Vecina Rodica nu e atat de incuiata pe cat o crede Denisa.

Unii oameni devin odata cu inaintarea in varsta si datorita circumstanetelor din ce in

ce mai retrasi. Duduia Rodica se afla si ea in aceasta situatie. Cand am cunoscut-o acum 8 ani era inca plina de viata; o femeie la sfarsit de glorioasa
cariera, mandra de realizarile ei si cu ceva planuri de viitor, mai exact, cum o sa-si petreaca timpul dupa ce va iesi la pensie. Avea multi prieteni din
toate mediile sociale si se visa o pensionara dinamica, implicata in tot felul de activitati. Adesea se intreba daca norocul si succesul pe care il are in
viata o fac sa fie in continuare optimista sau daca e norocoasa pentru ca e optimista, pentru ca gandeste pozitiv si spune DA tuturor oportunitatilor.
Intotdeauna a stiut sa se adapteze la context si la oamenii care au inconjurat-o, sa nu puna la suflet rautatile unora, dar sa se hraneasca si sa se intretina
cu laudele si vorbele dulci venite de la admiratori.
In domeniul ei, contabilitatea – era contabil expert – nu a excelat niciodata. Niciodata nu si-a dorit in mod special sa faca asta. Niste
circumstante favorabile au impins-o pur si simplu. La inceputul anilor '60 a terminat liceul economic si a fost repartizata pe un post de contabil la o
fabrica de textile. Era tanara, energica asa ca, probabil, nu i-a fost foarte greu sa se afirme in asa fel incat sa fie trimisa sa faca facultatea – a facut la
seral facultatea de contailitate. A fost director al fabricii de textile pana in '79, iar de atunci pana in '93 director al mai multor mici fabrici comuniste
care mergeau in pierdere. Dupa '93 i s-a oferit ocazia sa isi inceapa propria afacere dar a refuzat. Oricum era trecuta putin de 50 de ani iar viata si-o
traise, iar de lasat ceva consistent in urma nu trebuia sa lase nimanui, asa ca n-avea rost sa-si bata capul cu afaceri. A acceptat insa oferta unui coleg de
breasla de a lucra la firma acestuia care oferea servicii de contabilitate. De aici avea sa si iasa la pensie.
Denisa o cunoaste de numai 2 ani, de cand ne-am mutat impreuna. Cam tot de atunci i-a inceput si declinul, cuprinsa de nostalgia vremurilor
bune, coplesita de terifianta idee a batranetii, degradarii si a bolii. Nici relatia cu sotul nu o mai multumea, chiar de cand acesta iesise la pensie si se
refugiase in alcool si in tablele jucate in parc cu alti pensionari. Cand a cunoscut-o Denisa, duduia Rodica nu era o persoana bisericoasa, dar daca o
intrebai de copii iti raspundea cu mana pe suflet ca Dumnezeu nu i-a dat asa ceva; in rest de toate, dar asa ceva nu. Si daca n-a avut parte de ei nici nu
si i-a dorit prea mult si nici nu le-a simitit lipsa. Ea si Nelu, raposatul, erau o familie de hedonisti, perfect adaptati economiei de consum si in general
vietii de dupa '89. Castigau mult si consumau mult. Inca o gura la masa le-ar mai fi miscorat si lor din portie. Excesele i-au si adus lui Nelu prematura
si neasteptata moarte printr-un atac de cord la varsta de 64 de ani, acum 3 – 4 luni. Era cardiac si avea si un inceput de diabet dar nu putea renunta nici
la dulciuri, nici la bautura(cel mai mult ii placea coniacul cu cola) si nici la tigari(un pachet pe zi). Toate astea trebuiau sa-i puna pana la urma capac si
mai bine c-a fost acum, brusc si fara prea mare durere. Pentru duduia Rodica a fost cea mai mare pierdere pe care o putea suferi, un fel de cadou de
pesionare, venit cu un an intarziere si care i-a cam dat planurile peste cap si conceptiile despre viata, succes, fericire. Cadoul ei de persionare era o
noua perspectiva asupra vietii, pe care moarte sotului i-a oferit-o.
– Buna ziua doamna! Ma bucur sa va vad. (Citisem intr-o carte de comunicare ca e bine sa spui asta dupa salut. Il face pe omul din fata ta sa se
simta mult mai important si sa raspunda, astfel, pozitiv nevoilor tale. Cu duduia Rodica ar fi mers oricum. Cred ca abia astepta sa-i bata cineva
la usa sau sa-i sune telefonul.)
