Cine e

Charlemagne?
 Dr. Herbert Illig, profesor de istorie german,
a lansat în 1996 teoria “timpului fantomă”, prin
care a susţinut că între anii 614 şi 911 nu s-a
întâmplat absolut nimic în istorie, întrucât
aceşti ani au fost inventaţi.

Criticii acestei teorii vin însă cu un

argument forte: existenţa lui Carol cel Mare
(Charlemagne), marele împărat al Sf. Imperiului
Roman, cel care ar fi trăit între anii 742 şi 814.
Astfel, dacă acest împărat ar fi domnit şi existat
cu adevărat în această perioadă, atunci toată
teoria “timpului fantomă” cade.

Dar chiar a existat acest celebru împărat?

E posibil să-l eliminăm din istorie?

Desigur că nu e uşor, dar nici imposibil.

Sunt multe lucruri stranii în legătură cu Carol
cel Mare, dintre care vom aminti câteva:
 1) Nesiguranţa datei şi locului de naştere
a împăratului.

Nu se ştie exact unde s-a născut Carol cel

Mare, existând de-a lungul timpului o mulţime
de locuri de naştere. De asemenea, şi data
naşterii a variat foarte mult (între 742 şi 747).
Despre mama lui Charlemagne, Betrada, s-a
spus ba că a fost o prinţesă bretoniană, ba că o
nobilă ungară, sau membră a familiei imperiale
bizantine.

2) Neclarităţi privind încoronarea ca

împărat a lui Carol cel Mare.

Nu este clar dacă împăratul Carol a cerut să

fie încoronat, sau a fost încoronat pe
neaşteptate de către Papă. De asemenea, nu se
ştie dacă a fost o încoronare formală sau o
aclamaţie. Einhard, biograful oficial al
împăratului, susţine că a fost o “acceptare a
titlului imperial”.
 3) Mari istorici şi cronicari de după
perioada domniei lui Charlemagne nu scriu
nimic despre acesta.

E curios faptul cum unii istorici şi cronicari

n-au auzit nimic despre un împărat
“Charlemagne”. E vorba de Andreas din
Bergamo (sec.9), Bonizo din Sutri (sec.11), Gero
din Reichersberg (sec.12), Nicolaus Cusanus
(sec.15).

4) Numărul incredibil de mic de vasali ai

împăratului identificaţi.

În 1966, Bollough a reuşit să identifice doar

2 vasali ai împăratului, din cei peste 1.000
raportaţi a fi “vassi dominici” în cronici, şi din
cei 30.000 de vasali nobili. Până în 1990,
Walther Kienast a reuşit să identifice 24 de
vasali. Chiar şi aşa, este un număr foarte mic.

5) Relaţiile împăratului cu alţi

conducători, neconfirmate din alte surse.
 Se spune în istorie că Charlemagne ar fi
întreţinut relaţii diplomatice cu Harun al-
Raschid, califul Bagdadului (personajul din
“1001 de nopţi”), care i-a trimis drept cadou un
elefant alb, cu care împăratul ar fi participat în
toate acţiunile militare desfăşurate între anii
802 şi 810. Surpriză, însă! Nici o sursă arabă nu
menţionează existenţa unei asemenea relaţii
diplomatice.

6) Ce clădiri a ridicat Charlemagne?

Precum ştim din textele vechi, între 476 şi

855 au fost ridicate 1.695 de clădiri în toată
Europa (clădiri ce au supravieţuit până în
prezent), dintre care 312 catedrale, 1.254 de
mănăstiri şi 129 de palate regale. Iată ce afirmă
istoricul Harald Braunfels: “Dintre toate aceste
clădiri, până în 1991 doar 215 au fost examinate
de arheologi, iar din acestea, construcţiile
originale au fost găsite în maximum 10 clădiri,
restul clădirilor existente până în ziua de azi,
fiind de fapt reconstrucţii”.
7) Capela din Aachen, atribuită lui
Charlemagne, a fost de fapt construită mult
mai târziu.

