Professional Documents
Culture Documents
¾ După proprietăţile manifestate pe diverse direcţii în spaţiu, plecând din acelaşi punct:
1
¾ izotrope - prezintă aceleaşi proprietăţi de-a lungul tuturor direcţiilor care pleacă dintr-un punct
determinat (metalele turnate, etc.);
¾ anizotrope - prezintă proprietăţi diferite de-a lungul diferitelor direcţii care pleacă dintr-un punct
determinat (lemnul, etc.).
2.2.Clasificarea corpurilor
¾ Bare- corpuri sau elemente de construcţii la care una dintre dimensiuni (lungimea) este mult mai
mare decât celelalte două ca ordin de mărime.
Ele pot fi:
¾ după mărimea axei longitudinale:
¾ bare scurte;
¾ bare lungi;
Observaţie: Firele sunt bare cu secţiune neglijabilă, flexibile şi lucrează doar la întindere.
¾ Plăci - corpuri sau elemente de construcţii la care două dintre dimensiuni (lungimea şi lăţimea)
sunt apropiate ca ordin de mărime şi mult mai mare decât cea de-a treia (grosimea).
Ele pot fi:
¾ după mărimea suprafeţei mediane:
¾ plăci mici;
¾ plăci mari;
Observaţie: Membranele sunt plăci cu grosime neglijabilă, flexibile şi pot prelua numai forţe situate în
planul propriu.
¾ Blocuri - corpuri sau elemente de construcţii la care cele trei dimensiuni sunt apropiate ca ordin
de mărime.
2.3. Clasificarea forţelor:
3
N - forţa axială;
T (TY ,TZ) - forţa tăietoare (de forfecare);
Mi(MiY ,MiZ) - momentul încovoietor;
Mt - momentul de torsiune.
Dacă în secţiune lucrează numai una din aceste mărimi
mecanice avem de-a face cu o solicitare simplă, iar dacă în secţiune
lucrează două sau mai multe mărimi mecanice diferite avem de-a face
cu o solicitare compusă.
Solicitările simple sunt:
♦ solicitările axiale:
♦ întinderea (în secţiune există doar +N);
♦ compresiunea (în secţiune există doar -N);
♦ forfecarea sau tăierea (în secţiune există doar T)
♦ torsiunea sau răsucirea (în secţiune există doar Mt )
♦ încovoierea (în secţiune există doar MI)
Convenţii de semne:
• Forţele axiale se consideră pozitive dacă sunt de întindere şi negative dacă sunt de compresiune;
• Forţele tăietoare se consideră pozitive dacă produc rotirea secţiunii în sens orar şi negative dacă produc
rotirea secţiunii în sens invers;
• Momentul încovoietor este pozitiv dacă deformează bara astfel încât să devină convexă şi negativ dacă
deformează bara astfel încât să devină concavă;
• Momentul de torsiune este pozitiv dacă este un moment motor şi negativ dacă este un moment rezistent.
4.Reazeme şi reacţiuni
În raport cu corpurile înconjurătoare, elementele de construcţie pot avea mai multe tipuri de rezemări
(sau legături):
¾ reazemul simplu (articulaţia mobilă);
¾ reazemul dublu (articulaţia);
¾ reazemul triplu (încastrarea);
¾ legătura prin fire.
Se ştie că un corp liber în spaţiu posedă 6 grade de libertate (6 posibilităţi de mişcare): 3 translaţii de-a
lungul sistemului triortogonal Oxyz şi 3 rotaţii în jurul celor trei axe.
Dacă o legătură împiedică unui corp o translaţie, atunci ea intervine cu o forţă de legătură (o
reacţiune) având direcţia mişcării sustrase (împiedicate) şi sensul - invers acesteia.
Dacă o legătură împiedică unui corp o rotaţie în jurul unei axe, atunci ea intervine cu un cuplu de forţe
(moment concentrat) având direcţia mişcării sustrase (împiedicate) şi sensul - invers acesteia.
4
1.Reazemul simplu (articulaţia mobilă)
Este reazemul care împiedică o mişcare de translaţie corpului rezemat. Ca urmare, reazemul simplu
introduce ca necunoscută o forţă de legătură (o reacţiune) având direcţia normalei la suprafaţa de contact în
acel punct. In plan rezultă că celelalte două posibilităţi de mişcare (cealaltă posibilitate de translaţie şi
posibilitatea de rotaţie în jurul punctului de sprijin) există.
Este reazemul care îi permite corpului să aibă în permanenţă un punct fix. Poate fi de două feluri:
¾ articulaţia spaţială (sferică) - apare în cazul unor solicitări în spaţiu al corpului şi care asigură trei
posibilităţi de rotire în jurul celor trei axe ale sistemului triortogonal Oxyz, şi împiedicând cele
trei translaţii. Ea introduce ca necunoscută o forţă de reacţiune cu direcţie oarecare în spaţiu,
practic introducând trei necunoscute şi anume cele trei componente pe axe ale acetei forţe.
¾ articulaţia plană (cilindrică) - intervine când bara este solicitată de un sistem de sarcini în plan. Ea
introduce ca necunoscută o forţă de
reacţiune în plan, deci practic intervine
cu două necunoscute: componentele pe
cele două axe ale forţei. Articulaţia
plană împiedică cele două translaţii şi
permite doar rotirea în jurul celei de-a
treia axe.
Este reazemul care se obţine prin pătrunderea unui corp cu o porţiune a sa într-un alt corp fix. Dacă
asupra unui corp acţionează un sistem de forţe şi momente spaţiale, încastrarea împiedică toate cele 6
posibilităţi de mişcare. Practic, încastrarea introduce ca necunoscute cele 3
componente pe axe ale forţei de reacţiune şi cele 3 componente ale
momentului concentrat din încastrare. Dacă asupra unui corp acţionează un
sistem de forţe şi momente în plan, încastrarea împiedică toate cele 3
posibilităţi de mişcare din plan (două translaţii în plan şi o rotaţie în jurul axei
perpendiculare pe plan). Practic, încastrarea plană introduce ca necunoscute
cele 2 componente pe axe ale forţei de reacţiune şi momentul concentrat din
încastrare.
Este tipul de reazem prin intermediul căruia un corp este legat prin mai multe fire care sunt solicitate
la întindere. Acest reazeme introduc ca necunoscute tensiunile din fire, care sunt forţele ce au direcţia firelor
întinse, sensul orientat către interiorul firului, iar punctul de aplicaţie este punctul de legătură dintre fir şi corp.
5.Tensiuni şi deformaţii
5.1.Tensiuni
Se consideră un corp în echilibru sub acţiunea unui sistem de forţe exterioare şi una din cele două
bucăţi obţinute prin secţionarea corpului cu o secţiune oarecare, S. În toate punctele elementului de arie ∆A
acţionează forţe interioare care determină o rezultantă ∆F, numită efort elementar şi care are mărime, direcţie
şi sens oarecare. Acest efort elementar se poate descompune în două elemente, ∆N şi ∆T, conform figurii.
Toate componentele ∆N însumate pe întreaga secţiune S vor determina o rezultantă axială, numită forţa axială
N, iar toate componentele ∆T însumate pe întraga secţiune S vor determina o rezultantă pe direcţia normală pe
direcţia axială, numită forţa tăietoare sau forţa de forfecare T din acea secţiune.
5
Se consideră că ∆A se micşorează treptat, restrângându-se în jurul centrului său de masă, la limită
tinzând spre acest punct. Ca urmare, rezultanta ∆F se modifică şi, la limită, va tinde către forţa interioară din
punctul ce marchează centrul elementului de arie.
Tensiunea medie reprezintă raportul dintre rezultanta DF şi elementul de arie D A.
lim ∆ F dF
p= =
∆A → 0 ∆A dA
Componenta lui p dirijată după normala la secţiunea barei se numeşte tensiune normală şi se
notează cu s.
Componenta lui p dirijată după direcţia tangentei la secţiunea barei se numeşte tensiune tangenţială
şi se notează cu t.
Tensiunea p şi cele două componente ale sale, σ si τ sunt elemente mecanice de ordin superior
vectorilor, numite tensori, între ele existând următoarele relaţii de legătură:
σ+τ = p
σ2 + τ2 = p 2
F
⎡ σ, τ, p ⎤
⎣ ⎦ S.I. = L2
5.2.Deplasări şi deformaţii
Sub acţiunea sarcinilor (forţe şi momente) exterioare, corpurile se deplasează şi, ca urmare, particulele
lor componente capătă deplasări. Deformaţiile pot fi:
1. elastice (reversibile) - acele deformaţii care dispar complet după îndepărtarea sarcinilor
exterioare;
2. plastice (ireversibile) - acele deformaţii care nu dispar după îndepărtarea sarcinilor exterioare;
3. elasto-plastice (reale) - acele deformaţii care dispar doar parţial după îndepărtarea sarcinilor
exterioare;
În Rezistenţa materialelor se consideră că între anumite limite deformaţiile corpurilor sunt perfect
elastice.
Se consideră un corp oarecare şi 3 puncte ale
sale situate la distanţe foarte mici, dar finite. Cele 3
puncte definesc segmentele de dreaptă AB şi AC şi
unghiul din A.
1. Deformaţia liniară totală sau absolută este diferenţa dintre lungimea finală şi lungimea iniţială a unui
segment de dreaptă.
∆l = l1 − l0 [∆l]S.I = m
2. Deformaţia liniară specifică sau relativă este raportul dintre deformaţia liniară totală şi lungimea iniţială
a segmentului de dreaptă.
∆l l1 − l0
ε= = Deformaţia liniară specifică este o mărime adimensională.
l0 l0
Când a) l1 > l 0 ⇒ ε > 0 si ∆l > 0
b) l1 < l 0 ⇒ ε < 0 si ∆l < 0
6
In cazul a) deformaţiile se numesc: alungire specifică, respectiv, alungire totală, iar în cazul b)
deformaţiile se numesc: scurtare specifică, respectiv, scurtare totală.
3. Deformaţia unghiulară totală (lunecarea totală) este diferenţa dintre mărimea finală şi mărimea iniţială
a unui unghi.
∆α = α1 − α 0 [∆α]S.I. = rad, 0.
4. Deformaţia unghiulară specifică (lunecarea specifică) este valoarea cu care se modifică mărimea
unghiului drept. Deformaţia unghiulară specifică este o mărime adimensională.
π
γ=∆
2
d0
F F
l0
Fig.1
F l ε σ
F0 = 0 l0 εo = 0 σ0 = 0
F0 ≠ 0 l1 l −l F
εo = 1 0 σ0 = 1
l0 S0
F0 > F1 l 2 ; l1 l −l F
εo = 2 0 σ0 = 2
l0 S0
Fn ln l −l F
εo = n 0 σ0 = n
l0 S0
7
Într-un sistem de axe ε,σ, ortogonal se reprezintă valorile găsite şi rezultă o curbă continuă, numită curba
caracteristică a materialelor, care exprimă legătură grafică între tensiune şi deformarea specifică. (Fig.2).
σn n
P
σ2
2
σ1
1
α
ε1 ε2 εn
ε
Fig.2
Se duce tangenta la curbă într-un punct P (∀) ∈ curbei şi se exprimă tangenta unghiului α format de
tangenta la grafic cu orizontala:
dσ
tgα = = f / (ε ) = E .
dε
E= modulul de elasticitate longitudinal (Young).
In cazul încercării de răsucire, se obţine o legătură grafică similară între tensiunea tangenţială şi
lunecările specifice γ. (Fig.3).
τ
P τ = g (γ )
β
Fig.3 γ
dτ
tgβ = g / (γ ) = =G;
dγ
G = modul de elasticitate transversal (Coulomb).
După curba caracteristică, materialele se împart în:
- materiale care ascultă de legea lui Hooke şi la care curba are o porţiune iniţială rectilinie.
- materiale care nu ascultă de legea lui Hooke.
În această categorie intră oţelurile, lemnul, etc. Aceste curbe prezintă o porţiune iniţială rectilinie.
Tipică pentru această curbă este curba caracteristică a oţelului moale. (Fig.4).
σ
σr F
.
σ C .
σ
B .
σ AD E
.
α
ε
Fig.4
8
Porţiunea OA e un segment de dreaptă puţin înclinat spre dreapta.
Se notează cu α unghiul pe care OA îl face cu abscisa.
dσ σ
tgα = = = E ⇒ σ = Eε (1)
dε ε
Relaţia (1) exprimă legea lui Hooke sau legea fundamentală a rezistenţei materialelor pentru întindere.
Pe toată zona rectilinie tensiunile σ sunt proporţionale cu deformările liniare specifice ε. Factorul de
proporţionalitate este egal cu modulul de elasticitate longitudinal (Young). La oţeluri: E=2,1 105 Mpa.
Tensiunea corespunzătoare punctului A se notează σp si se numeşte limită de proporţionalitate.
După punctul A, curba nu mai este o dreaptă, ci o curbă propriu-zisă care se apleacă treptat spre
dreapta.
Tensiunea corespunzătoare punctului B se notează σe si se numeşte limită de elasticitate pentru că
până la acest punct materialul se comportă perfect elastic.
În punctul C curba are o tangentă orizontală. Tensiunea corespunzătoare punctului C se notează σc si
se numeşte limită de curgere sau limita marilor deformaţii.
Până în C, deformaţiile sunt mici, dar după C ele devin foarte mari. După C apare o zonă CDE, unde σ
oscilează ca valoare (scade) dar deformările cresc foarte mult. E o zonă în care materialele îşi pierd rezistenţa.
În M se observă o revenire a rezistenţei materialelor, încât pe EF se constată din nou o creştere a
tensiuni σ concomitent cu creşterea deformării ε.
În F, tangenta la curbă este orizontală. Tensiunea corespunzătoare lui F este σr si se numeşte rezistenţa
la rupere (tensiune maximă).
Pe ramura FG, deformarea continuă să crească, dar eforturile unitare scad până când în G se produce
ruperea. Deformarea specifică corespunzătoare punctului G este εr –lungire specifică la rupere (alungire la
rupere).
Curba caracteristică obţinută astfel este curbă caracteristică convenţională (aparentă).
Din curbă reiese, paradoxal, că ruperea are loc pentru o valoare a efortului unitar mai mică decât o
F
valoare deja suportată σr. Aceasta, pentru că în permanenţă σ a fost calculată cu formula: σ = , unde S0 s-a
S0
presupus constant. În realitate S0 nu este constant pentru că pe măsură ce epruveta se lungeşte, secţiunea se
micşorează.
F
Dacă se calculează valoarea lui σ prin raportul din fiecare moment, atunci valorile obţinute
S real
permit trasare unei curbe caracteristice reale la care ultimul punct corespunde efortului unitar maxim.
Până în E, curba caracteristică reală coincide cu curba caracteristică convenţională.
După depăşirea punctului F, subţierea epruvetei se localizează în zona viitoarei secţiuni de rupere
(apare un fenomen local de gâtuire).
Raportul dintre valoarea secţiunii transversale şi secţiunea iniţială se numeşte gâtuirea la rupere a
materialului şi exprimă deformabilitatea materialului pe direcţie transversală.
S0 − S r
Ψ= (2)
S0
În procente:
S0 − S r
Z = 100 ⋅ Ψ = 100% (3)
S0
Limita de elasticitate tehnologică este egală cu tensiunea corespunzătoare unei deformări permanente
de 0,02% din lungimea iniţială a epruvetei (σ0,02).
Limita de curgere tehnologică este egală cu tensiunea corespunzătoare unei deformări de 0,2% din
lungimea iniţială a epruvetei (σ0,2).
Legea lui Hooke care exprima legătura între tensiunea tangenţiala (τ) şi lunecările γ poate fi găsită prin
răsucirea unei epruvete. (Fig.8).
τ = g (γ) τ = Gγ
unde G este modulul de elasticitate transversal, care este o constanta de material.
9
Pt. otel, G Ol = 8,1 ⋅ 10 4 MPa
Oţelurile se comportă în general identic la compresiune şi la întindere. Singura diferenţă apare în zona
finală a curbelor. La întindere, curba se termină brusc, iar la compresiune ea merge la ∞, pentru că materialul
se deformează oricât de mult, fără a se rupe. (Fig.9).
Fonta este un caz tipic de comportare diferită la întindere faţă de compresiune. (Fig.10).
σ σ întindere
-ε ε
℘
compresiune -
Fig. 8
Fig. 9
7.Contracţia transversală
Din studiul experimental al întinderii s-a observat că în timp ce epruveta se lungeşte pe direcţia
solicitării, pe direcţia transversală are loc un fenomen de mişcare a secţiunii = contracţie transversală.
