I.

Consilierea familiei şi terapii de familie

Indiferent de formulele pe care le cunoaşte astăzi viaţa de familie , dinamica şi transformările care
au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul nesecat din care apar şi se dezvoltă bucuria sau suferinţa
indivizilor , eficienţa sau ineficienţa lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerinţele societăţii moderne .
Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieţii sale, iar consecinţele unei
funcţionări deficitare se reflectă întotdeauna negativ în starea de sănătate psihică şi somatică a acestuia,
dar şi în dezechilibrele şi suferinţele sociale. În acest sens, terapiile de familie încearcă să înveţe oamenii
să interacţioneze responsabil în cea mai importantă structură a vieţii lor intimitatea şi solidaritatea
familială-astfel încât să îşi menţină sănătatea şi armonia.
Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare şi facilitare a echilibrului sistemului
familial aflat în impas , instrumente moderne de acţiune, preventive şi curative în egală măsură, în slujba
familiilor disfuncţionale. Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă
neutră,obiectivă asupra situaţiei existente. El este cel care poate dezvălui celor doi parteneri alternativele
reale de rezolvare a problemelor familiale,cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia,fără a impune alegerea
vreuneia. De asemenea,terapeutul este cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască mai bine,
să se poată detaşa de anumite probleme sau chiar să le evite.
Cele mai importante disfuncţionalităţi pentru care se apelează la un consilier terapeut sunt (I.
Mitrofan şi C. Ciupercă,2002):
- o imagine de sine negativă,sentimente şi păreri despre ei înşişi defavorabile;
- comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei indirectă,vagă şi nesinceră;
- regulile folosite în sistemul familial sunt rigide,depăşite sau neacceptate de ceilalţi;
- relaţiile extrafamiliale sunt puţine şi formale.
Totuşi, trebuie precizat faptul că puţine persoane sunt în măsură să identifice problemele cu care
se confruntă, fie din cauza ignoranţei, fie din cauza indiferenţei. Sunt, de asemenea, situaţii în care
indivizii reuşesc să dea impresia unei căsnicii fericite, considerând chiar un succes aparenţa exteriorizată.
Şi această categorie de indivizi are nevoie de consiliere psihologică. Orice familie poate spera să-şi
îmbunătăţească calitatea vieţii dacă fiecare membru al ei este gata să recunoască problemele cu care se
confruntă,doreşte să schimbe ceva şi, mai ales, face ceva pentru ca schimbarea în bine să se producă.
a) Puterea în cuplu
Reprezintă cauza a numeroase disensiuni, pentru că cei doi parteneri împart puterea în mai multe
feluri. Problemele care apar pornesc în special de la ignorarea ideii potrivit căreia relaţia modernă de
parteneriat presupune reciprocitatea puterii şi autorităţii pe diferite niveluri. Faptul că orice diferenţă este
văzută ca o sursă de inegalitate creează impresia că toate sarcinile şi toate rolurile pot fi îndeplinite,în
egală măsură atât de femei , cât şi de bărbaţi. Este, evident ,o impresie greşită, care nu ţine cont de
anumite elemente de specificitate, care diferenţiază cele două sexe. În plus,există diferenţe importante de
la un cuplu la altul în ceea ce priveşte rolurile asumate ,în funcţie de particularităţile persoanelor
implicate , dar şi ale relaţiei respective. Egalitatea în cuplu este posibilă , fără ca acest lucru să însemne
eliminarea diferenţelor, ci doar echilibrarea domeniilor şi a nivelurilor în care cei doi parteneri îşi exercită
autoritatea şi puterea, printr-o complementaritate a rolurilor. Adică,”autoritatea şi puterea între cele două
sexe pot fi relativ egal distribuite, în condiţiile în care suma activităţilor (şi a importanţei
acestora)desfăşurate de o femeie este egală cu suma activităţilor(şi a importanţei) desfăşurate de un
bărbat” (I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 2002,pg.117).
Echivalenţa activităţilor desfăşurate în cuplu de către cei doi parteneri duce la o echilibrare a
raporturilor de autoritate şi putere. Numărul activităţilor desfăşurate de către cele două sexe nu este
identic, el variind şi în funcţie de importanţa pe care cuplul o acordă fiecărei activităţi în parte .În plus ,
pot exista,în funcţie de context, anumite negocieri (boală, examene, apariţia unui copil, decesul unui
părinte, etc…). Partenerii pot împărţi puterea în mai multe feluri. De exemplu, un soţ poate să ia toate
deciziile privind modul în care se cheltuiesc resursele familiei, în timp ce celălalt poate stabili patternul de

1
socializare al copiilor . Bărbatul poate fi într-o poziţie superioară sau inferioară în raport cu femeia , în
diferite arii de competenţă, sau alternativ, într-un aranjament care fie satisfăcător pentru ambii parteneri.
Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate şi putere îl reprezintă
conceptul de “luare a deciziilor”.Luarea deciziilor nu este sinonimă nici cu autoritatea, nici cu puterea,
pentru că este posibil ca o decizie să fie luată de un membru al cuplului, fie pentru că partenerul său l-a
delegate în acest sens, fie pentru că celălalt nu este interesat. Adică,dacă un membru al cuplului are o
capacitate decizională mai mare decât celălalt, acest lucru nu înseamnă neapărat şi o autoritate sporită faţă
de partener. Trebuie amintită aici şi situaţia în care intervin anumite expectaţii greşite privind autoritatea şi
puterea pe care trebuie să le aibă un individ dintr-o anumită clasă socială.(exemplu:bărbatul dint-o clasă
socială inferioară, care pretinde autoritate pe baza modelului tradiţional vs. soţia contemporană, care
deţine o autoritate substanţială).Discrepanţa între autoritatea pe care bărbatul crede că ar trebui să o aibă şi
puterea pe care o deţine, în mod real reprezintă o sursă importantă de instabilitate maritală. Totuşi, în
societatea contemporană, raporturile de autoritate şi putere tind să devină negociabile şi sunt extreme de
schimbătoare, în funcţie de apariţia, dispariţia au modificarea unor factori cu rol important în influenţarea
cauzelor care generează aceste raporturi. Orice negociere sau redefinire a importanţei unui indicator poate
avea ca efect o modificare a autorităţii în cadrul cuplului.
b)Problemele de ordin sexual
Generează , de asemenea, multă nelinişte în viaţa conjugală. Problemele sunt legate de durata,
calitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale. Semnificaţiile simbolice pe care le atribuie cei doi parteneri
actului sexual sunt foarte diferite:”a face dragoste când vrea ea, poate confirma unui bărbat iubirea soţiei
lui, pe când , pentru o femeie, a face dragoste când vrea el , poate însemna că soţul se foloseşte de ea sau
că o domină. O femeie respinsă crede că nu mai este atractivă, pe când un bărbat se simte jignit dacă
observă o lipsă de entuziasm sau neimplicarea soţiei în actul sexual. (I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 2002,
pg.121).Aceste diferenţe creează disfuncţii şi nemulţumiri. Specialiştii susţin că problemele sexuale apar
în cuplu doar atunci când există o proastă comunicare între parteneri. Mulţi indivizi care declară că îşi
iubesc partenerul au aşteptări în viaţa intimă despre care preferă să nu discute cu partenerii lor,ceea ce
reprezintă un paradox, întrucât exprimarea dorinţelor ar trebui să se desfăşoare mult mai uşor într-o
relaţie intimă.
Secolul XX a marcat răsturnarea concepţiei potrivit căreia , în actul sexual femeia este elementul
pasiv, în timp ce bărbatul este elementul activ. S-a ajuns chiar la concluzia că femeia timpului nostru a
devenit activă-pasivă, în timp ce bărbatul a rămas mai mult pasiv-activ. Multe nemulţumiri legate de viaţa
sexuală pornesc şi de la faptul că,uneori, faptul că şi femeia posedă dorinţă sexuală, poate chiar mai
puternică decât a bărbatului este ignorat. Există însă şi situaţii în care, bărbaţii care conştientizează această
realitate devin foarte neliniştiţi, stresaţi că, dacă nu îşi vor satisface partenera ,riscă să o piardă.
Schimbarea de viziune privind poziţia activă a femeii în cadrul actului sexual a generat şi un alt efect
negativ,legat de preocuparea excesivă a bărbaţilor pentru propria performanţă, de multe ori dorinţa sexuală
fiind înlocuită cu dorinţa orgasmului. “În esenţă , femeia a devenit şi ea sclava sexului, şi, implicit a
bărbatului, chiar dacă feminismul crede că a făcut din bărbat sclavul femeii. Plăcerea este prea mare
pentru a refuza căutarea orgasmului, iar stigmatul a devenit din ce în e mai mic. Există o isterie masculină
la fel de apăsătoare ca şi isteria feminină[…]Prin urmare,indivizii tind să nu-şi mai păstreze controlul
asupra sentimentelor şi senzaţiilor, asupra felului în care se manifestă în fiecare aspect al relaţiei sexuale
de cuplu,pentru că nu ar avea decât de pierdut :lipsiţi de spontaneitate şi/sau inhibaţi ,s-ar condamna
singuri la necunoaşterea împlinirii sexuale . De aceea se încearcă ieşirea din normele schematice ale
sexului tradiţional” (I. Mitrofan şi C. Ciupercă,2002,pg.126).
În cadrul şedinţelor de consiliere psihologică , cei doi parteneri trebuie sfătuiţi să discute sincer
unul cu celălalt în legătură cu ceea ce îi satisface ,pe fiecare în parte,dar să nu neglijeze nici aspectul
nonverbal al comunicării sexuale, pentru că aceste mesaje vorbesc de multe ori mai bine decât cuvintele.
Partenerii trebuie să conştientizeze că preferinţele sexuale ale celuilalt se pot modifica de-a lungul
timpului, dar că, dacă celălalt respinge un anumit fel de activitate sexuală, acest lucru nu înseamnă,
implicit o respingere a persoanei.
c) Comportamentele reciproc negative
Într-un cuplu disfuncţional, dacă unul dintre parteneri se comportă negativ ,soţul acestuia se
consideră îndreptăţit să răspundă cu aceeaşi monedă,declanşând astfel un lanţ de interacţiuni negative.

2
Acest şir de comportamente negative se poate declanşa şi dacă acest lucru nu s-a urmărit, pentru că cel
care se aşteaptă la o critică , răspunde cu o altă critică, cei doi parteneri fiind mereu gata de atac şi de
contra-atac. Această perpetuare a stării de dizarmonie duce la acumularea conflictelor nerezolvate şi la
consolidarea unui context negativ , în care este puţin probabil ca problemele să fie rezolvate constructiv
De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendinţa de a interpreta evenimentele dintr-o perspectivă
subiectivă, care îi plasează, pe fiecare în parte, în poziţia cea mai favorabilă. Această supralicitare a
propriului rol este numită de psihologi prejudecata egoistă. Terapeutul trebuie să încerce să îi
conştientizeze pe ce doi parteneri că această prejudecată egoistă nu face altceva decât să adâncească
praştia dintre ei şi să transforme intimitatea într-un permanent câmp de luptă.

II. PRINCIPALELE TIPURI DE TERAPII DE FAMILIE

1) Terapia centrată pe problemă
Această variantă de terapie începe prin a prezenta terapeutului problema cu care se confruntă
cuplul,problemă pe care soţii pretind că vor încerca să o depăşească pentru a putea să rămână împreună.
Există însă şi situaţii în care unul dintre soţi este foarte hotărât să divorţeze, fără a-i dezvălui celuilalt
intenţiile sale. El se prezintă la terapeut doar pentru a putea spune ulterior că a încercat să îşi salveze
căsnicia, dar că această încercare a eşuat. Această duplicitate face ,de fapt, ca lucrurile să rămână
disfuncţionale. Multe dintre disensiunile unui cuplu îşi au originea în absenţa flexibilităţii, terapeuţii
constatând adeseori că motivele neînţelegerilor pornesc de la regulile dintre cei doi parteneri. Sunt situaţii
în care problemele apar o singură dată, dar şi căsnicii în care crizele se succed ciclic. Terapeutul trebuie să
întrerupă acest ciclu şi să îi aducă pe cei doi membri ai cuplului într-o direcţie armonioasă continuă. Se
poate întâmpla însă ca terapeutul să simtă că unul dintre membri cuplului îl depăşeşte pe celălalt în
dezvoltare, iar calea cea mai indicată este divorţul. De asemenea , terapeutul poate sesiza şi situaţiile în
care unul dintre parteneri doreşte să soluţioneze probleme, în timp ce celălalt evită soluţionarea lor şi se
centrează pe altele. Sunt şi cazuri în care membrii unui cuplu vor să trăiască separate în timp ce fac
terapie, dar acest lucru este nerecomandat .Majoritatea terapeuţilor consideră că a face terapie pe un cuplu
separat reprezintă o pierdere de timp, iar şedinţele de terapie se transformă în acest fel doar în conversaţii
despre probleme, în loc să fie încercări de rezolvare a problemelor.
Locul şi rolul terapeutului
Terapeutul joacă în tot acest demers un rol asemănător rolului unui negociator sindical a cărui
implicare de partea uneia dintre părţi complică rezolvarea problemei. Totuşi, în timpul demersului
terapeutic se poate întâmpla ca propriile lui prejudecăţi legate de viaţă , de relaţiile dintre bărbaţi şi femei
să iasă la suprafaţă în timp ce încearcă să rezolve problemele celorlalţi. Ca reacţie la experienţa acumulată
în consilierea altora, de multe ori chiar mariajul terapeutului suferă schimbări importante. Depinde însă de
maturitatea, experienţa şi profesionalismul lui să depăşească aceste capcane şi să-i ajute pe cei care-i
solicită ajutorul să iasă din impas. Pentru a reuşi să îi motiveze pe membrii cuplului disfuncţional să îi
urmeze indicaţiile, el poate alege două căi diferite:
1)abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce au încercat să facă
pentru a rezolva problema cuplului. Conştientizându-şi nereuşitele ,partenerii cuplului consiliat sunt mai
dispuşi să urmeze indicaţiile terapeutului.
2)abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă este situaţia lor.
Astfel, terapeutul foloseşte disperarea celor doi drept motivaţie în acceptarea sfaturilor lui.
Terapeutul trebuie perceput ca o persoană autoritară şi credibilă. El are la dispoziţie una din
următoarele două variante: de a spune oamenilor ce pot să facă, atunci când doreşte ca ei să facă ceva
anume, sau ce să nu facă, atunci când nu doreşte ca ei să facă ceva anume. Dacă arată că îşi cunoaşte
meseria, există mari şanse ca oamenii să facă ceea ce li se cere. De asemenea, felul în care descrie sarcina
este deosebit de relevant. El se poate exprima la modul”Vă voi cere să faceţi ceva ce vi se va părea, poate,
stupid sau ciudat…”În felul acesta,cei care vin la terapie acceptă altfel sarcina. La următoarea întrevedere
terapeutul trebuie să verifice tema pentru acasă .Se poate întâmpla ca sarcina să fi fost îndeplinită, să fi
fost îndeplinită doar parţial, sau să nu fi fost îndeplinit deloc .Evident, dacă familia a îndeplinit sarcina, ea
trebuie felicitată, dar dacă sarcina a fost îndeplinită doar parţial, este necesară o explicaţie legată de ce nu
s-a îndeplinit în întregime. Terapeutul trebuie să fie ferm şi să nu accepte cauze care ar putea genera
recidive în acest sens în viitor. Dacă se întâmplă ca membrii familiei să nu îşi îndeplinească sarcina, cea

3
mai bună atitudine din partea terapeutului este aceea de a arăta faptul că aceştia au pierdut o bună
oportunitate de a ieşi din impas. În plus, dacă în timpul întâlnirii apar şi alte probleme, terapeutul poate
arăta că îndeplinirea sarcinii pentru acasă ar fi eliminat aceste probleme. Accentuarea unui sentiment de
vinovăţie îi poate motiva pe parteneri să nu mai repete această situaţie şi să rezolve mult mai prompt în
viitor sarcinile trasate.
Abordarea problemei maritale:
a)Terapeutul trebuie să evite minimizarea problemelor. Indiferent de problemele care există în
cadrul unui cuplu, terapeutul nu trebuie să încerce să atenueze impasul prin minimizarea lucrurilor, pentru
că, în caz contrar, cei care i s-au adresat pot considera că el nu înţelege gravitatea situaţiei, fapt care duce
chiar la renunţarea de a mai face terapie. Chiar dacă multe probleme par la prima vedere minore, în spatele
lor se pot ascunde altele, mult mai importante decât cele pentru care s-a cerut iniţial consilierea.
b)Terapeutul trebuie să evite lucrurile abstracte, cerând partenerilor unui cuplu să se concentreze
pe comportamente concrete şi pe reguli precise, care să ducă la schimbare.
c)Terapeutul trebuie să evite să fie prins într-o coaliţie. El trebuie să rămână imparţial, să nu ţină
cont de similitudinea de sex cu unul dintre parteneri. De asemenea, propriile prejudecăţi trebuie ţinute
departe de schimbările pe care cuplul consiliat le caută.
d)Terapeutul trebuie să accentueze rolul prezentului şi să evite trecutul, pentru că , de multe ori,
partenerii văd situaţia lor actuală ca o consecinţă a unor lucruri petrecute în trecut. Terapeutul trebuie să
caute în prezent ceea ce poate permite iertarea şi depăşirea situaţiei conflictuale. Există însă, în trecutul
partenerilor şi elemente care, activate în prezent, duc la depăşirea situaţiei neplăcute şi nefericite din
prezent (ex. Motivele care îi făceau pe cei doi fericiţi în trecut, care pot fi reactualizate în noua
conjunctură )
e)Terapeutul trebuie să evite adoptarea unor poziţii ireversibile de către parteneri. Întotdeauna
trebuie păstrată portiţa deschisă către dialog , iar viaţa cuplului trebuie să-şi păstreze flexibilitatea.
2)Terapia centrată pe comunicare
Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru să fie realizabil
trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar şi să se asigure că celălalt a înţeles
corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel care recepţionează mesajul trebuie să se asigure că
percepţia lui este corectă. Se întâmplă însă deseori ca intenţia şi impactul unui mesaj să aibă conţinuturi
diferite, iar pentru această situaţie s-ar putea formula mai multe explicaţii:
1.Acelaşi mesaj poate avea impact diferit, în funcţie de tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui
care transmite informaţia.
2.Starea de spirit a celui care receptează afectează şi ea conţinutul mesajului. De exemplu , pentru
o persoană deprimată, orice compliment sună fals., pe când , într-o dispoziţie mai bună, el poate fi
considerat sincer.
3.Mulţi oameni au tendinţa de a presupune că celălalt înţelege exact ceea ce i se transmite şi sunt
foarte uimiţi să constate că nu este întotdeauna aşa. Este destul de dificil,totuşi, să identifici ce simte sau
ce gândeşte o persană,fără să o întrebi.
Aşadar, distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două componente ale
comunicării, şi anume: componenta de conţinut(care se referă la ceea ce vrei să transmiţi) şi componenta
–sentiment(care se referă la modul în care este rostit un mesaj). Adică, acelaşi conţinut poate fi spus în
moduri diferite, în funcţie de starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv. Totodată, acelaşi
conţinut poate fi receptat diferit, în funcţie de sentimentele pe care le încearcă cel care trebuie să
decodifice mesajul. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de ambele aspecte ale mesajului, pentru că puţini
cer sau oferă feed-back, o dimensiune a comunicării ce trebuie avută permanent în vedere pentru a se
putea evita neînţelegerile, dizarmoniile, dar şi pentru a îmbunătăţi calitatea relaţiei de parteneriat.
Persoanele flexibile, tolerante şi empatice au şanse de a realiza o bună comunicare cu partenerii lor, în
timp ce persoanele rigide şi intolerante, care socotesc o pierdere de vreme înţelegerea mesajelor celuilalt,
au şanse mult mai mici, în timp ce într-un cuplu cu un astfel de partener, amândoi soţii au şanse să devină
frustraţi, necomunicativi şi, în ultimă instanţă, singuri. Studiile clinice şi psihologice au demonstrat că
problemele maritale sunt datorate în special deficienţelor comunicaţionale. De asemenea, satisfacţia
conjugală apare ca fiind direct proporţională cu capacitatea de a dialoga sincer cu celălalt. Din acest punct
de vedere putem observa faptul că partenerii din cuplurile fericite vorbesc mai des decât cei din cuplurile

4
cu probleme despre nemulţumirile şi problemele lor, pe care încearcă să le rezolve în mod activ. Între
sursele care ridică între parteneri bariere comunicaţionale ar fi de amintit :diferenţele culturale, diferenţele
de gen-rol, comunicarea indirectă, folosirea diferită a cuvintelor, presupunerile incorecte şi generalizările,
comunicarea contradictorie, monologul ori comunicarea defensivă.
Dacă în ceea ce priveşte diferenţele culturale şi cele de gen-rol sunt evidente (partenerii evitând să
spună unul altuia ceea ce îi deranjează în efectuarea unor sarcini care le sunt atribuite sau impuse, fără a fi
dorite sau interiorizate), comunicarea indirectă distorsionează profund calitatea relaţiei de parteneriat.
Înţelesul diferit acordat aceluiaşi mesaj îngreunează comunicarea, ceea ce se întâmplă şi în cazul tendinţei
de a generaliza. Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje transmise de
aceeaşi persoană se opun între ele, situaţie în care receptorul nu ştie ce să mai creadă, mai ales atunci când
şi semnalele nonverbale nu concordă cu cele exprimate verbal. Monologul inhibă comunicarea, dar şi
interacţiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant să nu aibă posibilitatea de a-şi
exprima opinia în legătură cu mesajul primit. Comunicarea defensivă este şi mai supărătoare, deoarece
apare atunci când o persoană se simte ameninţă de cealaltă şi comunică cu ea ascunzându-se în spatele
acestor temeri.
Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt (I. Mitrofan şi C.
Ciupercă,2002,pg.146):
• claritatea(adică expunere sistematică şi concisă)
• proprietatea(utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a intenţiilor)
• naturaleţea(exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau cuvinte)
Agenda ascunsă reprezintă suma ideilor şi frământărilor care rămân ascunse, neexteriorizate în faţa
partenerului şi,drept urmare, nerezolvate. Dacă această agendă rămâne ascunsă mai mult timp,
insatisfacţia şi frustrarea vor creşte, iar dizarmoniile şi disensiunile se vor amplifica. În consecinţă,
partenerii vor începe să se simtă singuri, chiar dacă trăiesc împreună şi vor uita să se bucure împreună de
viaţă, chiar dacă vor continua să exteriorizeze o aparenţă liniştitoare. În general, dacă unul dintre parteneri
are o agendă ascunsă, este posibil ca el să interpreteze toate mesajele celuilalt prin filtrul acestei agende.
El îşi poate exterioriza frământările în mod indirect, în cadrul unor discuţii colaterale, agenda fiind
exprimată, dar rămânând în mod conştient ascunsă.
Potrivit specialiştilor exista trei tipuri de agende ascunse:
1)agenda ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecţiunea. Filtrul care operează în această
situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă iubeşte”, în timp ce dovezile sunt adunate pentru a hrăni acest sentiment
dureros. Fiecare mesaj este evaluat în termenii acestui filtru de afecţiune.
2)agenda de răspuns, care are ca problemă centrală interesul, în timp ce filtrul care operează este
”soţului/soţiei nu îi pasă de mine, nu îl/o interesează problemele mele”. Toate mesajele sunt filtrate pentru
a arăta această lipsă de înţeles sau de răspuns.
3)agenda ascunsă de statut, care are ca problemă centrală influenţa. Filtrul care operează în această
situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă tratează ca pe un egal”. Mesajele sunt filtrate în aşa fel în cât să arate că
partenerul este unul dominator.
Agendele ascunse apar chiar şi în cazul căsătoriilor considerate foarte liniştite şi nu trebuie
ignorate niciodată. Ele pot semnala supărări mărunte, dar pot fi şi serioase semnale de alarmă care indică
faptul că un partener care selectează mesajele are un serios bagaj de nemulţumiri acumulate. Oricum, toate
indiciile unei agende ascunse trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund şi ce se află dincolo de ele.
Atunci când se blochează canalele de comunicare, membrii cuplului constată deseori că ceea ce îi uneşte
reprezintă mult mai puţin decât ceea ce îi separă. Dar, dacă agendele ascunse sunt eliminate, iar
comunicarea devine sinceră şi matură, tensiunile se pot risipi, iar armonia poate atenua angoasele
conştientizării unor opinii diferenţiate.
Agendele ascunse se pot „demonta” parcurgând următoarele etape (I. Mitrofan şi C.
Ciupercă,2002, pg.153):
1)trebuie să asculţi suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul tău;
2)trebuie să ieşi din cadrul punctului tău de vedere şi să încerci să înţelegi validitatea punctului de vedere
al partenerului;
Oamenii adoptă, de obicei, una din următoarele atitudini:
1) De conciliere - este cazul celor care încearcă să rezolve împăciuitor o situaţie problematică;

5
2) De blamare – cei care aruncă vina pe ceilalţi pentru problemele apărute;
3) Raţională - cazul celor ce iau în calcul toate datele pentru a găsi soluţia cea mai potrivită;
4) Nerelevantă - cazul celor evazivi, care-i lasă întotdeauna pe ceilalţi să decidă.
Fiecare dintre noi aparţine uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea înţelege pe ceilalţi
trebuie să descifrăm şi motivaţia pentru care aceştia adoptă o poziţie sau alta, iar cea mai eficace metodă
este aceea de a te pune în locul celuilalt, adică de a imagina diverse jocuri de rol. Capacitatea de a intra
într-un joc comunicaţional reprezintă un semn al maturităţii şi al dorinţei de a rezolva sau evita situaţii
problematice. Aceste persoane au posibilitatea de a creşte, de a se dezvolta şi de a-şi găsi echilibrul şi
maturitatea, de a îmbunătăţi calitatea relaţiei conjugale sau familiale.
Identificarea şi negocierea regulilor
Fiecare individ trăieşte după anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de alţii, fie de propria
dorinţă de a face ordine într-o existenţă care, fără aceste reguli, ar putea scăpa de sub control. Regulile au
un rol fundamental şi în buna funcţionare a vieţii de familie. În lipsa lor apar situaţii de criză, dar situaţii
dificile apar şi atunci când aceste reguli suferă de inadvertenţă ori anomie, ceea ce generează insatisfacţie
şi dizarmonie. Una dintre cele mai eficiente modalităţi constă în identificarea, cu ajutorul comunicării, a
regulilor care ne ghidează viaţa, păstrarea celor care sunt validate la nivel familial şi reformularea altora
care-şi găsesc justificarea doar în egoismul ori prejudecăţile unor membrii ai familiei. Negocierea sinceră
a rolurilor se poate face însă doar în familiile în care fiecare membru are dreptul la cuvânt. Indiferent de
natura sentimentelor, dacă membrii familiei nu şi le cunosc reciproc şi dacă nu pot vorbi despre ele unii cu
ceilalţi, creşterea personală a fiecăruia va avea de suferit. Există familii în care anumite subiecte nu sunt
abordate niciodată ,pentru a nu redeschide răni ale trecutului, sau pentru a evita stări de spirit negative.
Acest lucru nu face însă decât să scadă încrederea interpersonală, să reducă sinceritatea şi să blocheze
comunicarea.
Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Mulţi părinţi încearcă să ascundă copiilor
anumite lucruri din trecut sau din prezent (un copil născut înainte de căsătorie, cazier, un amant sau o
amantă, etc..). Ei consideră că, dacă nu se vorbeşte despre aceste probleme, ele nu există, ceea e nu
funcţionează chiar aşa. Orice regulă care-i împiedică pe membrii familiei să comenteze sau să ştie ceea ce
se întâmplă reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea uni persoane mărginite, ignorante şi lipsite de
creativitate, precum şi a unei situaţii familiale pe măsură. În schimb, familia ale cărei reguli permit
libertatea aflării şi comentării oricărui lucru, indiferent cât ar fi de dureros, are mari şanse să fie o familie
care te ajută să creşti. Numai dacă se vorbeşte despre o faptă anume şi despre gravitatea ei, se poate evita
reapariţia ei în viitor.
Mecanismul familial
În fiecare familie au loc interacţiuni şi activităţi care nu se produc la întâmplare. Fiecare membru
al familiei are timpul său, capacitatea de a gândi, de a simţi, energia fizică şi emoţională, precum şi
experienţa anterioară. Toate acestea reprezintă materia primă care susţine mecanismul familial. Cea mai
importantă problemă pentru o familie este legată de alegerea unor modalităţi ineficiente de a gestiona
resursele membrilor săi. Una dintre cele mai frecvente plângeri este cea legată de faptul că indivizii
consideră că au prea multe lucruri de făcut într-un timp prea scurt. Mecanismul intern al familiei trebuie
să asigure fiecărui membru o evidenţă concretă a valorii sale, adică fiecare persoană trebuie să aibă
sentimentul că a contribuit cu ceva la bunul mers al vieţii familiale. În acelaşi timp, totul trebuie negociat
pentru a fi realizat cu plăcere. Probleme la fel de importante şi la fel de frecvente derivă din folosirea
timpului care rămâne după ce sarcinile au fost îndeplinite. Acest timp poate fi împărţit în trei categorii:
timpul pentru sine, timpul pentru un anumit membru al familiei, timp pentru toţi. Mulţi sunt cei care se
plâng că timpul petrecut împreună de toţi membrii familiei este foarte scurt. Alţii se arată deranjaţi de
faptul că nu mai pot avea un timp al lor, în care să stea singuri, fără a fi deranjaţi.
Obiectivele terapiei comunicării în cadrul grupului familial sunt asemănătoare tratării grupului
format din persoane străine, adică promovarea individualităţii membrilor familiei şi optimizarea relaţiilor
interpersonale. Creşterea individuală se poate realiza atunci când nevoile nesatisfăcute sunt verbalizate şi
înţelese, iar rolurile în familie bine delimitate şi explorate pe măsură. Terapeuţii comunicării pleacă de la
premisa că, atunci când membrii familiei vor fi eliberaţi de propriile inhibiţii, îşi vor dezvolta şi o mai
mare coeziune familială.
Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):

