Drept Comunitar Unitatea II

2.
FAZA PERFECŢIONĂRILOR FUNCŢIONALE, FAZĂ

DECISIVĂ A INTEGRĂRII EUROPENE (1990-2002)
2.1. Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam, 4
jaloane decisive în consolidarea construcţiei europene 0
2.2. Modificări instituţionale în perspectiva extinderii UE 5
6
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 7
0
Teste de autoevaluare 71
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 71
Lucrare de verificare 71
Bibliografie minimală 72
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să identifici cerinţele principalelor tratate la nivel european şi conţinutul

acestora;
• să descrii, în maximum două pagini, natura Uniunii Europene în
raport cu cea a Comunităţilor Europene;
• să dezvolţi într-un eseu de o pagină tabloul drepturilor fundamentale
Humă Ioan Faza perfecţionărilor funcţionale, fază decisivă a integrării europene (1990-
2002)
enunţate în Carta UE.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Drept comunitar 40
2002)
2.1. Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam, jaloane decisive în

consolidarea construcţiei europene
2.1.1. Tratatul de la Maastricht - o posibilă interpretare
Pilonii structurali ai UE şi rolul cooperării interguvernamentale
Uniunea Europeană a fost concepută, potrivit TUE, ca o etapă superioară a
integrării angajată prin crearea Comunităţilor, menită să întărească
dimensiunea democratică şi eficacitatea funcţionării instituţiilor, precum şi
cooperarea între statele membre prin organizarea relaţiilor dintre ele „într-un
mod coerent şi solidar”. Între finalităţile UE, statele membre înscriu la loc de
frunte adâncirea legăturilor dintre popoarele lor prin respectul faţă de istoria,
cultura şi tradiţiile acestora. Documentul afirmă solemn că „Uniunea respectă
identitatea naţională a Statelor Membre”.
UE implică Comunităţile şi instituţiile lor, dar este o entitate cu o structură

mai largă, cuprinzând şi domenii noi de integrare. Integrarea are o arie mai
largă decât construcţia comunitară. Astfel, potrivit prevederilor TUE, pe
lângă Comunităţi, socotite primul pilon al UE, aceasta cuprinde un al doilea
pilon - politica externă şi de securitate comună (PESC), precum şi un al
treilea: cooperarea în domeniul poliţiei, justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
TUE cuprinde dispoziţiile comune celor trei piloni, dar şi cele privitoare la
pilonii doi şi trei. Dispoziţiile specifice primului pilon aparţin Tratatului
instituind Comunitatea Europeană (TCE). Acesta acoperă materiile comunitare.
Termenul de pilon nu trimite la o simplă metaforă; el investeşte pe fiecare
dintre cele trei componente structurale cu un rol constitutiv în definirea şi
realizarea Uniunii. Pe de altă parte, fiecare este ceea ce este în individualitatea
sa, însă luaţi împreună dau această sinteză numită Uniune. Ea
instituţionalizează recursul simultan la procedurile comunitare integrate
(„metoda comunitară”) şi la cele ale cooperării interguvernamentale, urmărind
reconcilierea şi convergenţa lor. Formând un tot, UE nu poate fi luată ca
element al uneia dintre părţile sale constitutive, cu excluderea celorlalte.
Cuprinzând cei trei piloni, ea împrumută cadrul instituţional unic,
esenţialmente comunitar, celorlalţi doi. Cadrul unic comunitar devine astfel
triplufuncţional. UE nu are personalitate juridică şi nu se substituie
Comunităţilor; ea se suprapune lor dar fără a instaura vreo ierarhie structurală
ori normativă.
Raportată la toate componentele sale, UE este pentru ele ceea ce reprezintă

frontispiciul pentru un templu grec: ea înconjură dominând, încununează
ansamblul edificiului de integrare, dar nu poate exista fără pilonii de
susţinere. UE este, cum s-a spus, totul şi în acelaşi timp o parte a totului.
Nefiind suma mecanic înglobată a pilonilor constitutivi, UE îşi afirmă
deschiderea adaptativă la procesul continuat al integrării.
Dacă AUE aborda în paralel Comunităţile cu cooperarea politică, TUE

corelează în cadrul Uniunii metoda comunitară cu aceea a cooperării
interguvernamentale, specifică pilonilor doi şi trei. Aceasta din urmă se
Drept comunitar 41
2002)
asociază exerciţiului comunitar; ea nu apare ca instanţă volitivă a statelor
membre luată în ipostaza de instrument al influenţării şi direcţionării din afară
a mecanismului de integrare. Metoda interguvernamentală nu este pur şi simplu
metoda clasică a cooperării interstatale, proprie dreptului internaţional.
Implicarea cooperării interguvernamentale în procesul integrării este întărită
prin instituţionalizarea ei (Comitetul Înalţilor Funcţionari pentru justiţie şi
Comitetul Politic pentru cooperarea în cadrul PESC). Deşi pilonii doi şi trei nu
fac propriu-zis parte din ordinea juridică a Comunităţii, totuşi cadrul
instituţional unic al UE obligă instituţiile comunitare să asigure şi
funcţionalitatea PESC şi a JAI, implicit a cooperării lor interguvernamentale.
Dar interacţia comunitară a metodelor nu înseamnă nicidecum „ambiguizarea”
lor, pierderea diferenţelor. Dacă metoda comunitară atrage obligaţii juridice din
partea statelor, în schimb, cealaltă nu atrage - de exemplu, în cadrul PESC -
astfel de obligaţii, solicitându-le însă un angajament în ordine politică.
Oricum, prin TUE, cooperarea are a deveni sistematică, vizând acţiuni comune
pentru „interesele importante în comun”.
Expresia instituţionalizată a implicării cooperării politice în viaţa Uniunii o

reprezintă Consiliul European, chemat să vegheze la orientarea şi realizarea
cooperării. Unele reglementări privind PESC exprimă voinţa de a spori
greutatea specifică a elementelor de natură comunitară din conţinutul său
(precum aceea după care cheltuielile administrative ale instituţiilor legate de
PESC revin bugetului Comunităţilor).
Cu toate acestea, statele membre decid poziţiile comune şi acţiunile comune,

prin unanimitate. Nici Comisia şi nici Parlamentul European nu joacă un rol
important în definirea PESC. În ce priveşte JAI, Comisia joacă un rol redus
(putând avea iniţiative în domenii limitate, iar Parlamentul nu are nici o putere.
Curtea de Justiţie este competentă în limitele cuvenite, dacă statele o decid şi în
condiţiile prevăzute de ele.
În ce priveşte cooperarea pe linia justiţiei şi a afacerilor interne, TUE prevede
proceduri de cooperare interguvernamentală întărită faţă de situaţiile
anterioare. Totodată, metoda cooperării în domeniu prevede reglementarea
după procedurile comunitare a problemei vizelor la intrarea în Comunitate a
resortisanţilor din ţările terţe. Implicarea instituţională a Comunităţilor în
operarea metodei interguvernamentale este ilustrată, între altele, ca şi în cazul
PESC, prin „deplina asociere” a Comisiei la unele dintre lucrările de cooperare
în domeniu (deşi ea nu are monopolul iniţiativei şi nici responsabilitatea
realizării acţiunilor comune). Dar tendinţa de comunitarizare a unor materii
ale cooperării interguvernamentale în domeniu, în baza unei clauze evolutive
introduse prin TUE în Tratatul instituind Comunitatea Europeană, probează
convergenţa celor două metode, nu confiscarea comunitară a cooperării
interguvernamentale; cooperarea judiciară penală, aceea vamală şi cooperarea
poliţienească sunt exceptate de la transferul acţiunilor spre sistemul comunitar.
Uniunea este astfel unitatea de prestaţie coparticipativă a celor două
metode. Dacă doctrina interpretează unele transferuri de competenţe şi materii
dinspre pilonii doi şi trei spre Comunităţi ca o comunitarizare a cooperării,
implicit ca o estompare a rolului ei nemijlocit, noi vedem în aceasta tocmai
tendinţa de implicare din interior a metodei interguvernamentale în
Drept comunitar 42
2002)
desfăşurarea celei comunitare. Aceasta nu a topit-o pe cea dintâi, ci s-a
impregnat cu voinţa etatică a partenerilor, pe care tinde să o exprime ca
rezultantă instituţionalizată comunitar. Adevărata măsură a
comunitarismului este rezonanţa voinţelor etatic-naţionale a membrilor
Uniunii, nu o entitate volitivă deasupra acestora, hipostaziată în sine şi pentru
sine; autoritatea ei este, am mai afirmat-o, imanentă în raport cu Înaltele Părţi
Contractante, nu transcendentă faţă de ele. Aceasta este ontologia particulară a
construcţiei europene, care nu poate fi una de tip federativ sau confederativ, aşa
cum totuşi nu puţini oameni politici sau doctrinari o susţin. Pentru dialectica
viitoare a procesului integrării, cu cât metoda cooperării interguvernamentale
se va implica, cu forme dinamic adaptative, în construcţia comunitară, cu atât,
la rându-i, metoda comunitară va urma drumul imploziv spre fundamentul
voinţelor naţionale a partenerilor comunitari. Numai urmând acest sens,
metoda comunitară va dobândi dimensiune universală şi legitimitate valorică.
Altfel, dacă ar fi concepută ca factor de presiune asupra naţiunilor şi valorilor
lor ireductibile, ar eşua ca orice construcţie ecumenistă ori internaţionalistă. Pe
de altă parte, metoda cooperării, odată ce dobândeşte finalitate comunitară, cu
forme pe care timpul are a le configura de fiecare dată, nu-şi pierde vigoarea:
putând mai mult, ea poate şi mai puţin; încredinţând din competenţe, materii
şi proceduri, ea poartă în perspectivă aparenţa caducităţii, când, de fapt, îşi
sporeşte în substrat forţa ziditoare. Aşa-zisa renunţare la suveranitate din partea
statelor membre - expresie atât de nefericită - în favoarea Comunităţii este în
realitate naşterea vocii unitare şi sincronice - deşi nu o dată dificil de obţinut -
prin care statele îşi obiectivează voinţa suverană în structuri consfinţite
comunitar, chemate să lucreze pentru ele şi popoarele lor. Forţa Uniunii
Europene stă în aceea că ea aparţine şi serveşte statelor membre şi nu invers,
precum în reţetele mondialiste, oricare ar fi ele.
Forma de cooperare în Cadrul Uniunii în domeniul pilonilor doi şi trei, avută în
vedere de TUE, comportă, desigur, elemente are o individualizează în raport cu
formele clasice ale cooperării interguvernamentale.
Cu toate acestea, ea nu este, credem, un tip de cooperare de sine stătător, ci o

dimensiune nouă, instituţionalizată a cooperării guvernamentale, aflată ea
însăşi într-o dinamică mulată pe evoluţiile comunitare. Dacă ar fi, totuşi, să o
hipostaziem ipotetic, apreciem că nu am avea temei să o numim „cooperare
de tip supranaţional”, aşa cum i s-a spus. Dacă e cooperare, e cooperare în
sensul tare de relaţie constructivă egală între state şi nu altfel. „Cooperarea
supranaţională” implică o contradictio in adjecto; ea exclude, astfel gândită,
un termen real, nu formal, al relaţiei. Cooperarea este, definitoriu, un
fenomen de relaţie în care termenii sunt recunoscuţi ca egali şi autonomi.
Poate că atributul de supranaţional vizează, în expresia amintită, comunitarul:

cooperare comunitară. Dar aceasta din urmă, dacă e supranaţională, nu mai e
comunitară cu adevărat, adică o relaţie, repetăm, între parteneri egali şi
autonomi.
Supranaţionalul, luat în sensul propriu - aici nu ne putem juca cu sensurile -

instituie o realitate exterioară şi reductivă în raport cu relatul său: statul
naţional.
Drept comunitar 43
2002)
Cooperarea este, luată astfel, imposibilă. Încât, fenomenul comunitar,
înglobând sinergic agenţii cooperării, nu are cum să fie supranaţional dacă îşi
promovează consecvent felul de a fi. Altfel, el poate acoperi - am mai spus-o -
strategii federaliste, care nu pot fi decât antinaţionale pentru Comunitatea
Europeană. Aceasta nu cuprinde doar state diferite (ca trecut istoric, structură,
formă de guvernământ etc.), ci şi naţiuni diferite. Federalismul unor state
europene, precum Germania, ţine de raţiuni istorice care au impus o structură
federală, nu de diferenţieri naţionale în rândul germanilor. Iar particularităţile
organizării cantonale a Elveţiei nu susţin nici ele un model federalist pentru o
Europă unită.
Coeziunea economică şi socială a statelor membre, stipulată în TUE,