Considerând o bară în situaţia iniţială şi apoi în situaţia ulterioară după aplicarea forţei F la capetele
barei (Fig.11).
lo
do
F d1 F
l1
Fig.11
∆l l1 − l0
ε= = ⇒ ∆l = εl0 ⇒ l1 = l0 + ∆l = l0 (1 + ε ) (4)
l0 l0
Şi pe direcţia transversală:
∆d d1 − d 0
εt = = < 0 ⇒ ∆d = d 0 ε t
d0 d0 (5)
⇒ d1 = d 0 + ∆d = d 0 (1 + ε t )
7.1.Legătura dintre ε şi εt
S-a găsit că raportul dintre cele două deformaţii liniare specifice e o constantă pentru un material dat.
Modulul s-a notat cu ν şi se numeşte coeficientul lui Poisson (coeficient de contracţie transversală).
εt
υ= ⇒ ε t = -υε (6)
ε
În general υ∈ [ 0;0,5] . Din experienţe s-a găsit că pentru cele mai multe materiale υ = 0,25 ÷ 0,35 .
Pentru oţeluri υ = 0,3 ; Pentru lemn υ = 0,25 ; Valorile lui ν s-au găsit pe cale experimentală şi se
1
află în tabele. În locul lui ν se mai foloseşte m = numită constanta lui Poisson.
υ
10
7.2.Variaţia secţiunii transversale
Secţiunea transversală are aria iniţială: A0 = Cd1d 2 unde d1 şi d2 sunt cele două dimensiuni ale
secţiunii transversale. Cele două dimensiuni se deformează conform relaţiilor:
d1f = d1 (1 + ε t ) = d1 (1 − υε )
(7)
d 2f = d 2 (1 + ε t ) = d 2 (1 − υε )
După deformare, aria transversală devine:
(
A1 =d1f d 2f = C1d1d 2 (1 − υε ) = A 0 1 − 2µε + µ 2ε 2 ) (8)
⇒ A1 = A 0 (1 − 2υε )
S-au eliminat termenii ce conţin infiniţii mici de ordinul al doilea.
Pentru determinarea variaţiei volumului barei, în urma deformării se porneşte de la relaţia volumului
iniţial V0, şi apoi se exprimă volumul final V1.
V0 = C2 A 0l0
2 (9)
V1 = C2 A 0 (1 − νε ) l0 (1 + ε ) = V0 ⎡⎣1 + ε (1 − 2µ ) ⎤⎦
La întindere, pentru ε>0, volumul barei creşte. La compresiune, volumul se micşorează.
Variaţia volumului este:
∆V = V1 − V0 = V0ε (1 − 2ν ) . (10)
Deformaţia volumică specifică este raportul dintre ∆V şi volumul iniţial.
∆V
εV = = ε (1 − 2ν ) (11)
V0
Pentru o bară solicitată la întindere sau compresiune, ε≠0 şi εV poate fi nul numai dacă
1 − 2ν = 0 ⇒ ν = 0,5 , este cazul lichidelor ideale şi al cauciucului.
Dacă ν=0 (pentru plută), apare o variaţie maximă a volumului.
Alegerea coeficientului de siguranţă, respectiv a rezistenţei admisibile este subordonat unor anumite
cerinţe legate de natura materialului, tipul solicitării, destinaţia construcţiei, durata funcţionării. Valorile lui c
şi σa sau τa se găsesc în tabele în cărţile de specialitate.
11
9.Ipoteze de bază în rezistenţa materialelor
Pentru a studia realitatea prin aparatul matematic, rezistenţa materialelor schematizează această
realitate pe baza unor ipoteze simplificatoare.
1. Ipoteza mediului material continuu – consideră că materialul umple continuu volumul unui corp. Ca o
consecinţă importantă trebuie precizată posibilitatea utilizării comode a calculului diferenţial şi
integral.
2. Ipoteza izotropiei – consideră că materialul are aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile care pornesc din
acelaşi punct.
3. Ipoteza omogenităţi perfecte – consideră că materialul are aceleaşi proprietăţi în toate punctele.
4. Ipoteza micilor deformaţii – consideră că sub acţiunea sarcinilor, corpurile capătă deformaţii foarte
mici comparativ cu dimensiunile acestora, deformaţii care nu modifică configuraţia generală a
construcţiei.
5. Ipoteza valabilităţii legii lui Hooke – pentru toate materialele se poate aplica legea lui Hooke în
domeniile de solicitare existente.
6. Ipoteza lui Bernoulli (ipoteza secţiunilor plane) – consideră că o secţiune plană şi normală pe axa barei
înainte de deformaţie rămâne tot plană şi normală pe axa barei şi după deformare.
C F
B
A
A C
D
D
B
7. Ipoteza lui Saint-Venant – consideră că modul de distribuţie locală a sarcinilor influenţează apreciabil
modul de solicitare în zona respectivă, dar devine neglijabil în zone mai depărtate. De exemplu, pentru
o bară încastrată, tensiunile în capătul liber depind foarte mult dacă sarcina P e concentrată sau
distribuită pe o anumită lungime. În schimb, în secţiunea din încastrare, tensiunile sunt aceleaşi în cele
două cazuri.
P P
4)Se stabilesc intervalele de monotonie ale barei, adică intervalele pe care nu se produc modificări în
ceea ce priveţte distribuţia forţelor exterioare.
5)Se stabileşte un sens de parcurs al barei, de regulă de la stânga la dreapta, dar, după necesităţi, se
poate alege şi sensul de parcurs de la dreapta la stânga (de obicei sensul de la dreapta se alege pentru ultimele
intervale ale barei, în vederea simplificării calculelor).
6)Se scriu expresiile analitice ale eforturilor secţionale într-o secţiune curentă de pe fiecare interval
monoton al barei, utilizând regulile de calcul.
Pentru determinarea corectă a expresiilor analitice ale eforturilor se ţine cont că:
7)Se reprezintă grafic expresiile analitice de mai sus, având în vedere următoarele:
-pentru fiecare efort se alege o axă de referinţă (o origină) a diagramei, care respectă configuraţia şi
dimensiunile barei;
-se stabileşte o scară de reprezentare;
-în raport cu liniile de reper (axele de referinţă), se trasează diagramele de eforturi cu ajutorul
segmentelor perpendiculare, proporţionale (la scara aleasă) cu valorile calculate; pe fiecare câmp al
diagramelor de eforturi se precizează semnul acestora, închis într-un cerc;
-prin convenţie, valorile pozitive pentru N, T, Mt se reprezintă deasupra liniei de reper, iar pentru Mi
sub linia de reper.
Pentru barele nesolicitate de momente repartizate care să determine încovoierea, construirea
diagramelor T şi M, ca de altfel şi controlul corectitudinii lor se efectuează cu ajutorul relaţiilor diferenţiale
între N, T, M şi sarcina distribuită p.
Din aceste relaţii se pot formula câteva observaţii necesare pentru reprezentarea diagramelor:
a)intensitatea sarcinii distribuite, luată cu semn schimbat, este egală cu panta diagramei forţei tăietoare
din secţiunea respectivă;
b)pe intervalele de bară neincărcate, diagrama T se prezintă valori constante;
c)în secţiunile în care acţionează forţe exterioare, diagrama forţei tăietoare prezintă salturi egale în
valoare şi in acelaşi sens de acţiune cu acele forţe;
d)intensitatea forţei tăietoare dintr-o secţiune este egală cu panta diagramei momentului încovoietor
din acea secţiune;
e)pe intervalele in care:
-forţa tăietoare este pozitivă, momentul încovoietor creşte;
-forţa tăietoare este negativă, momentul încovoietor descreşte;
-forţa tăietoare este nulă, momentul încovoietor este constant;
f)în secţiunile în care forţa tăietoare se anulează, momentul încovoietor prezintă extrem;
13
g)diagrama momentului încovoietor prezintă salturi numai în secţiunile în care sunt aplicate cupluri
exterioare, salturi egale în valoare şi in acelaşi sens de acţiune cu momentele acestor cupluri;
h)pe fiecare interval de bară, expresia forţei tăietoare este cu un grad superioară expresiei funcţiei de
sarcină, iar expresia momentului încovoietor este cu un grad superioară funcţiei forţei tăietoare (pentru legi
polinomiale ale lui p).
i)dacă pe toată lungimea barei sau numai pe una din părţi, diagrama forţei tăietoare este antisimetrică
atunci pe aceleiaşi părţi, diagrama momentului încovoietor este simetrică şi invers;
f)în secţiunea dreaptă care coincide cu axa de simetrie directă a barei, forţa tăietoare este egală cu zero
şi în secţiunea dreaptă, coincizând cu axa de simetrie indirectă, momentul încovoietor este nul.
Dacă o forţă concentrată exterioară acţionează în secţiunea ce coincide cu axa de simetrie directă a
barei, valorile numerice ale forţei tăietoare în secţiunile din stanga şi din dreapta axei de simetrie sunt egale cu
jumătate din această forţă.
A)Forţa axială (N) într-o secţiune curenta a unei bare este egală cu suma proiecţiilor pe axa barei ale
tuturor forţelor situate în stânga secţiunii, sau ale celor din dreapta, conform convenţiilor de semne.
B)Forţa tăietoare(T) într-o secţiune curenta a unei bare este egală cu suma proiecţiilor pe o
perpendiculară la axa barei (Ty, Tz) ale tuturor forţelor din stânga sau ale celor din dreapta, conform
convenţiilor de semne.
C)Momentul de torsiune (Mt) într-o secţiune curenta a unei bare este egal cu suma proiecţiilor pe
axa barei ale tuturor momentelor forţelor şi ale cuplurilor din stânga secţiunii sau ale celor din dreapta,
conform convenţiilor de semne.
D)Momentul încovoietor(Mi) într-o secţiune curenta a unei bare este egal cu suma proiecţiilor pe o
normală la axa barei (My, Mz) ale tuturor momentelor forţelor şi ale cuplurilor din stânga secţiunii sau ale
celor din dreapta conform convenţiilor de semne.
a)Dacă în punctul O al unei bare acţionează forţa dirijată longitudinal, atunci într-o secţiune oarecare
A a barei, apare o forţă axială de întindere N=+P, indiferent de poziţia x a secţiunii.
b) Dacă forţa are sens invers, rezultă o forţă axială de compresiune N=-P, indiferent de poziţia x a secţiunii.
14
Reducerea unei forţe dirijată perpendicular pe bară face să se obţină în secţiunea oarecare A o
forţă tăietoare T= +P şi un moment încovoietor M = P x
Dacă forţa are sens invers se obţine: T= -P si M = - P x
c) Dacă pe intervalul OA=a al barei acţionează sarcina uniform distribuită p, aceasta se poate reduce la o
rezultantă, aplicată în punctul de la jumătatea intervalului OA. Ca urmare, în secţiunea oarecare B se obţine o
forţă tăietoare T= pa/2 si un moment incovoietor M= pa (x-a/2)
Dacă sarcina distribuită este orientată invers, se vor
obţine, prin reducere, expresii identice, având însă semnul minus.
Dacă reducerea se face în raport cu un punct C aflat în intervalul OA, atunci rezultă:
2
pa x ⎛ ⎞ px 2
T= ⎜ ⎟ =
2 ⎝a⎠ 2a
px 2 x px 3
M= =
2a 3 6a
Dacă sarcina distribuită este orientată invers, se vor obţine, prin reducere, expresii identice având
semnul minus.
15
a
∫ p(x)xdx
OG ' = x G = 0
a
∫ p(x)dx
0
Atunci, în secţiunea oarecare se obţine o forţă tăietoare T=+P şi un moment încovoietor M=P(x-xG)
f) Momentul unui cuplu de forţe, dirijat în lungul barei se reduce într-o secţiune oarecare A, la un
moment de torsiune Mt = +M0.
g) Momentul unui cuplu de forţe dirijat perpendicular pe axa barei, se reduce într-o secţiune oarecare la
un moment încovoietor Mi=My=M0.
Aplicatii
1)Se cere sa se reprezinte diagramele de eforturi pentru bara simplu
rezemată, încărcată cu forţa concentrată P din fig.1 .
Rezolvare:
⎧⎪∑ Z = 0 ⇒ V1 + V2 = P
⎨
⎪⎩∑ M (1) = 0 ⇒ P ⋅ a − V2 ⋅ l = 0
rezultă reacţiunile:
P⋅b P⋅a
V1 = ; V2 = ;
l l
Fig.1
Forţa tăietoare este constantă pe cele două porţiuni
P⋅b P⋅a
T1−3 = V1 = ; T3−2 = V1 − P = − ;
l l
În secţiunea 3, în diagrama T apare un salt egal cu P.
16
⎧ pt.x ' = 0 ⇒ M 2 = 0;
P⋅a ⎪
M 2 −3 = V2 ⋅ x ' = ⋅ x' ; ⎨ P⋅a
l ⎪⎩ pt.x ' = b ⇒ M 3 = l ⋅ b
P⋅a ⋅b
Valoarea maximă a momentului incovoietor este M max = şi se înregistrează în secţiunea 3
l
unde curba forţei tăietoare intersectează axa absciselor.
2) Se cere sa se reprezinte diagramele de eforturi pentru bara simplu rezemată, încărcată cu sarcină
uniform distribuită (fig.2)
Rezolvare :Se înlocuieşte sarcina distribuită cu o rezultantă
care e o forţă concentrată egala cu 6ql aplicată la mijlocul porţiunii 3-
2.
Din ecuaţiile de echilibru static:
⎧⎪∑ Z = 0 ⇒ V1 + V2 = 6ql
⎨
⎪⎩∑ M (1) = 0 ⇒ 6ql ⋅ 7 l − V2 ⋅10l = 0
se calculează reacţiunile:
V1 = 1,8ql; V2 = 4, 2ql;
Expresiile forţei tăietoare pe intervale sunt:
⎧T1−3 = 1,8ql = cst
⎪
⎨ ⎧pt.x = 0 ⇒ T3 = 1,8ql
⎪T3− 2 = 1,8ql − q ⋅ x ⇒ ⎨pt.x = 6l ⇒ T = −4, 2ql
⎩ ⎩ 2
Fig.2.
Forţa tăietoare se anulează ( T3− 2 = 0 ) în punctul 4, situat la distanţa x=1,8l faţă de secţiunea 3.
Expresiile momentului încovoietor pe intervale sunt:
⎧ M ⎧⎪pt.x = 0 ⇒ M1 = 0
⎪M1−3 = V1 ⋅ x = x ⎨
⎪⎪ l ⎩⎪pt.x = 4l ⇒ M3 = 7, 2ql2
⎨
⎪ qx 2 ⎧⎪pt.x = 0 ⇒ M3 = 7, 2ql2
⎪M3− 2 = V1 (4l + x) − 2 ⎨
⎩⎪ ⎩⎪pt.x = 6l ⇒ M 2 = 0
Rezolvare:
Ecuatiile de echilibru static:
⎧⎪∑ Z = 0 ⇒ V1 − V2 = 0
⎨
⎪⎩∑ M (1) = 0 ⇒ V1 ⋅ l − M = 0
Reacţiunile sunt:
M
V1 = − V2 =
l
Forţa tăietoare este constantă în lungul barei:
17
M
T1− 3 = T3− 2 = = const
l
Momentul încovoietor:
⎧ ⎧pt.x = 0 ⇒ M1 = 0
⎪M M ⎪
= V1 ⋅ x = x ⎨ M
⎪ 1−3 l ⎪pt.x = a ⇒ M 2 = − a
⎪ ⎩ l
⎨
⎪ ⎧pt.x ' = 0 ⇒ M 2 = 0
M ⎪
⎪ M 2 −3 = − V2 ⋅ x ' = − x ' ⎨ M
⎪ l ⎪pt.x ' = b ⇒ M3 = − b
⎩ ⎩ l
În punctual 3 apare un salt egal cu M, valorile în secţiunile adiacente fiind
a b
M 3stg = M ; M 3dr = − M ;
l l
Rezovare:
Din ecuaţiile de echilibru static:
⎧⎪∑ Z = 0 ⇒ − V1 + 10ql − 8ql = 0 ⇒ V1 = 2ql > 0 ⇒ sens corect
⎨ 2
⎪⎩∑ M (1) = 0 ⇒ −M1 − 10ql ⋅ 2 l + 8ql ⋅ 6l = 0 ⇒ M1 = 28ql ⇒ sens corect
Fig.4.