6
 • manifestarea unei cooperări sporite
• independenţă personală
• creşterea libertăţii şi deschiderii interacţiunilor
• creşterea gradului de securitate al fiecărui membru al familiei
• creşterea flexibilităţii rolurilor în familie
Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin :
• ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis
• sprijinirea celor care par reticenţi
• criticarea procesului interacţiunii lor
• prezentarea fiecărui membru în parte într-o nouă lumină, care le permite celorlalţi să se raporteze
la el în noi moduri
Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta situaţia copiilor care nu sunt obişnuiţi să fie
ascultaţi de cei maturi şi au, în aceste condiţii, tendinţa de a se face “auziţi” prin comportamente
indezirabile. Dacă terapeutul manifestă bunăvoinţă faţă de un asemenea copil, el poate învăţa să îşi
exprime sentimentele prin cuvinte şi nu prin acţiuni. Astfel, interacţionând cu cineva care îi ia în serios,
copiii sunt ajutaţi să se maturizeze mai repede.
Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:
a) Modelarea ascultării
În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenţie, demonstrând vorbitorului ce
anume îl face să simtă că vrea să fie auzit şi înţeles, iar celorlalţi membri ai familiei de ce nu trebuie să îl
întrerupă, să nu se certe sau să nu se agreseze.
b) Analiza
După ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutaţi să analizeze cele spuse, în primul rând
sentimentele şi nevoia de a fi ascultaţi de ceilalţi. În acest fel li se oferă şansa de a explora de ce aceste
sentimente sunt prezente şi, mai ales de ce au fost ele reţinute. Ipoteza de la care se porneşte ar fi aceea că
familiile pot schimba ceea ce pot înţelege. (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) - “dacă comportamentul
înseamnă comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea înseamnă schimbarea comportamentului
c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”
Specialiştii în comunicare susţin că toate evenimentele şi acţiunile oamenilor încearcă să
comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje acoperite care furnizează
informaţii asupra relaţiilor. Dacă un simptom este de fapt, un mesaj acoperit, transformând acest mesaj
într-unul deschis, simptomul nu mai apare .
Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul fiind
o persoană din afara familiei. De pe această poziţie, exterioară familiei, el are două posibilităţi: aceea de a
releva anumite secvenţe problematice sau de a le manipula pentru a provoca o schimbare terapeutică.
În primul caz, strategia se bazează pe puterea interiorului, depinzând de cooperare şi de dorinţa de
schimbare. În cea de a doua variantă, strategia constă în a “învinge “familiile cu propriile lor jocuri
interacţionale, cu sau fără cooperarea acestora. Aceste strategii manipulative au format baza terapiei de
familie strategică, care este un produs al teoriei comunicaţionale. Tehnicile terapiei de familie
comunicaţionale sunt similare cu cele ale terapiei de grup analitic şi de sprijin. Rolul terapeutului este
acela de dirijor de proces, modelul familiei fiind cel al unui grup democratic. Terapeutul se raportează
democratic la membrii familiei, aşa cum ei se aşteaptă să procedeze unul faţă de altul.
În terapia de familie axată pe comunicare, tehnicile şi procedeele strategice au fost, de cele mai
multe ori, derivate din paradigma teoretică . Procedeul lui Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan şi D.
Vasile, 2001) structurează un ghid de 5 sarcini pentru familia – problemă, care este solicitată să parcurgă
şi să completeze ghidul - interviu în prezenţa tuturor membrilor săi. Aceste solicitări sunt :
• să decidă împreună principalele lor probleme de familie
• să planifice o “ieşire” (un program comun în afara casei )
• părinţii să discute despre cum s-au cunoscut
• să discute toţi despre înţelesurile unui proverb
• să identifice greşelile fiecăruia şi să îşi asume fiecare persoană propria vină

7
 În timp ce familia lucrează la aceste sarcini, terapeutul observă, dintr-o cameră alăturată, modelele
de comunicare, metodele de formulare a deciziilor şi fenomenul “ţapului ispăşitor”. Totuşi deşi foarte util
pentru cercetarea familiei, acest tip de interviu structurat nu a câştigat mult teren ca instrument clinic.
Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv în trei modele strategice pornind de la
înţelegerea din ce în ce mai clară a modului în care familiile se dovedesc rezistente la schimbare:
• strategia axată pe învăţarea regulilor comunicării clare
• strategia axată pe analiza şi interpretarea modelelor comunicaţionale
• strategia axată pe manipularea interacţiunilor printr-o varietate de manevre
Iniţial, terapeuţii comunicării au încercat să convingă familiile să accepte responsabilitatea
reciprocă, dar, ulterior, izbindu-se la rezistenţa familiei la schimbare, terapeuţii au solicitat familiile să îşi
autodefinească problema. Fiecare membru al familiei îşi comunică problemele, iar dacă cineva se exprimă
confuz, terapeutul evidenţiază acest lucru şi insistă pe regulile de comunicare clară. Virginia Satir (1964)
apud I. Mitrofan şi D. Vasile (2001) a fost cea care a încercat conturarea următoarelor reguli:
1) Fiecare trebuie să vorbească în numele său, la persoana întâi, referitor la ceea ce simte şi ce crede;
2) Fiecare trebuie să formuleze afirmaţii personale, în legătură cu probleme personale. Opinile şi
judecăţile de valoare nu trebuie să treacă drept principii generale. A avea opinii reprezintă un pas necesar
pentru a discuta şi a schimba opinii.
3) Fiecare trebuie să se adreseze şi să vorbească direct, nu pe ocolite, unul altuia şi unul despre altul.
Această regulă exclude ignorarea sau descalificarea vreunui membru al familiei şi împiedică stabilirea de
coaliţii destructive.
Aceste dialoguri sunt dificile şi oamenii nu prea pot fi învăţaţi să comunice doar spunându-le cum
să o facă. Majoritatea persoanelor implicate încearcă însă, cel puţin pentru moment, urmarea anumitor
demersuri terapeutice. Totuşi, datorită rezistenţei mari la schimbare a familiei, de cele mai multe ori noul
comportament durează numai cât timp terapeutul se află acolo.
3)Terapia de familie de tip experienţial
Scopul terapiei de familie de tip experienţial îl constituie în primul rând aşa numita “creştere a
integrităţii personale “( tradusă prin congruenţa dintre experienţa interioară şi comportamentul exterior).
Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare libertate de opţiune, mai puţină dependenţă şi o mai mare
extindere a experienţei (Malone, Whitaker, Warketin şi Felder,1961). Simptomele dureroase cu care se
prezintă familia în terapie, deşi importante, sunt considerate secundare. Obiectivul terapiei este ca
membrii familiei, fiecare în parte, să devină sensibili la nevoile şi sentimentele lor şi să le împărtăşească în
cadrul familiei. În acest fel, unitatea familială se poate baza pe o interacţiune vie şi autentică .
Virginia Satir (1972, pg.120) enunţă astfel scopurile terapiei de familie:
1) fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet şi onest ceea ce vede şi aude, simte
şi gândeşte despre el însuşi şi despre ceilalţi, în prezenţa celorlalţi. Adică, fiecare trebuie să fie el însuşi în
prezenţa celorlalţi.
2) fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze şi să se raporteze la ea în termenii unicităţii sale, aşa
încât deciziile să se poată lua mai curând prin explorare şi negociere, decât în termeni de putere.
3) este absolut necesar ca diferenţele dintre persoane să fie conştientizate în familie şi folosite pentru
creştere.
Terapia experienţială include elemente raţionale şi non-raţionale. Primele sunt necesare pentru a
promova conştientizarea şi înţelegerea, celelalte pentru a creşte spontaneitatea şi sinceritatea.
Experimentarea, în mod conştient, a potenţialului uman intern ( fantezii, alte aspecte, etc.) fereşte oamenii
de influenţele lor patogene şi le eliberează forţa de viaţă, ceea ce duce creşterea conştientizării prin
reintegrarea părţilor reprimate ale sinelui . Cei mai mulţi terapeuţi experienţialişti încearcă să accentueze
latura afectivă a naturii umane, adică creativitatea, spontaneitatea şi abilitatea de a se juca. Alţi terapeuţi,
preluând ideea Virginiei Satir conform căreia principalele probleme şi cauze ale nefericirii tuturor
familiilor sunt subaprecierea de sine şi comunicarea distructivă, ei consideră drept cheia terapiei
promovarea unui comportament flexibil, ca urmare a creşterii conştiinţei de sine şi de ceilalţi. Cei mai
mulţi terapeuţi ai familiei consideră că o sensibilitate sporită şi o mai bună maturizare a indivizilor servesc
scopul mai general al terapiei de familie: intensificarea funcţionalităţii familiei. Astfel, maturizarea
individuală este relaţionată explicit cu maturizarea familială.

8
 Clinicienii experienţiali folosesc tehnici educative şi forţa propriei lor personalităţi de a crea
întâlniri terapeutice, regresie şi deconspirarea intimităţii. În acest tip de terapie, exprimarea sentimentelor
şi a experienţei intime sunt cruciale, anxietatea este stimulată şi trăită, pentru că s-a observat că
exprimarea furiei şi a supărării este urmată de o mai mare intimitate şi căldură, comparativ cu situaţia în
care acestea sunt reprimate. Reprimarea lor îi împiedică pe oameni să îşi dezvolte iubirea unii faţă de alţii.
Terapeuţii sunt, alternativ, provocativi şi calzi-suportivi, încercând să ajute membrii familiei să
îndrăznească să îşi asume riscul de a fi mai anxioşi, cel puţin temporar. Acest lucru le permite să dezvolte
pattern-uri protective, defensive şi să se deschidă în mod real unii faţă de alţii. Kempler (1973) şi
Whitaker (1976) susţin că forţa esenţială în procesul psihoterapeutic îl constituie “întâlnirea existenţială”.
Adică, terapeutul trebuie să fie persoana care catalizează schimbarea, folosindu-se de impactul său
personal asupra familiei. Terapeuţii experienţiali încearcă să ajute familia, să-i înţeleagă mai profund
experienţele personale, dorinţele şi fricile. Aceşti terapeuţi adesea se manifestă în terapie impulsivi, adorm
sau chiar îşi mărturisesc visele (Whitaker şi colaboratorii săi de la Atlanta Psychiatric Clinic apud I.
Mitrofan şi D. Vasile, 2001). Ei promovează tehnici de comunicare spontană a sentimentelor de furie,
supărare, anxietate, plictiseală, bucurie etc. Printr-o extremă autodezvăluire sunt provocate stări de
maximă deschidere familiilor. Prin credinţa de a fi o “persoană reală “, deschisă , onestă şi spontană ,
terapeutul îi învaţă pe membrii familiei să fie la fel. Aceasta presupune că terapeutul experienţial îşi asumă
rolul de model sănătos şi matur, dar şi de persoană ale cărei instincte sunt demne de încredere, un soi de
barometru în raport cu care membrii familiei se pot evalua pe ei înşişi.
W.Kempler (1968) susţine că în terapia de familie experienţială “nu există tehnici, ci doar
persoane (cazuri individuale) ”, ceea ce reiterează faptul că experienţialiştii pun accentul pe puterea
creativă a personalităţii terapeutului. Deci, nu contează doar ce spun sau ce fac terapeuţii, cât şi ceea ce
sunt ei, ce reprezintă ei. Carl Whitaker susţine necesitatea ca acest tip de terapeut să fie “o persoană vitală,
conştientă şi sensibilă, tocmai pentru a trezi aceste potenţialităţi în familie”. Cu alte cuvinte, terapeuţii
care doresc să stimuleze deschiderea şi autenticitatea în comportamentul pacienţilor, trebuie să fie ei înşişi
deschişi şi autentici.
Tehnicile utilizate de terapeuţii experienţialişti se grupează în două categorii :
1) Tehnici structurate
Acestea au drept scop să angreneze familia în activităţi bine structurate cum ar fi sculptura de
familie şi coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensităţii trăirilor afective pe parcursul şedinţelor
terapeutice. Se utilizează, de asemenea, tehnici împrumutate din dramaterapie şi artterapie (desenul
familiei, modelaj, etc). Aceste tehnici antrenează familia într-o activitate comună care prilejuieşte
deblocarea afectivităţii, spontaneităţii şi comunicării autentice. Membrii familiei sunt ghidaţi de către
terapeut pentru a-şi conştientiza propriile trăiri, imaginile de sine şi percepţiile reciproce, gândurile şi
atitudinile nemărturisite pe care le au unii faţă de alţii. De asemenea sunt utilizate exerciţii de comunicare
în scopul clarificării sentimentelor proprii, înlăturarea lamentărilor legate de trecut. Adică, acum şi aici se
încearcă găsirea de soluţii chiar e către membrii familiei.
2)Tehnici nestructurate
Se aplică în cadrul şedinţelor nestructurate, fără o strategie deliberată, insistându-se pe ideea ca
familia să fie împreună, pur şi simplu, şi mai puţin pe ideea ca familia să facă ceva împreună Cel mai
important promotor al acestor tehnici este Carl Whitaker, care susţine importanţa ca terapeutul să fie pur şi
simplu el însuşi, în prezenţa şi cu familiile tratate. La baza acestui model terapeutic se află convingerea
împărtăşită că terapia ar trebui să fie o experienţă intensă, emoţională, “aici şi acum”. Implicarea
emoţională intensă activează însă puternic reacţiile de transfer. Această orientare recomandă relaţia de
coterapie, rolul coterapeutului fiind acela de a observa relaţiile şi sentimentele terapeutului faţă de pacienţi
(transferul emoţional) şi de a le discuta cu acesta după şedinţă. Pentru a preveni reacţiile de transfer,
Whitaker recomandă menţinerea unei priviri de ansamblu asupra întregii familii, privită ca un tot unitar.
Împărtăşirea deschisă şi liberă a sentimentelor şi conlucrarea permanentă cu terapeutul sunt caracteristici
de bază în terapia experienţială nestructurată. Stilul promovat de Whitaker a fost în mod deliberat
excentric şi provocator: aţipire în timpul şedinţelor, lupta cu pacienţii, împărtăşirea fantasmelor sexuale,
adică un stil de lucru dincolo de întâlnirea personală şi intimă, dincolo de teorii şi tehnici riguros trasate.
Dacă Whitaker promovează stilul provocator, un alt terapeut, Kempler, concepe rolul specialistului drept

9
catalizator, un participant activ la interacţiunile familiile. În această calitate el face sugestii şi dă directive.
Directivele tipice:
• membrii familiei să se privească unul pe celălalt
• să vorbească într-un fel anume
• să folosească sintagma “eu” în exprimarea stărilor, gândurilor şi opiniilor.
Totuşi, acelaşi Kempler consideră că terapeuţii trebuie să îşi limiteze impulsul de a instiga ori forţa
pacienţii în timpul procesului terapeutic. El susţine modelul terapeutului spontan, dar nu impulsiv, care
reuşeşte păstrarea echilibrului între căldura oferită şi exercitarea puterii .
Tehnici expresive integrate în terapia experienţială de familie
Cele mai utilizate sunt:
1. Sculptura familială (realizarea unui grup statuar - fiecare membru îi aşează pe ceilalţi într-un tablou
semnificativ. Sarcina relevă percepţiile fiecărei persoane despre familie. Prilejuieşte experimentarea
trăirilor emoţionale şi realizează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor dintre soţi, părinţi şi
copii. Ex: poziţia “facem faţă lumii împreună”, poziţia “stăpân-sclav”, poziţia “tu şi numai tu”, poziţia “în
cârca dragonului”, pe un piedestal” etc..
2. Artterapia familială ( membrii familiei sunt instruiţi să deseneze secvenţe din viaţă, pictura familiei sau
tabloul familial )
3. Desenul familiei conjugale
4. Tehnicile gestalt-terapeutice
Tehnici bazate pe joc de rol şi dramaterapie:
- Interviul cu păpuşile familiale(ex:un membru al familiei pune în scenă o poveste utilizând păpuşile . Are
drept consecinţă exprimarea şi iluminarea puternică a conflictelor şi alianţelor)
- Tehnicile gestalt-terapeutice(ex: jocuri de rol, tehnica scaunului gol-un scaun gol substituie o persoană,
tehnică utilă pentru intensificarea experienţelor emoţionale prin activarea amintirilor şi reacţiilor refulate,
având ca scop deblocarea dialogului între membrii familiei)
Familiile în dificultate primesc astfel, şansa revitalizării relaţiilor, a unor interacţiuni mai autentice
şi a unei comunicări deblocate. Schimbarea produsă este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei
emoţionale, în afara şedinţelor terapeutice. Totuşi rezultatele, în general au fost mai greu de obiectivat în
comportamentele schimbate ale fiecărui membru, terapeuţii considerând că nu este necesar ca fiecare să se
schimbe, cât, mai ales să experimenteze stări emoţionale intense care să deblocheze impasul funcţional al
familiei în mod spontan. Un alt indicator important se referă la satisfacţia şi caracterul activ-creativ al
terapeuţilor pe parcursul terapiei. În caz de insucces , aceştia sunt plictisiţi şi nu se lasă antrenaţi în proces.
Contribuţia majoră a terapiei experienţiale de familie este de a ne aminti mereu că durerile şi bucuriile
individuale nu trebuie pierdute în vedere. Persoana nu trebuie “pierdută” în sistem, ci tratată ca
individualitate.
4) Terapia psihanalitică de familie
Acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor familiei de restricţiile inconştiente, în aşa
fel încât aceştia să interacţioneze unul cu celălalt pe baza realităţii din prezent, nu în baza unor imagini
inconştiente din trecut. Terapia psihanalitică încearcă să realizeze schimbarea personalităţii concomitent
cu o creştere din interior. Aceată introspecţie se realizează pătrunzându-se în spatele atitudinilor şi
încercând aflarea motivelor ascunse care determină aceste atitudini. De asemenea, visele constituie o sursă
de cercetare, analizându-se motivele ascunse care le determină. Ele sunt considerate a avea un conţinut
manifest. În mod firesc, familiile se apără împotriva ideii de a-şi expune cele mai intime gânduri şi
sentimente, de aceea psihanaliştii încearcă să le creeze un climat de încredere. De aceea terapia înaintează
foarte încet. În terapia de familie psihanalitică există patru tehnici de bază: ascultarea, menţinerea
neutralităţii analitice, empatia şi interpretarea .
Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată. Aici apare o problemă pentru că mulţi
psihanalişti simt nevoia să facă ceva pentru a veni în ajutorul celor pe care îi tratează . Pentru a stabili însă
o atmosferă analitică, este necesar ca terapeutul să asculte şi să înţeleagă, fără a se îngrijora în legătură cu
ceea ce se întâmplă (asigurarea neutralităţii analitice). Atunci când, totuşi, terapeuţii psihanalişti intervin,
o fac pentru a exprima o înţelegere empatică , în scopul de a-i face pe membrii familiei să se deschidă. De
asemenea, se fac interpretări, pentru a clarifica aspectele ascunse şi confuze ale experienţei. Pacienţii
trataţi psihanalitc sunt învăţaţi să îşi exprime gândurile spontan, fără cenzură, modalitatea cea mai

10
eficientă pentru a aduce gândurile inconştiente la suprafaţă. Aşadar membrii familiilor sunt lăsaţi să
discute liber, fără a fi întrerupţi din expunerile lor, pentru că se consideră că fluxul spontan al gândurilor şi
sentimentelor lor oferă sugestii mai importante decât în cazul în care aceştia ar fi întrerupţi de întrebări,
întrebări care vor fi oricum adresate mai târziu. Din momentul în care familia începe să îşi discute
problemele, terapeutul se abţine de la orice comentarii, până în momentul în care se epuizează fluxul
spontan al dialogului. De asemenea, psihanaliştii se feresc să ofere sfaturi, ei doar interpretează şi propun
alternative. Relaţia maritală va fi analizată la trei nivele şi anume: valori şi norme culturale, ego-uri
centrale şi forţe inconştiente reprimate. Dacă un cuplu se află în armonie la două din cele trei niveluri,
oricare ar fi ele, relaţia poate fi funcţională, chiar dacă neconcordanţele generate de incompatibilităţile
celui de al treilea nivel generează conflicte. Dacă partenerii sunt incompatibili la două dintre niveluri, este
foarte probabil ca relaţia să nu dureze. Acest punct de vedere ne poate explica de ce multe cupluri rămân
împreună, deşi se ceartă în mod constant, în timpce altele, deşi par mulţumite împreună, se întâmplă
uneori să se destrame brusc.
6) Terapia multiplă de familie
Terapia multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin şi rezolvarea de
probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare în care familiile îşi împărtăşesc
problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin reciproc într-o “manieră coterapeutică”. Modificarea
interacţiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea,
corecţia şi optimizarea propriului comportament în familie, pe baza altor familii cu probleme similare sau
diferite. Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adică cca 20-25 de persoane, incluzând în acest
grup părinţii, bunicii sau copiii. Grupul este condus de un terapeut, asistat de un co-terapeut şi doi sau mai
mulţi observatori cu experienţă, un operator video (pentru a înregistra şedinţele) şi un supervizor. Şedinţa
durează 60-75 de minute, cel puţin o dată pe săptămână şi se desfăşoară de obicei seara.
Criteriul după care se constituie grupul este acela al neomogenităţii socio-economice, etnice,
religioase, ori de vârstă, inteligenţă, interese speciale sau nivel economic. Se aplică acest criteriu pentru a
evita discuţiile bazate pe preferinţe comune şi pentru a concentra atenţia pe conştientizarea şi remodelarea
comportamentelor afective şi relaţionale ale participanţilor. Aceştia sunt încurajaţi să se integreze în grup
şi li se explică faptul că o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate pentru toţi. De asemenea,
experienţa altor familii ajută la o mai bună înţelegere a propriilor comportamente şi la optimizarea
acestora. Autorii terapiei de familie multiple pornesc de la supoziţia că, indiferent de cultură, mediul
social sau ciclul de viaţă în care se află familiile, ceea ce le uneşte sau le disipează diferenţele, sunt
anumite modele de comportament uman de bază, care fie pot ajuta oamenii să “crească “şi să trăiască
sănătos şi creativ, fie să întreţină criza de intimitate, frica reciprocă , lipsa de comunicare ori acţiunile
evazive, ambigue, depresia sau boala. Toate cele din urmă sunt privite ca răspuns la anumite
comportamente de provocare, iar factorii care le declanşează trebuie depistaţi şi descurajaţi prin terapie.
Se recomandă crearea unui sentiment de flexibilitate şi de libertate de mişcare, iar în acest scop se
acceptă chiar mici “nereguli” şi chiar disconforturi gen zgomote, sunet de telefon, fluctuaţii de mişcare,
întârzierea participanţilor , plânsetul unui copil, etc. Fiecare este încurajat să se exprime pe sine însuşi, să
nu fie marcat de existenţa unor reguli prea autoritare sau prea rigide .
Terapeuţii încercară să stimuleze familiile pentru a se descoperi ele însele, împreună cu terapeuţii, de a le
transforma, în acest fel, în coterapeuţi şi de a găsi împreună posibilităţi de schimbare, de cooperare şi de
abordare a problemelor într-un nou mod. Sarcina de bază a terapeutului este însă aceea de a evita discuţii
sterile care ar avea drept punct de plecare dispute valorice (gen ce şi cum fac, ce şi cum simt, cum
comunică ) care ar putea degenera în insulte, acuzaţii reciproce, ori atitudini calomnioase care ar putea
compromite demersul terapeutic. Participanţii trebuie ghidaţi în direcţia observării şi înţelegerii
comportamentelor şi sentimentelor. Terapeutul ajută participanţii în sensul că:
• dezvăluie semnificaţii ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de respingere sau intoleranţă;
• scoate la iveală şi pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului , de care ceilalţi nu
sunt conştienţi;
• provoacă manifestarea unor emoţii şi sentimente ascunse , înăbuşite, reprimate;

11
 • favorizează conştientizarea, prin analogie (în subgrupurile şi raporturile între generaţii - ex.
subgrupul taţilor, mamelor, adolescenţilor, bunicilor ,etc.) a unor interese speciale şi a unor
moduri de a experimenta viaţa specifice.

În terapia de grup a familiilor se facilitează :

1) exprimarea în sensul formulării experienţei, frustrării şi deprivării în cadrul oricăruia dintre
subgrupurile în cauză.
2) înţelegerea mai bună şi găsirea unor soluţii alternative optime pentru depăşirea diferendelor dintre
subgrupuri.
Un avantaj special îl reprezintă acest tip de terapie pentru familiile care au un membru spitalizat
sau bolnav cronic, familii care se simt, în general, izolate şi care au posibilitatea de a învăţa, prin contact
social , despre alte modalităţi de adaptare şi interacţiune cu membrul afectat.
Dificultăţile terapeutului în conducerea unui grup de terapie familială multiplă ar fi legate de (I.
Mitrofan şi D. Vasile, 2001):
a) Supraidentificarea - situaţie în care 2-3 persoane se susţin simultan într-o problemă emoţională, ceea ce
îngreunează celorlalţi exprimarea sentimentelor şi pot genera confruntări emoţionale dificile.
b)Evitarea prin minimalizare :“la fel mi s-a întâmplat şi mie” - în scopul de a evita o discuţie
clarificatoare.
c) Coaliţia sau complicitatea negativă – proces prin care un grup de persoane se coalizează împotriva altei
persoane, transformată în victimă, adăugând propriile lor acuzaţii şi critici celor pe care le proferează
propria familie.
d) Ţapul ispăşitor - fenomen care constă în învinuirea şi reatribuirea responsabilităţii unui singur membru
al familiei pentru cauzarea suferinţei sau proasta funcţionare a întregului sistem.
e) Folosirea codurilor secrete, verbale sau nonverbale. De multe ori se poate întâmpla ca terapeutul să fie
surprins de aceste coduri la care nu are acces şi să se simtă confuz, şocat şi chiar incapabil să controleze
evenimentele. Se poate întâmpla ca unele familii să se dovedească mai eficiente în “spargerea acestor
coduri”, ca urmare a propriilor lor experienţe de codificare a secretelor şi să sară în ajutorul terapeutului .
f) Dirijarea crizelor individuale
În ceea ce priveşte terapeutul, acesta are câteva variante :
• susţinerea directă a persoanei în cauză, prin încurajare, interes şi înţelegere. Un membru furios
care doreşte să se retragă trebuie lăsat să plece dacă se manifestă agresiv în scop manipulativ, sau
trebuie sprijinit, dacă starea lui este aceea a unui disconfort real.
• ignorarea crizei pentru moment, pentru a rezolva problemele mai târziu
• încurajarea grupului să reflecteze şi să exprime emoţiile declanşate şi să emită sugestii în legătură
cu ceea ce s-ar putea face.
În situaţia în care o familie refuză să se mai prezinte, acesta va telefona sau chiar va face o vizită
la domiciliu, pentru a constata ce s-a întâmplat. Dacă motivul refuzului de a mai participa este cauzat de o
eroare terapeutică (neatenţie, lipsă de suport, etc) sau de comportamentul provocativ al grupului, familia
respectivă poate fi invitată cu “scuze” să se reîntoarcă la grup şi să discute deschis sentimentele negative
pe care le resimte (mânie, revoltă, dezaprobare ). Principalul avantaj al acestui tip de terapie ar fi acela că,
dacă în terapia obişnuită de grup, familia fiecărui membru participant este prezentă doar în planul
imaginaţiei, iar anumite temeri şi frământări sunt aduse în discuţie filtrate sau chiar deformate de forţele
inconştiente ale fiecăruia, în această situaţie se pot confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile
personale cu realitatea comportamentală a membrilor familiei, faţă de care ele sunt resimţite sau atribuite,
adică cu realităţi observabile. Acest lucru poate duce la optimizarea relaţiilor şi reechilibrarea familiilor.
Unul dintre motivele pentru care terapia de grup funcţionează eficient se bazează pe faptul că
oamenii sunt mai obiectivi în legătură cu problemele altora, comparativ cu problemele pe care ei înşişi le
au. Când analizează un alt cuplu, pot sesiza mai uşor cauzele disfuncţiilor, pot identifica mai repede
soluţiile ieşirii din impas. Dimpotrivă, când încep să vorbească despre problemele lor devin mai ezitanţi,
se blochează mai des, tonul vocii se modifică şi la fel se întâmplă şi cu maniera de apreciere. Ceea ce face
terapia de grup să fie eficientă, sunt doi factori de bază: lucrul în cuplu şi lucrul în grup. Membrii grupului
pot vedea fiecare cuplu în acţiune şi îi oferă observaţii preţioase cu privire la modul în care ajung să se
certe, să îşi întindă unul altuia capcane sau să evite intimitatea. Factorii curativi ai grupului sunt astfel puşi
12
în mişcare. Dacă terapia începe cu o fază dinamică, generată de universalitatea problemelor şi trăirilor,mai
apoi fiecare grup capătă un stil propriu de lucru. În timp ce insight-ul este vital pentru unele grupuri,
altruismul sau feed-back-ul sunt mai importante pentru altele. Grupul reprezintă, de fapt, un microcosmos
al comunităţii maritale, în care cuplurile şi partenerii îşi manifestă stilul de a se comporta în societate,
precum şi de a-şi înţelege, semnifica şi apoi resemnifica experienţele de convieţuire şi dezvoltare
personală. Etapa finală este menită să consolideze câştigurile şi să valideze progresele, parafând
schimbarea mult dorită.