Capodopera arhitecturii caroligiene, capela

din Aachen, se spune că a fost ridicată între anii
792 şi 799, sub îndrumarea directă a lui Carol
cel Mare. Totuşi, clădiri comparabile cu Aachen,
ca stil şi tehnologie, n-au mai fost ridicate până
la apariţia stilului romanesc (din secolul 11).
Istoricul Herbert Illig afirmă astfel că această
capelă a fost ridicată în secolul 11.

8 ) Contradicţiile economice din perioada

vieţii lui Charlemagne.

Descoperirile istorice privind starea

economică din timpul lui Carol cel Mare arată
multe contradicţii. În timp ce unii vorbesc de o
perioadă de belşug, alţii spun că a fost o
perioadă de profundă decădere economică. Un
arheolog german, pe nume Heinsohn, a
demonstrat recent că monezile atribuite lui
Carol cel Mare, nu pot fi distinse de monezile
atribuite lui Carol cel Simplu (898-929). De
altfel, Illig afirmă că acest Carol cel Simplu a
fost un personaj real şi a fost folosit ca model în
construirea legendei despre Charlemagne.

9) Locul de înmormântare al lui Carol cel

Mare ridică semne de întrebare.

Se spune că Charlemagne ar fi fost

înmormântat în capela din Aachen (asta în
contradicţie cu testamentul său de a fi
înmormântat la catedrala din Saint Denis).
Acest lucru ar contrazice prohibiţiile de
înmormântare în interiorul bisericilor,
proclamate de Carol în anii 809 şi 813.

10) Cum a dispărut totuşi mormântul lui

Charlemagne?

Mormântul lui Carol cel Mare a fost camuflat

atât de bine, încât n-a mai putut să fie
descoperit decât după două secole, tocmai în
anul 1.000 de către împăratul Otto al III-lea.
După aceasta, mormântul a devenit iarăşi uitat,
şi a fost redescoperit şi deschis de către
împăratul Friedrich Barbarossa (1123-1190).
Apoi, iarăşi a fost uitat, iar mormântul n-a mai
fost descoperit niciodată, nici până în ziua de
azi. Interesant e faptul că mormântul lui Otto I,
din domul din Magdeburg, a fost dintotdeauna
onorat, în ciuda distrugerilor şi reconstrucţiilor
bisericii.

11) Împăratul Barbarossa, falsificatorul

lui Charlemagne?

Se spune că Friedrich Barbarossa (1152-

1190) a fost cel care a introdus termenul de
“Sacrum Romanum Imperium” (adică, Sf.
Imperiu Roman). Atunci, cum se face că
Charlemagne, care ar fi trăit cu vreo 4 secole
înainte era cunoscut sub titlu de “împărat al Sf.
Imperiu Roman”? Barbarossa a ordonat
exhumarea lui Carol cel Mare, pe care l-a
canonizat. Se ştie că multe din falsurile
referitoare la Charlemagne provin din timpul
împăratului Barbarossa.
 12) Biografia lui Charlemagne, plină de
erori.

Istoricul Leopold von Ranke, afirmă despre

biografia lui Carol cel Mare, scrisă de cronicarul
său Einhard: “Volumul este plin de erori istorice
(…) Adeseori, anii săi de domnie sunt falşi (…)
există date false şi în ceea ce priveşte împărţirea
imperiului între cei doi fraţi ai lui Carol (…)
numele papilor sunt confundaţi, soţiile şi copiii lui
Carol n-au fost înregistraţi corect, astfel încât
autenticitatea biografiei a fost pusă de multe ori
la îndoială”.

13) Charlemagne, “tatăl Europei”, doar o

legendă romantică?