⎧ ⎧pt.x = 0 ⇒ M = −28ql2
⎪M1− 2 = −28ql2 − 2ql ⋅ x ⎨⎪ 1
⎪⎪ ⎪⎩pt.x = 2l ⇒ M 2 = −32ql2
⎨
⎪ 2 qx 2 ⎧⎪pt.x = 0 ⇒ M 2 = −32ql2
⎪M 2 −3 = −28ql − 2ql(2l + x) + 10ql ⋅ x − ⎨
⎪⎩ 2 ⎩⎪pt.x = 8l ⇒ M3 = 0
18
5)Se cere să se construiască diagramele T şi M la bara din figura 5. Se cunoaste q= 4 N/m
Rezolvare
Din ecuaţiile de echilibru static:
⎧⎪∑ Z = 0 ⇒ V1 + V2 − 4 ⋅ 3 = 0 ⇒ V1 + V2 = 12
⎨
⎪⎩∑ M (1) = 0 ⇒ −4 ⋅1⋅ 0,5 + 4 ⋅ 2 ⋅1 − V2 ⋅ 3 = 0
se calculează reacţiunile:
V1 = 10N; V2 = 2N
Semnele sunt pozitive, ceea ce inseamnă că sensurile alese iniţiale sunt corecte.
19
2. Momentul de inertie axial al unei suprafete plane calculat in raport cu o axa este egal cu suma
produselor dintre elementele de arie dA si patratele distantelor acestora la axa considerata.
∫ ∫
I y = z 2 dA I z = y 2 dA (2)
A A
3. Momentul de inertie centrifugal al unei suprafete plane calculat in raport cu o pereche de axe Oy
si Oz este egal cu suma produselor dintre elementele de arie dA si distantele acestora la cele doua axe
considerate.
∫
I yz = zydA (3)
A
4. Momentul de inertie polar al unei suprafete plane calculat in raport cu un pol este egal cu suma
produselor dintre elementele de arie dA si patratele distantelor acestora la polul considerat.
∫ ∫
IO = r 2dA = (z 2 + y 2 )dA = I y + I z (4)
A A
Observatia 1: Momentul de inertie polar este egal cu suma momentelor de inertie axiale calculate in
raport cu o pereche de axe perpendiculare ce trec prin acel pol.
Observatia 2: [S] = m3 , mm3 [I] = m4 , mm4
5. Raza de inerţie a unei figuri plane în raport cu o axă sau cu un punct este rădăcina pătrată a
raportului dintre momentul de inerţie respectiv şi aria totală a figurii.
Semnificaţia fizică a razelor de inerţie este aceea că raza de inerţie reprezintă distanţa de la axa sau
polul considerat până la un punct fictiv în care ar fi concentrată intreaga arie a secţiunii.
⎧⎪ Iz Iy Io
⎨i z = iy = i0 = (5)
⎪⎩ A A A
6.Modulul de rezistenţă al unei secţiuni plane în raport cu o axă sau cu un punct este egal cu raportul
dintre momentul de inerţie respectiv şi distanţa de la axa sau polul considerat până la cel mai îndepărtat punct
al secţiunii.
⎧ Iy Iz IO
⎨ Wy = Wz = WO = (6)
⎩ Zmax y max rmax
= ∫ z 2dA − a ∫ zdA + a 2 ∫ dA
A A
A
Iz ' = Iz − 2bSz + b 2 A
IO' = IO + e2 A − 2aSy − 2bSz
Iz ' y ' = Izy − bSy − aSz + abA
Relaţiile (8) se mai numesc şi formulele lui Steiner.
Obs. Daca sistemul iniţial este un sistem central de axe (adică originea O a sistemului coincide cu
centrul de greutate al secţiunii) atunci momentele statice sunt nule, adică Sy=Sz=0
Ca urmare, formulele lui Steiner se simplifică şi devin:
20
I y = I yG + a 2 A ≥ I yG
I z = I zG + b 2 A ≥ I zG
(9)
IO = IG + e2A ≥ IG
I yz = I yG zG + abA
Se observă că momentele de inerţie axiale şi polare prezintă cele mai mici valori în raport cu sistemul
central de axe.
Reguli ce decurg din formula (9):
1. Momentul de inerţie axial al unei secţiuni plane în raport cu o axă este egal cu momentul de inerţie
axial calculat în raport cu axa centrală paralală la care se adaugă produsul dintre aria secţiunii şi pătratul
distantei dintre cele două axe.
2. Momentul de inerţie polar al unei secţiuni plane în raport cu un pol oarecare este momentul de
inerţie polar în raport cu centrul de greutate al secţiunii la care se adaugă produsul dintre aria secţiunii şi
pătratul distanţei dintre cele două puncte.
3. Momentul de inerţie centrifugal al unei secţiuni plane în raport cu două axe perpendiculare este
momentul de inerţie centrifugal în raport cu sistemul central de axe paralele cu primele la care se adaugă
produsul dintre A şi distanţele între axe.
4.Momentul de inerţie centrifugal al unei secţiuni plane in raport cu două axe perpendiculare este egal
cu suma tuturor produselor dintre elemente de arie şi distanţele acestora la axele considerate.
Se observă că momentele de inerţie axiale şi polare sunt nişte scalari totdeauna pozitivi, pe când
momentele de inerţie centrifugale pot fi pozitive, negative sau nule.
Dacă secţiunea plană prezintă o axă de simetrie, atunci momentul de inerţie Izy în raport cu un sistem
ce conţine axa de simetrie, e nul.
Elementul de arie dA are coordonatele y şi z în raport cu sistemul yOz, iar noile coordonate, y1 şi z1,
în raport cu noul sistem de axe, y1O z1, rotit cu unghiul a faţă de vechiul sistem, sunt:
⎧ y1 = y cos α + z sin α
⎨
⎩z1 = z cos α − y sin α
Aplicând relaţiile de definiţie pentru momentele de inerţie rezultă următoarele expresii ale
momentelor de inerţie în raport cu noul sistem:
I y + I z I y − Iz
Iy1 = + ⋅ cos 2α − I yz sin 2α
2 2
+
I y Iz −
I y Iz
Iz1 = 2
−
2
⋅ cos 2α + Iyz sin 2α
(10)
I y − Iz
Iy1z1 = ⋅ sin 2α + I yz cos 2α
2
IO = I y + Iz
⎧ dI y1 Iy − Iz
⎪⎪ =− sin 2α − I yz cos 2α = −I y1z1 = 0
d 2α 2
⎨ (11)
⎪ dI z1 = Iy − Iz sin 2α + I cos 2α = I
⎪⎩ d 2α yz y1z1 = 0
2
21
Valorile extreme ale momentelor de inerţie axiale se numesc momente de inerţie principale, iar axele
se numesc axe principale de inerţie.
Direcţiile principale de inerţie sunt date de:
2 I yz π
tg 2α = ⇒ α1 şi α2 = α1 + (12)
I y − Iz 2
Din (12) rezultă că axele principale de inerţie sunt perpendiculare între ele. Faţă de una din axe avem
cel mai mare moment de inerţie, iar faţă de cealaltă, cel mai mic. Prin înlocuirea lui (12) în relaţia (10) rezultă
valorile extreme:
I y + Iz 1 2 2
Imax,min = 2 ± 2 (Iy − Iz) + 4 Iyz (13)
Momentul de inerţie este maxim faţă de axa principală din primul cadran dacă Izy, < 0 şi este minim,
dacă Izy > 0.
Pentru determinarea valorilor extreme ale momentelor de inerţie centrifugale, se calculează derivata
de ordinul I in raport cu unghiul dublu a momentului de inerţie centrifugal şi se anulează:
dI y1z1 (I y − I z ) I y − Iz
= cos 2α − I yz sin 2α = 0 ⇒ tg 2α =
d 2α 2 2I yz
(14)
π
⇒ 2α = 2α1 + Kπ ⇒ α = α1 + k
2
Momentele de inerţie centrifugale au valori extreme faţă de un sistem rotit cu 45 în raport cu axele
principale centrale de inerţie. Valorile momentelor de inerţie centrifugale extreme sunt:
1 2 2
I yz1, 2 = ± 2 (I y − Iz ) + 4 I yz (15)
Dacă se notează cu u şi v axele principale centrele de inerţie, ecuaţia elipsei centrale de inerţie este:
u2 v2
+ =1 (16)
i 2v i 2u
Iv Iu
unde: iv = ; iu = (17)
A A
2
2hb 3
2
I z = ∫ y dA = ∫ y hdy =
A −b l2
2
Momentul de inerţie polar, în raport cu punctul 0, se calculează cu relaţia:
bh 3 hb 3 A 2
I O = Iy + Iz = + = d
l2 l2 l2
în care: A este aria secţiunii dreptunghiului; d - diagonala dreptunghiului.
Datorită simetriei faţă de axele Oy şi Oz, momentul de inerţie centrifugal al dreptunghiului este nul,
Izy = 0.
2. Pătratul
Dacă secţiunea plană are forma de pătrat, formulele de calcul pentru caracteristicile sale geometrice
se pot deduce, foarte uşor, înlocuind în formulele de la secţiunea dreptunghiulară b=h=a.
Momentele de inerţie:
a4 a4 2
Iy = Iz = ; IO = ; Iyz = 0
l2 2 3
Razele de inerţie:
a a 2
iy = iz = = 0,289a; iO = ;
2 3 2 3
Modulele de rezistenţă:
a3 a3 2
Wy = Wz = ; WO = ;
6 6
23
3. Cercul
Se considera un cerc de diametru d raportat la sistemul de axe yOz avand originea in centrul
cercului.
πr 4 πd 4
IO = =
2 32
Din cauza simetriei figurii faţă de cele două axe, există relaţia:
I O = I y + I z = 2I y = 2I z
de unde rezulta expresiile momentelor de inerţie axiale:
I π ⋅ r 4 πd 4
Iy = Iz = O = =
2 4 64
Iy πd 4 4 d r IO πd 4 4 d r
iy = iz = = . 2 = = ; iO = = . 2 = = .
A 64 πd 4 2 A 32 πd 2 2 2
Modulele de rezistenţă:
I y πd 4 2 πd 3 I O πd 4 2 πd 3
Wy = Wz = = ⋅ = ; WO = = ⋅ =
d 64 d 32 d 32 d 16
2 2
4.Semicercul
In raport cu sistemul de axe ce trece prin centrul cercului din care provine semicercul, momentele de
inerţie vor avea expresiile:
πd 4 πd 4 πd 4
Iy = Iz = IO = 2 ⋅ = I zy = 0
128 128 64
5.Triunghiul dreptunghic
24
bh 3 hb 3 A 2
I O = Iy + Iz = + = d ;
36 36 18
unde: A este aria secţiunii triunghiului; d - ipotenuza triunghiului dreptunghic.
h 2b2
Momentul de inerţie centrifugal: Izy =
72
Razele de inerţie se calculează cu relaţiile:
bh 3 hb 3 Ad 2
Iy 36 = h ; Iz 36 = b ; IO l8 = d ;
iy = = iz = = iO = =
A bh / 2 3 2 A bh / 2 3 2 A A 3 2
În cazul secţiunilor plane compuse, pentru determinarea caracteristicilor geometrice, se procedează astfel:
1)Se descompune figura (secţiunea) dată în figuri simple.
2)Se alege un sistem de axe convenabil.
3)În raport cu acest sistem se determină coordonatele zGI, yGI, ale centrelor de greutate G, ale
figurilor simple componente.
4)Se calcutează coordonatele zG şi yG ale centrului de greutate G al figurii cu formulele:
⎧ ∑ A i z Gi
⎪z G =
⎪ ∑ Ai
⎨ i = 1, n (1)
⎪ y = ∑ A i y Gi
⎪⎩ G ∑ Ai
5) Se figurează sistemul central de axe yGGzG
6) Se calculează momentele de inerţie ale secţiunii compuse ca fiind sume algebrice ale momentului
de inerţie ale figurilor componente (pentru momentele de inerţie ale figurilor suprafeţelor care se extrag din
secţiune se adoptă semul (-)
⎧ n
I
⎪ ZG = ∑ IiZG
⎪ i =1
⎪ n
I
⎪ YG = ∑ IiYG
⎪ i =1
⎨ n
(2)
⎪I = I + I = ∑ I i
⎪G ZG YG
i =1
G
⎪
n
⎪I i
= ∑
⎪⎩ ZGYG i =1 I ZGYG
25
⎛ Ii = I + A d 2 ; di = dist(z G , z Gi )
⎜ ZG ZGi i i
Aplicatii
1. Să se calculeze caracteristicile geometrice ale secţiunii din figură.
Rezolvare
Datorită simetriei figurii în raport cu cele două axe, centrul de
greutate al acesteia coincide şi cu centrul cercului şi cu cel al dreptunghiului.
Ca urmare, sistemul central de axe are originea în O
Figura se descompune în cercul de diametru = 4a şi în dreptunghiul
cu dimensiunile b = 2a şi h = a, care se extrage din suprafaţa totală.
Momentele statice în raport cu sistemul central de axe sunt nule.
Momentul de inerţie centrifugal este nul pentru că cele două axe ale
sistemului sunt axe de simetrie.
Momentele de inerţie axiale şi momentul de inerţie polar sunt:
(1) ( 2) πd 4 bh 3 π(4a )4 2a ⋅ a 3
Iy = Iy − Iy = − = − = 12,4a 4
64 12 64 12
πd 4 hb 3 π(4a )4 a ⋅ (2a )3
I z = I (z1) − I (z2 ) = − = − = 11,9a 4
64 12 64 12
I O = I y + I z = (12,4 + 11,9 )a = 24,3a
4 4
Întrucât cele două axe ale sistemului central sunt axe de simetrie, momentele de inerţie principale
centrale coincid chiar cu Iz şi Iy, iar axele centrale sunt şi axe principale centrale de inerţie. Semiaxele elipsei
centrale de inerţie coincid cu iz şi iy.
26
2. Să se calculeze momentele de inerţie axiale şi modulele de rezistenţă pentru secţiunea din figură
in raport cu sistemul yz..
7
I y = ∑ I(y ) = I(y ) + I(y ) + I(3) ( 6) ( 7)
i 1 2 (4) (5)
y + Iy + Iy + Iy + Iy
i=1
(1) b1 ⋅ h13 10 ⋅ 12 3
Iy = = = 1440mm 4
1 12 12
( 2) b ⋅ h3 18 ⋅ 43
I( ) = I + A ⋅ d 2 = 2 2 + b ⋅ h ⋅ d 2 =
2
y y2 2 2 2 2 + 18 ⋅ 4 ⋅ 82 = 4704mm 4
2
12 12
I(y ) = I(y )
3 2
2
b 4 ⋅ h 54 b 4 ⋅ h 4 ⎛ 1 ⎞ 9 ⋅ 63 9 ⋅ 6 2
I(4)
y = + ⎜6 + 4 + ⋅6⎟ = + ⋅12 = 3942mm 4
36 2 ⎝ 3 ⎠ 36 2
I(y ) = I(y ) = I(y ) = I(y )
5 6 7 4
Rezultă:
I z = 1000 + 3888 + 1458 = 6346mm 4
I zy = 0
I o = Iz + Iy = 26616 + 6346 = 32962mm 4
27
Cap.4. Solicitari axiale simple
4.1.Tensiuni la solicitarile axiale simple (tractiune si compresiune)
O bara dreapta este supusa la o solicitare axiala simpla (la intindere sau compresiune) daca bara este
solicitata la capete de doua forte axiale, egale si de sens opus. Se considera o bara dreapta solicitata la
tractiune prin aplicarea la capete a doua forte egale si de sens opus P, orientate catre exteriorul barei (daca
fortele sunt orientate catre interiorul barei are loc solicitarea de compresiune).
Datorita solicitarii exterioare, in bara apar tensiuni normale considerate constante in orice punct al
sectiunii transversale a barei, avand formula:
P
σ= (1)
A
Relatia (1) stabileste marimea tensiunii normale s la solicitarea axiala de intindere (sau tractiune) a
unei bare cu aria sectiunii transversale A si solicitata de forta P.
Conditia de rezistenta a barei cere ca valoarea tensiunii efective dezvoltata in bara sa fie mai mica
decit rezistenta admisibila a materialului din care este confectionata bara.
