiectul este incapabil să surmonteze inhibiţia provizorie declanşată de
determinantul principal sau de simbolismul planşei. Uneori, blocajul poate fi
surmontat, fiind legat de un conflict psihic. În alte cazuri, el nu poate fi surmontat,

41
ţinând de structura mentală a subiectului. Un refuz unic se poate întâlni la un
subiect normal, dar emotiv.

INTERPRETAREA
Cele patru faze ale interpretării, după Marguerite Loosli Usteri, sunt:
Prima fază – analiza şi interpretarea aspectului formal – sunt analizate
toate datele cotabile şi, în consecinţă, sesizabile cantitativ (numere brute, procente
şi formule). În cursul acestei faze este necesară folosirea unei foi de cotare, care
facilitează localizarea trăsăturilor pozitive şi negative.
A doua fază – căutarea şi interpretarea şocurilor şi fenomenelor de
interferenţă. Această fază este decisivă pentru înţelegerea problemelor afective ale
subiectului, presupunând căutarea oricărui semn de perturbare majoră sau minoră.
Faza a treia – căutarea interpretărilor susceptibile de a fi încărcate de
simbolism, mai ales interpretările cu conţinut individual.
Faza a patra – elaborarea psihogramei (sinteza rezultatelor), care este faza
creatoare a elaborării rezultatului.

După Bohm, o schemă de interpretare ar arăta astfel:

1. Apreciere cantitativă a inteligenţei (grad de inteligenţă), eventual indici
ai unei oligofrenii (lipsă de inteligenţă) sau de demenţă (deficit de inteligenţă);
eventuale inhibiţii afective ale inteligenţei (nevrotice, depresive).
2. Apreciere calitativă a inteligenţei (forma de inteligenţă), adică
descrierea modului de lucru specific şi eventuale talente particulare (abstracte,
tehnice, artistice); imaginaţia şi particularităţile sale (creativitate, originalitate,
excentricitate, îndepărtare în raport cu realitatea, siguranţă, eventual tendinţe
mitomane etc.).
3. „Afectivitate”, adică structură şi control (frânare şi inhibiţie) a
sentimentelor şi a afectelor. „Contactul social” este în raport cu afectivitatea.
4. „Atitudini generale”, cum ar fi: ambiţie (cantitativă şi calitativă), nevoie
de prestigiu, sentimente de inferioritate, agresivitate, încăpăţânare, inhibiţie a
agresivităţii etc.(Aceste trăsături pot fi tratate, de asemenea, în raport cu forma de
inteligenţă, cu afectivitatea sau cu o eventuală nevroză).
5. Dispoziţie (neutră, exaltată, deprimată, anxietate etc.). poate fi mai
adecvată tratarea dispoziţiei în raport cu dispoziţia şi cu afectivitatea.
6. Trăsături nevrotice, tip, structură şi particularităţi.
7. Diagnostic psihiatric (oligofrenie, psihoză, deficite sau sechele organice,
nevroză, psihopatie).
8. Particularităţi constituţionale, eventual decelabile.
9. Raport de investigaţii complementare eventuale (alte teste etc.).
10. Informaţii complementare eventuale, anamneze familiale, obişnuinţe
de viaţă, conflicte etc., destinate medicului.
11. Remarci eventuale privind prognosticul şi indicaţia anumitor metode
psihoterapeutice.

42
 12. Sugestii de examene complementare într-o direcţie precisă (indicaţii
pentru investigare a posibilelor sindroame organice).

Putem conchide astfel că specificitatea testului Rorschach constă în:

- materialul perceptual-imagistic, nonverbal, fără o structură formală
determinată, care să ceară o semnificaţie determinantă;
- consemn care propune o maximă libertate de alegere;
- stimulul are o ambiguitate maximă, ceea ce forţează la o atitudine
semantică (de atribuire de semnificaţii);
- percepţia este doar momentul de intrare în situaţia proiectivă, blocajele
care apar la acest nivel fiind primele semne de avertisment asupra unei
probabile teme profunde dominante;
- proba şi consemnul ei provoacă o relaxate a controlului conştient şi, de
aici, fie o relaxare a cenzurii, fie o intensificare a acesteia şi o
manifestare a rezistenţelor;
- stimulează regresia şi mobilizează mecanisme profunde împotriva unei
angoase primitive originare; planşele trimit la diferite stadii de
organizare şi evoluţie a fiinţei, pe parcursul ontogenezei.