– Ooo, buna, buna, Dorin, buna! Ia spune.
– Stiti, Denisa si cu mine avem o problema. Daca ne-ati putea ajuta...
– Sigur, Haide, intra! Dar fata unde e?
– Denisa a iesit cu o prietena si m-a rugat pe mine sa... stiti...
– Cu ce sa te servesc?
– Aa... pentru o cana de zahar am venit.
 – Ia loc acolo pe canapea si spune-mi cu ce sa te servesc...o cafea, un ceai, un suc? Am si o prajitura cu prune... Vedem noi pe urma cum facem si
cu... cana de zahar;).
De neclintit duduia Rodica. Din toate punctele de vedere. E o femeie inalta – peste 1,70 – si inca solida pentru varsta ei, o varsta la care oamenii
incep sa se chirceasca, sa se stafideasca. Are o postura rigida, mersul ei are pasi egali, iar picioarele parca prind radacini acolo unde calca; spatele il
tine mereu drept si la fel si capul pe care niciodata nu-l apleaca in jos. Cand o privesti iti da impresia unui tanc putin ruginit de timp, dar inca pregatit
de lupta. Pacat, insa, ca e vorba de o lupta cu ea insasi; o lupta a autodistrugerii sau a mantuirii - asta depinde numai de ea.
Pe cat de impunatoar ii este fizicul, pe atat de dulce si mieroasa ii este vorba. Ti se adreseaza cu calm si cu incredere privindu-te direct in ochi.
Din cand in cand te intreaba daca ai inteles si daca esti de acord cu ea. E adorabila ca partener de discutie si te face sa-ti pierzi cu ea dupa-amiezi
intregi de weekend. De fapt asa am si ajuns s-o cunosc atat de bine.
– E bine ca mai iese si ea singura, ca e fata tanara. Ti-am mai zis eu tie ce rau mi-a parut pe la 30-35 de ani ca de la nici 20 mi-a trebuit sa ma leg
de Nelu si sa-l tarasc pe urma toata viata dupa mine.
– Da! Pai mai iesim si separat...
– Nimic n-a facut de cand ne-am casatorit. A trait mereu numai in umbra mea. Eu am fost barbatul in casa ca pe el l-a interesat numai ce avem in
frigider, daca are tigari si bautura si daca sunt platite sau nu facturile. In concedii ce ma mai scotea, ca asa am ajuns sa cunosc tara asta, dar in
rest... Ce sa faci? Alea erau vremurile, iar voi ca sunteti tineri trebuie sa invatati din ce-au gresit astia nascuti mai devreme decat voi.
– Inainte existau posibilitati dar nu exista dorinta. Acum e tocmai invers. Nu vedeti ce a ajuns tara asta?!
– Nu-mi mai spune ca nici nu vreau sa mai aud. Am desfiintat si televizorul si radioul. Am alte preocupari acum, asta pe langa mersul la biserica.
Ia hai sa-ti arat!
Ne ridicam impreuna de pe canapeaua comoda din sufragerie. Ma ia de brat si ma conduce mandra catre dormitor. Incepea sa devina intima cu
mine. E clar ca atunci cand o persoana te conduce catre dormitor te considera deja unul dintre apropiatii ei, mai ales o persoana ca duduia
Rodica, care numai in sufragerie ma poftea de cate ori o vizitam – nici macar in bucatarie.
– Asta e camera pe care le-am amenajat-o lor, unde locuiam ianinte cu Nelu. Acum eu dorm pe canapeaua din sufragerie. Am zis sa nu le dau
drumul in restul casei ca sa nu faca par si mizerie.
– Sunt toate pisici?
– Nu. Cel cu dungi galbene e motan, iar restul sunt pisici. Oricum e castrat, asa ca nu-mi fac probleme. Saptamana viitoare o sa merg si cu
femelele la castrat ca e nesanatos pentru ele sa fie fertile si totusi sa nu faca pui.
– Da. Am auzit si eu asta. Ne-ar fi placut si noua un caine sau o pisica dar stim ca nu am avea timp pentru ea, In timul facultatii Denisa e mai
toata ziua plecata, iar eu cand lucram eram cam la fel, asa ca nu se merita sa chinuim vreun animal.