Cu relatia (1) se poate calcula aria sectiunii transversale A, daca se cunoaste forta de intindere si se
alege valoarea rezistentei admisibile. In acest caz, relatia foloseste la dimensionare si se scrie sub forma:
P
A nec ≥ (2)
σa
Atunci cand sunt cunoscute fortele exterioare care actioneaza asupra barei si dimensiunile acesteia,
relatia (1) poate folosi la verificarea eforturilor unitare ce iau nastere pe sectiune si se scrie sub forma
P
σef = ≤ σa (3)
A ef
Cand se cunosc dimensiunile sectiunii transversale si materialul din care este executata piesa, cu
ajutorul relatiei (1) se poate calcula sarcina pe care o poate suporta.
In acest caz, relatia se scrie sub forma:
Pmax = Pcap ≤ Aef ⋅ σa (4)
Observatii
1.Relatiile (1), (2), (3) si (4) sunt valabile si pentru solicitarea de compresiune.
2.Pentru o bara supusa simultan si la forte de intindere si la forte de compresiune, trebuie sa se adopte
semnul + pentru intindere si semnul – pentru compresiune. Ca urmare, si tensiunile vor fi pozitive pentru
intindere si negative pentru compresiune.
Daca tensiunile ce se produc intr-o bara dreapta de sectiune constanta de arie A si de lungime l,
solicitata la intindere nu depasesc limita de elasticitate, intre tensiuni si deformatii exista relatia:
σ = E⋅ε (5)
numita Legea lui Hooke.
Inlocuind in relatia (5) relatia (1) si, tinand cont de relatia de definitie a deformatiilor liniare
specifice :
∆l
ε= (6)
l
se obtine:
P ∆l
= E⋅ (7)
A l
de unde rezulta ca deformatia absoluta totala a barei:
P⋅l
∆l = (8)
E⋅A
28
Din aceasta relatie se observa ca deformatia totala a barei este proportionala cu lungimea acesteia si
invers proportionala cu produsul E A, care poarta numele de rigiditate la solicitare axiala.
Aceasta relatie, ca si relatia (1), poate fi scrisa ca relatie de dimensionare, de verificare sau pentru
determinarea fortei capabile, dupa cum urmeaza:
- pentru dimensionare,
P⋅l
A nec ≥ (9)
E ⋅ ∆la
- pentru verificare,
P⋅l
∆lef = ≤ ∆l a (10)
E ⋅ A ef
-pentru determinarea fortei capabile,
∆l
Pcap ≤ A ⋅ E (11)
l
in care ∆l a este deformatia liniara absoluta admisibila (alungire sau scurtare).
In cazul in care forta axiala variaza in lungul grinzii, sectiunea acesteia ramanand constanta, in
relatiile (2), (3), (9) si (10) se foloseste valoarea maxima a fortei axiale.
Daca bara este formata din n tronsoane, astfel incat tronsonul i are lungimea l i , forta axiala
variaza in functie de x, aria sectiunii transversale variaza in functie de x si materialul din care este
confectionat tronsonul este E i , atunci formula de calcul pentru deformatia absoluta este:
n Pi (x) ⋅ dx
∆l = ∑ ∫ (12)
i =1
li Ei ⋅ Ai (x)
De obicei, cand se impune unei piese sa raspunda si conditiei de rezistenta si celei de rigiditate, pentru
dimensionare se folosesc relatiile (2) si (9), alegandu-se, in final, solutia cea mai favorabila, adica
dimensiunea cea mai mare.
La barele de lungime mare care se află în poziţie verticală este necesar să se ţină cont de greutatea
proprie în calculul la întindere sau compresiune. Se consideră bara dreaptă verticală de lungime l , cu
sectiunea constata A, cu rigiditatea EA=ct. confecţionată din material omogen cu greutatea specifică γ . Bara
este incastrată la capătul superior şi solicitată la întindere de o forţă P la capătul liber, precum şi de greutatea
proprie. Într-o secţiune aflata la distanta x de capătul liber, forţa axială este egală cu
N x = P + γAx
A iar efortul unitar
Nx P
σx = = + γx (18)
A A
B
Deci, N x şi σ x variază liniar de-a lungul barei. La
extremităţile barei valorile tensiunilor normale sunt:
P
σ1 = = σ min
P C A
P
σ 2 = + γl = σ max (19)
A
secţiunea periculoasă este la capătul încastrat al barei. Pentru
dimensionare se egalează σ max = σ a şi se obţine
P
A nec = (20)
σ a − γl
La bare cu lungimi foarte mari se poate produce ruperea acestora sub greutate proprie (P=0;
σ r = γl r ). Lungimea de rupere sub efectul greutăţii proprii se calculează cu relaţia:
29
σr
lr = (21)
γ
Aungirea ∆l a întregii bare se obţine integrând pe lungimea l :
⎛ 1 ⎞
⎜ P + γlA ⎟
2
l 1⎛P ⎞ Pl γl 2
∆l = ∫l ∆ dx = ∫0 ⎜ + γl ⎟ dx = + =⎝ ⎠.
E⎝A ⎠ EA 2E EA
Ţinând de greutetea barei G = γlA , se obţine:
l ⎛ G⎞
∆l = ⎜P+ ⎟ (22)
EA ⎝ 2⎠
Gl
iar pentru P = 0 , ∆l = (23)
2EA
P + G1 + ... + G n −1
A n nec = ; G n = γl n A n ef ; (32)
σ a − γl n
Alungirea totală se determină prin însumarea alungirilor tronsoanelor componente ale barei:
∆l = ∆l1 + ∆l 2 + ... + ∆l n (33)
30
l1 ⎛ 1 ⎞
unde: ∆l1 = ⎜ P + G1 ⎟ . (34)
EA ⎝ 2 ⎠
l ⎛ 1 ⎞
∆l2 = 2 ⎜ P + G1 + G 2 ⎟ (35)
EA 2 ⎝ 2 ⎠
ln ⎛ 1 ⎞
∆ln = ⎜ P + G1 + G 2 + ... + G n ⎟ (36)
EA n ⎝ 2 ⎠
Observaţie Formulele de calcul stabilite pentru barele verticale lungi solicitate la întindere sunt
valabile şi pentru barele verticale solicitate la compresiune ţinând cont şi de greutatea proprie, care este de
asemenea o forţă de compresiune dacă nu intervin fenomene de pierdere a stabilităţii.
Sistemele static nedeterminate solicitate axial sunt sisteme de bare la care numărul necunoscutelor
depăşeşte numărul condiţiilor de echilibru mecanic (cel mult 6). Diferenţa dintre numărul total de necunoscute
şi numărul condiţiilor reprezintă gradul de nedeterminare al sistemului.
Pentru rezolvarea unor asemenea probleme se completează numărul condiţiilor de echilibru cu un
număr corespunzător de ecuaţii deduse din analiza modului de deformare a sistemului respectiv, astfel incât să
se obţină un sistem cu număr egal de ecuaţii si necunoscute.
În general, pentru un sistem dat static nedeterminat, rezolvarea problemelor presupune parcurgerea
următoarelor etape:
1) se scriu ecuaţiile de echilibru static;
2) se stabileşte gradul de nedeterminare G=N-n, unde: n= numărul de ecuaţii de echilibru static,
N= numărul de necunoscute;
3) se stabilesc condiţiile de compatibilitate a deformaţiilor, adică relaţiile geometrice între
deformaţiile diferitelor bare din sistem;
4) cu ajutorul legii lui Hooke se explică deformaţiile axiale ale barelor în funcţie de eforturi şi se
introduc în ecuaţiile deformaţiilor;
5) se rezolvă sistemul complet de ecuaţii obţinut şi se determină eforturile longitudinale din toate
barele sistemelor.
Rezultă o ecuaţie şi două necunoscute, deci problema este simplu static nedeterminată, întrucât gradul
de nedeterminare este egal cu 1. Se completează ecuaţia (1) cu o ecuaţie ce decurge din analiza deformării
barei. Bara, fiind articulată la ambele capete, nu poate să-şi modifice lungimea iniţială (nu are posibilităţi de
deplasare pe orizontală), deci:
31
P⋅b H1
H1 = σ1 = ≤ σ1a = σ at
1 A
=>
P⋅a H2
H2 = σ2 = ≤ σ ac
1 A
Se consideră o bară foarte rigidă (deci, practic, nedeformabilă) dispusă orizontal şi suspendată prin
bare verticale sau fire având rigidităţi mult mai mici. Fiecare bară i e caracterizată prin mărimile: Ei , Ai , Ii.
Distanţa de la bara i la bara n se notează: d i, n . Distanţa de la suportul forţei P la bara n se
notează: d P, n . În bare se creează tensiuni datorită solicitării cu forţa P. Apar n necunoscute: Ni ; unde
i=1....n. Pot fi scrise două condiţii de echilibru:
⎧ n
⎪∑ y = 0 ⇒ ∑ Ni = P
⎪ i =1
(1) ⎨ n −1
⎪
⎪ ∑ M n = 0 ⇒ ∑ Ni ⋅ di,n = P ⋅ d p,n
⎩ i =1
Se obtine un sistem de 2 ecuaţii cu n necunoscute, adica se obtine un sistem de (n-2) ori static nedeterminat.
Bara rigidă, având
rigiditatea foarte mare,
nu se deformează sub
acţiunea sistemului de forţe,
doar barele i se deformează,
suportând alungiri, astfel
încât bara rigidă se deplasează N1 N 2 Ni Nn
pe verticală în jos, putând fi
supusă unei rotiri cu un
P
unghi α faţă de direcţia
iniţială a axei sale.
Deci mai pot fi scrise următoarele relaţii din triunghiurile asemenea care se formeaza:
∆l 2 − ∆l1 ∆l 3 − ∆l 2 ∆l − ∆l n −2 ∆l n − ∆l n −1
tgα = = = ... = n −1 = = cst (2)
d1, 2 d 2, 3 d n −2,n −1 d n −1,
În relaţiile (2) apar n-2 egalităţi, deci rezultă în final un sistem format din (1)+(2), din n egalităţi cu n
necunoscute, deci un sistem determinat.
În relaţia (2) se înlocuiesc cu deformaţiile absolute prin expresiile corespunzătoare solicitărilor axiale:
32
N i li
∆li = (3), unde i= 1, n
Ei Ai
Ni
În final, se verifică barele articulate: σi = ≤ σai (4), unde i=1, n
Ai
Sunt barele la care în secţiunea transversală apar cel puţin 2 sau mai multe
materiale diferite.
Se consideră o bară de construcţie simetrică, la care materialele componente
reprezintă cilindrici concentrici. Bara este supusă la compresiune prin intermediul a 2
plăci pentru ca efectul compresiunii să apară la toate materialele.
Lungimile iniţiale ale pieselor ansamblului sunt: lii = l
Compresiunea, prin intermediul plăcilor, determină ca toate materialele să se
deformeze la fel, adică cu aceeaşi cantitate astfel încât lungimile lor finale:
lif = ct, i = 1, n
⇒ ∆l i = l if − l ii = ct, i = 1, n (1)
∆l ∆l
⇒ ε i = i = i = ct (2)
li l
adică, ε1 = ε 2 = .... = ε n (3)
Ni
Dar: εi = (4)
Ei ⋅ Ai
Condiţia de echilibru mecanic:
n
∑ Ni = P (5)
i =1
=> 1 ecuaţie; n necunoscute, adica sistem de (n-1) ori static nedeterminat
n
∑ Ni
N1 N2 Nn i =1 P
Din (3) şi (4) => = = ... = = = (6)
E1 ⋅ A1 E 2 ⋅ A 2 En ⋅ An n n
∑ Ei ⋅ Ai ∑ Ei ⋅ Ai
i =1 i =1
Egalând pe rând, fiecare raport cu ultimul, se determină necunoscutele:
⎧
⎪
⎪ N = P ⋅ E1 ⋅ A1
⎪ 1 n
⎪ ∑ Ei ⋅ Ai
⎪ i =1
⎪..........
=> ⎪ => i = 1, n
⎪ P ⋅ Ei ⋅ Ai
⎨ Ni = n
⎪
⎪ ∑ Ei ⋅ Ai
i =1
⎪
⎪..........
⎪ P ⋅ En ⋅ An
⎪Nn =
⎪ n
⎪ ∑ Ei ⋅ Ai
⎩ i =1
33
D. Solicitări axiale produse de variaţii de temperatură
Variaţiile temperaturii produc lungirile sau scurtările barelor. Dacă aceste deformaţii sunt împiedicate,
atunci în bare apar eforturi de întindere sau compresiune, chiar în lipsa unor forţe exterioare.
Avem o bară montată fix între 2 pereţi rigizi la o temperatură t 0 . Se cunosc; temperatura iniţială,
lungimea şi aria secţiunii barei, precum şi materialul acesteia (constanta de material E), adică: t 0, i ,E, A.
Are loc o creştere de temperatură cu ∆t.
Dacă bara ar fi liberă să se dilate, ea s-ar alungi cu: ∆l∆t = α ⋅ l ⋅ ∆t (1)
unde α=coeficient de dilatare termică
dar pereţii nu permit dilatarea şi deci apare o solicitare de compresiune pe care o exercită pereţii asupra barei.
Problema este static nedeterminată.
Pentru că, în final, ∆l tot = 0, atunci putem scrie:
N⋅l
∆l tot = ∆l ∆t − ∆l N = 0 ⇒ α ⋅ l ⋅ ∆t = ⇒ N = E ⋅ A ⋅ α ⋅ ∆t
E⋅A
Aplicatii
1. O bară dreaptă este articulată la capete şi solicitată de forţele din figură. Bara are secţiunea inelară
constantă cu d/D = 0,8. Să se reprezinte diagrama forţelor axiale şi să se dimensioneze bara, dacă se admite σa
= 120 MPa şi să se calculeze deplasarea punctelor de aplicaţie ale forţelor. Se cunoaşte unghiul de inclinare a
fortelor fata de axa longitudinala a barei: α= 60°
Rezolvare
Datorită simetriei forţelor faţă de axa x a
barei, reacţiunile verticale sunt nule, iar reacţiunile
orizontale XA şi XB din cele două articulaţii nu se pot
determina numai cu ajutorul ecuaţiei de
echilibru:
H A − 30 + 2 ⋅ 60 ⋅ 0,5 + H B = 0
Articulaţiile fiind fixe, lungimea finală este
identică cu cea iniţială, deci alungirea totală a barei este egală cu 0:
∆l = ∆l1−3 + ∆l3− 4 + ∆l4− 2 =
H A * 600 (H A − 30) *1000 (H A + 30) *800
= + + =0
EA EA EA
34
Astfel, din condiţia de deformaţie se obţine 24 HA = 60 kN , ceea ce permite să se calculeze din
ecuaţia de echilibru reacţiunile: HA = 2,5 kN şi HB = - 32,5 kN.
În figură este trasată diagrama forţelor axiale.
Dimensionarea se face pentru forţa axială maximă Nmax = 32,5 kN.
Condiţia de rezistenţă a barei la solicitarea axiala este:
N 4 N max
σ= = < σa
A πD (1 − (d / D) 2 )
2
4 N max 4 * 32500
D= = = 27,43 mm
πσ a (1 − (d / D) 2 ) π *120(1 − 0,8) 2
Se adopta D = 30 mm şi d = 0,8D = 24 mm
2. O bară dreaptă rigidă este articulată la un capăt şi menţinută în poziţie orizontală de patru bare
articulate la capete, verticale, având aceeaşi lungime şi rigiditate, ca în figură. Se cere să se determine
eforturile produse sub acţiunea forţelor P în barele verticale precum şi deplasarea capătului liber al barei
orizontale.
Rezolvare:
∑ X = 0; X0 = 0
∑Y = 0 Y0 + N1 + N 2 + N3 + N 4 − 2P = 0
∑ M0 = 0 l1 ⋅ N1 + 2l1 ⋅ N 2 + 3l1 ⋅ N3 + 5l1 ⋅ N 4 − 4l1 ⋅ P − 5l1 ⋅ P = 0
35
iar ecuaţiile de echilibru permit acum determinarea reacţiunilor:
−21 9 18 27 45
H 0 = 0 V0 = P N1 = P N 2 = P N3 = P N4 = P
39 39 39 39 39
Deplasarea capătului liber al barei rigide coincide cu alungirea absolută a barei articulate 4 şi este:
N l 45Pl
∆l 4 = 4 =
EA 39EA
Barele exterioare sunt comprimate, iar cea din mijloc este întinsă. Când barele sunt executate corect, l1
= l2 deci ∆l = 0.