43
 Studiu de caz (după Marguerite Loosli-Usteri)
Protocolul unei femei de 40 ani.

PLANŞA I
1. ^ ca o figurină veche, care imploră cu ambele D k Statuie
mâini devitalizare
2. ^ animale care se sprijină aici (partea laterală) D FK pasiv A
^ … văd capul animalelor Precizare
„aici văd ceva care imploră” Repetiţie
3. o pasăre mare, nu un patruped. G F+ A ban
^ asta e tot
PLANŞA II G K H ban
4. ^ fiinţe umane
nişte vrăjitori
5. ^ cu un fes roşu, cu mâinile sprijinite şi dansând D FC ob.cotat pentru a nu
„asta e tot” pierde FC
„Trebuie să caut mai departe?”
„un anumit timp?”
(sunteţi liberă să faceţi cum doriţi, puteţi să
continuaţi sau să vă opriţi)
„o figură modernă de dans”

Repetiţie şi precizie.
PLANŞA III
6. ^ aici văd doi oameni mici care duc o cupă (arată G K H ban.
gambele)
7. în mijloc un fluture. Iată-l. D F+ ban.
„asta e tot”
8. ^ S-ar putea spune un coş cu flori. La mijloc un D F+ obj.
fluture (roşu sup.)
indică pata cu degetul şi face o remarcă Repetiţie, atracţie pentru roşu, remarcă
incomprehensibilă pe care a uitat-o la interogatoriu.
PLANŞA IV
^ asta nu e prea simpatică pentru mine. Soc.Clob
9. ca un monstru, cu braţe, labe. G FClob A
Asta e o impresie dezagreabilă. Un lucru mort deja Devitalizare post-hoc, negarea anxietăţii.
nepericulos. Remarcă care vrea să camufleze frica.
PLANŞA V
10. un liliac G F+ A ban.
^ îl văd fără mişcare (reia planşa IV).
Nu e prea simpatic, deloc agreabil. Atracţie pentru negru, critica repetată a obj.,
Revine la planşa V. Seamănă cu două coarne, labele, precizare.
aripile.
11. ^ Acesta nu e fluture, ci un animal mic, care poate D F+ A ban.
zbura (partea sup.) FK (reprim.)
(enumeră toate detaliile)
(la interogatoriu: poate zbura, dar nu zboară; stă Mişcare oprită
imobil, dar îmi imaginez că ar putea zbura) Precizie.
(adică cu ajutorul aripilor)

44
12. ^ Ca o stâncă (p.mare), o piatră cu formă D (C)F N
simetrică (la interogatoriu: ca un lucru cenuşiu, mai Remarcă
degrabă dezagreabil) Simetria
13. ^ Ăsta e drumul care duce în afară (ax.median) D F+ ţară
(la interogatoriu: în afara, spre partea superioară a
patei)
PLANŞA VII
14. ^ Un desen grotesc ca acela (din pl.III), două D F+ statuie ban.
fete cu coafuri groteşti, ca nişte busturi, un desen Devitalizare
amuzant.
^ ca şi cum cineva ar vrea să facă un desen amuzant.
Repetiţie
PLANŞA VIII
15. ^ două animale care urcă, urşi care urcă. D FK A ban.
16. ^ îmi pot reprezenta un fluture întors (roz-oranj) D FC A
„Nimic global”
autocritică
17. ca nişte drapele (bleu). D FC obj.
Asta se vede foarte clar… ele urcă, e ceva plăcut. Apreciere personală
(la interog. labele sunt bine sprijinite, le văd foarte Repetiţie.
bine, foarte simpatic.
(FK pasiv nu intră în rezultatul numeric, dar este
interesant ca indiciu al nevoii de sprijin)
PLANŞA IX
„Asta ce-o mai fi?”
tăcere foarte lungă Şoc
18. ^ Aici văd ceva ca un jet de apă D k jet de apă
(axul median)
tăcere lungă
19. ^ ca nişte crevete, aşa e culoarea (brunul), dar ar →şoc la gol (alb)
trebui să fie împreunate remarcă personală
(adică cele patru pete brune ar trebuie să se atingă)
20. ^ ca nişte animale (verdele), capetele, corpurile,
labele care se ating. D F+ A
^ două animale → FK
repetiţii, imagine inversată
21. ^ cap de câine, pentru că fiica mea vrea unul (Dd Dd F+ Ad.orig.+
marginal verdelui care atinge DBl interior) Referinţă personală.
22. v pene (roz) D FC obj.
23. v flori D CF plante
aici câinele
24. ^ ca nişte languste Dd CF Ad
(proeminenţele brunului) → repetiţie, numeşte un tot din care nu vede
decât o parte.
PLANŞA X
25. două figuri simpatice care dansează (rozul) D K H
26. aici cu 2 pălării negre, aici 2 … (bleu median) D FC obj.
ceva ce poartă pe ele. Complement precizie
27. ^ o insectă care nu este dezagreabilă (bleu D F+ A ban.
lateral);
28. v două animale mici, care vor să urce D FK A