pledează pentru o viitoare comunitate politică. Uniunea Europeană reclamă
corelarea sistemică a celor trei piloni. TUE defineşte obiectivele şi
principiile ei fundamentale, susţinute de data aceasta printr-un cadru
instituţional unic. Instituţiile, fiind ale Comunităţilor, sunt totuşi chemate
să-şi realizeze competenţele diferenţiat, după proceduri adecvate unuia sau
altuia dintre cei trei piloni. Neavând personalitate juridică şi neputându-se
angaja pe plan extern în raporturi cu terţe state şi încheia tratate, UE se
revendică mai degrabă unui concept politic, decât juridic; ea se defineşte mai
mult ca proces de aprofundare a construcţiei europene. TUE nu transferă
competenţele statelor în materie de politică externă către UE; ea nu este, am
văzut, entitate juridică distinctă. Totuşi, în cadrul UE, Comunităţile dispun
de atributele personalităţii juridice, exercitate în conformitate cu prevederile
tratatului. Afară de aceasta, pilonii doi şi trei sunt serviţi - am precizat - de
instituţii comunitare (fiind însă în afara competenţei Curţii de Justiţie).
Doar Consiliul European este propriu-zis instituţie a UE.
Sarcina de lucru 1
Clarifică în 10-15 rânduri elementele de noutate aduse de Tratatul de la
Maastricht în raport cu Tratatele instituind Comunităţile.
Ambiguitatea structurii UE
Din toate aceste elemente, putem desprinde, între altele, două aspecte. În
primul rând, aşa cum au remarcat mai mulţi analişti ai fenomenului, structura
Uniunii este ambiguă; Uniunea nu dispune de o strictă delimitare a
competenţelor politică şi juridică, păstrând ea însăşi o ambiguitate în propria-i
natură. Dar aici nu este un reproş. NU avem de-a face cu un neajuns de
Acordă atenţie cunoaştere ori o imprecizie terminologică; ambiguitatea ei este de factură
sporită acestor
două elemente! ontologică: starea fără contururi definitive a UE, concepută în TUE, este şansa
ei de a se deschide adaptativ la provocările evoluţiei, având însă ca vector
adâncirea integrării. O dovedeşte şi grija pentru conservarea metodei
Drept comunitar 44
2002)
comunitare a primului pilon, regăsită în preocuparea de dezvoltare a acquis-
ului comunitar. S-a vorbit, pe bună dreptate, despre o dublă logică a
dispoziţiilor TUE. Pe de o parte, una care reţine deosebirea dintre piloni, dintre
procedurile şi natura juridică a actelor. Pe de alta, o logică unificatoare,
reliefând unicitatea cadrului instituţional şi consecvenţa liniei de lărgire a
competenţelor comunitare. Socotim această dublă logică ca fiind obiectiv
contradictorie. Ea nu este o slăbiciune a procesului de integrare, pe care, astfel,
să-l deplângem, cum se întâmplă. Integrarea nu sporeşte prin confuzia
elementelor ei structurale; entropicul nu întreţine mişcarea cu sens director;
numai diferenţa şi diferenţierea lor - care nu este doar de grad, ci şi de specie (a
se vedea natura originar diferită a pilonilor şi a celor două metode de făurire a
UE) - justifică şi, respectiv, susţine propensiv unitatea superioară a
diferenţelor. Acestea din urmă ar trebui să devină, într-o logică dialectică,
veritabile contrarii pentru a permite sinteza, unitatea lor: Uniunea Europeană.
Forţa UE nu stă în anularea rolului şi autorităţii statelor pe care se sprijină ori
în reducerea naţiunilor partenere, zămislitoare de valori în orizonturi spirituale
proprii, la un număr demografic comunitar. Pe de altă parte, o metodă
interguvernamentală luată ca un scop în sine, absolut, incapabilă să asigure o
construcţie integrativă ce să o încorporeze creativ, rămâne o mişcare istoric
stagnantă şi orgolios autarhică. Or, Uniunea Europeană are a-şi fixa condiţia
autentică în diferenţele care o întemeiază şi o justifică; ea trebuie să le
recunoască şi să le conserve în ce au ele genuin şi proteic.
Natura relaţiilor UE cu Comunităţile europene
În al doilea rând, rezultă că UE reprezintă mai mult decât Comunităţile, pe care
le implică, dar le depăşeşte, cu toate că acestea nu-şi pierd caracteristicile şi
identitatea juridică.
UE nu subzistă în ordinea lor, ca o altă verigă adăugată Comunităţilor; prin

pilonii doi şi trei, UE creează statelor membre cadrul instituţionalizat al
cooperării interguvernamentale în care ele acţionează coordonat. Voinţele
etatic-naţionale se corelează însă politic într-un sistem de acţiuni comune,
altele decât acelea efectiv comunitare. Încât, UE se profilează ca o
metastructură a ansamblului instituţional şi de acţiune comunitară. În
termeni structurali, se vorbeşte despre UE ca fiind o structură (cuprinzând
Comunităţile Europene, EESC şi CPJAI).
Cum însă ultimii doi piloni au faţă de Comunităţi şi metoda comunitară

individualitatea lor autonomă, ei nu se articulează subordonant în ansamblul
dat şi nu sunt reduşi la rolul unor simple componente ale structurii şi la funcţii
derivate din sistemul UE. Mai degrabă, ansamblul sistemic al UE este
pendinte de elementele care îl compun. Spre deosebire de sistemele propriu-
zise şi structurile lor tipice, unde apartenenţa la sistem dă legitimitatea şi
calitatea de a fi ca atare elementelor componente, în cadrul de faţă sensul tare
al relaţiei merge de la cei trei factori spre UE. Aceştia dispun de o
individualitate ontic funcţională şi creează ei înşişi UE ca structură. O structură
particulară însă, dependentă puternic de componentele sale, pe care nu le
generează, deşi le orientează, le stimulează interacţiile; Comunităţile preexistau
(trei la început) şi continuă să existe (două, din 2002) după crearea, prin TUE,
a Uniunii Europene şi instituirea, prin TCE, a Comunităţii Europene, iar voinţa
Drept comunitar 45
2002)
statelor membre continuă să se regăsească de sine stătător (deşi, acum, şi în
forma instituţionalizată a cooperării) în spaţiul UE. Nu întâmplător TUE
vorbeşte de pilonii Uniunii: ei sunt factorii generatori şi forţa motrice a UE.
Aceasta din urmă, ca factor de unitate a pilonilor, poate abia astfel să joace
rolul activ scontat în procesul construcţiei europene. De aceea, pe terenul dat,
modelul structural îşi vădeşte atuurile gnoseologice şi praxiologice cu condiţia
nuanţării critice. Dacă structura surprinde, conceptual, staticul, UE are
programatic un caracter procesual. Pe de altă parte, ea nu e în afara pilonilor,
ca o structură parazitară, şi cu atât mai puţin deasupra lor, ca o posibilă
suprastructură. Aceasta din urmă, invocată, şi ea, în literatura problemei, cu
rang de concept, nu este totuşi sinteza structurilor ce le cuprinde, ci partea lor
de suprafaţă, iar în cazul structurilor sociale - componenta de semnificaţie
socio-ideologică. Am fi tentaţi să folosim, pentru ceea ce este acum UE,
conceptul de metastructură, prin raportare la ceea ce erau, luate în sine, atât
structurile comunitare, cât şi formele clasice, neinstituţionalizate ale cooperării
interguvernamentale. UE se manifestă ca o sinteză devenindă a celor trei
factori constitutivi. Doar luată în acest sens, ea ar putea fi exprimată
conceptual ca meta-structură. Avem însă în vedere, cu circumspecţie, o
metastructură de etapă, nu una îngheţată; fiind după, ea anticipează totodată
posibile configuraţii viitoare ale integrării. Luată ca metastructură, UE nu se
prezintă în ipostaza ei spaţială (ca arhitectonică a pilonilor), ci în aceea,
complementară, de ordin temporal. Ca metastructură, ea exprimă timpul
propriei deveniri. În calitatea dată, UE înglobează Comunitatea şi are, deci, o
dimensiune comunitară. Dar tot în această calitate UE se plasează în câmpul
acţiunilor interguvernamentale, a căror bună parte o corelează sistemic şi o
exprimă instituţional prin Consiliul European. Dualitatea, de care putem vorbi,
a UE rezidă într-o opoziţie dialectică, nu metafizică a celor două metode care,
deşi deosebite, asigură integrarea doar corelându-se şi completându-se
reciproc. Complementaritatea lor exprimă în ultimă instanţă conjuncţia
autorităţii suverane a statelor - în formă instituţionalizată în bună măsură prin
pilonii doi şi trei - cu autoritatea conferită CE. Şi una, şi cealaltă urmăresc, dar
în maniere diferite - acelaşi ţel: integrarea europeană, cu forma ei actualmente
consfinţită: UE.
Suveranitate etatică şi integrare europeană
De aceea, disjungerea celor două metode după criteriul transferului de
suveranitate de la statele membre în profitul instituţiilor comunitare - astfel
încât transferul în cauză să definească metoda comunitară, iar neacordarea lui
pe anumite materii să definească metoda interguvernamentală a pilonilor doi şi
trei - trădează, după părerea noastră, o înţelegere reductivă.
Dar, dincolo de orice aparenţe, suveranitatea nu desparte, ci uneşte cele

două metode, este temeiul lor originar de voinţă: directă pentru pilonii
doi şi trei şi indirectă, mediată, transfigurată în ordinea construcţiei
comunitare ca voinţă comunitară, consfinţită juridic.
Numai o perspectivă statică şi cantitativistă asupra suveranităţii se poate asocia

cu falsul concept al transferului de suveranitate. Or, aceasta nu se sfarmă şi nu
se mută dintr-un loc în altul.
Drept comunitar 46
2002)
Suveranitatea trece dintr-o formă în alta, rămânând validă în sine şi atunci

când întemeiază - cu voia deţinătorului - ei structuri comunitare şi se
autolimitează în câmp naţional pentru a spori valoric şi a se exprima mai bine
prin corelare integrativă cu celelalte suveranităţi naţionale.
Suveranitatea nu este o forţă goală; ea se justifică prin valorile care o

consfinţesc şi sporeşte prin ele şi prin dialogul comunitar al valorilor
politico-economice, juridice şi morale. Suveranitatea este o problemă a
calităţii puterii şi autorităţii ei, nu a laturii sale fanice: cantitatea. Luată cu
semnul dominator al celei din urmă, problema suveranităţii poate naşte
chiar monştri: nu doar de ordin terminologic („renunţarea la suveranitate”,
„supranaţionalitatea” cu derivatele ei ş.a., amintite şi în altă ordine), ci şi de
concepţie şi atitudine politică antinaţională. Iar acest antinaţionalism drapat
în falsa luciditate a raţionalismului politic mondialist poate deveni forma cea
mai periculoasă de frustraţie agresivă, de complex al ultranaţionalismului
remanent, propriu acelora care, uitaţi de o patrie istorică, au tins să le
internaţionalizeze pe ale altora!
Din perspectiva celor ce am afirmat despre suveranitate, UE, înţeleasă ca

metastructură, face posibilă întâlnirea celor două metode, dincolo de orice
reducţie de la un pol la altul. Procesul integrării nu cuprinde doar procesul
comunitar, al comunitarizării; el este mai bogat, dând raţiune de a fi şi
consistenţă înseşi construcţiei comunitare. E vorba, aici, de un sens schimbat:
Comunitatea (Comunităţile) se întoarce (se întorc) spre statele şi naţiunile UE.
Aşa cum am mai subliniat, ea este (ele sunt) ale statelor şi pentru state şi
cetăţenii lor, nu invers.
Sarcina de lucru 2
Redactează un text argumentativ în sprijinul ideii că
„suveranitatea este o problemă a calităţii puterii şi autorităţii ei,
nu a laturii sale fanice: cantitatea” (15-20 rânduri).
Subsidiaritatea nu presupune cu necesitate federalismul

În raport cu această evidenţă, nu putem primi punctul de vedere, larg împărtăşit
în literatura problemei, după care sensul integrării poartă univoc şi tot mai
hotărât spre transferul atribuţiilor pilonilor doi şi trei spre Comunităţi.
Deşi unele dintre ele (precum cele privind politica monetară) revin pilonului
unu, deci procesului comunitar, totuşi cooperarea interguvernamentală are a-
şi deschide noi orizonturi de iniţiative şi acţiuni. Acesta este, şi el, un sens al
integrării, în măsură să asigure, împreună cu acela comunitar, dualitatea
funcţională a UE.
Drept comunitar 47
2002)
Aflăm aici un motiv pentru care nu putem asocia UE la modelul federalist,
clamat de diverşi comentatori ai fenomenului comunitar. Federalismul,
justificat istoriceşte acolo unde şi când s-a produs şi oportun astăzi structurilor
etatice deja constituite în urma unei evoluţii cauzale obiective, nu poate fi însă
valabil ca reţetă actuală prefabricată pentru formaţiuni care să se descompună
federalist (cum se pledează cu justificări fals pragmatice în cazul unor state
vădit unitare) sau să se recompună artificial prin subordonări reductive ale
autorităţii etatice şi voinţei naţionale. Iar compatibilitatea sa, mult lăudată, cu
principiul şi practica subsidiarităţii, nu-l recomandă, nici prin aceasta, acolo
unde nu-şi găseşte locul. Subsidiaritatea îşi află locul vital în orice forme şi
structuri de stat şi în orice tip de legături între nivelurile exerciţiului democratic
de putere publică şi de gestiune eficientă la bază a interesului public.
Cât priveşte impactul subsidiarităţii cu metodele construcţiei europene,

întrucât principiul în cauză limitează competenţele comunitare numai la ceea
ce Comunităţile pot realiza mai eficient, în ordinea lor, în raport cu
autorităţile naţionale, rezultă că însăşi subsidiaritatea exprimă, prin raţiunea
ei de a fi, atât necesitatea cât şi recunoaşterea coparticipării cooperării
interguvernamentale la procesul integrării, împreună cu metoda comunitară.
Subsidiaritatea nu este apanajul federalismului ca să fie confiscată de către
acesta; ea nu generează neapărat federalism şi nici nu este cu necesitate
exclusivă generată de federalism.
Încât, nu mijloceşte un pretins loc natural federalismului în construcţia

comunitară europeană, unde şi istoria procesului integrării şi elocventele
particularităţi ale statelor şi naţiunilor alcătuitoare ale Uniunii se refuză organic
orizontului uniliniar al federalismului, străin de ceea ce ţine de unitatea în
diversitate naţională şi de cultură a popoarelor comunităţii. Dacă federalismul
nu este propriu soluţiei comunitare europene - dincolo de presiunile politice şi
ideologice îndeosebi extraeuropene în favoarea sa -, el nu are cum să se
potrivească nici Uniunii Europene. Cum am văzut, aceasta presupune
dimensiunea comunitară, dar e mai mult decât atât. Prezenţa metodei cooperării
instituţionalizate în edificiul UE îl respinge cu atât mai mult cu cât statele
membre cooperează, ca state stăpâne pe deplin pe voinţa lor, în forme
organizate. Aşadar, nici direcţia comunitară a construcţiei europene, nici aceea
de cooperare interguvernamentală, privite ca laturi conjuncte ale integrării, nu
sunt consubstanţiale integrativismului de tip federalist. Cum să acceptăm atunci
că „Uniunea Europeană reprezintă [...] o cale spre o nouă organizaţie, de tip
federal, aşa cum fusese concepută în Proiectul de Uniune Europeană adoptat de
Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de Proiectul
Spinelli”?. Desigur, UE poate lua drumul federalizării dacă forţe politice
interesate pot manipula electoratul european sau impune fraudulos o strategie
împotriva dezvoltării naturale a integrării. Dar un astfel de curs, posibil şi el în
jocurile politice, ar mai păstra autenticitatea, modul propriu al integrării
europene? Or, aceasta are un cuvânt de spus în istoria universală numai prin
consecvenţa cu care îşi asumă şi îşi exprimă vocea proprie şi calea proprie într-
o universalitate care ea însăşi mizează pe unitatea în multiplicitate.
Din acest orizont, la care revenim constant în lucrarea de faţă, ni se pare forţată
interpretarea unor obiective fundamentale ale Uniunii - precum cetăţenia
Drept comunitar 48
2002)
europeană, politica externă şi de apărare comună, spaţiul fără frontiere
interioare ori crearea monedei unice europene (luată ca „sfârşitul suveranităţii
monetare naţionale - ca fiind „evidente elemente federaliste” sau care ar avea
măcar „o conotaţie federală”. Aceste obiective, pe lângă faptul că nu sunt toate
comunitare în sens strict, servesc Comunitatea Europeană întrucât servesc
Uniunea Europeană, iar aceasta nu este nici a Comunităţii, nici a instituţiilor
comunitare ori a vreunei alte forţe politice. Cum precizează Tratatul de la
Maastricht, Uniunea „[...] are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi
solidar a relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele lor”. Pe drept
cuvânt, acestea sunt subiectele vii, reale, nu formale ori birocratice, ale
Uniunii. Numai prin forţa şi voinţa lor dobândesc legitimitate - nu doar
juridică, ci şi morală - instituţiile comunitare şi Comunitatea însăşi, chemate,
toate, să slujească ideea europeană.
U.E. reprezintă mai mult decât pilonii pe care îi corelează structural. De

aceea, ea nu trebuie contrapusă unuia sau altuia dintre ei, fapt ce ar conduce
la negarea propriei naturi. Opinia care, de pildă, vede în actuala UE o fază a
depăşirii Comunităţilor, susţine, eronat după noi, că afirmarea puterilor UE
este în curs de a conduce, între altele, la formarea unui superstat. Aceasta să
fie oare direcţia întregii dezvoltări istorice a statelor şi popoarelor europene?
Atunci la ce bun toată strădania construcţiei unionale prin voinţa membrilor
Uniunii? Pentru ca ele să dispară în negura istoriei? Termenul de superstat -
inapt, nu întâmplător, să se ridice la rang de concept - este o monstruozitate
nu numai de expresie, ci şi una de ordin fenomenal, de univers
concentraţionar, antidemocratic, pe care nu-l doresc, desigur, nici aceia care
pleacă de la discutabila premisă teoretică aici amintită.
Sarcina de lucru 3
Clarifică în 10-15 rânduri ideea potrivit căreia subsidiaritatea nu
presupune cu necesitate federalismul.
2.1.2.Tratatul de la Amsterdam (TA): spre consolidarea socială a solidarităţii europene