Ca urmare, rezultă:
P 45000
σ1 = σ 2 = = = 30 N / mm 2
3A 3 ⋅ 500
Rezolvare
a) Pentru bara de secţiune constantă aria secţiunii este:
P 270000
A= = = 13953mm2
− 6
σ − γl 90 − 78,5 * 10 * 9 *105
36
Greutatea barei în acest caz este:
G = Aγl = 13953 * 900 *103 * 78,5 * 10−6 = 985,8kN,
iar lungimea totală va fi:
l ⎛ 1 ⎞ 9 * 105 ⎛ 1 ⎞
∆l = ⎜P + G⎟ = 5
* ⎜ 27 * 10 4 + * 9,858 * 105 ⎟ = 234 mm
EA ⎝ 2 ⎠ 2,1 * 10 * 13953 ⎝ 2 ⎠
P b)
c) În cazul barei formată din trei tronsoane egale, de lungime l 1 = 200m, dimensionarea se
face cu relaţia:
Pσia−1
Ai =
(σa − γl1 )(σa − γl2 )........(σa − γli )
Aria necesară pentru fiecare tronson se calculează începând de jos în sus, adică de la cea mai
mică arie către cea mai mare:
P 27 * 10 4
A 1nec = = = 4063 mm 2
σ a − γ l1 90 − 7 ,85 * 10 − 5 * 3 * 10 5
Pσ a 27 *10 4 * 90
A 2nec = = = 5503mm 2
(σ a − γl1 ) 2
(90 − 7,85 *10 −5
* 3 *10 )
5 2
Pσ a2 27 *10 4 * 81 *10 2
A 3nec = = = 7453mm 2
(σ a − γl1 )3
(90 − 7,85 *10 −5
* 3 *10 )
5 3
37
Alungirile tronsoanelor vor fi:
l1 ⎛ 1 ⎞ 3*105 ⎛ 1 ⎞
∆l1 = ⎜ P + G1⎟ = 5
* ⎜ 27 *104 + *95, 6*103 ⎟ = 111, 7mm
EA1 ⎝ 2 ⎠ 2,1*10 * 4063 ⎝ 2 ⎠
l21 ⎛ 1 ⎞ 3*105 ⎛ 1 ⎞
∆l2 = ⎜ P + G1 + G 2⎟ = 5
* ⎜ 270 + 95, 6 + 128 ⎟ ⋅103 = 111, 7mm
EA 2 ⎝ 2 ⎠ 2,1*10 *5503 ⎝ 2 ⎠
l1 ⎛ 1 ⎞ 3*105 ⎛ 174 ⎞ 3
∆l3 = ⎜ P + G1 + G 2 + G 3⎟ = 5 ⎜ 270 + 95, 6 + 128, 7 + ⎟ *10 = 111, 7mm
EA3 ⎝ 2 ⎠ 2,1*10 *7453 ⎝ 2 ⎠
400 − 320,5
∆G = 100% = 24,8% pentru bara din tronsoane,
320,5
985,8 − 320,5
∆G = 100% = 207,6% pentru bara de secţiune constantă.
320,5
În comparaţie cu bara cu tronsoane, la bara de secţiune constantă consumul de metal este mai
mare cu:
985,6 − 400
∆G = 100% = 146,45%.
400
În figura a), b) şi c) s-au trasat şi diagramele cotate ale tensiunilor normale în MPa în lungul
celor trei bare.
σ max
+ +
σmin P P
a) c)
38
P
− P + ∫ τdA = 0 ⇒ − P + τA = 0 ⇒ τ = (1)
A A
Relatia (1) stabileste marimea tensiunii tangenţiale la solicitarea de forfecare a unei bare cu
aria secţiunii transversale A şi solicitată de forţa P.
Condiţia de rezistenţă a barei cere ca valoarea tensiunii efective dezvoltată in bara să fie mai
mică decât rezistenţa admisibilă a materialului din care este confecţionată bara.
Atunci cand sunt cunoscute fortele exterioare care actioneaza asupra barei si dimensiunile
acesteia, relatia (1) poate folosi la verificarea tensiunilor ce iau nastere pe sectiune care se compară
cu tensiunea admisibilă sau cu cea de rupere si se scrie sub forma
P
τef = ≤ τa (2)
A ef
unde, in cazul materialelor omogene si izotrope, se poate admite τa = (0.5-0.8)σa, in conformitate cu
teoriile de rezistenta.
Cu relatia (1) se poate calcula aria secţiunii transversale A, daca se cunoaşte forţa de tăiere şi
se alege valoarea rezistenţei admisibile. In acest caz, relaţia foloseste la dimensionare si se scrie sub
forma:
P
A nec ≥ (3)
τa
Cand se cunosc dimensiunile sectiunii transversale si materialul din care este executata piesa,
cu ajutorul relatiei (1) se poate calcula sarcina maximă (forţa tăietoare capabilă) pe care o poate
suporta sau al forţa de rupere prin forfecare:
Pmax = Pcap = Aτa , respectiv Prup = Aτr . (4)
Relaţiile de mai sus se utilizează la calculul la forfecare al elementelor de imbinare, ca nituri,
buloane, pene, suduri, etc.
Deformaţia de forfecare constă dintr-o deplasare relativă a unei secţiuni faţă de alta situată la
distanţa a . Dacă materialul satisface legea lui Hooke, atunci se obţine:
v ⎫
tgγ γ = ⇒ v = γa ⎪⎪
a P⋅a
⎬⇒ v = (5)
τ P ⎪ G⋅A
Dar τ = Gγ ⇒ γ = =
G GA ⎪⎭
unde g este deformaţia unghiulară specifică
Aceasta relatie, ca si relaţia (1), poate fi scrisă ca relaţie de verificare, dimensionare, sau
pentru determinarea forţei capabile, dupa cum urmează:
- pentru verificare,
P⋅a
v a ef = ≤ va (6)
G ⋅ A ef
- pentru dimensionare,
P⋅a
A nec ≥ (7)
G⋅v
-pentru determinarea fortei capabile,
v
Pcap ≤ GA = GAγ (8)
a
unde produsul GA dintre modulul de elasticitate transversal şi aria secţiunii transversale se numeşte
modul de rigiditate la forfecare .
Deformaţia relativa sau specifica este
v P
γ= =
a GA
39
5.2.Probleme de calcul al imbinarilor
40
Datorită neuniformităţii transmiterii forţei de întindere se recomandă majorarea valorii
obţinute pentru înălţimea piuliţei la:
h p = 0,8d (18)
În acest caz, buloanele sunt supuse la forfecare în una sau mai multe secţiuni, depinzând de
numărul tablelor care se îmbină.
La îmbinarea cu un singur bulon, având o singură secţiune de forfecare (fig. 1), diametrul
bulonului se calculează din condiţia de rezistenţă la forfecare:
P P
τ= = ≤ τa (19)
A πdi2
4
Se obţine:
4P
di = (20)
πτa
iar dacă îmbinarea este făcută cu n buloane
4P
di = (21)
nπτa
În cazul îmbinării cu un bulon supus la forfecare după două secţiuni (fig. 2), se pleacă de la
formula
4P
di = (22)
2πτa
P P
σc = = ≤ σac (23)
A3 dt
BULONAREA TABLELOR
41
1 2
πd τa
P
σc = ≤ σac ⇒ σc = 4 ≤ σac (26)
dt dt
Făcând înlocuirile: τ a = 0,8 σ a şi σ ac = 2σ a , se obţine
t ≈ 0,3d (27)
Lăţimea b a tablei se determină din condiţia de rezistenţă la
solitarea de tracţiune in dreptul secţiunii slăbite (fig. 4a.IV), adică:
1
P = πd 2 τa = ( b − d ) tσa (28)
4
Înlocuind t = 0,3d şi τ a = 0.8σ a , se obţine
b = 2, 5d (29)
Ţinând cont de neuniformitatea repartizării tensiunilor pe
secţiune, se majorează valoarea:
b = 3d (30)
Distanţa de la capătul platbandei până la axul golului se determină din condiţia de rezistenţa
la forfecare după secţiunile C-D şi E-F (fig. 4a.).
1 2
πd τa
P 4
τ= ≤ τa ⇒ e = (31)
2et 2t
pentru t = 0,3d se obţine e ≈ 1, 3d (32)
Neuniformitatea repartizării tensiunilor τ pe secţiunile considerate conduce la o majorare a
dimensiunii e la valoarea: e = 1, 5d (33)
Aplicatii
Rezolvare
Daca se admite ca forţa este preluata in mod
egal pe fiecare canelura, atunci forta pe una dintre ele
are expresia:
2M t 2 ⋅ 50 ⋅ 10 3 ⋅ 10 3
P1 = = = 245,1kN
dn 68 ⋅ 6
Tensiunea de forfecare este:
P 245,1 ⋅ 10 3
τt = 1 = = 145MPa < 160 MPa ,
bl 14 ⋅ 120
iar presiunea pe suprafata de contact:
P 245,1 ⋅ 10 3
p= 1 = = 255,31MPa ≤ p a = 340 MPa
hl 8 ⋅ 120
42
Rezolvare
Se pune condiţia de rezistenţă a tijei la tracţiune:
P
σ ef = ≤ σ a unde aria secţiunii transversale este : A = a2
A
P
Se obţine: a 2 ≥ , de unde rezultă:
σa
P 200 ⋅ 10 3
a≥ = = 34mm.
σa 180
Din condiţia de rezistenţă la presiunea de contact dintre capul tijei şi manşon:
P
p ef = ≤ pa
A1
P
se obţine: ⇒ A1 = b12 − a 2 ≥
pa
P 20 ⋅ 10 4
respectiv: b1 ≥ + a2 = + 34 2 = 41,56 ⇒ b1 ≅ 42mm.
pa 350
Dimensiunea d se obţine din condiţia de rezistenţă la forfecare a umărului manşonului:
P P
τ ef = ≤ τa ⇒ A 2 = 4 b1d ≥ ,
A2 τa
P 20 ⋅ 10 4
respectiv: d≥ = = 8,81 ≅ 9mm.
4b1τ a 4 ⋅ 42 ⋅ 145
Din conditia de rezistenţă la tracţiune a manşonului se obţine:
P P
σ ef = ≤ σa ⇒ A 3 = b 2 − b12 ≥ ,
A3 σa
P 20 ⋅ 10 4
respectiv: b ≥ + b12 = + 42 = 53,62mm ≅ 54mm
σa 180
Rezolvare
Din condiţia de rezistenţă la forfecare a celor două bolţuri se
obtine:
P πd 2 P
τ ef = ≤ τa ⇒ A1 = 4 ≥ ,
A1 4 τa
de unde:
P 54 ⋅ 10 4
d≥ ⇒d≥ ⇒ d = 35mm
πτ a π ⋅ 140
43
Din condiţia de rezistenţă a tablelor la tracţiune se obţine dimensiunea b
P h P
σ ef = ≤ σ a ⇒ A 3 = (b − 2d ) ≥ ,
A3 2 2σ a
P 54 ⋅ 10 4
respectiv: b≥ + 2d = + 2 ⋅ 35 = 206,36 ≅ 207 mm.
hσ a 22 ⋅ 180
Cota l se determină din condiţia de rezistenţă a teblelor la forfecare
P P
τ ef = ≤ τ a ⇒ A 4 = 4lh ≥ ,
A4 τa
de unde se obţine:
54 ⋅ 10 4
l≥ = 43,83 ≅ 45mm.
4 ⋅ 22 ⋅ 140
44
6.2. Tensiuni în bare de secţiune axial-simetrică
Mt = ∫ r ⋅ dF = ∫ r ⋅ τ ⋅ dA = Gθ ∫ r 2 ⋅ dA = G ⋅ θ ⋅ I p
A A A
2
unde Ip = ∫r dA este momentul de inerţie polar al secţiunii
A
transversale. Rezultă expresia unghiului de răsucire specifică
Mt
θ= (3)
GIp
care, înlocuit în (2), duce la relaţia căutată pentru tensiune:
Mt r
τ= (4)
Ip
Tensiunea tangenţiala maxima este:
M t ⋅ rmax Mt M
τmax = = = t; (5)
Ip Ip Wp
rmax
Ip
iar Wp = ; (6)
rmax
este modulul de rezistenţă polar al secţiunii transversale.
La secţiunea circulară cu diametrul d avem:
πd3
Wp = (7)
16
La secţiunea inelară, având diametrul exterior D şi cel interior d, rezultă:
45
π(D 4 − d 4 )
Ip 32 π(D 4 − d 4 )
Wp = = = ; (8)
D D 16D
2 2
Relaţia (5) este utilizată sub următoarele trei forme:
-formula de dimensionare:
Mt
Wpnec = (9.a)
τa
-formula de verificare:
Mt
τef = ≤ τa ; (9.b)
Wp
-formula momentului de răsucire capabil:
M t cap = Wp ⋅ τa ; (9.c)
În relaţiile (9), τ a este rezistenţa admisibilă la răsucire.
6.3.Deformatii la rasucire
Din relaţiile (2) şi (3) rezultă unghiul de răsucire pentru un element de bară de lungime dx:
dϕ Mt
M t = G ⋅ θ ⋅ Ip ⇒ θ = =
dx G ⋅ I p
M t dx
dϕ = ; (10)
GI p
unde GIp este modulul de rigiditate la răsucire.
Pentru o bară de lungime l, unghiul de răsucire totală este:
1
M t dx
ϕ=∫ ;
0
GI p
Dacă bara are secţiune constantă şi M t = const. pe toată lungimea, atunci:
Mtl
ϕ= ; (11)
GIp
Uneori se impune o valoare admisibilă θ a a unghiului de răsucire specifică, astfel că din relaţia (3)
rezultă o formulă de dimensionare:
Mt M
θ= ≤ θa ⇒ I p nec = t ; (12)
G ⋅ Ip Gθa
46
Din formula de dimensionare la răsucire (9,a), în cazul secţiunii circulare, rezultă:
πd3 M t PR
Wp = = = ; (13)
16 τa τa
16P ⋅ R
deci: d=3 ; (14)
π ⋅ τa
relaţie cu care se calculează diametrul sârmei arcului.
Numărul de spire n se calculează pe baza formulei săgeţii arcului. Aceasta se deduce uşor, egalând
lucrul mecanic produs de forţa P când arcul se comprimă cu săgeata f, cu energia de deformaţie la răsucire.
1 M 2 dx M t l
P⋅f = ∫ t = ;
2 l
2GI p 2GI p
πd 4
unde M t = P ⋅ R; l = 2πRn; Ip = ;
32
Rezultă săgeata arcului:
64P ⋅ R 3 ⋅ n
f= ; (15)
G ⋅ d4
Relaţia (15) se mai scrie sub forma:
Gd 4
P= f = kf ; (16)
64R 3n
unde k este constanta elastică a arcului.
Dacă se impune valoarea constantei elastice
∆P
k= ;
∆f
Gd 4
din relaţia (16) rezultă numărul de spire: n= ;
64R 3 ⋅ k
Daca se tine seama si de efectul fortei taietoare, tensiunea maxima intr-un arc elicoidal se stabileste
astfel :
16PR
Tensiunea maxima, datorita rasucirii, este : τ1 = .
πd 3
P 4P
Tensiunea datorita forfecarii, este : τ2 = =
A πd 2
16PR ⎛ d ⎞
Tensiunea maxima totala este : τmax = τ1 + τ 2 = 3 ⎜
1+ ⎟
πd ⎝ 4R ⎠
Pentru oţelurile de arcuri,
τa = 400 − 600N / mm 2 ; G = 8,5 ⋅104 N / mm 2 .
47
Mt
θ= ;
β ⋅ h ⋅ b2 ⋅ G
Valorile coeficienţilor α, β şi γ sunt date în tabelul 1:
h 1 1,5 2 2,5 3 10 ∞
b
α 0,208 0,231 0,246 0,258 0,267 0,313 0,333
β 0,141 0,196 0,229 0,249 0,263 0,313 0,333
γ 1 0,859 0,705 0,766 0,753 0,742 0,742
Aplicatii
1.Se cere sa se dimensioneze un arbore cu sectiune circulara, care transmite o putere N=80kw, sub o
turatie n=1000 rot/min, astfel incat sa satisfaca simultan criteriile de rezistenta si rigiditate. Se
dau: τ a =35N/mm si θ a =0,3 0/m.