45
 Rezumatul numeric
Moduri de apercepţie Determinanţii interpretării Conţinutul interpretării
G5 F+ 10 A 13
D 21 K3 Ad 1
Dd 2 FK 3 H3
Do- k2 Hd –
Dbl- CF 3 Obj.5
FC 5 Plante 1
(C)F 1 Natură 2
FClob 1 Ţări 1
Statuie 2
28 28 28

Tip de rezonanţă intimă: 3K:5 1/2 C;

Formula secundară 5(K):1(C)
Tip de apercepţie: G-D
Succesiunea: uşor relaxată.

F+% 100
F% 35
A% 50
H% 17
Ban. 8
Orig. 1+

Trăsături caracteristice
1. număr total de răspunsuri – mic, corespunzător primului ¼;
2. puţin interpretări globale;
3. accentul principal al modurilor de apercepţie, cade pe D. Interesul este
orientat spre concret.
4. lipsesc din rezultat modurile inferioare de apercepţie, lipseşte sindromul
de incertitudine interioară, ceea ce înseamnă că eventualele tulburări
afective nu se repercutează asupra contactului cu realitate;
5. F+ prea ridicat, raportat numai la 10 F. interpretările care nu sunt F, în
afară de una, au toate formă bună. Gândirea prea controlată. O oarecare
apăsare exprimată de numeroasele repetiţii, care semnifică, datorită
preciziei excelente de a pătrunde în profunzimea lucrurilor.
6. F% 35, ceea ce înseamnă că conduitele subiectului sunt dirijate mai ales
de afectivitate, analiza determinanţilor afectivi ne va spune dacă rolul
mare jucat de afectivitate este o calitate sau un defect.
7. A% normal, adică gândire cu stereotipie normală;
8. H% normal, înseamnă că subiectul este preocupat normal de viaţa sa
intrapsihică;
9. cele 8 banalităţi indică o foarte intensă participare la gândirea colectivă.

46
 10. gândirea este lipsită total de originalitate (DdO+), legat de o referinţă
personală atât în sensul bun, cât şi în sensul rău al cuvântului.
11. tip de rezonanţă intimă tip extratensiv mixt.
Analiza celor 3K.2K „clasice” la planşa II şi III şi un K la planşa X. Fiind
toate active, ele indică un oarecare grad de dinamism, intact al personalităţii
profunde. Analiza interpretărilor C:=FC, apar foarte rar într-un rezultat. 3FC apar la
planşa X. Subiectul aparţine tipului cromatic de stânga, indiciu al maturităţii
afective. Aceasta înseamnă că, din personalitatea profundă, emană o influenţă
stabilizantă, şi că cei FK şi k de la planşa IX reprezintă trăsături pozitive.
În nevroză, apare, alături de un contact afectiv facil şi adaptat, o evidentă
tendinţă de afirmare. Dacă luăm în considerare pe de o parte adaptarea, care
reprezintă maturitatea acestei afectivităţi, iar pe de altă parte, concentrarea Cf la
planşa IX (cea de-a doua planşă maternă), putem vorbi despre nevroză.
Egocentrismul este condiţionat evident de raporturile fiică-mamă şi este legat
exclusiv de ele.
12. În formula secundară, avem 3FK, din care 2 sunt active (planşa VIII şi
X), al treilea pasiv (planşa I). Dat fiind că motivul „se sprijină”, apare de 2 ori la
interogatoriu. Putem conchide că nevoia de sprijin este foarte pronunţată, deşi este
refulată. Motivul „se sprijină” apare numai în FK. În plus, mai apar 2k, cel de la
planşa I pare să indice o nevoie de sprijin profund refulată (statuia în poziţie de
rugăciune), în timp ce celălalt este interpretarea cea mai vitală a rezultatului (planşa
IX). Aceste 2 interpretări indică o ambitendinţă profund refulată, faţă de căutarea
sprijinului şi independenţă. Un pic de ambivalenţă caracterizează întreaga conduită
a subiectului (tip de rezonanţă intimă prea îndepărtat de ambiegalitate).
13. Un (C) la planşa VI exprimă o viziune în prezent vagă şi evident
infantilă (datorită faptului că este legată la o „natură” şi o altă trăsătură infantilă –
referinţa personală de la planşa IX, cât şi imaginea inversată).
14. Orientarea opusă a celor 2 tipuri de rezonanţă intimă, întăreşte impresia
de dizarmonie a personalităţii. Datorită puternicei predominanţe a FK+k asupra K,
trebuie să ne gândim la o refulare puternică a forţelor care emană din personalitatea
profundă. O evoluţie normală, fără piedici, a subiectului, ar fi trebuit să se facă în
direcţia introversivităţii. Dacă facem abstracţie de divergenţa celor 2 tipuri de
rezonanţă intimă, se observă o diferenţă de conţinut: dinamism intact în tipul
manifest, în timp ce dinamismul refulat poartă o notă de pasivitate; maturitatea
manifestărilor periferice active (5 FC 3 CF), şi o uşoară înclinaţie anxios-infantilă
latentă [1 (C)F nat.]. fără buna sa adaptare afectivă, această femeie ar fi trebuit să
trăiască peste posibilităţile sale.
15. Şocul culoare nu a apărut la planşa VIII, la care interpretarea iniţială
este „două animale”, urmate imediat de două FC; din contra, apare o reacţie
stuporoasă, cea mai puternică din tot rezultatul de la planşa IX (întrebarea iniţială,
tăcerea lungă şi supracompensarea cantitativă). La planşa X, stuporul a dispărut.
16. Şocul Clob s-a produs la planşa IV, sub forma unei manifestări disforice
evidente, urmate de un G disforic şi devitalizat şi de afirmaţia că „nu îi este frică”.
Mai apoi, subiectul abandonează planşa V pentru a reveni la planşa IV, care se pare

