Nu Adevărat Spre Adev. Schenk vs. Vuia

Generated by Foxit PDF Creator © Foxit Software
http://www.foxitsoftware.com For evaluation only.
Nu Adevărat
Spre Adevăratul
Cum nu l-am cunoscut pe dl. Ovidiu Vuia

-Christian W. Schenk-
În primul rând trebuie sa precizez ca eu nu-mi amintesc să-l fi

cunoscut pe acest ominos domn Ovidiu Vuia. Am aflat de acest nume
anul trecut, deci în 2008, când am fost atenţionat de către
preşedintele Uniunii Scriitorilior din Renania Palatina, al cărei
membru sunt, ca cineva a început sa mă denigreze. Atunci am
început să caut şi să văd despre cine e vorba. M-am mirat cum de nu
cunosc, nici măcar după nume, un autor/poet pe nume Ovidiu Vuia.
Am citit, m-am interesat si am dat de o (sub)mediocritate. Evident că
nu am avut cum să ştiu de el. Atunci mi-am amintit ca în 1984 m-au
vizitat câţiva oameni de cultura din România, printre ei aflându-se –
probabil – si acest domn Ovidiu Vuia. Spun în mod cât se poate de
conştient „probabil” fiindcă nu pot jura că întradevăr şi el era, sau nu
era, printre ei!
În fine, scriu aceste rânduri nu spre a mă justifica fiindcă NU AM CE

JUSTIFICA! Doresc doar să lămuresc cât de „bine” îşi scriu unii
jurnalele şi câte confuzii fac. (Jurnalul e azi la modă...).
Precizez că notele din textul original sunt scoase în evidenţă de catre

mine iar notele mele din text sunt specificate cu o steluţă(*) spre a
nu creea neînţelegeri şi spre a exemplifica cum a lucrat autorul!
Textele mele explificative din text sunt de asemenea marcate cu
numele meu.
Domnul Vuia scrie:
Pe un poet din tara trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singuratatile mele. Si-
atunci mi-a spus ca trebuie sa-l cunosc pe Christian Schenk, neamt (spre lămurire: neamţ=German*)
de origine, din România, dar care scriind poezii în limba româna poarta în piept o inima de dac.
El a plecat si eu n-am insistat, n-a fost sa fie sa ne cunoastem cu acea ocazie. A mai trecut un an
înscris de mâna timpului, vesnic batrâna dar si mereu noua, pâna vizitându-ma de data aceasta un
sculptor din Timisoara, la câteva zile mi-a adus la cunostiinta ca suntem invitati la domnul
Christian Schenk – pe-atunci nu se lauda cu titlul de doctor – undeva lânga Mainz la Kastellaun, la
un cenaclu literar.
1
Schenk: Deci daca au fost la mine în 1986, fiindca domnia sa a auzit

de mine în 1985 si după un m-a întâlnit, nu era posibil! În 1986 eu
locuiam deja de un an în localitatea Lünen lânga Dortmund, deci
peste 300 Km.
De ivitat nu am invitat pe nimeni ci am fost anuntat că doresc câtiva

oameni de cultura din România sa mă cunoască, dar asta s-a
întâmplat în anul 1984 pe când locuiam în localitatea Bingen pe Rin,
deci dl. Ovidiu Vuia nu putea sa fi fost printre ei, el auzind de mine:
citez „prin iunie 1985”!
Când dl. Vuia a auzit de mine puteam (citez „pe-atunci nu se lauda

cu titlul de doctor”) „să mă laud” cu titlul de doctor.
Eu nu am facut niciodata un „cenaclu literar Plugin-Datei nicht

gefunden: "..." undeva lângă Mainz la Kastellaun. Si aici distanta
este apreciabilă, dacă asta se poate numi „lângă Mainz” la fel de bine
aş putea spune ca Lugoj e undeva pe lângă Arad...
Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din tara, pe care îl
considera elevul sau preferat într-ale Poeziei, prevazuta de Goethe în actul III al partii a doua a lui
Faust prin caderea lui Euphorion/Byron, neastâmparatul copil al lui Faust si al frumoasei Elena,
eroina a lui Homer, dar readusa pe pamânt de Forkias/Mefisto pentru a fi sotia erosului goethean.
Schenk: Ce vrea dl. Vuia în definitiv? Să ne arate câte ştie? Să mă

compare cu Euphorin, dr. Faustus sau Mesitofel, sau ce fraze lungi e
în stare să compună?
Bineînteles ma bucuram ca am sa-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de dorinta de a
lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic,(ce întâlnire? Ce Sympozion? Acum e
sigur: dl. Vuia nu a putut fi fost prezent. Eu vorbesc de Bingen 1984, dl. Vuia de
Kastellaun „lânga Mainz” 1986, iar dupa 1984 nu am mai avut astfel de vizite „masive”,
mai ales că din 1986 era periculos pentru cei din ţară sa ma contacteze într-un fel sau
altul fiind persoană nedorită în ţară*) tocmai pentru a demonstra lumii, adica noua, ca sacrul cult al
Poeziei nu putea sa se stinga niciodata, dovada o aduceam prin prezenta noastra, la masa tacerii a
Poeziei, de-apururi vie.
Schenk: Probabil acest domn Vuia a citit în presă, a auzit la radioa