III. Consilierea familiei şi terapia de familie în anumite situaţii de viaţă

1 Exercitarea rolurilor familiale
Rolurile familiale şi cele legate de carieră sunt interdependente. Cele tradiţionale îndeplinite de
ambele sexe au influenţat natura relaţiei familie-carieră. Schimbările recente în structura familiei şi în
cadrul slujbei creează presiuni, care determină familiile să redefinească această legătură. Specialiştii în
dezvoltarea carierei în domeniile educaţionale, comunitare şi de afaceri trebuie să înţeleagă conceptele de
bază ale familiei şi carierei şi să devină mai eficienţi în a-i ajuta pe indivizi să integreze rolurile familiale
şi de carieră, astfel încât acestea să-i satisfacă şi pe ei şi familiile lor. Este util să oferim un răspuns la
întrebarea: “Cât de importantă este cariera pentru femei?” Miller în 1984 citează un studiu, conform căruia
87% dintre femeile chestionate au un simţ dezvoltat al împlinirii profesionale, 58% preferă o slujbă în
afara căminului. Modelele de dezvoltare a carierei pentru femei variază şi au fost influenţate în mod
tradiţional de solicitările familiei. Există tendinţa către o participare mai puternică, pe termen lung a
femeilor pe piaţa forţei de muncă. Câţiva autori au dezvoltat anumite idei pentru a descrie aceste modele.
Harmon în 1967 sugerează 5 modele: (1) cele fără experienţă de muncă, (2) cele ce muncesc doar până la
căsătorie şi/sau naşterea copiilor, (3) cele ce combină slujba cu căsnicia şi/sau copiii, (4) cele ce reintră pe
piaţa forţei de muncă atunci când copiii au crescut şi (5) cele ce rămân necăsătorite şi-şi continuă cariera.
Deciziile cheie în ceea ce priveşte cariera includ soluţionarea următoarelor probleme: dacă să aibă
sau nu o carieră, în ce domeniu ocupaţional să se implice şi când să lucreze. Variabilele care sprijină
luarea anumitor decizii în ceea ce priveşte slujba în cazul bărbaţilor (interese, aptitudini şi maturitate
pentru carieră) sunt mai puţin utile în cazul femeilor. Care sunt factorii ce intervin pentru a modifica acest
proces? Unul dintre ei îl constituie stereotipia ocupaţională sau punctul de vedere normativ, prin care o
slujbă este considerată potrivită pentru o femeie sau un bărbat. Tendinţa ca deciziile femeilor referitoare la
carieră să fie influenţate de alţii reprezintă un alt factor. Barnett în 1971 a descoperit 3 categorii de femei:
(1) cele ce îşi stabilesc propriile scopuri în ceea ce priveşte slujba; (2) cele ce îşi stabilesc obiectivele,
bazându-se pe influenţa persoanelor semnificative pentru ele; (3) cele ce nu au scopuri bine definite legate
de carieră şi care-şi selectează opţiunile în ultimul moment. Modelele de rol de carieră influenţează de
asemenea deciziile luate de femei, în această direcţie. Unii autori au constatat că fiicele mamelor cu slujbă
au o mai mare orientare spre carieră decât ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt întărite şi de
satisfacţia pe care o au mamele în urma participării la activităţi. Există însă şi alţi factori care au un rol
important în deciziile legate de carieră ale femeilor. Aceştia includ: atitudine pozitivă faţă de sine, stimă
de sine ridicată; caracteristici asociate bărbaţilor, cum ar fi: siguranţă de sine, independenţă, incisivitate,
precum şi trăsături atribuite femeilor; accesul la modele de rol care stabilesc aspiraţii educaţionale şi
ocupaţionale ridicate; dorinţă de a modifica rolurile familiale pentru a se adapta carierei; nivele
educaţionale înalte şi nevoi de împlinire mai ridicate decât cele de afiliere.
Multe dintre studiile care au avut în vedere compararea copiilor mamelor angajate şi ai mamelor
fără loc de muncă - din punctul de vedere al dezvoltării lor cognitive şi socioemoţionale - au eşuat în
găsirea de diferenţe seminificative. Cercetarea care a demonstrat diferenţe consistente a examinat relaţiile
din cadrul subgrupurilor constituite pe clase sociale şi gen. Modelele care au fost reprezentate includ
următoarele:
1. Fiicele mamelor angajate au realizări şcolare mai bune, succes mai mare în carieră, alegeri de
domenii mai netradiţionale şi o implicare ocupaţională mai puternică.
2. Studierea copiilor săraci, din familii cu doi părinţi şi din cele cu părinte unic (mamă) a
înregistrat scoruri mai ridicate la indicii socioemoţionali şi cognitivi în cazul celor cu mame care au un loc
de muncă.

13
 3. Anterior, alte cercetări descoperiseră că fiii mamelor angajate din clasa mijlocie înregistrau pe
parcursul şcolarităţii performanţe mai scăzute, precum şi scoruri mai mici ale coeficientului de inteligenţă
decât cei cu mame casnice. În prezent un alt studiu a indicat însă, în cazul copiilor aparţinând mamelor
angajate, scoruri mai ridicate la teste de limbă, citit şi matematică.
4. S-au descoperit, de asemenea câteva diferenţe de adaptare socială între copiii celor două
categorii de mame, dar mai puţin solide. Fiicele mamelor angajate s-au dovedit a fi mai independente, în
special în interacţiune cu cei de vârsta lor în mediul şcolar şi au înregistrat un punctaj mai mare în ceea ce
priveşte măsurile de adaptare socio-emoţională. Rezultatele băieţilor au fost relativ amestecate şi au variat
funcţie de clasa socială şi vârsta la care aceştia au fost testaţi. Astfel, în 1970 s-a constatat că în familiile
de muncitori, fiii mamelor angajate aveau rezultate şcolare bune, dar exista o tensiune în relaţia tată-fiu.
Aceasta a fost interpretată ca o mai puternică reflectare a atitudinilor în ceea ce priveşte rolurile pe genuri.
Angajarea mamei era privită ca un semn că tatăl este cel ce nu câştigă cât trebuie şi de aceea, dacă ajuta la
treburile casnice sau la îngrijirea copilului era detestat. În prezent nu mai întâlnim asemenea percepţii
eronate. Fiicele mamelor cu un loc de muncă au demonstrat o mai puternică incisivitate decât cea
presupusă de profesor (au participat la discuţii în clasă, au formulat întrebări pentru a primi lămuriri legate
de subiectele instruirii, au deţinut poziţii confortabile de lideri ai clasei). Au fost mai puţin timide, mai
independente şi au dat dovadă de un simţ ridicat de eficacitate. Băieţii din familiile de muncitori au fost
caracterizaţi ca având de asemenea o adaptare socială mai bună, dacă mamele lor erau angajate, iar această
constatare este valabilă atât pentru familiile cu părinte unic, cât şi pentru cele cu doi părinţi. În cazul celor
din clasa de mijloc, deşi rezultatele lor şcolare erau mai ridicate, au existat puţine dovezi ale avantajelor
adaptării sociale în urma angajării mamelor. De fapt s-a observat că cei cu mame angajate au dat dovadă
de un comportament mai deschis decât fiii celor casnice.
5. Fiii şi fiicele mamelor angajate au atitudini mai puţin tradiţionale în ceea ce priveşte rolurile pe
genuri. Cercetarea s-a centrat pe două aspecte diferite: unul a abordat punctele de vedere ale copilului
referitoare la acţiuni pe care un bărbat ar putea sau nu să le realizeze şi care erau considerate în mod
tradiţional domeniul femeii (îngrijirea copilului, folosirea unei maşini de cusut) şi al doilea aspect a avut
în vedere exact opusul situaţiei de mai înainte; acţiuni de tipul: repararea maşinii, alpinism, pilotare a unui
avion. Fetele cu mame angajate au indicat mai mult decât celelalte faptul că femeile, ca şi bărbaţii, pot
efectua activităţi asociate de obicei bărbaţilor. Constatările au fost valabile pentru fetele din categoria
prezentată anterior, care aparţineau fie familiilor intacte, fie celor cu părinte unic. La băieţi nu s-au
înregistrat diferenţieri funcţie de statutul de angajat al mamei. Pe de altă parte, în familiile cu doi părinţi
atât fiii, cât şi fiicele mamelor angajate au considerat că bărbaţii ar putea executa activităţi femeieşti, în
vreme ce copiii aparţinând mamelor casnice au contrazis această opinie. Analiza ulterioară a indicat că
această opinie a fost înregistrată doar în familiile intacte, pentru că bărbaţii cu soţii angajate erau mai
activi în îndeplinirea unor sarcini femeieşti şi în creşterea copilului. Astfel, implicarea maternă era strâns
legată de o imagine mai puţin stereotipă a ceea ce poate face un bărbat, din cauza efectului său asupra
rolului tatălui şi, în absenţa tatălui, efectul nu a apărut.
Un alt aspect văzut adesea ca stabilind o legătură între statutul ocupaţional al mamei şi efectele
asupra copilului îl reprezintă sentimentul de bunăstare al mamei. De aceea, numeroase studii au comparat
mamele angajate cu cele casnice, pe baza unor indici de sănătate mentală şi satisfacţie familială. Mare
parte dintre cercetări au înregistrat un nivel mai ridicat de satisfacţie şi scoruri mai mici la indicatorii de
stres, la femeile angajate. Pentru femeile din clasa muncitoare studiile arată că satisfacţia locului de muncă
nu este dată de acesta în sine, ci de stimularea şi sprijinul social ridicat oferit de colegii de serviciu, de
avantajul salariului şi de un mai mare sentiment de control asupra propriei lor vieţi. Tot în cadrul acestei
clase s-au înregistrat şi avantaje ale implicării materne în viaţa copiilor, în special pentru băieţi.
Mai mult decât atât, posibilitatea ca bunăstarea mamei să conteze în relaţia dintre implicarea
maternă şi rezultatele copiilor este susţinută de faptul că mare parte din studiu demonstrează existenţa unei
relaţii între sănătatea mentală a mamei şi o îndeplinire mai eficientă a rolului parental, precum şi o mai
bună adaptare emoţională şi cognitivă a copilului. S-a constatat că în cadrul acestei clase, mamele angajate
uzau mai puţin decât cele casnice de stilurile parentale autoritariste şi permisive, fiind adeptele stilului
autoritar. Acesta se referă la un model de tipul: părinţii îşi exercită controlul, dar oferă explicaţii pentru
acţiunile lor, nesprijinindu-se pe controlul puternic şi disciplina exagerată. De asemenea, în cazul acestor
mame s-a înregistrat o frecvenţă mai ridicată a interacţiunilor lor cu copiii, decât la cele casnice. Astfel că

14
variabilele parentale au fost în dependenţă de rezultatele copiilor. De pildă, permisivitatea acordată de
mamele casnice a fost asociată cu comportamente rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui control
autoritarist a fost corelat cu probleme de comportament ale fiicelor acestora.
Un alt aspect important al structurii de gen îl reprezintă responsabilitatea femeii de a creşte copii.
Teoriile individualiste atribuie maternitatea predispoziţiilor biologice al femeii sau motivaţiilor
psihologice puternic internalizate în copilărie. Dar maternitatea are importante baze interacţioniste:
părinţii se comportă astfel încât să corespundă imaginilor cognitive despre femei şi bărbaţi, iar ideea de
“îngrijire” a copiilor relaţionează mai mult cu mama decât cu tata. În vreme ce teoriile individualiste
prezic faptul că bărbaţii vor avea dificultăţi cu “maternitatea”, chiar şi în situaţii în care este nevoie de ei,
teoria interacţională sugerează că aceştia pot performa noi roluri, atunci când se confruntă cu situaţii
deosebite şi cu expectaţii sociale diverse. Studierea taţilor singuri a demonstrat că majoritatea performează
sarcini casnice într-o manieră competentă. Deşi multe dintre aceste cercetări nu au comparat taţii singuri
cu mamele aflate în aceeaşi situaţie, cele câteva care au realizat aceasta au sesizat diferenţe foarte mici
între cele două grupuri. O excepţie o constituie cercetarea lui Hanson, care a relevat o mică diferenţă în
favoarea copiilor crescuţi de mame singure, în ceea ce priveşte sănătatea fizică a acestora.
Cercetarea a comparat “taţii singuri de circumstanţă” (cei ce nu au ales să-şi crească copiii, dar au
sfârşit prin a face aceasta, ca rezultat al absenţei mamei) cu mamele singure şi alţi părinţi. Dacă asemenea
taţi au obţinut rezultate favorabile în educarea copiilor lor, aceasta poate constitui un sprijin real pentru
ipoteza, conform căreia contextul interacţional influenţează comportamentul de gen. S-a comparat
impactul rolului parental (reflectarea nivelul interacţional al structurii de gen) asupra sexului părintelui
(reflectarea nivelului individual) pe două coordonate: afecţiunea parentală şi sarcinile casnice. Atât rolul
parental, cât şi sexul părintelui au influenţat afecţiunea parentală. Părinţii care au înregistrat cea mai multă
afecţiune faţă de copii au fost femeile şi partenerii căsătoriţi.
Rolul parental a contat mai mult în ceea ce priveşte sarcinile casnice. Părinţii singuri şi cei
căsătoriţi, dar casnici se ocupă mai mult de activităţile gospodăreşti, indiferent de sex. Dar sexul a
condiţionat efectele căsniciilor în care există două slujbe: soţiile angajate îşi îndeplinesc mai puţin
sarcinile casnice decât cele neangajate, în vreme ce soţii celor angajate fac mai mult decât alţii. Sunt
puţine femei în ziua de azi în poziţia de a alege maternitatea ca slujbă de bază, indiferent dacă sunt
căsătorite cu bărbaţi care nu câştigă destul sau sunt mame singure, care trebuie să-şi întreţină şi copiii.
Alte studii indică o schimbare către un echilibru în alocarea timpului, în cazul cuplurilor cu ambii
parteneri cu venituri.
Un alt aspect important îl constituie implicarea psihologică a taţilor în familie. Se constată că
pentru ei cele mai importante evenimente sunt cele legate de familie, şi nu cele de la slujbă. De aceea,
atunci când au fost solicitaţi să precizeze care dintre cele două - familia sau slujba - le oferă satisfacţii mai
mari, mai puţin de 5% au indicat munca, aproape 50% au afirmat că au satisfacţie egală, atât de la familie,
cât şi de la slujbă şi în jur de 45% au văzut familia ca fiind o sursă mai mare de satisfacţie decât locul de
muncă. Studii recente s-au centrat pe comportamentele parentale ale bărbaţilor, folosindu-se de tehnici
observaţionale. S-a demonstrat că pot fi competenţi şi foarte responsabili, atunci când îşi îngrijesc copiii,
iar aceştia din urmă dovedesc un ataşament puternic atât faţă de tată, cât şi faţă de mamă, în comparaţie cu
atitudinea pe care o au faţă de străini. Au tendinţa de a-şi căuta tatăl pentru activităţi de joacă şi mama,
atunci când sunt obosiţi, alarmaţi sau stresaţi. Taţii activ implicaţi în creşterea copiilor afirmă că pot
comunica mai deschis cu aceştia, îi cunosc mai bine şi le place să fie cu ei. Unii precizează că au mai
multe conflicte cu copiii, dar simt că ele sunt utile şi-i ajută să-şi formeze o imagine mai realistă despre ei.
Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul ocupaţional al mamei
şi rezultatele copilului. Concluzia conform căreia taţii sunt mai activi în îndeplinirea sarcinilor casnice şi
cele legate de îngrijirea copiilor, în cazul mamelor cu loc de muncă - a fost emisă în anii ’50 şi a fost
repetată de-a lungul timpului. Acest nou tip de implicare a bărbaţilor este privit de către soţiile lor ca o
schimbare apărută în momentul reintrării lor pe piaţa forţei de muncă. Studiile au arătat că participarea lor
este limitată la interacţiuni funcţionale. Soţii femeilor angajate, în general, nu sunt mai activi în
interacţiunile de tip distracţie/ timp liber. Oricum, există un efect de gen: taţii din familiile cu un singur
venit interacţionează mai mult cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii cu două venituri
interacţionează în mod egal, atât cu fetele, cât şi cu băieţii. Într-un studiu efectuat în Michigan rolul tatălui
a reprezentat o variabilă majoră, existând o legătură clară cu performanţele şcolare mai bune ale fiicelor

15
lor. Astfel că participarea taţilor a încurajat mamele să se angajeze şi, în consecinţă, exemplul acestora
pentru fiicele lor a fost foarte bun, pentru că fetele au dorit să fie la fel de competente ca ele şi au obţinut
rezultate foarte bune la şcoală.
Antropologul Margaret Mead a subliniat că, spre deosebire de rolul mamei, care are o bază
biologică, cel al tatălui este o creaţie socială. Scăderea motivaţiei bărbatului înseamnă mai puţină
productivitate din partea sa, mai puţină dorinţă de a-şi asuma responsabilităţi familiale, mai multe familii
fără tată, mai mulţi copii fără tată, mai multe crime, mai puţină creştere economică. O societate care nu-şi
poate încuraja bărbaţii să-şi sprijine familiile se va deteriora. Din nefericire, ei şi-au pierdut încrederea în
faptul că societatea îi doreşte în rolul de susţinători ai familiilor lor, pentru că aceasta pare să-i vadă doar
ca susţinători ai fostelor familii. Sunt adesea forţaţi să plătească şi astfel îşi conturează o imagine greşită
asupra îndatoririlor pe care le au, statul obligându-i - într-o anumită măsură - să fie doar taţi biologici, şi
nu sociali, aşa cum ar trebui, de fapt. Motivaţia lor este de natură pur economică, materială şi nu
conştientizează că rolul de tată adevărat pentru copilul lor este altul. Nu există substitut pentru familie. Ar
trebui să încetăm a mai căuta unul şi să recunoaştem că slăbiciunile familiei din zilele noastre sunt o
consecinţă a eşecului societăţii de a susţine rolul tatălui, un rol de care este mare nevoie. Diminuarea
rolului tatălui din punct de vedere biologic nu este un motiv pentru a înlătura taţii din familie, ci unul
pentru a întări importanţa lor în dezvoltarea acesteia. Lipsa de interes faţă de rolul tatălui se dovedeşte
relevantă în cazul câtorva aspecte cruciale. De pildă, conceptul de “fertilitate” este echivalat cu fertilitatea
femeii. “Fertilitatea maritală” înseamnă numărul naşterilor unei femei căsătorite, nu numărul copiilor
născuţi de către un cuplu căsătorit sau un bărbat căsătorit. De fapt, deşi există câteva cercetări despre
infertilitatea feminină şi masculină, nu există, în general, aproape nici un studiu despre comportamentul de
fertilitate masculin.
Denumirea de “familie cu părinte unic” dată celor cu mame divorţate sau necăsătorite este, de
asemenea, un indicator al măsurii în care sunt ignoraţi taţii. Pentru că nu sunt căsătoriţi cu mamele
copiilor lor sunt consideraţi non-părinţi. De vreme ce nu suntem interesaţi de activităţile de părinţi ale
taţilor, înseamnă că îi tratăm ca şi cum nu ar exista. În timp ce poate fi adevărat că mulţi taţi nu se implică
în activităţi de tip parental, cele câteva studii care au încercat să informeze asupra acestei teme au
demonstrat că afirmaţia - şablon, conform căreia bărbaţii nu se comportă ca taţi, nu e valabilă, nici chiar în
cazurile celor care nu locuiesc cu proprii copii. În Statele Unite au fost anumite studii care au demonstrat
că taţii necăsătoriţi au rămas în continuare interesaţi de copil şi de mama acestuia. Relaţia dintre tată şi
copil a depins în mare măsură de recăsătorirea mamei; în cazul mamelor care nu s-au mai căsătorit, 62%
dintre taţi au continuat să-şi vadă copiii, cel puţin ocazional, în vreme ce doar 5% dintre ei şi-au mai
vizitat copilul, după ce mama acestuia s-a recăsătorit. Aceasta demonstrează încă o dată că relaţiile din
cadrul diferitelor dimensiuni ale interacţiunilor familiale pot varia independent. O completare a afirmaţiei
că bărbaţii nu se comportă ca taţi o constituie preocuparea binecunoscută pentru rolul dual al femeilor care
sunt şi mame/soţii şi au şi un loc de muncă. Este un adevăr faptul că în majoritatea cazurilor, femeile care
au o slujbă poartă întreaga responsabilitate faţă de activităţile casei şi pe cele legate de îngrijirea copilului
şi se confruntă cu conflicte între rolurile familiale şi cele privind cariera. De aceea, câţiva cercetători au
fost interesaţi şi de tipurile de conflict, ce apar la bărbaţi, nu doar la femei.
De-a lungul anilor au fost examinate doar câteva dintre variabilele capacităţii de a fi părinte, din
perspectiva relaţiei lor cu statutul ocupaţional al mamei. S-a observat, în urma cercetărilor, că diferenţele
în creşterea copiilor au influenţat rezultatele acestora. Astfel, folosirea adecvată a controalelor autoritare
de către mamele cu slujbă din clasa muncitoare - un stil în care copilului îi sunt date explicaţii - a fost
puternic legată de performanţele şcolare foarte bune ale acestuia, iar, pe de altă parte, un stil punitiv al
mamelor casnice a dus la apariţia unor probleme de comportament în şcoală. Cercetările s-au centrat, de
asemenea, şi pe frecvenţa interacţiunilor dintre mamă şi copil pe parcursul unei săptămâni. Cele casnice,
din clasele de mijloc, au raportat că desfăşoară activităţi educative mai dese cu copiii decât mamele cu un
loc de muncă; în cazul celor aparţinând clasei muncitoare, mamele cu servici au precizat că dezvoltă astfel
de activităţi cu fiicele lor şi în egală măsură, cu fiii lor. În ceea ce priveşte modul în care mamele îşi
exprimă deschis afecţiunea faţă de copiii lor, mamele care au un loc de muncă sunt cele mai apropiate de
ei, indiferent de statutul marital sau de clasă. Mai mult decât atât, ele şi-au stabilit scopuri educative foarte
ridicate pentru copiii lor, fapt ce a determinat rezultatele bune la teste ale acestora.

16
 Deşi taţii se ocupă mai mult de gospodărie şi creşterea copiilor decât înainte, mamele sunt cele
care au încă cea mai mare contribuţie, deşi uneori câştigă mai mult de jumătate din venitul total al
familiei. Cuplurile care, iniţial şi-au împărţit în mod egal activităţile în locuinţă, ajung în cele din urmă tot
la rolurile tradiţionale de gen, după apariţia unui copil. Mamele sunt cele care oferă îngrijirea primară a
copilului, se ocupă de acesta când se îmbolnăveşte, se implică în activitatea sa şcolară. A avea un loc de
muncă şi a fi mamă nu sunt două acţiuni opuse şi nu trebuie privite astfel, pentru că acest fapt ar avea
consecinţe negative asupra femeilor şi a familiilor lor. Dacă numim femeile cu slujbe cu jumătate de
normă ca fiind “orientate spre familie” încurajăm tratarea lor ca muncitori fără un salariu decent, beneficii
şi slujbă sigură. Dacă le considerăm pe cele puternic implicate în activitatea pe care o desfăşoară, ca fiind
“orientate spre muncă” este echivalent cu faptul că ele şi-au abandonat responsabilităţile lor familiale
unice. Aceasta le determină pe mamele care muncesc să se simtă vinovate pentru că nu fac mai mult decât
pot şi permite taţilor şi societăţii în ansamblul său să facă mai puţin pentru copii, decât ar putea.
2.Stiluri parentale - stiluri educaţionale. Relaţia părinte - copil
“ Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate. E perioada în
care se formează din punct de vedere fizic, când mintea i se dezvoltă. El nu înseamnă mâine; el
înseamnă azi.”Gabriela Mistral. Toţi părinţii încorporează atât dragoste, cât şi limite în stilul lor
parental. Există un echilibru între acestea, care determină un stil parental specific. Doar stilul
educativ democratic sau echilibrat are atât dragoste ridicată, puncte tari şi slăbiciuni inerente în el
şi este atribuit figurilor parentale importante din viaţa noastră. Aceste personaje sunt de obicei
proprii noştri părinţi.
Părinţii care folosesc dragostea, ca stil esenţial (părinţii permisivi) o consideră pe aceasta ca fiind
mai importantă decât limitele. Se folosesc de asemenea de ataşament şi de legătura cu copilul lor, pentru
a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Petrec foarte mult timp cu copiii, comunicând, negociind şi explicând.
Valoarea lor constă în “creşterea autoîncrederii copilului” sau “să-i faci să se simtă importanţi”.Părinţii
care au limitele drept bază a stilului abordat (părinţii autoritarişti) le consideră pe acestea ca fiind mult mai
importante decât dragostea (relaţia). Folosesc controlul extern pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău şi sunt
rapizi în a acţiona într-o problemă de disciplină. Prin urmare, copiii sunt de obicei rapizi în reacţii şi rar
negociază cu părinţii. Valoarea constă în: “însuşirea respectului” şi “furnizarea structurii”.
Stilurile parentale sunt definite ca “manieră în care părinţii îşi exprimă credinţele despre cum să
fie părinţi buni sau răi”. Toţi părinţii (cel puţin 99%) vor să fie părinţi buni şi evită să facă ceea ce cred ei
că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că nu ştiu ce altceva să facă şi
simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.
Stilul parental de respingere sau neglijare înseamnă dragoste şi limite scăzute. În acest caz se
consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori se fac referiri la el, ca fiind “un stil
parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoţională şi de control asupra copilului. Părinţii şi copiii
aflaţi într-o familie de acest tip sunt angajaţi frecvent în cercuri vicioase de interacţiune. Un exemplu al
unui astfel de cerc este cel ce urmează:
1. Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un
părinte poate striga la copil să-şi adune jucăriile sau poate să-l ameninţe că i le pune pe toate la gunoi,
dacă nu sunt strânse imediat.
2. Copilul îşi ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns.
3. Părintele încetează să mai ţipe sau să ameninţe şi iese din situaţie. Această acţiune întăreşte exact
lucrul pe care părintele doreşte să-l oprească, făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l lase în pace).
4. Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o
scenă de “retragere” din partea acestuia.
5. Conflictul degenerează, astfel încât părinţii forţează miza şi încep ameninţările şi strigătele serioase
sau abuzul fizic.
6. Copilul acceptă în final cererea părinţilor de a strânge jucăriile şi întăreşte comportamentul abuziv al
acestora (părinţii simt că trebuie să fie furioşi sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună). Sau
copilul continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau fugind de-acasă.
7. Părinţii renunţă sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.

17
 Ceea ce e unic în cercul vicios este că acest copil are de asemenea un rol de jucat în
interacţiune. Prin urmare, copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacţia abuzivă a
părinţilor (adună jucăriile). Aceştia cred de obicei că făcând copilul să se supună, indiferent de mijloace,
justifică rezultatul final. Înţelegerea acestor fapte e importantă, dacă profesioniştii au de gând să prevină
comportamentul abuziv. Nu va fi suficientă doar însuşirea metodei “time-out”- ului, pentru că şi valorile şi
credinţele sale de părinte trebuie să se schimbe. Altfel, îl vor sprijini doar formal pe profesionist şi vor
merge acasă şi vor face tot ceea ce cred ei că e bine.
Stilul parental autoritarist are limite înalte şi dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un
părinte autoritarist nu-şi iubeşte copilul. Ei îşi iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în aria
disciplinei acţiunii (limite) şi nu în disciplina relaţiei (dragoste). Majoritatea copiilor cu părinţi autoritarişti
nu se simt ca având o relaţie apropiată, caldă cu părinţii lor. Prin urmare, aceştia nu sunt cei spre care să te
îndrepţi pentru a-ţi rezolva problemele şi a te înţelege. Părinţii autoritarişti valorizează supunerea şi
respectul. Ei nu negociază reguli şi treburi casnice. Şi cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în
vârf, mama imediat alături şi copiii pe ultimul loc.
Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. E văzut adesea ca abuziv de către standardele
actuale. Dar este un punct tare. Stabilesc limite clare copiilor lor. Copiii în general se supun. Şi astfel e
obţinut respectul. Dar ce-i determină să fie atât de răi? Asemenea părinţi confundă adesea disciplină cu
pedeapsa. Pedeapsa este o forţă externă, cu ajutorul cărora părinţii controlează. Forţele externe sunt
eficiente până la un punct. Copiii se vor supune când forţa externă sau ameninţarea este prezentă, dar se
vor revolta când forţa se îndepărtează. Aşa că, atunci când un părinte părăseşte camera sau copiii nu se
află sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru că nu există nici un sentiment intern de bine sau rău la
copii. Acest tip de părinte are tendinţa de a folosi bătaia ca metodă de forţă externă. Ea s-a dovedit a fi
ineficientă din aceleaşi motive, adică, copiii vor face ce li se spune pentru a evita bătaia, dar vor face ce
vor, când nu va fi nimeni în preajmă să-i bată. Asta se întâmplă din cauză că nu au internalizat
semnificaţia binelui şi a răului. Bătaia este doar un instrument pe care-l folosesc părinţii. Dacă părintele
are doar un ciocan pentru a fixa ceea ce e stricat în casă, va strica mai multe lucruri decât va repara, de-a
lungul timpului.
Bătaia, denumită şi pedeapsa corporală, a fost multă vreme unul dintre mijloacele folosite de
părinţi pentru a-şi disciplina copiii. Deşi gradul şi frecvenţa pot varia de la familie la familie, disciplinarea
fizică a fost interpretată ca o metodă de determinare a unui bun comportament şi de condamnare a
comportamentelor inacceptabile. Ideea de bază este că bătaia este un act de violenţă şi agresivitate. Dacă
un adult îl pălmuieşte pe un altul pe trotuar, pentru că nu s-a grăbit suficient sau un bărbat îşi scoate
cureaua şi o pocneşte pe vânzătoare în magazin, pentru că aceasta nu a avut atitudinea potrivită - toate
acestea sunt considerate atentat, violenţă, crimă chiar. Nu ar fi logic ca lovirea unui copil să fie
considerată tot un act de violenţă? Bătaia poate fi foarte bine unul dintre primele acte de violenţă pe care
le experimentează copiii. Li se întâmplă asta în timpul celor mai vulnerabili ani şi de la cei de care depind
şi care ar trebui să le ofere dragoste, afecţiune şi îndrumare.
Iată o listă, ce conţine opinii pro şi contra folosirii bătăii în educaţia în familie:
PRO
• Copilul ar putea să oprească comportamentul inacceptabil temporar
• Copilul are atenţia dumneavoastră
• Vă simţiţi puternic
• Aţi dovedit că sunteţi mai mare şi mai puternic decât copilul
• Vă puteţi întoarce la activităţile pe care le desfăşuraţi înainte de incident
• Simţiţi că aţi făcut ce trebuia, pentru că este exact ceea ce ar fi făcut şi părinţii
dumneavoastră
CONTRA
• V-aţi rănit copilul
• Copilul simte durerea
• E furios pe dumneavoastră
• Îi e teamă de dumneavoastră
• E refractar faţă de dumneavoastră