47
că îl fascinează, deşi o critică şi a doua oară; la planşa V, o singură interpretare:
liliacul, interpretare spontan lipsită de mişcare (privată), care frizează devitalizarea.
Şocul continuă la planşa VI, unde interpretarea iniţială este dată sub formă de
negaţie şi a cărei mişcare virtuală este numită. Urmează apoi şi o interpretare
evident infantilă atât sub aspect formal, cât şi ca şi conţinut.
Şocul Clob este incontestabil - el are loc pe un fond de anxietate
constituţională, şocul fiind anunţat prin semne cum ar fi scăderea cantitativă a
răspunsurilor la planşele IV şi V, scăderea calitativă la planşa VI, devitalizarea
mişcărilor blocate la acest subiect kinestezic. Totuşi, rezistenţa faţă de anxietate
reuşeşte bine.
17. La planşa IX suntem în faţa unui cumul de şocuri la culoare şi gol (vid).
Semnele şocului la vid: atracţia faţă de gol, pe care subiectul şi-o satisface scoţând
din dinamismul său profund refulat, proiecţia imaginii celei mai vitale a
rezultatului (k ascendent), o a doua atracţie exercitată de gol (sub forma criticii
obiectului), o referinţă personală, semnul regresiunii; o imagine inversată (semnul
percepţiei infantile); proiecţia a două animale asemănătoare, datorită cleştilor lor,
apariţia egocentrismului afectiv (3CF); puternică compensare cantitativă a stuporii.
Cu toate aceste semne de tulburare, există o bună apărare contra stuporii
(interpretarea iniţială la planşa IX, care este aproape o învingere a stuporii,
menţinerea unei bune precizii în gândire, manipularea redusă a planşei IX şi lipsa
completă la planşa VII).
18. Şocul iniţial este incontestabil şi puternic: tăcere lungă, interpretare
iniţială devitalizată şi imaginea proiectată în trecut, apoi un FK cu motivul „a se
sprijini”, repetarea interpretării iniţiale; ultimul răspuns, un G banal, care trebuia să
fie dat primul, care indică faptul că suntem în faţa unei succesiuni inversate. Acest
lucru exprimă o bună stăpânire de sine. La planşa IV (punctul VI), este confirmat
şocul iniţial. Aici tatăl este văzut ca monstruos, deşi caracterul său periculos este
negat, la fel şi frica pe care ar trebui să o inspire. Se poate citi aici sentimentul de a
fi abandonat de tată. Datorită caracterului negativ al celor două imagini parentale,
se poate bănui un comportament nevrotic, deşi se regăseşte o bună adaptare, lipsită
de anxietate.
19. Şocul la roşu este uşor la planşa II, exprimat printr-o ezitare, dar care
este urmat de un K şi de un FC; ambitendinţa între abandonarea sau continuarea
interpretării. La planşa III, interpretarea continuă, dar fără intensificarea şocului.
Este o atitudine ambivalentă faţă de agresivitate, dar nu foarte importantă, şi
nici foarte perturbantă.
20. Numeroase reacţii necotabile, repetări şi precizări, care exprimă atât
nevoia de a merge în profunzimea lucrurilor, cât şi incertitudinea care se manifestă
prin autocritică şi critica obiectului, prin diverse aprobări sau dezaprobări
personale, adică reacţii subiective; 3 devitalizări la planşele parentale, semne de
frică faţă de contactul cu realitatea imaginilor parentale.
21. Interpretări susceptibile să cuprindă un simbolism personal:
a) „Figura veche care se roagă cu ambele mâini”, interpretarea la care
subiectul revine (planşa I);

