Conf. univ. dr. IOAN GRIGA SEMESTRUL II Obiective Disciplina Drept penal (partea generalã) îşi propune însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Părţii generale a dreptului penal în vederea asigurării bazei teoretice necesare studierii, ulterior, a P ăr ţii speciale a dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe penale prevăzute în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică. 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Generalităţi privind dreptul penal Dreptul penal, ca ramură de drept. Termenul de drept penal cunoaşte două accepţiuni: ramurã a sistemului de drept, ce cuprinde o totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare cele 3 instituţii fundamentale: infracţiunea; răspunderea penal ă; sanc ţiunile de drept penal; ºtiinþa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor despre instituţiile fundamentale de drept penal. Definiţia dreptului penal. Dreptul penal, ca ramurã a sistemului de drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativã care stabilesc ce fapte constituie infracþiuni, condiþiile rãspunderii penale, sancþiunile ºi alte mãsuri ce urmeazã a fi aplicate sau luate de cãtre instanþele judecãtoreºti faþã de persoanele care au sãvârºit infracþiuni, în scopul apãrãrii celor mai importante valori sociale ale statului de drept. Caracterele dreptului penal • dreptul penal este o ramură de drept distinctã alături de alte ramuri drept; • dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; • dreptul penal are o structurã unitarã; • dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu aceeaşi reglementare; 278 • normele dreptului penal stabilesc expres infracþiunile, condiţiile de tragere la rãspundere penalã a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancþiunile; • dreptul penal are un scop specific – apărarea valorilor sociale fundamentale (arătate în art. 1 din C. pen.); • instituþiile acestei ramuri de drept sunt: infracţiunea; r ăspunderea penală; sancţiunile de drept penal (pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă); • dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul. Obiectul dreptului penal îl constituie apărarea relaţiilor sociale în complexitatea lor. În cadrul acestor relaţii, membrii societ ăţii au îndatorirea de a nu vătăma sau pune în pericol prin faptele lor valorile sociale fundamentale. Relaţiile sociale au o existenţă obiectivă, anterioar ă înc ălc ării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie sub forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii. Dreptul penal are ca obiect relaţiile de conflict ce apar între stat, ca titular al ordinii de drept (reprezentant al societăţii pentru apărarea acestor valori), şi infractori. Scopul dreptului penal este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit căruia „legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”. Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. 2. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI PENAL ROMÂN Principiile dreptului penal român Definiţie. Acestea reprezintã totalitatea ideilor, concepþiilor ºi regulilor care cãlãuzesc ºi strãbat întregul drept penal ºi activitatea de luptã împotriva infracþiunilor. Caracterizare Principiile dreptului penal român se împart în trei categorii: fundamentale; generale; instituþionale. Ele îºi gãsesc aplicarea în toate instituþiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile). 279 Principiul legalităţii (Nullum crimen sine lege; Nulla poena sine lege) – este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este completat şi de art. 11C.P.; - îşi găseşte aplicarea în toate instituþiile dreptului penal astfel: nullum crimen sine lege (nici o infracţiune în afara legii); nulla poena sine lege (nici o sancţiune în afara legii); nullum judicium sine lege (nici un proces în afara legii); - respectându-se acest principiu, nu va fi trasã la rãspundere penalã persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi, totodată, nu va fi trasã la rãspundere penalã o persoană care a săvârşit o faptă ce nu era prev ăzut ă la acea vreme ca infracţiune în lege. Principiul egalităţii în faţa legii penale - este nu numai un principiu de bazã în dreptul penal, dar şi un principiu constituþional prevăzut în art. 16 din Constituţia României; - subliniază egalitatea tuturor cetãþenilor în faþa legii penale, indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică etc.; - nu este prevãzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din întreaga legislaţie penală. Principiul umanismului - este un principiu prevãzut în Constituþia României, dar şi în numeroase articole din Codul penal; astfel, art. 22 din Constituţie prevede: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizic ă şi psihic ă sunt garantate”; „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeaps ă sau de tratament inuman ori degradant”; „Pedeapsa cu moartea este interzisă”; - conform acestui principiu, constrângerea penal ă trebuie s ă aib ă un caracter uman. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală - reprezintã şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. pen.; - presupune ca întreaga reglementare juridico-penal ă s ă asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (preven ţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie special ă); - prevenirea constă în: incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea celor care nu respectă legile; - prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei (art. 52 C. penal). 280 Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale - este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art. 17 alin. 2 C. penal; - funcţionează ca o garanþie a libertãþii persoanei, căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penal ă; - conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa-zisa rãspundere obiectivã pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condi ţii prev ăzute de lege (să prezinte pericol social, să fie săvâr şit ă cu vinov ăţie şi s ă fie prevăzută de lege). Principiul personalităţii răspunderii penale - nu este prevãzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile privind răspunderea penală; - este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se poate antrena rãspunderea penalã pentru fapta altei persoane sau rãspunderea colectivã (în proiectul viitorului Cod penal este prevăzută răspunderea penală a persoanelor juridice). Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal - este prevãzut expres în art. 72 din Codul penal, fiind un principiu specific acestei ramuri de drept; - presupune aplicarea sancţiunilor proporţional cu gravitatea faptei sãvârºite; cu periculozitatea infractorului; cu condiþiile în care a fost sãvârºitã infracþiunea; - această individualizare este de trei feluri: legală (faza elaborării legii penale); judiciară, realizată în concret după săvâr şirea infrac ţiunii (faza aplicării pedepsei); administrativă, realizat ă în faza execut ării pedepsei. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social - este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 alin. 1 din C. penal; - constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezint ă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contraven ţii şi abateri; - se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de pericol social cel mai ridicat. 281 Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori - este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în cadrul Titlului V al Codului penal. Izvoarele dreptului penal român Definiţie. Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracþiuni, sancþiunile ce se pot aplica, condiþiile rãspunderii penale, precum ºi actele normative care prevãd dispoziþii obligatorii de respectat în procesul de elaborare ºi aplicare a dreptului penal. Izvoarele dreptului penal român pot fi: materiale şi formale; interne şi externe; directe şi indirecte. Cadrul izvoarelor: Constituþia României; Codul penal; Legile penale speciale; Legile speciale nepenale cu dispoziþii penale; Legile gene-rale care conþin dispoziþii penale; Tratatele ºi convenþiile internaþionale. Legislaţia penală română cuprinde totalitatea reglemen-tãrilor penale. Raportul juridic de drept penal român reprezintã legãtura juridicã dintre stat ºi toþi ceilalþi membri ai societãþii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege ºi de a trage la rãspundere penalã pe cei care au sãvârºit infracþiuni, iar membrii societãþii au obligaþia de a se conforma legii ºi a suporta sancþiunile penale. Feluri: de conformare; de conflict. 3. LEGEA PENALĂ, NORMELE PENALE ŞI INTERPRETAREA LEGII PENALE Legea penală Definiþie. Conform art. 74 din Constituţie, prin lege penalã se înþelege actul normativ emis de Parlament dupã o procedurã specialã ºi care conþine norme de drept penal. Potrivit art. 141 din Codul penal, prin lege penalã se înþelege orice dispoziþie cu caracter penal cuprinsã în legi sau decrete. Categorii de legi penale - dupã rolul pe care îl au în reglementarea relaþiilor de apãrare socialã: • legi penale generale – au o aplicare generală, cuprinzând principii fundamentale şi norme prin care sunt încriminate imensa majoritate a faptelor ce constituie infracţiuni (Codul penal); 282 • legi penale speciale – prin care sunt încriminate fapte dintr-un anumit domeniu specific şi au o aplicare mai restrâns ă (asupra unui anumit domeniu – Legea nr. 296/ 2001, privind extrădarea etc.). În caz de concurs între cele două categorii de legi, se va aplica legea specială, conform adagiului specialia generalibus derogant; - dupã durata în timp: • permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal); • temporare (cu durată determinată – legile excepţionale); - dupã natura necesitãþii care a impus adoptarea lor: • ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal); • extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori sociale în situaţii excepţionale – război, calamităţi etc.). Acestea sunt, de regulă, temporare. Normele penale Definiţie. Normele juridice penale reprezintã o specie de norme juridice care se caracterizeazã prin conþinutul ºi structura lor specificã, prescriind reguli de drept penal, precum ºi pedepse sau alte sancþiuni specifice în cazul încãlcãrii acestora. Structura normei penale. În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale; astfel, unii autori susţin c ă aceasta ar avea o structură trihotomicã, formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune; alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomicã, formată numai din dispoziţie şi sancţiune. Prima opinie ni se pare corect ă, întrucât norma penală are o ipoteză, care deşi nu este explicit ă, ea se subînţelege, regăsindu-se implicit în conţinutul textului. Interpretarea legii penale Definiţie. Interpretarea legii penale este o operaþiune logicoraþionalã de lãmurire a conþinutului ºi scopului unei legi penale, pentru aflarea ºi explicarea înþelesului real al legii, potrivit voinþei legiuitorului care a adoptat legea respectivã. Necesitatea interpretării este impusă de: neclaritatea unor texte de lege; existenţa unor termeni neînţeleşi care au nevoie de explicaţii; particularizarea unor situaţii abstracte. Formele interpretării După organul sau persoana care face interpretarea: 1) oficialã, efectuată de organe oficiale: • autenticã (organul care a emis legea): contextuală (făcut ă de legiuitor în momentul adoptării legii); posterioară (făcută ulterior printr-un act separat); 283 • judiciarã (organul judiciar); 2) neoficialã (doctrinară), efectuată de către oamenii de ştiinţă în tratate, cursuri şi monografii. Metodele de interpretare: - literalã sau gramaticalã – constă în aflarea înţelesului legii cu ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale; - raþionalã sau logicã – constă în utilizarea procedeelor logice şi raţionale pentru aflarea înţelesului, şi anume: a fortiori (a minori ad majus, a majori ad minus, qui potest plus, potest minus); per a contrario (qui dicit de una, negat de altera); reductio ad absurdum; a pari (ubi eadem ratio, ubi idem jus); - istoricã – presupune analiza istoricului legii interpretate din punct de vedere al condiţiilor sociale, economice, politice şi juridice existente în momentul adoptării ei şi aflarea înţelesului şi sensului legii prin intermediul acestor considerente de ordin istoric; - sistematicã – constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept; - prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia, care prevede un caz asemănător. (A nu se confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă). Rezultatul interpretãrii constă în concluzia la care se ajunge în urma acesteia. Astfel, există: interpretarea extensivã – când textul de lege trebuie extins; interpretarea restrictivã – când textul de lege trebuie restrâns; interpretarea declarativã – când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit acesta să spună prin lege există o concordanţă perfect ă. Limitele interpretării: Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie s ă se creeze norme noi prin interpretare, ci s ă se explice cele deja existente. 4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României a. Principiul teritorialitãþii (art. 3 C. pen.). „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. - aplicarea acestui principiu este exclusivã ºi necondiþionatã; - el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării; - legea penală română se aplică, aşadar, tuturor cetăţenilor şi pe tot teritoriul ţării. 284 b. Noþiunea de „teritoriu” (art. 142 ºi 143 C. pen.). c. Excepþii de la principiul teritorialitãþii: - imunitatea de jurisdicþie(art.8 Cod penal), de care beneficiazã numai membrii corpului diplomatic; - infracþiuni sãvârºite de personalul armatelor strãine; - infracþiuni sãvârºite la bordul navelor sau aeronavelor strãine aflate temporar pe teritoriul nostru. Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României Aceasta se face în raport cu următoarele principii: a) Principiul personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.) b) Principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.) c) Principiul universalităţii legii penale (art. 6 C. pen.) Conform art. 7 C. pen., principiul realităţii şi principiul universalit ăţii îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o conven ţie internaţională; acestea au deci prioritate. Extrădarea Definiţie. Extrãdarea este un act bilateral între douã state în baza cãruia un stat pe al cãrui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predã la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus sã execute pedeapsa la care fusese condamnat. Extrădarea implică întotdeauna două state: statul solicitat – pe teritoriul căruia se găseşte infractorul (extr ădare pasiv ă); statul solicitant – care poate fi (extrădare activă): statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea; statul împotriva intereselor cãruia a fost săvârşită infracţiunea; statul al cărui cetãþean este infractorul. 