18
 • Se simte ruşinat
• Învaţă că dragostea răneşte
• Învaţă că lovirea/violenţa reprezintă o cale de a rezolva conflictul
• Se concentrează doar asupra a ceea ce simte, nu asupra comportamentului care a provocat
pedeapsa
• Învaţă că oamenii mari îi pot controla pe cei mici, rănindu-i
• Găseşte o cale să vă atragă atenţia....chiar dacă doare şi poate repeta comportamentul
inacceptabil pentru a o obţine din nou
• Învaţă să mintă şi să păcălească pentru a evita bătaia
• Învaţă să-şi exprime furia sau frustrarea prin acţiuni violente
• E posibil ca atunci când va creşte să-şi lovească soţia sau copiii
• Stima faţă de sine a copilului va fi mult redusă
• Vă puteţi simţi vinovat
• Veţi începe să-l loviţi mai mult de-a lungul timpului
• Legătura părinte-copil va fi mult slăbită
• Aţi putea să-l răniţi serios pe copil şi să fiţi acuzat de abuz asupra acestuia.
Aceste consecinţe derivă din ani de cercetare, purtând dovada substanţială că utilizarea
consecventă a pedepsei corporale poate fi în detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului. Milioane de
copii sunt atacaţi violent în mod regulat, în numele disciplinei. Ei, la rândul lor devin extrem de violenţi.
Vina e atribuită pe rând copiilor, mass-mediei, situaţiei noastre economice, şcolilor, armelor, oricui şi
tuturor, şi chiar principalul vinovat nu intră în discuţie. Pentru că părinţii care folosesc disciplinarea fizică
sunt primii care-i învaţă pe copii să fie violenţi.
“ Ştii, trebuie s-o pedepsesc tot timpul pentru acelaşi lucru. Dar pare că nu are efect. Ziua
următoare face la fel.” Vă sună familiar? Aceasta este lamentarea multor părinţi. Nu doar că bătaia nu
funcţionează, dar ea determină de asemenea multe efecte periculoase neintenţionate la copiii noştri. Jordan
Riak scria în “Discuţie despre bătaie”: ”Actul pedepsirii corporale a copiilor erodează legătura de
încredere dintre copil şi părinte. Copilul bătut este mai puţin capabil să-şi privească părintele ca pe o sursă
de protecţie şi confort, care sunt vitale dezvoltării sănătoase a fiecărui copil”. Fără sentimentul de
încredere în părinte, este puternic împiedicată abilitatea copilului de a creşte şi de a deveni un adult
sănătos emoţional, care să fie apt să aibă încredere şi să-i iubească pe ceilalţi. Sentimentul propriei valori
şi al stimei faţă de sine suferă puternic când este agresat. Copiii cărora li se aplică pedeapsa corporală nu
se privesc ca fiind atrăgători, demni de încredere, ci nemerituoşi şi inadaptaţi. Aceasta îl face pe copil să
devină ”bătăuşul din vecini, care terorizează copiii mai mici”, scrie Riak. Copiii învaţă să creadă că ar
putea proceda bine şi că e în regulă dacă folosesc violenţa pentru a-şi rezolva problemele.
Cei ce sunt bătuţi - sau chiar ameninţaţi cu bătaia - devin rebeli, răzbunători şi refractari faţă de
părinţii lor. Nu devin mai de încredere şi responsabili, cu un control intern al comportamentului lor, după
ce au fost bătuţi. Uneori mulţi părinţi îşi amintesc că au fost bătuţi, dar foarte rar îşi amintesc de ce au fost
trataţi astfel. Faptul ca îşi bat copiii îi împiedică să înveţe cum să fie responsabili şi să se comporte firesc.
Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte şi
copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună şi nu e deschis la a împărtăşi
problemele şi sentimentele cu acesta. Bătaia creează mai degrabă o relaţie plină de teamă, furie şi evitare,
şi nu o apropiere emoţională reciprocă. Mulţi părinţi se întreabă: ”Dacă nu o pedepsesc pentru că a fost
rea, cum va învăţa ea vreodată să fie bună?” E nevoie ca părinţii să lase deoparte ideea controlării copiilor
lor. Pot controla situaţia şi pot folosi consecinţele în loc de pedeapsă. În loc să pedepsească, părinţii
trebuie să adopte o atitudine decentă, plină de respect, o disciplină educativă nonviolentă faţă de copiii lor.
Există câteva alternative la pedeapsă:
• Căutaţi nevoile ascunse şi sentimente ascunse
• Daţi informaţii şi explicaţii
• Schimbaţi mediul
• Găsiţi alternative acceptabile

19
 • Arătaţi-i cum vreţi să se comporte
• Oferiţi alegeri şi nu daţi ordine
• Faceţi mici concesii
• Oferiţi o perioadă de pregătire
• Lăsaţi să apară consecinţele naturale
• Comunicaţi-le propriile dumneavoastră sentimente
• Actionaţi când e necesar
• Stăpâniţi-vă copilul
• Îndepărtaţi copilul de situaţie şi staţi cu el
• Jucaţi-vă împreună
• Dezamorsaţi situaţia cu umor
• Faceţi un târg, negociaţi
• Rezolvaţi reciproc conflictul
• Revizuiţi-vă expectaţiile
• Luaţi un “time-out” parental
Părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi pot echilibra astfel
dragostea şi limitele în stilul lor de a-şi educa copiii. Părinţii autoritari folosesc controale interne, îi învaţă
să distingă binele de rău, uzează de instrumente variate şi sunt atenţi la nevoile de dezvoltare şi emoţionale
ale copiilor lor.
Stilul parental autoritar înseamnă a lăsa copiii să fie ei înşişi şi să înveţe despre lumea
înconjurătoare, în mod independent. Deşi au ceva independenţă, părinţii încă stabilesc limite şi îşi
controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor şi plin de afecţiune. Un părinte autoritar poate să-şi pună
braţul în jurul copilului şi într-un mod confortabil să spună: “ştii că n-ar fi trebuit să faci asta; hai să
vorbim despre cum poţi să rezolvi situaţia mai bine data viitoare”. Aceasta arată doar cât de calm poate
aborda părintele copilul şi cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greşit. Probabil că majoritatea copiilor
de părinţi autoritari îşi vor cunoaşte limitele şi nu vor trebui să se îngrijoreze dacă părinţii află că ei au
făcut ceva greşit. Adică nu trebuie să se teamă că vor fi bătuţi. Nu înseamnă că ei, copiii aceştia nu vor
avea nici o problemă, datorită stilului educativ respectiv. Acest stil le permite să se relaxeze şi să afle cine
sunt, în timp ce fac greşeli. Ceea ce e puţin probabil să se întâmple este ca aceşti copii să aibă o atitudine
negativă faţă de viaţă. Probabil că nu se vor strădui să încalce reguli, din cauză că îşi ştiu limitele. Să
sperăm că vor creşte şi vor folosi acest stil când vor avea la rândul lor copii.
Stilul parental permisiv înseamnă dragoste ridicată (disciplina
relaţională) şi limite scăzute (disciplina acţiunii). Părinţii permisivi sunt total de acord cu nevoile de
dezvoltare şi emoţionale ale copiilor lor, dar au dificultăţi în stabilirea de limite ferme. De fapt, cea mai
importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenţi. Ora de culcare este 19.00, apoi 22.00. Folosesc
explicaţia şi negocierea pentru a obţine acordul copilului lor. Se prevalează de ataşamentul şi legătura cu
copilul, pentru a-l învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele permisiv este abuziv sau
ineficient. Copiii adesea acceptă părinţii permisivi, ca rezultat al relaţiei dintre ei. Este un fapt puţin
cunoscut că aceşti copii vor să-şi mulţumească părinţii şi probabil că urmează mai mult îndrumările cuiva
pe care-l cunosc, îl iubesc şi în care au încredere decât cele ale unora pe care nu-i agreează.
Din nefericire pentru părinţii permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Aceste puncte slabe fac
stilul parental respectiv ineficient pe termen lung. Aşa cum deja am menţionat, părinţii permisivi sunt
inconsecvenţi. De-a lungul timpului, copiii învaţă să-şi manipuleze părinţii pentru a-i lăsa să facă ce vor.
Numiţi-l egocentrism sau comportament egoist, copiii manipulează. De ce? Pentru că pot şi pentru că
părinţii permisivi îi lasă. Părinţii permisivi întăresc de fapt comportamentul manipulator al copiilor. Copiii
dobândesc un fals sentiment de control asupra adulţilor, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.
Aceşti părinţi confundă de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecinţele negative
ale permisivităţii parentale, pentru părinţi, este că sfârşesc prin a se simţi sclavi şi martiri în faţa copiilor
lor. Detestă ca ceilalţi să aibă mereu avantaj în faţa lor, să nu li se arate respect sau apreciere pentru tot
ceea ce fac pentru copiii lor. Aceasta duce la furie şi comportament verbal abuziv (o zonă de probleme
comune tuturor părinţilor permisivi). Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al inabilităţii de a
fixa limite clare pentru sine. Părinţii de acest fel nu au grijă de ei sau nu se valorizează suficient. Au grijă
20
de oricine altcineva în afară de ei, crezând că acesta este comportamentul unui “bun” părinte. Să înveţe să
se afirme este esenţial pentru părintele permisiv. Ce faceţi dacă sunteţi un astfel de părinte? Începeţi mai
întâi prin a avea grijă de dumneavoastră. Ştiu că poate părea egoist, dar realitatea este că trebuie să vă
reglaţi rezervele emoţionale, înainte de a încerca să vă pese de altcineva. Comportându-vă astfel, dar cu un
rezervor gol este egoism, pentru că sfârşiţi prin a fi amărât şi refractar faţă de membrii familiei. Nu puteţi
să le oferiţi prea mult când sunteţi stors şi epuizat. Apoi, în al doilea rând, folosiţi-vă punctele tari ale
comunicării pentru a stabili limite mai ferme. Învăţaţi de la soţul/soţia dumneavoastră sau de la alţii, care
au un stil mai orientat spre acţiune.
Comunicarea efectivă cu copiii este dependentă de capacitatea de a învăţa să fii un bun ascultător.
Deşi părinţii îi aud pe copii vorbind în fiecare zi şi poartă conversaţii cu ei, nu întotdeauna are loc o bună
comunicare. Când copilul dumneavoastră vorbeşte, faceţi un efort real să-l ascultaţi. Opriţi tot ceea ce
faceţi, stabiliţi un contact vizual şi acordaţi atenţie celor afirmate de el. Destul de des, ceea ce e spus
printre rânduri este la fel de important ca şi cuvintele rostite. Demonstraţi-vă interesul faţă de ceea ce
spune copilul dumneavoastră, punând întrebări potrivite şi răspunzând într-o manieră pozitivă. Dacă
afirmaţiile copilului sunt trecute cu vederea în continuu, ca fiind de mică importanţă, acesta va începe să
simtă că opiniile sale nu contează. Găsiţi căi de a comunica copilului că dumneavoastră credeţi că ea/el e
important. Apreciaţi-le realizările şi eforturile fără să le “înfloriţi”. Complimentele pot fi motive bune şi
ajută să arătaţi că într-adevăr vă interesează. Exersarea capacităţii de a fi un bun ascultător la copii poate
ajuta la prevenirea multor probleme, care ar putea apărea acasă sau la şcoală.
Există multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esenţiale, atunci când se discută o problemă
sau o neînţelegere. Exersaţi aceste tehnici acasă şi învăţaţi-i pe copii cum să devină buni ascultători.
• Încurajaţi cealaltă persoană să vorbească liber.
• Nu vă răzgândiţi înainte de a începe conversaţia
• Treceţi direct la fapte
• Căutaţi limbajul care să constituie cheia către sentimentele persoanei
• Faceţi un efort de ascultare şi fiţi atenţi; oamenii pot vorbi doar când ceilalţi ascultă
• Puneţi întrebări care să ducă la o înţelegere a situaţiei
A fi un bun ascultător e o sarcină care se învaţă. Tehnica unei bune
ascultări înseamnă muncă multă şi efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultări eficiente, care pot fi
utilizate atât de părinţi, cât şi de copii. Amintiţi-vă că o comunicare deschisă cu copilul este decisivă.
Părinţii ar trebui să fie cei mai importanţi ascultători ai copilului lor. Arătaţi că vă pasă, făcându-l pe
copilul dumneavoastră să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.
Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată, cât şi limite înalte.
Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea şi încrederea. Părinţii şi copiii sunt egali în
termenii nevoii de demnitate şi valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate şi luarea deciziei. În
familiile extinse, unde sunt mai mulţi copii decât adulţi, părinţii ar fi învinşi în alegeri cu uşurinţă, de
pildă, în problema conform căreia îngheţata ar trebui servită înainte sau după masă. Părinţii - precum
preşedintele într-o ţară democratică - au puterea veto-ului asupra deciziilor, care ar putea afecta sănătatea
şi bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei. Stilurile parentale echilibrate au în consecinţă - un set de
credinţe parentale :
• Părinţii prezintă răul şi binele cu propriile cuvinte şi fapte.
• Disciplina e diferită de pedeapsă.
• Blamarea copilului nu este acceptată.
• Consecinţele sunt inevitabile şi există şi frustrare uneori.
• Copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activităţi.
• Trebuie învăţaţi cum să rezolve problemele.
• Disciplina e folosită pentru a învăţa sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla.
Principiile de bază ale tuturor acestor credinţe sunt reprezentate de
independenţa şi responsabilitatea copilului. Părinţii prezintă aşteptări, nu cereri pentru a câştiga
cooperarea şi respectul copilului. Regula de aur să-i tratezi pe alţii aşa cum ai fi vrut să te trateze ei pe tine
este esenţa stilului parental echilibrat sau democratic. Stabiliţi standarde realiste de educare în familie şi
valorizaţi omul. Prea multă dragoste şi părinţii vor fi prinşi în plasă de copiii lor. Prea multe limite şi vor

21
deveni rigizi în relaţia lor cu copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste şi limite este o sarcină riscantă,
dar necesară.
În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes:
• Comunicaţi clar
• Respectaţi-l pe celălalt
• Recunoaşteţi şi definiţi clar problema
• Căutaţi soluţii din diverse surse
• Colaboraţi pentru a găsi o soluţie comună
• Fiţi de încredere
• Păstraţi relaţia
Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când
părintele şi copilul au luat poziţie faţă de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi rezolvat
conflictul, aşa încât atât adultul, cât şi copilul se simt ca şi cum ar fi găsit o soluţie. Negocierea constă în :
- ascultare şi înţelegere
- interes pentru relaţie
- satisfacerea intereselor ambelor părţi
- inventarea de noi opţiuni
- atingerea unui acord bazat pe corectitudine
Zonele comune de negociere cu adolescenţii sunt:
- banii
- notele
- transportul
- recrearea
- hainele
- treburile casnice
- convenţiile sociale
Subiectele incluse în negociere sunt alese, având la bază nivelul
deprinderilor copilului şi nivelul lui de maturitate. Frecvenţa negocierii creşte pe măsură ce copilul creşte.
În timpul adolescenţei târzii, aproape toate regulile pot fi negociate, însă cu menţinerea de către părinţi
unora nenegociabile. Tânărul încearcă să-şi câştige independenţa şi se poate revolta împotriva unora dintre
aceste reguli. Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta implică 3
deprinderi importante: vorbitul, ascultatul şi înţelesul. Negocierea nu funcţionează folosind doar una din
aceste abilităţi. De pildă, nu poţi avea o bună înţelegere fără o bună ascultare sau discutare. E mai eficientă
atunci când atât părintele, cât şi adolescentul sunt capabili să identifice clar şi să discute sursele lor de
dezacord şi neînţelegere.
Când presupuneţi că ştiţi ce are de gând să spună cineva înainte de a spune, creşteţi şansele de
neînţelegere a ceea ce a spune el în realitate. Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care
încurajează ambele părţi să participe în luarea deciziilor. Oferă, de asemenea, o cale pentru părinte şi
adolescent de a învăţa să se înţeleagă unul cu celalalt mai bine şi să crească în cadrul acestei relaţii.
Negocierea ajută la crearea unei balanţe sănătoase între a da şi a primi. Fiecare devine câştigător prin
negociere. Regândirea este o cale bună de a vă aminti cum să abordaţi conflictul şi să începeţi negocierea.
Recunoaşteţi când sunteţi furios. Învăţaţi să vă relaxaţi.
Regândiţi:
Care sunt semnalele de furie ale corpului meu? Am dureri de inimă, tensiune ridicată, dureri de stomac,
durere de cap? Ce alte sentimente mai am, pe care mi le ascunde furia? Mă simt rănit, stresat, jenat,
înfricoşat? Cum să fac să mă calmez?
Regândiţi:
- Faceţi un pas înapoi şi respiraţi adânc înainte de a reacţiona
- Vorbiţi cu dumneavoastră înşivă: ”Totul e în regulă. Ia-o mai uşor. Te descurci cu asta.”
- Număraţi până la 10.

22
 - Dacă e necesar luaţi o pauză, plimbaţi-vă, ascultaţi muzică, răcoriţi-vă după bunul plac şi
apoi rezolvaţi lucrurile.
- Explicaţi situaţia din punctul de vedere al celeilalte persoane; fiţi empatici
Părintele regândeşte astfel:
Ce gândeşte copilul meu? Ce simte? Când am fost adolescent am simţit la fel? Dac-aş mai fi
adolescent cum aş reacţiona? Ce altceva se întâmplă în viaţa lui, care să contribuie la problema pe care
o are?
Adolescentul regândeşte în felul următor:
Ce gândeşte părintele meu? Ce simte?
Dacă aş fi fost părinte cum m-aş fi simţit?
Ce aş fi făcut în situaţia aceasta, dacă aş fi fost părinte?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mamei sau a tatălui, care face ca problema să fie dificilă?
Gândiţi-vă cum puteţi contribui dumneavoastră la rezolvarea problemei.
Regândiţi :
Pot privi situaţia dintr-o altă ipostază? Pot să găsesc ceva umor în ea?
La ce mă gândesc când sunt furios? Gândurile îmi hrănesc furia?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mea, care ar putea contribui la problemă?
E o bătălie ce merită osteneala sau ar trebui să trec peste ea
Ascultaţi într-adevar ceea ce spune cealaltă persoană. Ascultaţi sentimentele, la fel de mult ca
şi cuvintele.
Regândiţi: Cum pot fi sigur că înţeleg cum se simte cealaltă persoană şi să-i arăt că înţeleg?
- acordaţi persoanei întreaga dumneavoastră atenţie, daţi din cap, stabiliţi un contact vizual şi
nu întrerupeţi
- testaţi cât de bine înţelegeţi punctul de vedere al celuilalt, transpunând în cuvinte cu ideile
celuilalt, puneţi întrebări dacă e necesar
- ascultaţi emoţiile, nu doar gândurile. Spuneţi:”Pot să-ţi spun că te simţi...”
Includeţi afirmaţiile cu “Eu”. Folosiţi propoziţii care încep cu “Eu simt...când...” pentru a
explica cum vă simţiţi
Regândiţi: Cum ar putea afirmarea sentimentelor mele să ajute situaţia? Cum se simte persoana dacă
încep propoziţia cu ”Tu...”
Negociaţi pentru a încerca să rezolvaţi lucrurile spre satisfacţia tuturor.
Regândiţi:
Am ţinut cont de cât de mult am contribuit la apariţia problemei? Ce aş fi putut face să ajut la
reglarea situaţiei?
Ce altceva rezonabil ar fi trebuit s-o întreb pe cealaltă persoană pentru a ajuta situaţia?
Cum pot găsi o soluţie sau un compromis?
Paşi spre negociere:
- Explicaţi-vă poziţia pe cât de calm şi simplu posibil
- Ascultaţi şi fiţi sigur că înţelegeţi punctul de vedere al celeilalte persoane
- Sugeraţi şi discutaţi câteva opţiuni cu care sunteţi amândoi de acord
- Dacă orice altceva eşuează, luaţi o pauză sau fiţi de acord cu dezacordul
• Arătaţi blândeţe chiar şi când vă exprimaţi furia.

Regândiţi: Pot spune ceva pozitiv despre persoană sau situaţie, pe lângă sentimentele mele negative?
Este calm tonul vocii mele?
Pot folosi o glumă să destind atmosfera tensionată?
Am în minte şi alte probleme, care ar putea afecta ceea ce simţim amândoi?
Îmi concentrez comentariile pe problemă şi nu pe persoană?
Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci când atât părintele, cât şi adolescentul îşi iau
un timp de gândire referitor la ceea ce au de spus. Când e posibil, planificaţi să vă întâlniţi într-un loc şi la
o oră convenabilă amândurora. Un loc liniştit, întrerupt din când în când de cei ce se distrează, este cel
mai bun pentru o discuţie deschisă. Recunoaşteţi schimbările prin care trece adolescentul şi care vizează

23
dezvoltarea sa socială, emoţională, intelectuală şi fizică. Aceste schimbări pot apărea când adolescentul
luptă pentru independenţă, suferă schimbări hormonale şi dezvoltă procese de gândire. Înţelegând
caracteristicile generale de dezvoltare pentru fiecare vârstă, părinţii vor negocia eficient cu adolescentul.
În acest, sens trebuie ştiut că au fost identificate câteva modele de personalităţi de bază, care îşi au
esenţa în caracteristicile înnăscute ale copiilor. În cartea “Copilul provocator”, Greenspan descrie fiecare
tip de personalitate a copilului dificil sau “provocator” : copilul puternic sensibil; copilul autoabsorbit;
copilul sfidător; copilul neatent şi copilul activ agresiv. Părinţii pot identifica apoi ce tip de personalitate
se potriveşte mai bine copilului lor.
Copilul puternic sensibil adesea face din ţânţar armăsar. Îşi experimentează sentimentele puternic
şi din plin. Pare a fi foarte centrat pe sine, cu toane, pretenţios, plângăreţ, autoritar, plin de ifose. Şi chiar
este. Se pare că sentimentele îl depăşesc. Copilul sensibil se poate simţi copleşit cu uşurinţă şi de senzaţii
fizice. O atingere prietenească poate fi supărătoare, de pildă. Ei se simt adesea bombardaţi de senzaţii şi
emoţii interne şi externe şi de obicei reacţionează în consecinţă- complet, puternic şi intens.
Copilul autoabsorbit îşi începe adesea viaţa ca un bebeluş ”foarte liniştit”; e cel care stă retras şi
care poate fi încântat doar să stea şi să se holbeze la o jucărie. Pare să privească în interior. Asemenea
copii sunt adesea necoordonaţi fizic, cu o musculatură slabă. Au dificultăţi în a înţelege ce le-a fost spus,
cuplate cu o dificultate în a-şi transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu un copil aparent neinteresat
sau respins poate fi extrem de epuizantă emoţional.
Copilul sfidător : “Nu! Nu! Nu! Tu nu eşti şeful meu!” Vă sună cunoscut? Aceşti copii au o mare
nevoie de a fi organizaţi şi controlaţi şi se concentrează în mod deliberat doar asupra unei sarcini.
Dificultăţile apar adesea în timpul tranziţiei de la o activitate la alta. Copilul sfidător are tendinţa de a
vedea lumea într-un mod perfecţionist, de tipul “totul sau nimic” şi poate deveni foarte supărat când
lucrurile nu merg aşa cum crede el c-ar trebui să se întâmple.
Copilul neatent este văzut ca unul căruia îi este greu să se concentreze şi este uşor de distras.
Aceşti copii sunt adesea etichetaţi ca având o “tulburare deficitară a atenţiei” (TDA). Au probleme în a
urma sfaturi şi adesea hoinăresc aiurea cu gândul, când li se adresează cei din jur. Se mişcă neobosit de la
o jucărie sau activitate la alta, părând incapabili să-şi centreze atenţia. Sunt văzuţi ca “aerieni”.
Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat şi uşor furios, întotdeauna grăbit. În mod constant ia
parte la un scandal sau se bate, în timp ce părinţii îl denumesc “micuţul nesăbuit”. Pare a cere cu insistenţă
acţiune sau mişcare, deşi are dificultăţi motorii. Pare că vrea doar să-şi atingă surioara bebeluş, dar
datorită coordonării motorii slabe ea sfârşeşte prin a fi împinsă pur şi simplu. Aceşti copii au adesea
probleme în înţelegerea comunicării nonverbale şi interpretează greşit oamenii şi situaţiile. O privire
ameninţătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el continuă să se joace energic şi să
transforme totul într-o luptă. Nu sunt capabili de obicei să conceptualizeze şi să verbalizeze sentimentele –
preferă să-şi exprime furia decât să discute.
Când un bebeluş vine pe lume părinţii sunt adesea exaltaţi şi plini de imagini ale unui copil perfect
adaptat şi fericit. Dar copiii se lovesc uneori de probleme şi temerile lor stau la baza acestora. E normal
pentru bebeluşi să fie neliniştiţi când sunt separaţi de părinţi, în special când au în jur de 8, 13, 18 sau 24
luni de viaţă. Ei trebuie să înveţe treptat că atunci când părinţii pleacă, se şi întorc. Acesta e un pas major
în dezvoltarea intelectuală a bebeluşului. Nu înseamnă că sunteţi un părinte groaznic, dacă copilul plânge
când plecaţi de lângă el!
Bebeluşii au trei temeri interne esenţiale: de gesturi bruşte, de zgomote puternice şi de apropieri
neaşteptate. Cei de grădiniţă lasă în urmă treptat toate acestea şi învaţă să-şi interpreteze mediul şi să
dezvolte un sentiment de încredere Dar cu cât cresc, cu atât apar alte tipuri de temeri. Părinţii trebuie să
înţeleagă că teama este până la urmă înfrântă. Pe măsură ce copilul creşte, temeri diverse apar în diferite
momente. Unele sunt specifice unei anumite vârste, cum ar fi teama de a nu cădea a copilului de 1 an. O
cădere la început îi poate afecta viitoarele încercări de a merge. Conform cercetătorilor Schacter &
McCauley există temeri obişnuite în copilărie. Ele au o varietate de simptome, întinzându-se de la a
plânge cu putere până la coşmaruri şi la retragerea din anumite activităţi. De pildă, teama de ora de culcare
poate duce la coşmaruri. Teama de respingere poate conduce la retrageri din activităţi şi din preajma
oamenilor. Temerile apar la vârste diferite, inclusiv la maturitate.
Cercetătorii disting între temeri schimbătoare şi stabile. Teama schimbătoare este una care vine şi
trece. Dacă temerile se schimbă de la o săptămână la alta sau rămân pe o perioadă limitată şi încep să se

24
diminueze, poate fi considerat un fapt normal. Teama stabilă poate cere multă răbdare pentru a o depăşi şi
poate solicita chiar o atenţie specială din partea unui profesionist. Care sunt factorii care contribuie la
temerile timpurii ale copiilor? Doi factori-cheie de luat în considerare sunt: nivelul de maturizare şi
suspiciunea emoţională. Cercetările arată că 25% dintre temerile primilor 2 ani de viaţă au fost cauzate de
zgomotele puternice, în timp ce doar 3% dintre copiii de 12 ani au aceste temeri. Copiii lasă deoparte
anumite temeri, dar devin mult mai suspicioşi emoţional decât ceilalţi. De pildă, teama de străini intră în
declin, în vreme ce teama de monştri creşte.
Un copil de 2 ani este mult mai bine organizat şi mai sigur decât un bebeluş. El se teme de
întuneric, de baie, de trăsnet şi tunet, de apa de la toaletă, de zgomotele puternice, de animale, de doctori,
de străini sau de separarea de ceilalţi. Cel de 3 ani continuă lista şi adaugă teama de oameni sau de
animalele cu o apariţie neobişnuită. Cel de 4 ani adaugă teama de pierdere a unui părinte sau de pierdere a
controlului. Între 4-5 ani copiii sunt adesea imprevizibili în comportament, dar 5 ani nu este o vârstă plină
de reale temeri. Pentru un copil care are în jur de 5 ani, moartea devine mai personală: moartea este cineva
care îi duce departe pe ceilalţi. Când un copil înţelege că moartea nu înseamnă doar somn, el întreabă “Voi
muri şi eu?” În acel moment copilul are un sentiment de vulnerabilitate. Părintele trebuie să-i răspundă
onest şi direct, asigurându-l că nu trebuie să fie îngrijorat peste măsură. Folosiţi-vă credinţele morale şi
religioase. Nu generalizaţi, afirmând că doar bătrânii mor. Întrebaţi-l pe copil ce simte înăuntrul său şi
determinaţi-l să înţeleagă că nu el a cauzat moartea.
Moartea animalului preferat este adesea prima pierdere suferită de copil. Abordaţi un ton sincer şi
permiteţi-i să-şi exprime sentimentele. Încurajaţi-l să întrebe şi nu fiţi stânjeniţi de comentariile sale
inocente. Exprimaţi ceea ce simţiţi în termeni pe care să-i înţeleagă şi ei. Evitaţi eufemismele şi afirmaţiile
de tipul: ”Bunica se află într-un somn adânc” sau “s-a aşezat să se odihnească”. Aceasta îi derutează. Fiţi
oneşti: “Bunica a murit pentru că inima ei a încetat să mai bată. ”A murit pentru că n-a folosit centura şi a
fost foarte tare rănită într-un accident de maşină”. Dacă copilul merge la înmormântare, spuneţi-i simplu
că aveţi de gând să vă luaţi rămas bun. Informaţi-vă copilul că mulţi oameni vor fi trişti şi le va lipsi
persoana respectivă, aşa că s-ar putea ca ei să plângă şi astfel totul va fi în regulă. De la un copil mai mic
de 5 ani nu trebuie să vă aşteptaţi să înţeleagă sau să se poarte potrivit în asemenea situaţii. Lista temerilor
rămâne un ghid important după vârsta de 5 ani. Copilul are acum o gândire mult mai concretă. Aceasta
înseamnă că începe să înţeleagă ce e real şi ce nu. Când e mic, e important să-i răspundem la temeri într-
un mod pozitiv, suportiv. O asemenea abordare va continua să-l ajute să facă faţă multor situaţii de-a
lungul dezvoltării sale. Copiii de vârstă şcolară încep să realizeze că pot să-şi depăşească temerile sau
învaţă să treacă peste ele într-o manieră pozitivă. Recunosc că le vor lăsa în urmă şi că acestea nu trebuie
să-i imobilizeze.
Cereţi-i copilului dumneavoastră să-şi folosească punctele tari pentru a-şi depăşi teama. Odată ce
copilul a căpătat acest sentiment de stăpânire, sprijiniţi-l în a domina noi teritorii. Prima teamă a adulţilor,
adolescenţilor şi a copiilor mai mari este teama de a vorbi în public. Aceasta se poate dezvolta din mai
multe motive şi poate fi greu de eliminat, dar majoritatea adulţilor o pot stăpâni, dacă au învăţat la vârste
mici să se confrunte direct cu temerile. Conform lui Schacter & McCauley, temerile cele mai obişnuite ale
oamenilor sunt:
• Vorbitul în public
• Teama de a greşi
• Eşecul
• Dezaprobarea celor din jur
• Respingerea
• Oamenii furioşi
• Teama de a sta singuri
• Întunericul
• Dentiştii
• Injecţiile
• Spitalele
• Teama de a fi examinaţi, de a da teste
• Rănile deschise,