sau televiziune (sau a dat de internet citind despre mine) că am
organizat în 1991/1992 seri româneşti cu participarea câtorva actori
germani de la Teatrul Darmstadt şi invitaţi din România. Aici iar nu
se potriveşte ceva: Eu m-am mutat la Kastellaun abia în anul 1988
(ca să fiu mai exact, în luna mai)!
Nu stiam pe atunci cât de mult voi regreta aceasta aventura ce va putea fi numita oricum, numai
2
spirituala, nu.
Schenk: Banuiesc şi cred regretul: Fenomenul Salieri!
Deschiderea cenaclului a apartinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat medical
ajungându-se pâna la sortul matului (epiplon), ceea ce îmi amintea ca dl. Schenk era stomatolog si ma
obliga sa scriu ca a mai schimbat subiectul dar nu si elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a
produs o penibila impresie, însotita de senzatii de greata.
Schenk: Am mai pomenit că nu am facut niciodata un cenaclu. În cele

scrise de dl. Vuia mai sus, cine-mi cunoaşte cărţile, vede foarte bine
ca eu nu am abordat niciodată, în scris, o tema medicală. Nu am avut
curajul de a mă hazarda în penibilităţi ca „enigma sau secretul”
morţii cuiva sau a altcuiva facându-mă de râsul lumii cum au facut-o
alţii!
Nu ştiu cum, cine sau mai ales de ce l-a obligat „sa scrie” si anume...
ce?
Senzaţiile de graţă ştie dl. Vuia mai bine cum se produc!
Se putea sustine ca nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut sa
fie acceptat drept, poezie.
Schenk: La cele citite mai sus mi-am dat cu mare siguranţă seama că
m-a confundat cu altcineva, iar numele meu i-a ramas de nu ştiu
unde întipărit în memorie. Că nu-i plac poeziile mele este dreptul lui
deplin (dacă întradevăr ceea ce a citit/auzit a ieşit din pana mea) şi-
şi poate spune părerea oricând si oriunde vrea. Dar... şi aici vine un
„DAR” mare de tot: Cărţile mele au fost comentate (şi nu vorbesc de
perioada 1986-1989 când nu aveam voie să intru în ţară fiind
declarat „persona non grata”) în mod pozitiv de cei mai mari critici
literari: Emil Manu, Eugen Simion, Ovid S. Crohmalniceanu, Gheorghe
Bulgăr, Marin Mincu, Dumitru Micu, Alexandru Cistelecan şi alţii de
talia lor, ceea ce se poate urmarii fără greutate. Am fost introdus în
peste 10 antologii din Germania şi România şi în nenumărate
dicţionare de literatură începând din Germania, trecând prin America
şi ajungând în România.
Oare dl. Ovidiu Vuia se ridică peste aceştia? Oare numai el are simţul
discernământului? Ceea ce a auzit pot fi fost oare acele poezii ale
mele? Nu cred fiidca şi-ar recunoaşte în acest caz singur
mediocritaea, ipocrizia şi şi-ar da pe faţă toate complexele.
Un scurt raspuns soţiei care m-a atacat cu aceeaşi vehemenţă pe alte

pagini pe care nu mă mai străduiesc sa le caut, dar sunt de gasit pe
3
internet:
Stimată doamnă (soţie sau fostă soţie, în orice caz tot cu numele
Vuia), mă puneţi în legătură cu „falsificarea” unor manuscrise de
care n-am cunoştinţă, cu o editura de care nu am auzit, până la dvs.
niciodată, cu un editor al cărui nume nu-mi spune nimic şi mai ales
cu un domn Blaga pe care nu l-am văzut în viaţa mea (poate a fost şi
Domnia Sa la vre-o manifestare culturală unde am fost şi eu). Uitaţi
să precizaţi ca numele „Blaga” apare pe net în „repere critice” unde
sunt trecuţi doar o parte dintre cei care au scris despre mine şi acolo
veţi gasi peste 100-120 de nume dintre care personal nu cunosc
decât cam 20%, am auzit de cca. 30%. Domnul Blaga a scris cu
siguranţă, undeva şi cândva, o recenzie la o carte sau ceva despre
mine la fel cum au scris atâţia critici, jurnalişti, sau alţii în diverse
ziare şi reviste. Cu siguranţă însă, nu ştiu despre cine poate fi vorba.
Ar trebui sa cotrobăiesc prin zeci de dosare ca să văd despre ce
revistă sau ziar este vorba şi zău că nu merită daca vă uitaţi la cele
scrise mai sus. E o confuzie totală şi un haos de nedescris!
Urmam la lectura, dar având în vedere atmosfera apasatoare provocata de aiurelile dlui Schenk, m-
am lasat îndelung rugat, nu fiindca îmi placea sa joc rolul de primadona, dar eram convins ca nu mai
puteam continua, dupa ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisa cu litera mare ca pe numele lui
Dumnezeu.
Schenk: Ce să mai comentez. Cum „schimbările de nume” au fost

facute „în mod deliberat” – după cum spuneţi – se poate că dl. Vuia
să fi fost întradevăr la un cenaclu literar făcut de un poet „în exil” şi
mie doar să-mi fi confundat numele?
Am uitat sa mentionez ca pe lânga noi doi si sculptorul, mai era de fata un domn ce-si dadea aere de
critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m-a enervat cumplit, dar dupa atâtea
insistente m-am hotarât sa citesc poezia Acropole si sincer sa fiu am refuzat sa dau atentie “distinsului”
critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrajit al inimii. Senzatia pe care o dadea
se compara cu a unei moluste lipicioase, si când l-am vazut prezentat de dl. Iosif C. Dragan ( Iosif C.
Drăgan am auzit aşa cum a auzit toată lumea, în rest nimic!*)ca facând parte din elita intelectualilor
exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fara
doar si poate, de propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidela a
aceluiasi Dragan, de unde tendentioasele lui laude, în buna parte, omul de afacere “gazarul” si le adresa
lui însusi.
În sfârsit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început sa discutam despre lucruri
anodine, fiind surprins (curios) cel putin ca dl. Schenk în calitatea sa de gazda n-a depus efortul de
a ne servi macar cu o ceasca de cafea.
Schenk: Astfel de aiureli nu le pot califica decât ca nesimţire şi lipsă