5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP Principiul activităţii legii penale (art. 10 C. pen.) Legea penalã se aplicã infracþiunilor sãvârºite în timpul cât ea se aflã în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intr ării în vigoare şi data abrogării. Determinarea legii penale active se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii. Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta: • momentul publicãrii legii în „Monitorul Oficial”; • o altã datã ulterioarã menþionatã în textul legii. Momentul ieşirii din vigoare poate fi marcat prin: 285 • intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementează aceleaşi relaţii sociale; • abrogarea expresã sau tacitã (totală sau parţială); • ajungerea la termen a legii penale temporare; • încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii excepţionale; • autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau excepţionale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen a legilor menţionate. Concursul de legi penale reprezintă situaþia în care la un moment dat se aflã în vigoare mai multe legi penale care reglementeazã aceleaºi relaþii sociale, una din legi fiind generalã, alta specialã, iar uneori chiar o lege excepþionalã. În acest caz, se aplică legea specială (când exist ă legea generală şi specială) conform adagiului specialia generalibus derogant şi legea excepţională (când există concurs între o lege general ă, special ă şi excepţională). Aplicarea legii penale. Conform principiului activitãþii, legea penală nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intr ării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor (art. 11 C. pen. – neretroactivitatea legii penale). Principiul retroactivităţii legii penale (art. 12 C. pen.) Este regula de drept conform cãreia legea penalã se aplicã ºi faptelor sãvârºite anterior intrãrii sale în vigoare (este opusul principiului neretroactivitãþii). Principiul ultraactivităţii legii penale (art.16 C. pen.) Este regula de drept conform cãreia legea penalã continuã sã se aplice ºi dupã ieºirea sa din vigoare, când este vorba de soluþionarea conflictelor nãscute în timpul când ea era în vigoare. Cazurile în care legea penalã ultraactiveazã: - legile penale temporare – care au durat ă foarte scurt ă, fiind aproape imposibil ca, până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins şi judecat; - în cazul legii penale mai favorabile infractorului. Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii Situaþiile tranzitorii se creeazã prin succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementeazã aceleaºi relaþii sociale, dar în condiþii diferite. În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema: Ce lege penal ă se aplică? • legea penalã veche (teoria ultraactivităţii); 286 • legea penalã nouã (teoria retroactivităţii); • legea penalã mai favorabilã (art. 13 C. pen.). Dintre aceste trei posibilităţi se aplică cea de a treia, în func ţie de criteriile mai sus menţionate. Aplicarea legii penale mai favorabile Este întâlnită în câteva situaţii şi reglementat ă ca atare, dup ă cum urmează: • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nedefinitiv judecate Definiţie şi caracterizare. Este situaţia întâlnită atunci când de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei privitor la aceasta infracţiune au intervenit una sau mai multe legi penale. Efecte juridice. Se va aplica întotdeauna legea penală mai favorabil ă indiferent dacă aceasta este legea veche sau cea nou ă (art.13 din actualul cod penal şi art.6 din noul cod penal). Potrivit acestui principiu, dacă fapta este incriminat ă în ambele sau mai multe legi penale intervenite în aceast ă perioad ă, legea penal ă mai favorabilă se determină în raport de: condiţiile de incriminare; condi ţiile de tragere la răspundere; condiţiile de aplicare a sancţiunilor; dup ă termenul de prescripţie etc. • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14 şi art. 15 C. pen.) Definiţie şi caracterizare. Aplicarea legii noi mai favorabile are ca efect în aceste situaþii reducerea pedepsei aplicate. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate realiza în mod obligatoriu (art. 14 C. pen.), dar şi facultativ (art. 15 C. pen.). Condiţiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile: sã existe o hotãrâre definitivã de condamnare la pedeapsa închisorii sau la amendă; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei sã intervinã o lege nouã; legea penală nouă sã fie mai favorabilã; pedeapsa definitiv aplicată sã depãºeascã maximul special al pedepsei prevãzute de legea nouã. Efecte: reducerea pedepsei închisorii sau amenzii; înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda. Condiţiile de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.): existenþa unei hotãrâri definitive de condamnare (dar numai la pedeapsa închisorii); dacă după rămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare şi până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce 287 prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei; aplicarea este facultativă când sancţiunea aplicat ă este mai mic ă decât maximul special prevăzut de legea nouă. Efecte: nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă; instanţa sesizat ă poate dispune, fie menþinerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa; reducerea facultativã este dispusă de instanţa de judecată din raza teritorial ă în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi execut ă pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie, care operează de jure, conform art. 14 C. pen. 6. INFRACŢIUNEA Definiţia infracţiunii. Infracþiunea este fapta care prezintã pericol social, sãvârºitã cu vinovãþie, ºi prevãzutã de legea penalã (art. 17 C. pen.). Din această definiţie se desprind cele trei trãsãturi esenþiale ale infracţiunii: pericolul social; vinovăţia; prevederea în legea penal ă. A. Pericolul social Definiţie. Prin pericol social înþelegem particularitatea unor fapte de a leza ori pune în pericol valorile sociale fundamentale (art. 18 C. pen.). Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 18 din actualul cod penal şi art. 19 din noul cod penal) Concept. Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã prin atingerea minimã adusã uneia dintre valorile apãrate de lege ºi prin conþinutul ei concret, fiind lipsitã în mod vãdit de importanþã, nu prezintã gradul de pericol social al unei infracþiuni. Condiţii: fapta să fie deci lipsitã de importanþã; atingerea valorii sociale sã fie foarte micã; fapta sã fie lipsitã de semnificaþie juridicã penalã. Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 18 1 alin. 2 C. pen.): modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urm ărit; împrejurările în care fapta a fost comisă; urmarea produs ă sau care s-ar fi putut produce; persoana şi conduita făptuitorului. Sancţiunea şi efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii Când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezint ă pericolul social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal; persoana în cauză nu e trasă la răspundere penală şi, deci, nu i se aplic ă o sanc ţiune penală; în acest caz se va aplica o măsură administrativ ă prevăzut ă în art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare cu avertisment; amend ă de la 100.000 la 10.000.000 de lei; dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ. 288 B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.) Definiţie. Vinovãþia reprezintã atitudinea psihicã a persoanei care, sãvârºind cu voinþã neconstrânsã o faptã ce prezintã pericol social, a avut în momentul executãrii reprezentarea faptei ºi a urmãrilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deºi nu a avut reprezentarea faptei ºi a urmãrilor, a avut posibilitatea realã, subiectivã a acestei reprezentãri. Factorii vinovăţiei: - voinþa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esen ţial ă a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii; - conºtiinþa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urm ările acesteia; dezv ăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită. Formele vinovãþiei: intenþia; culpa; praeterintenþia. I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.) Definiţie. Este o formã principalã de vinovãþie prevãzutã expres în Codul penal, care constã în prevederea rezultatului faptei, urmãrirea rezultatului sau acceptarea acestui rezultat. Forme principale: - Intenþia directã – constă în prevederea rezultatului faptei şi urmărirea producerii rezultatului: caracteristicile ei sunt prevederea şi urmărirea rezultatului (de exemplu, fapta persoanei care îndreapt ă pistolul împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei). - Intenþia indirectã – constă în prevederea rezultatului faptei care nu este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt prevederea şi acceptarea rezultatului (de exemplu, fapta inculpatului de a aplica victimei mai multe lovituri la întâmplare în zone ale corpului, inclusiv în cele vitale, care relevă şi arată că, deşi nu urmăreşte în mod direct uciderea victimei, a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat prin loviturile aplicate şi în zonele vitale). Alte forme: intenţia simplă şi calificată; intenţia iniţială şi supravenit ă; intenţi spontană şi premeditată; intenţia unică şi complexă. a II. Culpa Definiţie. Reprezintã atitudinea psihicã a fãptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptã, socotind fãrã temei cã acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deºi putea ºi trebuia sã-l prevadã. Forme principale: - culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de exemplu, 289 cazul accidentelor de circulaţie). Observaţie: diferen ţa dintre inten ţia indirect ă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în primul caz, el prevede şi acceptă rezultatul, iar în al doilea, el urm ăreşte, dar nu accept ă rezultatul; - culpa simplã – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de exemplu, fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere). Observaţie: diferen ţa dintre culpa simpl ă şi cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere a rezultatului: în primul caz, rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz, acesta era imposibil de prevăzut. Alte forme: imprudenţă sau nesocotinţă; nebăgare de seamă (neatenţie); neglijenţă; nepricepere; nedibăcie. III. Praeterintenţia (intenţia depăşită) Definiţie. Este o formã mixtã de vinovãþie ce cuprinde intenþia ºi culpa. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci este o creaţie a doctrinei. Caractere: - făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracþiuni (cu intenţie); - se produce însă un rezultat mai grav, pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau acceptat (din culpă); de exemplu, infrac ţiunea prev ăzut ă de art. 183 Cod penal: „lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte”. Exemplu: o persoană loveşte uşor sau îmbrânceşte o altă persoană care se dezechilibrează, cade, se loveşte de bordura din beton şi moare. C. Prevederea faptei în legea penală ( art.17 şi art.141 C.Pen) Definiţie. Constã în descrierea ºi incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal. Caractere: contribuie la diferenþierea netã dintre infracţiune (ilicit penal) şi celelalte forme de ilicit; este în deplinã concordanþã cu principiul legalitãþii. Toate trăsăturile esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia. 7. CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII 290 I. Conţinutul infracţiunii Definiţie. Conþinutul infracþiunii reprezintã totalitatea condiþiilor prevãzute de lege pentru ca o faptã sã constituie infracþiune. Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare. Importanţă. Pe baza conţinutului infracţiunii au loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sanc ţioneaz ă. Conţinutul infracţiunii îmbracă douã aspecte: un conþinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condi ţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune; un conþinut concret – cel al unei fapte determinate. Structura conţinutului. Prin structura conþinutului infracþiunii înþelegem modul cum se grupeazã în conþinutul infracþiunii diferitele elemente care îl alcãtuiesc. Structura conţinutului ne dă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative. II. Condiţiile preexistente ale infracţiunii (Termenii infracţiunii) A. Obiectul Definiţie. Obiectul infracþiunii îl reprezintã valoarea socialã ºi relaþiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt vãtãmate ori periclitate prin fapta prevãzutã de legea penalã. Categorii: - obiectul juridic general – reprezintă totalitatea valorilor sociale pe care normele penale le ocrotesc; - obiectul juridic generic (de grup) – este format din fascicolul sau mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea special ă a Codului penal pe titluri şi capitole; - obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune; acesta serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup; - obiectul material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţional ă; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infrac ţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infrac ţiuni de pericol (calomnie, insultă); - obiectul complex – este specific infracţiunilor complexe (infracţiunea de tâlhărie – art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un obiect principal şi dintr-unul secundar. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii: obiectul infracţiunii este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni; inexistenţa 291 acestuia conduce la inexistenþa infracþiunii; la unele infracţiuni, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiþii: sã conste într-un bun mobil (bani); sã fie de o anumitã naturã (document); sã se afle într-un anumit loc (de exemplu, în posesia făptuitorului – art. 213 C. pen., abuzul de încredere) . B. Subiecţii Definiţie. Subiecþii infracþiunii desemneazã persoanele implicate în sãvârºirea unei infracþiuni fie prin sãvârºirea faptei, fie prin suportarea consecinþelor acesteia. Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai larg ă, incluzând subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii. Feluri: subiect activ; subiect pasiv. Subiectul activ este persoana fizicã ce a sãvârºit fapta sau a participat la sãvârºirea infracþiunii. Acesta poate fi deci: autor; instigator; complice. Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de fãptuitor. Condiþii generale ale subiectului activ: - să fie o persoană fizică; - vârsta – art. 99 C. pen.: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 r ăspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”; - responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a- şi da seama de faptele sale, de semnificaţia social ă a acestora, precum şi de a- şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde, aşadar, factorii intelectiv şi volitiv. Ea se prezum ă că este starea normal ă a oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.); - libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau psihice, fapta nu mai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen. Condiþii speciale ale subiectului activ Unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte fapta, şi anume: cetăţean român (infracţiunea de trădare); militar (pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei); lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadr ării juridice a acesteia. 