48
 b) „Monstrul”, care se pare că fascinează subiectul (planşa IV);
c) „Ca o stâncă” şi „drumul care duce afară” (planşa IV);
d) „Un desen grotesc…/ca şi cum cineva ar vrea să facă un desen amuzant”
(planşa VII);
e) „jet de apă” (planşa IX).

Psihograma
Avem de-a face cu un subiect a cărui gândire este foarte precis marcată de
nevoia de a merge în profunzimea lucrurilor şi controlat anxios (F+% 100).
Interesul este orientat în primul rând spre lucrurile concrete (predominanţa D), dar
în acelaşi timp este retras pe detaliile fine, fără a se pierde (2Dd). Gândirea
generalizatoare şi abstractă este puţin dezvoltată (5G, toate banale). Subiectul este
incapabil să sesizeze problemele de mare anvergură sau abstracte. Gândirea va fi
întotdeauna onestă (F+% crescut, control constant a celor afirmate). Subiectul
participă într-o foarte mare măsură la gândirea colectivă (este plin de bun simţ, cele
8 banalităţi, şi predilecţia pentru lucrurile concrete), dar este lipsită de originalitate.
Afectivitatea este fin adaptată, în afară de contactul cu elementul matern
(3CF la planşa IX, la care se adaugă 5FC). Balanţa între uşurinţa contactului afectiv
şi accesul la personalitatea profundă este echilibrată. Trebuie să remarcăm o
pronunţată nevoie de sprijin. Se poate spune, cu unele rezerve, că subiectul duce o
viaţă deasupra posibilităţilor sale (forţelor sale), care nu ajung să se desfăşoare în
toată plenitudinea lor (refulare kinestezică). Afectivitatea domină în mare măsură
conduita în realitate. dacă ea ar mai egocentrică, dominanta ei ar fi constituit un
pericol pentru subiect. Dar, datorită calităţilor ei şi importanţei slabe a agresivităţii,
ea reprezintă un factor pozitiv.
Nu pot fi contestate unele mecanisme nevrotice, cu toate că, chiar în
momentele de mare tulburare, subiectul îşi regăseşte întotdeauna controlul asupra
sa. Datorită acestui control, semnele de perturbare rămân discrete (absenţa
diminuării calitative la planşe şocante, în afară de infantilismul care apare la planşa
IX). Acest autocontrol, autostăpânire, combinată cu o afectivitate adaptată, cu
excelentul simţ a concretului, cât şi cu precizia gândirii, trebuie luată în
consideraţie ca unul din punctele cele mai favorabile ale rezultatului. Mecanismele
nevrotice intră în joc numai faţă de problemele paterne şi materne, greu de
caracterizat în amănunt. Cu totul ipotetic, ne putem gândi la sentimentul de
abandon referitor la tată (statuie care se roagă cu ambele mâini) de la planşa I şi
frica intens dominată (înăbuşită) faţă de mama devorantă (reacţia la cavitatea
planşei IX). Ca un fapt pozitiv, trebuie să adăugăm lipsa crispării, cu toată
autodominarea puternică (tip de rezonanţă intimă dilatat), cât şi a negativismului
(lipsa Dbl).
Se mai poate aminti anxietatea bazală care, după toate probabilităţile, este
mai mult constituţională. Ca şi celelalte surse perturbatoare, şi ea este dominată în
foarte mare măsură de către subiect, care se stăpâneşte într-o foarte mare măsură,
deşi rămâne deschis spre lume, în întâmpinarea căreia merge cu rare calităţi
afective.

49