Rezolvare
a) Dimensionarea din conditia de rezistenta la torsiune. Se aplica formula:
N 80
M t = 9550 = 9550 ⋅ = 764Nm
n 1000
M t 764 ⋅103 πd '3
Wp = = = 25, 47 ⋅103 =
τa 30 16
16 ⋅ 25, 47 ⋅103
⇒ d' = = 49,9mm.
π
Se alege d’=50mm.
Se constata ca deformatia data de relatia (1) este mai mare decit deformatia admisibila, data de relatia (2).
Pentru a nu depasi aceasta deformatie, se face dimenionarea pornind de la conditia de deformatie, cu ajutorul
relatiei (1) .Se aplica formula:
Mj 764 ⋅103 4 4 πd"4
Ip = = = 181⋅10 mm = ⇒
Gθa 8,1 ⋅104 ⋅ 5, 24 ⋅10−6 32
32 ⋅181 ⋅104
d '' = = 65, 4mm
π
48
a) sa se reprezinte diagrama momentelor de rasucire ;
b) sa se dimensioneze bara, cunoscand θ a =55N/mm , M0=2 KNm, i =0,3 m ; Ip1 =2 Ip2 = 2 Ip.
Rezolvare.
a)Problema este simplu static nedeterminata datorita faptului ca in sectiunea din incastrare apar doua
momente necunoscute, M1 si M2.
Ecuatia de echilibru mecanic scrisa pentru momente fata de axa barei este:
M1 - 3M0 + M0 - M2 = 0
Bara fiind incastrata la capete ,unghiul total de rasucire,pe lungimea ei este egal cu zero . Se aplica reatia :
M 1l (M 1 − 3M 0 )l (M 1 − 3M 0 )2l (M 1 − 3M 0 + M 0 )l
∆ϕ = + + = =0
G ⋅ 2I p G ⋅ 2I p G⋅Ip G⋅Ip
19 3
Rezulta: M1 = M 0 = 4,75kNm, M 2 M 0 = 0,75kNm.
8 8
b)Dimensionarea se face pentru sectiunea periculoasa, adica pentru sectiunea corespunzatoare
momentului de torsiune maxim:
19
M0
8 4, 75 ⋅106 πd 3 16 ⋅ 95 ⋅103
Wpnec = = = 95 ⋅103 mm3 = 1 ⇒ d1 = = 78,8mm
τa 50 16 π
Se verifica portiunea de bara cu diametrul d :
4 1
I p1 πd1 32 d4 d 78,8
= = 2; 1 = 2; d2 = 1 = = 65, 6mm
I p2 πd 4 1 d24 2 2
2
32
5 5
M0 ⋅ 2 ⋅106 ⋅16
τef = 8 = 8 = 23, 5N / mm 2 < τa
3 3
d2 π ⋅ 65, 6
16
3) Trei bare din materiale diferite sunt solicitate la torsiune ca in figura 2. Stiind ca sectiunea lor este
inelara, sunt montate concentric, incastrate la un capat si legate intre ele printr-o placa la capatul liber, sa se
calculeze tensiuniile tangentiale care se produc in cele 3 bare.
Rezolvare :
Cele trei bare fiind prinse la capete prin intermediul placii, se vor deforma identic, deci:
M t1 M t2 M t3
θ1 = θ 2 = θ 3 ; = = . (1)
G 1I p1 G 2 I p 2 G 3 I p3
unde s-au notat Mt1 Mt2 Mt3 momentele de torsiune suportate de fiecare bara. Ecuatia de momente fata
de axa barei este
M 0 = M t1 + M t 2 + M t 3 . (2)
M t1 M t2 M t3 M0
= = = (3)
G1Ip1 G 2 Ip2 G 3Ip3 G1Ip1 + G 2 Ip2 + G 3Ip3
49
M 0G1Ip
M t1 = 1 ;
G1I p + G 2 Ip + G 3Ip
1 2 3
M 0G12 I p (4)
M t2 = 2 ;
G1Ip + G 2 Ip + G 3I p
1 2 3
M 0G13Ip
M t3 = 3
G1Ip + G 2 I p + G 3Ip
1 2 3
Conform relatiei de determinare a tensiunii tangentiale la solicitarea de torsiune, obtinem:
Mt M 0d1G1 2I p
τ1 = 1 = ; Wp1 = 1
Wp
1 (
2 G1Ip + G 2 I p + G 3I p
1 2 3 ) d1
Mt 2I p (5)
2 M 0d 2G 2 2
τ2 = = ; Wp =
Wp
12 (
2 G1Ip + G 2 I p + G 3I p
1 2 3 ) 2 d2
Mt M 0d3G 3 2I p
τ3 = 3 = ; Wp3 = 3
Wp
3 (
2 G1Ip + G 2 Ip + G 3I p
1 2 3 ) d3
4.Sa se dimensioneze un arc elicoidal cu raza de infasurare R=50 mm, avand numarul de spire n=10,
stiind ca este solicitat cu o forta P=1200 N si ca materialul are rezistenta admisibila τ a = 8,5 ⋅ 10 4 N / mm 2 .
Sa se determine tensiunea tangentiala maxima care se produce in arc. Se va considera G = 8,5*104N/mm2
Rezolvare:
a) Se foloseste formula de dimensionare din conditia de rezistenta la torsiune:
πd 3 M t PR 16PR 16 ⋅ 1200 ⋅ 50
Wp = = = ;d = = = 7,98mm
16 τa τa πτa 600 ⋅ π
Se adopta d=8mm
⎛ d ⎞ ⎛ 8 ⎞ 2
τ max = τ1 ⎜1 + ⎟ = 600⎜1 + ⎟ = 624 N / mm
⎝ 4R ⎠ ⎝ 4 ⋅ 50 ⎠
50
Cap.7. Solicitarea de incovoiere a barelor drepte
O bară dreaptă este solicitată la încovoiere dacă în secţiunea transversală acţionează un moment al
cărui vector este perpendicular pe axa barei.
Incovoierea pură este solicitarea produsă atunci când în secţiunea transversală acţionează numai un
moment încovoietor, dirijat în lungul unei axe centrale principale de inerţie a secţiunii.
Incovoierea simplă este solicitarea produsă de acţiunea simultană a unui moment încovoietor şi a
unei forţe tăietoare.
Incovoierea oblică este produsă de un moment a cărei direcţie nu coincide cu direcţiile axelor
centrale principale de inerţie a secţiunii.
M⋅z
σ= (5)
Iy
Tensiunea normala maxima are expresia:
M ⋅ z max M M
σmax = = = , (6)
Iy Iy Wy
z max
Iy
unde: Wy = (7)
z max
este modulul de rezistenţă axial al secţiunii transversale.
La secţiunea circulară cu diametrul d,
π ⋅ d4
Iy π ⋅ d3
Wy = = 64 = (8)
d d 32
2 2
La secţiunea inelară, având diametrul exterior D şi cel interior d,
(
π D4 − d 4 )
Wy =
Iy
= 64 =
(
π D4 − d 4 ) (9)
D D 32D
2 2
La secţiunea dreptunghiulară, cu baza b şi înălţimea h,
b ⋅ h3
Iy b ⋅ h2
Wy = = 12 = . (10)
h h 6
2 2
Relaţia (6) este utilizată sub următoarele forme:
51
¾ formula de dimensionare:
M
Wy = ; (11,a)
nec σa
¾ formula de verificare:
M
σef = ≤ σa ; (11,b)
Wy
¾ formula momentului încovoietor capabil:
Mcap = Wy ⋅ σa (11,c)
În relaţiile (11), σa este rezistenta admisibilă la încovoiere, iar M – cel mai mare moment încovoietor
din bară, care se spune că acţionează în „secţiunea periculoasă”.
O grindă rezistă cu atât mai bine la încovoiere cu cât Wy este mai mare. Forma secţiunii transversale
este cu atât mai raţională, cu cât Wy este mai mare, pentru un consum de material cât mai mic, deci pentru o
valoare cât mai mică a ariei secţiunii transversale A.
Aplicatii
Rezolvare:
⎧∑ Z = 0 ⇒ V1 + V2 − 2q − P = 0
⎨
⎩∑ M 0 = 0 ⇒ M1 + 2q ⋅ 2 + 4P − M 2 − 5V2 = 0
⇒ V1 = 24 > 0 V2 = 26 > 0 ⇒ Sensurile adoptate initial coincid cu sensurile reale.
Determinarea expresiilor analitice ale eforturilor pe intervale:
a) Forta taietoare T
T1−3 = V1 = 24kN = cst.
⎧ x = 0; T1 = 24kN
T3−4 = V1 − qx = 24 − 20x ⇒ ⎨
⎩ x = 2; T4 = −16kN
b)Momentul încovoietor
⎧ x = 0; M1 = 0
M1−3 = V1x = 24x ⇒ ⎨
⎩ x = 1; M3 = 24kNm
52
⎧ x = 0; M 2 = 0
M3− 4 = V1 (1 + x ) + M1 − qx 2 / 2 = 24 (1 + x ) + 20 − 10x 2 = 44 + 24x − 10x 2 ⇒ ⎨
⎩ x = 1m; M 4 = 52kNm
⎧ x = 0; M 4 = 52kNm
M 4 −5 = V1 ( 3 + x ) + M1 − 2q (1 + x ) = 72 + 24x + 20 − 40 − 40x = 52 − 15x ⇒ ⎨
⎩ x = 1; M5 = 26kNm
⎧ x ' = 0; M 2 = 0
M 2 − 5 = − ( − V2 x ' ) = V2 x ' = 26x ' ⇒ ⎨
⎩ x ' = 1m; M 5 = 26kNm
În intervalul 3-4, forţa tăietoare se anulează:
Ca urmare, în această secţiune momentul încovoietor va avea un extrem care se calculează înlocuind
pe x =1,2m în expresia momentului încovoietor din acea secţiune ptr: x=1,2m
b). Dimensionarea barei constă, practic, în determinarea dimensiunii "a" a secţiunii transversale,
pornind de la formula lui Navier:
M1max M1max
σmax = ≤ σa ⇒ Wy ≥
Wy σa
unde ׀Mimax ׀reprezintă valoarea cea mai mare în mărime absolută a momentului încovoietor (care se
ia din diagrama de momente)
Mimax = 58,4 kN*m = 58,4*106N*mm
σa = 120 MPa = 120 N/mm2
Rezultă:
M1max
= 58,4*106/120 = 487000 mm3 = 487 cm3
σa
unde Iy se determină ca sumă algebrică a momentelor de inerţie axiale ale celor două figuri simple
în care se descompune figura dată (cerc şi dreptunghi) calculate în raport cu axa centrală orizontală.
Datorită simetriei figurii faţă de cele două axe, centrul de greutate coincide chiar cu centrul cercului
şi cu centrul de greutate al dreptunghiului care se extrage.
53
c). Tensiunea normală a variază liniar pe înălţimea unei secţiuni, luând valoarea egală cu 0 în axa
neutră şi valori extreme în fibrele extreme ale secţiunii.
Datorită simetriei secţiunii faţă de axa y-y, valorile lui s din fibrele extreme: inferioară şi
superioară, sunt egale.
M 6 z1−1 M6z 2− 2
σ6 = σ6 =
1−1 Iy 2− 2 Iy
Întrucât secţiunea 6 se află în intervalul (4-5), valoarea momentului încovoietor M se determină înlocuind pe x
= 0,5m (distanţa de la (4) la (6)) în expresia momentului din intervalul 4-6.
x = 0.5m ⇒ M 4−6 (0.5) = 52 − 16 ⋅ 0.5 = 52 − 8 = 44kNm
z1−1 = z 2−2 = 4a = 4 ⋅ 22 = 88mm
( )
I y = 190a 4 = 190 22 4 = 44.508 ⋅ 10 4
44 ⋅ 10 3 ⋅ 10 3 ⋅ 88
⇒ σ 61−1 = σ 62− 2 = = 88.99MPa
190(22 )4
Cum M4 > 0, semnul lui σ se stabileşte în funcţie de efectul pe care încovoierea îl are asupra fibrelor
longitudinale ale barei. Prin deformare, bara devine convexă, adică fibrele situate sub fibra neutră sunt supuse
la întindere, deci σ va fi pozitiv, iar pentru fibrele situate deasupra fibrei neutre, fibre care se scurtează, σ va fi
negativ.
Rezolvare
1)
a)Determinarea reacţiunilor din
reazemele simple (1) şi (2).
Se scriu condiţiile de
echilibru static:
∑ Z = 0 ⇒ V1 + V2 − 7q − P = 0
∑ M(1) = 0 ⇒ −q ⋅ 2 ⋅1 + q ⋅ 5 ⋅ 2.5 + P ⋅ 6 − V2 ⋅ 7 + M = 0
630
⇒ V1 + V2 = 200 ⇒ V2 = = 90kN > 0 ( sens corect )
7
⇒ V1 = 200 − 90 = 110kN > 0 ( sens corect )
54
⎧ x = 0;T3 = 0
T3−1 = −qx = 20x ⇒ ⎨
⎩ x = 2m;T1 = −40kN
⎧ x = 0; T1 = 70kN
T1−4 = 2q − qx = 70 − 20x ⇒ ⎨
⎩ x = 2; T4 = −30kN
T4−5 = −q ⋅ 7 + V1 = −140 + 110 = −30kN = cst
T2−5 = − ( V2 ) = −90kN = cst
T6−2 = 0
c) Determinarea expresiilor analitice ale momentului încovoietor.
⎧ x = 0; M 3 = 0
M 3−1 = −qx 2 / 2 = −10x ⇒ ⎨
⎩ x = 2m; M1 = −40kNm
⎧ x = 0; M1 = −40kNm
M1−4 = −q ⋅ 2 ⋅ (1 + x ) − qx 2 / 2 + V1x = −10x 2 + 70x − 40 ⇒ ⎨
⎩ x = 5; M 4 = 60kNm
⎛7 ⎞ ⎧ x = 0; M 4 = 60kNm
M 4−5 = −q ⋅ 7 ⎜ + x ⎟ + V1 ( 5 + x ) = −30x + 60 ⇒ ⎨
⎝2 ⎠ ⎩ x = 1m; M5 = 30kNm
⎧ x ' = 0; M 2 = −60kNm
M 2−5 = − ( M − V2 x ') = −60 + 90x ' ⇒ ⎨
⎩ x ' = 1m; M5 = 30kNm
M 6−2 = − M = −60kNm
55
(1) ( 2)
I y = I y − I y + 4I(3)
y =
( 6a )
4
π ( 4a )
4 ⎡ 3a ( 3a )3 9a 2 3a 2 ⎤
⎛ ⎞ ⎥
= − + 4⎢ + ⎜ ⎟= 122.44a 4
12 64 ⎢ 36 2 ⎝ 3 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
122.44a 4
⇒ Wy = = 40.8a 3
3a
1036
⇒ 40.8a 4 = 1036 ⇒ a = 3 = 2.95cm
40.8
Se adoptă a=30mm.
3) Diagrama tensiunilor normale a variază liniar pe înălţimea secţiunii, trecând prin 0 în axa neutră
şi luând valori maxime în fibrele extreme ale secţiunii.
Trebuie să calculăm numai σ în fibra inferioară a secţiunii (2), care este identică cu cea din fibra
superioară a acesteia.
M1−2 y M12 3a 60 ⋅ 10 6
σ max 2 = = = = 54.47MPa
Iz Iz 40.8(30)3
sau
σ max 2 M I2 M I2 60
= ⇒ σ max = σ a = 70 = 57.9MPa
σ max max M Imax M Imax 72.5
56
d 2v
În cazul sistemului de axe din figura, deoarece derivata a doua este negativă când momentul M
dx 2
este pozitiv, relaţia (15) devine:
d2v M (x)
=− . (16)
dx 2 E ⋅ Iy
Relaţia (16) se numeşte ecuaţia diferenţială a liniei elastice a barei.
Prin integrarea acestei ecuaţii se obţin expresiile analitice ale pantei şi săgeţii în orice secţiune a barei.
Metoda integrării analitice a ecuaţiei liniei elastice a barei, prezentată în continuare prin două exemple,
se aplică la bare cu încărcare relativ simplă, cu maxim două deschideri cu ecuaţii diferite ale momentului
încovoietor.
a). Metoda integrării analitice
Se porneşte de la ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate:
d 2z M
=
2 EI y
dx
care se integrează de 2 ori succesiv, obţinându-se ecuaţia rotirii şi, respectiv, ecuaţia săgeţii:
x
dz M(( x )
= ϕ = −∫ dx + C1 = E( x ) + C1 (17)
dx EI y
0
x
z = ∫ ϕdx + C 2 = ∫ (E(x ) + C1dx ) = F(x ) + C1x + C2 (18)
o
Se consideră cunoscute expresiile momentului M(x) ca funcţii de sarcini şi de distanţa x.