UE, realitate specifică şi sub aspect social
Dacă Europa unită nu-şi poate găsi trăinicia într-o construcţie instituţională
comunitară care să fie, ca autoritate, deasupra statelor constitutive, este
pentru că ea are a face din această construcţie nu un scop în sine; ea trebuie
să fie un mijloc, un instrument de exprimare rezonantă a voinţelor naţionale.
Uniunea Europeană avea, după momentul Maastricht, să mobilizeze înseşi
instituţiile comunitare spre obiective şi funcţii transcomunitare, menite să
angreneze corelarea celor trei piloni într-o realitate mai largă şi mai puternică
Drept comunitar 49
2002)
decât Comunităţile, chemate originar să asigure unitatea conomică şi, treptat,

aceea politică.
Potenţialitatea sinergică a celor trei factori excede acum dimensiunea

comunitară a integrării către una superioară, de ordin transinstituţional şi
transnormativ: integrarea are a dobândi amploarea socialităţii. Uniunea
Europeană înregistrează schimbări multiple pe diversele planuri ale
aprofundării şi extinderii, dar le resemnifică, dându-le sensul de amplitudine al
socialităţii. Altfel spus, UE are a fi o construcţie nu numai instituţional-
juridică, nu numai cooperare interguvernamentală, instituţionalizată ea însăşi
prin TM, ci şi o entitate socială ca ontos specific, îngemănând realităţi şi relaţii
constituite, acţiuni şi tendinţe, voinţe şi valori reprezentative ale arealului
unional al statelor membre. Acum sunt chemate să coparticipe mai hotărât la
construcţie şi popoarele Comunităţii prin reprezentarea voinţei electoratului în
Parlamentul European, căruia îi revin sporite competenţe şi răspunderi.
Asistăm, astfel, la o mişcare centripetă, deşi nu o dată contradictorie, spre
crearea unei societăţi integrative, la afirmarea socialităţii achiziţiilor
comunitare şi de cooperare, vizând mai mult decât integrarea economică, pe
care, oricum, contează realist în continuare. Mai mult, credem că este de
aşteptat o solidarizare europeană prin consolidarea socială a unităţii europene,
implicit prin ivirea unui noos, a conştiinţei europene active, manifestare in
actu a Ideii europene.
Impulsurile mai hotărâte spre acest mers vectorial se regăsesc în prevederile

Tratatului de la Amsterdam (TA), semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare, după ratificare, la 1 mai 1999. TA este rezultatul Conferinţei
interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută în
29 martie 1996 la Torino.
Dincolo de diversele interpretări asupra semnificaţiei TA, nu puţine dintre ele

vizând aspecte punctuale, desprindem aici amintita consolidare socială a
solidarităţii europene, menită a conferi Uniunii Europene o dimensiune
existenţială nouă, prin care, abia, procesul integrării se poate exprima plenar şi
viabil, ocolind soluţiile artificiale, voluntariste, oricare ar fi ele. Totodată,
construcţia comunitară revine sau tinde să revină, ca abordare, la regimul
factorului modal al integrării, mai bine structurat, dar şi mai bine temperat,
chemat să slujească voinţa statelor şi popoarelor UE, să asigure exprimarea lor
acţional - convergentă. Comunitatea apare astfel ca parte a întregului: UE.
Această parte este, în spiritul TM şi al TA, modelată şi controlată de sistemul
în ultimă instanţă supraordonat al voinţei statelor membre şi voinţei populare.
Dar ceea ce, în ordinea prezentării noastre, apare ca punct de plecare, este de
fapt concluzia dedusă dintr-o seamă de premise, pe care le invocăm în cele ce
urmează.
În legătură cu modificările aduse Tratatului asupra UE, Tratatelor privind
instituirea Comunităţilor Europene, precum şi ale unor acte conexe, TA inseră
aspecte care, pe lângă semnificaţia lor imediată, antrenează sensuri rezonant
socialitare. Luate împreună, ele configurează o viziune implicită asupra raţiunii
directoare, de ordin social, mai cuprinzător, nu doar economic şi politic a
prevederilor TA.
Drept comunitar 50
2002)
Astfel, TA (art. 11) inserează un paragraf privind ataşamentul pentru

drepturile sociale fundamentale (aşa cum au fost ele definite de Carta Socială
Europeană semnată la Torino în 1961 şi în Carta Comunitară a Drepturilor
Sociale Fundamentale ale Angajaţilor din 1989).
Desigur, miza socială şi cadrul social al integrării nu se reduc la problematica

socială, inclusiv a drepturilor ce o conturează, dar acestea din urmă compun un
segment definitoriu al unei realităţi sociale care tinde să se exprime la nivelul
UE şi pentru care pârghiile comunitare (instituţiile şi dreptul comunitar) joacă
rolul instrumentelor necesare. În această direcţie, TA a încorporat Acordul
asupra politicii sociale, precizând obiectivele acestei politici. Luate sintetic, ele
vizează îmbunătăţirea mediului de muncă şi a condiţiilor ei, informarea şi
consultarea lucrătorilor, egalitatea de şanse pe piaţa muncii, tratamentul egal
între bărbaţi şi femei, integrarea persoanelor venite din exteriorul pieţei de
muncă, ameliorarea securităţii sociale, protecţia lucrătorilor intraţi în şomaj,
reprezentarea colectivă a lucrătorilor şi patronatului etc.
De asemenea, TA (art. 12) aşează progresul popoarelor Uniunii pe

principiul dezvoltării durabile, susceptibil a angaja, prin natura sa,
arhitectura ansamblului social, luat în evoluţia sa consolidantă.
Dacă libera circulaţie a persoanelor, dar şi siguranţa şi securitatea popoarelor

Uniunii erau privite în TM ca obiective a căror realizare să fie făcută prin
includerea în Tratat a dispoziţiilor JAI, TA le abordează deja ca fenomene în
curs de desfăşurare, plasându-le totodată (cf. art. 13) într-o „zonă de libertate,
securitate şi justiţie”, care nu ar fi una de ordin politic şi juridic până nu este
mai întâi, ca primat şi determinare ontologică, una de ordin socio-coagulant.
În timp ce TM prescria, semnificativ, luarea deciziilor cât mai aproape de
cetăţean, TA (art. 14) revigorează această prevedere şi o ridică la rang de
principiu: acela al deschiderii spre cetăţean. Se ştie că apropierea de cetăţean
se poate limita şi la o translare conjuncturală (precum aceea electorală) a
bunelor intenţii, or deschiderea defineşte cu necesitate un sistem de acţiune şi
obligă la o consecvenţă revendicată strategiei de implicare civică a cetăţeanului
la construcţia europeană. Deschiderea în cauză este de fapt un raport
interactiv, posibil într-un cadru social nou, propriu UE, care să exprime astfel
mai mult decât suma spaţiilor sociale particulare, pe care se bazează, dar le şi
impulsionează.
Încă TM avea în vedere crearea unui spaţiu fără frontiere interioare. Întrucât
realizarea lui era pusă pe seama întăririi coeziunii economice şi sociale şi pe
instituirea unei uniuni economice şi monetare (implicit o monedă unică), acest
spaţiu se contura ca un construct: o entitate nouă nu doar în sens geografic,
demografic, politic şi juridico-etatic, ci în sens social global. Renunţarea la
frontierele interioare nu era un act de negaţie, ci forma vizibilă a unui adaos
calitativ: coeziunea socială ca obiectiv. Din perspectiva deschisă de TM, TA
(art. 1.5) adânceşte înţelegerea fenomenului de socializare a dezvoltării
europene: aici nu doar progresul UE are a fi echilibrat şi durabil, ci
dezvoltarea, proiectată, are a fi echilibrată şi durabilă. În felul acesta, accentul
se mută de la mijloace (inclusiv instrumentele comunitare) la scop. Ceea ce
Drept comunitar 51
2002)
reprezintă o abordare a problemei într-un nou registru valoric, revendicat
perspectivei socio-integrative a construcţiei europene.
Faţă de cele evidenţiate, articolul (1.9) din TA poate deruta la o primă privire;
el precizează, între altele, că, Consiliul, reunit statutar, poate - pe bază de
unanimitate şi în temeiul propunerii unei treimi dintre statele membre ori a
Comisiei, precum şi după avizul conform al Parlamentului European - să
constate violarea gravă şi persistentă a principiilor prevăzute în art. F paragraf
1 de către un stat membru, cu condiţia să fi invitat în prealabil guvernul statului
în cauză să-şi prezinte propriile observaţii în materie. Constatarea, odată făcută,
dă dreptul Consiliului să suspende, prin decizie cu majoritate calificată, unele
dintre drepturile statului membru, care rezultă din aplicarea TA, inclusiv
dreptul de vot de care dispun reprezentanţii guvernului acelui stat în Consiliu.
Cum obligaţiile asumate de statul membru prin TA rămân necondiţionate în
raport cu valorile exprimate principiar, autoritatea hotărârii Consiliului stă în
temeiul ei juridic pentru că stă mai întâi în temeiul ei axiologic: setul de valori
ale culturii şi civilizaţiei apusene, valori pe care UE şi le aproprie din spaţiul
social de cultură şi civilizaţie a fiecărei naţiuni. Încât, sancţiunea care intervine
nu se revendică unei autorităţi exterioare tablei valorilor consacrate, ci
simbolului personificat al acesteia: Uniunea Europeană. Autoritatea ei este
imanentă, de ordin socialitar, ivită în mod obiectiv prin generalizarea
experienţei sociale şi sublimarea ei valorică. Nu poate fi vorba sau nu trebuie
să fie vorba de o autoritate confiscată sau confecţionată voluntarist în retorte
ideologice aventuriste. UE se profilează sau urmează să se profileze - în acord
cu amintitele valori formative - ca societatea reală a colectivităţilor demo-
naţional - etatice, ca expresia lor politică şi social-culturală.
Ea poate avea ca nucleu societatea civilă a colectivităţii europene.
Dar corelatul ei de autoritate publică nu poate fi sistemul instituţional

comunitar în ansamblul său nediferenţiat, ci voinţa colectivă a statelor membre,
implicit ipostaza ei instituţionalizată - Consiliul European, precum şi, din ce în
ce mai mult, voinţa Parlamentului European; în orice caz, repetăm, nu
ansamblul instituţiilor comunitare. Celelalte instituţii comunitare au finalitate
instrumentală, cum am mai afirmat. De aceea, UE trimite la colectivitatea
europeană, nu la Comunităţile Europene, pe care însă le înglobează ca
instrumente de lucru, cu autoritate delegată chiar şi atunci când ea pare sau
tinde a se exprima în nume propriu. Lipsa unui contur bine precizat al UE,
acuzată gratuit de nu puţini comentatori ai fenomenului, este tocmai marca
specifică a unei entităţi eminamente social-politice, aptă să construiască, într-
un proces de sinteză şi creaţia istorică, un ontos integrativ. El este apt să
cuprindă părţile şi să le dea un sens şi o expresie nouă, dar - pentru a rămâne
viabil - are a se nutri şi a se regăsi îmbogăţit în fiecare dintre ele.
Sub semnul socialităţii, capabilă să imprime o forţă coagulantă de ordin
superior, social-global, obiectivelor, altfel punctuale, ale integrării, stau şi
prevederile Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE). Proiectele şi
acţiunile din compartimentele economic, comercial-vamal şi financiar-monetar
nu-şi pot împlini finalitatea decât prin vasele comunicante ţesute de construcţia
ansamblului social al sistemului Comunităţii Europene. Astfel, „uniunea din ce
în ce mai strânsă a popoarelor europene, vizată de TCE, are în vedere mai mult
Drept comunitar 52
2002)
decât stabilitatea unei pieţe comune ori a unei uniuni economice şi monetare.
Acestea, deşi reprezintă obiective vitale, nu se pot realiza decât prin susţinerea
conjunctă de către toţi actorii şi pe fondul ansamblului condiţiilor favorizante
ale unui tip de determinism social care tinde a se contura operaţional la nivelul
Comunităţii. Progresul economic, o spune şi TCE, trebuie să fie şi unul social,
susceptibil să asigure „îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de
angajare a popoarelor”. Mai mult, numai dacă stă sub semnul acestei finalităţi
el îşi realizează, printr-o conexiune inversă a întregului cu partea, funcţia
particulară, economică.
Pe acest fond, TA adânceşte perspectiva înglobant-socialitară a edificiului
comunitar. Între altele, el mizează pe sporirea rolului factorului subiectual în
mecanismul determinării sociale, scop în care pune accentul pe „dezvoltarea
nivelului de cunoştinţe cel mai ridicat cu putinţă pentru popoarele lor (ale
statelor membre - n.n.) prin intermediul unui acces amplu la educaţie şi la
permanenta sa aducere la zi.” Totodată, dezvoltării economice i se asociază ca
obiective, între altele, „nivelul ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de
protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei, [...] ridicarea nivelului de trai
şi a calităţii vieţii”. TA are în vedere şi „convergenţa performanţelor
economice”, aspect care vizează inevitabil mai mult decât intercorelarea
componentelor economice ale dezvoltării comunitare. În plus, faţă de textul
TCE, TA vorbeşte despre „coeziunea economică şi socială”, nu despre
„coeziunea economico-socială”; coeziunea socială se dezvăluie astfel ca gen
proxim şi scop devansatator al ipostazei ei economice, luată aici ca mijloc de
înfăptuire. În acelaşi timp, TA introduce o clauză generală de flexibilitate
care permite unei majorităţi de state membre să angajeze o cooperare
consolidată, cu condiţia respectării scopurilor, principiilor şi procedurilor
proprii Uniunii.
Una dintre cerinţele care au impus modificarea, prin TA, a TM a fost şi aceea
a înlăturării tentaţiei tehnocratice din stilul activităţii instituţiilor comunitare,
susceptibilă să le îndepărteze de masa cetăţenilor.
În acest sens, TA, preocupat să combată orice discriminare a cetăţeanului,