25
• Sângele
• Poliţia
• Câinii
• Păianjenii
• Oamenii diformi
Iată câteva puncte-cheie ce trebuie luate în considerare de către părinţi:
1. Respectaţi temerile copilului dumneavoastră
2. Înţelegeţi că le va depăşi pe majoritatea
3. Permiteţi-i să–şi îndepărteze treptat teama
4. Înţelegeţi temerile funcţie de personalitatea sa
5. Fiţi conştienţi de diversitatea de temeri cu care se confruntă copiii la vârste diferite.
Familiarizaţi-vă cu informaţiile despre temerile copiilor şi învăţaţi să-i ghidaţi cu atenţie, pentru a
le depăşi. Acest fapt va constitui o bază sigură de dezvoltare a copiilor dumneavoastră. Dacă copiii sunt
separaţi de părinţi pe un timp mai îndelungat de pildă, datorită spitalizării, morţii sau divorţului
îngrijorarea poate duce la depresii ale copilăriei. Copiii au nevoie de relaţii continue, de afectivitate într-un
mediu familiar lor. Dacă circumstanţele forţează separarea în familia dumneavoastră, consultarea cu un
pediatru sau un medic de familie v-ar fi de folos. Astfel de separări pot duce la sentimente de culpă ale
părinţilor, dar dacă sunt rezolvate din timp pot fi depăşite.
Teama de străin este un subiect legat de cele discutate anterior. Un copil care dă dovadă de
ataşament faţă de un părinte sau un membru important al familiei poate manifesta o nelinişte mai
puternică în faţa necunoscuţilor sau chiar şi a bunicului care-l vizitează mai rar. Aceasta nu înseamnă că el
nu-i place pe bunicul sau pe bunica, ci că se simte în siguranţă cu anumiţi oameni şi are nevoie de mai
mult timp pentru a-i accepta pe ceilalţi. Acest tip de teamă e normal pentru un copil iubit şi aflat în
creştere. În jurul vârstei de 8 până la 10 luni învaţă că obiectele şi oamenii sunt diferiţi de el. Faptul că nu-
i vede nu înseamnă că nu-i ţine minte, pentru că el îşi aminteşte feţele. Când părinţii îi disciplinează în
mod diferit, copiii sunt adesea derutaţi. Teama dată de disciplina inconsecventă creşte în timp şi poate fi
miezul multor altor temeri, cum ar fi cea de respingere. Copiii se pot teme de acţiuni executate nepotrivit.
Comportamentul greşit poate fi expresia inconsecvenţei faţă de furie şi frustrare. Adulţii trebuie să
stabilească reguli şi să le aplice împreună. Consecinţele naturale şi logice trebuie urmate. Copiii au nevoie
de o avertizare şi de multe momente în care să le reamintim unele lucruri. Daca scapă de sub control,
anunţaţi-i că acesta nu e un comportament acceptat şi oferiţi-le alternative limitate din care să aleagă.
Problema disciplinei inconsecvente este un subiect important în familiile amestecate, în care copiii sunt
expuşi la 2 seturi de roluri ce trebuie îndeplinite în casă.
Copiii trebuie să înveţe să se înţeleagă cu alţii şi să-şi exprime sentimentele puternice în moduri
acceptate de cei din jur. Ei sunt expuşi greşelilor.
Disciplina ar trebui să fie văzută ca o abordare prin care ei sunt ajutaţi să înveţe din aceste greşeli,
fără a se simţi stânjeniţi, ridicoli, îndureraţi sau pedepsiţi. Părinţii trebuie să facă sugestii pozitive şi să-şi
expună aşteptările, mai degrabă decât să zică: “Fă asta” sau “Nu face asta”. Dacă un copil e ridiculizat sau
i se dau puternice mesaje de tipul “nu”, fără nici o explicaţie, poate deveni temător faţă de reacţiile
părinţilor în faţa greşelilor lui. Unui copil trebuie să i se spună des şi să i se permită să încerce din nou.
Copiilor mai mari nu e nevoie să li se repete adesea sau atât de detaliat. Ei învaţă că există motive pentru a
urma anumite reguli şi că pot discuta deschis cu dumneavoastră, în loc să se teamă de furia sau mesajele
neclare pe care le primesc.
Multe titluri noi aduc în atenţie nevoia de a fi precauţi şi de a ne instrui copiii, raportându-ne la o
mulţime de probleme legate de siguranţa lor. Fiţi calmi, oneşti, dar nu supraprotectivi. Un copil de 5 ani
nu trebuie escortat când merge la un prieten, care stă două uşi mai încolo, în mijlocul după amiezii, decât
dacă a avut loc recent un incident care a ameninţat securitatea copiilor. Cei care sunt prea protejaţi pot
deveni neliniştiţi şi temători faţă de mediu. Le va fi greu să-şi dezvolte un sentiment de independenţă şi
încredere de sine. De pildă, un copil de 7 ani supraprotejat se va teme mai târziu să se plimbe cu bicicleta
prin vecini. Aceasta poate duce la o anxietate ridicată în orice nou comportament care presupune risc.
Copiii pot învăţa să se descurce cu succes cu temerile. Conform lui Schacter & McCauley în “Când
copilul se teme”: “Unele temeri sunt reale şi palpabile, cum ar fi frica de înălţimi, de străzi întunecate şi de

26
animale care muşcă. Celelalte sunt doar dovezi false ce apar ca reale. ” Vă puteţi îndruma copilul să
realizeze diferenţa dintre cele două şi să-l ajutaţi să le stăpânească. Procesul e foarte important şi cere
răbdare, sensibilitate şi comunicare deschisă. A-ţi îndruma copiii să se poarte într-un mod acceptat şi
potrivit constituie o provocare pentru mulţi adulţi. Nu există răspunsuri rapide, uşoare, pentru că fiecare
copil e unic. Temperamente, personalităţi, nevoi, modele de creştere, medii familiale diferite influenţează
mult viaţa copiilor. De aceea expunem mai jos câteva puncte cheie, ce permit părinţilor să-şi educe copiii.
E bine să promovaţi un comportament pozitiv. Atât părinţii, cât şi cei care au grijă de copii sunt
de acord cu această afirmaţie. Copiii devin ceea ce ne aşteptăm noi să devină. Fiţi foarte clari, atunci când
îi complimentaţi sau îi ridicaţi în slăvi. Lăsaţi copiii să cunoască exact ce fel de comportament, acţiuni sau
cuvinte vă plac.
De pildă: “Mi-a plăcut să-i văd pe cei trei copiii, colaborând atunci când făceau curăţenie” sau “Apreciez
tare mult că ai ascultat tot ceea ce era de explicat, legat de această activitate”. Copilul va repeta după aceea
acest comportament pozitiv. Cei ce au grijă de copii în locul părinţilor pot construi încrederea de sine a
copilului prin alte modalităţi minore: îmbrăţişări, zâmbete şi sărutări. Spuneţi-i copilului cât e de
important pentru dumneavoastră. Lăudaţi-l faţă de alţii. Oferiţi-i atenţie totală. Pentru acei copiii care vă
atrag atenţia doar cu comportamentele lor nepotrivite, încercaţi să alcătuiţi o listă cu lucruri pe care le
apreciaţi la ei şi cu cele cu care nu sunteţi de acord. Şi acordaţi-le atenţie când se comportă frumos, cel
puţin la fel de mult cu cea pe care le-o oferiţi când nu sunt cuminţi.
Aşteptaţi-vă ca ei să se supună. Fiţi foarte clari în ceea ce priveşte regulile şi expectaţiile
dumneavoastră. Oferiţi copiilor o opţiune, în afară de cazul în care e o problemă de siguranţă personală
sau sănătate, când e implicată agresiunea sau când dumneavoastră ca adult decideţi că situaţia necesită o
acţiune promptă. Demonstraţi-vă încrederea în ei, folosind afirmaţii scurte, clare, pozitive. Folosiţi un ton
care să arate că aşteptaţi satisfacerea cerinţelor din partea lor.
Menţineţi corectitudinea şi consecvenţa. Faceţi faţă provocărilor într-o manieră calmă. Ţineţi cont
de vârsta copilului şi de comportamentul său “normal” pentru această vârstă. Învăţaţi despre stagiile de
dezvoltare ale copiilor şi nevoile ce-l însoţesc, de natura fizică, socială, emoţională şi intelectuală. De
pildă, este nerealist să vă aşteptaţi ca un copil de 3 ani să fie generos, pentru că cei de vârsta lui, prin
natura lor, sunt centraţi pe sine. Comunicaţi reguli şi consecinţele lor în cuvinte pe care copiii le pricep.
Când un copil încalcă regula, aplicaţi imediat o consecinţă corectă, potrivită şi plină de sens. Când sunteţi
corecţi şi consecvenţi în răspunsul dat la un comportament inacceptabil, întăriţi sentimentul de securitate
al copilului, precum şi abilitatea sa de a distinge între bine şi rău.
Permiteţi exprimarea sentimentelor Permiţându-i unui copil să-şi exprime sentimentele nu
înseamnă că-i permiteţi exprimări inadecvate, de tipul lovirii sau rănirii celorlalţi. Uneori oferindu-le timp
suficient alături de jucăria preferată sau de păturica favorită, îi ajutaţi să se relaxeze şi să se calmeze. Unii
îşi exprimă furia, resentimentele şi frustrarea lovind mingea în curte, desenând ceva sau vorbind singuri cu
animalele împăiate. Oferiţi-vă să mergeţi la plimbare împreună sau să citiţi o poveste amândoi. Aceste
activităţi pot ajuta la îndepărtarea unor astfel de sentimente puternice (furie, frustrare). E important să
furnizaţi copiilor mai multe căi acceptabile de eliberare a stărilor foarte puternice care-i copleşesc, emoţii
încă fireşti.
Planificaţi-vă viitorul. Gândiţi-vă la toate momentele dificile ale zilei. Amintiţi-vă că scopul este
dobândirea de către copil a autodisciplinei. Când apar problemele ieşiţi din scenă, daca puteţi. Număraţi
până la zece sau faceţi orice altceva pentru a vă menţine calmul şi perspectiva asupra a ceea ce se
întâmplă. Îndrumarea comportamentului copilului este un angajament major şi pentru cei care au grijă de
el în locul dumneavoastră. Progresul poate părea nesemnificativ în timp. E posibil să apară regresiuni.
Menţineţi-vă simţul umorului şi reamintiţi-vă succesele avute şi faptul că jucaţi un rol important în
îngrijirea copilului dumneavoastră. Părinţii vor să scape de stilul autocratic, autoritarist folosit de părinţii
lor în educaţia primită. Ei promit şi încearcă să nu bată, să nu folosească ameninţările, să nu umilească şi
să nu–şi pedepsească copiii. Din nefericire, adesea consideră că a nu pedepsi înseamnă o atitudine
schimbată la 180 grade în cealaltă direcţie: să fie relaxaţi, permisivi, să aplice stilul ”laissez faire”.
Această schimbare de la punitiv la permisiv şi înapoi apare frecvent în multe case în zilele noastre. Părinţii
reacţionează des la teamă şi furie. Când suntem furioşi ţipăm, lovim, ameninţăm, batem şi pedepsim. Apoi
vedem efectele furiei noastre la copii şi începem să ne temem că pierdem dragostea lor. De aceea
alunecăm în permisivitate, pledând pentru ei, în speranţa că-i mulţumim, pentru a le recăpăta dragostea.

27
Apoi ne “înnebunesc” din nou şi ne simţim furioşi iarăşi. Această oscilare între un anumit stil parental sau
altul poate fi dezastruos pentru familie şi poate duce la copii nerespectuoşi, răsfăţaţi, rebeli, obraznici.
Există însă şi o cale de mijloc. Aceasta e reprezentată de stilul parental democratic. Nu este autocratic şi
nu e permisiv: e un stil parental care e şi ferm şi sensibil în acelaşi timp. Ferm, însemnând respectarea
drepturilor şi limitelor părintelui. Sensibil, însemnând respectarea drepturilor şi limitelor copilului. Stilul
democratic e bazat pe respect reciproc. A ne respecta copiii înseamnă a-i învăţa să-i respecte pe ceilalţi.
Dacă vrem ca ei să ne ciocăne la uşă, de pildă, trebuie ca şi noi, la rândul nostru, să batem la uşa lor.
Părinţii democraţi oferă alegeri, nu dau ordine. Ordinele îl învaţă pe copil umilinţa, resentimentul
şi revolta. Pe de altă parte, alegerile potrivite şi acceptabile îi învaţă pe copii că au propria putere de a-şi
face viaţa cum doresc. Aceşti copii devin adulţii, care confruntaţi cu o problemă ştiu şi văd toate opţiunile
de care dispun. Stilul educativ democratic implică utilizarea consecinţelor naturale şi logice. Consecinţele
naturale rezultă din a te opune legilor naturii: copilul care-şi uită haina, va răci. Cele logice nu sunt atât
de simple şi cer intervenţia parentală. Sunt consecinţe legate logic de situaţie şi-i învaţă pe copii să fie
responsabili. De pildă, dacă copilul dumneavoastră se poartă rău cu căţeluşul nu e logic să-i interziceţi să
se uite la TV. Ar fi normal ca ferm şi calm să-i luaţi căţeluşul. Consecinţele naturale şi logice îi determină
pe copii să înveţe din situaţie, încurajând astfel autocontrolul şi autodisciplina. Consecinţele logice sunt
situaţii construite de persoane îndreptăţite, ele fiind logic legate de atitudinile inacceptabile. Sunt
denumite astfel, pentru că se “potrivesc” cu delictul. De pildă, dacă adolescentul întârzie noaptea în oraş,
seara următoare nu mai iese. Dacă nu mănâncă, nu primeşte desert. Daca nu dă muzica mai încet, i se ia
casetofonul. Acest tip de consecinţe este mult mai eficient decât ”terorizarea” copilului. Îi obişnuieşte cu
realitatea pe tineri. Dacă nu vii la servici, nu eşti plătit. Dacă depăşeşti viteza legală, iei amendă.
Consecinţele naturale sunt situaţii ce nu sunt controlate de nimeni, se întâmplă în mod firesc,
natural. Dacă bagi degetele în priză, te electrocutezi. Sunt momente în care părinţii trebuie să intervină cu
consecinţe logice, pentru ca tinerii să nu se confrunte cu cele naturale. Aceasta pentru că adolescenţii
noştri se află în lumea reală, fără a avea experienţa necesară. Lumea zilelor noastre este înspăimântătoare
şi ei au nevoie de ajutorul nostru.
Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă şi onestă. A asculta şi a
medita în acelaşi timp înseamnă a asculta cu inima ceea ce simte copilul. Părintele ascultă cu o curiozitate
stăpânită şi apoi se exprimă astfel încât să îi dea senzaţia copilului că îi împărtăşeşte ideile. Nu înseamnă
să comandaţi, să sfătuiţi, să judecaţi, să moralizaţi sau să rezolvaţi. Simultaneitatea ascultare-reflecţie
reprezintă o extraordinară oportunitate de a vă arăta dragostea faţă de copil.
Stilul democrat îl ajută pe copil să se simtă iubit, important şi demn de încredere. Părinţii
autoritarişti şi permisivi dau naştere la copii care au o încredere de sine scăzută şi care se vor comporta
inacceptabil, pentru a-şi găsi locul. Acest stil parental le dă posibilitatea copiilor de a fi fericiţi, generoşi,
capabili şi de încredere.
În stabilirea regulilor trebuie mai întâi să comunicam limitele. Aceasta ar trebui făcută atunci
când dumneavoastră şi copilul nu vă contraziceţi faţă de o anumită regulă. Găsiţi-vă timp să vorbiţi despre
aceasta, trimiţând adolescentului mesaje clare legate de o anumita regulă sau limită.
Lăsaţi-l pe copil să se pronunţe. Adesea, suntem prea grăbiţi în a stabili reguli. Dacă-i oferiţi
tânărului oportunitatea de a ajuta în ceea ce priveşte formularea regulilor respective, probabil că i se va
supune mai uşor. Trebuie să faceţi compromisuri asupra câtorva lucruri. Şi este bine, pentru că dacă regula
nu funcţionează în timp, poate fi schimbată.
Fiţi consecvent! Dacă regula este să nu se uite la televizor până nu-şi termină temele, atunci
trebuie să fie aceeaşi în fiecare zi de şcoală. Nu suntem întotdeauna în stare de a aplica consecinţele,
aceasta reprezentând partea care face dificilă “profesia” de părinte. De vreme ce copiii înţeleg că pedeapsa
se va aplica, chiar şi când sunteţi obosit, nu vor încerca să depăşească limitele.
Fiţi corecţi! Dacă ceva a intervenit şi vă face să credeţi că regula trebuie schimbată sau
îmbunătăţită, aşteptaţi până vă lămuriţi şi comunicaţi-o copiilor. Nu vă uitaţi valorile! Acestea ne fac să
fim ceea ce suntem, aşa că nu vă temeţi să le comunicaţi copiilor, atunci când stabiliţi limitele. Nu luaţi în
seamă ceea ce fac ceilalţi părinţi. Replica standard ar putea fi:“ Fiecare cum crede.” Sau: “ Îmi pare rău că
te deranjează, dar astea sunt regulile noastre, ale tale şi ale mele. Este familia noastră, a mea şi a ta.” Când
se întorc la dumneavoastră cu: “ Atunci n-aş fi vrut să fac parte din familia aceasta!” respiraţi adânc şi

28
lăsaţi-i. Este o reacţie absolut normală a adolescenţilor la constrângeri. E datoria lor să le testeze şi să
încerce să le încalce
Există câteva principii de educare responsabilă a copiilor. Astfel, părinţii de acest tip împlinesc
dorinţele copiilor şi nu se tem că-i răsfaţă, luându-i în braţe şi permiţându-le să se “cuibărească”. Ei
acceptă întreaga scală de emoţii şi înţeleg modul de exprimare a acestora, fără să-i judece prea aspru.
Realizează că nu pot împiedica toată tristeţea, furia sau frustrarea şi nu încearcă să-i oprească din plâns şi
urlete. Îi stimulează conform vârstei şi le acordă încredere copiilor, pentru ca aceştia să înveţe pe cont
propriu şi prin propriile puteri. Nu încearcă să le grăbească dezvoltarea. Îi încurajează în însuşirea de noi
deprinderi, dar nu le judecă performanţele, nici criticându-i, nici ridicându-i în slăvi. Îşi petrec timpul în
fiecare zi, acordând atenţie totală copiilor lor. În această perioadă specială, ei observă, ascultă, răspund şi
se alătură copiilor lor la joacă (dacă sunt invitaţi să facă asta), dar nu le direcţionează activităţile. Astfel de
părinţi protejează copilul de pericol, dar nu încearcă să prevină toate problemele, greşelile sau conflictele
acestuia. Îi încurajează să-şi rezolve în mod autonom problemele şi-i ajută doar când e nevoie. Nu rezolvă
problemele în locul lor. Stabilesc limite rezonabile, îi ghidează subtil către comportamente acceptate şi iau
în considerare nevoile fiecăruia, când rezolvă conflictele. Nu-şi controlează copiii cu recompense,
ameninţări sau pedepse de nici un fel. Au grijă de propria persoană şi sunt oneşti faţă de propriile nevoi şi
sentimente. Iată, prin urmare, există o multitudine de stiluri educative în familie, dar important este ca
relaţia copil-părinte să nu se distrugă, indiferent de modurile de acţiune ale acestuia din urmă.
Cum se construieşte relaţia cu copilul
Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei.
Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de sine.
Cum se poate realiza aceasta? Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un
părinte copilului său este acela că este iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un “dat” şi cred că fiul sau
fiica lor va înţelege într-un fel sau altul ce se întâmplă. Nu este însă întotdeauna aşa. Există şi mame care-
şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: “incapabil”, “neîndemânatic”, care-i afectează pe
aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea, există adulţi care sunt convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de
abilităţi, aceste convingeri venind de undeva din copilărie, o perioadă în care credeau că persoanele cele
mai apropiate ştiu ce-i mai bine pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: “ Eşti
întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă imediat!”. Acestea ar putea fi “transformate” în: “ Ar fi foarte bine
dac-ai putea să cureţi aici.” Urmate mai târziu de: “Bravo! Ştiam că poţi.” Întărirea pozitivă este foarte
utilă pentru moralul copilului.
Dacă trebuie criticat într-adevăr dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se înceapă
discuţia cu: “ Tu niciodată…” sau “Tu întotdeauna…”, în nici un caz însă cu:” Avem o problemă aici….”,
care atrage atenţia copilului mai mult decât trebuie şi sună ca o ameninţare. Pentru a-i oferi încredere în
sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să folosească foarfeca corect, să traverseze strada, să
meargă pe bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat
de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul îşi demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi
sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de la el în diverse situaţii, va şti şi cum să acţioneze. Fiind
fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla cu mai multă uşurinţă
motivele pentru care ceva este în neregulă cu fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi
mai facil să ia măsuri.
Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca adulţii să
fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea necesită timp. Părinţii din zilele noastre se
plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor. Cu toţii avem mai multe
abilităţi parentale decât tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim cum să fim părinţi mai buni,
însă avem dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor, ci
mai ales pentru timpul suplimentar de care avem nevoie să realizăm ce trebuie. Nimeni nu are timp pentru
copiii, iar copiii cer timp. Părinţii se supără când un copil are rezultate nesatisfăcătoare la şcoală, adesea
nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie să-l aloce ajutorului la lecţii acasă. Nu s-
au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie, afecţiune, aprobare, ghidare şi
disciplină. Nu există o garanţie că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău vei avea o relaţie
foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor, care sfârşesc prin a
avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi. Nimeni nu poate spune

29
părinţilor:” Faceţi aceasta şi totul va fi în regulă.” Nimic nu este atât de simplu. De cât timp este nevoie?
Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?
Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec ani până când putem
observa rezultatele. Trebuie să ne cântărim priorităţile şi să decidem ceea ce este sau nu esenţial în
prezent. Întotdeauna timpul pentru carieră, soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea propriilor noastre
obiective implică o bună organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre
atribuţiile diverselor roluri pe care le performăm. Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este
întotdeauna cel mai important. Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de
realizat la slujbă, până când se simt mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au
crescut şi perioada cea mai bună a dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr
copiilor tot timpul pe care aceştia îl merită.
Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii de bază din viaţa sa. Dacă reuşim să
acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă cât de importanţi sunt pentru noi. Copiii nu-şi
doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. Într-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează
unde se termină drepturile lor şi unde încep cele ale părinţilor. Această combinaţie poate fi dezastruoasă
pentru familie. Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege niciodată
drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copiilor şi timpul adulţilor, dintre
nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în copilărie şi se pare că nu se încheie niciodată. Conform
astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că lumea se învârte în jurul
noului născut. Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în permanenţă. Nici o
altă creatură atât de mică nu are aşa o putere impresionantă. La un moment dat adulţii încep să se întrebe:”
Ce s-a întâmplat de fapt?” Numai că sunt foarte multe nopţi nedormite, mese neterminate, conversaţii
întrerupte până când părinţii încep să aibă anumite resentimente. Nu este cea mai bună cale aceea de a
gravita cu totul în jurul copilului. Aţi observat vreodată ce cât este de nefericit un copil, când controlează
întreaga familie? El devine din ce în ce mai pretenţios şi familia se luptă din răsputeri să-l facă fericit. Este
o situaţie într-adevăr neplăcută.
Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par să dorească mai
mult de fiecare dată. Ei vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie de limite.
Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci când stabilesc nişte reguli rezonabile. Pentru că şi ei au
drepturi. Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Şi devine din
ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi alţii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine când anume,
în ce situaţii trebuie fixate limitele. Fiecare are nivele diferite de toleranţă, nevoi diverse. Atunci când
părinţii decid că este “destul”, atunci este momentul. Primul sfat către părinţii ar fi acela că trebuie să aibă
încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de răzbunare, înfuriaţi, acela e
momentul. Şi ei merită să aibă pauze, somn, relaxare, timp pentru sine printre multe altele. A stabili limite
bazate pe drepturile părinţilor este bine şi pentru copii. Când copiii îşi văd părinţii că afirmă: ”Sunt o
persoană; iată ce nevoi am, ” învaţă despre respectul de sine şi despre drepturile celorlalţi.
Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări, de tipul:”Cum
trebuie făcut?” Părinţii se pot întreba doar atât:” Ce-mi doresc să fac?” Adesea cer sfaturi despre cum ar
trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea ce ştiu cu
siguranţă cum trebuie făcut. Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinţii. Copilul se
va plânge, în mod evident, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu ştie cât de multă
atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele. Alţii se pot plânge multă
vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune. A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru
părinţi, dar altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la propriile drepturi,
permit copiilor lor să devină tirani nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă.
Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici au un adevărat
“simţ” în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o percepţie suplimentară în “a citi” adulţii.
Suntem conştienţi de faptul că nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a înţelege sensul mesajelor trimise
de părinţi. Cu toţii comunicăm în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din
comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se
realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale. Fără a înţelege
limbajul, bebeluşii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de

30
tip “faţă-în-faţă” şi contactul vizual, atunci când vorbesc. De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă
mesaje clare de la cei care ţin la ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală şi
mişcările corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă
mesajul nu este clar, dacă ceea ce se spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială altceva, copilul este
derutat. Când sunt confuzi, se simt ameninţaţi.
Părinţii transmit astfel de mesaje în cel puţin două situaţii:
• când încearcă prea mult să fie părinţi perfecţi
• când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative
Părinţii perfecţi niciodată nu se simt furioşi, frustraţi sau exasperaţi de copiii lor. Asemenea
părinţi nu există; cei normali se simt aşa cum am descris anterior. Când părinţii obişnuiţi au astfel de
sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea mult să le controleze. “A încerca prea mult”
înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei cred că dacă, uneori spun: ”Nu sunt supărat” demonstrează într-o
anumită măsură că nu sunt părinţi răi, pentru că doar aceştia au reacţii nedorite faţă de cei mici. Atitudinile
negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie să înţelegem motivul şi să acţionăm
pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi păcăliţi în asemenea situaţii, indiferent de cuvintele de care uzăm.
E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt dintre cele mai bune. Copiii devin
confuzi şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje contradictorii, ambigue.
E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un “bun” părinte, care nu se înfurie
niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi; ci la unii care să fie corecţi în ceea ce priveşte propriile
sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor atitudini negative oneste, decât cuvinte superficiale.
Problemele de comunicare apar, de asemenea, când părinţii încearcă să-i ferească pe copii de situaţiile
dificile, trimiţându-le mesaje de tipul “totul e în regulă”, când în realitate este exact invers. Cei mici ştiu
întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Imaginaţia lor poate crea chiar situaţii mai stresante
decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună “totul e perfect”, când nu este. Ei văd adevărul,
indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte de către adulţi.
Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum este, decât să-i
lăsăm să presupună că ei sunt cauza problemei. Afirmaţiile parentale, care intenţionează să ascundă
situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri. Ca părinţi nu trebuie să uităm că cel
mai potrivit şi corect faţă de copiii noştri ar fi ca ceea ce spunem să fie în concordanţă cu ceea ce simţim.
Copiii cunosc diferenţa.
Când pot părinţii să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte? Niciodată nu-i vom învăţa pe copii
ceea ce dorim să ştie, ţinându-le predici, în timpul unei situaţii de criză. Ei vin la noi cu o problemă şi
primul nostru răspuns este să oferim o soluţie bună pentru ei, să le spunem ce să facă şi cum să facă. Vrem
să le transmitem din experienţa noastră. Ni se confesează în primul rând pentru că simt nevoia să
vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de “expert”. Se uită adesea că experienţa este cel mai bun
profesor. Mare parte dintre noi am învăţat mai puţin ascultându-ne părinţii şi foarte mult din propriile
noastre greşeli. Doar când experienţa noastră ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinţi am admis că
aveau dreptate. Există un anumit moment şi o cale mai bună de a transmite din valorile noastre. Le putem
împărtăşi din experienţă, atunci când nu ne aflăm într-o situaţie dificilă, cum ar momentele în care
desfăşurăm activităţi casnice împreună. Totul aparţine comunicării în cadrul familiei. Se pot iniţia discuţii,
în care se are în vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitaţi să-şi prezinte opinia. Ascultându-i, le
putem enunţa anumite valori, după care să se ghideze. Dar e de reţinut că datorită ritmului foarte accelerat
al vieţii, asemenea oportunităţi nu se ivesc foarte des şi ele apar doar dacă ne propunem să ne petrecem
mai mult timp cu copiii.
Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor mici le sunt
prezentate valorile pe care le susţinem noi, într-o atmosferă de încredere şi acceptare, şi de către alţi adulţi.
Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i învăţăm
acasă. Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în care trăim. Copiii ne
observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori trebuie să avem
răbdare şi să le oferim o şansă pentru a învăţa din greşeli. Cele mai eficiente “lecţii” sunt cele pe care ni le
însuşim din propria experienţă. Ca părinţi, noi asigurăm mediul pentru ca ei să poată să se dezvolte. Nu-i
putem încuraja să-şi rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă
le transmitem încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vom fi nişte susţinători valoroşi.