de bun simţ, exprimate de un „autoxilat”, plin de complexe, răutate
vorbindu-i pe alţii numai în invective şi amintiri luate din cele visate.
Toată lumea să fi fost împotriva lui? Nu trebuie să studiezi medicina
sau psihologia ca să-ţi dai uşor seama că miroase a mania
persecuţiei. Cititorule, poţi crede aşa ceva? Eu nu am întâlnit pe
niciunde am umblat, o gazdă care să nu te servească cu ceva! Putem
4
şti noi pe unde a umblat dl. Vuia prin 1986?
Am fost comunist, securist, anarhist, ceauşist sau alt „ist”? Cine oare
mi-a interzis intrarea în ţară când am scris contra „urbanizărilor
ceauşiste”? Democraţii, plebisciştii, naţionaliştii, flecarii din exil,
legionarii sau fostul guvern din exil? Mai gândiţi-vă puţin!
În fine, m-aş putea acum întinde la toate ameţelile, maniile, întrebari

ca: fiind mare patriot, de ce nu s-a întors în ţară să facă ceva
împotriva mişeliilor de acolo că flecari erau destui în vest. Si domnia
sa s-a alăturat celor ca Grivei care latră dincolo de gard ştiind ca
bâta nu-l ajunge!
Restul aberaţiilor le puteţi citi pe internet sau cumpărând acea carte

plină de invective, cu mici excepţii, şi mai ales nu prost ci foarte
prost documentată!
Vedeţi stimată doamnă, care aţi pus totul în mişcare, va fac şi

propagandă!
Christian W. Schenk
P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia („Cu

Pamfil Seicaru în exil”)? Cine a fost Pamfil Seicaru şi cine Ovidiu
Vuia? Întrebari la care vor răspunde odată istoricii!
*Note introduse se către mine.

Cap.13 din „Sub zodia cartii si a studiului (Cu Pamfil Seicaru in exil), Vol I-III” scris in anul 2003 - varianta corecta trimisa la redactie de
Rita Vuia
– Dovedi -
Ovidiu Vuia publica articol:

“Cum l-am cunoscut pe d-l Christian W. Schenk”:
ZODII ÎN CUMPĂNĂ, Anul V, NUMĂRUL 4, Aprilie 2001,
p. 256, ISBN 3-9803232-2-6
Răspuns Ch. W. Schenk:

“ZODII ÎN CUMPĂNĂ, Anul X, NUMĂRUL 2 Februarie
2002, p. 173, ISBN 3-9803232-2-6
5
Christian W. Schenk
P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia

(„Cu Pamfil Seicaru în exil”)? Cine a fost Pamfil Seicaru şi cine
Ovidiu Vuia? Întrebari la care vor răspunde odată istoricii!
(????? Rita Vuia)
Ovidiu Vuia decetat 28./29. Septembrie 2002
Editura ALMAROM livrare
SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil)
Vol. I-III
cu multe problemă: luna martie 2003
Numele poet: Vasile Copilu Cheatra

Numele sculptor: Victor Gaga
Fragment Original şi Falsificare:
Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985 .......

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu
acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veănic
bătrână dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un
sculptor din Timişoara, la câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că
suntem invitaţi la domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda
cu titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu
literar.
Exista toate multe corespondentă cu toate persoană
6
Dovedi
Fragment scrisoare Vasile Copilu Cheatra

31 Ianuarie 1992, p. 2
Referitor la popularitatea pe care ţi-o fac, nu mă

poţi opri. N-o fac pentru bani. O fac pentru că
sunt obligat ca patron de publicaţie literară. Sunt
oblibligat să vorbesc şi despre Vuia ca şi despre
Husar sau chiar Schenk, dacă ii găsesc un merit,
pentru că despre valoare, cum ai remarcat şi tu
nu ai ce vorbi. Valoarea lui , Schenk, constă doar
în faptul că n-a uitat limba în care a crescut deşi
de zeci de ani nu vorbeşte dect germana să
zicem. In raport cu românii care nu mai ştiu sau
nu mai vreau să vorbească în limba care au supt-
o odată cu laptele din ţăţă, am remarcat meritul
său.
(urma dovedi original)
7
8
9
SPRE ADEVĂRATUL
Dr. dc. Ovidiu Vuia

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI
- CU PAMFIL ŞEICARU ÎN EXIL -
Vol. I-III - 1036 pagină
Prima falsificare Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2003,

director d-l Sztojka (5.000 € pentru nimic)
Falsificare două: Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS,
Oradea, 2007, d-l Octavian Blaga (4.800 € pentru nimic)
……In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi

scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericire
exista inca manuscrisul original. In volumul III capitolul 13 a fost schimbat
numele Christian W. Schenk cu altul. ….
Dovedi
Original şi falsificare, Vol. III, pagină 898
Text: manuscrisul original !