Interesant e faptul că Angilbert, ginerele lui

Carol cel Mare, scrie în anul 799 o epopee în
care îl numeşte pe Charlemagne ca fiind “lumina
Europei, capul lumii, părintele Europei”. Dar în
799, Charlemagne nu era împărat, fiind
încoronat în anul 800. Johannes Fried, într-un
articol publicat în revista “Der Spiegel” arată că
mitul lui Carol cel Mare ca “părintele Europei” a
apărut mult mai târziu, ca un produs al
napoleonismului romantic sau hitlerismului
german.

Carol cel Mare, o simplă legendă

Toate acestea de mai sus sunt întrebări şi

dubii legitime cu privire la viaţa lui Carol cel
Mare. În final, să facem o mică analiză a tuturor
faptelor înfăptuite de Charlemagne. Comparând
toate biografiile şi cărţile scrise despre Carol cel
Mare, se poate observa cu uşurinţă că ceea ce a
obţinut acest conducător în doar 44 ani de
domnie, ar fi necesitat cu uşurinţă vieţile a 3
sau 4 generaţii de oameni obişnuiţi. Împăratul
se duce la războaie, ţine la curtea sa din Aachen
pe cei înţelepţi oameni din toată lumea. Este un
făcător de legi perfect; în toată viaţa sa, a dat
peste 1.000 de decrete şi a creat un sistem
juridic performant. Dar a fost şi un mare
folclorist şi mitologist; a fost un mare lingvist,
atât în limba germană, cât şi în cea latină. De
asemenea, a ordonat (deşi era analfabet!) o nouă
versiune a Bibliei, căci, dacă nu ştiţi, el a fost şi
un excepţional teolog, el singur conducând
sinodurile ecleziastice. El a creat şcoli, biblioteci
şi universităţi, şi asta cu mult înainte ca ele să
fie menţionate în Europa.Totodată, el a fost un
fel de ministru al agriculturii; e considerat
strămoşul fizic şi spiritual a jumătate din
Europă. Era şi mare arhitect, căci, dacă n-aţi
aflat până acum, ei bine, el ar fi proiectat
minunata capelă de la Aachen. Era de asemenea
şi un strălucit astronom. Nu vi se pare totuşi,
cam multe caracteristici pentru un singur om?
Da, genii au mai existat în lume (ca de exemplu
Leonardo da Vinci), dar acest Charlemagne, pe
lângă că era un geniu, mai avea şi timpul
necesar să conducă regiuni întinse din Europa,
ceea ce pare absolut imposibil. Totul, pentru a
crea o legendă…o legendă despre un erou şi un
“tată al Europei”, care se pare că n-a existat
niciodată…
 Teoria timpului fantomă:

acum nu suntem în anul 2010, ci în

1713 !

Totul a pornit de la calendarul gregorian

Cronologia noastră creştină se bazează pe

corecţiile calendarului, realizate de către papa
Gregorie al XIII-lea. În anul 1582, s-a sărit peste
10 zile, cu scopul de a sincroniza circumstanţele
astronomice cu sistemul cronologic al
calendarului. Dar, această corecţie nu ia în
calcul eroarea care s-a acumulat în calendarul
iulian, din vremea lui Iulius Cezar (45 d.C.). Se
corecta de fapt eroarea cumulată din anul 300.