292 Categorii de subiecþi activi: dupã vârstã: minori (până în 18 ani); majori (după 18 ani); tineri infractori (de la 18 la 21 de ani); dupã numãr: unici – infracţiuni care pot avea un singur autor; plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori; dupã calitate: simpli (necircumstanţiaţi); calificaþi (circumstanţiaţi) – militar. Subiectul pasiv este persoana fizicã sau juridicã titularã a valorii sociale ocrotite ºi care este vãtãmatã prin sãvârºirea infracþiunii. Condiþii generale: - trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal; - este şi persoana păgubită prin infracţiune, dar persoana p ăgubit ă poate să fie şi alta decât subiectul pasiv al infrac ţiunii (de exemplu, în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al infracţiunii care a suferit un prejudiciu prin fapt ă – a suportat cheltuielile de înmormântare). Condiþii speciale. Ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate a subiectului pasiv, şi anume – nou-născut (la infrac ţiunea de pruncucidere art. 177 C. pen.). Categorii de subiecþi pasivi: subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale); subiect pasiv special- persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate; subiect pasiv principal; subiect pasiv secundar; subiect pasiv simplu (necalificat); subiect pasiv calificat. Locul sãvârºirii infracþiunii reprezintã spaþiul, perimetrul în care se realizeazã activitatea infracþionalã. Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infrac ţiunii însă prezintă importanţă în ce priveşte următoarele aspecte: contribuie la stabilirea competenţei teritoriale; poate influen ţa gradul de pericol social al faptei şi chiar încadrarea juridică (în loc public etc.). Unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit loc (art. 206 C. pen.), lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii. Locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e C. pen.). Determinarea locului sãvârºirii infracþiunii se face potrivit art. 143 C. pen. Timpul sãvârºirii infracþiunii reprezintã momentul sau perioada de timp în care s-a sãvârºit activitatea infracþionalã. Stabilirea lui prezintă importanþã sub următoarele aspecte: ajută la determinarea legii penale aplicabile; ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul comiterii infracţiunii; marchează începutul curgerii prescrip ţiei penale; prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă; contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei; unele infrac ţiuni sunt 293 condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, r ăzboi), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de o anumit ă perioad ă. 8. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII Definiţie. Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemneazã totalitatea condiþiilor prevãzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduitã interzis pe care le îndeplineºte fãptuitorul ori devin relevante prin sãvârºirea acþiunii sau inacþiunii de cãtre acesta. Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrâns ă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o component ă a conţinutului juridic. Laturile conþinutului constitutiv: obiectivã (fizicã) – constă într-o manifestare exterioară; subiectivã (psihicã) – constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei. LATURA OBIECTIVĂ Definiţie. Aceasta desemneazã totalitatea condiþiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduitã pentru existenþa infracþiunii. Structură: elementul material; urmarea imediatã; legãtura de cauzalitate. I. Elementul material Definiţie. Desemneazã actul de conduitã interzis prin norma de incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esenţial al oric ărei infrac ţiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa-numitul verbum regens. Acþiunea desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza: prin acte materiale (lovire, luare); prin cuvinte (insult ă, calomnie); prin scris (denunţare calomnioasă). Inacþiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.) etc. Elementul material poate apãrea în conþinutul infracþiunii: într-o unicã variantã – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de exemplu, infracţiunea de luare de mit ă se poate s ăvâr şi de c ătre un 294 funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.). Distincţia între elementul material, varianta unică şi variantele alternative, este importantă în ce priveşte încadrarea corect ă a faptei comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de exemplu, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alc ătuit din dou ă acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, tâlhăria – art. 211 C. pen.- care implică furt şi violenţă). Cerinþe esenþiale Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observat ă o dată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infrac ţiune. Cerinţele esenţiale se pot referi la: locul s ăvâr şirii faptei (în public, pentru infracţiunea de calomnie – art. 206 C. pen.; pe drumul public, pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice); timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat dup ă na ştere (art. 177 C. pen.); modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C. pen.). II. Urmarea imediată Definiţie. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produc o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini urmarea imediatã ca fiind vãtãmarea adusã valorii sociale ocrotite prin fapta interzisã de legea penalã ori starea de pericol creatã pentru aceastã valoare. Urmarea produsã prin sãvârºirea faptei poate consta: - fie într-o schimbare a obiectului ori a pozi ţiei acestuia – când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om); - fie într-o stânjenire a normalei desf ăşurări a relaţiilor sociale n ăscute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru aceste valori), când obiectul infracţiunii are natur ă moral ă (insulta, calomnia, ultrajul etc.). Caracterizare: urmarea socialmente periculoasă trebuie sã fie imediatã (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit); urmarea imediată este un element necesar al conþinutului constitutiv al infracþiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii. 295 În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediat ă, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urm ă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infrac ţiune. Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a r ămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, asemenea infracţiuni se numesc infracţiuni „de pericol”, „de atitudine”, „infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol, rezultatul const ă într-o stare contrară existentă anterior. La infrac ţiunile ce au în con ţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesar ă stabilirea leg ăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produs ă. III. Legătura de cauzalitate Definiţie. Legãtura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauzã) ºi urmarea imediatã (efect) cerut de lege pentru existenþa infracþiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate. În concret trebuie s ă se dovedeasc ă o leg ătur ă de la cauză la efect, între acţiune-inacţiune şi urmarea imediat ă. Caracterizare: este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni; fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea; stabilirea existen ţei leg ăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infrac ţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formate, când urmarea imediat ă sub forma st ării de pericol rezultă din însăşi săvârşirea faptei. Orientãri practice pentru stabilirea legãturii de cauzalitate: - identificarea în antecedenţa cauzal ă a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei sine qua non.Teoria echivalenþei condiþiilor (sine qua non) a fost formulată în 1860 de penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii, sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condi ţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi, dac ă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată; - stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi re ţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuþiile faþã de care s-au stabilit atât aspectul fizic, cât ºi cel psihic; - delimitarea şi determinarea exactă a contribu ţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzal ă. Aceasta se realizeaz ă cu ajutorul teoriei sine qua non. 296 LATURA SUBIECTIVĂ Definiţie. Cuprinde totalitatea condiþiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conºtiinþei ºi voinþei infractorului faþã de faptã ºi urmãrile acesteia. Structură: elementul subiectiv (vinovãþia; mobilul (motivul); scopul. I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.) Definiţie. Acesta reprezintã atitudinea psihicã a persoanei care a sãvârºit o faptã, faþã de faptã ºi urmãrile acesteia, atitudine exprimatã în vinovãþia cerutã de lege pentru existenþa acelei infracþiuni. Trebuie să facem deosebirea între vinovăţie ca trăs ătur ă esen ţial ă a infracţiunii şi vinovăţie ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz, vinov ăţia va exista numai atunci când elementul material al infrac ţiunii a fost s ăvâr şit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu, în cazul s ăvâr şirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăs ătur ă esen ţial ă a infrac ţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incrimineaz ă acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. II. Mobilul Definiţie. Acesta desemneazã acel sentiment (dorinþã, pasiune) ce a condus la naºterea în mintea fãptuitorului a ideii sãvârºirii unei anumite fapte. Este, în concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor să săvârşească fapta. III. Scopul Definiţie. Constã în reprezentarea clarã a rezultatului faptei de cãtre fãptuitor sau în finalitatea urmãritã de cãtre acesta. 9. FORMELE INFRACŢIUNII Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge douã perioade: • internã: conceperea ideii de a săvârşi infracţiunea; momentul deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penal ă, potrivit adagiului nuda cogitatio – „gândul criminal nu se pedepseşte”; • externã: faza actelor preparatorii (pregătesc s ăvâr şirea infrac ţiunii); faza acţiunii de executare (se trece la săvâr şirea efectiv ă a faptei); faza 297 urmărilor (producerea rezultatului). Acestea cap ătă relevan ţă penal ă spre deosebire de primele. Formele infracţiunii, după fazele de desfăşurare, sunt: actele preparatorii; tentativa; faptul consumat; faptul epuizat. A. Actele preparatorii Definiţie. Sunt actele prin care se pregãteºte sãvârºirea unei infracþiuni. Regimul de sancþionare În dreptul penal român se optează pentru teza neincriminãrii (aceste acte nu se sancţionează). Sunt şi excepþii, printre care: când actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) – privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra statului; când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.); când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativa la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioar ă. B. Tentativa (art. 20 Cod penal) Definiţie. Este o formă atipicã a infracþiunii ce se caracterizeazã prin punerea în executare a hotãrârii de a sãvârºi infracþiunea, executare ce a fost întreruptã sau, deºi a fost efectuatã în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenþa infracþiunii. Caractere: este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21); aparţine fazei executãrii; este o formã atipicã a infracţiunii, caracterizându-se prin neproducerea rezultatului; este posibil ă numai la infracţiunea intenţionată. Felurile tentativei: imperfectã (întreruptã); perfectã (terminatã); proprie; improprie. Tentativa perfectă şi cea imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii. I. Tentativa imperfectă (întreruptă) – art. 20 alin. 1 C. pen. Se caracterizează prin punerea în executare a hot ărârii de a s ăvâr şi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce; se situează, în timp, după începutul executării, putând fi de natur ă uman ă sau neumană; poate fi atât proprie, cât şi improprie. II. Tentativa perfectă (terminată) – art. 20 alin. 2 C. pen. Constă în punerea în executare a hotărârii de a s ăvâr şi infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce; poate fi atât proprie, cât şi improprie; este posibil ă numai la infrac ţiunile de rezultat (exemplu, omor). 298 III. Tentativa improprie – art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen. Tentativa improprie se împarte în două categorii: tentativa relativ improprie (art.20 alin.2 Cod penal) – se caracterizează prin imposibilitatea numai relativã a producerii rezultatului (de exemplu, încercarea de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă); tentativa absolut improprie (absurdã – art. 20 alin. 3 C. pen.) – se caracterizeazã prin modul greºit de concepere a sãvârºirii infracþiunii (de exemplu, uciderea unei persoane, utilizând vrăji sau farmece). Deosebirea dintre cele două categorii de tentative const ă în faptul c ă prima prezintã un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a doua nu prezintã pericol social, pentru că este inaptă să producă rezultatul şi poate pune în discuţie discernământul făptuitorului. IV. Tentativa proprie – art. 20 alin. 2 C. pen Constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru s ăvârşirea infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datoreaz ă modului defectuos în care s-au folosit mijloacele. (Exemplu: fapta celui ce descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emo ţiilor). Incriminarea ºi sancþionarea tentativei Justificarea incriminãrii. Reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasã, fiind incriminată în legislaţia penală; tentativa este o formã atipicã de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivã a acesteia nu se realizează în întregime; latura subiectivã a tentativei se realizeazã integral prin punerea în executare a hotărârii infracţionale. Întinderea incriminãrii tentativei. Conform art. 21 alin. 2 C. pen., „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jum ătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infrac ţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei”; dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumat ă este deten ţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilã: infracţiunile din culpă; infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvâr şite printr-o inac ţiune; infracţiunile cu execuţie promptă (insultă); infracţiunile de obicei (cer şetorie). P REVEDERI ALE NOULUI COD PENAL Sediul materiei este conform art. 34 din noul Cod penal, care prevede că tentativa constă în punerea în executare a inten ţiei de a s ăvâr şi infracţiunea, executare care a fost însă întrerupt ă sau nu şi-a produs efectul. Se observă, cu uşurinţă că, spre deosebire de actualul Cod penal, care defineşte tentativa ca fiind punerea în executare a hot ărârii de a s ăvâr şi 299 infracţiunea, noul Cod penal o defineşte ca fiind punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Raţiunea acestei modific ări este de a înlătura controversa care a existat în doctrină în leg ătur ă cu forma de vinovăţie cu care se poate săvârşi tentativa; în doctrin ă s-a exprimat teza c ă tentativa nu se poate comite decât cu intenţie direct ă .