13. Cum l-am cunoscut pe dl. Christian W. Schenk
Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au
durut singurătăţile mele. Şi-atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe
Christian Schenk, neamţ de origine, din România, dar care scriind
poezii în limba română poartă în piept o inimă de dac.
El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea

ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrână
dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din
Timişoara, la câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că suntem invitaţi la
domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda cu titlul de doctor -
undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.
10
Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat

prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într’ale
Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a lui Faust
prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi
al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de
Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului goethean.
Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în

principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire,
Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că
sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o
aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-apururi
vie.
Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea

fi numită oricum, numai spirituală, nu.
Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii

cu substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon),
ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu
că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale
jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de
greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici
pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.
Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată

de aiurelile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu fiindca îmi
plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că nu mai puteam
continua, după ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisă cu literă
mare ca pe numele lui Dumnezeu.
Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de

faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea
poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m’a enervat cumplit, dar după
atâtea insistenţe m-am hotărât să citesc poezia Acropole şi sincer să
fiu am refuzat să dau atenţie “distinsului” critic, lipsit total de harul
celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe
11
care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am

văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita
intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea
repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de
propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de
fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude,
în bună parte, omul de afacere “găzarul” şi le adresa ui însuşi.
În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am

început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel
puţin că dl. Schenk în calitatea sa de gazdă n’a depus efortul de a ne
servi măcar cu o ceaşcă de cafea.
Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut

răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune
intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Domnul
ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlui de Convergenţe, iar el se
numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să
colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.
Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi nu mi-a fost

greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu
Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m’a determinat să
înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor “Convergenţe”, privind
aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura
înfăpuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior
după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi
binecuvântarea partidului comunist.
Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste

din ţară, dacă el e au ajuns să se manifeste în casa dlui Schenk, neamţ
din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul
cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că dupa
Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena
exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să
presupunem că cu numele lui adevărat, şi nu format din simple
pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de
funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.
12
Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut
în revista “Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de
măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus,
onorabilul cetăţean român stabilit la Londra.
Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui

Schenk, de unde infuriat am îndepărtat revista până atunci aflată în
faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus,
asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie
ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania,
unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea
multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc
locuinţa, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine
conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să
momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina,
în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice.
(După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul
anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo,
indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan
totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere
întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni
nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se
bucurau de privilegiul de a trăda pe când soldaţilor li se cerea să-şi
jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e
logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, preaslăvind faptele
lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii? Dar
mă întreb ce valoare ar mai avea această formidală nouă galaxie
întrupată de un singur om, dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera
cealaltă a marii întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot
atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian
Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze imposibila vânzare, dar
oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea
dată? Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente
realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în
continuare mult rău.
Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele
13
meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina dnii Schenk şi C.

Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi
putut întinde o mână prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior
sculptorul încântat ca tot românul, că Michael-Titus i-a promis să-i
organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare
chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat
deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez
cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra
cu preţul - mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil
din ţară - unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma
urmelor, nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea
mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că
singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează
faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau
numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au
lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - că ci numai clădind pe ea, ca
pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul
Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron
Cotruş).
Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl.
Schenk mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va
trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îm pasă.
Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în

casa dlui Schenk l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin
publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrat printre exilaţi,
dacă n’a fost chiar agentul regimului comunist din România.
Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului

că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a
ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn
Schenk, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor
români din Decembrie 1989.
Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri

venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii
Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului
14
Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un

asalt extraordinar, toate distincţiile respective le are de la Instituţii
româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de
Academia română şi de Uniunea Scriitorilor români.
În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Schenk se adresează unui

poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de
urgenţă, pentru o antologie a poeţilor de limbă română trăitori în
Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru
carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în
limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator
şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei
Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va
apare celebra antologie.
Ceea ce nu scrie dl. Schenk dar este evident, el joacă rolul de redactor
şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă
desigur locul de frunte.
Cu această ocazie în legătură cu publicarea antologiei poeţilor români

din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele
întrebări:
1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a câta oară, se
bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a reprezentat şi
dl. dr. Schenk. Sub regimul comunist acesta a vizitat sistematic
România, iar casa lui din Germania era deschisă în primul rând
scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna Schenk să-şi redacteze
lucrarea de doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile din ţară.
Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea
comuniştilor la familia Schenk şi stătea la el cu familia lui, atâta cât le
permitea viza, în acest sens familia dlui Schenk era extrem de
mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi actualul
preşedinte al Academiei, Eugen Simion, numai în urma unor atari
legături extraprofesionale, dnul Schenk se poate lăuda cu aprecierile
lui positive asupra poeziei sale care nu atinge nici un nivel mediocru.
2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia

redactată în editura Cronica din Iaşi, odată ce, de dl. Schenk, ca de
15
bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael Titus, m’am

despărţit de mult, ca şi de ortacii lor comunişti, încă la putere în biata
noastră ţară!Pe dl. Schenk îl felicit că a ajuns o persoană atât de
valoroasă pentru România. Pe care în să eu am să-l contest, nu că l-aş
invidia dar mă obligă respectul ce-l am pentru ADEVĂR.De altfel
stomatologul dr. Schenk intrat în literatura română, ne aduce aminte
de un înaintaş al său, I. Vittner, care sub comunişti ajunsese din
stomalog responsabil cu filozofia, calitate în care a început să tragă
măsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum scrie şi Marin Preda. În
acest sens nu va mira pe nimeni că dl. Schenk va face acelaşi lucru cu
poeţii români, mai ales că domeniul e mult mai potrivit experienţelor
sale stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa va naşte
din pulpa dentară sângerândă, o epopee, mai straşnică decât războiul
Troiei de Homer.
3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Schenk, ci în