Specialiştii susţin că papa Gregorie al XIII-

lea s-a referit la celebrul Conciliu creştin de la
Niceea (325 d.C.). În acest conciliu, fie s-a
corectat calendarul, fie, cel puţin, echinocţiul a
fost fixat pe data de 21 martie. Dar nu există
nicio dovadă pentru acest lucru.
 În concluzie, se pare că între papa Gregorie
al XIII-lea şi Iulius Cezar există 300 de ani mai
puţini decât s-a crezut iniţial. Pornind de la
această observaţie, un cercetător german, pe
nume Heribert Illig, a dezvoltat o teorie a
timpului fantomă, conform căreia în istorie au
fost inseraţi aproape 300 de ani (297 de ani, mai
exact). Pentru această perioadă de timp (între
anii 614 şi 911), conform lui Illig, nu există nicio
evidenţă fizică de existenţă. Într-adevăr,
perioada evocată de Illig ca fiind fictivă, se mai
numeşte şi “Evul Mediu întunecat”, deoarece
descoperirile arheologice din acea perioadă sunt
extrem de rare. Până în ziua de azi, nu s-a găsit
nicio dovadă de colonizare din Evul Mediu
timpuriu în oraşele romane. Sursele istorice nu
sunt cele contemporane acelei perioade, ci au
fost scrise câteva secole mai târziu. Sute de
oraşe bizantine par să fi fost nelocuite în acest
timp. De asemenea, descoperirile din Spania
cucerită de musulmani nu încep cu anul 711
(anul cuceririi musulmane), ci cu începutul
secolului al 10-lea.
 Nu există construcţii din „perioada
timpului fantomă”

Dacă teza lui Illig este adevărată, aceasta

înseamnă că n-ar trebui să existe nici măcar o
singură descoperire din acea perioadă. Totuşi,
faptul care vine să susţină puternic teoria
cercetătorului german este acela că din cele
peste 1.000 de clădiri menţionate a fi construite
între 614 şi 911, foarte greu mai pot fi regăsite
astăzi. Astfel, Pfalzkapelle din Aachen (o mare
capelă care se spune că ar fi fost construită de
împăratul Carol cel Mare prin anii 800), deşi mai
există şi în perioada prezentă, totuşi ridică
multe semne de întrebare. Clădiri, comparabile
în stil şi tehnologie, cu Pfalzkapelle, n-au mai
fost ridicate decât în secolul 11, odată cu
apariţia stilului romanesc. Aripile arcuite ale
catedralei nu se regăsesc decât în secolul 11 în
Speyer. O copie aproape fidelă, ca stil de
construcţie catedralei din Aachen (presupusă a
fi construită prin anii 800) este biserica din
Ottmarsheim (ridicată în 1049). De aceea, Illig
presupune că această catedrală este o clădire
aparţinând secolului al 11-lea.

Un alt exemplu este catedrala Torhalle din

Lorsch, care ar aparţine secolului al 12-lea, şi
nu anului 770, aşa cum se crede în prezent. De
asemenea, câteva din puţinele biserici rămase
din epoca lui Carol cel Mare (sec.8-9) se
potrivesc foarte bine stilului secolelor 10-11.

Cum explică istoricii clasici lipsa

aproape totală a evenimentelor istorice
dintre anii 600 şi 900?

Să ne uităm mai întâi la Imperiul Bizantin.

Între anii 600 şi 900 izvoarele istorice aproape
că lipsesc. Unii istorici presupun că timp de 300
de ani, după anul 600, în Imperiul Bizantin n-a
mai avut loc evenimente importante întrucât
toate reformele importante au fost realizate în
antichitatea târzie. Alţii afirmă că, în această
perioadă evoluţia societăţii bizantine a fost atât
de înceată încât pentru acest lucru n-a mai fost
nevoie de emiterea de documente istorice.
 Şi în istoria arabă şi persană există aspecte
destul de ciudate care n-ar putea fi explicate
decât prin teoria timpului fantomă. Astfel,
cunoscuta operă epică Shahname, scrisă în
jurul anului 1010, se sfârşeşte odată cu domnia
regelui persan Yazdegird al III-lea, care a murit
în anul 651. Opera nu ne spune nimic despre
cuceririle islamice din Persia, fără a face deloc
vreo aluzie la islam. Pur şi simplu sunt sărite
300 de ani de influenţă islamică, ca şi cum
acestea n-ar fi existat niciodată.