vorbeşte concludent - în art. 6 A [13] - despre „limitele puterilor pe care [...] le
conferă Comunităţii”. În al doilea rând, solidaritatea - evidenţiată în TA - a
statelor membre nu are în vedere doar aspecte punctuale şi compartimentate
acţional - pragmatic; ele însele se justifică drept manifestări reale ale idealului
şi valorii sociale a solidarităţii, construite comunitar. Fapt relevant, TA invocă
(art. 2.8) „valorile comune ale Uniunii”, precum şi „coeziunea socială şi
teritorială” a acesteia.
Sarcina de lucru 4
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici unui
interlocutor imaginar în ce sens Tratatul de la Amsterdam a deschis
drumul creării unui nou ontos social la nivelul colectivităţilor
europene.
Drept comunitar 53
2002)
TA şi instituţia juridică a cetăţeniei

În aceeaşi ordine, nuanţările făcute prin TA instituţiei juridice a cetăţeniei
Uniunii îşi vădesc semnificaţia. Pe fondul prevederii TM, după care „este
cetăţean al Uniunii orice persoană având naţionalitatea unui Stat Membru”, TA
adaugă: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o
înlocuieşte”. Această precizare dezvăluie, dincolo de aparenţe, o judecată de
valoare.
Cetăţenia este o instituţie juridică pentru că este o valoare politică, aptă să se

obiectiveze plenar în statul de drept. Dar ea îngemănează totodată numeroase
alte ecouri valorice din tabla valorilor sociale. În sfera sa, ea reflectă
societatea întreagă, aşa cum este ea.
Încât, departe de a fi o abstracţie retorică sau o formulă juridică goală, ea

concentrează achiziţii de civilizaţie şi de mentalitate civică.
Cetăţenia naţională este, de aceea, expresia emblematică a condiţiei umane în

ipostaza angajării civice, a exerciţiului social al libertăţii, demnităţii şi
responsabilităţii insului ca personalitate activă.
Statele şi societatea lor civilă se definesc şi prin setul valorilor promovate prin
instituţia juridică a cetăţeniei, înţeleasă, astfel, ca valoare atributivă. Ea
dezvăluie o întreagă metafizică politică. Iar integrarea europeană nu avea cum
să nu antreneze întrebări, atitudini şi reacţii la presiunile factorilor - obiectivi şi
subiectivi - de determinare a regimului juridic al cetăţeniei, cu atât mai mult cu
cât ea este strâns legată de suveranitatea statului. Internaţionaliştii de tot felul,
de ieri şi de azi, au văzut şi văd în cetăţenie o întruchipare remanentă, poate
chiar desuetă, a etapei formării statelor naţionale şi a suveranităţii absolute.
Oricum, integrarea europeană nu putea lăsa fără urmări abordarea clasică a
problematicii cetăţeniei. Ceea ce putem noi vedea şi susţine este în primul rând
faptul că, până la integrarea europeană, cetăţenia virtualilor membri ai Uniunii
era intrinsec naţională, încât, pentru acea etapă, a fi vorbit de cetăţenia
naţională ar fi antrenat o exprimare tautologică. Or, integrarea consolidată prin
crearea UE, a necesitat şi instituirea cetăţeniei Uniunii.
În al doilea rând, este evident că ea este un act de novaţie politico-juridică

întemeiat pe valorizarea, nu pe negarea cetăţeniei naţionale, deşi, prin
definiţie, un act novator cuprinde în sine şi momentul negaţiei
Însuşi criteriul cetăţeniei Uniunii stă în principiul naţionalităţii: este declarat

cetăţean al Uniunii „orice persoană având naţionalitatea unui Stat Membru”.
Desigur, naţionalitatea nu este şi nu poate fi privită exclusivist bioetnic, ca un
dat absolut, primordial şi fatal; ea s-a socializat tot mai mult, deşi nu-şi pierde,
prin aceasta, aşa cum vizează unii teoreticieni sau politicieni, încărcătura etnică
încă în bună măsură definitorie. Este o etnicitate istorică, întemeiată tot mai
Drept
Reţinecomunitar
rolul 54
principiului
naţionalităţii!
2002)
mult în spiritualitate şi în adeziunea fiinţială la valorile ei constitutive, nu în
„vocea sângelui” şi alte exclusivisme atavice. În felul acesta, naţionalitatea
există şi are a se regăsi deschizându-se spre noi forme de socialitate. În
consecinţă, principiul naţionalităţii uneşte, nu desparte cetăţenia Uniunii de
aceea a statelor membre; el este firul continuităţii lor, vasul lor comunicant. De
aici şi statutul cetăţeniei Uniunii, care completează cetăţenia naţională, nu o
neagă, înlocuind-o. Achiziţiile de experienţă civică specifică naţiunilor, precum
şi valorile ireductibile, conjuncte lor, îmbogăţesc conţinutul cetăţeniei Uniunii;
prin ele, aceasta se ridică de la conceptul abstract şi de la proiectul voluntarist
la regimul palpabil al unei instituţii viabile; suportul ei generator este tocmai
diversitatea ireductibilă a valorilor etatic-naţionale, proprii cetăţenilor statelor
Uniunii. În acest sens, cetăţenia Uniunii se edifică inductiv. Motiv pentru care
relaţia ei cu cetăţenia naţională nu este de la genul proxim la diferenţa
specifică; cetăţenia naţională nu se susţine ontologic prin raportare la aceea
unională, iar axiologic, ea cuprinde în propria-i condiţie elementele de
universalitate ce o consacră ca valoare politică. Aici nu e nevoie de medierea
cetăţeniei Uniunii ca pretins purtător unic de universalitate. Ea nu este o
transcendenţă, ci subzistă, cum se precizează în TA, ca o completare la aceea
naţională. Relaţia lor de conjuncţie funcţională este totuşi univoc
întemeietoare. Numai ca cetăţean al unei patrii poţi resimţi şi trăi condiţia
cetăţeanului Uniunii. Ultima dintre ele nu poate fi revendicată abstract nici de
către apatrizii trăitori în Europa; ei au totuşi o patrie de suflet, în numele căreia
aspiră la statutul de cetăţean al Uniunii. Altfel, ideea de cetăţean universal,
având o recunoscută carieră încă în gândirea politică mai veche, este un
nonsens; în pofida grandorii unui ecumenism subsumat, ea probează un vid de
gândire şi un nihilism greu de mascat întrucât pretinde să construiască
universalismul condiţiei umane dincolo de orice suport ontologic. Or acesta se
originează cu necesitate în sentimentul apartenenţei la o patrie: naturală,
adoptată sau măcar imaginată. Numai în limitaţia cathartică, metafizică a
Patriei afli temeiul şi fiorul valorilor eterne. Bieţii internaţionalişti! Ei nu ştiu
sau se fac a nu şti că ideea patriei universale este o contradicţie în termeni, aşa
cum este şi aceea a cetăţeniei universale. Patria e Patrie pentru că nu e un
spaţiu fizic sau psihic nelimitat; în limitaţia ei stă întreaga ei personalitate
infinit complinitorie. Iar cetăţenia, ca apartenenţă formal statuată la cetatea
dată, nu poate fi universală. Proteismul ei civic şi politic stă în localismul ei
recuperator de energii şi dornic la acea deschidere născută din conştiinţa
limitaţiei. De bună seamă, atunci când umanitatea va atinge stadiul condiţiei
cosmice, termenii problemei se vor schimba.
Referitor la cetăţenia UE, aceasta nu poate fi - în baza celor afirmate mai sus
- un tip în sine şi pentru sine de cetăţenie, situat alături, deasupra sau în
opoziţie cu aceea naţională; ea se legitimează doar prin suportul şi corelatul
ei naţional. Totodată, la rându-i, din această poziţie, ea poate da imbold
cetăţeniei naţionale, întreţinându-i conştiinţa critică a limitelor, dar şi
năzuinţa autodepăşirii. Cetăţenia UE, dacă este secundă sub aspect
ontologic, nu este nicidecum secundară în finalitatea ei valorică şi
integrativă.
Cât priveşte raportul juridic dintre cele două forme de cetăţenie, acesta nu este
unul de drept constituţional, cu reducţii aici inacceptabile, proprii unei
Drept comunitar 55
2002)
construcţii etatice federative. Uniunea Europeană este - şi în această privinţă -
un edificiu specific, capabil să-şi sporească în timp originalitatea.
Alte contribuţii ale TA la procesul integrării europene
În baza celor prezentate, apreciem că în modificările realizate de TA asupra
unora dintre prevederile TM, înfăţişate în parte mai sus, subzistă implicat
spiritul socialitar al TA, apt să confere Comunităţii Europene o funcţie de
construcţie socială sporită, menită a îngloba obiectivele economice, dar şi a le
depăşi spre noi orizonturi socio-valorice. Referitor la modificările aduse de TA
la TUE, ele privesc - aşa cum am încercat să arătăm supra - mai mult decât
aspectul politic: anume construcţia unui cadru ontosocial integrativ la nivelul
UE, cu rol de structură generativă de noi relaţii, supraordonată instituţiilor,
procedurilor şi mecanismelor comunitare, dar emergentă entităţilor statale şi
naţionale componente, în măsură să le coreleze în realizarea şi realitatea
deplină a unităţii lor instituite. Dacă ne-am oprit asupra a ceea ce am considerat
a fi semnificaţia majoră a TA, acesta cuprinde însă diferite elemente de
conţinut, reflectate cu grijă în literatura problemei. De aceea, nu semnalăm
decât unele aspecte.
Astfel, TA duce mai departe ideea corelării instituţionalizate a metodei
comunitare cu aceea interguvernamentală, redistribuind de la pilonul 3 spre
Comunităţi atribuţiile în materia vizelor, azilului, imigrării şi a altor politici
privitoare la libera circulaţie a persoanelor. Transferul (cu unele derogări, cel
puţin temporare) a acestor competenţe către sistemul instituţional comunitar se
justifica prin eficienţa mijloacelor de acţiune de care dispunea în această
privinţă Comunitatea şi pe care al treilea pilon nu le avea. Pilonului trei îi revin
acum problemele cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, pentru
care TA introduce instrumente juridice inspirate de sistemul comunitar
(„decizia-cadru”) şi extinde competenţele Curţii de Justiţie.
Între obiectivele UE fixate prin TM, ale căror dispoziţii au fost reaşezate prin
TA, figurează şi acela privitor la afirmarea identităţii Uniunii în relaţiile
internaţionale (şi) prin folosirea pârghiilor unei politici externe şi de securitate
comune, implicit prin definirea în timp a unei politici de apărare comune,
capabilă să conducă la o apărare comună dacă Consiliul European hotărăşte
acest lucru. Aşa cum s-a remarcat şi în literatura românească a problemei, TA
înlocuieşte definiţia termenului în cauză cu o definiţie progresivă a politicii de
apărare comună. Totodată, Uniunea Europei Occidentale (UEO) este privită ca
„parte integrantă din dezvoltarea Uniunii”. TA dispune şi instituirea funcţiei de
Înalt Reprezentant pentru Politica Externă, în persoana secretarului Consiliului
UE. TA precizează, de asemenea, condiţiile în care acesta să se integreze
cadrului juridic al UE. TA a preconizat măsuri de perfecţionare şi în domeniul
instituţional, domeniu ce va fi analizat în altă ordine. Reţinem aici numai
faptul, amintit în alt context, că Parlamentul European este chemat să joace un
rol cu adevărat important în adoptarea legislaţiei comunitare în baza extinderii
procedurii codeciziei la 24 de noi domenii, ceea ce a însemnat lărgirea
responsabilităţii sale legislative în aproape întreaga arie a legislaţiei
comunitare. Îi revine în continuare Consiliului European atribuţia de a stabili
orientările generale ale politicii externe şi de securitate comună, dând deciziile
asupra strategiilor comune în domeniile în care statele membre au interese
majore, strategii care să fie materializate în cadrul UE. De aici rezultă, încă o
Drept comunitar 56
2002)
dată, că TA continuă linia concepţiei fundamentale a prevalenţei voinţelor
naţionale în luarea deciziilor majore legate de procesul integrării şi de folosirea
în acest scop a structurilor comunitare. Dar TA nu marchează încheierea unei
evoluţii instituţionale; aşa cum s-a apreciat, el reprezintă o fază a unui proces
constant de dezvoltare.
Sarcina de lucru 5
Explică, într-un text argumentativ, ce raport există între cetăţenia
europeană şi aceea naţională.
2.2. Modificări instituţionale în perspectiva extinderii UE