primul rând Academia română care prin preşedintele său ar trebui să
dea socoteală pe ce criterii îşi numeşte membrii, în cazul nostru e
vorba de dr. Schenk, dar nu e în sine, o excepţie. Dl. Preşedinte Eugen
Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de interese personale
ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe baza cărora şi-a
permis să-l numească academician plin, pe dl. dr. Schenk.Până atunci
preşedintele Academei şi acoliţii lui rămân de acum responsabili de
situaţia deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară era un monument
al culturii româneşti.Academia de altădată înainte de era comunistă,
avea 40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat în număr, dreptate
are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii lui Marx şi Lenin au
provocat inflaţie de cadre, pe când Academia de astăzi a accentuat
total subiectiv această inflaţie, de unde marea devalorizare a multor
academicieni de astăzi care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar
al respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat este
preşedintele Academiei, Eugen Simion. (Nu ştiu în ce raport stă cu
Academia de ştiinţe medicale, Academia Română dar am descoperit
printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un neurolog, remarcat
pentru activitatea sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor
internate în clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde
după ce se chiamă astăzi sex; şi actualul academician se mândrea cu
înclinările sale, îi compătimea pe cei ce-şi respectau meseria şi vedeau
16
în clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă, dragă Berci, de zilele

acelea de aşazisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi
respectivul titlu, că nu-mi închipui că au fost luate în considerare şi
meritele tale incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se
că la noi merg treburile ca la nimeni alţii !!!)
4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi, să mă

corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele corupţiei şi
sângele vâscos al comunismului, de unde un aşazis ministru liberal a
declarat că în politica României nu mai există nici o deosebire între
necomunist şi comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată,
ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin alegerile
din Noiembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot, reîntoarcerea
neocomunismului, va atârna grav în balanţa viitorului, deoarece
sistemul democratic nu este apanajul, cum cred cei mai mulţi, al
falimentatului Emil Constantinescu.Cum venise vorba de aprobarea
Ministerului Culturii pomenită de dl. Schenk, am zice că în acest
sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un Rică
Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul recent al lui
Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după mulţi ireversibilă a
Coloanei infinitului (fără de sfârşit) dar ce se poate spune pozitiv de
noul ministru Răzvan Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a
înscris in PDSR nu mai pentru a primi postul respectiv? Prin urmare în
noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili sau dizidenţi,
indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească
ţara şi să recunoaştem că dl. dr. Schenk întotdeauna s’a simţit bine în
mijlocul lor, de unde nu are nici un fel de probleme întru a-şi continua
ca înainte activitatea: precum constatăm el a dus-o bine pe vremea
vechiului regim al lui Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael
Titus, pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total
necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru
Eminescu:
Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
17
Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi numi un

Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi schimbă părul dar
năravul ba, cameleonic în vocea lui care-i oglindeşte caracterul
periculos: cu o voce afectată de moftangiu crescut în suburbiile
Parisului, îi numeşte pe români un popor de sclavi şi trâieste momente
de glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion Iliescu;
alteori la showurile lacrimogene glasul îi devine mai blând, omul tot
se îndulceşte ca o baclava turcească, matroana bătrână şi cheală din el
îşi aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de pension de altădată,
când n’a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie,
făcută mai celebrului Ludovic al XVI-lea, privind dezlipirea
prepuţului. Totul a evoluat perfect doar că de-atunci a rămas cu
oarecare moliciune în gesturile sale de codană perversă, fenomen
rămas medicilor inexplicabil. Şi însfârşit, vocea sa devine aproape
normală, încât te minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi
întâlneşte alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti,
nu au de unde să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai
declamă pasagii din textele sale istorice scrise pentru analfabţi şi gustă
aplauzele, deşi le cunoaşte originea. Totuşi în atare clipe sublimate îşi
mişcă mai accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-se să se
vadă burta rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de Pecica, sigur
de pe vremea când ţăranul o făcea în cuptorul său de cărămidă şi n’o
cumpăra, ca pe vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia
scrie coloniale şi delicatese, reduse la un singur fel de cârnaţ, supraiat,
gurile rele susţin că în acest mod i-ar fi pierit mirosul de cal bătrân.
În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu alegătorii lui,

primind arsuri la stomac după ce înghitise câteva guri mai multe de
palincă (de ţuică) singurul sortiment veritabil de la masa întinsă la
iarba verde udat şi cu un vin de măderat, pomenit de Eminescu în
Archaeusul lui, numai că avea gust de pipi de şoarece, cel ce-l
botezase în loc de apă puse câteva degete din valeriana scursă din
izvorul original aparţinând neamului şoricăresc.Până la urmă domnul
ministru se ameţise numai că poşârca şi carnea de cal, îl îmbolnăviră
încât trebuise să stea la pat cu supraveghere medicală. Aşa e don
Răzvano, sensibil, nevoie mare, numai că sare în picioare ori de unde
ar cădea şi a doua zi e apt de muncă.Pentru reuşita tuturor
scamatoriilor sale, ministrul Culturii are în fiecare buzunar, împărţite
18
ca în sertarele farmaciilor, medicamente, pilule cu promisiuni