Dacă bara are n intervale, atunci ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate se integrează de 2 ori
pentru fiecare interval, obţinându-se n sisteme de câte 2 ecuaţii şi rezultând 2n constante de integrare.
Determinarea constantelor se face utilizând:
a) condiţii la limită, specifice fiecărui tip de reazem:
- în reazemele fixe sau mobile, săgeata este egală cu 0;
- în încastrare, săgeata şi rotirea sunt egale cu 0.
b) condiţii de continuitate – care afirmă că într-o secţiune k care aparţine la 2 intervale consecutive,
săgeata şi rotirea calculate din relaţiile corespunzătoare intervalului din stânga sunt egale cu cele calculate din
relaţiile corespunzătoare intervalului din dreapta.
(k)
zst = z(drk )
⇔ 2n − 2 = 2( n − 1) ecuaţii
(k )
ϕst = ϕ(drk )
Se obţine, astfel, un sistem de 2n ecuaţii cu 2n necunoscute: C1..........C2n .
După determinarea constantelor, problema determinării deformaţiilor într-o secţiune curentă se
rezolvă astfel:
1-se stabileşte cărui interval al barei aparţine secţiunea curentă.
2-se determină distanţa x de la capătul din stânga al acestui interval până la secţiunea curentă.
3-se înlocuieşte această a lui x în cele 2 ecuaţii corespunzătoare intervalului respectiv, obţinându-se,
astfel, rotirea şi săgeata în secţiunea curentă.
57
N 2ds Ty2ds Tz2ds
U = ∑∫ + ∑ ∫ ky + ∑ ∫ kz +
li 2EA li 2GA l 2GA
i i i i
M 2t ds M 2y ds M 2z ds
+∑ ∫
l 2GI t ∑ ∫li 2GI y ∑ ∫li 2GI z
+ +
i i i i
În practică, în majoritatea sistemelor supuse la încărcări complexe, termenii proveniţi din forţele
axiale şi cele tăietoare sunt neglijabile faţă de cele ce provin din încovoiere şi răsucire.
În relaţiile de mai sus, valorile coeficienţilor k sunt: pentru dreptunghi k=6/5 iar pentru cerc k=10/9.
- la arce:
Nn i ds Mm i ds
f i = δ i = ∑ ∫l + ∑ ∫l
EA EI
- la cadre:
M i m i ds
f i = δ i = ∑ ∫l
i EI
- la grinzi cu zăbrele:
Nn i ds
f i = δ i = ∑ ∫l
EA
58
Rezultă C1=C2=0, deci expresiile pantei şi săgeţii devin:
P⋅l ⎛ x2 ⎞
ϕ= ⎜x − ⎟,
E ⋅ I y ⎜⎝ 2l ⎟⎠
P ⋅ l3 ⎛ x 2 x 3 ⎞
v= ⎜ − ⎟.
E ⋅ I y ⎜⎝ 2l2 6l3 ⎠⎟
În capătul barei, pentru x = l, săgeata maximă este:
P ⋅ l3
v max = f = .
3E ⋅ I y
59
3.Grinda simplu rezemată la capete încărcată cu o sarcină concentrată
60
Pba 3 Pab3
− + C1a = − + C '1 b ,
6l 6l
Pba 2 Pab 2
− + C1 = + + C '1 ,
2l 2l
de unde: C1 =
Pab
6l
( 2b + a ) =
Pab
6l
(l + b) =
Pb 2
6l
(
l − b2 ; )
Pab Pab Pa
C '1 = ( 2a + b ) = ( l + a ) = (l2 − a 2 ) .
6l 6l 6l
EI y
dv
dx
=−
Pbx 2 Pab
2l
+
6l
(2b + a) =
Pb ⎡ 2
6l ⎢
⎣ ( )
l − b 2 − 3x 2 ⎤ ,
⎦⎥
EI y
dv '
dx′
=−
Pax ′2 Pab
2l
+
6l
( 2a + b ) =
6l ⎢⎣
( l − a ) − 3x′2 ⎤⎥⎦
Pa ⎡ 2 2
,
EI y v = −
Pbx 3 Pab
+
6l
( 2b + a ) x =
6l
Pbx ⎡ 2
⎢⎣ 6l
(
l − b2 − x 2 ⎤ ;
⎥⎦ )
EI y v ' = −
Pax′3 Pab
6l
+
6l
( 2a + b ) x′ =
Pax′ ⎡ 2 2
6l ⎢⎣
(
l − a − x ′2 ⎤
⎥⎦ )
Unghiurile de înclinare ale tangentelor la linia elastică în punctele de reazem se obţin făcând x = 0 în
ecuaţia tangentelor şi x ′ = 0 în ecuaţia , cu observaţia că pentru ramura din dreapta unghiurile sunt negative:
⎛ dv ⎞ Pab
⎜ ⎟ = tgϕ1 = ( 2b + a ) ;
⎝ dx ⎠ x = 0 6lEI y
⎛ dvz ⎞ Pab
⎜ ′⎟ = tgϕ2 = − (2a + b) .
⎝ dx ⎠ x ′= 0 6lEI y
Săgeata comună ambelor ramuri în dreptul sarcinii când aceasta are o poziţie oarecare pe grindă.
Poziţia şi valoarea săgeţii maxime în acest caz (când a ≠ b ) vor avea loc în punctul unde unghiul de înclinare
al tangentei la linia elastică este nul. Săgeata maximă se produce la stânga sarcinii, în secţiunea de abscisă
a (2b + a )
x=
3
Dacă sarcina este aplicată la mijlocul grinzii, adică a = b = l / 2 s-a văzut mai înainte că săgeata
maximă are loc în secţiunea x = l / 2 din dreptul sarcinii. În acest caz, valoarea săgeţii va fi
Pl3 ,
v 1 =
a =b= 48 ⋅ EI y
2
iar unghiurile în dreptul reazemelor sunt egale între ele
Pl2
tgϕ1 = = − tgϕ2
16 ⋅ EI y
Aplicatii
1. Să se determine rotirea secţiunii (2) şi săgeata secţiunii (6) pentru bara încastrată încărcată ca în
figură, prin două metode:
a) metoda parametrilor iniţiali;
b) metoda Mohr-Maxwell.
P1 = 2ql, P2 = ql, M = 2ql2.
61
Soluţie
Se determină necunoscutele din încastrare, şi anume: reacţiunea verticală V1 şi momentul din
încastrare M1 (H1 = 0).
ΣZ = 0 ⇒ V1 − 2 I q − P1 + P2 = 0 ⇒ V1 = 3ql
ΣM1 = 0 ⇒ − M1 + 2ql ⋅ 3l + P1 ⋅ 5l − M − P2 ⋅ 6l = 0
⇒ M1 = ( 6 + 10 − 2 − 6 ) ql 2 = 8ql 2
Ecuaţiile rotirii şi săgeţii pentru metoda parametrilor iniţiali sunt:
q ( x − 2l ) q ( x − 4l )
3 3
x2
EIϕ = EIϕ 0 + M1x − V1 + − +
2 6 6
1− 2 2 −3 3− 4
P ( x − 5l )
2
+ 1 + M ( x − 5l )
2
4 −5
q ( x − 2l ) q ( x − 4l )
4 4
x2 x3
EI Z = EI Z 0 ⋅ x + EIϕ 0 ⋅ x + M1 − V1 + − +
2 6 24 24
1− 2 2 −3 3− 4
+P
( x − 5l )
3
+M
( x − 5l )
2
1
6 2
4 −5
A doua relaţie, cea a săgeţii, se obţine prin integrarea primei relaţii.
Parametrii iniţiali, şi anume rotirea şi săgeata în secţiunea din încastrare sunt egali cu 0, astfel încât ecuaţiile
devin:
q ( x − 2l ) q ( x − 4l )
3 3
2 x2
EIϕ = 8ql x − 3ql + − +
2 6 6
1− 2 2 −3 3− 4
2ql ( x − 5l )
2
+ + 2ql 2 ( x − 5l )
2
4 −5
q ( x − 2l ) q ( x − 4l )
4 4
x22 x3
EI Z = 8ql − ql + − +
2 6 24 24
1− 2 2 −3 3− 4
+2ql
( x − 5l )
3
+ 2ql 2 ( x − 5l )
2
6 2
4 −5
Pentru determinarea rotirii φ2 a secţiunii (2) se înlocuieşte x = 2l (care determină poziţia secţiunii (2)
faţă de capătul din stânga al barei) în toţi termenii situaţi în stânga barei verticale care are indicii 1-2:
1 ⎡ 2 ( 2l ) ⎤ 10ql 3
2
ϕ2 = ⎢8ql ⋅ 2l − 3ql ⎥=
EI ⎢ 2 ⎥ EI
⎣ ⎦
Pentru determinarea săgeţii y6, mai întâi observăm că secţiunea (6) aparţine intervalului (2-3) şi că ea
se găseşte la distanţa x = 3l faţă de capătul din stânga al barei. Ca urmare, se înlocuieşte x = 3l în ecuaţia a
doua, cea corespunzătoare săgeţii; în toţi termenii situaţi în stânga barei verticale care are indicii 2-3.
1 ⎡ 2 ( 3l ) ( 3l ) ( 3l − 2l ) ⎤ 22,54ql 4
2 3 4
Z6 = ⎢8ql ⋅ − 3ql +q ⎥=
EI ⎢ 2 6 24 ⎥ EI
⎣ ⎦
62
Metoda Mohr-Maxwell
Pentru determinarea rotirii φ2, se introduce în secţiunea (2) a barei un cuplu = 1 cu sens iniţial pozitiv
(se face abstracţie de încărcarea exterioară a barei) şi se determină expresiile momentului încovoietor în acest
caz. În încastrare apare un moment egal cu 1, dar de sens opus,
m1− 2 = −2; m2 −3 = m3− 4 = m4 −5 = −1 + 1 = 0.
Expresiile momentului încovoietor pentru încărcarea exterioară dată iniţial sunt:
M1− 2 = −8ql 2 + 3qlx
qx 2 x2
M 2 −3 = −8ql 2 + 3ql ( 2l + x ) − = − ql 2 + 3qlx − q
2 2
M 3− 4 = −8ql 2 + 3ql ( 4l + x ) − 2ql ( l + x ) = 2ql 2 + qlx
M 4 −5 = −8ql 2 + 3ql ( 5l + x ) − 2ql ( 2l + x ) − 2ql 2 − 2qlx = ql 2 − qlx
Se foloseşte formula:
1 ⎡ 2l ⎤
ϕ2 =
1
EI i EI ⎣ 0
(
∑ ∫li M ⋅ mdx = ⎢ ∫ −8ql 2 + 3qlx ( −1)dx ⎥ =
⎦
)
= 8ql 2
⋅ 2l − 3ql
( 2l )
2
=
10ql 3
2 EI
Celelalte 3 integrale erau identice cu 0, datorită expresiilor m = 0 de pe ultimele trei intervale.
Determinarea săgeţii Z6
În secţiunea (6) se introduce o forţă concentrată = 1 pe direcţia necunoscută ce trebuie determinată,
adică pe direcţie verticală, cu sens iniţial orientat de sus în jos.
Se determină necunoscutele din încastrare, şi anume: V1 = 1 şi M1 = 1*3l= 3l, cu sensurile din
figură, şi se scriu expresiile momentului încovoietor m' corespunzătoare acestei încărcări.
m '1− 2 = 3l + 1 ⋅ x = −3lx
m '2 − 6 = −3l + 1( 2l + x ) = −l + x
m '6 −3 = 3l + 1( 3l + x ) − 1 ⋅ x = 0
Analog m '3− 4 = m '4 − 5 = 0
Săgeata Z6 se determină cu relaţia:
1 ⎡ 2l
Z6 =
1
∑ ∫li
EI i
M ⋅ mdx =
EI ⎣ 0
(
⎢ ∫ −8ql + 3qlx ( −3l + x ) dx +
3
)
1⎛
qx 2 ⎞ ⎤ 1 ⎡ 2 ( 2l )
2
2 ( 2l )
2
⎟ ( −l + x ) dx ⎥ =
2 3 Observaţie:
+ ∫ ⎜ −2ql + 3qlx − ⎢ 24ql ⋅ 2l − 9ql − 8ql +
⎜ 2 ⎠⎟
0⎝ ⎦⎥ EI ⎢⎣ 2 2
+3ql
( 2l )
3
l 2 ql l 3
+ 2ql 3 ⋅ l − 3ql 2 +
l 3 q l 4 ⎤ 22,54ql 4
− 3ql − = ⎥
3 2 2 3 3 2 4 ⎥⎦ EI
Deoarece, prin calcul, φ2 a rezultat pozitiv, înseamnă că sensul rotirii secţiunii (2) coincide cu sensul
momentului egal cu 1 introdus în acea secţiune, adică sensul orar.
Analog, y6 a rezultat pozitivă, ceea ce înseamnă că deplasarea reală a secţiunii (6) este pe direcţie
verticală, de sus în jos, adică sensul săgeţii coincide cu sensul sarcinii egale cu 1 care a fost introdusă în
secţiunea 6.
63
2. Pentru bara încărcată ca în figură se cere:
1) să se reprezinte diagramele de eforturi
2) să se dimensioneze bara din condiţia de
rezistenţă la încovoiere, ştiind că σa = 100 MPa, şi să se
determine σmax.
3) să se calculeze apoi, rotirea secţiunii 4, situată
la distanţa x = 4,5 m faţă de capătul din stânga al barei,
folosind metoda parametrilor iniţiali.
Se cunosc: q1=30 kN/m;q2 = 20 kN/m, P1 = 15 kN, P2 = 25
kN; M1 = 10 kN m; M2 =35 kN m.
Rezolvare:
1. Determinarea reacţiunilor:
ΣZ1 = 0 ⇒ P1 − 2q1 + V1 − 2q2 + V2 = 0
ΣM (1) = 0 ⇒ − M1 − P1 ⋅ 2 − q1 ⋅ 1 + 2q2 ⋅ 1 + P2 ⋅ 2 + M 2 − V2 ⋅ 5 = 0
⇒ V1 + V2 = 140kN ,V2 = 5kN ⇒ V1 = 135kN .
x2
M1− 2 = − M1 − P1 ( 2 + x ) − 2q1 (1 + x ) − q2 + V1x =
2
−10 − 30 − 15 x − 50 − 60 x − 10 x 2 + 135 x = −100 + 60 x − 10 x 2
⎧ x = 0; M1 = −100kNm
⇒⎨
⎩ x = 2m; M 2 = −20kNm
⎧ x ' = 0; M 3 = 0
M 3− 2 = − (V2 x ') = 5 x ' ⇒ ⎨
⎩ x ' = 3m; M 2 = 15kNm
2.1) Figura se descompune în dreptunghiul 1, două triunghiuri (2) şi (3) şi cercul (4) => YG = 0
64
4
∑ Ai ZGi
A1ZG1 + A2 ZG 2 + A3ZG 3 − A4 ZG 4
ZG = i =14 = =
A1 + A2 + A3 − A4
∑ Ai
i =1
a ⋅ 4a 2 a ⋅ 4a 2
24a 2 ⋅ 0 + 4a + 4a − π a 2 a
= 2 3 2 3 = 2, 234a
24a + 4a − π a 2
2 2
(1) ( 2) ( 4)
⎡ 6a ( 4a )3 ⎤
+ 24a ( 0, 234a ) ⎥ +
2 2
I yG = I y + 2I y − I y = ⎢
G G G
⎢⎣ 12 ⎥⎦
⎡ a ( 4a )3 ⎤ ⎡ π ( 2a )3 ⎤
+ 2a ( 0, 43a ) ⎥ − ⎢ + π a 2 (1, 234a ) ⎥ = 32a 4
2 2 2
2⎢
⎢⎣ 36 ⎥⎦ ⎢⎣ 64 ⎥⎦
I yG 32a 4
W yG = = = 14,3a3
Z max 2, 234a
Z max = max ( 2, 234a;1,766a )
M i max
Se foloseşte formula lui Navier şi rezultă: W y ≥ .
G
σa
La limită, mergand la egalitate se obţine:
100 ⋅106
14,3a 3 = = 106 mm3 ⇒ a = 41, 2mm
100
Tensiunea tangenţială maximă se înregistrează în fibra neutră a secţiunii în care se înregistrează
valoarea absolută maximă a forţei tăietoare, adică în secţiunea (1), în stânga ei înregistrându-se valoarea -
75kN.