2.2.1. Tratatul de la Nisa şi contribuţia sa la evoluţia instituţională a UE
De la TA la TN
Anul 1999 anunţa deja starea febrilă a sfârşitului de secol şi de mileniu, dar şi a
continuităţii novatoare în construcţia comunitară şi a integrării europene
dincolo de acest prag psihologic. Era anul în care au fost lansate Euro şi faza a
III-a a Uniunii Economice şi Monetare şi a intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam.
Reţine TA lăsase totuşi nerezolvată o seamă de probleme instituţionale, motiv pentru
contextul
istoric al
care s-a vorbit, poate prea apăsat, despre „insuccesul Amsterdam-ului” sau
încheierii chiar despre „eşecul negocierii Amsterdam”. Ca urmare, o conferinţă
Tratatului de interguvernamentală, anunţată încă la Amsterdam şi legată de perspectiva unei
la Nisa! noi extinderi a UE, îndeosebi către ţările Europei centrale şi de est, s-a
desfăşurat la Nisa în decembrie 2000. Ea a adoptat un proiect de Tratat care,
definitivat apoi, a fost semnat în 2001 în aceeaşi localitate franceză, intrând în
vigoare la 1 februarie 2003. Dispoziţiile sale au fost încorporate tratatelor
existente. Acestea, aşa cum au fost modificate prin Tratatul de la Nisa (TN),
reprezintă, până la posibila ratificare a Constituţiei europene, fundamentul
instituţional al Uniunii şi al Comunităţilor.
Prevederile TN
Aportul esenţial al TN este, aşa cum s-a apreciat, de natură instituţională.
Astfel, între altele, TN prevede modificări ale componenţei instituţiilor din
perspectiva extinderii UE la cel puţin 27 de state. Pentru Parlamentul
European, s-a hotărât ca, începând cu legislatura 2004-2009, numărul
eurodeputaţilor să nu depăşească 732, locurile fiind repartizate între statele
membre şi acelea candidate (pentru România - 33 locuri, ele fiind ocupate de la
data aderării la UE - 1 ianuarie 2007). TN consolidează rolul colegislator al
Parlamentului European.
Drept comunitar 57
2002)
Lărgirea Uniunii la aproape 30 de state membre este de natură să antreneze
dificultăţi cu efecte blocante în realizarea acordului cu unanimitate în Consiliu.
Pentru limitarea lor, TN a redus cazurile în care statele membre pot folosi
dreptul de veto. În baza acestei prevederi, deciziile asupra unor categorii de
dispoziţii care până la intrarea în vigoare a TN erau luate prin unanimitate,
urmau să fie adoptate cu majoritate calificată. Astfel, în materia politicilor
comunitare, dispoziţiile privind cooperarea judiciară civilă ori acordurile
comerciale asupra serviciilor sau proprietăţii intelectuale reveneau acum
deciziilor cu majoritate calificată. Merită semnalat faptul că între
reglementările privind folosirea votului figurează şi aceea după care
majoritatea calificată trebuie să cuprindă 62% din populaţia totală a UE
(verificarea fiind făcută la cererea unui membru al Consiliului). Se poate lesne
observa că, dincolo de aspectul tehnic al reglementării în cauză, stă principiul
democratic, de conţinut, al forţei de reprezentare prin vot a voinţei populare
majoritare a Comunităţii, voinţă care, altfel, nu e automat acoperită de votul
majoritar al membrilor Consiliului. Condiţia tehnică a votului majoritar
exprimă în fapt avansul politic al democraţiei reprezentative în exerciţiul
comunitar şi de integrare. Voinţa etatică reprezentată de fiecare membru al
Consiliului trebuie, astfel, să consume cu voinţa populară majoritară a Uniunii.
Aceasta din urmă este temeiul celei dintâi. Se avansează, la acest nivel, spre o
democratizare reală a structurilor instituţionale, chiar dacă aici procesul - în
curs de perfecţionare - nu calchiază în formă, ci prelungeşte în conţinut natura
democratică a statelor membre ca puteri publice naţionale. Reprezentativitatea
nu e nici aici o problemă de cantitate dacă nu e mai întâi una de esenţă. Ea se
înscrie ca o componentă hotărâtoare în trendul construcţiei integrative la nivel
social a vieţii şi civilizaţiei Uniunii Europene.
În legătură cu Comisia Europeană, TN sporeşte puterile preşedintelui în

scopul adâncirii coerenţei unui colegiu ce urmează să numere mai mult de 20
de membri. Odată cu semnarea tratatului de aderare a României şi Bulgariei,
Consiliul decide asupra numărului membrilor Comisiei. Modalităţile de
rotaţie în compunerea colegiilor succesive vor respecta principiul tratării
egale a statelor membre, corelat cu acela al reflectării satisfăcătoare a
criteriului demografic şi geografic.
În acelaşi timp, aşa cum s-a apreciat, sistemul jurisdicţional a fost modificat
foarte discret şi foarte profund. Între prevederile TA figurează unele care
depăşesc, prin importanţa lor, aspectul pur tehnic. Astfel, fiecare stat membru
urmează să aibă un reprezentant la Curtea de Justiţie. Totodată, se are în vedere
crearea camerelor jurisdicţionale specializate pe anumite domenii litigioase şi o
redistribuire a competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă. TN
face precizări de ordin funcţional asupra Curţii de Conturi, a Comitetului
Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor.
Noi prevederi, în raport cu TA, apar şi în ce priveşte cooperarea

consolidată. Ea a făcut obiectul unei incontestabile promovări prin TN,
câmpul său de aplicare fiind extins, cu o logică ireproşabilă, la al doilea
pilon (PESC), cu excepţia domeniului apărării. Potrivit TA, statele membre
realizau cooperarea în baza cadrului instituţional unic şi în interesul Uniunii
şi a celorlalte state membre. Dar mecanismul cooperării consolidate era
Drept comunitar 58
2002)
grevat de condiţii greu de împlinit practic. Or, prin TN, un stat membru nu
mai poate opune un veto iniţierii acestui tip de cooperare, la a cărui
declanşare e necesară, totuşi, participarea a minimum 8 state.
TN se situează pe linia continuităţii efortului de consacrare a valorilor

democratice în construcţia europeană. Dar, dacă în TA accentul era pus pe
sancţionarea unui stat membru care încălca drepturile şi libertăţile
fundamentale (statuate în Convenţia europeană, elaborată în cadrul Consiliului
Europei şi semnată în noiembrie 1950 la Roma), TN mizează pe prevenirea
nesocotirii lor. În acest sens, Consiliul, în baza unei propuneri făcute de o
treime dintre ţările membre către Parlamentul European ori de către Comisie,
poate constata - cu o majoritate de 4/5 dintre membri, pe baza avizului conform
al Parlamentului European şi după audierea statului în cauză - riscul evident de
violare a drepturilor şi libertăţilor care fundează Uniunea. Recomandările
adresate statului în cauză au astfel un rol preventiv.
Conţinutul Cartei UE a Drepturilor Fundamentale
De Nisa se leagă şi constituirea Convenţiei care a proclamat la 7 decembrie
2000 „Carta UE a Drepturilor Fundamentale”. Încă în octombrie 1999,
Consiliul European a lansat, la Tampere (Finlanda), proiectul edificării unei
„arii de libertate, securitate şi justiţie în UE”. Elaborarea acestui document a
reprezentat, în opinia generală, unul dintre cele mai importante evenimente,
marcând hotărâtor evoluţia procesului integrării. Progresul construcţiei Europei
unite, el însuşi o continuare în plan comunitar şi integrativ a achiziţiilor
calitative de ordin economic şi tehnologic, politic şi social-democratic în
statele membre, trebuia să dobândească expresia concentrată a unui summum
valoric, care a luat forma Cartei Drepturilor Omului în UE.
În opinia noastră, documentul era o tentativă, poate insuficient conştientizată

axiologic, de a revitaliza politic moştenirea de cultură şi civilizaţie europeană
în linie democratică, legată de aceea spirituală şi morală. Demnitatea umană,
libertatea, egalitatea, solidaritatea şi alte valori universale erau proiectate în
câmpul ontos-ului social integrativ al Uniunii.
În acest cadru, ele aveau şansa să nu mai fie exigenţe mai mult sau mai puţin
abstracte, putând să devină proiect nemijlocit, susţinut politic şi juridic, al
condiţiei reale a omului european. Până la apariţia Cartei, sistemul comunitar
de protecţie a drepturilor omului avea o seamă de limite. Acesta asigura o
protecţie indirectă prin intermediul principiilor generale ale dreptului
comunitar. Totodată, asigurarea protecţiei era la latitudinea judecătorilor;
încorporarea drepturilor fundamentale în ordinea juridică a Comunităţii doar
prin invocarea precedentelor (tradiţii constituţionale comune statelor Uniunii,
instrumente internaţionale) nu garanta convingător siguranţa legală. Or, prin
catalogul de drepturi enunţate în Cartă, se asigură circumscrierea lor exactă,
anterior oricărei dispute cu comunitatea sau cu autorităţile naţionale. La acestea
se adaugă şi faptul că în sistemul existent perceperea la nivelul cetăţeanului
Uniunii a protecţiei şi a beneficiului ei erau grevate de un tehnicism care
reclama sprijinul juriştilor. Invocarea tradiţiilor constituţionale comune şi a
izvoarelor dreptului internaţional nu putea opera spontan şi direct, ci rămânea
Drept comunitar 59
2002)
un act tehnic; el dilua însă semnificaţia valorică şi impactul psihologic al
drepturilor recunoscute omului şi care, pentru el, trebuiau să rămână palpabile.
În acest context, adoptarea Cartei - în care sunt legitimate şi drepturi de nouă
generaţie, precum dreptul la protecţia secretului datelor personale, drepturi în
materie bioetică sau dreptul la o administraţie funcţională) - a permis depăşirea
în bună măsură a unor carenţe în ce priveşte protecţia drepturilor omului. Mai
mult, ea face pasul vizibil de la protecţia juridică formală a drepturilor omului
la protecţia propriu-zisă a omului. Iar sub aspect strict juridic, perspectiva
integrării Cartei în tratate, deşi lăsată deschisă „procesului post-Nisa”, oferea
totuşi posibilitatea unei interpretări mai largi a legislaţiei secundare tangente
drepturilor sociale inserate în Cartă.
Ceea ce s-ar putea totuşi evalua critic este concepţia care stă la baza Cartei.
Documentul - deşi, cum afirmam supra, urmăreşte să plaseze problematica
drepturilor omului în câmpul real al vieţii comunitare şi al integrării europene
-cu toate acestea el livrează de fapt o listă a drepturilor fundamentale, neputând
evita aspectul unui elaborat oarecum prefabricat. Astfel, nu este suficient
valorificată experienţa normativă a sistemelor naţionale de drept în materia
protecţiei juridice a drepturilor omului; acestea sunt un laborator viu de reguli,
în care producţia normativă are lor inductiv, prin generalizarea şi
abstractizarea situaţiilor concrete. Or, o construcţie proiectivă, dusă din
generoase, dar abstracte exigenţe, nu poate obţine convingător forţa vie a unei
normări provocate de situaţii, aptă să producă răspunsul normativ cel mai
adecvat. Soluţia nu poate fi alta decât aceea a generalizării la nivelul Uniunii a
experienţei de cunoaştere socială şi de politică legislativă a statelor membre.
Iar rezultatul astfel obţinut, cristalizat în valori eurointegrative şi în norme
comunitare chemate să le exprime firesc, se reîntoarce la sursa naţională
originar generativă a vieţii comunitare; pentru aceasta din urmă, cele dintâi
sunt acum valori regăsite şi respectiv, modele normative cu adevărat viabile.
Sarcina de lucru 6
Enumeraţi în 10 rânduri principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa.
O perspectivă critică asupra conţinutului şi limitelor proiectului de Tratat instituind o

Constituţie pentru Europa
Tratatul de la Nisa avea anexată o Declaraţie privind viitorul Uniunii. În baza
ei şi a întrunirii Consiliului European la Laeken/Bruxelles, în decembrie 2001,
s-au desfăşurat lucrările pe o perioadă ce a depăşit un an - ale Convenţiei
(Conventului) pentru viitorul Europei, la care au participat şi reprezentanţi ai
statelor candidate. Declaraţia de la Laeken ceruse o concentrare pe o seamă de
aspecte instituţionale vitale pentru Comunitatea Europeană şi pentru Uniune:
delimitarea strictă a competenţelor în cadrul UE; reducerea numărului
instrumentelor legislative şi folosirea mai hotărâtă a legislaţiei-cadru; mai
multă democraţie, ca şi transparenţă şi eficienţă în luarea deciziilor şi
Drept comunitar 60
2002)
funcţionarea instituţiilor; clarificări asupra statutului Cartei drepturilor
fundamentale. Alături de cele enunţate şi ca un corolar al lor, se cerea
simplificarea Tratatelor CE şi UE, delimitarea mai clară a identităţii UE în
raport cu Comunităţile, elemente care să permită în cele din urmă adoptarea
unei constituţii europene. Convenţia a antrenat la dezbateri societatea civilă
prin parteneri sociali şi lumea afacerilor, prin organizaţii neguvernamentale,
mediul academic şi alţi factori de opinie. Ea a procedat apoi la sinteza ideilor şi
propunerilor făcute, decelând raţionalitatea propunerilor favorabile, dar şi a
acelor nefavorabile organizării constituţionale a UE. Prin dezbateri şi
compromisuri, a fost posibilă adoptarea consensuală a unui proiect de Tratat
asupra unei Constituţii pentru Europa, aprobat de Consiliul European din iunie
2003 (Thessalonic). Conferinţa interguvernamentală, după eşecul din
decembrie 2003, rezultat din opoziţia Spaniei şi Poloniei (care se opuneau
abandonului condiţiilor de vot bazat pe majoritatea calificată, stabilit prin
Tratatul de la Nisa), s-a încheiat prin adoptarea unei versiuni uşor modificată în
iunie 2004. A urmat semnarea a ceea ce s-a numit Tratatul de instituire a
unei Constituţii pentru Europa (octombrie 2004). Documentul a fost semnat
la Roma, simbolic în aceeaşi sală unde fuseseră semnate tratatele din 1957.
În ce priveşte conţinutul său, proiectul schimbă profund arhitectura Uniunii; ea
urmează să primească pe viitor personalitate juridică, în timp ce Comunitatea
Europeană va dispărea. Structura instituţională va evolua şi ea. Astfel, între
altele, Consiliul European ar urma să fie prezidat de o personalitate care să nu
fie aleasă din rândul şefilor de stat sau de guvern în exerciţiu; un ministru al
afacerilor externe al UE ar prezida Consiliul afacerilor externe, care ar aparţine
Comisiei; Preşedintele Comisiei ar fi ales de Parlament în funcţie de rezultatul
alegerilor europene. Dar, aşa cum s-a apreciat, în cazul că aceste reforme vor
îmbunătăţi „vizibilitatea” exterioară şi legitimitatea democratică a Uniunii, ele
ar putea totuşi multiplica, în acelaşi timp, riscurile unor dificultăţi interne. De
asemenea, majoritatea calificată din Consiliu va fi simplificată începând cu
2009. Totodată, bazele instrumentelor juridice ale Uniunii vor fi radical
schimbate: competenţele vor fi redistribuite pe „categorii generice”
(competenţe exclusive, competenţe partajate ş.a.), unele rămânând
particularizate pe politici sectoriale. Sistemul normativ va cuprinde legea
europeană (corespunzând vechilor reglementări de bază), legea-cadru
europeană (pentru vechile directive), regulamentul european (pentru vechiul
regulament şi vechea directivă) etc.
Se poate observa că decizia bazată pe unanimitate, semn al interetatismului, va
rămâne în vigoare în numeroase cazuri, nu doar în aria politicii externe şi de
apărare, ci în egală măsură în unele domenii sensibile, evidenţiate de Tratatul
Comunităţii Europene, precum armonizarea fiscalităţii sau politicile sociale. De
aceea, Constituţia pentru Europa nu este o constituţie federală, iar sistemului
instituţional al Uniunii îi lipsesc multe pentru a-l compara cu acela al unui stat
federal.
Validitatea Tratatului constituţional a fost condiţionată de ratificarea la nivel

naţional, după procedurile fiecăruia dintre cele 25 de state membre. În
august 2005, ratificaseră deja Tratatul 13 state membre. Dar referendumul
organizat în acest scop în Franţa (mai 2005) şi Olanda (iunie 2005, aici cu
rol consultativ) l-au respins. Ca urmare, Consiliul European din iunie 2005 a
Drept comunitar 61
2002)
hotărât prelungirea procesului de ratificare peste termenul stabilit (1

noiembrie 2006).
Respingea, prin voinţă populară, a Tratatului în ţările amintite nu este, socotim,