mincinoase reservate celor ce vin să îl consulte şi pleacă mulţumiţi
parcă s’ar afla într’al noulea cer, fără să bănuiască niciun moment că
ar fi dopaţi, adică li se dau iluzii goale pe care ei le consideră pline
până la fund, că domnul ministru are ac pentru cojocul fiecărui român,
astfel că se poate considera un mare şmecher, regele lor. De-acuma se
înţelege de la sine, că dl. dr. Schenk şi prietenii săi îl vor lăuda pe noul
ministru al culturii, asigurându-l că va rămâne nemuritor ca faraonii
egipteni cu piramidele lor, prin antologia ale cărei fonduri le-a aprobat
cu atâta mărinimie, ajutând şi pe alţii - şi Doamne cât de mult îi plac
ministrului elogiile concurate doar de dulciurile pe care şi le procură
prin ordin ministerial direct de la Paris - să între în Panteonul celor
aleşi, cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de pupură,
fiindcă una din maniile lui don ministru, de când a vizitat Domus
Aureus de la Roma, era să se considere un al doilea, Nero, împărat
roman, înţelegând că ciracii săi cu antologia poetică se vor mulţumio
şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor chiar şi pe uşa din dos,
numai să fie.
Falsificare Editura ALMAROM

13. Cum l-am cunoscut pe dl. Michael-Titus
Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au
durut singurătăţile mele. Şi atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe
Christian neamţ de origine din România, dar care scriind poezii În
limba română poartă în piept o inimă de dac.
El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea

ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrân dar
şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din
Timişoara, la câ teva zile mi-a adus la cunoştinţă că suntem invitaţi la
domnul Christian - pe atunci nu se lăuda cu titlul de doctor - undeva
lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.
Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat

prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într-ale
19
Poeziei, astfel şi din dorinţa de a participa la o întrunire literară,

tocmai în Germania unde se declarase recent moartea oficială a
Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a lui Faust
prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi
al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de
Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului goethean.
Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Christian, dar în

principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire,
Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că
sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o
aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-a pururi
vie.
Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea

fi numită oricum, numai spirituală, nu.
Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii

cu - substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon),
ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu
că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale
jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de
greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici
pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.
Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată

de aiurelile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu fiindca îmi
plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că nu mai puteam
continua, după ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisă cu literă
mare ca pe numele lui Dumnezeu.
Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de

faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea
poeziei citite de dl. Christian, ori asta m’a enervat cumplit, dar după
atâtea insistenţe m-am h otărât să citesc poezia Acropole şi sincer să
fiu am refuzat să dau atenţie distinsului critic, lipsit total de harul celui
ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o
dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut
20
prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor

exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea,
intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de propagandist al
regimului comunist din Romănia stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a
aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul
de afacere “găzarul” şi le adresa ui însuşi.
În sfârşit pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început

să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că
dl. Christian în calitatea sa de gazdă n-a depus efortul de a ne servi
măcar cu o ceaşcă de cafea.
Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut

răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune
intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Dl ne-a
atras atenţia că publicaţia poartă titlul de Convergenţe, iar el se
numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să
colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.
Şi fiindcă începusem să trec în revistă autori respectivi nu mi-a fost

greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu
Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m-a determinat să
înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor “Convergenţe”, privind
aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura
înfăptuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior
după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi
binecuvântarea partidului comunist.
Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste

din ţară, dacă el au ajuns să se manifeste în casa dlui. Christian, neamţ
din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul
cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că dupa
Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena
exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să
presupunem că astăzi cu numele lui adevărat, şi nu format din simple
pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de
funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.
21
Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut
în revista “Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de
măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus,
onorabilul cetăţean român stabilit la Londra.
Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui

Christian, de unde infuriate am îndepărtat revista până atunci aflată în
faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus,
asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie
ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania,
unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea
multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc
locul, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine conturat
unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să
momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina,
în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice.
(După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul
anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo,
indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan
totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere
întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni
nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se
bucurau de privilegiul de a trăda pe cănd soldaţilor li se cerea să-şi
jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e
logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, prea slăvind faptele
lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii. Dar mă
întreb ce valoare ar mai avea această formidabilă nouă galaxie
întrupată de un singur om dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera
cealaltă a marii întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot
atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian
Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze ireproşabila vânzare, dar
oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea
dată? - Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente
realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în
continuare mult rău.
Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele

meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina domnii Christian şi C.
22
Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi
putut întinde o mână prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior
sculptorul încântat ca tot românul, că Michael Titus i-a promis să-i
organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare
chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat
deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez
cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra
cu preţul - mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil
din ţară - unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma
urmelor nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea
mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că
singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează
faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau
numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au
lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - căci numai clădind pe ea, ca
pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul
Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron
Cotruş.
Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl.
Christian mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât
va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îmi pasă.
Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în

casa dlui. Christian l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin
publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrate printre
exilaţi, dacă n-a fost chiar agentul regimului comunist din România.
Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului

că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a
ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn Schek,
de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor români din
Decembrie 1989.
Înainte de toate constat că dr. Christian poartă titluri venerabile pe

care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru
al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Trebuie să
înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un asalt extraordinary,
23
toate distincţiile respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă

el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de
Uniunea Scriitorilor români.
În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Christian se adresează unui

poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de
urgenţă, pentru o anatologie a poeţilor de limbă română trăitori În
Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru
carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în
limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator
şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei
Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va
apare celebra antologie.
Ceea ce nu scrie dl. Christian dar este evident, el joacă rolul de

redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care
el ocupă desigur locul de frunte.
Cu această ocazie în legătură cu publicarea anatologiei poeţilor români

din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele
întrebări:
1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a căta oară, se
bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a reprezentat şi
dl. dr. Christian. Sub regimul comunist acesta a vizitat sistematic
România, iar casa lui din Germania era deschisă în primul rând
scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna. Christian să-şi redacteze
lucrarea de doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile lui.
Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea
comuniştilor la familia Christian şi stătea la el cu familia lui, atâta cât
le permitea viza, în acest sens familia dlui. Christian era extrem de
mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi actualul
preşedinte al Academiei, Eugen Simion, numai în urma unor atari
legături extraprofesionale, dl. Christian se poate lăuda cu aprecierile
lui positive asupra poeziei sale care nu atinge nici un nivel mediocru.
2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia

redactată în editura Cronica din laşi, odată ce, de dl. Christian, ca de
24
bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael Titus, m-am

despărţit de mult, ca şi de ortacii lor comunişti, încă la putere în biata
noastră ţară!
Pe dl. Christian îl felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă pentru

România. Pe care însă eu am s’o contest, nu că l-aş invidia dar mă
obligă respectul ce-l am pentru ADEVĂR. De altfel stomatologul
intrat în literatura română, ne aduce aminte de un înaintaş al său, I.
Vitner, care sub comunişti ajunsese din stomatolog responsabil cu
filozofia, calitate în care a început să tragă mâsele lui Leibniz, Kant,
Hegel după cum scrie şi Marian Preda. În acest sens nu va mira pe
nimeni că dl. Christian va face acelaşi lucru cu poeţii români, mai ales
că domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale stomatologice, la
fiecare extragere de măsea, domnia sa va naşte din pulpa dentară
sângerândă, o epopee, mai straşnică decât războiul Troiei de Homer.
3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Christian, ci în

primul rând Academia română care prin preşedintele său ar trebui să
dea socoteală pe ce criterii îşi numeşte membrii, în cazul nostru e
vorba de dr-ul respectiv, dar nu e în sine o excepţie. Dl. Preşedinte
Eugen Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de interese
personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe baza
cărora şi-a permis să-l numească academician plin, pe dl. dr. Christian.
Până atunci preşedintele Academei şi acoliţii lui rămân de acum
responsabili de situaţia deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară
era un monument al culturii româneşti. Academia de altădată înainte
de era comunistă, avea 40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat
în număr, dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii lui Marx
şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când Academia de astăzi a
accentuat total subiective această inflaţie, de unde marea devalorizare
a multor academicieni care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar
al respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat este
preşedintele Academiei, Eugen Simion. (Nu ştiu în ce raport stă cu
Academia de ştiinţe medicale, Academia Română dar am descoperit
printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un neurolog, remarcat
pentru activitatea sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor
internate în clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde
după ce se chiamă astăzi sex; şi actualul academician se mândrea cu
25
înclinările sale, îi compătimea pe cei ce-şi respectau meseria şi vedeau

în clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă, dragă Berci, de zilele
acelea de aşa-zisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi
respectivul titlu, că numi închipui că au fost luate în considerare şi
meritele tale incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se
că la noi merg treburile ca la nimeni alţii !!!)
4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi, să mă

corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele corupţiei şi
sângele vâscos al comunismului, de unde un aşa-zis ministru liberal a
declarat că în politica României nu mai există nici o deosebire între
necomunist şi comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată,
ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin alegerile
din Noiembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot, reîntoarcerea
neocomunismului, va atârna grav în balanţa viitorului, deoarece
sistemul democratic nu este apanajul, cum cred cei mai mulţi, al
falimentatului Emil Constantinescu. Cum venise vorba de aprobarea
Ministerului Culturii pomenită de dl. Christian, am zice că în acest
sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un Rică
Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul recent al lui
Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după mulţi reversibilă a
Coloanei lnfinitului (fără de sfârşit) dar ce se poate spune pozitiv de
noul ministru Răzvan Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a
înscris in PDSR numai pentru a primi postul respectiv? Prin urmare în
noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili sau dizidenţi,
indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească
ţara şi să recunoaştem că dl. Christian întotdeauna s’a simţit bine în
mijlocul lor, de unde nu are nici un fel de probleme întru a-şi continua
ca înainte activitatea: precum constatăm el a dus-o bine pe vremea
vechiului regim al lui Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael
Titus, pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total
necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru
Eminescu:
Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă
Amăgit atât de-adeseăţîşâ
Nu spera şi nu ai teamă.
26
Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi numi un

Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi schimbă părul dar
năravul ba, cameleonic în vocea lui care-i oglindeşte caracterul
periculos: cu o voce afectată de moftangiu crescut în suburbiile
Parisului, îi numeşte pe români un popor de sclavi şi trâieste momente
de glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion Iliescu;
alteori la showurile lacrimogene glasul îi devine mai blând, omul tot
se îndulceşte ca o baclava turcească, matroana bătrână şi cheală din el
îşi aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de pension de altădată,
când n-a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie,
făcută mai celebrului Ludovic XVI-lea, privind dezlipirea prepuţului.
Totul a evoluat perfect doar că de-atunci a rămas cu oarecare
moliciune în gesturile sale de codană perversă, fenomen rămas
medicilor inexplicabil. Şi în sfârşit, vocea sa devine aproape normală,
încât te minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi întâlneşte
alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti, nu au de
unde să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai declară pasaje
din textele sale istorice scrise pentru analfabţi şi gustă aplauzele, deşi
le cunoaşte originea. Totuşi în atare clipe sublimate îşi mişcă mai
accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-se să se vadă burta
rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de pecica sigur de pe vremea
când ţăranul o făcea în cuptorul său de cărămidă şi n-o cumpăra, ca pe
vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia scria coloniale
şi delicatese, reduse la un singur fel de cârnaţ supra aiat, gurile rele
susţin că în acest mod i-ar fi pierit mirosul de cal bătrân.
În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu alegătorii lui,