Tmax S y − y
τ max =
by − y I yG
2, 234a
b y − y = 6a + 2a = 7,157 a
4a
(1,766a )
2
1,766a 1,766a
S y − y = S − 2 S∆ = 8a −2 ( a − 0,558a ) = 12,172a3
2 2 3
75 ⋅10 ⋅12,172 ( 41, 2 )
3 3
⇒ τ max = = 2,348MPa
7,157 ⋅ 41, 2 ⋅ 32 ⋅ 41, 24
65
3. Pentru determinarea rotirii secţiunii 4 se scriu ecuaţiile rotirilor şi săgeţilor:
30 ( x − 2 ) 135 ( x − 2 ) 20 ( x − 2 )
3 2 3
15 x 2 x2
EIϕ = EIϕ0 + 10 x + + 30 − − +
2 6 6 2 6
0 −1 1− 2
25 ( x − 4 ) 10 ( x − 4 )
2 3
+ − − 35 ( x − 4 )
2 3 2 −3
30 ( x − 2 ) 135 ( x − 2 )
4 3
10 x 2 15 x3 30 x 4
EIz = EIz0 + EIϕ0 ⋅ x + + + − − +
2 6 24 24 6
0 −1
20 ( x − 2 ) 25 ( x − 4 ) 10 ( x − 4 ) 35 ( x − 4 )
4 3 4 2
+ − −
24 6 12 2
1− 2 2 −3
Pentru determinarea parametrilor iniţiali se pun condiţiile la limită în reazeme relativ la deformaţii. Se
ştie că în reazeme săgeata este nulă.
8 16
pentru x = 2m ⇒ Z1 = 0 ⇒ 0 = EI y 0 + 2 EIϕ 0 + 20 + 15 + 30
3 24
pentru
15 3
x = 7 m ⇒ Z3 = 0 ⇒ 0 = EI z 0 + 7 EIϕ 0 + 5 ⋅ 49 +
7
6
30 30 135 3 20 4 25 3 5 4 35 2
+ 7 4 − 54 − 5 + 5 + 3 − 3 − 3
24 24 6 24 6 6 2
Prin rezolvarea sistemului de două ecuaţii cu necunoscutele φ0 şi y0 se obţine:
EIϕ 0 = −630kNm2
EI Zo = 1200knm3
2
Ca urmare, în ecuaţia rotirilor, cunoscând EIϕ 0 = −630kNm înlocuind pe x = 4,5m în toţi
termenii situaţi în stânga barei cu indicii 2-3 (secţiunea (4) aparţine acestui interval) se obţine:
30 ( 4,5) 30 ⋅ 2,53 135 ⋅ 2,52 20 ⋅ 2,53
3
15
EIϕ4 = −630 + 4.5 ⋅10 + + 4,52 + − − + +
2 6 6 2 6
20 ⋅ 2,52 25 ⋅ 0,52 10 ⋅ 0.53
+ − − 35 ⋅ 0,5 = −443,33kNm2
6 2 3
443,33 ⋅103 ⋅106
⇒ ϕ4 = 5 4
= −0,0228rad = −1,312o
2.1⋅10 ⋅ 32 ⋅ 41,2
Soluţie
1) Diagramele se reprezintă obişnuit şi arată ca in figură.
66
Reactiunile rezulta din ec. de echilibru: V1 = 6kN, V2 = 4kN
p
σ= ≤ σa
A
Fenomenul de trecere a unei piese din starea de echilibru stabil in cea de echilibru nestabil, atunci
când sarcinile aplicate ajung la o anumită valoare critică se numeşte flambaj.
Flambajul poate să apară nu numai ia barele solicitate la compresiune, dar şi la cele solicitate la
încovoiere sau răsucire.
A calcula o piesă la flambaj înseamnă a determina valoarea forţei critice Pf şi a alege foiţa reală P de
(c) ori mai mică, numărul c purtând numele de coeficient de siguranţă la flambaj, deci:
Pf
P=
c
Forţa critică de flambaj produce in bara comprimata o tensiune normala denumită tensiune critica.
Pf
σf =
A
Comparând valoarea tensiunii normale critice de flambaj cu limita de proportionalitate a materialului,
se poate întâmpla ca ea sa fie inferioară sau superioară acestei limite. In primul caz avem de-a face cu
fenomenul de flambaj elastic, iar in al doilea, de flambaj plastic. Tensiunile normale critice sunt tensiuni
periculoase pentru bara comprimată. De aceea, pentru a asigura stabilitatea formei rectilinii a barei
comprimată de forţa P, este necesar ca la condiţia de rezistenţă
p
σ= ≤ σa
A
67
să se mai adauge şi condiţia de stabilitate
p
σ= ≤ σ af
A
in care af este rezistenţa admisibilă la flambaj, care poate fi calculată cu relaţia:
σf
σ af =
c
8.1. Formula lui Euler pentru calculul forţei critice de flambaj la barele drepte comprimate
Forţa critică de flambaj Pf, adică forţa de comprimare axială minimă capabilă să menţină in echilibru o
bară comprimată, uşor curbată, este necesară pentru aflarea tensiunilor normale critice f.
Există patru cazuri clasice de bare solicitate la compresiune care diferă intre ele numai prin felul
reazemelor şi anume:
1- bara articulată la ambele capete:
2- bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt:
3- bara încastrată la un capăt şi articulată la celălalt:
4- bara încastrată la ambele capete.
La flambaj se consideră că axa barei este deformată intr-o secţiune x, cu o săgeată y şi se caută
valoarea sarcinii P de compresiune axială care produce o astfel de deformaţie. Pentru rezolvarea problemei se
poate utiliza ecuaţia diferenţială simplificată a axei deformate a barei, cunoscută de la studiul încovoierii:
d 2z M ( x)
2
=−
dx EI
Valoarea minimă a forţei critice de flambaj in cele patru cazuri clasice se determină cu o relaţie ce are
forma generală unitară:
π 2 EI min
Pf =
l 2f
care se numeşte formula lui Euler.
Mărimea lf reprezintă distanţa intre două puncte de inflexiune consecutive ale axei deformate,
presupusă prelungită la infinit şi poartă numele de lungime de flambai a barei.
La barele cu secţiune pătrată, circulară, inelară, la care momentele de inerţie in raport cu axele
centrale sunt egale intre ele, flambajul se poate produce in orice direcţie.
Daca secţiunea barei are momente de inerţie diferite pe diverse direcţii, aşa cum este cazul secţiunii
dreptunghiulare, flambajul barei se va produce pe direcţia cu moment de inerţie minim.
Lungimea de flambaj depinde de lungimea reală a barei şi de felul de rezemare al acesteia si are,
pentru cele patru cazuri studiate, următoarele valori:
- cazul 1). lf = l;
- cazul 2). lf = 2l;
- cazul 3). lf = ½ = 0,71;
- cazul 4). 1f = 1/2 = 0,51;
unde l este lungimea reală a barei.
Cunoscând expresia generală a forţei critice de flambaj pentru barele drepte solicitate la compresiunea
axială, se poate calcula tensiunea normală critică de flambaj Qf dacă se împarte valoarea forţei Pf prin aria A a
secţiunii transversale a barei:
Pf π 2 EI min π 2E
σf = = =
a l 2f A ⎛ lf ⎞
2
⎜ ⎟
⎝ imin ⎠
Notând coeficientul de subţirime sau de zvelteţe rezultă:
68
lf π 2E
λ= ⇒σ f = 2
imin λ
Soluţia teoretică obţinută de Euler se verifică experimental numai pentru barele subţiri şi lungi, cu un
coeficient de zvelteţe mare şi unde se aplică legea lui Hooke.
In practică, se folosesc pentru studiul flambajului peste limita de proporţionalitate formule obţinute pe
cale experimentală, cele mai cunoscute fiind formulele stabilite de L. Tetmajer si F.lasinski.
Pentru barele de oţel şi lemn tensiunea normală critică de flambaj variază după dreapta: σ f = a − bλ
Forţa reală care acţionează asupra unei bare cu lungimea mare şi secţiunea mică in lungul axei sale
longitudinale trebuie să fie mai mică decât sarcina critică de flambaj. Tensiunea normală efectivă de
compresiune care apare intr-o secţiune normală pe axa barei trebuie să fie mai mică decât cea critică de
flambaj.
Calculul la flambaj al barelor comprimate constă in:
1.- a dimensiona o bară, dacă se cunoaşte coeficientul de siguranţă, c;
2.- a verifica valoarea lui c dacă bara este dimensionată şi i se cunosc toate elementele geometrice.
Observaţii:
1. Pentru piesele care pot să flambeze, cele mai recomandabile forme de secţiuni sunt cele care au
acelaşi moment de inerţie pe toate direcţiile, adică secţiunile circulare, inelare sau pătrate.
2.Secţiunea inelară este mai avantajoasă decât cea circulară, având, pentru aceeaşi cantitate de
material, un moment de inerţie mai mare decât cea circulară .
3.Dacă este nevoie să realizăm o secţiune compusă din două profile I sau U, trebuie să avem in vedere
faptul că acestea nu lucrează bine la flambaj, când sunt luate individual, deoarece se înregistrează o diferenţă
mare intre momentele de inerţie centrale. Pentru a evita această deficienţă, cele două profile trebuie depărtate
una de alta şi solidarizate cu zăbrele de dimensiuni mici, astfel incât cele două profile să lucreze ca o singura
bară.
- cunoscând momentul de inerţie minim lmjn şi aria secţiunii A, se calculează raza de inerţie minimă:
I min
imin =
A
apoi se determină coeficientul de zvelteţe:
69
lf αl
λ= =
imin imin
Valoarea lui λ poate determina apariţia a două situaţii:
1) λ > λ0 deci piesa este solicitată in domeniul flambajului elastic, adică dimensionarea cu formula lui
Euler este buna.
2) λ < λ0, adică piesa este solicitată in domeniul plastic, deci dimensionarea cu formula lui Euler nu
este corectă. In aceasta situaţie, calculul se continuă cu formulele flambajului plastic, după cum urmează:
- cu valoarea lui X se determină efortul unitar critic de flambaj, aplicând formulele Tetmajer-lasinski;
- se calculează apoi tensiunea normală de compresiune simplă:
P
σ=
A
- se calculează coeficientul de siguranţă la flambaj:
σ f Pf
c= =
σ P
Dacă valoarea obţinută pentru c cu această relaţie este egală sau mai mare ca valoarea aleasă pentru
coeficientul de siguranţă, atunci dimensionarea făcută este corectă. In cazul când se obţine o valoare a lui c
mai mică decât cea aleasă, se vor mări treptat dimensiunile piesei si apoi se recalculează mărimile imin, λ şi σ,
până când se obţine coeficientul de, siguranţă dorit.
Dacă se cere verificarea la flambaj a unei piese, ale cărei elemente geometrice sunt cunoscute, atunci
trebuie să determinăm coeficientul de siguranţă la flambaj. In această situaţie se procedează după cum
urmează:
- Se calculează coeficientul de zvelteţe şi se compară cu λ 0 stabilind zona de flambaj in care se află
piesa.
-Daca λ > λ0 se determina Pf şi apoi se determină c;
- Daca λ < λ0 se determină σf, apoi se calculează forţa critică
Pf = Aσ f
şi apoi rezultă c, care se compară cu cel admisibil.
Metoda de calcul la flambaj a pieselor comprimate, folosind formula lui Euler, are dezavantajul că
depinde de coeficientul de zvelteţe şi de coeficientul de siguranţă, ori, valorile coeficientului c sunt variabile şi
nu există norme tehnice oficiale pentru ele, rămânând ca acestea sa fie alese de proiectanţi. Valorile extreme
ale lui c sunt: minim c=4 si maxim c=28.
Rezistenta admisibila la flambaj σaf este definită de relaţia:
σf P
σ af = =
c A
Aplicatii
1. O bară dublu articulată la ambele capete, confecţionată din oţel este solicitată de o forţă axială
P=1400 N. Ştiind că : 1=18 m, diametrul secţiunii circulare a barei este d=24 mm, să se calculeze coeficientul
de siguranţă faţă de pericolul de flambaj al barei. Se cunoaşte constanta E = 2 x 105MPa .
Soluţie
πd2
Se calculează aria secţiunii A = = 452.16mm
4
Se calculează momentul de inerţie axial minim al secţiunii:
πd4
I min = I z = I y =
64
Raza de inerţie minimă se calculează cu relaţia de definiţie:
70
πd4
I min 64 = 6mm
imin = =
A πd2
4
Pentru bara dublu articulată la ambele capete lungimea de flambaj este:
l f = l = 1800mm
Ca urmare coeficientul de zvelteţe:
lf
λ= = 300
imin
Tensiunea critică de flambaj se calculează cu relaţia lui Euler:
π 2 E π 2 2 ⋅105
σf = = = 22MPa
λ2 3002
Tensiunea efectivă se calculează cu relaţia:
P
σ ef = = 3.1MPa
A
Coeficientul de siguranţă:
σf
c= = 7.1
σ ef
2. Să se calculeze forţa critică de flambaj Pcr şi tensiunea critică de flambaj în cazul unui stâlp
încastrat la un capăt şi articulat la celălalt, de lungime 1=1,5 m si având secţiunea inelară cu D=40 mm iar
d=30 mm . Se cunoaşte constanta elastică a materialului E= 0,7 x 105MPa şi limita de proporţionalitate a
acestuia σp = 180MPa.
Soluţie
Momentul de inerţie al secţiunii circulare inelare este:
I=
(
π D4 − d 4 ) = π ⎡404 − 304 ⎤ = 175 π [cm4 ]
64 64 ⎣ ⎦ 64
Aria secţiunii drepte a barei este:
A=
π
4
( D 2 − d 2 ) = π [cm 2 ]
7
4
Raza de inerţie a secţiunii:
I
imin = = 1.25cm
A
In cazul barei încastrate la un capăt şi articulată la celălalt, lungimea de flambaj este:
l f = 0.7l = 1.05m
Ca urmare, coeficientul de zvelteţe:
lf
λ= = 84
imin
E
Dar λ0 = π = 62 Deci λ > λ0.
σp
In acest caz , forţa critică de flambaj se determină cu formula lui Euler:
π EI min
Pcr = = 54.6 ⋅103 N = 54.6kN
l 2f
71
Tensiunea critică de flambaj este:
Pcr
σ cr = = 100 Mpa
A
3. O bară este articulată la un capăt şi încastrată la celălalt, de lungime l, fiind confecţionată dintr-un
material la care se cunoaşte coeficientul de zvelteţe şi modulul de elasticitate longitudinal:E= 2,1 x 105 N/mm2
4 4 4 4 4 4
λ0 = 105, Se cunosc si: I y = 72 ⋅ 10 mm ; I z = 32 ⋅10 mm ⇒ I min = 32 ⋅ 10 mm .
Să se calculeze forţa de compresiune P astfel încât bara să nu flambeze, cunoscând coeficientul de
siguranţă c = 3,5 si l = 1m. Se cunoaşte pentru cazul flambajului plastic relaţia σ f = 3040 − 11.2λ .
Soluţie
Pf
c= ⇒ Pf = 3.5 ⋅ P
P
Cum bara este articulată la un capăt şi încastrată la celălalt, lungimea de flambaj este:
lf = 0,707 x l000 = 707mm -
Formula lui Euler, valabilă pentru domeniul flambajului elastic este:
π 2 EI min
Pf =
(l f )
2
{
unde: I min = min I z , I y }
Momentele de inerţie axiale ale secţiunii transversale sunt:
I y = 72 ⋅104 mm 4 ; I z = 32 ⋅104 mm 4 ⇒ I min = 32 ⋅ 104 mm 4
⇒ P = 390 ⋅ 104 N
Verificăm dacă ne situăm in domeniul elastic:
lf I min
λ= , imin = , A = 2400mm 2 ⇒ imin = 11,54mm
imin A
⇒ λ = 61.265 < λ0 deci ne situăm in domeniul plastic, deci calculul anterior nu este corect
Folosind formula lui Tetmeyer-Yasinsky, avem:
daN N
σ f = 3040 − 11, 2 ⋅ 61, 265 = 2353,83 2
= 235,383
cm mm 2
⇒ Pf = c ⋅ P = 235,383 ⋅ 24
235,383 ⋅ 24
⇒P= = 1614,054 N
3,5
72