întâmplătoare. Ea trebuie să dea oricum de gândit politicienilor, dar şi
doctrinarilor. Nu atât ritmul, considerat poate prea alert, al consolidării
constituţionale a comunitarizării cât şi a UE în ansamblu - în raport cu
sedimentarea, într-un ritm socotit probabil mai lent, în mentalul public, a
conştiinţei identităţii constituţionale europene - explică acest refuz. El este
semnificativ prin starea de spirit ce l-a provocat, mai puţin manifestă, dar
puternică în adâncurile psihologiei colective. Nu doar popoarele celor două
state, dar şi celelalte au perceput instituţiile comunitare, cum am mai constatat,
ca entităţi nu o dată exterioare, de factură birocratică şi înstrăinată faţă de viaţa
de fiecare zi cu problemele ei, dar şi faţă de viaţa mai adâncă, a felului de a fi
într-o istorie trăită şi condensată metafizic şi afectiv în experienţe care nu pot fi
reduse la proiecte politice. Numai când un proiect politic, aici Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa, are a îngemăna şi exprima nu doar
politic, ci - la modul cel mai concentrat, desigur - însuşi orizontul socialitar
global al arealului european unit, atunci Constituţia Continentului va putea
cuprinde emblematic fiinţa întreagă a Europei înfrăţite, în care fiecare etnie
endogenă dar şi fiecare resortisant, endogen sau nu, se vor regăsi precum
pasărea în aerul ce îi permite zborul. Ca să fie un proiect viabil şi o cale de
urmat, Tratatul constituţional trebuie să fie şi un bilanţ; el are a fi acea
suprastructură politico-juridică aptă să exprime formal achiziţiile întregii
dezvoltări căreia i-a urmat. Altfel, rămâne un elaborat al voinţei pure. În faza
actuală, acesta nu e un pericol chiar aşa de abstract. Încât, ceea ce pare a fi un
eşec, fie şi provizoriu, al implementării juridice a Tratatului în viaţa
europenilor integraţi sau în curs de integrare, este mai degrabă un câştig de
luciditate şi o lecţie de spirit critic nutrite în conştiinţa publică, transformată
din martor în actor principal al Europei integrate. Votul negativ a demonstrat
că integrarea nu este un scop în sine, o performanţă de imagine şi exerciţiu
politicianist; supralicitată, cântată şi ideologizată îndestul, ea are, însă, a servi
şi a se mula pe tendinţa firească a europenilor de astăzi de a construi punţi
Atenţie la durabile între ei şi, astfel, spre sinele lor.
întrebările
ridicate de Pusă în acest registru, problema Constituţiei UE antrenează - tocmai pentru că
problema este o problemă -, o seamă de interogaţii inevitabile. Experienţa istorică a
Constituţiei UE! oricărui popor este o iniţiere existenţială; înacest sens, Tratatul constituţional
al UE are, dincolo de latura sa tehnică, acel suflu spiritual capabil să sublimeze
experienţele naţionale, particulare în forma lor, dar universale prin valorile lor
constitutive, pentru a le reverifica şi exprima atât acoperitor cât şi esenţial? Se
regăseşte în acest document fiecare entitate etnică sau individuală, altfel spus -
are el o reprezentativitate (inclusiv sub aspect juridic) scontată? Condiţia
juridică a Tratatului exprimă în măsura aşteptată, pe lângă forma externă
(forma de exprimare) a izvorului fundamental de drept, acea formă internă,
ordonatoare ierarhică de principii, norme şi instituţii de drept, chemate să
reflecte noncontradictoriu misiunea Comunităţii şi a Uniunii? În ce măsură
solemnitatea juridică a documentului, fiind cu necesitate una de stil şi limbaj,
de voinţă politică prescriptivă, este mai întâi, totuşi, una imanentă, izvorând din
principiile directoare? Constituţia UE statuează unitatea în diversitate. Dacă
Drept comunitar 62
2002)
unitatea europeană trebuie construită, diversitatea pe multiple planuri proteică a
actorilor ei naţionali apare ca o tendinţă naturală. Şi cu toate acestea, ea poate
slăbi, periclitând forţa creaţiei naţionale, în care stă şi puterea ca atare a
structurilor de integrare. Ne întrebăm, de aceea, cât de concludente sunt
mijloacele juridice de prevenire a destrucţiei politico-ideologice pe care o
generează federalismul sau alte strategii mondialist-nivelatoare? Ce garanţii
constituţionale, în acord cu voinţa popoarelor Uniunii, previn aventurismul
politic antinaţionalist? În fine, dacă raportăm textul Constituţiei UE nu la
conjunctura istorică şi la oportunităţile prin definiţie trecătoare, ci la idealurile
şi năzuinţele perene ale umanităţii, ne putem întreba asupra valorii ei de
universalitate autentică. În acest sens, o abordare încă ideologică şi interesată a
problematicii drepturilor omului nu întreţine oare sau chiar acutizează, în
numele iubirii umane şi a libertăţii concepute liberalist- egocentric,
comportamente anomice în ordine individuală, care distrug fibra bioetică a
individului, după cum şi pretenţii revendicative, iredentiste din partea celor
care se cred îndreptăţiţi să inventeze drepturi colective, generatoare de tensiuni
macrogrupale? O abordare subiectivistă a drepturilor omului, drapată, cum
afirmam şi în alt context, în justificări universaliste, poate amorsa conflicte
intraeuropene care să evidenţieze încă odată în istoria continentului nostru că
forţele entropice cele mai puternice sunt aici, nu în afara Europei şi a
mentalului nostru. Constituţia UE poate mărturisi, şi ea, despre adevărata
universalitate a condiţiei umane, exprimată juridic prin acele drepturi şi în acel
mod mai potrivit de a le susţine, care să pornească nu de la formule inventate,
propulsoare a individualismului dizolvant, ci de la suflul valorilor capitale ale
umanităţii personalizate în fiecare popor. Individul nu are cum să fie liber decât
în relaţia socială cu „ceilalţi”; el se formează şi se defineşte ca om, ca fiinţă
liberă în baza valorilor colective, nereduse însă la etnicitatea exclusivistă.
Condiţia umană se revendică prioritar spiritualităţii; ea este mai ales cosmică,
decât telurică. Din această perspectivă, Constituţia UE are a-şi redefini nu doar
substanţa juridică prescriptivă; întâi de toate, ea are a-şi redefini temeiul
metafizic. O rediscutare întemeietoare - filosofică, bioetică, pedagogică - a
problematicii drepturilor omului rămâne de aşteptat; ea ar putea pune bazele, la
început de mileniu, unei perspective axiologice capabilă să elimine falsele
probleme, orientând atitudinea politică şi normarea juridică în materie. În
această privinţă, Constituţia UE mai are de parcurs drumul clarificărilor
esenţiale.
Nu puţini autori, nu numai din spaţiul literaturii politico-juridice româneşti,
discută despre Constituţia UE ca şi cum ea ar fi o realitate juridică
implementată, deşi ei înşişi admit că lucrul abia urmează să se producă. Nu o
dată, un entuziasm dogmatic obturează declamatoriu înţelegerea adevăratei
substanţe a documentului. Nu este însă rostul paginilor prezente să încerce
analiza monografică a Constituţiei UE, a cărei înţelegere reclamă, de altfel, un
efort colectiv de clarificare.
Sarcina de lucru 7
Identifică limitele de viziune ale Cartei UE a Drepturilor Fundamentale
(3-5 fraze)?
Drept comunitar 63
2002)
2.2.2. Extinderea vestică şi sudică a integrării în Comunităţi

Extinderea, o altă ipostază a integrării
Am desprins în paginile anterioare că integrarea are ca dimensiune
emblematică construcţia instituţională şi normativă comunitară, fără însă a se
reduce la ea. Componenta interguvernamentală a integrării joacă în ordinea ei
un rol indispensabil în realizarea unităţii europene şi în afirmarea identităţii
UE. Şi aceasta, pentru că integrarea însăşi este procesul reordonării organice a
tuturor factorilor constituenţi într-o structură auto-generatoare de energii
turnate în forme instituţionalizate şi de cooperare. Această structură este tocmai
Uniunea Europeană.
Raportată la angrenajul constitutiv al UE, extinderea integrării este, cum am
constatat, mai mult decât o dezvoltare pe orizontală şi o creştere spaţio-
cantitativă. Ea antrenează schimbări structurale, instituţional-comunitare, dar şi
de cooperare ameliorată. Încât, paradoxal, ceea ce numim extindere şi pare,
terminologic, a veni în contradicţie cu intensiunea unui proces de consolidare
interioară precum este integrarea, constituie expresia necesară a unei faze
superioare a construcţiei europene. Acum continentul nostru are a se cuprinde
pe sine integral, are a-şi exprima tendenţial identitatea la nivelul întregii
Europe. Desigur, e vorba de o direcţie evolutivă aflată în momentul de faţă
într-o fază hotărâtoare, dar încheierea ei ulterioară va întâmpina o conjunctură
care, fiind în linii mari previzibilă, nu va putea fi întru totul controlabilă.
Oricum, extinderea Comunităţilor, mai recent spre centrul şi estul

Europei, s-a dovedit un proces de construcţie şi reconstrucţie interioară;
ea este o altă faţă şi o altă fază a integrării europene în derulare. Extinderea
este chemată să împlinească o misiune asumată şi urmărită consecvent, să
închidă cercul identităţii europene la scară continentală: acea „limitaţie care
nu limitează”, acea realitate politică şi spirituală aptă să se deschidă spre
toate zările în măsura în care, numai, se descoperă pe sine şi îşi obiectivează
creativ necesara diferenţă specifică.
Literatura problemei prezintă pe larg trendul extinderii, cu avataruri şi izbânzi

luând proporţii de epopee. Ar fi superfluu să-l descriem prin reducţie la
amănunte. Vom marca doar momentele definitorii ale extinderii.
De la crearea, la începutul anilor ’50, a primei Comunităţi Europene (CECO)
de către cele şase Înalte Părţi Contractante şi până la extinderea spre est a
Uniunii Europene instituite la Maastricht în 2002 şi numărând la începutul lui
2007, după aderarea României şi Bulgariei, 27 de state, s-a străbătut un drum
presărat cu nu puţine dificultăţi în încheierea negocierilor de aderare şi în
acceptarea acquis-ului comunitar. Pentru ca statele aderante „să se
europenizeze” (în sensul acceptării valorilor politice, economice şi
instituţionale ale Comunităţilor, precum şi a expresiei lor juridice: acquis-ul
comunitar) a trebuit ca Europa comunitară şi integrată - la început ca Idee şi
Drept comunitar 64
2002)
apoi ca realitate palpabilă - „ să se franţuzeze”, „să se hispanizeze” etc., etc. iar
acum „să se românizeze” ori „bulgarizeze”, adică să se regăsească pe deplin în
concretul ei, în dimensiunea diversă a naţionalului. Aceasta nu este forma
exterioară a unui numitor comun - valorile integrative, ci conţinutul viu al
particularului pe care se sprijină şi prin care se justifică integrarea. Ea se
legitimează ca integrare a ceva.
Din această perspectivă, Europa unită nu poate fi decât o uniune europeană a

naţiunilor: unitatea ei stă în diversitatea ce o justifică şi o susţine. Iar
extinderea UE, implicit spre estul continentului, duce până la capăt logica sa
interioară: o logică a diversităţii care uneşte. În acest sens, extinderea
Comunităţilor şi a UE a reprezentat o necesitate care, virtual, a însoţit
permanent procesul comunitarizării şi al integrării. Din punct de vedere
practic, ea s-a realizat însă pe etape.
Aderarea Danemarcei, Marii Britanii şi Irlandei

În sensul mai sus acceptat, nu Comunităţile s-au extins, în evoluţia lor, ci
integrarea în structurile unificate ale acestora s-a extins. Iar evoluţia CEE,
apoi a CE şi a UE a însemnat totodată reglarea şi perfecţionarea condiţiilor de
aderare, a aspectelor de procedură şi de reprezentare instituţională a
Comunităţii în procesul negocierilor de aderare. Negocierile cu statul solicitant
aveau să fie purtate de Consiliu; la primirea unei cereri de adeziune, Consiliul
trebuia să se pronunţe în unanimitate. Complementaritatea componentelor celor
trei Comunităţi şi fuzionarea ulterioară a instituţiilor lor a impus ca cererile de
aderare să fie adresate simultan acestora. Mai târziu, prin Actul Unic European,
Parlamentul era chemat să emită un aviz conform asupra extinderii.
Ceea ce a caracterizat extinderea încă de la început - totuşi cu inevitabile
nuanţe de la un caz la altul - a fost faptul că negocierile de aderare nu luau în
discuţie obiectul şi sensul integrării ori finalitatea ei practică. Se negociau doar
măsurile tranzitorii şi termenele de adaptare a noilor membri la acquis-ul
Reţine aceste comunitar, nu şi regulile existente. Ceea ce dovedeşte consecvenţa proiectului
aspecte deosebit
de importante!
comunitar şi a liniilor sale directoare, în raport cu care conjunctura atingea
modul de negociere şi circumstanţele ei, dar nu principiile întemeietoare şi
exigenţele de urmat. Astfel, ţările solicitante, pe lângă faptul că trebuiau să fie
stat de drept, să aibă regimuri pluraliste şi să asigure respectarea efectivă a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, urmau să-şi însuşească prescripţiile
Tratatelor institutive şi a valorilor lor intrinseci. În acest sens, acquis-ul
comunitar constituia un reper nemijlocit, presupunând, între altele, acceptarea
priorităţii reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile naţionale contrare şi
însuşirea procedurilor menite să asigure interpretarea unitară a dreptului
comunitar.
Un prim moment al extinderii s-a produs la 1 ianuarie 1973, cu primirea