31
Astfel vor soluţiona criza (poate nu atât de rapid cum am fi dorit noi), dar vor înfrunta realitatea aşa cum
se cuvine. Dacă le oferim soluţii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depăşirii crizei vor reflecta
valorile, morala şi etica familiei.
Când un părinte simte că e momentul să ofere informaţii importante, care să-l ajute pe copil în
soluţionarea problemei, va trebui să fie calm şi să abordeze subiectul într-o manieră pozitivă. Dacă este
esenţial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim profund modalitatea de a ne prezenta ideea. Cu cât
vorbim mai puţin, cu atât vom crea impresia că ştim mai multe şi întotdeauna trebuie să-l convingem că
avem date despre faptele sale, chiar dacă în realitate cunoaştem destul de puţin. În ceea ce priveşte reacţia
de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte esenţiale. Toţi părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi
faţă de copiii lor, mai ales când aceasta se întâmplă pentru prima dată. Sunt cu toţii convinşi că un bun
părinte nu ar reacţiona astfel, ceea ce este total eronat. Furia este o emoţie umană naturală, care implică un
proces de gândire şi un răspuns fizic al organismului. A nega furia este nesănătos din punct de vedere
emoţional şi fizic. Furia poate şi ar trebui să fie exprimată. Acţiunile generate de ea trebuie controlate.
Copiii sunt buni în a-şi exprima furia, dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăţa cum să-şi exprime
starea respectivă şi cum să-şi controleze un astfel de comportament. Au nevoie să audă :” E bine să-ţi
exprimi furia, dar trebuie să înveţi căile adecvate de a o arăta.”. “Foloseşte-ţi cuvintele, nu mâinile.”
Părinţii trebuie să internalizeze acest mesaj şi să modeleze comportamentele utile copiilor lor. “A
gândi”, chiar şi când suntem exasperaţi, reprezintă o abilitate socială necesară. Mulţi adulţi nu progresează
niciodată mai mult de “istericalele” unui copil de doi ani. La această vârstă furia este un comportament
normal şi scuzabil. Copilaşii nu au învăţat să gândească în asemenea momente. Ei doar reacţionează. Din
nefericire, unii adulţii se află încă în acest stadiu. Nu au învăţat niciodată să gândească, atunci când sunt
furioşi. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un comportament iresponsabil. “Am fost atât de furios,
încât n-am ştiut ce fac.” Putem accepta această “explicaţie” de la un copil, dar nu de la un adult. Este
posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacţie fizică. Orice copil o
poate recunoaşte: un părinte cu faţa roşie şi ochii ieşiţi din orbite şi care urlă:”Mă scoţi din minţi!”
Adevărul este că nimeni nu ne poate înfuria, dacă nu parcurgem mai întâi un proces de gândire. Momentul
poate fi foarte scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din perspectiva propriei experienţei şi
a valorilor noastre şi devenim furioşi.
Din fericire, ne putem gândi atunci când acţionăm într-o situaţie. Părinţii trebuie să înveţe ei înşişi
cum să se stăpânească şi să le ofere un bun exemplu şi copiilor lor. Există câteva sugestii, ce pot fi făcute
atât adulţilor, cât şi copiilor. Primul pas ar fi acela de a o recunoaşte. Furia negată devine un fel de
“otravă” interioară. Nu există nici un avantaj al unei “liniştiri” forţate, care ne poate determina oricând să
“explodăm”. A pretinde că suntem calmi când nu suntem nu are nici un efect benefic. Cei mici “citesc”
reacţiile adulţilor foarte bine. Al doilea pas ar fi acela de a învăţa să ne exprimăm furia într-un mod
adecvat. E bine să folosim “eu” pentru a ne exprima sentimentele şi nu “tu” sau “voi” pentru a ataca pe
ceilalţi.( “Sunt foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!” în loc de ..”Copii leneşi ce
sunteţi! Mă înfuriaţi foarte tare când vă lăsaţi jucăriile în dezordine!”).
Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla acţiunile. Trebuie
descoperită o metodă potrivită, prin care să reacţionăm, dar fără a-i răni pe cei din jur. A cânta cu voce
“foarte” tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care funcţionează în cazul adulţilor aflaţi într-o
astfel de stare. Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o “reţea personală
de supravieţuire”. A discuta cu un prieten sau cu o rudă mai tolerantă poate ajuta la a privi faptele dintr-o
altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea persoană, gândurile pot fi scrise undeva. E util să examinăm
situaţia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau expectaţii neîmplinite, asociate cu
frustrare, oboseală sau stres. Anii timpurii ai copilăriei reprezintă “zona” cea mai periculoasă pentru
părinţi. Sunt foarte dificili, dar extrem de preţioşi şi nu trebuie risipiţi din cauza furiei.
Problemele copiilor nu trebuie rezolvate astfel, dar nici nu este util să fie părinţii cei ce le oferă
soluţii la orice. Se ştie că în loc să fie recunoscători pentru ceea ce li se spune, ei detestă să li se dea o
soluţie, pentru că au sentimentul că sunt incapabili. Cel mai bine este ca părinţii să-i asculte. Doar atât.
Este destul de dificil, dar merită efortul. O fetiţă de clasa a doua vine acasă de la şcoală, plângându-se
mamei că cea mai bună prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacţie a mamei ar fi :” Găseşte-ţi
altă prietenă.”, dar ea rezistă tentaţiei de a rezolva problema fetei. Timp de câteva zile fetiţa se chinuie,
neştiind cum să acţioneze. Mama îi este alături, dându-i dovadă de empatie şi o convinge în permanenţă că

32
există o soluţie, pe care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul:” E greu să fii ocolită.” “Uneori
prietenii ne rănesc sentimentele.” “Este într-adevăr o problemă, dar ştiu că tu te vei descurca.” În cele din
urmă, după câteva zile de suferinţă, fetiţa mărturiseşte bucuroasă că s-a decis să-şi caute altă parteneră de
joacă, a şi găsit-o de altfel şi s-au înţeles foarte bine amândouă. Mama este fericită, deşi într-o discuţie
între adulţi admite că i-a fost foarte greu să nu intervină, dar că, într-adevăr găsirea soluţiei de către fiica
ei, o va ajuta pe aceasta să ia decizii de una singură, în viitor.
Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi să experimenteze
şi situaţii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci pentru a găsi un sprijin
moral, înainte de toate. Dacă părintele pune întrebări şi oferă sfaturi, copilul nu va putea suporta şi
întreaga conversaţie se va transforma în lacrimi şi furie. De aceea, nu trebuie afirmat nimic. E bine să se
evite “interogatoriile”, trebuie să se asculte până la capăt şi să se încerce identificarea sentimentelor
copilului. Ar fi util ca adultul să-şi exprime încrederea în capacitatea copilului de a decide, iar dacă cel
mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-l solicite să-i prezinte opţiunile la care el singur s-a gândit. Dacă
îşi rezolvă problema, îi vor mulţumi părintelui pentru ajutor. Soluţia poate fi chiar cea sugerată de adult
sau una şi mai bună. Indiferent ce se întâmplă va fi responsabilitatea lor, pentru că ei au ales. Cu cât vor
creşte, cu atât li se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont propriu.
Când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci când au probleme sau
sunt supăraţi. E util să se discute cu copilul când totul se desfăşoară normal, când se uită împreună la
televizor şi schimbă opinii despre diverse situaţii, când citesc ziarul şi discută subiectele prezentate în
articole, când citesc reviste. Cel mai important este însă exemplul părinţilor; cum acţionează ei în
permanenţă, şi nu neapărat ceea ce spun. Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor copii la ceea ce se
discută, aşa zisul “ultim cuvânt” într-un schimb de replici cu părinţii. Unii copii sunt hotărâţi să aibă
ultimul cuvânt sau ultimul gest la fiecare discuţie. Prin “ultim cuvânt” înţelegem o remarcă total lipsită de
sens a copilului, la încheierea unei predici parentale, în care i se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să
facă.
De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinţii nu sunt atât de puternici cum
credeau ei până nu demult. Realizează, de asemenea, că ei înşişi nu sunt atât de lipsiţi de influenţă, cum
considerau până atunci. Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc cuvinte cu efect puternic
asupra adulţilor. Îşi anunţă independenţa în momentul în care uzează de cuvinte în “bătălia” verbală cu
aceştia. Părinţilor nu le place, dar este un semn cert că cei mici au crescut. Cercetătorul Joan Costello de la
universitatea din Chicago a constatat că motivele pentru care copiii folosesc “hărţuirea” verbală sunt:
păcălirea celorlalţi, autoconvingerea că adulţii nu le sunt indispensabili, putând supravieţui şi fără ei,
precum şi testarea limitelor comentariilor tolerate social. Prin asemenea comportamente ei încearcă să-şi
mascheze anumite sentimente. Când părinţii au spus:”Nu!”, le este mai uşor să le dea o replică la care
aceştia nu se aşteaptă, decât să plângă. Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10 ani.
Cu cât încep să-şi controleze viaţa mai bine, copiii descoperă că părinţii nu sunt perfecţi.
Raţionamentul este următorul:” de vreme ce nu sunt perfecţi, probabil că sunt incompetenţi.” Şi în
consecinţă vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulţii, în realitate. Aceasta reprezintă o parte
normală a copilăriei mijlocii. Odată ce copiii realizează că părinţii nu le pot controla gândurile, exprimarea
acestora capătă o nouă semnificaţie. Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze defensiv, când sunt provocaţi de
către copii şi provocarea se poate transforma cu uşurinţă într-o contradicţie foarte puternică. Hărţuirea
verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele comportamentului acceptabil social.
Putem înţelege de ce au această atitudine, dar nu trebuie să ne retragem şi să permitem abuzul verbal. Aşa
cum copiii experimentează prin încercare şi eroare să vadă ce e admis şi ce nu, aşa trebuie să procedăm şi
noi pentru a ne exercita atribuţiile parentale.
Dar cum reuşim? Nu se poate afirma că există o reţetă valabilă tuturor familiilor. Astfel că, în
unele familii problema de faţă, apare şi dispare destul de rapid. În altele, devine un mod de viaţă. Unii
copii au o asemenea personalitate, încât le este imposibil să se poarte altfel decât să-şi provoace părinţii.
Unii părinţi sunt ei cei care, prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea conflicte. Fiecare
familie e diferită şi fiecare situaţie este unică. O certitudine există, aceea că discuţiile contradictorii sunt
lipsite de speranţă. Consider însă că soluţia în asemenea cazuri o constituie atitudinea părintelui. El este,
de fapt, singura persoană din cele implicate în schimbul de replici, care are un anume grad de maturitate.
Este inutil să se simtă ameninţat de hărţuirea verbală a copilului. Este timpul pentru consecinţe rezonabile,

33
consistente. Cel mai potrivit ar fi să nu se ia în seamă atât de serios acţiunea copilului şi să-l ignore total,
în cazul în care acesta insistă să fie el cel care are ultimul cuvânt. Pe de altă parte, anumite aspecte nu
trebuie ignorate. Putem conştientiza sentimentele sale :”Îmi dau seama cât eşti de supărat pe mine.”, dar,
în acelaşi timp îi şi putem limita acţiunile “Nu-ţi voi permite să fii necuviincios.”
Decideţi acum care sunt consecinţele raţionale pentru un abuz verbal. Anunţaţi-i pe copii ce
anume nu toleraţi şi precizaţi-le urmările. Când depăşesc limita, acţionaţi în consecinţă. Dacă v-aţi gândit
la toate acestea înainte de a se întâmpla, atunci veţi fi mult mai siguri, neavând o atitudine defensivă şi
fiind apţi să controlaţi situaţia. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli. Există însă o situaţie
şi mai complicată, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, din perspectiva relaţiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-
problemă, cei născuţi capricioşi. În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe
trăsăturile de personalitate, ce pot fi observate, încă de la naştere. Una dintre aceste caracteristici de
reactivitate a fost descrisă drept “stare”, “dispoziţie”, “capriciu”, “toană”. Bebeluşii apar cu o dispoziţie
identificabilă, ca parte a personalităţii lor. Răspunsul nostru la viaţă poate fi unul pozitiv sau negativ.
Această trăsătură iniţială nu se schimbă în timp.
Copiii cu o stare pozitivă sunt nişte bebeluşi încântători. Dacă le sunt împlinite nevoile, sunt
fericiţi şi satisfăcuţi în permanenţă. Aceştia zâmbesc mereu şi-şi fac părinţii să se simtă în siguranţă. Însă
cei cu o dispoziţie negativă sunt total diferiţi. Se ştie că toţi bebeluşii plâng dacă au un disconfort, dar cei
capricioşi plâng din orice. Aparent, părinţii nu pot face nimic să-i înveselească. Conform studiilor se
cunoaşte faptul că putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile şi să le supunem pe cele nedorite, însă nu
putem schimba un copil în ceea ce nu este. Dacă acestui tip de copil i se spune în mod constant că trebuie
să fie vesel, dispoziţiile sale negative sporesc. El nu este aşa intenţionat, ci din cauză că aceasta este
personalitatea lui. Când părinţii încearcă să-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a înţelege
de ce, realizează că nu este plăcut şi devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând personalitatea unui
astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu răbdare şi toleranţă, un copil dificil poate
părea aproape neutru. Trebuie să se renunţe la încercarea de a-l face fericit. Este o pierdere de timp şi-i
atrage atenţia copilului asupra stării sale; astfel negativismul va creşte. Comportamentul negativ poate
deveni întâmplător o unealtă de manipulare. Copiii învaţă cum să uzeze de acest tip de răspuns pentru a-i
domina pe ceilalţi. Când un asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-şi sentimentele reale, e
bine ca părinţii să-l asculte, dar să-i pună şi o limită de timp, pentru a se proteja. Când lista plângerilor
este prea lungă, cereţi-i acestuia să se gândească la un singur lucru bun. Uneori pot fi capabili să enunţe
unul. Sau schimbaţi subiectul, orientându-vă către ceea ce-i place lui, printr-o întrebare bine plasată.
E de reţinut că starea sa dificilă nu constituie întreaga personalitate. Amintiţi-vă celelalte lucruri
pozitive, ce-l caracterizează şi acordaţi-le atenţia cuvenită. Pentru a putea tolera capriciile lor e util ca
părinţii să nu-i “sufoce” cu prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia vor. În general, pentru un demers
cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt aspect, acela al modului în care părinţii conversează de
cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obişnuiţi. Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă :”Nu face
asta!” şi “Fă asta!” În timpul unei zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă timpul dând “ordine”
decât comunicând cu grijă. Ca părinţi, trebuie să ne îndrumăm copiii să înveţe comportamentele acceptate
social, dar şi pe cele inacceptabile din acest punct de vedere.
• “E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!”
• “Nu vorbi cu gura plină!”
• “Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!”
• “Nu-ţi uita banii de buzunar!”
• “Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!”
• “Vino direct acasă de la şcoală!”
• “Spală-te pe mâini înainte de masă!”
• “Fă-ţi duş!”
• “Mergi la culcare!”
Uneori suntem atât de “prinşi” în “ordine”, încât uităm să transmitem copiilor noştri alte lucruri
importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru că-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să
facem un efort pentru a ne face înţeleşi.
În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru “A”:

34
 • atenţie
• acceptare
• aprobare
• afecţiune
Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să ne atragă atenţia doar prin
greşeli. Au nevoie de atenţie şi o primesc! Atenţia unui părinte furios este mai bună decât deloc. Dacă
singurul moment în care sunt luaţi în seamă este cel al “greşelilor”, atunci vor continua să se comporte
neadecvat. Orice conduită care atrage atenţia, fie prin răspunsuri pozitive, fie negative, se va repeta. În
mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente ‘potrivite’ ar fi aceea de a remarca
orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa această
tehnică trebuie doar să recunoaştem asemenea acţiuni şi să-l felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de
câte ori e cazul.
• “ Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.”
• “ Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de
diplomaţie.”
• “ Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.”
• “ Cineva şi-a amintit să agaţe prosoapele în cuier în baie. Excelent!”
• “Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.”
• “Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.”
Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt buni. Trebuie acordată atenţie
atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm acceptul nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu
probleme, trebuie să ştie că-i iubim, chiar şi când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greşeşte
trebuie să fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu persoana. Copiilor nu ar trebui să li se spună
niciodată:” Eşti un băiat rău!” sau “Eşti o fetiţă rea!” Putem condamna acţiunea, dar nu trebuie să damnăm
copilul. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, care judecă rău intenţionat. Ei învaţă întotdeauna şi de aceea fac
greşeli. Aprobarea trebuie de asemenea oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca
indivizi. “Îmi place de tine, aşa cum eşti”. Au nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea lor. Nu
e suficient să le mărturisim dragostea necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi sunt pentru noi.
Ultimul “A” este afecţiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările sunt mai bune.
Atingerea fizică a unui copil pentru a-i transmite afecţiune construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să
îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt mici, atingerea face parte din îngrijirea de bază. Dovezile
scurte, rapide de afecţiune sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai
independenţi, cu atât îşi petrec mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie avut în vedere că în
educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta, şi nu pot fi ratate. Părinţii ar fi bine să-
şi petreacă mai mult timp oferind cei “patru A” decât dând ordine. Recompensele sunt enorme.
3. Relaţia copil - bunici
A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii. Aşa cum afirma o bunică: “Este singura
relaţie în care indivizii sunt nebuni unii după alţii, doar pentru că respiră!” Bunicii din ziua de azi
îndeplinesc alte roluri foarte importante, mai ales în familiile tinere; nu sunt doar cei ce pregătesc o
mâncare delicioasă, spun poveşti la culcare copiilor sau îi îmbrăţişează cu căldură. Copiii continuă să aibă
nevoie de stabilitate, de timp şi de îngrijirea bunicilor, într-o lume în care divorţul, relaţiile distante între
părinţii, cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor. Mare parte dintre familiile contemporane sunt mult
mai ocupate decât înainte. Când atât mama, cât şi tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor
timpul lor, compania şi sprijinul atât de necesar acestora. Divorţul a început să însemne schimbare,
adaptare pentru din ce în ce mai mulţi copii. Pe parcursul primilor ani după divorţ, mulţi copii au
sentimente puternice de tristeţe, singurătate şi furie.
Părinţii sunt, în mod obişnuit, atât de implicaţi în propriile lor probleme cauzate de schimbări,
încât nu prea au timp şi răbdare să răspundă aşa cum ar trebui dorinţelor copiilor. Bunicii pot fi o sursă
foarte bună de sprijin, un fel de “port sigur pe timp de furtună”. Un aspect esenţial îl constituie faptul că
bunicii trebuie să evite după divorţ să facă comentarii negative asupra fostului ginere/fostei nurori. Ei pot
conştientiza problemele pe care le are cuplul, fără a distruge imaginea copiilor despre părinţi. Mai mult
decât atât, îşi pot exprima dragostea şi grija faţă de copii, pentru a le oferi atenţia suplimentară de care au

35
nevoie. Mulţi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o distanţă apreciabilă
de aceştia, din punct de vedere geografic. Există diferite metode de comunicare pentru tot atât de mulţi
bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis. Căile tradiţionale de păstrare a legăturii includ scrisori,
telefoane şi vizite. Multe familii îşi trimit copiii la bunici o săptămână sau toată vacanţa de vară. Altele
aleg să plece cu mai multe generaţii împreună la o cabană şi să reînnoade vechile legături. Alţi bunici se
folosesc de mijloacele moderne, cum ar fi casetele audio sau camerele video, ce conţin înregistrări fie ale
lor, fie ale nepoţilor, prin care pot fi alături, chiar dacă se află la mare distanţă unii de alţii. Indiferent de
modalităţile folosite pentru a păstra relaţiile între generaţii totul ajută atât celor tineri, cât şi celor în vârstă.
Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul dedicat activităţilor
potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân întreaga viaţă. Pentru cei ce nu locuiesc aproape de
nepoţii lor distanţa poate fi un factor, care să împiedice toate acestea. Dar chiar şi momentele scurte în
care citim unui copil sau în care ne plimbăm cu el pot constitui clipe de împlinire sufletească. Faptul că
există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-şi formeze încrederea în sine. Se deschide
o poartă de comunicare pentru copil, atunci când există cineva care este preocupat de toată activitatea sa,
care e interesat de planurile sale. Pentru el e important să conştientizeze existenţa cuiva, care-l poate sfătui
în momentele importante, mai ales când trebuie să ia decizii. A-i fi alături copilului înseamnă multe.
Cititul poveştilor, de pildă, permite nu doar relaţionarea cu copilul, dar ajută, de asemenea, la formarea
cunoştinţelor şi deprinderilor. Dacă cei mici sunt capabili să citească, e bine ca bunicii să-i solicite să le
citească. Compania bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt duşi nepoţii sau lucrurile
deosebite pe care bunicii le fac pentru ei, dar şi perioadele calme, de linişte, când a fi împreună în viaţa de
zi cu zi este extrem de important. De aceea, e bine ca cei mici să-şi urmărească bunicile în grădină, în
bucătărie sau la cumpărături. Pe de altă parte, copiii obţin siguranţă şi stabilitate, cunoscând faptul că
aparţin unei familii extinse, cu o istorie specială. Şi e util ca bunicii să le împărtăşească celor mici poveşti
despre trecut, despre stră-străbunici, mai ales dacă ele pot reflecta într-o anumită măsură personalitatea
celor care nu mai sunt. E bine ca tradiţiile familiei să nu fie uitate, iar copiii să fie părtaşi la pregătirea
diverselor tipuri de mâncare, specifică anumitor sărbători.
Uneori copiii se tem să devină adulţi, pentru că-i văd pe cei mai în vârstă ca ei nefericiţi. De
aceea, e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni care abordează viaţa optimist şi le oferă o imagine pozitivă
despre viitor; adică de bunici capabili să le transmită numai lucruri bune. Un alt aspect interesant este
acela că bunicii nu trebuie să traverseze stresul zilnic, pe care-l înfruntă părinţii şi de aceea copiii pot să-şi
depăşească situaţiile dificile create la şcoală sau în alte contexte, uzând de înţelegerea, sprijinul şi
înţelepciunea lor. Orice moment cu bunicii contează! Iar pentru ei, nepoţii sunt la fel de importanţi. De
aceea, e util ca orice bunic să-i înţeleagă. Prietenii sunt esenţiali pentru adolescenţi şi preadolescenţi şi, în
consecinţă, bunicii trebuie să ştie numele acestora şi motivele pentru care sunt prietenii nepoţilor lor. Dacă
locuiesc în apropiere pot să-i invite la masă sau să meargă cu toţii în excursii.
De asemenea, bunicii ar putea să-şi dovedească interesul pentru grupul muzical favorit al
nepoţilor, pentru sportul practicat de aceştia sau pentru hobby-urile lor. Îi pot însoţi în diversele
“spectacole” sau “meciuri” importante şi în felul acesta efortul copiilor va fi apreciat, iar ei se vor simţi
încurajaţi în ceea ce fac. Nu trebuie neapărat ca bunicii să-i întrebe dacă au învins sau dacă au reuşit în
ceea ce şi-au propus, ci doar să devină curioşi faţă de lucrurile noi învăţate, faţă de ceea ce îi pasionează
pe ei. Nepoţii au nevoie de sprijin şi nu trebuie să simtă că sunt puternic valorizaţi, doar dacă obţin
performanţe remarcabile.
Ce se întâmplă însă când bunicii îşi asumă rolul de părinţi ai nepoţilor lor?
Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta şi poate reprezenta multe modificări în organizarea vieţii, de la
finanţe la schimbarea carierei până la mutări şi schimbări ale stilului de viaţă. La cei implicaţi în creşterea
nepoţilor se înregistrează adesea un simţ al responsabilităţii foarte ridicat. Margaret Jendrek de la
universitatea Miami din Ohio a intervievat 114 bunici, aflaţi în această situaţie. Majoritatea îngrijea doar
un nepot, dar erau câţiva care aveau grijă chiar de 5. Cercetarea a avut în vedere aproape numai bunicuţe.
Jendrek a identificat 3 tipuri de bunici:
• bunici care aveau grijă zilnic de nepoţi, pe o perioadă extinsă
• bunici care locuiau cu nepoţii, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu deţineau custodia
legală a acestuia
• bunici care obţinuseră responsabilitatea legală faţă de nepotul lor

36
 Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în cele mai multe situaţii, de copilul fiicei lor decât a
fiului, mai ales în situaţiile de custodie legală. Bunicii din prima categorie îngrijeau în special bebeluşi, iar
ceilalţi copii până la 14 ani. Toate cele trei grupuri au precizat că această situaţie le-a afectat stilul de
viaţă, prieteniile, familia şi căsnicia. Aproape trei sferturi dintre ei au enunţat schimbări majore în
planurile şi obiceiurile lor zilnice. Aşa cum era de aşteptat, bunicii care aveau custodia totală asupra
nepoţilor au indicat cele mai importante schimbări. Iar mai mult de jumătate dintre ei aproape două treimi
dintre cei din această categorie au raportat prezenţa unui simţ al responsabilităţii mult mai ridicat, datorită
faptului că îngrijesc nepotul/nepoţii.
Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoţii se află doar cu bunicii variază, funcţie de tipul de
îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima categorie a invocat programul de lucru încărcat al mamei
copilului, în vreme ce bunicii din a treia categorie s-au referit la probleme emoţionale ale mamei. Ajutorul
financiar a fost motivul cel mai des întâlnit oferit de cei care locuiau cu nepotul. În general, aproape două
treimi dintre bunici şi-au oferit ajutorul. Bunicii din a doua categorie au grijă de copiii, chiar dacă părinţii
acestuia sunt apţi să realizeze acest lucru. De aceea, faptul că nu ei deţin autoritatea legală asupra
copilului, îi determină pe bunicii aflaţi în această situaţie să fie mai tensionaţi decât celelalte două tipuri.
Oricum, aceştia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că obţinerea custodiei legale
asupra copilului ar însemna admiterea faptului că propriul lor copil este un părinte nepotrivit, ceea ce ar
implica probleme de tip emoţional foarte puternice. Autorul studiului a observat că toţi bunicii, indiferent
de tipul căruia îi aparţin, sunt dornici să ofere nepoţilor lor un mediu familial stabil. Dintre toţi cei
menţionaţi, se pare că cei din prima categorie sunt cei care definesc cel mai bine din punct de vedere
social noţiunea de “bunic”. Dar în toate situaţiile ei au nevoie de un sprijin şi o încurajare suplimentară din
partea celorlalţi membri ai familiei. Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relaţiile dintre
membrii săi nu poate să nu cuprindă şi imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre noi tânjeşte după
momentele în care toată familia era împreună. Dacă ar fi să am o dorinţă ascunsă, aceea ar fi probabil ca
firul, început poate de bunica bunicii mele, să nu se rupă şi ca fiicele, nepoatele mele şi toate generaţiile de
femei care vor urma să-l păstreze şi să construiască tot ce-i mai bun, având ca temelie asemenea relaţii.
4. Divorţul
Cu toţii cunoaştem multe cupluri care au copii şi care au divorţat sau s-au separat. Nimeni nu are
nevoie să i se reamintească numărul bărbaţilor, femeilor şi copiilor care au trecut sau chiar trec printr-o
experienţă de tipul acesta. Divorţul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai
mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toţi ceilalţi membri ai familiei, copiii şi
prietenii sunt afectaţi de o asemenea ruptură. Urmările “şocului” se simt şi este greu de suportat să auzi că
un alt cuplu s-a destrămat. Dacă unul sau ambii parteneri discută cu cei apropiaţi ceea ce se întâmplă
aceştia se află într-o situaţie foarte delicată, pentru că nu se pot decide pe cine să susţină. Este tentat să
atribuim vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar în realitate acest fapt nu ajută nimănui. Dacă suntem cu
adevărat prieteni, atunci e bine să evaluăm corect situaţia, înainte de a aborda orice fel de atitudine. Există
perioade înainte sau în timpul divorţului, când copiii au nevoie să discute cu cineva din cercul apropiat
părinţilor lor. Copiii care se tem să nu-şi rănească mama sau tatăl rămân cu întrebări fără răspuns şi acesta
este momentul în care bunicii sau o altă rudă apropiată pot interveni. Există căi de a-i determina pe copii
să-şi exprime temerile. Adesea o întrebare formulată delicat, care aşteaptă un răspuns deschis, în cadrul
unei discuţii sincere poate fi o mare uşurare pentru copiii dornici să afle ce se întâmplă şi chiar ce li se va
întâmpla lor dacă părinţii se despart.
Au trecut vremurile în care noi adulţii ne păcăleam, spunându-ne că cei mici nu observă nimic din
ceea ce se întâmplă sau că ei sunt optimişti şi că vor înfrunta cu uşurinţă cea mai mare încercare din viaţa
lor de până atunci. Copiii sunt puternic afectaţi de schimbările din familia lor. Ei au nevoie să ştie ce se
întâmplă şi să li se spună într-un mod apropiat vârstei lor. Profesorii sau alte persoane care au grija lor pot
juca un rol foarte important în aceste momente. Să sperăm că ei sunt informaţi la timp de situaţia din
familia copiilor şi pot să urmărească evoluţia acestora, cunoscând starea creată acasă. Un profesor abil îşi
poate oferi sprijinul, angajându-l pe copil în activităţi care să-i distragă atenţia, stârnindu-i interesul pentru
lucruri captivante. E bine ca uneori profesorii să trimită acasă părinţilor câteva însemnări, în care să laude
activitatea copilului. Cei care sunt nevoiţi să se mute de la un părinte la altul la sfârşit de săptămână pot fi
obosiţi, epuizaţi în prima zi a săptămânii de şcoală. Doar dacă este permanent informat profesorul va fi
capabil să ia în considerare manifestările de acest tip ale copilului şi să le interpreteze corect.