În practica judiciar ă s-a decis că tentativa se poate comite cu ambele forme ale intenţiei, direct ă şi indirectă. Pentru a pune capăt controversei s-a recurs la aceast ă nou ă defini ţie. C. Infracţiunea consumată Definiţie. Reprezintã forma tipicã sau perfectã a infracþiunii, ea realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmãrit. Caracterizare: reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa; atrage întotdeauna răspunderea penală; majoritatea infracţiunilor cunosc aceast ă formă; înglobează şi tentativa acelei infracţiuni; rezultatul acesteia se produce o dată cu executarea în întregime a rezultatului material; în func ţie de rezultatul ei, poate produce o vătămare sau o stare de pericol; stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului; de aceea, după acest moment, eventuala reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului. Cunoaºterea momentului consumãrii prezintă importanţă pentru următoarele aspecte: determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu; incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescrip ţie. D. Infracţiunea – fapt epuizat Definiţie. Reprezintã o formã deviatã a infracþiunii ºi se caracterizeazã prin producerea dupã momentul consumãrii a unor urmãri noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activitãþii infracþionale. Caractere: susceptibilă de prelungire în timp; este o formă atipică a infracţiunii, mai gravă decât infracţiunea consumată; antreneaz ă o r ăspundere penală mai gravă; nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment. Infracþiuni susceptibile de forma faptului epuizat: - infracþiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii ce constituie elementul material al infrac ţiunii (exemplu, de ţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori); - infracþiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor ac ţiuni ce prezint ă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infrac ţiuni (exemplu, furturile m ărunte din autoturisme); - infracþiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi urmări după ce s-a consumat infracţiunea (exemplu, infrac ţiuni de loviri cauzatoare de moarte); 300 - infracþiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare s ă rezulte obişnuinţa făptuitorului (exemplu, cerşetoria). Importanþa momentului epuizãrii. La infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenþa actelor de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescrip ţie se fac în raport cu acest moment, şi nu cu momentul consumării; solu ţionarea şi încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de momentul epuiz ării. Desistarea ºi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă, conform art. 22 C. pen., cauze generale de nepedepsire datorit ă renun ţării făptuitorului la activitatea infracţională sau înl ătur ării rezultatului produs. Desistarea constã în renunþarea fãptuitorului la continuarea executãrii începute, de a o duce pânã la capãt. Exemplu, o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se afl ă dosarul, dar, după ce îl găseşte, abandonează de bunăvoie hotărârea luat ă. Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de către făptuitor, a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, dup ă ce executarea acţiunii tipice a fost dusă până la cap ăt. Exemplu, autorul, dup ă ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate, cu inten ţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa. Efecte (art. 22 alin. 1 C. pen.): nepedepsirea fãptuitorului; conform art. 22 alin. 2 C. pen., „dacă actele îndeplinite până în momentul desist ării sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplic ă pedeapsa pentru acea infracţiune”. 10. UNITATEA DE INFRACŢIUNE Definiţie. Prin unitatea de infracþiune se înþelege activitatea infracþionalã formatã dintr-o singurã acþiune sau inacþiune ce decurge din natura faptei sau din voinþa legiuitorului, sãvârºite de o persoanã ºi în care se identificã conþinutul unei singure infracþiuni. Feluri: Unitatea naturalã – este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoa şte trei forme: infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infrac ţiunea deviat ă. Unitatea legalã – nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte, în conţinutul unei singure infracţiuni, dou ă sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte con ţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strâns ă dintre aceste acţiuni. Ea are următoarele forme: infracþiunea continuatã; infracþiunea complexã; infracþiunea progresivã; infracþiunea de obicei. 301 I. Unitatea naturală de infracţiune Infracţiunea simplă Definiţie. Este o formã a unitãþii naturale de infracþiune ºi se caracterizeazã printr-o singurã acþiune sau inacþiune, printr-un singur rezultat ºi printr-o singurã formã de vinovãþie. Infracţiunea continuă Definiţie. Reprezintã o formã a unitãþii naturale de infracþiune ce se caracterizeazã prin prelungirea în chip natural a acþiunii sau inacþiunii ce constituie elementul material, dupã consumare, pânã la intervenþia unei forþe contrare (exemple: furtul de energie electrică, evadarea). Aceste infracţiuni cunosc douã momente: momentul consumãrii – momentul săvârşirii elementului material; momentul epuizãrii – momentul încetării activităţii infracţionale. Infracţiunea deviată Definiţie. Reprezintã o formã a unitãþii naturale de infracþiune ºi desemneazã infracþiunea sãvârºitã prin devierea acþiunii de la obiectul sau persoana împotriva cãrora era îndreptatã, datoritã greºelii fãptuitorului sau prin îndreptarea acþiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect. Modalitãþi: - aberratio ictus – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect sau spre o altă persoană din greşeala făptuitorului (exemplu, f ăptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând gre şit corpul contondent, este lovită o altă persoană); - error în persona – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului (exemplu, infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confund ă cu o altă persoană, pe care o ucide). II. Unitatea legală de infracţiune Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.) Definiţie. Reprezintã o formã a unitãþii legale de infracþiune caracterizatã prin sãvârºirea de cãtre aceeaºi persoanã la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaºi hotãrâri infracþionale, a unor acþiuni sau inacþiuni, care prezintã fiecare în parte conþinutul aceleiaºi infracþiuni. Efectele juridice: - de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.); - tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte inciden ţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere); 302 - aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării; - dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penal ă română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.); - tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ. Sancþiunea infracþiunii continuate (art. 142 C. pen. ºi art. 34 C. pen. Infracþiuni ce nu se pot sãvârºi în mod continuat: infracþiuni din culpã; infracþiunile al cãror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul); infracþiunile care presupun repetarea activitãþii pentru a realiza conþinutul infracþiunii (infracţiunile de obicei – cerşetoria). Infracţiunea complexă Definiţie. Este o formã a unitãþii legale de infracþiune ºi cuprinde, în conþinutul sãu, ca element constitutiv sau ca circumstanþã agravantã, o acþiune sau o inacþiune care constituie prin ea însãºi o faptã prevãzutã de legea penalã (exemplu, tâlhăria -art. 211 C. pen.). Caracteristici: este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141; reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la baz ă leg ătura strâns ă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material; se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale; rezultatul constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite; de regulă, sunt infracţiuni intenţionate. Forme: Infracþiunea complexã forma TIP Se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intr ă ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infrac ţiuni. Este formată din reunirea de către legiuitor a dou ă infrac ţiuni distincte şi crearea unei a treia, deosebit ă de cele înglobate (exemplu, tâlhăria, formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă). Infracþiunea complexã ca variantã agravantã Cuprinde în conţinutul său, ca element agravant, o acţiune sau inac ţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este o variant ă calificat ă a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în con ţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni (exemplu, violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei – art. 197 alin. 3 C. pen.). Observaþie: nu toate infracţiunile calificate sunt şi infrac ţiuni complexe; furtul săvârşit în loc public este calificat, fără a fi şi o infracţiune complex ă. 303 Structurã: - în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite ac ţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei); - obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic adiacent; - forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complex ă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variant ă agravant ă, unde forma de vinovăţie este praeterintenţia. Efectele juridice: infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia; infracţiunea complexă se consum ă în momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infrac ţiunilor absorbite; nerealizarea sub raport obiectiv a con ţinutului unei infrac ţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativ ă (exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, îns ă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea r ămâne în faza de tentativ ă); infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a r ăspunderii penale; este o infracţiune momentană. Infracţiunea progresivă Definiţie. Reprezintã o formã a unitãþii legale de infracþiune, caracterizându-se prin aceea cã, dupã atingerea momentului consumãrii corespunzãtor unei anumite infracþiuni, fãrã intenþia fãptuitorului, aceasta îºi amplificã progresiv rezultatul, ori se produc urmãri noi corespunzãtor unor infracþiuni mai grave. Exemplu, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen. Efecte juridice: încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentul epuizării; în funcţie de acest moment se vor calcula: termenul de prescripþie pentru rãspunderea penalã; legea penalã incidentã; incidenþa unor legi de clemenþã. Infracţiunea de obicei Definiţie. Reprezintã o formã a unitãþii legale de infracþiune, ce se caracterizeazã prin repetarea elementului material de un numãr de ori din care sã rezulte obiºnuinþa sau îndeletnicirea fãptuitorului. Exemple: prostituţia, cerşetoria. Efecte juridice: infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat; în funcţie de momentul epuiz ării se vor calcula: legea penalã aplicabilã; incidenþa unei legi de clemenþã; dupã acest moment va începe sã curgã termenul de prescripþie pentru rãspunderea penalã. 304 Observaþie: infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza con ţinutul unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la infrac ţiunea de obicei. 11. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI Aspecte generale Pluralitatea de infracþiuni este desemnată de situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnat ă definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi de situaţia în care o persoan ă s ăvâr şe şte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alt ă infrac ţiune. Această pluralitate este prevăzută expres în Codul penal în art. 32 – 40. Formele acesteia sunt: concursul de infracþiuni; recidiva; pluralitatea intermediarã. Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, creând o stare intermediar ă. I. Concursul de infracţiuni (art. 33 C. pen.) Definiţie. Prin concurs de infracþiuni este desemnatã forma pluralitãþii de infracþiuni ce constã din sãvârºirea a douã sau mai multe infracþiuni de cãtre aceeaºi persoanã mai înainte de a fi condamnatã definitiv pentru vreuna din ele. Formele concursului de infracþiuni • Concursul real (concurs material) – art. 33 lit. a C. pen. • Concursul ideal (concurs formal) – art. 33 lit. b C. pen. 1. Concursul real Definiţie. Este o formã a pluralitãþii de infracþiuni ce constã în sãvârºirea mai multor infracþiuni de cãtre aceeaºi persoanã ca urmare a sãvârºirii mai multor acþiuni sau inacþiuni distincte. Exemplu, o persoană săvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt , iar în alt ă zi o infrac ţiune de tâlh ărie. 2. Concursul ideal Definiţie. Este o formã a pluralitãþii de infracþiuni ce constã în sãvârºirea unei acþiuni sau inacþiuni de cãtre aceeaºi persoanã care, datoritã împrejurãrilor în care a avut loc ºi urmãrilor pe care le-a produs, întruneºte elementele mai multor infracþiuni. Exemplu, prin acelaşi foc de armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost r ănit ă. Tratamentul penal al concursului de infracţiuni Sisteme de sancþionare: Sistemul cumulului aritmetic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurent ă, adunarea acestora 305 şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a repro şat acestui sistem că este rigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească îndreptarea lui; Sistemul absorbþiei presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurent ă şi executarea celei mai grave dintre acestea; acestui sistem i se repro şeaz ă c ă se execut ă pedeapsa cea mai gravă, celelalte rămânând astfel nepedepsite; Sistemul cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infrac ţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeaps ă care poate fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor. Acesta este sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal. Sancţionarea concursului de infracţiuni • Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.) Sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape: stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune; aplicarea pedepsei care poate fi sporită. • Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 C. pen.) • Aplicarea mãsurilor de siguranþã (art. 35 alin. 4 C. pen.) • Contopirea