primind arsuri la stomac după câteva guri mai multe de palincă (de
ţuică) singurul sortiment veritabil de la masa întinsă la iarba verde
udat şi cu un vin de măderat, pomenit de Eminescu în Archaeusul lui,
numai că avea gust de pipi de şoarece, cel ce-l botezase în loc de apă
puse câteva degete din valeriana scursă din izvorul original aparţinând
neamului şoricăresc. Până la urmă domnul ministru se ameţise numai
că poşirca şi carnea de cal, îl înbolnăviră încât trebuise să stea la pat
cu supraveghere medicală. Aşa e don Răzvan, sensibil, nevoie mare,
numai că sare în picioare ori de unde ar cădea şi a doua zi e apt de
muncă. Pentru reuşita tuturor scamatoriilor sale, ministrul Culturii are
27
în fiecare buzunar, împărţite ca în sertarele farmaciilor, medicamente,

pilule cu promisiuni mincinoase reservate celor ce vin să îl consulte şi
pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla într’al noulea cer, fără să bănuiască
niciun moment că ar fi dopaţi, adică li se dau iluzii optice goale pe
care chiar ei le consideră pline până la fund, că domnul ministru are ac
pentru cojocul fiecărui român, astfel că se poate considera un mare
şmecher, regele lor.
De-acuma se înţelege de la sine că dl. dr. Christian şi prietenii săi îl

vor lăuda pe noul ministru al Culturii, asigurându-l că va rămâne
nemuritor ca faraonii egipteni cu piramidele lor, prin antologia ale
cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie, ajutând şi pe alţii - şi
doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile concurate doar de
dulciurile pe care şi le procură prin ordin ministerial direct de la Paris
- să între în Panteonul celor aleşi cărora li s’au tocit degetele de cât i-
au ţinut mantia de pupură, era una din maniile lui don ministru, de
când a vizitat Domus Aureus de la Roma, era să se considere un al
doilea Nero, împărat roman, înţelegând că ciracii săi cu antologia
poetică se vor mulţumi şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor
chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.
28

Nu Adevărat Spre Adev. Schenk vs. Vuia

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Nu Adevărat Spre Adev. Schenk vs. Vuia

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Generated by Foxit PDF Creator © Foxit Software

http://www.foxitsoftware.com For evaluation only.

Cum nu l-am cunoscut pe dl. Ovidiu Vuia

În primul rând trebuie sa precizez ca eu nu-mi amintesc să-l fi

În fine, scriu aceste rânduri nu spre a mă justifica fiindcă NU AM CE

Precizez că notele din textul original sunt scoase în evidenţă de catre

Domnul Vuia scrie:

Schenk: Deci daca au fost la mine în 1986, fiindca domnia sa a auzit

De ivitat nu am invitat pe nimeni ci am fost anuntat că doresc câtiva

Când dl. Vuia a auzit de mine puteam (citez „pe-atunci nu se lauda

Eu nu am facut niciodata un „cenaclu literar Plugin-Datei nicht

Schenk: Ce vrea dl. Vuia în definitiv? Să ne arate câte ştie? Să mă

Schenk: Probabil acest domn Vuia a citit în presă, a auzit la radioa

Schenk: Banuiesc şi cred regretul: Fenomenul Salieri!

Schenk: Am mai pomenit că nu am facut niciodata un cenaclu. În cele

Senzaţiile de graţă ştie dl. Vuia mai bine cum se produc!

Un scurt raspuns soţiei care m-a atacat cu aceeaşi vehemenţă pe alte

Schenk: Ce să mai comentez. Cum „schimbările de nume” au fost

Schenk: Astfel de aiureli nu le pot califica decât ca nesimţire şi lipsă

şti noi pe unde a umblat dl. Vuia prin 1986?

În fine, m-aş putea acum întinde la toate ameţelile, maniile, întrebari

Restul aberaţiilor le puteţi citi pe internet sau cumpărând acea carte

Vedeţi stimată doamnă, care aţi pus totul în mişcare, va fac şi

P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia („Cu

*Note introduse se către mine.

Ovidiu Vuia publica articol:

Răspuns Ch. W. Schenk:

P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia

Ovidiu Vuia decetat 28./29. Septembrie 2002

Editura ALMAROM livrare

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

cu multe problemă: luna martie 2003

Numele poet: Vasile Copilu Cheatra

Fragment Original şi Falsificare:

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985 .......

Exista toate multe corespondentă cu toate persoană

Fragment scrisoare Vasile Copilu Cheatra

Referitor la popularitatea pe care ţi-o fac, nu mă

(urma dovedi original)

Dr. dc. Ovidiu Vuia

Prima falsificare Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2003,

……In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi

Original şi falsificare, Vol. III, pagină 898

Text: manuscrisul original !

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în

Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii

Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de

care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am

În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am

Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi nu mi-a fost

Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste

Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele

meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina dnii Schenk şi C.

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului

Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri

Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un