De asemenea, o examinare atentă a

arhitecturii omayyazilor (prima dinastie arabă
faimoasă, din 661 până în 750) scoate în
evidenţă lucruri neobişnuite pentru o dinastie
arabă, vizibile în palatele lor. Astfel, vedem o
pictură pe un perete (datând din anul 725 – în
ciuda interdicţiei religiei islamice de a picta
figuri umane), înfăţişându-l pe regele Khosrow al
II-lea plătind tribut pentru suveranitatea
omayyazilor. Dar totuşi, acest rege persan era
mort de aproape 100 de ani.
 Şi istoria evreilor este un argument în
existenţa timpului fantomă. Un istoric cunoscut,
Roth, scria în 1966 următorul fapt: „Se pare că
evreii din Europa au dispărut total în zorii
decăderii Imperiului Roman. Nu există nicio
dovadă pentru existenţa lor în acea perioadă”.

Lipsa evoluţiilor istorice în anumite

fenomene la începutul Evului Mediu

Dacă ne uităm în lista de mai jos, observăm

că există o mulţime de lipsuri în evoluţia unor
fenomene istorice, aşa cum ar fi fost normal,
lipsuri acre se concentrează în jurul perioadei de
300 de ani dintre 600 şi 900:

- un gol în istoria construcţiilor din

Constantinopol (capitala mondială din acea
vreme): între anii 558 şi 908 nu s-a mai
construit nicio clădire importantă!
- un gol în evoluţia doctrinei creştinismului
(între 600 şi 1100 nu s-a mai produs nicio
schimbare importantă).
- un gol de circa 300 de ani în tehnicile de
prelucrare a pământului.
- o lipsă de evoluţie în arta mozaicului
(între 565 şi 1018).
- ortografia limbii germane a rămas la fel timp
de 300 de ani, deşi limba a cunoscut o continuă
evoluţie.

Cine a dat timpul înainte ?

Se crede că iniţiatorii acestei mari falsificări

a timpului sunt:

 împăratul bizantin Constantin al VII-lea

(905-959),
 împăratul Sf.Imperiu Romano-German
Otto al III-lea (980-1002)
 papa Silvestru al II-lea (946-1003).
 Otto al III-lea (împărat între 996 şi
1002) vroia să fie reprezentantul lui
Cristos pe pământ în zorii mileniului al
7-lea (6.000 de ani după Creaţie).
 Papa, care a fost întronat de către împăratul
Otto, l-a sprijinit, cu cunoştinţele sale despre
astronomia şi matematica arabă.

Mama lui Otto provine din Curtea Bizantină,

ceea ce explică relaţia sa cu dinastia bizantină.
Acolo, cele 3 secole de „gol istoric” ar fi putut fi
foarte folositoare. Perşii au furat în anul 614 cea
mai importantă relicvă creştină, şi anume
crucea lui Iisus de pe Golgota. Doar existenţa
acestui timp fictiv ar fi putut face explicabilă
întoarcerea acestei relicve.

Schimbarea cronologiei a fost tăinuită prin

aranjamente suplimentare. Bizantinii au
schimbat anul 1015 al erei seleucidene în anul
6212 de la Crearea lumii. Creştinii occidentali
au schimbat anul 419 al erei martirilor în anul
1.000 de la naşterea lui Hristos. Evreii i-au
urmat şi au schimbat anul 1015 al erei
seleucidene în anul 4464 de la Creaţie. Până
acum, nimeni n-a putut explica de ce toate
culturile europene şi-au schimbat cronologiile în
acelaşi timp.