37
 Chiar dacă nu ni se întâmplă nouă asemenea evenimente nefericite, trebuie să ţinem cont şi să
explicăm copiilor cât mai realist ce se întâmplă altor cupluri, dacă acestea trec printr-o situaţie de criză.
Pentru că un astfel de “incident” care îi afectează pe cei apropiaţi nouă, poate genera copiilor noştri
sentimente de nesiguranţă legate de propria familie. De aceea ei au nevoie să le întărim încrederea în
relaţia noastră, oferindu-le permanent dovezi de dragoste. Deşi femeia se simte liberă după divorţ, odată
divorţată fie tânără, fie de vârstă mijlocie nu este fericită. Nefericirea sa poate reieşi din numărul crescând
al celor care merg la psihiatru sau recurg la alcool. Din patru femei divorţate, una este alcoolică. Cazurile
de suicid sunt de 3 ori mai multe decât la cele căsătorite. La foarte scurt timp după obţinerea divorţului
femeia realizează că viaţa nu i se schimbă neapărat în bine. Lumea îşi formează cu greu o opinie pozitivă
despre femeia care renunţă la o căsnicie, pentru că mariajul este încă privit ca cea mai puternică formă de
relaţie umană. Societatea o poate respecta, şi chiar invidia, dar nu o poate considera o persoană capabilă să
intre în viaţa cuiva pentru a aduce fericire. Unii cercetători pun în discuţie o problemă, şi anume, dacă
această creştere vizibilă a cazurilor de divorţ se datorează în mare parte incompatibilităţii temperamentale
dintre soţ şi soţie sau altor cauze. Astfel, chiar dacă incompatibilitatea este acceptată a fi cauza separării în
cazul celor proaspăt căsătoriţi, cum poate cineva să explice situaţia celor aflaţi într-o căsnicie de foarte
multă vreme?
Într-o vreme a pilulelor contraceptive, a revoluţiei sexuale şi a îmbunătăţirilor de statut multe
femei au ajuns să creadă că plăcerea şi încântarea sunt preferabile stabilităţii vieţii de persoană căsătorită.
Adesea constatăm că soţul şi soţia trăiesc împreună mulţi ani, au copii, împart bucuria şi durerea şi dintr-
odată soţia caută să divorţeze, fără să existe vreo modificare palpabilă în atitudinea obişnuită a soţului.
Motivul este acela că, până mai ieri, femeia accepta rutina, dar astăzi nu mai este înclinată să procedeze
astfel. Acolo unde modernitatea a pătruns într-o măsură substanţială divorţul a fost mult mai prezent. Şi
este evident că în marile oraşe fenomenul este mult mai vizibil decât în localităţile din provincie, în cele
izolate. Atmosfera socială este cea care a subminat sistemul familial sacru. Este oare divorţul un fapt de
damnat sau nu? Întrebarea este dacă e recomandat să păstrăm uşa larg deschisă acestuia, chiar cu riscul
dezintegrării familiei? Astfel, un răspuns afirmativ nu ar trebui să ne îngrijoreze atunci când constatăm o
creştere a ratei divorţului. Ar trebui oare să se interzică divorţul, iar uniunea maritală să fie stabilită pentru
eternitate? O alternativă ar fi aceea ca divorţul să nu fie interzis legal, pentru că în anumite circumstanţe
este de neevitat, dar în acelaşi timp societatea ar trebui să întreprindă orice acţiune posibilă pentru a
îndepărta cauzele fricţiunilor şi separărilor dintre soţi şi pentru a salva copiii de la a rămâne fără adăpost.
Este cert că legea nu poate face nimic, dacă societatea încurajează cauzele ce determină divorţul. Dacă
acesta nu poate fi interzis în totalitate, sub ce forme ar trebui să fie permis? Cine ar trebui să-şi exerseze
dreptul de a divorţa? Doar soţul, doar soţia sau amândoi? Ar trebui să existe sau nu o procedură de
separare diferită, pentru fiecare în parte?
Există câteva teorii referitoare la divorţ:
1. Divorţul liber fără nici o restricţie legală sau morală. Sunt cei ce privesc mariajul doar din
perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i ataşează nici un fel de spirit sacru şi care nu iau în considerare
valoarea socială a căminului şi a familiei. Cu cât îndepărtează şi înlocuiesc mai repede legăturile de
căsătorie, cu atât îşi vor permite mai multă plăcere. Sunt cei ce sprijină teoria, conform căreia a doua
dragoste este mai plăcută. Prin această afirmaţie nu numai că valoarea socială a familiei a fost uitată, dar
au fost ignorate şi încântarea şi satisfacţia oferite de stabilitatea conjugală. Se poate astfel afirma că
această teorie este una dintre cele mai imature şi nefondate.
2. Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce trebuie păstrate intacte şi
în siguranţă. Cuvântul “divorţ” ar trebui eliminat din dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia şi bărbatul,
odată căsătoriţi, ar trebui să ştie că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa. Este aceeaşi teorie
sprijinită de biserica catolică de secole, teorie susţinută şi astăzi de către reprezentanţii săi.
Susţinătorii acestei teorii sunt în scădere în întreaga lume. Acum doar Italia şi Spania aderă la ea.
Adesea, chiar în Italia sunt mulţi cei care sunt împotriva acestei legi şi se fac eforturi pentru ca legea
divorţului să fie recunoscută oficial. Mulţi nu mai doresc să suporte în continuare o căsnicie ratată. Unii
autori afirmă că italienii, de pildă, recurg la relaţii sexuale interzise, tocmai datorită inexistenţei unei legi a
divorţului. Mai mult de 5 milioane de italieni consideră că viaţa lor nu ar însemna nimic, dacă nu ar exista
păcatul. O publicaţie italiană nota că interzicerea divorţului a creat probleme serioase. Mulţi dintre italieni
au renunţat la naţionalitate, tocmai din acest motiv. Atunci când o agenţie italiană de specialitate a

38
întreprins un sondaj, 97% dintre femei a răspuns negativ la întrebarea ”Este divorţul potrivnic principiilor
religioase?”. Biserica este cea care continuă să se cantoneze în păstrarea acestei reguli şi să vină cu
argumente pentru susţinerea ei. Nu este nici o îndoială că mariajul reprezintă o legătură sacră şi că ar
trebui să dureze. Dar poate fi păstrat doar atâta vreme cât cei doi parteneri cooperează unul cu celălalt.
Există situaţii în care nu e posibilă o înţelegere reciprocă între soţi. În asemenea circumstanţe forţa legii nu
ar trebui folosită pentru a-i ţine alături unul de celălalt, doar în numele legăturii conjugale. Teoria bisericii
a fost un eşec total. Este însă o discuţie care deja nu mai este de pertinenţa noastră.
3. Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie. În lumea veche mulţi oameni aveau
acest punct de vedere, dar acum nu credem să mai aibă susţinători.
4. Căsătoria este o instituţie sacră şi sistemul vieţii de familie e respectabil, dar calea către divorţ
ar trebui deschisă ambilor soţi în anumite condiţii şi procedura de dizolvare a căsniciei ar trebui să fie
aceeaşi pentru amândoi. Suporterii similarităţii drepturilor familiale, eronat denumită egalitatea drepturilor
între un bărbat şi o femeie, sprijină această teorie. Conform acestor indivizi, aceleaşi condiţii, aceleaşi
limite şi aceleaşi restricţii existente în cazul femeii, ar trebui să existe şi în cazul bărbatului şi aceleaşi
modalităţi de a depăşi impasul care le sunt deschise bărbaţilor, să le fie oferite şi femeilor. Ei resping orice
altă soluţie, care este injustă şi discriminatorie.
5. Este cert că instituţia căsătoriei este sacră, sistemul vieţii de familie este respectabil, divorţul
este abominabil şi este datoria esenţială a societăţii de a îndepărta cauzele care-au condus la divorţ, deşi
acesta nu poate fi interzis total; modalităţile de a depăşi situaţia trebuie să fie permise atât femeii, cât şi
bărbatului. Procedura ce va fi adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie însă diferită în cazul
lor. Divorţul este unul dintre exemplele de drepturi diferite ale bărbatului şi femeii. Aceasta este teoria
care reprezintă punctul de vedere islamic, ţările musulmane urmând-o parţial. Divorţul nu înseamnă
sfârşitul unei familii, ci o tranziţie către o nouă formă de familie. Această tranziţie este de obicei dureroasă
pentru membrii săi. Necazul adulţilor se combină cu necesitatea dezvoltării abilităţii de a răspunde
copiilor şi nevoilor acestora. Oricum, părinţii pot găsi căi de a se ajuta pe sine şi pe copii pentru a depăşi
această tranziţie dificilă.
Când îi anunţăm pe copii că divorţăm?
Imediat ce considerăm că divorţul este inevitabil, îi înştiinţăm. Nu trebuie să fim surprinşi, dacă ei
ştiu deja. Cheia este onestitatea. Nu e recomandat să le oferim false speranţe că relaţia maritală va
continua, dacă este evident contrariul. Nu trebuie să învinovăţim partenerul pentru tot şi trebuie să
conştientizăm că separarea nu este în nici un caz din vina copiilor. Ei se învinovăţesc adesea pentru
problemele maritale ale părinţilor.

Cum le spunem copiilor?

• Explicaţia să fie simplă şi directă
• Ambii părinţi să-i anunţe, pentru că altfel ar părea că doar unul singur este responsabil de
divorţ
• Nu trebuie să dramatizeze sau să devină sentimentali
• Să se evite senzaţia de remuşcare sau “devastare”
• Ambii părinţii trebuie să-i “asigure” din nou pe copii că-i iubesc
• Să fie anunţaţi cu cine şi unde vor locui, dacă s-a decis deja aceasta; dacă nu, amândoi
părinţii trebuie să-i încurajeze să-şi exprime dorinţele, în acelaşi timp precizându-le că nu
vor avea povara alegerii sau respingerii unuia dintre părinţi
• Nu trebuie să li se facă false promisiuni, legate de o eventuală reconciliere
• Dacă există probabilitatea unei competiţii în obţinerea custodiei sau a drepturilor, copiii
trebuie să ştie că ei nu vor fi implicaţi în procedurile tribunalului; tind să fie foarte
temători, atunci când e nevoie să apară în instanţă şi să vorbească în public împotriva
unuia dintre părinţi
• Să nu fie încurajaţi să ia partea unuia sau altuia dintre părinţi
• Să li se ofere garanţii de către ambii părinţi, că îi vor sprijini ori de câte ori va fi nevoie
(dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat)
• Să se solicite ajutorul unui specialist, în cazul în care copilul nu poate înfrunta situaţia

39
 Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinţi. Ei manifestă frecvent
anumite comportamente, de la vârste timpurii, în perioadele de stres.
Perioada de la 0 la 2 ani
Comportamente
• Iritabilitate sau hiperactivitate
• Dificultăţi de somn
• Visul devin coşmar
• Plânge
• Refuză mâncarea
• Tulburări digestive
• Mohorât şi indiferent
• Începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora
Cum pot interveni părinţii
• Părinţii trebuie să îşi viziteze copiii, nefiind recomandat ca aceştia să se mute dintr-un loc
în altul
• Trebuie păstrată relaţia cu părintele sau bunicii care îl au în custodie pe copil
• E bine ca cel mic să fie îmbrăţişat ori de câte ori simte nevoia
• Părinţii să fie consecvenţi
Perioada de la 3 la 5 ani
Comportamente
• Teamă de abandon sau separare
• Teama de a sta singur
• Teama că părinţii nu-l mai iubesc, pentru că nu se mai iubesc unul pe celălalt
• Reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare, cum ar fi suptul
degetului
• Fabulează pe tema împăcării părinţilor
• Continuă să-i includă pe ambii părinţii în jocurile “de-a familia”
• Se comportă din ce în ce mai “rău”
• Poate fi agresiv cu păpuşile sau cu celelalte jucării
• Poate fi agresiv faţă de părintele cu care locuieşte
• Se învinovăţeşte pentru despărţirea părinţilor
• Are nevoie de sprijin/atenţie parentală
• Îi scade abilitatea de a învăţa sau de a-şi aminti
• Are dificultăţi de centrare în sarcină
• Este preocupat
• Poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de acelaşi sex este absent
• Posibilă retragere
Cum pot interveni părinţii
• În permanenţă să-i “asigure” pe copii de dragostea lor
• Să le ofere garanţii că îl vor putea vedea pe celălalt părinte, dacă aceasta se va întâmpla cu
adevărat
• Să le reamintească faptul că nu ei poartă vina pentru divorţ
• Ambii părinţi să-şi recunoască durerea provocată de divorţ şi mai ales de neputinţa de a
schimba situaţia
• Să le explice unde vor locui, care sunt regulile de vizitare şi altele
• Să fie consecvenţi cât de mult posibil, zi de zi
• Să înceteze să “rănească” - prin acţiuni sau verbal pe cei din jur şi chiar pe ei înşişi
• Să se implice în permanenţă ca părinte, separând tensiunile post-maritale de problemele
părinteşti
• Să permită copilului apropierea de părintele de acelaşi sex cu el

40
 • Să evite comentariile negative la adresa celuilalt părinte; copiii aparţin ambilor părinţi
• Să nu comunice cu celălalt părinte prin intermediul copilului; dacă nu-şi pot vorbi
civilizat unul celuilalt prin telefon sau faţă în faţă, să-şi trimită note sau să apeleze la un
mediator
• Să nu solicite niciodată copilului să-l informeze despre întâlnirile celuilalt
• Să discute cu ceilalţi părinţi care se confruntă cu astfel de probleme
Perioada de la 6 la 8 ani
Comportamente
• Există dificultăţi de identificare sexuală dacă lipseşte contactul cu părintele de acelaşi sex
• Îl poate idealiza pe părintele absent
• Adesea este mai agresiv şi mai furios cu mama, dacă aceasta este părintele care îl are în
custodie
• Se simte trădat de părinţi
• Are coşmaruri violente
• Izbucneşte în lacrimi fără motiv
• Reapare anxietatea separării
• Teama de “ce ne vom face de-aici înainte” poate determina un comportament
dezorganizat din partea copilului
• Nu poate uza de fabulaţie pentru a nega, aşa cum fac preşcolarii, dar nu este încă nici
suficient de matur pentru a percepe necazul
• Este uşor de distras, are dificultăţi la învăţat sau la orice altceva
• Simte că părintele are un rol activ şi deliberat în despărţire
• Se simte neiubit şi construieşte poveşti despre părintele absent
• Se poate plânge de dureri de stomac sau de cap
• Pretinde că totul e în regulă, neagă orice discomfort sau tristeţe
• Poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile, cum ar fi: minciuna, furtul
sau agresiunea
• Solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită
• Poate încerca să-i găsească mamei un nou partener
• Are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii
Cum pot interveni părinţii
• Nu se sugerează copilului că trebuie ca el să fie “capul familiei” sau “ajutorul principal “
în casă; adesea ei iau toate aceste exprimări, exact aşa cum sunt; devin de multe ori copii
“parentizaţi”
• Să le explice motivele de divorţ în termeni pe care să-i înţeleagă
• Să accepte sentimentele copiilor ca fireşti, fără a încerca să le schimbe
Perioada de la 9 la 12 ani
Comportamente
• Loial ambilor părinţi
• Extrem de furios, foarte expresiv
• Uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie şi şoc
• Este începutul pubertăţii şi este uneori dificil, mai ales când nu este disponibil părintele de
acelaşi sex
• Vede cum părinţii încalcă regulile, pe care el şi le-a însuşit chiar de la ei
• Încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede responsabil pentru divorţ
• Are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între părinţi
• Îi este ruşine de ceea ce se întâmplă familiei sale
• Are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia acestora
• Este derutat, încercând să înţeleagă cine este el şi unde îi este locul
• Poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative

41
 • Când părinţii se află în conflict are în mod frecvent dureri de cap sau de stomac
• Adesea ia partea numai unuia dintre părinţi
Cum pot interveni părinţii
• Să nu îl ia pe copil ca aliat împotriva celuilalt părinte
• Să accentueze faţă de copil trăsăturile pozitive ale celuilalt părinte, mai ales în acest
stadiu, când copiii au tendinţa de a-şi întemeia imaginea de sine pe imaginile pe care şi le
construiesc despre proprii părinţi
• Să fie precauţi în a face afirmaţii legate de asemănările de orice fel ale copilului cu
celălalt părinte
• Să fie stabili şi consecvenţi în îndeplinirea rolului de părinte
• Să accepte sentimentele copilului, chiar dacă este greu; ei au nevoie să vadă, să simtă, să
fie iubiţi
• Să-l ajute pe copil să păstreze relaţia cu părintele de acelaşi sex, mai ales acum în
perioada pubertăţii
• Să implice copilul în activităţi diverse
• Să programeze timp liber pe care copilul să-l petreacă singur, cu fiecare dintre părinţi, în
cazul în care nu există pericolul unui abuz
Perioada de la 13 la 18 ani
Comportamente
• Furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor
• Relaţia cu părinţii poate deveni mai distantă, pentru că el este mai independent
• Îl blamează pe părintele, pe care îl consideră responsabil pentru divorţ
• Îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli
• Este responsabil faţă de copiii mai mici
• Are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie
• Pare mai matur decât cei de vârsta sa
• Poate alege să evite conflictul din familie, părăsind-o fie fizic, fie emoţional
• Prezintă un mare risc de suicid; poate deveni izolat şi depresiv
• Se poate “refugia” în alcool, droguri sau relaţii intime nepotrivite pentru a scăpa de durere
• Poate lua decizii care să-i modifice viaţa total, fie pozitiv, fie negativ
• Se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai mult decât poate
realiza
• Se poate întoarce la comportamente copilăreşti, devenind din nou dependent
• Adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în vizită (mai ales în
cazul copiilor care s-au mutat)
• Are dificultăţi în a-şi vedea părintele cu un alt partener
• Explorând problemele sexuale proprii i se pare greu să-şi vadă părinţii exprimându-şi
afecţiunea faţă de noii parteneri
• Îşi poate pune probleme în legătură cu abilitatea sa de a construi o relaţie cu cineva, atunci
când proprii părinţi eşuează
• Se poate simţi uşurat dacă conflictul permanent a încetat odată cu separarea părinţilor,
mai ales în cazul în care a fost implicată şi violenţa
Cum pot interveni părinţii
• Să fie corecţi, pentru că ei se află la vârsta la care nu suportă să nu li se acorde încrederea
• Să negocieze cu ei
• Să evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt părinte
• Să le permită adolescenţilor să ia propria decizie în ceea ce-l priveşte pe celălalt părinte
• Să existe o consecvenţă în stabilirea şi respectarea regulilor de către ambii părinţi
• Să menţină stabilitatea; să evite schimbările majore, pe cât posibil
• Să discute despre teama copiilor de a fi abandonaţi

42
 • Să nu-i privească pe adolescenţi ca pe nişte copii cu probleme
• Să evite în a-i împovăra pe copii cu îndatoriri casnice parentale
Ideea de bază este aceea că divorţul este foarte greu de suportat pentru copii. Dar dacă părinţii
reuşesc să depăşească bine momentul, într-un mod amiabil şi se centrează pe nevoile acestora, pot reduce
efectele negative şi-i pot ajuta să devină cetăţeni responsabili. Mulţi copii din zilele noastre pot fi oricând
“prinşi la mijloc” de un divorţ parental. Cei din familiile divorţate suportă consecinţe dureroase, dar cei
care sunt sprijiniţi şi cărora li se oferă informaţii legate de modul în care trebuie să reacţioneze în astfel de
situaţii pot depăşi mai uşor momentele limită. Cum se poate realiza acest lucru? “Coparentarea” este o
expresie utilizată pentru a-i descrie pe părinţii divorţaţi sau separaţi, sensibili la necazul copiilor lor, care
îşi însuşesc tehnici prin care să evite să-şi determine copilul să aleagă pe unul dintre ei. Trebuie să
admitem că multor cupluri le este foarte greu să divorţeze pe o cale amiabilă. De obicei există furie,
resentimente, dezamăgire şi durere. Părintele se poate folosi în mod eronat de copil, considerându-l un fel
de “instrument”, prin care controlează accesul celuilalt părinte la fiul/fiica sa sau la suportul financiar.
Toate acestea expun copilul unui risc mărit, împovărându-l şi mai mult decât este în urma problemelor
generate de divorţ.
Câteva surse de conflict sunt:
• banii
• problemele medicale
• educaţia religioasă/educarea valorilor
• planuri pentru educaţie sau carieră
• concediile
• timpul liber (sporturile, hobby-urile)
• disciplina
• stilurile parentale
Când familia se reorganizează în urma separării sau a divorţului, responsabilităţile parentale
trebuie şi ele să fie modificate. E recomandabil să nu se uite de ce este foarte important să dezvoltăm un
nou parteneriat, ca părinţi ai copiilor noştri.
• O relaţie cooperantă între doi adulţi referitoare la probleme parentale ajută copiii în procesul general
de adaptare a acestora la divorţ sau separare
• Conflictul între foştii parteneri este, probabil, inevitabil; ceea ce contează este cum este rezolvat acest
conflict
• Strategiile distructive de depăşire a crizei îi afectează pe toţi din familie; un rezultat pozitiv este dat de
strategiile constructive
A învăţa despre divorţ şi problemele cu care se confruntă copiii
permite părinţilor să-i protejeze, atunci când apar asemenea situaţii. Există câteva soluţii:

1. Stabilirea unei baze pentru o relaţie “co-parentală” pozitivă, prin care părintele:
• Să ia în considerare atât timpul petrecut de el cu copilul, dar şi de celălalt părinte
• Să elaboreze un program de petrecere a timpului liber, în care să fie incluşi ambii părinţi
• Să facă eforturi pentru a respecta termenii acordului de alocare a timpului
• Să-l anunţe pe celălalt părinte dinainte, dacă există modificări de plan
• Să-şi pregătească copilul într-o manieră pozitivă pentru întâlnirile cu celălalt părinte
• Să nu întreţină discuţii cu fostul partener pe tema custodiei, vizitelor sau sprijinului material
atunci când se întâlnesc pentru a prelua copilul
• Să asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu celălalt părinte, dar
să-l sfătuiască să le discute deschis cu acesta
• Să-şi rezolve problemele cu părintele celălalt în particular, fără prezenţa altcuiva
• Să fie flexibil în ceea ce întreprinde legat de relaţia copilului cu celălalt pentru a respecta
nevoile fiecăruia
• Să nu-şi considere copilul un “mesager”, “colector de pensie alimentară” sau “spion”

43
2. Întreţinerea unei comunicări clare şi permanente cu copilul, prin care acesta trebuie să conştientizeze
următoarele:
• Nu el este cel ce a cauzat divorţul
• Nici un părinte nu-şi respinge copilul
• Va continua să aibă familie, chiar dacă părinţii săi nu mai sunt căsătoriţi
• Deşi sentimentele părinţilor unul faţă de celălalt s-au schimbat, dragostea lor pentru copil a
rămas aceeaşi
• Părinţii vor continua să aibă grijă de el
• Părinţii încearcă să ajungă la un acord în ceea ce priveşte explicaţiile oferite copilului,
referitoare la cauzele divorţului; copilul are nevoie doar de explicaţii clare; alte detalii îl
derutează
• Odată stabilit totul, copilul trebuie să ştie care sunt lucrurile care se schimbă: cu care dintre
părinţi va locui şi când va putea să-l vadă pe celălalt părinte, unde va locui şi unde va merge la
şcoală, când îşi va vedea celelalte rude: bunici, unchi, mătuşi
3. Menţinerea unei griji permanente a părintelui şi faţă de sine.
Funcţie de circumstanţe, energia emoţională şi fizică a părintelui este destul de scăzută. Trebuie să
existe modalităţi prin care acesta să-şi revină, pentru a putea să ofere copilului întregul său sprijin. Există
o serie de stări cu care copilul se confruntă în asemenea situaţii, iar părintele trebuie să-l ajute să le
depăşească. De aceea, se recomandă ca acesta să-i asigure copilului:
- Permanentă încurajare
• Copilul să fie convins că nu a fost vina lui
• Să i se reconfirme dragostea ambilor părinţi faţă de el
• Să i se precizeze că este normal să fie trist, în urma părăsirii căminului de către celălalt
părinte
- Stabilitate
• Părintele să menţină relaţia pe care o are cu copilul, încurajându-l şi pe celălalt să procedeze
la fel
• Să i se fixeze copilului un program relativ asemănător în ambele case
• Schimbările ce intervin în viaţa copilului să se facă pe cât posibil, foarte lent, oferindu-i-se
acestuia oportunitatea de a discuta despre ele şi de a recunoaşte eforturile întreprinse şi efectul
lor benefic
- Încurajare
• Copilul să fie încurajat să se joace cu prietenii sau să se implice în alte activităţi potrivite
vârstei sale
• Să fie sfătuit să-şi urmeze aceleaşi interese pe care le avea înainte de divorţ sau separare
- Corectitudine
• Copilul să nu fie întrebat direct sau indirect pe care dintre părinţi îl iubeşte mai mult
• Părintele să fie corect în alocarea timpului pe care şi-l petrece cu copilul, respectând şi
programul celuilalt
- Onestitate
• Părinţii trebuie să conştientizeze dorinţa copilului, de a-i vedea din nou împreună, dar nu
trebuie să-i dea false speranţe
• Să se discute sincer cu copilul despre schimbările sau mutările care-l vor afecta, înainte ca
acestea să apară
- Sprijin
• Să fie sprijinită nevoia copilului de a-şi vizita celălalt părinte
• Să fie susţinută dorinţa copilului de a-şi iubi în continuare ambii părinţi; copilul să ştie că,
indiferent de statutul marital al părinţilor, el trebuie să-i iubească pe amândoi
- Siguranţă
• Părinţii să nu încerce să-şi considere copilul consilierul sau sursa lor de sprijin emoţional;
văzându-şi părintele dependent de el, copilul se va simţi foarte nesigur; de aceea, acesta
trebuie să-şi găsească un adult care să-l susţină în asemenea momente

44
 • Să i se reamintească faptul că părinţii vor continua să aibă grijă de el
- Încredere
• Părintele să-i arate copilului că are încredere în abilitatea acestuia de a se adapta
schimbărilor
- Formarea şi menţinerea unui cerc de sprijin
• Părinţii să promoveze relaţiile dintre copil şi alţi adulţi de încredere, incluzând familia
extinsă, prietenii şi profesioniştii specializaţi în asemenea probleme
Sunt multe aspectele ce apar în contextul unui divorţ, de aceea e util să enunţăm câteva dintre
remarcile ce trebuie evitate, ele având un puternic impact negativ asupra copilului.
• “Dacă nu te porţi cum trebuie, te trimit să locuieşti cu tatăl/mama ta”
• “Eşti leneş/ încăpăţânat/ nervos exact ca tatăl/mama ta”
• “Aş putea să mă descurc mai bine singur.”
• “Dacă n-ai fi fost aici, aş fi putut…”
• “Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu.”
• “Mama/tatăl tău te-a pus să faci afirmaţia aceasta.”
• “Tatăl/mama ta nu ne iubeşte pe nici unul, altfel nu ne-ar fi părăsit.”
• “Nu poţi avea încredere în el/ea.”
• “Dacă te-ar fi iubit ţi-ar fi trimis pensia alimentară la timp.”
• “Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ea.”
• “Dacă nu-ţi place ce ţi-am cumpărat eu, cere-i tatălui/mamei tale ceva mai bun.”
• “Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?”
• “Într-o zi mă vei părăsi şi tu, exact ca mama/tatăl tău. Promite-mi că nu mă vei părăsi
niciodată!”
• “Eşti tot ce am. Eşti singura persoană pe care mă pot baza.”
Una dintre problemele cele mai dificile pentru părinţii care îşi împart responsabilitatea asupra
copilului o constituie ”dreptul la vizită”.
Există astfel câteva scopuri parentale constructive, care promovează bunăstarea copiilor, ajutându-
i să crească sănătoşi şi fericiţi.
• Ambii părinţi ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-şi ajuta copiii să crească şi să se
dezvolte armonios
• În general, părinţii ar trebui să încerce să se respecte, cel puţin de dragul copiilor
• Fiecare părinte ar trebui să respecte punctul de vedere al celuilalt, în ceea ce priveşte
modul de creştere a copiilor, încercând să fie, pe cât posibil, consecvenţi.
• Fiecare părinte are dreptul să ştie ce se întâmplă cu copilul, atunci când merge în vizită la
celălalt (să cunoască persoanele care-l îngrijesc atunci când mama/tatăl său nu se află
acolo)
• Părinţii ar trebui să încerce să fie de acord asupra educaţiei religioase copilului; să
stabilească şi care dintre ei va urmări dacă acesta frecventează sau nu orele de specialitate
• Este extrem de important ca fiecare să cunoască adresa şi toate datele de identificare ale
celuilalt, inclusiv cele de la locul de muncă
• Ambii părinţii trebuie să conştientizeze faptul că programul de vizitare se schimbă odată
cu creşterea copilului şi cu diferenţierea nevoilor acestuia
Reguli acceptate de vizitare
1. Să existe programe flexibile de vizită
• Celălalt părinte trebuie anunţat înainte dacă apar modificări în programul de vizitare şi, în
cazul în care copilul pleacă în vacanţă cu părintele la care se află în custodie, celălalt trebuie
să cunoască itinerariul
• Trebuie luat în considerare faptul că e posibil ca programul de vizită să fie afectat de anumite
planuri ale copilului
• Trebuie respectată dorinţa lor de flexibilitate

45
2. Vizitele să fie considerate aspecte fireşti ale noului program al copilului
• Părinţii să găsească activităţi care să le permită lor şi copiilor să-şi construiască relaţia, dar
care să le ofere şi oportunitatea de a petrece mai mult timp împreună
• Să ofere un echilibru între distracţie şi responsabilitatea faţă de copii
• Să fie încurajate vizitele care-i includ pe bunici şi familia extinsă
• Părinţii să le amenajeze copiilor un loc al lor, fie şi doar o parte dintr-o cameră sau chiar o
cameră întreagă, pentru ca atunci când merg în vizită la celălalt părinte să se simtă ca acasă
• Să fie sprijiniţi copiii în a-şi face prieteni prin împrejurimi, pentru a avea parteneri de joacă în
ambele cămine
• Să devină o obişnuinţă pregătirea copiilor pentru vizită
• Să se alcătuiască de către părinţi o listă de obiecte pe care acesta să le ia/aducă cu el; dacă
copilul este suficient de mare îşi poate pregăti singur bagajul
• Uneori, dacă este posibil, e bine să li se permită copiilor să-şi aducă şi câţiva prieteni
• Dacă există mai mulţi copii, părinţi pot din când în când să meargă separat cu ei, pentru a
putea acorda timp fiecăruia în parte
3. Să existe respect pentru fostul soţ/fosta soţie şi grijă faţă de copii
• Părintele care vine în vizită trebuie să apară la timp
• Dacă în programul de vizită este inclusă şi o altă persoană (noul partener al tatălui/mamei
sale) copilul trebuie anunţat dinainte
• Dacă părintele care nu mai locuieşte cu familia îşi schimbă adresa, slujba, numerele de
telefon, trebuie să-şi anunţe fosta soţie/ fostul soţ
Activităţi nepermise într-o vizită
Unii părinţii se folosesc de vizite pentru a-şi atinge scopuri distructive, acţionând pentru a-şi răni
fostul partener, pentru a-i distruge viaţa, pentru a se răzbuna pentru durerile provocate în prezent sau în
trecut. În acest sens, ei folosesc anumite strategii. Acestea pot crea chiar o relaţie mai ostilă cu fostul soţ/
fosta soţie şi pot afecta grav relaţia dintre copil şi unul sau ambii părinţi. Pentru a evita asemenea efecte
devastatoare e recomandat să se respecte următoarele:

1. Să nu se refuze comunicarea cu fostul partener.

• Să nu fie “folosit” copilul ca mesager în probleme legate, de pildă, de sprijinul financiar; sunt
aspecte ce trebuie discutate doar de adulţi
• Copilul nu trebuie învinovăţit pentru anularea sau schimbarea programului de vizitare; acestea
sunt responsabilităţile adulţilor
• Să nu fie transformat copilul în “spion” al părintelui
• Momentele în care copilul este luat şi adus nu trebuie transformate în oportunităţi de
declanşare a conflictului dintre părinţi; problemele să se rezolve fie la telefon, fie atunci când
copilul nu este de faţă
2. Să nu se încerce destrămarea relaţiei copilului cu celălalt părinte
• Să nu se încerce culpabilizarea copilului pentru faptul că-şi petrece timpul şi cu celălalt
părinte
• Vizitele nu trebuie folosite ca premii pentru un comportament bun al copilului şi nici nu
trebuie interzise, dacă acesta s-a comportat altfel decât se aştepta de la el
• Părintele să nu-i mărturisească copilului faptul că este trist şi se simte singur, dacă acesta îl
vizitează pe celălalt
• Să nu se interzică vizitele celuilalt părinte, ca o formă de a-l pedepsi pentru greşelile trecutului
sau pentru că nu a plătit la timp pensia alimentară a copilului, pentru că asemenea atitudini îl
pedepsesc pe copil, care este nevinovat
• Nu trebuie interzise vizitele doar pentru că unul dintre părinţi consideră că celălalt “nu merită”
să-şi vadă fiul/ fiica. Aceasta se poate întâmpla doar în cazul în care fostul partener reprezintă
o adevărată ameninţare pentru copil; altfel, adulţii şi copiii au nevoie şi merită să se vadă

46
 • Nu trebuie invocate false acuzaţii de abuz, doar pentru a nu mai permite părintelui să-şi
viziteze copilul
• Să se încerce evitarea interferării activităţilor de petrecere a timpului liber a copilului
(sporturi, hobby-uri) cu momentele în care acesta se întâlneşte cu celălalt părinte; uneori poate
că e posibil ca adultul să se alăture copilului, în asemenea situaţii
• Copilul să nu fie admonestat pentru obiectele lăsate la celălalt părinte, pentru că e bine ca el să
simtă că aparţine ambelor cămine
• Să nu se pretindă că este bolnav copilul, doar pentru a-l împiedica pe fostul partener să-şi
viziteze fiul/ fiica
• Nu trebuie interzis celuilalt părinte să-şi caute copilul la telefon
3. Să nu se transfere furia faţă de fostul partener asupra relaţiei părintelui cu copilul
• Nu trebuie rănit copilul prin apariţii întârziate la întâlnirea stabilită sau prin neprezentare.
4. Să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce “cumpărarea” dragostei sau a loialităţii sale
• Să nu se permită copilului să-l şantajeze pe celălalt părinte, condiţionând dreptul de a fi vizitat
de cumpărarea anumitor obiecte
• Părintele să nu încerce să-l mituiască pe copil
• Nu trebuie ca celălalt părinte să fie un fel de “amic” al copilului, pentru că acesta are nevoie
de un părinte, în adevărata accepţiune
• Nu e nevoie ca timpul alocat vizitei să fie plin de activităţi extraordinare; se pot realiza şi
activităţi domestice, de rutină, la care să participe împreună, copilul şi părintele (gătit,
curăţenie)
Odată cu separarea părinţilor, copiii se confruntă cu o mulţime de probleme, aşa cum am precizat
anterior: le este dor de celălalt părinte; când sunt mici se învinovăţesc pentru divorţul părinţilor; alţii
încearcă într-un mod disperat să-i împace; sunt trişti; se plâng, unii dezvoltă comportamente negative.
Există 4 mari categorii de explicaţii pentru rezultatele negative ale copiilor, care au trecut
prin experienţa divorţului.