pedepselor pentru infracþiuni concurente (art. 36 C. pen.) 12. RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ Recidiva este o formã a pluralitãþii de infracþiuni ce constã în sãvârºirea din nou a unei infracþiuni de cãtre o persoanã care anterior a mai fost condamnatã definitiv pentru o altã infracþiune. Caracteristici: esenţa acestei instituţii o constituie existenþa unei hotãrâri definitive de condamnare; ea reflectã o periculozitate mai mare a fãptuitorului; raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub aspectul intervenþiei unei hotãrâri definitive de condamnare. Structurã - Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitiv ă. - Al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Modalităţi A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni: - Recidiva post-condamnatorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea pedepsei pronun ţate pentru acea infracţiune. - Recidiva post-executorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea execut ării pedepsei (prin gra ţiere sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioar ă. 306 B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva: - Recidiva generalã, când este formată din infracţiuni ce au natură diferită. - Recidiva specialã, când este formată din infracţiuni care au aceea şi natură. C. După gravitatea condamnării: Recidiva mare post-condamnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) existã atunci când, dupã rãmânerea definitivã a unei hotãrâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat sãvârºeºte din nou o infracþiune cu intenþie înainte de începerea executãrii pedepsei, în timpul executãrii acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevãzutã de lege pentru a doua infracþiune este închisoarea mai mare de un an. Recidiva mare post –executorie (art. 37 lit. b C. pen.) existã atunci când, dupã executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, dupã graþierea totalã sau a restului de pedeapsã ori dupã împlinirea termenului de prescripþie a executãrii unei asemenea pedepse, cel condamnat sãvârºeºte din nou o infracþiune cu intenþie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Recidiva mică (art. 37 lit. c C. pen.) existã atunci când, dupã condamnarea la cel puþin trei pedepse cu închisoare pânã la 6 luni, sau dupã executare, dupã graþierea totalã sau a restului de pedeapsã, ori dupã prescrierea executãrii a cel puþin trei asemenea pedepse, cel condamnat sãvârºeºte din nou o infracþiune cu intenþie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Modalitãþi: recidiva micã post-condamnatorie; recidiva micã postexecutorie. Tratamentul penal al recidivei. În Codul penal român au fost înscrise dispoziţii privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se desprinde caracterul acesteia de cauzã generalã de agravare facultativã a pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prev ăzut în Codul penal. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii Aplicarea pedepsei principale. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen. s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie f ăcut ă o distinc ţie după momentul săvârşirii din nou a infracţiunii: - când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe executarea pedepsei, se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou care se contopeşte cu pedeapsa ce formează primul 307 termen al recidivei; sporul care se poate ad ăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C. pen.); - când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executãrii pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilit ă pentru noua infrac ţiune şi restul de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioar ă (art. 39 alin. 2 C. pen.). Dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce se vor contopi vor fi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare şi pedeapsa constituită din restul rămas neexecutat, din pedeapsa ce se execută, până la data evadării, la care se adaug ă pedeapsa stabilit ă pentru infracţiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.). Aplicarea pedepselor complementare. Se vor aplica toate când sunt de natură diferită ori de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit; se va aplica cea mai grea dintre acestea când sunt de aceea şi natur ă şi cu acela şi con ţinut. Aplicarea mãsurilor de siguranþã. Aplicarea acestora este determinată de scopul şi funcţiile pe care le au de îndeplinit, astfel c ă se vor adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natur ă, dar cu con ţinut diferit. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii Aplicarea pedepsei principale. Pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de aceast ă stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infrac ţiune, putând fi chiar maximul special; dacă acest maxim este neîndestul ător, se poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C. pen.); când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de judecată va alege una dintre pedepse ale c ărei limite se stabilesc după cum am arătat; sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dac ă pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda; dac ă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instan ţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată Aplicarea pedepselor complementare ºi a mãsurilor de siguranþã. Acestea se vor aplica şi executa toate; dac ă sunt distincte, se va aplica regula prevăzută şi în cazul recidivei mari post-condamnatorii. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici Aplicarea pedepsei în acest caz se face în acelea şi condi ţii ca şi pentru recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost executate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C. pen.; dac ă, în starea de recidivă mică post-condamnatorie, s-au s ăvâr şit mai multe infrac ţiuni, se va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune s ăvâr şit ă, apoi se aplic ă dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infrac ţiuni. 308 Descoperirea ulterioară a stării de recidivă Într-o astfel de situaţie se impune recalcularea pedepsei pentru starea de recidivă; recalcularea pedepsei este condiţionat ă de descoperirea acesteia dup ă rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie s ă aib ă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; reţinerea st ării de recidivă a celui condamnat la detenţiune pe viaţă nu prezint ă foarte mare relevanţă, căci această pedeapsă, prin natura ei, nu mai poate fi agravat ă. P REVEDERI ALE NOULUI COD PENAL Sediul recidivei în noul Cod penal este art.50, care reglementează altfel această formă a pluralităţii de infracţiuni, aducând urm ătoarele modificări: recidiva simplă, al cărei prim termen este o pedeaps ă privativ ă de libertate între 1 an şi 5 ani; recidiva calificat ă, la care primul termen este o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. Noul Cod penal a renunţat la reglementarea micii recidive. 13. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Definiţie. Cauzele care înlãturã caracterul penal al faptei sunt acele împrejurãri, stãri, situaþii, cazuri, condiþii a cãror existenþã în timpul sãvârºirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trãsãturile esenþiale ale infracþiunii sã devinã imposibilã. Existenþa unei cauze care înlãturã caracterul penal al faptei, ce poate fi invocatã în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinþã imposibilitatea angajãrii rãspunderii penale. Legitima apărare Definiţie (art. 44 C. pen.). Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã sãvârºitã în stare de legitimã apãrare. Este în stare de legitimã apãrare acela care sãvârºeºte fapta pentru a înlãtura un atac material, direct, imediat ºi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obºtesc ºi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obºtesc (legitima apãrare propriu-zisã). Se prezumã cã este în legitimã apãrare ºi acela care sãvârºeºte fapta pentru a respinge pãtrunderea fãrã drept a unei persoane prin violenþã, viclenie, efracþie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinþã, încãpere, dependinþã sau loc împrejmuit þinând de acestea (legitima apãrare prezumatã). Este, de asemenea, în legitimã apãrare ºi acela care, din cauza tulburãrii sau temerii, a depãºit limitele unei apãrãri proporþionale cu gravitatea pericolului ºi cu împrejurãrile în care s-a produs atacul. 309 Forme ale legitimei apărări. Conform textului de lege (art.44 C. pen.), legitima apãrare cunoaºte trei forme de manifestare: legitima apãrare propriu-zisã; legitima apãrare prezumatã; excesul justificat (datorat tulburãrii sau temerii). Starea de necesitate Definiţie (art.45 C. pen.). Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã, sãvârºitã în stare de necesitate. Este în stare de necesitate acela care sãvârºeºte fapta pentru a salva – de la un pericol iminent ºi care nu poate fi înlãturat altfel – viaþa, integritatea corporalã sau sãnãtatea sa, a altuia sau un bun important al sãu, ori al altuia sau interes obºtesc. Deosebirea dintre legitima apărare şi starea de necesitate vizeaz ă riposta faţă de starea de pericol creată, persoana aflat ă în legitim ă ap ărare alegând calea ripostei active (încercând să anihileze pericolul prin exercitarea atacului legitim împotriva persoanei agresorului însu şi), iar persoana aflată în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de pericol pe care nu o poate anihila, acţiunea de salvare realizându-se prin sacrificarea unor valori sau bunuri aparţinând altor persoane. Condiţiile stării de necesitate Condiþii privind pericolul: - întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorat ă unei cauze fortuite (cutremure, inundaţii etc.), dar poate proveni şi din fapte săvârşite de oameni sau poate consta în apariţia neaşteptat ă a unor fiinţe periculoase (nebuni, animale); - să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce r ăul cu care ameninţă valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie s ă fi ajuns pe punctul de a trece de la simpla ameninţare cu răul la producerea efectiv ă a acestuia. Pericolul trebuie să fie real, adică producerea lui s ă nu fie pus ă sub semnul incertitudinii şi, în orice caz, să producă făptuitorului o serioas ă temere c ă el se va realiza; - pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporal ă sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes ob ştesc; - pericolul trebuie să fie inevitabil, ceea ce înseamn ă c ă el nu poate fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prev ăzute de legea penală. Aprecierea trebuie să aparţină celui care a ac ţionat, acesta trebuind să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care îns ă el nu le-a prevăzut. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost 310 silită să acţioneze, de particularităţile psiho-fizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului. Condiţii privind acţiunea de salvare: acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menţionate de lege, adic ă s ă fie singura cale de salvare în situaţia dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciaz ă în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului; prin s ăvâr şirea ac ţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat; fapta să nu fie s ăvârşită de c ătre sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Depăşirea limitelor stării de necesitate(art.45 alin.3 C. pen.) Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, şi-a dat seama c ă pricinuie şte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dac ă pericolul nu era înlăturat. Într-o asemenea situaţie nu este îndeplinit ă condi ţia privitoare la acţiunea de salvare ce vizeaz ă urm ările v ădit mai grave cauzate prin săvârşirea acestei acţiuni. Depăşirea limitelor st ării de necesitate constituie circumstanţă atenuantă (art.73 lit. a C. pen.). Constrângerea fizică şi constrângerea morală Constrângerea fizică (forţa majoră) Definiţie (art.46 alin.1 C. pen.). Constrângerea fizicã este situaþia în care o persoanã sãvârºeºte o faptã prevãzutã de legea penalã, datoritã unei constrângeri fizice cãreia nu i-a putut rezista. Constrângerea morală (Ameninţarea) Definiţie (art.46 alin.2 C. pen.). Existã constrângere moralã atunci când o persoanã sãvârºeºte o faptã prevãzutã de legea penalã datoritã unei ameninþãri cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol care nu poate fi înlãturat în alt mod. Cazul fortuit Definiţie (art.47 C. pen.). Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã care este consecinþa unei împrejurãri ce nu poate fi prevãzutã. Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, social-utile, a unei împrejurări sau întâmplări imprevizibile care deviaz ă direc ţia şi rezultatul faptei iniţiale, realizându-se conţinutul unei fapte prev ăzute de legea penal ă. Iresponsabilitatea Definiţie (art.48 C. pen.). Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã fãptuitorul, în momentul sãvârºirii faptei, fie din 311 cauza alienaþiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sã-ºi dea seama de acþiunile sau inacþiunile sale ori nu putea fi stãpân pe ele. Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facult ăţilor psihice ale persoanei care permit acesteia s ă înţeleag ă caracterul şi semnifica ţia actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau s ă fie st ăpân ă pe ele (factorul volitiv), ceea ce înseamnă, în esenţă, lipsa vinov ăţiei. Starea de iresponsabilitate poate fi determinată de: starea de subdezvoltare psihic ă, consecinţă a diferitelor anomalii, idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.; boli neuro-psihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.); tulbur ări psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, alimente alterate etc.); fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, le şin). Starea de incapacitate fizică poate fi: permanent ă (incurabil ă) sau trecătoare (intermitentă), înnăscută (congenital ă) sau supravenit ă. Beţia Definiţie. Beþia este o stare psiho-fizicã în care se gãseºte o persoanã, datoritã efectelor pe care le au asupra organismului sãu ºi asupra facultãþilor sale mintale anumite substanþe excitante sau narcotice, consumate de acea persoanã ori introduse în corpul sãu. Beţia – cauză care înlătură caracterul penal al faptei Definiţie (art.49 alin.1 C. pen.). Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã, în momentul sãvârºirii acesteia, fãptuitorul se gãsea, datoritã unei împrejurãri independente de voinþa sa, în stare de beþie completã, produsã de alcool sau de alte substanþe. Ca atare, dintre formele de beţie menţionate, constituie cauz ă care înl ătur ă caracterul penal al faptei numai beţia fortuit ă (accidental ă) complet ă. Minoritatea făptuitorului Definiţie (art.50 C. pen.). Nu constituie infracþiune fapta prevãzutã de legea penalã sãvârºitã de un minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea condiþiile legale pentru a rãspunde penal. Minorul nu răspunde penal, dacă, datorită stării de dezvoltare organică şi psihic ă, este lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voin ţa potrivit legii penale, neavând discernământ. Eroarea de fapt Definiţie (art.51. C. pen.). Eroarea de fapt constã în necunoaºterea sau cunoaºterea greºitã de cãtre fãptuitor a existenþei unei stãri, situaþii sau împrejurãri de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanþã agravantã în legãturã cu aceasta. Eroarea de fapt reprezintă în esenţă o reprezentare greşită a realităţii, adic ă necunoa şterea acesteia ori 312 cunoaşterea ei greşită. Într-o atare situaţie, făptuitorul, de şi are capacitate psihică, în momentul săvârşirii faptei are o reprezentare gre şit ă a realit ăţii, necunoscând anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv, ori cunoscându-le greşit sau deformat, existând o discordan ţă între realitatea obiectivă şi imaginea proiectat ă asupra realit ăţii de acea persoană. Dispoziţiile art.51 îşi găsesc aplicare în cazul faptelor s ăvâr şite cu intenţie, aplicându-se însă şi faptelor săvârşite din culp ă pe care legea le pedepseşte, dar numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejur ării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei f ăptuitorului, datorându-se unor împrejurări necunoscute ori condiţiilor concrete în care a ac ţionat, făptuitorul neavând posibilitatea să evite eroarea în care s-a aflat. Eroarea de drept Potrivit art.51 alin. ultim C. pen., necunoaşterea sau cunoa şterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, indiferent dac ă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale este consecinţa conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoa şterea sau cunoaşterea greşită se referă la o lege extrapenal ă, respectiva eroare de drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilat ă erorii de fapt. P REVEDEI ALE NOULUI COD PENAL Noul cod penal introduce împărţirea cauzelor care înl ătură caracterul penal al faptei în două categorii: cauze justificative; cauze care înl ătur ă caracterul penal al faptei. Cauze justificative sunt acele împrejurări în prezenţa c ărora fapta devine legal justificată. În această categorie, noul Cod include: legitima apărare, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul victimei, starea de necesitate. 14. INFRACTORUL Pluralitatea de infractori O faptă periculoasă poate fi săvârşită de către un singur făptuitor sau de către mai mulţi făptuitori care acţionează împreună, în acest din urm ă caz existând o pluralitate de făptuitori. Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitatea naturală (necesară); pluralitatea constituit ă (legal ă); pluralitatea ocazională (participaţia penală). Pluralitatea naturală constituie o formă a pluralităţii de infractori care nu este reglementată prin norme cu caracter general, fiecare participant la săvârşirea faptei fiind autor al infracţiunii, al ături de ceilal ţi f ăptuitori, şi 313 răspunzând de rezultatul produs. Menţionăm dintre infracţiunile specifice acestei categorii de pluralităţi de infractori: incestul (art.203 C. pen.), bigamia (art.303 C. pen.) şi adulterul (art.304 C. pen.). Pluralitatea constituită rezidă în alcătuirea, formarea unei grupări de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, grupare incriminat ă de legea penală. În cazul pluralităţii constituite este necesar ă îndeplinirea unor condiţii: înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreun ă; rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acestor infracţiuni; caracterul programatic al infrac ţiunilor pe care gruparea şi-a propus să le săvârşească şi al duratei asocierii. Asocierea trebuie s ă dureze un anumit timp şi să aibă o pronunţată coeziune între participanţi, determinată de un obiectiv comun, de o concepţie unică şi de o disciplină statornică între membrii grupării. Aparţin acestei categorii infracţiunile: complotul (art.167 alin.1 C. pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C. pen.) şi înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid (art.357 alin. final C. pen.). Pluralitatea ocazională există ori de câte ori o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil în raport de natura ei. Pluralitatea ocazional ă este denumit ă şi participa ţie penală proprie. Participaţia penală proprie apare sub urm ătoarele forme: coautoratul, instigarea ºi complicitatea. Autoratul (coautoratul) Definiţie (art.24 C. pen.). Este autor persoana care sãvârºeºte în mod nemijlocit fapta prevãzutã de legea penalã. Coautoratul este acea formã a participaþiei în care fapta prevãzutã de legea penalã a fost sãvârºitã în mod nemijlocit de douã sau mai multe persoane. Condiþiile autoratului ºi coautoratului Infracþiuni la care coautoratul nu poate fi posibil. Există unele infracţiuni care, deşi pot exista celelalte forme ale participa ţiei penale, nu pot fi săvârşite sub forma coautoratului. Avem astfel: infracţiunile cu autor unic, ce se caracterizează prin faptul că nu pot fi săvâr şite nemijlocit decât de o singură persoană (exemplu, mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituţia); infracţiunile omisive, al căror element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de afaceri, impusă cu caracter personal (exemplu, infracţiunea de nedenunţare prevăzut ă de art.170 C. pen.). Instigarea Definiţie (art.25 C. pen.). Constã în fapta unei persoane, care, cu intenþie, determinã prin orice mijloace o altã persoanã sã sãvârºeascã o 314 faptã prevãzutã de legea penalã. Instigatorul mai este denumit ºi autorul moral al infracþiunii. Instigarea se poate realiza prin orice mijloace (sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau chiar constrângeri sau corupere); activitatea instigatorului trebuie să fie consecinţa determinării instigatului de a s ăvâr şi fapta prevăzută de legea penală pe care o şi execut ă ulterior. Este necesar deci ca instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi şi să treac ă la executarea ei, chiar dacă executarea a rămas în faza tentativei; activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie. Formele instigãrii: - instigarea urmată de executare. Se caracterizeaz ă prin concordan ţa între activitatea desfăşurată de instigator şi cea desf ăşurat ă de instigat, instigatorul executând infracţiunea la care a fost determinat; - instigarea neurmată de executare. Exist ă aceast ă formă de instigare atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, iar instigatul a acceptat, pentru ca ulterior să se desisteze ori s ă împiedice voluntar producerea rezultatului, sau chiar să nu treacă la executare. În cazul instigării neurmate de executare nu exist ă participa ţie, deoarece, nesăvârşindu-se de către autor o faptă prevăzută de legea penal ă, acesta nu poate răspunde penal, însă instigatorul va răspunde penal. În cazul instigării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, autorul va r ăspunde sau nu în condiţiile art.22 C. pen. Pedepsirea instigatorului va interveni în ambele situaţii, numai dacă, pentru fapta la care a instigat, sanc ţiunea prev ăzut ă de lege este pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, pedeapsa aplicabilă acestuia fiind cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimum special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care a instigat. În situaţia când actele de executare îndeplinite de autor pân ă în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie prin ele însele o infracţiune, autorul urmează să suporte pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru acea infracţiune, iar instigatorul trebuie să r ăspundă ca şi autorul; - instigarea neizbutită (aparentă). Există atunci când instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penal ă, îns ă persoana asupra căreia s-a exercitat determinarea nu accept ă s ăvâr şirea faptei. Deoarece instigatorul nu a reuşit să lămurească pe cel instigat s ă săvârşească fapta, această formă de instigare este cunoscut ă şi sub denumirea de îndemn. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru fapta la care a instigat cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege când instigatorul va răspunde penal (exemplu, în cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă – art.261 C. pen.). 315 Complicitatea Definiţie. Constã în activitatea persoanei care, cu intenþie, înlesneºte sau ajutã în orice mod la sãvârºirea unei fapte prevãzute de legea penalã sau care, înainte ori în timpul sãvârºirii faptei, promite cã va tãinui bunurile provenite din aceasta sau cã va favoriza pe fãptuitor, chiar dacã ulterior promisiunea nu este îndeplinitã. În conformitate cu dispoziţiile art.27 C. pen., complicele se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Participaţia improprie (imperfectă) Definiţie. Este acea formã de participaþie penalã la care persoanele care sãvârºesc prin voinþã comunã o faptã prevãzutã de legea penalã nu au toate aceeaºi atitudine psihicã, neacþionând cu aceeaºi formã de vinovãþie, unii participanþi lucrând cu intenþie, iar alþii din culpã sau chiar fãrã vinovãþie. Modalitãþile participaþiei improprii • Modalitatea intenþie ºi culpã (art.31 alin.1 C. pen.) constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu inten ţie la s ăvâr şirea din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penal ă; caracteristic acestei modalităţi este faptul c ă autorul săvâr şe şte fapta din culpă, pe câtă vreme instigatorul sau complicele acţioneaz ă cu intenţie, autorul nedându-şi seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei, fiind indus ori lăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el s ăvâr şe şte din culpă fapta respectivă. În cazul în care fapta s ăvâr şit ă nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie, autorul nu va r ăspunde penal, pe câtă vreme instigatorul sau complicele va r ăspunde penal. • Modalitatea intenþie ºi lipsã de vinovãþie (art.31 alin.2 C. pen.) constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu inten ţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoan ă care acţionează fără vinovăţie. În acest caz, determinată sau ajutat ă cu intenţie ea săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorit ă iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, be ţiei fortuite complete etc. Autorul care a acţionat f ăr ă vinov ăţie nu va r ăspunde penal, în timp ce participanţii vor răspunde în calitatea lor pentru infracţiunea intenţionată. 15. RĂSPUNDEREA PENALĂ Definiţie. Rãspunderea penalã este o formã a rãspunderii juridice ce are ca temei sãvârºirea unei infracþiuni ºi care este însuºi raportul juridic penal de constrângere nãscut ca urmare a sãvârºirii infracþiunii între stat, pe de o parte, ºi infractor, pe de altã parte, raport complex al cãrui 316 conþinut îl formeazã dreptul statului, ca reprezentant al societãþii, de a trage la rãspundere pe infractor, de a-i aplica sancþiunea pentru infracþiunea sãvârºitã ºi de a-l constrânge s-o execute, precum ºi obligaþia infractorului de a rãspunde pentru fapta sa ºi de a se supune sancþiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept ºi restaurãrii autoritãþii legii. Principiile răspunderii penale 1. Principiul legalităţii răspunderii penale. Presupune că apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal au loc în baza legii şi în strict ă conformitate cu aceasta. 2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infrac ţiuni. 3. Principiul umanismului. Răspunderea penală utilizează instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, au caracter uman, neducând la umilirea şi degradarea fiinţei umane. 4. Principiul răspunderii penale personale. Răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvâr şirea unei infracţiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectiv ă. 5. Principiul unicităţii răspunderii penale. O persoană care a săvârşit o faptă penală nu poate fi trasă la răspundere decât o singură dat ă. 6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, ca o consecinţă inevitabil ă a săvârşirii unei infracţiuni. 7. Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infrac ţiunii şi de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corect ă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiei generale şi speciale. 8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, după trecerea termenului prevăzut de lege, răspunderea penal ă urmând a fi înl ăturat ă prin prescripţie. Înlocuirea răspunderii penale Definiţie. Este o instituþie juridicã în baza cãreia instanþa de judecatã dispune, în condiþiile legii, înlocuirea rãspunderii penale pentru infracþiunea sãvârºitã cu o altã formã de rãspundere extrapenalã, care atrage o sancþiune cu caracter administrativ. Este reglementatã de Codul penal prin dispoziþiile art.90, 91 ºi 98. Condiţiile înlocuirii răspunderii penale Condiþii privitoare la pedeapsã ºi la infracþiunea sãvârºitã: pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau amenda; în cazul unor infracţiuni anume prevăzute de lege, cum ar fi infrac ţiunea de furt 317 (art.208 C. pen.), instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale dac ă valoarea pagubei cauzate nu depăşeşte 100.000 lei; în cazul infrac ţiunii de neglijenţă în serviciu (art.249 C. pen.), valoarea pagubei nu trebuie să depăşească 500.000 lei; paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii; gradul de pericol social redus al faptei. Condiþii privitoare la persoana fãptuitorului: conduita acestuia anterioară săvârşirii faptei; art.90 alin. ultim C. pen. prevede că institu ţia nu se aplică recidiviştilor şi persoanelor cărora li s-au mai aplicat de 2 ori sancţiuni cu caracter administrativ; conduita făptuitorului dup ă săvâr şirea infracţiunii – prin atitudinea sa, după săvârşirea infracţiunii, infractorul trebuie să regrete fapta; existenţa unor date suficiente potrivit c ărora făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeaps ă. Sancþiunile ce se aplicã în cazul înlocuirii rãspunderii penale Potrivit art.91 C. pen., în cazul înlocuirii răspunderii penale se aplic ă făptuitorului una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment şi amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei. Potrivit art.98 C. pen., înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi în caz de participaţie, dar numai faţă de acei participan ţi ce îndeplinesc condiţiile înlocuirii. Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în cazul concursului de infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea s ă fie posibil ă pentru fiecare din infracţiuni. Cauzele care înlătură răspunderea penală Definiţie. Sunt acele instituþii de drept penal care au drept scop înlãturarea rãspunderii penale în cazul în care anumite stãri, situaþii sau considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea socialã a tragerii la rãspundere penalã sã se diminueze pânã la dispariþie. Clasificarea cauzelor care înlãturã rãspunderea penalã. Prevăzute de art.119-139 C. pen., cauzele care înlătură răspunderea penal ă sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. Efectele cauzelor care înlãturã rãspunderea penalã. Incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecin ţă faptul c ă devine imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, de şi fapta î şi păstrează caracterul penal. Amnistia Definiţie. Este un act de clemenþã al puterii legiuitoare – Parlamentul României – care, pentru raþiuni de politicã penalã, înlãturã posibilitatea aplicãrii sancþiunilor penale pentru anumite infracþiuni anume prevãzute de legiuitor. 