Danemarcei, Marii Britanii şi Irlandei. Este semnificativ că primele două
state, deşi membre ale AELS, s-au decis şi ele să adere, ceea ce evidenţia
forţa coagulantă superioară a Comunităţilor şi a Pieţei Comune.
Marea Britanie şi-a depus prima cerere de aderare în august 1961, solicitând un
intermezzo de tranziţie de 12 ani, precum şi derogări pentru o listă de produse
Drept comunitar 65
2002)
peste acest interval. Dar puternicele interese şi legături extraeuropene ale
insularilor, îndeosebi relaţiile speciale cu SUA ori acelea din cadrul
Commonwealth-ului, făceau dificilă o compatibilitate reală cu politica
integrării europene, motiv pentru care prima candidatură a eşuat. A doua
solicitare britanică, din mai 1967, era mai puţin condiţionată decât prima. Cu
toate acestea, a fost şi ea respinsă. Opoziţia Franţei, repetată şi acum şi
explicată de către analişti oarecum reductiv prin atitudinea „antibritanică” a
generalului De Gaulle, era în fapt motivată principial de conservarea
finalităţilor, originar convenite, ale Comunităţilor şi de la a căror împlinire nu
se puteau admite excepţii de substanţă. În urma unui al treilea demers, de data
aceasta pe fondul unei evoluţii politice favorabile, atât pe plan intern britanic,
cât şi european, negocierile începute în 1970 s-au finalizat cu semnarea
Tratatului de la Bruxelles (ianuarie 1972), care deschidea calea spre integrarea
Marii Britanii. Însă dosarul integrării Regatului Unit a ridicat destule probleme
Comunităţii şi după aderare. Britanicii au renegociat condiţiile de aderare în
două etape ulterioare, obţinând satisfacţie prin reducerea contribuţiei la bugetul
comunitar şi, totodată, prin suplimentarea fondurilor primite în cadrul
acţiunilor comunitare pentru regiuni considerate defavorizate (Ţara Galilor şi
nord-vestul Angliei).
La 1 ianuarie 1973, urmare a ratificării tratatului, intrau în Comunitate, odată
cu Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Tratatul fusese semnat şi de
Norvegia, însă a fost respins prin referendum naţional, aşa cum avea să mai fie
respins şi în anii ’90 (la referendumul din noiembrie 1994). Aici, interese
economice specifice (precum protecţia etatică a producătorilor agricoli sau
refuzul limitării comunitare a pescuitului, resursă economică majoră în
Norvegia) au justificat respingerea aderării de către naţiunea consultată
democratic.
Prima extindere a însemnat şi experimentarea de către Comunităţi a

procedurii de aderare şi de stabilire a condiţiilor ei. Extinderea în cauză a
evidenţiat totodată riscurile unor denaturări ale procesului comunitar, faţă de
care s-a formulat principiul că aderarea unor noi membri nu trebuie să
repună în cauză sistemul. Era o reacţie la dificultăţile provocate de creşterea
numărului statelor membre şi accentuate prin extinderile ulterioare, care
antrenau sporite presiuni asupra sistemului instituţional comunitar. Afară de
aceasta, interesele statelor membre, inevitabil eterogene în nu puţine
privinţe, generau tensiuni în interiorul comunităţilor lărgite, care trebuiau
controlate.
Integrarea comunitară spre Europa de Sud

Este şi motivul pentru care următoarele momente ale extinderii au fost aşezate
sub semnul unei prudenţe necesare, oricum constructive, nu blocante. Lucru
dovedit mai întâi de extinderea integrării comunitare spre Europa de Sud, unde
unele state aveau acorduri economice semnate cu Piaţa Comună: Grecia - din
1961, Spania - din 1970 şi Portugalia - din 1972. Statele în cauză beneficiau de
avantaje tarifare la export, neavând însă obligaţii de reciprocitate. Ele reuşiseră,
între timp, să depăşească experienţa unor regimuri politice nedemocratice,
trecând, nu uşor, la democraţia pluralistă. În iunie 1975 - Grecia, în martie
1977 - Spania şi în iulie acelaşi an - Portugalia şi-au prezentat candidatura. La
Drept comunitar 66
2002)
1 ianuarie 1981 Grecia devenea al zecelea stat aderat, aducând cu sine în
spaţiul comunitar şi o îndârjire politică mai greu digerată de ceilalţi parteneri.
Cu o economie mai slabă în raport cu aceea a membrilor Comunităţilor, Grecia
a beneficiat de Fondurile structurale, nedepăşind însă prea uşor inflaţia,
datoriile şi productivitatea mai scăzută a sectorului public. În politica externă,
în pofida angajamentelor asumate în cadrul NATO, respingea activ politică de
confruntare militară în Mediterana orientală a celor două blocuri militare (fără
să arate însă aceeaşi coerenţă cât privea zone de confruntare mai puţin
apropiate). Linia sa politică atât de proprie (îndeosebi în chestiunile balcanice)
nu a fost întotdeauna uşor de înţeles în cancelariile occidentale, dar grecii au
rămas consecvenţi cu ei înşişi, convinşi că numai astfel pot însemna ceva
pentru cauza comunitară. Negocierile cu Spania şi Portugalia au progresat lent,
nefiind lipsite, nici ele, de dificultăţi şi probleme. Astfel, indicatorii economiei
spaniole nu erau atractivi pentru Comunităţi: creştere economică redusă,
inflaţie, şomaj (22% în 1985) şi degradare a balanţei plăţilor. Pe de altă parte,
concurenţa producătorilor agricoli spanioli pe piaţa comunitară şi sporirea, prin
aderare, a migraţiei forţei de muncă spaniole pe piaţa comunitară a muncii ori
redistribuirea fondurilor structurale provocau îngrijorări reale viitorilor
parteneri. La rându-i, Portugalia, după ce depăşise, ca şi Spania, izolarea
politică datorată regimului dictatorial, nu reuşise totuşi să depăşească în ritmul
scontat şi dificultăţile economice. Cu o industrie modestă şi o agricultură
neproductivă, cu o politică economică controlată de reţelele sufocante ale FMI,
cu inflaţie de 34% în 1983 şi 12% şomaj în 1984, Portugalia provoca serioase
preocupări Comunităţilor. Ele au acceptat, în favoarea Portugaliei, măsuri
tranzitorii şi de finanţare masivă a proiectelor de dezvoltare. Am înfăţişat
câteva dintre dificultăţile aderării din această etapă numai pentru a întări ideea
că drumul intrării în Comunităţi a fost unul spinos, dar s-a dovedit că
obstacolele atât de diferite pot fi depăşite prin negocieri realiste. În cele din
urmă, statele iberice s-au integrat în Comunităţi prin semnarea Tratatului de
aderare în iunie 1985 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986). Acum se putea
vorbi de Comunitatea celor doisprezece.
Extinderile produse până în acest moment dădeau deja greutate Comunităţilor,
în măsură să se confrunte redutabil cu alte forţe economice mondiale. CEE
devenea cea mai puternică forţă comercială a lumii, având şi un spaţiu cu cei
mai mulţi cumpărători (320 milioane la acea dată), cu o industrie şi o
agricultură performante. Una dintre consecinţe era şi ridicarea prestigiului
politic al Europei comunitare în organizaţiile internaţionale. Cum însă statele
recent integrate aveau un nivel de dezvoltare mai scăzut, de altfel ca şi Irlanda,
structura economică a Comunităţilor şi-a vădit eterogenitatea, s-au resimţit
divergenţele de interese şi competiţia dintre comunitari (în domeniul politicii
agricole, al pescuitului şi dreptului mării, dar şi în altele), ceea ce a provocat, în
anumite momente, riscul deconstrucţiei comunitare. S-a putut de asemenea
observa că statele membre - nu numai acelea cu o mai mare greutate
economică şi politică - tind să vadă în Comunităţi ceea ce interesele lor şi, în
consecinţă, aşteptările lor le impun să vadă şi să conceapă a fi Comunităţile.
Dar negocierile şi aranjamentele politice şi juridic-instituţionale au putut de
fiecare dată, cum am constatat, să găsească numitorul comun: tendinţa
sintetică, nu suma, imposibil de obţinut, a intereselor particulare. De aici, arta
compromisului constructiv şi a prevederilor prudente. Acestor exigenţe tactice
Drept comunitar 67
2002)
li s-au adăugat şi clarificări strategice. Una dintre ele ţinea de legitimarea
perioadei de preaderare cu o durată nedeterminată, în scopul implementării
reformelor apte să reducă decalajele şi să elimine seismele de impact ale
integrării (clauză invocată cu prilejul cererii de aderare a Greciei). În acelaşi
scop, tratatele de adeziune ale celor trei state cereau acestora să recunoască
finalitatea documentelor institutive ale Comunităţilor şi să-şi însuşească actele
juridice normative ale instituţiilor lor.
Sarcina de lucru 8
Explică în 5-7 rânduri în ce sens extinderea Comunităţilor reprezintă o altă
ipostază a integrării?
2.2.3. Continuarea procesului de extindere. Aderarea ţărilor Europei centrale, baltice şi

estice
Caracteristicile celei de-a treia extinderi a Comunităţilor
Reducerea sensibilă a importanţei Asociaţiei Europene a Liberului Schimb pe
măsura creşterii interesului faţă de Comunităţi a făcut să asistăm la o a treia
extindere. Ea a avut loc în ianuarie 1995, în urma negocierilor de aderare
începute în februarie 1993 cu Austria, Finlanda şi Suedia. Deşi aceste aderări
reprezentau o a treia etapă a extinderii, totuşi ele erau privite, din perspectiva
Comunităţilor, ca fiind prima lărgire a Uniunii Europene. Ea a atras necesare
modificări instituţionale: Comisia dispunea acum de încă trei mandate, numărul
parlamentarilor a crescut cu 59, în timp ce a fost stabilită la 26 de voturi
minoritatea cerută pentru blocaj în Consiliu, iar majoritatea la 62.
Derularea extinderii în faza menţionată era deja în măsură să ateste că
perspectiva lărgirii UE era atât o exigenţă politică, dar şi o oportunitate majoră
pentru Europa. Creşterii economice şi avantajelor comerciale ale Pieţei Unice li
se adăugau stabilitatea şi securitatea la nivel continental; acestea se
răsfrângeau, printr-o conexiune inversă, asupra consolidării edificiului
integrării europene. Construcţia instituţională intracomunitară şi cooperarea pe
politici comune erau ele însele stimulate prin provocările extinderii şi mai ales
prin răspunsurile la ele.
Necesitatea recuperărilor democratice în Europa centrală şi răsăriteană
Între timp, venise anul 1989, anul justiţiei imanente a istoriei, al prăbuşirii
sistemului comunist pe pământ european, sistem care adusese atâtea nedreptăţi
şi victime ale totalitarismului în ţări din centrul şi estul continentului, sistem
Drept comunitar 68
2002)
susţinut moral şi politic de o stângă occidentală nu o dată oarbă, când nu
stipendiată. Ne referim la acea stângă comunistă efectiv radicală (altfel, prin
definiţie, orice mişcare politică de stânga tinde a fi radicală, pentru că este ... de
stânga!). Şi dacă însăşi aprecierea noastră poate părea radicală,o facem din
orizontul celor nevoiţi să fi trăit în universul concentraţionar al comunismului,
inventat ideologic şi impus brutal popoarelor de „experimentalişti”
internaţionalişti care ei, tocmai ei, încearcă astăzi deturnări federaliste ori de alt
tip internaţionalist în construcţia europeană, asumându-şi ilicit, dar cu
îndrăzneală agresivă, rolul de arbitri evaluatori şi de procurori ai libertăţii de
gândire naţională... Aşa cum spune un proverb (şi) românesc, „Lupul îşi
schimbă părul, dar năravul - ba”! Am trăit toate acestea şi avem, de aceea,
dreptul să ne pronunţăm critic asupra indiferentismului occidental (în genere,
implicit al stângii intelectuale occidentale de la care, noi cei din est, am aşteptat
iluzoriu, ani la rând, înţelegere şi sprijin în rezistenţa morală la comunismul
înstrăinat.
În acest context şi în acest moment al prăbuşirii din interior a sistemului
totalitar est-european, Europa unită era chemată să-şi asume schimbările,
oferind, prin extinderea Uniunii, şansa recuperărilor democratice, vitale în
ultimă instanţă şi pentru urcuşul ei politic. Continuarea extinderii spre centrul,
estul Europei şi zona ei baltică însemna ducerea până la capăt a unui proiect:
nu atât acela originar, al primei Comunităţi, generos dar modest în raport cu
anvergura ulterioară a construcţiei europene, cât acela ivit şi construit
posticipat sub presiunea salturilor acestei construcţii şi exprimat tot mai
coerent prin documentele fundamentale ale Uniunii după momentul Maastricht.
E proiectul a postiori în raport cu toate achiziţiile comunitare şi de integrare
care l-au precedat şi îl anunţau: proiectul Europei integrale. Încât, extinderea
spre zările amintite, părând a fi un act de comprehensiune sau măcar de
bunăvoinţă târzie a Occidentului îndeosebi faţă de Orientul european, a devenit
o necesitate vitală pentru Occidentul ca atare, constrâns să iasă din limitaţia
comodă pentru a-şi da măsura reală a forţei sale la scară continentală. E vorba
aici de o datorie politică şi morală, dar, mai întâi, de asumarea unui mod
pragmatic nou de a fi, prin care nu pot fi păstrate cuceririle integrative de până
acum decât prin ducerea lor mai departe şi prin care, totodată, Europa unită îşi
va juca rolul major, îndreptăţit prin întreaga ei istorie, în strategia mondială a
relaţiilor de putere.
După momentul Maastricht, au solicitat aderarea următoarele 10 state central -
şi est-europene: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Dacă extinderea s-a dovedit o necesitate, ea nu compare ca o fatalitate, care