Împăratul Carol cel Mare

Secolele inexistente de istorie trebuiau

umplute cu evenimente istorice. Aşa că
împăratul Otto şi papa Silvestru au inventat o
poveste despre existenţa unui mare împărat,
Charlemagne (Carol cel Mare). Acest Carol cel
Mare, se spune că a fost încoronat pe 25
decembrie 800, o zi care a fost determinată, în
urmă cu 497 de ani, a fi ultima zi a lumii. Aşa
că Charlemagne a împlinit aceleaşi condiţii ca şi
Otto al III-lea, şi atunci înţelegem de ce
contemporanii (fictivi) ai lui Carol cel Mare n-au
manifestat nicio frică. Dar încoronarea lui Carol
cel Mare ar fi trebuit să fie inferioară încoronării
împăratului Otto, „împăratul noului mileniu, cel
de-al doilea”. Un articol interesant care să aducă
dovezi pentru inexistenţa lui Carol cel Mare va fi
publicat în curând, în exclusivitate, pe site-ul
www.lovendal.net.
 „Teoria timpului fantomă” explică de ce anul
1000 n-a provocat deloc îngrijorări; schimbarea
cronologiei a avut loc la foarte scurt timp
înaintea zilei de 1 ianuarie 1000, astfel încât nu
mai exista timpul pentru îngrijorări.

Motivele pentru care s-a stabilit „timpul

fantomă” între anii 614 şi 911

În primul rând, datarea „timpului fantomă”

în secolele 7, 8 şi 9 s-a datorat arhitecturii.
Clădiri din perioada iustiniană (sec.5 şi 6) şi
ottoniană (sec.10-11) există şi nu pot fi puse la
îndoială. Doar foarte puţine clădiri (din india
până în Islanda) pot fi datate ca aparţinând
secolelor 7, 8 şi 9. Totuşi, aceste clădiri n-au
caracteristici speciale pentru ca datarea lor să
fie sub orice dubii.

Illig consideră că „timpul fantomă” începe în

anul 614, întrucât acesta este anul în care
Imperiul Bizantin a pierdut Ierusalimul şi Sfânta
Cruce. Acesta este un eveniment real, ce nu
poate fi pus la îndoială. Lucrul care poate fi pus
la îndoială sunt victoriile Imperiului Bizantin
asupra perşilor, raportate ca având loc în anul
637. Pe de altă parte, în anul 614, regele
merovingian Clothar al II-lea, s-a confruntat cu
o rebeliune a nobililor, eveniment care ar fi dus,
conform lui Illig, la instalarea sistemului de
conducere cu regenţi „major domus”, ce a durat
80 de ani (911-981). Konrad I a fost ultimul rege
merovingian (a domnit între 911 şi 918).

Terminarea perioadei fantome are loc în anul

911, conform cercetătorului german, când a
avut loc tratatul de pace între ducele viking
Rollo şi regele Carol cel Simplu, prin care
Normandia aparţinea normanzilor.

Cum s-au falsificat cronicile de istorie ?

Se ştie că evenimentele istorice din Imperiul

Bizantin (cel mai important imperiu mondial din
acea vreme) au fost cunoscute pe baza cronicilor
scrise de cronicarul bizantin Theophanes. Cel
de-al doilea volum al acestor cronici se numeşte
„Theophanes Continuatus”, şi-l are drept autor
pe împăratul bizantin Constantin al VII-lea
Porphyrogennetos (906-959). Illig presupune că
şi primul volum a fost redactat de acelaşi
împărat Constantin. De aici, se deduce faptul că
împăratul bizantin mai sus menţionat este
„creierul” falsificării istoriei „timpului fantomă”.
Interesant e faptul că Constantin al VII-lea e
binecunoscut istoricilor pentru alte documente
false realizate. Atunci, de ce n-ar fi falsificat şi
cronologia? Apoi, brusc, alţi cronicari bizantini,
sub domnia lui Constantin, încep trecerea
datelor istorice din formatul calendarului
Seleucid în formatul calendarului „de la Creaţia
lumii”. Nu s-a făcut oare acest lucru pentru a
ascunde extensia artificială a cronologiei?

De asemenea, un fapt interesant îl reprezintă

lipsa tuturor manuscriselor din limba greacă,
scrise cu majuscule. Foarte multe din ele au fost
transcrise în litere mici, încă din timpul
patriarhului Photios, Illig presupunând că
împăratul Constantin al VII-lea a fost
responsabil pentru această acţiune.
 Oare de ce au fost transcrise toate
manuscrisele ?

Pentru a acoperi
adevarata istorie ?