– Da, saracele, cum sa le chinuiti?, ca sunt ca oamenii, chiar mai ceva! Sa le vezi cat de destepte sunt si cum vin la mangaiat. Stau aici toata ziua
cu ele si ne jucam. Petrec timp cu fiecare in parte ca sa nu le fac geloase, ca sensibile sunt, saracele. Chiar nu mai stiam cat de frunos e sa ai
grija de ceva, chiar si de un animal.
– Foarte bine ca v-ati luat pisici. Stiti cum se zice: animalul de companie – cel mai bun prieten al omului.
Nu stiam cum sa inchei discutia mai repede si sa plec de acolo pentru ca sunt alergic la parul de pisica. Adica, mare lucru nu mi se intampla, dar
incep sa stranut si sa-mi curga ochii si nasul. Duduia Rodica deschisese larg usa si imi gesticula de zor in timp ce vorbea. Pisicile – 5 la numar –
coborasera din pat si se frecau de picioarele ei si cu toate ca vorbea atat de frumos despre ele acest lucru parea sa n-o impresioneze.
– Foarte destepte si iubitoare sunt si char simt ca s-au atasat de mine. Haide sa mergem inapoi in sufragerie ca ni se raceste cafeaua.
Sa se mai planga pensionarii ca au pensiile mici. Asta isi permite sa intretina 5 pisici, iar tineretu' sta in somaj si moare de foame. Sa mai zici ca
nu se merita sa renunti la tot aici si s-o iei de la capat intr-o tara civilizata.
– Denisa o sa se faca medic si nu mi-e rusine de voi. Ii poti spune sa-mi faca o vizita in dupa-amiaza asta cand se intoarce?
– Va simtiti rau? Denisa abia a terminat anul IV. Nu stiu cu ce va poate ajuta. Mai bine sa mergeti la un medic.
– Nu, Dorin, stai linistit. Vroiam numai sa stam de vorba. Si incepand sa planga si cu o voce disperata – simt ca o iau razna. Am vrut de mai
multe ori sa ma sinucid, sa ma arunc de la balcon, dar mi-e frica de iadul cel vesnic. Aici deja traiesc un iad. Preotii nu ma pot ajuta.
– Inteleg foarte bine ca sunteti intr-o perioada dificila. Ati mers la un psiholog? Preotii au si ei rolul lor, dar uneori trebuie apelat si la psihologi.
– Pot sa ajung direct la nebuni, sa mor sedata si legata in lanturi in cativa ani. Dar nu vreau! Aici, in casa mea vreau sa mor, linistita si impacata,
cu preotul langa mine.
– Dar cum va simtiti, in ce stare sunteti?
– Ma striga, Dorin! Ma striga in fiecare noapte, iar mai nou chiar si ziua. Daca nu-i raspund tipa la mine, iar de frica sa nu scoale tot blocul ii
raspund si uneori ma tine de vorba pana dimineata. Pisicile pentru asta mi le-am luat, sa ma apere, ca se zice ca pisicile te apara de spirite, dar
de la un timp au inceput sa ma strige si ele. Adica e un mieunat care suna a „vino!”. E numai in capul meu asta? Spune-mi! L-ati auzit si voi pe
Nelu strigand? Am luat-o razna si stiu asta si nu vreau la nebuni. Ajutati-ma!
E socant sa realizezi ce se ascunde in spatele comportamentelor umane. Diferenta dintre patologic si normal o poti sesiza numai cunoscand
indeaproape omul si situatia. Duduia Rodica devenise atat de bisericoasa dupa moarte sotului din pricina dezechilibrului pe care acest eveniment din
viata ei i l-a creat. Putea fi chiar o boala psihica declansata pe fondul socului pe care l-a suferit la aflarea vestii. Isi stia sotul in parc la table si primeste
un telefon prin care e rugata sa se prezintela morga spitalului de urgente pentru a recunoaste cadavrul. Acum cauta la preoti rezolvarea problemei. Cel
mai probabil au sfatuit-o sa vina regulat la slujbe, sa-i faca colivi in fiecare sambata si sa-i dea mult de pomana. Asa spera sa-i paraseasca in cele din
urma casa(mintea, de fapt) si s-o lase linistita printre cei vii atat cat mai are de trait.
Dupa inca jumatate de ora de confesiuni si destainuiri reusesc sa plec cu o punga de zahar si ceva de mancare – portii duble, pentru amandoi –
si cu promisiunea ca o voi trimite pe Denisa in vizita.