1. Sărăcia sau chiar reducerea substanţială a resurselor financiare, care adese urmează unui
divorţ, reprezintă una dintre cauzele principale ale problemelor copiilor. De fapt, rezultatele negative
“tipice” ale celor aflaţi într-o astfel de situaţie seamănă foarte mult cu cele ale copiilor săraci. Când
copiii sunt sau devin săraci, fie că părinţii sunt căsătoriţi sau nu, se întâlnesc mulţi factori care
dezechilibrează. Astfel, cel puţin 55% dintre femeile din Canada, însoţite de copii au fost nevoite să se
mute după separare în locuri mai aglomerate, poluate, zgomotoase, cu case mai sărăcăcioase. Ca
rezultat, sănătatea le-a fost afectată, atât cea fizică, cât şi cea psihică. Zonele învecinate erau mai
nesigure, erau mulţi copii săraci, care aveau rezultate slabe la şcoală şi care erau implicaţi în acte de
delincvenţă juvenilă. Mai mult, părintele custode, în general mama, are dificultăţi, lucrând mai multe ore
pentru a se putea întreţine. Întoarsă acasă, se simte obosită şi mai puţin dornică să-i acorde atenţie
copilului său. În consecinţă, copiii mamelor divorţate, care sunt sărace sau nesigure din punct de vedere
financiar, primesc mai puţină atenţie, îndrumare, încurajare şi afecţiune decât cei de vârsta lor. Sunt
mame incapabile, dintr-o serie de motive, să monitorizeze activitatea şcolară a copiilor lor, succesul sau
insuccesul acestora. În afara şcolii copiii pot fi singuri acasă, cu alţi copii, nesupravegheaţi sau chiar pe
străzi. Sunt cei implicaţi în acte de delincvenţă juvenilă sau în relaţii intime prea timpurii. De aceea,
dacă am încerca să eliminăm sau să reducem semnificativ sărăcia, consecinţele divorţului nu i-ar mai
afecta atât de puternic pe copii.
2. Cele analizate anterior au scos la iveală cea de-a doua cauză: diminuarea îndeplinirii
obligaţiilor părinteşti. Divorţul creează o serie de factori de tensiune pentru părinţi, în special pentru
custode, căruia îi este foarte greu să depăşească situaţia, dacă este sărac. Aceste influenţe nefaste reduc
timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează negativ modalităţile de manifestare a afecţiunii, cresc
instabilitatea parentală, permit etalarea unei mai mari durităţi sau din contră o permisivitate exagerată din
partea adultului. După divorţ, mulţi părinţi eşuează în a-şi îngriji copiii, nu le oferă un program stabil, un
adăpost departe de tensiunile externe. Confruntaţi cu nevoile proprii de viaţă socială şi companie a

47
adulţilor, mulţi părinţi divorţaţi devin adesea “amicii” copiilor lor şi abdică de la responsabilităţile
parentale. Astfel, acestor adolescenţi le lipsesc îndrumările şi autoritatea părinţilor.
3. Mulţi părinţi divorţaţi sunt atât de împovăraţi emoţional şi financiar, încât devin, cel puţin
temporar, depresivi, în timp ce alţii iniţiază o căutare disperată a unui nou partener, care-i face mai puţin
disponibili pentru copiii lor şi nu le permite să răspundă copiilor pe măsura aşteptărilor acestora.
4. Părinţii care continuă să se certe şi să abuzeze verbal unul de celălalt în faţa copiilor după divorţ
cauzează o tensiune enormă acestora. Ei sunt întotdeauna afectaţi de dezacordurile dintre părinţi, fie în
timpul unei căsnicii, fie după divorţ. Conflictul parental poate determina depresia, ostilitatea,
agresivitatea şi alte activităţi nepotrivite ale copiilor. Mai mult decât atât, un asemenea conflict este un
model de rol disfuncţional pentru ei. Copiii învaţă faptul că neînţelegerile pot fi rezolvate numai prin
“luptă”. Această lecţie induce consecinţe negative asupra viitoarelor lor relaţii, inclusiv cea maritală.
Furstenberg în 1991 afirma: ”Majoritatea copiilor afectaţi de divorţ prezintă probleme
comportamentale înainte de divorţul propriu-zis. Acesta doar le intensifică. Temperamentul adolescenţilor
şi factorii familiali solicitanţi cu care se confruntă reprezintă alte forţe care afectează modul în care se
manifestă aceştia într-o situaţie de divorţ. Adolescenţii cu temperamente dificile se comportă diferit de cei
cu o fire mai liniştită. În ceea ce priveşte factorii familiali stresanţi, fiecare situaţie de divorţ diferă. Ele se
deosebesc funcţie de problemele existente şi de metodele de a le depăşi. Datorită acestor circumstanţe
diverse, adolescenţii au atitudini negative faţă de întreaga situaţie şi de cei implicaţi.”
Anumiţi cercetători au sugerat că ar exista diferenţe funcţie de vârsta şi sexul copiilor, în ceea ce
priveşte adaptarea lor la divorţ. Şi au prezentat şi câteva argumente în favoarea acestei afirmaţii. Astfel, s-
a constatat că fetele se acomodează, în general, mai bine, deşi nu neapărat şi la o eventuală recăsătorire a
mamei custode. Există o diversitate largă a nivelelor de adaptare, funcţie de personalitatea copilului şi de
condiţiile din familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vârstă. Copiii foarte mici, cei sub 4 ani, pot să nu
observe absenţa unui părinte, pe care l-au văzut şi înainte foarte rar; dacă mama ca principală persoană
care s-a ocupat de îngrijirea lor se comportă bine, e posibil ca ei să nu fie afectaţi semnificativ. E mult mai
probabil ca ei să se adapteze foarte bine şi unei recăsătoriri a părintelui custode. Oricum, dacă sărăcia se
dovedeşte a fi o consecinţă a separării sau o precede pe aceasta, copiii din categoria de vârstă sub 10 ani
tind mult mai mult să fie afectaţi decât adolescenţii, în special în termenii dezvoltării lor intelectuale. Noi
cercetări indică cu claritate că sărăcia din perioada copilăriei timpurii împiedică dezvoltarea cognitivă şi
verbală. În consecinţă, întârzie adaptarea copiilor la grădiniţă. Mulţi dintre ei ajung în clasa I nepregătiţi
pentru a citi şi în felul acesta un ciclu educaţional este ratat, încă de la început. În contrast, un copil care
devine sărac doar în timpul adolescenţei poate avea deja o bază solidă, pe care să-şi întemeieze succesul
şcolar.
Adesea copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 10 ani pot fi cei mai influenţaţi negativ, pentru că nu
sunt suficienţi de maturi să înţeleagă pierderea şi circumstanţele familiale schimbătoare. La fel de bine
însă, şi copiii cei mai mari pot fi afectaţi semnificativ de cele 4 cauze prezentate anterior. Pentru
adolescenţi o situaţie absolut dificilă apare când părintele custode pierde ocazia de a comunica cu el şi de
a-l monitoriza. Adolescenţa este deja o perioadă în care “tentaţiile” către devianţă abundă, iar un tânăr
lipsit de susţinerea parentală se poate “pierde” sub influenţele negative ale celor de vârsta sa. Şi rezultatele
şcolare au de suferit. De asemenea, tinerele adolescente cu părinţi separaţi sunt supuse unui mare risc de a
deveni active din punct de vedere sexual şi cel mai adesea însărcinate. Acest fapt se accentuează mai ales
când mama are relaţii intime numeroase.
Băieţii au probleme de comportament în şcoală pe parcursul stadiilor iniţiale şi în primii doi ani
după divorţ; suferă un declin în performanţa academică; devin mai expuşi la consumul de droguri şi
alcool, prezintă un risc mărit de comportament agresiv, acumulează un procent mai mare de abandon
şcolar decât cei neimplicaţi în situaţii de divorţ. Fetele prezintă semne de depresie după divorţul părinţilor
şi în urma schimbărilor survenite în viaţa lor. Tot ele înregistrează o scădere a performanţei şcolare,
acumulează un procent ridicat de abandon şcolar, în comparaţie cu cele din familiile intacte şi îşi părăsesc
căminul, alăturându-se unei persoane mai mature şi începându-şi relaţiile intime mai devreme decât cele
din familiile obişnuite. Sunt oare ajutaţi copiii de recăsătorirea părinţilor? Nu există foarte multe cercetări
pe această temă. În Statele Unite studiile arată că, în vreme ce recăsătorirea mamei poate sprijini financiar
familia şi poate fi foarte bună pentru mamă, adesea are consecinţe negative asupra copiilor, în special
pentru fetele care au avut o relaţie foarte apropiată cu mama lor. Acestea îl detestă pe intrus, în timp ce

48
băieţii profită de situaţie pentru a-şi petrece cât mai mult timp departe de casă. Un alt aspect negativ ar fi
acela că fetele sunt expuse şi abuzului sexual din partea taţilor vitregi sau a prietenilor mamei. În anumite
studii unele tinere, studente fiind în momentul chestionării, au recunoscut că au distrus în mod deliberat
relaţia mamei cu celălalt, manifestându-şi resentimentele faţă de acesta. Pentru ele, recăsătorirea mamei a
fost urmată de o perioadă de comportament relativ deviant, atitudinea lor cauzându-i acesteia o mare
durere.
Am menţionat deja că adolescenţii întârziaţi şi tinerii adulţi tind să-şi părăsească familia, odată cu
recăsătorirea părintelui custode. Acesta poate fi rezultatul conflictului cu noul părinte vitreg sau al
faptului că noul cuplu nu îl face pe copil să se simtă binevenit sau pentru că subtil sau nu este “încurajat”
să plece. Există însă şi o parte pozitivă, mulţi copii apreciind prezenţa unui părinte vitreg, afecţiunea
acestuia. Mai mult decât atât, mulţi băieţi sunt avantajaţi de un rol suplimentar de adult autoritar în
familie. Mulţi copii beneficiază de asemenea de reţeaua lor de rudenie extinsă la bunici şi fraţi vitregi.
Studii asupra tinerilor, care au trecut printr-o recăsătorire a părintelui custode au demonstrat că aceştia
sunt puternic ataşaţi de familia reconstruită şi “beneficiază” emoţional în urma acestui proces. Este astfel
posibil ca unele din efectele pozitive ale refacerii familiei să nu apară decât târziu, la adulteţe. Cercetările
s-au centrat pe copii şi adolescenţi, aşa încât rezultatele asupra adulţilor lipsesc încă.
Fenomenul divorţului este o problemă mult mai complexă decât se consideră, în general.
Statisticile referitoare la el sunt dificil de înţeles şi, în consecinţă, sunt eronat interpretate în mod frecvent.
Astfel, aproape o treime dintre căsătoriile din Canada sfârşesc prin divorţ şi rata este, într-o anumită
măsură, mai mare în cazul recăsătoririlor. Despărţirile sunt mai des întâlnite la cuplurile care coabitează.
În prezent, nu există predicţii solide în ceea ce priveşte un declin evident sau o creştere vizibilă a ratei de
divorţ într-un viitor apropiat. Divorţul şi recăsătoria sunt instituţii ale adulţilor. Astfel că ele permit
separarea indivizilor dintr-un cuplu şi le dau posibilitatea foştilor parteneri de a se căsători cu alţii. Ca
instituţii, cele două nu reprezintă cel mai bine interesul copiilor. Nu este surprinzător că mulţi, deşi nu
majoritatea, suportă consecinţe grave în urma divorţului părinţilor şi unele dintre aceste efecte negative
durează chiar şi până în adulteţea lor.
Am sesizat că divorţul este adesea însoţit de sărăcie şi o reducere semnificativă a resurselor
financiare. Acest factor contribuie la amplificarea rezultatelor negative ale divorţului asupra unităţii
familiale de tip mamă copil şi asupra şanselor de reuşită în viaţă ale copiilor. În unele societăţi europene,
în special în Olanda şi Suedia, reţeaua de securitate socială compensează puternic, astfel încât familiile cu
un singur părinte (de pildă, mama) au o rată scăzută de sărăcie, similară celei a familiilor cu doi părinţi; în
jur de 7%. Consecinţele negative ale divorţului asupra copiilor nu au dispărut în întregime, dar sunt cu
siguranţă mai puţin pronunţate decât în Canada şi Statele Unite. În orice familie, un divorţ este un semn
pentru noi toţi de a ne mobiliza. Faptul că acum sunt mai multe despărţiri nu înseamnă că sunt mai puţin
dureroase. Când o familie se află în criză este de datoria tuturor să ajute într-o anumită măsură, să
intervină. Copiii sunt viitorul nostru şi merită atenţia noastră totală şi sprijinul necondiţionat. Este
responsabilitatea noastră colectivă de a-i proteja pe cei implicaţi în divorţ. Adulţii divorţează unul de
celălalt, dar în nici un caz de copiii lor, însă pentru aceştia din urmă perspectiva pare diferită, de cele mai
multe ori.
5. Moartea unuia dintre membrii familiei
Un astfel de eveniment poate duce la distrugerea modelelor de viaţă pentru foarte multă vreme.
Există, de altfel, un număr de factori, care determină aceste consecinţe nefaste ale morţii, incluzând:
• Cine moare. Pentru că moartea în societăţile moderne este atribuită la scară extinsă celor în
vârstă, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare din punct de vedere emoţional. În
cazul morţii copilului unic există probabilitatea ca părinţii să divorţeze, iar dacă nu, oricum
rolurile parentale se pierd cu totul. În familiile de tip patriarhal din trecut, moartea tatălui
reprezenta de asemenea un eveniment întâmpinat cu emoţii puternice, determinând în acelaşi timp
serioase probleme economice pentru întreaga familie
• Contribuţia defunctului la solidaritatea familiei. Datorită faptului că familiile devin mai mobile,
atât din punct de vedere geografic, cât şi social, în multe cazuri generaţia bunicilor este cea care
oferă cheia legăturilor familiale. În casa acestora se reunesc toţi în vacanţă; sprijinirea lor
permanentă constituie baza reînnodării relaţiilor dintre fraţi, mai ales în cazul celor care s-au
dispersat în lume. Odată cu moartea bunicilor, aceste legături dintre mătuşi, unchi şi verişori

49
 suferă mari modificări, fiind de cele mai multe ori influenţate negativ, în cazul în care există şi o
moştenire.
• Cum mor membrii familiei şi modelele de asistenţă familială în procesul de dispariţie a lor.
Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem de stigmatizante pentru membrii
familiei. Inegalităţile în ceea ce priveşte îngrijirea celor aflaţi în suferinţă, cum ar fi povara
îngrijirii părintelui doar de către unul dintre fraţi, pot determina atitudini ostile din partea celorlalţi
fraţi, care nu au contribuit deloc la aceasta.
Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de lungă durată poate
avea efecte dureroase. Fiecare persoană îşi exprimă suferinţa diferit. Există, în fapt, 5 stadii pe care le
parcurge cineva aflat într-o asemenea situaţie. E posibil însă ca ele să nu fie urmate cu exactitate. Se poate
ca cineva să repete acelaşi stadiu de mai multe ori, în sensul că situaţii precum găsirea unui obiect drag
celui pierdut pot determina inducerea unei stări extrem de negative şi reîntoarcerea la stadiul de suferinţă
profundă
1. Negarea - Stadiul “Nu, nu mie.”
Acest stadiu este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în viaţă încă se aşteaptă
să-l vadă venind.
2. Furie – resentiment - Stadiul “De ce mie?.”
Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă e furios pe alţii pentru ceea ce i s-a
întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios şi pe partenerul decedat, pentru că a murit.
3. Acord - Stadiul “Dacă eu fac asta, tu faci asta.”
Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/ soţia se doreşte stabilirea unui acord cu
Dumnezeu:” Voi deveni mai bun/ bună, dacă mi-l aduci înapoi.”
4. Depresia - Stadiul “Chiar s-a întâmplat.”
Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei atrage după sine
depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana respectivă e absorbită de o stare de linişte
dureroasă.
5. Acceptarea - Stadiul “Asta este…”
Momentul în care cel rămas în viaţă trebuie să-şi continue drumul.
Moartea este o realitate pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa s-o înfrunte. Părinţii pot începe să
abordeze moartea ca parte a vieţii de zi cu zi, chiar înainte de prezenţa unui astfel de eveniment în familie.
O plantă sau o pasăre moartă constituie un moment potrivit al deschiderii unei conversaţii pe această temă.
E bine să se înceapă din timp, părintele să fie sincer şi să-şi încurajeze copiii să-şi prezinte opinia despre
moarte. Discuţiile periodice despre moarte sunt importante, de vreme ce înţelegerea acesteia reprezintă un
proces gradual. Copiii vor primi informaţiile, dacă se simt pregătiţi, iar înţelegerea fenomenului se va
accentua, odată cu dezvoltarea lor. Copiii simt pierderea celor iubiţi ca şi adulţii, deşi durerea e exprimată
adesea în diverse moduri: prin joacă, artă sau chiar prin indisciplină. Ei înfruntă durerea funcţie de
intensitatea relaţiei pe care o aveau cu cel decedat.
Vom încerca o prezentare a diferitelor reacţii ale copiilor, funcţie de vârsta pe care o au în
momentul morţii cuiva foarte apropiat.
Nou-născuţi până la 3 ani
Chiar şi cei foarte mici simt când rutina familiei este distrusă şi cei din jurul lor au o stare
emoţională deosebită. Dar, cu toate acestea, cei care aparţin acestei categorii de vârstă înţeleg foarte puţin
fenomenului.
Reacţia copilului: Modificări de somn, mâncare şi stare generală.
Cum se intervine:
• Păstraţi cadrul obişnuit cât mai mult posibil
• Oferiţi îngrijire constantă. Dacă părintele este prea afectat, e util să caute o persoană de
încredere, care să-l substituie în îngrijirea copilului
Copii cu vârsta cuprinsă între 3- 6 ani
În mod obişnuit, copilul nu va înţelege că moartea este permanentă. El s-ar putea gândi la acest
fenomen ca la ceva temporar sau reversibil sau chiar ar putea părea neafectat. Sunt obişnuite temerile sale
conform cărora celor morţi le este frig sau foame în coşciug.

50
 Reacţia copilului: Poate avea coşmaruri; e posibil să repete întrebările legate de moarte sau să se
întoarcă la comportamente anterioare, timpurii. Pentru că are experienţe limitate în acest sens, poate face
conexiuni neplauzibile. De pildă: Mătuşa Ioana a murit din cauza unei dureri de cap. Tata spune că-l doare
capul. Poate că va muri şi el.
Cum se intervine:
• Priviţi copilul în ochi şi atingeţi-l cu căldură, când discutaţi despre moarte.
• Scurtaţi timpul în care sunteţi departe de copil. Asiguraţi-vă că ştie unde sunteţi şi cum vă
poate găsi
• Evitaţi cuvinte, precum: “somn”, “odihnă“, “pierdere”, “trecere în nefiinţă”
• Explicaţi-i fenomenul în termeni concreţi, cum ar fi: “cineva care nu respiră, nu mănâncă,
nu merge la baie sau nu se dezvoltă”.
• Repetaţi explicaţiile simplu, sincer, ori de câte ori sunteţi solicitat de către copil
• Asiguraţi-l din nou că este în siguranţă şi că aveţi în plan să fiţi permanent prezent;
precizaţi-i că oamenii mor doar când îmbătrânesc.
• Permiteţi-le să-şi exprime sentimentele, cum ar fi: pictarea unor imagini, citirea şi
prezentarea de poveşti despre moarte sau despre cei iubiţi sau reconstituirea
înmormântării.
Copii cu vârsta cuprinsă între 6- 9 ani
Un copil la această vârstă poate privi moartea ca pe ceva care vine şi duce oamenii departe sau
care poate să se ia ca o răceală. Unii se pot gândi că persoana decedată se va întoarce. Se pot învinui
pentru moartea sa, pentru că au dorit la un moment dat ca acesta să dispară (“Ce n-aş da să nu-l mai
văd!”) sau pentru că au fost incapabili să-l ajute ( “ Nu l-am ajutat pe bunicul să tundă iarba. Acum a
murit.” ) Apar, de asemenea, temeri legate de moarte.
Reacţia copilului: Copilul se poate simţi agitat, confuz sau trist sau poate chiar să nu prezinte nici
un fel de semn. E obişnuită şi teama de a nu fi abandonat de alţi membri ai familiei. Adesea sunt obsedaţi
de cauzele morţii, precum şi de procesele fizice ce au loc după moarte.
Cum se intervine:
• Fiţi un bun ascultător. Corectaţi orice idee confuză pe care o poate avea copilul
• Oferiţi ocazii de joacă
• Asiguraţi-l că moartea nu a fost din vina sa
• Oferiţi oportunităţi de a deschide discuţia cu copilul în linişte, citind poveşti legate de
acest subiect
• Un copil care se decide să nu discute despre ce s-a întâmplat îşi poate aşterne
gândurile într-un jurnal sau se poate exprima prin desen
Copii cu vârsta cuprinsă între 9- 12 ani

Preadolescenţii înţeleg mai bine permanenţa morţii. Unii din această categorie de vârstă pot părea
neafectaţi de moarte, dar doar la suprafaţă. Ei văd moartea ca pe o pedeapsă pentru faptele rele.
Reacţia copilului: Furie îndreptată către o varietate de persoane: faţă de sine, de părinţi, de alţii,
de persoana care a murit, de fraţi. Vina şi durerea se nasc din această furie.
Cum se intervine:
• Asiguraţi-l că persoana nu a murit pentru că el a fost “rău”
• Abordaţi tema cât mai delicat
Adolescenţi
Adolescenţii înţeleg precum adulţii acest fenomen şi realizează că fiecare va muri cândva. Îşi pot
asuma, într-o manieră inadecvată, responsabilităţi de adult, cum ar fi cele legate de bunăstarea familială şi
financiară. Îşi pot asuma chiar rolurile persoanei decedate, îşi pot nega sentimentele sau îşi pot exprima
furia, fapt ce creează o suferinţă suplimentară.
Reacţia adolescentului: Se poate simţi derutat, responsabil, neajutorat, furios, trist, singur.
Cum se intervine:
• Vorbiţi-i fără să-l criticaţi sau să-l judecaţi
• Exprimaţi-vă propriile sentimente faţă de moarte
51
 • Vegheaţi asupra stopării asumării de către acesta a altor roluri decât cele potrivite pentru
el
• Reasiguraţi-l de faptul că nu el a cauzat moartea
• Continuaţi să-l sprijiniţi şi să-l ascultaţi, deşi poate părea că a depăşit situaţia
• Acordaţi-i timp pentru singurătate şi reflecţie. Fiţi la dispoziţia sa, când are nevoie.
În general, prima experienţă familială a morţii este cea a bunicilor. În urma intervievării unui
număr de studenţi ai universităţii americane Trinity s-a constatat că percepţia acestora era că, în mod
normal, moartea vine la cei în vârstă, la cei care şi-au trăit complet viaţa. În cazul chestionării celor
aparţinând claselor sociale inferioare sau minorităţilor, răspunsul a fost că moartea vine prematur datorită
violenţei.
Pe lângă moartea soţului sau a copilului, cea a părinţilor determină adesea la adulţi o mare
suferinţă. Aşa cum nota Ralph Keyes: “Cred că atunci când îţi pierzi părinţii e ca şi cum linia de apărare
s-a dus. Eşti în spatele unei formaţiuni de soldaţi, în care se trage, iar primele două rânduri se
prăbuşesc…. Îmi amintesc că atunci când a murit mama, un preot mi-a spus că te simţi vulnerabil într-un
fel în care nu te simţeai când îţi trăiau părinţii. Trebuie să mergi înainte şi să spui:’ Sunt gata să-mi asum
responsabilitatea în lume.”Un alt aspect strâns legat de tema morţii îl reprezintă descrierea văduviei în
literatura de specialitate. Într-una din cărţile sale referitoare la femei şi la problema morţii, Sally Cline
observă cum stigmatul văduviei derivă din faptul că este un statut atribuit, în mod obişnuit, femeilor. În
societăţile patriarhale, orientate către cuplu, văduva este văzută adesea ca fiind indisponibilă, neinteresantă
şi chiar netentantă din punct de vedere sexual.
Din perspectivă etimologică se afirmă că vechiul cuvânt englezesc “widewe”, cu originea în
rădăcina indo-europeană “width” înseamnă a fi gol sau separat. Cuvântul provenit din sanscrită “vidth”
înseamnă lipsă. Joseph T. Shipley în “Dicţionarul originilor cuvintelor” indică faptul că “de vreme ce
mariajul a alcătuit din doi unul, o văduvă este o femeie, care a fost golită de sine.” Alţi scriitori confirmă
această noţiune:” Era văduvă, acea entitate feminină ciudată, care a fost odată înzestrată cu o personalitate
dublă şi care era acum doar jumătate din ce fusese.” Aceste sensuri nu sunt aplicate în mod similar
văduvilor. Studiile asupra văduvelor au indicat aspecte obişnuite, cum ar fi stresul financiar, sentimente de
singurătate, pierderea prietenilor şi izolarea socială, precum şi probleme cu alţi membri ai familiei. Copiii,
de pildă, pot refuza oportunităţile mamelor lor văduve de a avea relaţii intime, cerându-le practicarea unui
comportament de “călugăriţe”, din respect faţă de tatăl decedat . A fi prima văduvă dintr-un grup de
prieteni poate fi puternic stigmatizant, pentru că aceasta este percepută a fi o potenţială ameninţare pentru
relaţiile de cuplu şi o posibilă victimă a “sindromului de ataşare al văduvei”. În sensul că aceasta e dornică
să se ataşeze de cineva şi îl prinde în capcana rolurilor obligatorii, forţându-l să ia decizii. Problema
abordată vizează mai mult văduvele din grupurile mai în vârstă din prezent. Acestea sunt generaţii de
femei, care sunt în general prea bătrâne pentru a fi afectate de mişcarea feministă a ultimelor decenii.
Adesea identităţile lor erau atât de dependente de cele ale soţilor, încât în momentul morţii acestora, ele îşi
pierdeau o parte semnificativă din sine. Pe de altă parte, datorită discrepanţelor mai mari între vârsta
soţilor şi cea a soţiilor, întâlnite în trecut, mulţi soţi şi-au pregătit soţiile să fie văduve. Pentru multe
generaţii recente de femei, lucrurile sunt diferite, pentru că e mult mai probabil ca acestea să beneficieze
de o socializare anticipativă pentru văduvie, datorită divorţului anterior, precum şi din cauza faptului că o
mare parte a identităţilor lor derivă din activităţile de pe piaţa muncii.
Când un partener din cuplul căsătorit moare, cel ce supravieţuieşte nu numai că este văduvit de
soţ/soţie, dar se şi confruntă dintr-odată cu necesitatea de a organiza un cămin cu părinte unic. În cazul uni
bărbat, acesta înseamnă adesea ca el să se confrunte cu sarcinile gospodăreşti şi cu cele legate de creşterea
copiilor, activităţi în care se implicase foarte puţin înainte. Dar nu numai atât, pentru că, în fapt, el trebuie
să facă toate acestea în condiţii foarte dificile, presupunând că atât el, cât şi copiii sunt puternic afectaţi de
moarte soţiei/mamei. Pe de altă parte, pentru un văduv pare chiar neverosimil să se găsească dintr-odată
privat de ceva, de vreme ce majoritatea bărbaţilor au o slujbă plătită. Prin contrast, când soţul/tatăl moare,
cel mai probabil fenomen este sărăcirea familiei. Dacă mama avea o slujbă plătită înainte de moartea
soţului, venitul său este prea mic, probabil, pentru a putea sprijini întreaga familie într-o manieră decentă.
Dacă aceasta nu avea servici înainte de tragedie, situaţia este şi mai disperată. În ciuda traumelor evidente
ale pierderii soţului, studii americane recente sugerează că văduvia, în comparaţie cu divorţul în ciuda
imaginii publice contrare pare, într-o anumită măsură, mai uşor de îndurat. Văduvele, în comparaţie cu

52
cele divorţate de aceeaşi vârstă, par să primească mai mult sprijin din partea altor indivizi decât
divorţatele. Statutul de văduvă pare, de asemenea, să aibă o definire mai clară decât celălalt, atât din
perspectiva lor, dar şi a altora, iar văduvele (precum şi cele divorţate care nu şi-au dorit separarea relaţiei)
tind a avea o imagine mai bună a soţilor lor decât majoritatea celor divorţate.
Aşa cum afirma Gay Kitson: “ În ciuda percepţiei că moartea celui iubit ar trebui să fie mai
dureroasă din punctul de vedere al adaptării decât divorţul de cineva pe care l-am iubit anterior, datele
asupra sănătăţii fizice şi mentale a văduvelor şi divorţatelor indică faptul că, în general, există o tulburare
mentală şi fizică mai mare printre cele divorţate decât printre văduve”. Se cunosc puţine despre frecvenţa,
precum şi despre consecinţele morţii unui părinte, care nu a fost căsătorit cu celălalt părinte la momentul
decesului. Statisticile oficiale ar clasifica un astfel de părinte fie singur, fie divorţat, în funcţie de existenţa
sau nu a unui copil, provenit dintr-o uniune non-maritală sau dintr-o căsătorie încheiată prin divorţ.
Părintele care se recăsătoreşte ar trebui înregistrat ca fiind căsătorit. În ciuda faptului că din punct de
vedere statistic cel care nu deţine custodia copilului nu ar trebui recunoscut ca părinte, moartea sa poate
reprezenta încă o pierdere grea pentru copii, care e posibil să fi avut o relaţie apropiată cu acesta. Se
presupune că are efect şi asupra fostului partener, deşi nu a fost mult studiat acest aspect. Dacă un fost
partener (fie căsătorit anterior cu celălalt părinte, fie nu) plătea pensie copilului, moartea sa poate însemna,
de asemenea, o pierdere financiară pentru cel ce deţinea custodia copilului, ca şi pentru acesta. Dacă
custodele moare, copiii trec imediat în grija celuilalt, deţinător anterior al statutului de părinte non-
custodial. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori, în cazul celor proveniţi din căsnicii destrămate în
urma divorţului, şi mai puţin din uniuni non-maritale. Este cert că moartea este un fenomen care afectează
covârşitor familia în ansamblu şi pe fiecare dintre membrii săi în parte.

53