318 Obiectul ºi caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau anumite infracţiuni săvârşite până la data apari ţiei actului de amnistie, având un caracter obiectiv (real) şi operând în rem. Legiuitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii personale, caz în care amnistia opereaz ă şi în personam (pentru persoanele care îndeplinesc condi ţiile legii). Efectele amnistiei (art. 119 C. pen.). Efectul principal constă în înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta s ăvâr şit ă. Amnistia antecondamnatorie constituie şi o cauză de încetare a urm ăririi penale sau de încetare a procesului penal, iar dacă urm ărirea penal ă nu a fost începută, se va dispune neînceperea urmăririi penale. Pe lâng ă înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect înlăturarea pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecin ţe ale condamn ării. Ea înlătură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost executată, sau restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amnistia înl ătur ă şi executarea pedepselor complementare, tot în aceea şi m ăsur ă, iar în ce priveşte pedepsele accesorii, acestea încetează o dat ă cu încetarea execut ării pedepsei principale. Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în privinţa celorlalte consecinţe care decurg din condamnare, f ăcând s ă înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacit ăţile prev ăzute în legile speciale, penale sau extrapenale. Amnistia înl ătur ă şi starea de recidiv ă. Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate prin hotărârea de condamnare, precum şi asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor judiciare stabilite. Continuarea procesului penal pentru infracþiunile amnistiate. Amnistia are caracter obligatoriu, însă atunci când ea este antecondamnatorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constat ă nevinovăţia, se va pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penal ă sau achitare, iar în caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Prescripţia răspunderii penale Definiţie. Prescripþia rãspunderii penale este acea cauzã de stingere a obligaþiei infractorului de a suporta consecinþele penale ale faptei sãvârºite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege. Efecte. Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecin ţă producerea automată a efectului prescripţiei, şi anume înl ăturarea posibilităţii aplicării sancţiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, sau încetarea 319 procesului penal în raport de stadiul procesual în care a intervenit prescripţia. Şi în acest caz, făptuitorul poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Prescripţia reprezint ă o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale, cu o singur ă excep ţie: infrac ţiunile contra păcii şi omenirii, în privinţa cărora prescripţia nu opereaz ă. Suspendarea cursului prescripþiei rãspunderii penale. Potrivit art.128 alin.1 C. pen., cursul termenului de prescripţie este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut sau de neînl ăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Din definiţia dată rezultă că cursul prescripţiei poate fi suspendat datorită unei dispoziţii legale, care împiedică punerea în mişcare a ac ţiunii penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa autoriza ţiei prealabile a procurorului general în cazul săvâr şirii contra statului, în străinătate, de către străini, a unei infracţiuni. Cursul prescripţiei poate fi suspendat şi datorită intervenţiei unor cazuri de forţă major ă, cum ar fi starea de război. Suspendarea cursului prescripţiei are drept efect o amânare a curgerii termenului de prescripţie, acesta prelungindu-se cu durata cât a operat suspendarea. Suspendarea produce efecte in personam. Lipsa plângerii prealabile Definiţie. Plângerea prealabilã este încunoºtinþarea organelor judiciare de cãtre persoana vãtãmatã cu privire la fapta sãvârºitã ºi vãtãmarea suferitã prin aceasta, fiind o condiþie pentru tragerea la rãspundere penalã în toate acele cazuri în care este în mod expres prevãzutã în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilã trebuie sã fie fãcutã de persoana vãtãmatã prin infracþiune, cu excepþia cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii prealabile este o cauzã care înlãturã rãspunderea penalã, considerându-se cã lipsa acesteia reprezintã voinþa victimei ca fãptuitorul sã nu fie tras la rãspundere penalã. Efectele ºi caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă, ca şi lipsa sau retragerea ei, produce efecte în rem cu privire la fapta săvârşită; de aceea, dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul din făptuitori, vor răspunde toţi (indivizibilitatea pasivă), iar dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, este suficient ă numai plângerea f ăcut ă de către una dintre acestea (indivizibilitatea activă). Pe lâng ă caracterul indivizibil, plângerea prealabilă are şi caracter personal, neputând fi formulată decât de victimă. Consecinþele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C. pen., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mi şcare a acţiunii penale este 320 condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penal ă. Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penală şi retragerea plângerii prealabile, ce echivaleaz ă şi produce acelea şi efecte ca şi lipsa acesteia – înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii prealabile reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei v ăt ămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabil ă necesar ă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condi ţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hot ărâre definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuat ă cu respectarea dispozi ţiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana v ăt ămat ă nemaiputând reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată, ci totală şi necondiţionată. Împăcarea părţilor Definiţie. Împãcarea constituie un act bilateral, o înþelegere intervenitã între partea vãtãmatã ºi infractor cu privire la încetarea procesului penal ºi înlãturarea rãspunderii penale. Este posibilã numai în cazurile anume prevãzute de lege, de regulã, împãcarea intervenind în cazurile când acþiunea penalã se pune în miºcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Existã însã infracþiuni pentru care acþiunea penalã se pune în miºcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împãcãrii pãrþilor (de exemplu, infracþiunea de seducþie, art.129 C. pen.). În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciþiu, împãcarea se face prin reprezentanþii legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate restrânsã de exerciþiu, de cãtre acestea cu încuviinþarea reprezentanþilor legali. Condiþiile împãcãrii se realizează numai în cazul infracţiunilor pentru care legea penală prevede această modalitate de înl ăturare a r ăspunderii penale; împăcarea reprezintă un act bilateral, intervenind între victim ă şi infractor; împăcarea este personală, operând numai între p ăr ţile participante la încheierea actului bilateral; nu opereaz ă decât dac ă a intervenit pân ă la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; trebuie să fie total ă şi necondiţionată; trebuie să fie definitivă. Efectele împãcãrii. Împăcarea înlătură răspunderea penală numai faţă de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; de aceea, împ ăcarea operează in personam. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze care sunt inculpaţii cu care s-a împ ăcat. Împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezult ă dintr-o situaţie de fapt. 321 16. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL Definiţie. Sancþiunile de drept penal sunt consecinþele pe care legea penalã le impune în cazul încãlcãrii preceptelor sale, mãsurile de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevãzute de legea penalã fiind totodatã ºi instrumentele de realizare ºi restabilire a ordinii de drept. Sancþiunile de drept penal constituie una din cele trei instituþii fundamentale ale dreptului penal alãturi de infracþiune ºi de rãspunderea penalã. Sancţiunile de drept penal sunt: pedepsele; măsurile educative; măsurile de siguranţă. Pedepsele Definiţie (art.52 C. pen.). Pedeapsa este o mãsurã de constrângere ºi, în acelaºi timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un dublu caracter: unul coercitiv (mãsurã de constrângere) ºi altul corectiv (mijloc de reeducare). Scopul ºi funcþiile pedepsei. Art. 52 alin.1 teza a 2-a C. pen. prevede că scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infrac ţiuni, ceea ce include atât prevenţia specială (preîntâmpinarea s ăvâr şirii de noi infrac ţiuni de c ătre cel condamnat), cât şi prevenţia generală (preîntâmpinarea s ăvâr şirii de noi infracţiuni de către alte persoane predispuse să s ăvârşească fapte penale). Categorii de pedepse Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferen ţiate dup ă modul de aplicare, şi anume: pedepse principale: detenţiunea pe via ţă, închisoarea de la 15 zile la 30 ani şi amenda de la 1.000.000 la 500.000.000 lei; pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege. Pedepsele principale Definiţie. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru faptele penale sãvârºite. Categorii de pedepse principale (art.53 C. pen.): • Pedeapsa detenþiunii pe viaþã.. • Pedeapsa închisorii. • Amenda penalã. Pedepsele complementare Definiţie. Sunt acele pedepse alãturate pedepsei principale ce nu au un caracter de sine stãtãtor, completând întotdeauna pedeapsa principalã. Pedepsele complementare funcţionează numai atunci când au fost pronunţate de instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea 322 prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea las ă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse). Pedepsele complementare prevăzute de Codul penal • Pedeapsa complementarã a interzicerii unor drepturi (art. 64 C. pen.). Executarea începe după executarea pedepsei închisorii sau dup ă gra ţierea sau prescripţia pedepsei închisorii. Interzicerea unor drepturi este o pedeaps ă temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixată prin hot ărârea de condamnare. • Degradarea militarã. Este o pedeapsă complementară ce se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvâr şirii unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă. Aplicarea ei este facultativă, când pedeapsa închisorii stabilite a fost de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Degradarea militar ă operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, fiind o pedeapsă perpetuă. Pedepsele accesorii Definiţie (art.71 C. pen.). Constã în interzicerea tuturor drepturilor prevãzute în art.64 C. pen. Aceste pedepse produc efecte de drept, în cazul pedepsei detenþiunii pe viaþã sau a închisorii, neavând limite proprii, împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitiv ă şi dureaz ă pân ă la terminarea executării pedepsei, până la graţierea total ă sau a restului de pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescrip ţie a execut ării pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execut ă la locul de munc ă, interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator este lăsată la latitudinea instanţei. Măsurile educative Sistemul sancþionator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri educative sau pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului combaterii criminalităţii juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jum ătate, f ăr ă ca minimul să poată depăşi 5 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamnările pronun ţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu atrag starea de recidiv ă, incapacităţi ori decăderi. Măsurile educative aplicabile minorilor • Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C. pen. şi constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei s ăvâr şite, în sf ătuirea 323 minorului asupra modului de comportament. Măsura se ia în cazul faptelor extrem de uşoare şi se execută de îndată cu ocazia pronunţării hot ărârii. • Libertatea supravegheatã. Este prevăzută în art.103 C. pen. şi constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere deosebit ă. Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C. pen.) este o măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au s ăvâr şit fapte penale de o anumită gravitate, putându-se lua şi ca m ăsur ă înlocuitoare în cazul libertăţii supravegheate. Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C. pen.) este o măsură cu caracter mixt, medical şi educativ, ce se ia fa ţă de minorul care răspunde penal, dar care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim de instruire şi educare a stării sale. 17. APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI Operaþia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracþiune ºi cu fiecare infractor, în vederea realizãrii scopului de prevenþie generalã ºi specialã, poartã denumirea de individualizarea pedepsei, instituþie prevãzutã în art.72 – 89 din Codul penal. Existã trei forme de individualizare a pedepselor: - legală – se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale de către legiuitor şi se concretizează în stabilirea cadrului general al pedepselor, a felului şi limitelor generale ale fiec ărui gen de pedepse, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi în stabilirea cadrului şi mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciar ă şi administrativă; - judiciară – se realizează în faza de aplicare a pedepsei şi a celorlalte sancţiuni de drept penal de către instanţa judecătoreasc ă şi intervine dup ă săvârşirea infracţiunii; - administrativă –se realizează în faza de executare de c ătre organele administrative de executare. Individualizarea judiciarã a pedepselor se realizează de judecători în funcţie de anumite criterii prevăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale (ce trebuie avute în vedere fără excepţie la individualizarea oric ărei pedepse) şi speciale (incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege). Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin.1 C. pen.) sunt: dispoziţii ale părţii generale a Codului penal (exemplu, reglement ările privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeaps ă fixate în partea specială; gradul de pericol social al faptei săvârşite; persoana infractorului; împrejurările care atenuează sau agravează r ăspunderea penal ă. 324 Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală Definiţie. Prin împrejurãri care atenueazã sau agraveazã rãspunderea penalã se înþeleg diferite stãri, situaþii, calitãþi sau alte date ale realitãþii care, deºi nu fac parte din conþinutul constitutiv al infracþiunii, au totuºi legãturã fie cu fapta sãvârºitã, fie cu persoana infractorului ºi determinã reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivã, agravarea pedepsei, cu posibilitatea depãºirii maximului special. Clasificarea circumstanþelor: circumstanţe legale, prevăzute expres de lege şi, odată constatată existenţa lor, necesar a fi re ţinute de judec ători, şi circumstanţe judiciare (nedeterminate de lege, ci de instanţe, care le recunosc şi le aplică facultativ); circumstanţe reale (care privesc fapta săvârşită) şi personale (care privesc persoana făptuitorului), cele din urm ă nerăsfrângându-se asupra participanţilor, spre deosebire de primele, care, dacă au fost cunoscute sau prevăzute, se răsfrâng asupra acestora; circumstanţe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prevăzute de infractor) şi necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prevăzute de infractor). Circumstanþele atenuante pot fi atât legale, cât şi judiciare. Circumstanþele atenuante legale: depăşirea limitelor legitimei apărări (excesul scuzabil) – prevăzută de art.73 lit. a teza I C. pen.; dep ăşirea limitelor stării de necesitate – art. 73 lit. a teza II C. pen.; provocarea – prevăzută de art.73. lit. b C. pen. – ce există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate. Circumstanþele atenuante judiciare reprezintă realităţi obiective pe care instanţa le poate constata, fără a fi totuşi obligat ă s ă reţin ă caracterul atenuant. Art.74 C. pen. enumeră cu titlu exemplificativ (nu limitativ) mai multe împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: conduita bun ă a infractorului înainte de săvârşirea faptei, stăruinţa depus ă de acesta pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuit ă şi atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezen ţa sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor. Circumstanþele agravante se clasifică tot în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agravante judiciare. Circumstanþele agravante legale sunt prevăzute limitativ în art.75C. pen. Circumstanþele agravante judiciare. Legea nu le exemplifică (ca în cazul celor atenuante), art.75 alin.2 C. pen. precizând doar c ă pot fi re ţinute ca circumstanţe agravante şi alte împrejur ări care imprim ă faptei un caracter grav, cum ar fi, de exemplu, premeditarea s ăvâr şirii infrac ţiunii. Consecinţele evidenţierii circumstanţelor agravante sunt prev ăzute de art.78 C. pen. şi constă în faptul că infractorului i se poate aplica o pedeapsă pân ă la 325 maximul special sau chiar adăuga un spor până la 5 ani care nu poate dep ăşi 1/3 din acest maxim (iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special). 18. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Definiţie. Constã în dispoziþia datã de instanþã prin hotãrârea de condamnare de a se suspenda pe o anumitã perioadã – denumitã termen de încercare – executarea pedepsei aplicate, dacã sunt îndeplinite anumite condiþii. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei Condiþii privitoare la pedeapsã ºi la natura infracþiunii: pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; sunt exceptate de la aplicarea instituţiei infrac ţiunile inten ţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mari de 15 ani, precum şi infracţiunile prevăzute la art.182 C. pen.(vătămarea corporal ă grav ă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin.1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortura); când prin infracţiune s-a produs o pagub ă, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune numai dac ă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparat ă sau plata despăgubirii a fost garantată de o societate de asigurare (art 81 alin.4 C. pen.). Condiþii privitoare la persoana infractorului: infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afar ă de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C. pen.; se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar f ără executarea acesteia, adic ă cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar f ăr ă executarea pedepsei. Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune pe o anumită durată, care, potrivit art.82 C. pen., constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de încercare diferă: în cazul închisorii, ea este egal ă cu cuantumul pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii penale, termenul de încercare este de 1 an. Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar când pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Termenul de încercare se socoteşte de la data r ămânerii definitive a hotărârii, prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionat ă a execut ării 326 pedepsei, şi se socoteşte împlinit (fiind de drept substanţial) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început s ă curg ă. Revocarea suspendãrii condiþionate a executãrii pedepsei intervine în următoarele cazuri: • cel în cauză a săvârşit o nouă infracţiune (art.83 C. pen.). Măsura este obligatorie dacă infracţiunea ulterioar ă este o infracţiune intenţionată şi a fost descoperită înainte de expirarea termenului de încercare şi nu se dispune când infracţiunea a fost s ăvâr şit ă din culp ă ori fapta a fost descoperită după expirarea termenului de încercare; • dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obliga ţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C. pen.); în acest caz, revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi dispus ă dac ă neîndeplinirea obligaţiilor civile nu este consecinţa relei credin ţei a condamnatului. Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendată condiţionat. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Definiţie. Reprezintã o mãsurã de individualizare a pedepsei, constând în suspendarea executãrii pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se supune mãsurilor de supraveghere prevãzute de lege. Condiþii de aplicare Condiþii privitoare la pedeapsã ºi la natura infracþiunii: - pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani, iar în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani; - nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporal ă gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prev ăzut ă de art.209 alin.3 C. pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicat ă este închisoarea de cel mult 2 ani; - în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagub ă, m ăsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare. Condiþii cu privire la infractor: infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afar ă de cazurile când condamnarea, potrivit art.38 C. pen., nu atrage starea de recidiv ă; cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei. Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instan ţă, între 2 şi 5 ani. 327 Mãsurile de supraveghere ºi obligaþiile condamnatului pe durata termenului de încercare sunt cele prevăzute de art. 86 3Cod penal. Revocarea suspendãrii executãrii pedepsei sub supraveghere. Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspend ării condiţionate a executării pedepsei(art. 864 Cod penal). Anularea suspendãrii executãrii pedepsei sub supraveghere se dispune pentru cauze preexistente, care, dac ă ar fi fost cunoscute de instan ţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării. Cazurile sunt prev ăzute de art. 865 Cod penal. Executarea pedepsei la locul de muncă Definiţie. Este un mijloc de individualizare judiciarã a pedepsei închisorii, constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unitãþi. Condiþiile de aplicare sunt prevăzute de art. 867Cod penal. Revocarea executãrii pedepsei la locul de muncã este obligatorie: când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauz ă săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea execut ării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocat ă urmând a se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă. Revocarea este facultativã: când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activit ăţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de munc ă. Încetarea executãrii pedepsei la locul de muncã este o modalitate de individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite urm ătoarele condiţii; condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi st ăruitor în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a execut ării pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execut ă pedeapsa. Liberarea condiţionată Definiţie. Este o instituþie complementarã regimului de executare a pedepsei ºi un mijloc de individualizare administrativã a acesteia ºi constã în liberarea condamnatului înainte de executarea completã a pedepsei închisorii, ori a detenþiunii pe viaþã, dacã sunt îndeplinite anumite condiþii prevãzute de lege. Condiþii de acordare: - să se fi executat o parte din pedeapsă, frac ţiune ce trebuie obligatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de 328 vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condi ţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea condiţionată, fie amânarea acesteia termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an; - acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instan ţei de judecată. Efectele liberãrii condiþionate Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului. Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condi ţionate. Liberarea condiþionatã în cazul detenþiunii pe viaþã. Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamna ţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeaps ă care trebuie efectiv executată şi care este de 20 ani. 19. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Codul penal reglementează două cauze care înl ătur ă executarea pedepsei – graţierea şi prescripţia execut ării pedepsei – şi o cauz ă care înlătură consecinţele condamnării – reabilitarea. Graţierea Definiţie. Este un act de clemenþã sau de renunþare din partea statului la dreptul sãu de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind iertat de executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se comutã într-una mai uºoarã. Instituþia graþierii are o dublã naturã, fiind atât o instituþie de drept constituþional, cât ºi o instituþie de drept penal. Graþierea se acordã de cãtre Preºedintele României, la cererea condamnatului, ºi de cãtre Parlament, atunci când se acordã din oficiu, prin lege. Felurile graþierii: în raport de caracterul pe care îl are, avem graţiere individuală (care produce efecte in personam şi care se acordă unor persoane determinate în mod nominal) şi graţiere colectiv ă (care are caracter mixt, operând nu numai in personam, dar şi în rem, în raport de natura infracţiunii comise sau de natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei aplicate); în raport de condiþiile de acordare, poate fi necondiţionată (sau 329 pură şi simplă) – când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei condiţii) sau condiţionată – când sunt impuse condamnatului anumite obligaţii; în raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală (când înlătură în întregime executarea pedepsei), parţial ă (când înl ătur ă numai o parte din pedeapsa aplicată) şi comutarea (când se schimb ă însu şi genul pedepsei aplicate de instanţa de judecat ă). Obiectul graþierii îl constituie pedepsele principale aplicate de instanţele judecătoreşti a căror executare este înl ăturat ă în total sau în parte. Efectele graþierii Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezintă înlăturarea totală sau parţială a executării pedepsei principale sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară. De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată (când este totală sau când prive şte restul de executat al pedepsei). De la data graţierii curge termenul de reabilitare. În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră executată numai după expirarea termenului fixat în actul de clemenţă. Asupra pedepselor accesorii ºi complementare. Graţierea produce efecte asupra pedepselor accesorii, acestea înso ţind pedeapsa principal ă şi executându-se o dată cu aceasta. În ce prive şte pedepsele complementare, graţierea nu are efecte asupra acestora, cu excepţia cazului când actul de graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complementare. Prescripţia executării pedepsei Definiţie. Este o cauzã care înlãturã executarea pedepsei prin trecerea termenului prevãzut de lege, ce curge de la rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare. Termenele de prescripþie a executãrii pedepsei sunt prevăzute de art.126 C. pen. Întreruperea cursului prescripþiei executãrii pedepsei. Cazurile sunt prevăzute în art. 127 Cod penal. Reabilitarea Definiţie. Reabilitarea constituie o cauzã care înlãturã consecinþele penale ºi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, fãcând ca fostul condamnat sã se bucure din nou de dreptul la egalitate în faþa legii. Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare: reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condiţii prevăzute de lege, după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtutea legii; reabilitarea judecãtoreascã (judiciară), care se obţine la cererea 330 fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecat ă Efectele reabilitãrii. Potrivit art.133 C. pen., reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacit ăţile care rezult ă din condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale. Poate produce şi alte efecte juridice. Trãsãturile reabilitãrii: produce efecte in personam (numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit condi ţiile cerute de lege pentru reabilitare); este indivizibilă (neputând fi obţinut ă numai pentru o parte dintre condamnările suferite de o persoană); poate fi ob ţinut ă pentru orice condamnare şi de către orice infractor care îndepline şte condi ţiile legale; produce efecte numai pentru viitor. Reabilitarea de drept (art.134 Cod penal) Definiţie. Este o formã de reabilitare care opereazã în virtutea legii, în momentul îndeplinirii condiþiilor prevãzute de lege, ºi intervine în cazul condamnãrii la amendã sau la pedeapsa închisorii care nu depãºeºte 1 an, dacã, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a sãvârºit nici o altã infracþiune. Reabilitarea judecătorească (art.135 Cod penal) Definiţie. Este o formã a reabilitãrii care se acordã la cererea condamnatului de cãtre instanþa judecãtoreascã în condiþiile arãtate de lege. Condiţiile rezultă din art.135 Cod penal. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generalã, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1997 2. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generalã, Editura All, Bucureşti, 1997 3. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea generalã, Editura Europa Nova, 1997