să fi fost contemplativ şi comod acceptată de ţările amintite. A depins de
fiecare dintre ele, cum s-a văzut între timp, de consecvenţa cu care şi-a
asumat responsabilităţile şi înfăptuieşte reformele aşteptate. Oricum,
integrarea lor s-a dovedit o problemă de timp: de timp al reformelor
structurale şi al dinamicii mentalităţilor convergente.
Demersurile preparatorii ale extinderii. „Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică
şi mai extinsă”
Drept comunitar 69
2002)
În această privinţă, este fapt neîndoielnic acela că instituţiile comunitare şi
Uniunea în ansamblul ei au probat la modul cel mai temeinic preocuparea
pentru continuarea extinderii şi asigurarea parametrilor calitativi ai realizării
sale. Sub acest ultim aspect, Consiliul European de la Madrid (decembrie
1995) a adăugat la criteriile de aderare (acquis-ul comunitar şi exigenţele
adiacente) şi pe acela al capacităţii administraţiilor naţionale ale statelor
solicitante de a gestiona - în paralel cu perfecţionarea instituţională a CE în
vederea primirii de noi membri - , statutul de membru al UE. Mai mult, UE a
elaborat o strategie globală de preaderare, vizând desfăşurarea relaţiilor dintre
statele candidate şi instituţiile CE, derularea acordurilor de asociere şi de
asistenţă financiară prin programe lansate şi pregătirea integrării lor în piaţa
Comunităţii.
În iulie 1997, Comisia a elaborat „Agenda 2000, Pentru o Europă mai
puternică şi mai extinsă”, document în care se făceau recomandări pentru
fiecare cerere. Punctul de vedere al Comisiei a fost acela ca negocierile să
înceapă în această fază doar cu şase state: cinci din cele zece (Polonia, Ungaria,
Cehia, Estonia, Slovenia) plus Cipru. Consiliului European din noiembrie 1997
a aprobat strategia de preaderare a „Agendei 2000”, iar acela din decembrie
2007 de la Luxemburg, preocupat de aderarea tuturor celor 10 state, dar şi a
Ciprului, a evidenţiat că îndeplinirea exigenţelor politice privind performanţele
democratice rămâne o condiţie esenţială a iniţierii aderării, alături de acelea
economice, a căror respectare va fi apreciată printr-o evaluare dinamică şi
prospectivă. Statele amintite plecau, toate, de la aceleaşi criterii de aderare,
urmând să o realizeze de pe poziţii egale. S-a stabilit însă ca aderarea să nu se
facă în funcţie de momentul iniţierii negocierilor, ci al rezultatelor obţinute de
către fiecare stat în parte în reformele întreprinse în faza preaderării. În
continuarea diferitelor măsuri întreprinse, forul politic suprem al UE a
reglementat asistenţa acordată ţărilor solicitante, stabilind totodată şi statutul
parteneriatului de aderare, precum şi coordonatele realizării lui cu cele zece
state. În decembrie 1999 (la Consiliul European de la Helsinki) s-a decis
iniţierea negocierilor cu celelalte cinci state din cele zece: Bulgaria, Letonia,
Lituania, România şi Slovacia. În acel moment, procesul de aderare grupa, în
fine, 12 state într-un cadru unic. Pentru că nu îndeplinirea criteriilor politice ale
democraţiei statului de drept, negocierile cu Turcia nu au putut debuta atunci.
Deschiderea oficială a negocierilor de aderare cu cele cinci state din al doilea
grup s-a produs prin desfăşurarea Conferinţelor interguvernamentale cu fiecare
dintre ele. În aprilie 2003 se semnau la Atena tratatele de aderare a statelor
candidate care reuşiseră să încheie negocierile (Cehia, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria plus Cipru şi Malta). În urma
primirii avizului pozitiv al Comisiei (februarie 2005) şi a avizului conform al
Parlamentului European (aprilie 2005), România şi Bulgaria au semnat, şi ele,
în 25 aprilie 2005, al Luxemburg, Tratatul de aderare. În baza lui, de la 1
ianuarie 2007 cele două state sunt membre ale UE (dar cu clauze ce pot fi
activate şi după această dată).
Sarcina de lucru 9
Drept comunitar 70
2002)
Redactează un eseu de maximum o pagină în care să explici ce
înseamnă, în opinia ta, „logica diversităţii care uneşte”.
Drept comunitar 71
2002)
Rezumat
Potrivit TM, UE formează un tot în raport cu Comunităţile şi pilonii
constitutivi. UE foloseşte cadrul instituţional unic, dar ea nu are personalitate
juridică şi nu se substituie Comunităţilor. Ea se suprapune acestora fără a
instaura vreo ierarhie structurală ori normativă. Dacă AUE aborda în paralel
Comunităţile cu cooperarea politică, TUE corelează în cadrul Uniunii metoda
comunitară cu aceea a cooperării interguvernamentale, proprie pilonilor doi şi
trei. Construcţia europeană nu este de tip federativ sau confederativ. Forţa UE
stă în faptul că ea aparţine şi serveşte statelor membre şi nu invers, precum în
reţetele mondialiste. În ce priveşte TA, aceasta face paşi marcanţi spre
consolidarea socială a solidarităţii europene. Prin el, integrarea are a dobândi
amploarea socialităţii. Se creează tendinţa unei societăţi integrative,
manifestare in actu a conştiinţei europene, dar pe fondul valorilor de
suveranitate - acum coparticipativă - a statelor membre. TA nu priveşte
cetăţenia europeană ca pe un tip în sine şi pentru sine de cetăţenie, care să se
situeze alături, deasupra sau în opoziţie cu aceea naţională; ea se legitimează
doar prin suportul şi corelatul ei naţional. Aportul esenţial al TN este de
natură instituţională. TN prevede modificări ale componenţei instituţiilor din
perspectiva extinderii UE la cel puţin 27 de stat. Parlamentul European urma
să nu depăşească 732 de eurodeputaţi. Au fost reduse cazurile în care statele
membre pot folosi dreptul de veto în Consiliu; deciziile pe unele materii
puteau acum să fie luate cu majoritate calificată. Sunt sporite puterile
preşedintelui Comisiei. S-a modificat sistemul jurisdicţional, fiecare stat
membru urmând să aibă un reprezentant la Curtea de Justiţie. S-a decis
crearea camerelor jurisdicţionale specializate pe domenii litigioase. Se fac noi
precizări asupra cooperării consolidate, extinsă acum la al doilea pilon (cu
excepţia domeniului apărării. De Nisa se leagă şi constituirea Convenţiei care
a proclamat la 7 decembrie 2000 „Carta UE a Drepturilor Fundamentale”. Nu
putem omite faptul că invocarea acestor drepturi are un caracter enunţiativ-
abstract. TA a cuprins şi o Declaraţie privind viitorul Uniunii, în baza căreia s-
a pregătit proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Unele
prevederi ale acestuia erau oportune, contribuind efectiv la perfecţionarea
relaţiilor instituţionale din cadrul UE, dar ideea de bază a Tratatului - anume
aceea că UE trebuie organizată pe baze constituţionale - s-a dovedit
nepotrivită. UE nu e un alt stat în raport cu statele membre şi de aceea nu
poate impune o constituţie supranaţională. Proiectul a căzut la
referendumurile din Olanda şi Franţa. Perfecţionarea instituţională a UE s-a
însoţit cu extinderea Comunităţilor. Aderarea Danemarcei, Marii Britanii şi
Irlandei a fost urmată de extinderea Comunităţilor spre Europa de Sud, cu
Grecia, Spania şi Portugalia. A urmat apoi extinderea spre Europa centrală,
baltică şi estică. Venise acum momentul semnării Tratatului de aderare şi de
către România.
Drept comunitar 72
2002)
Teste de autoevaluare
1. La 1 ianuarie 1958 au intrat în vigoare:
a) Tratatul CECO;
b) Tratatele CEE şi EURATOM;
Drept comunitar 73
2002)
c) Tratatul CEE.
2. Orientarea politică dominantă a integrării europene este:

a) nonfederalistă;
b) antifederalistă;
c) federalistă.
3. Consiliul European are calitatea de instituţie comunitară?

a) da;
b) nu;
c) urmează să devină comunitară.
4. Cetaţenia UE
a) neagă, înlocuieşte cetăţenia naţională;
b) se manifestă în paralel cu ea;
c) completează cetăţenia naţională.
5. Extinderea integrării europene permite statelor aderante să negocieze

acquis-ul comunitar?
a) da;
b) de la caz la caz;
c) nu.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b; 2. a; 3. b; 4. c; 5. c.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu de 60-70 de rânduri (Font 12, Times New Roman la 1,5
rânduri) în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
- relaţia structurală dintre Uniunea Europeană şi Comunităţi;
- corelarea metodei comunitare cu aceea a cooperării interguvernamentale;
- argumentează de ce construcţia europeană nu este de tip federativ;
- în ce constă reforma instituţională a Tratatului de la Nisa;
- din ce motive nu a fost aplicat proiectul de Tratat instituind o Constituţie
pentru Europa?
Drept comunitar 74
2002)
N.B. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.
Bibliografie minimală
Bărbulescu, Gheorghe Iordan (2008). Procesul decisional în U.E.. Iaşi: Polirom, pp.
49-64;
Blumann, Claude; Dubouis, Louis (2005) Droit institutionnel de l’Union européenne,
2-e éd., Litec, Paris. Pp. 19-39. ;
Manolache, Octavian (2006). Tratat de drept comunitar. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 9-
19;
Fábián, Gyula (2008). Drept instituţional comunitar. Cluj-Napoca: Sfera Juridică, pp.
31-60.
Scăunaş, Stelian (2005). Uniunea Europeană: construcţie, instituţii, drept. Bucureşti:
All Beck, pp. 50-73.
Drept comunitar 75

Drept Comunitar Unitatea II

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Drept Comunitar Unitatea II

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

2.

FAZA PERFECŢIONĂRILOR FUNCŢIONALE, FAZĂ

• să identifici cerinţele principalelor tratate la nivel european şi conţinutul

enunţate în Carta UE.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

2.1. Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam, jaloane decisive în

UE implică Comunităţile şi instituţiile lor, dar este o entitate cu o structură

Raportată la toate componentele sale, UE este pentru ele ceea ce reprezintă

Dacă AUE aborda în paralel Comunităţile cu cooperarea politică, TUE

Expresia instituţionalizată a implicării cooperării politice în viaţa Uniunii o

Cu toate acestea, statele membre decid poziţiile comune şi acţiunile comune,

Cu toate acestea, ea nu este, credem, un tip de cooperare de sine stătător, ci o

Poate că atributul de supranaţional vizează, în expresia amintită, comunitarul:

Supranaţionalul, luat în sensul propriu - aici nu ne putem juca cu sensurile -

Coeziunea economică şi socială a statelor membre, stipulată în TUE,

UE nu subzistă în ordinea lor, ca o altă verigă adăugată Comunităţilor; prin

Cum însă ultimii doi piloni au faţă de Comunităţi şi metoda comunitară

Dar, dincolo de orice aparenţe, suveranitatea nu desparte, ci uneşte cele

Numai o perspectivă statică şi cantitativistă asupra suveranităţii se poate asocia

Suveranitatea trece dintr-o formă în alta, rămânând validă în sine şi atunci

Suveranitatea nu este o forţă goală; ea se justifică prin valorile care o

Din perspectiva celor ce am afirmat despre suveranitate, UE, înţeleasă ca

Subsidiaritatea nu presupune cu necesitate federalismul

Cât priveşte impactul subsidiarităţii cu metodele construcţiei europene,

Încât, nu mijloceşte un pretins loc natural federalismului în construcţia

U.E. reprezintă mai mult decât pilonii pe care îi corelează structural. De

2.1.2.Tratatul de la Amsterdam (TA): spre consolidarea socială a solidarităţii europene

decât Comunităţile, chemate originar să asigure unitatea conomică şi, treptat,

Potenţialitatea sinergică a celor trei factori excede acum dimensiunea

Impulsurile mai hotărâte spre acest mers vectorial se regăsesc în prevederile

Dincolo de diversele interpretări asupra semnificaţiei TA, nu puţine dintre ele

Astfel, TA (art. 11) inserează un paragraf privind ataşamentul pentru

Desigur, miza socială şi cadrul social al integrării nu se reduc la problematica

De asemenea, TA (art. 12) aşează progresul popoarelor Uniunii pe

Dacă libera circulaţie a persoanelor, dar şi siguranţa şi securitatea popoarelor

Ea poate avea ca nucleu societatea civilă a colectivităţii europene.

Dar corelatul ei de autoritate publică nu poate fi sistemul instituţional

În acest sens, TA, preocupat să combată orice discriminare a cetăţeanului,

TA şi instituţia juridică a cetăţeniei

Cetăţenia este o instituţie juridică pentru că este o valoare politică, aptă să se

Încât, departe de a fi o abstracţie retorică sau o formulă juridică goală, ea

Cetăţenia naţională este, de aceea, expresia emblematică a condiţiei umane în

În al doilea rând, este evident că ea este un act de novaţie politico-juridică

Însuşi criteriul cetăţeniei Uniunii stă în principiul naţionalităţii: este declarat

2.2. Modificări instituţionale în perspectiva extinderii UE

În legătură cu Comisia Europeană, TN sporeşte puterile preşedintelui în

Noi prevederi, în raport cu TA, apar şi în ce priveşte cooperarea

TN se situează pe linia continuităţii efortului de consacrare a valorilor

În opinia noastră, documentul era o tentativă, poate insuficient conştientizată

O perspectivă critică asupra conţinutului şi limitelor proiectului de Tratat instituind o

Validitatea Tratatului constituţional a fost condiţionată de ratificarea la nivel

hotărât prelungirea procesului de ratificare peste termenul stabilit (1

Respingea, prin voinţă populară, a Tratatului în ţările amintite nu este, socotim,

2.2.2. Extinderea vestică şi sudică a integrării în Comunităţi

Oricum, extinderea Comunităţilor, mai recent spre centrul şi estul

Literatura problemei prezintă pe larg trendul extinderii, cu avataruri şi izbânzi

Din această perspectivă, Europa unită nu poate fi decât o uniune europeană a

Aderarea Danemarcei, Marii Britanii şi Irlandei

Un prim moment al extinderii s-a produs la 1 ianuarie 1973, cu primirea

Prima extindere a însemnat şi experimentarea de către Comunităţi a

Integrarea comunitară spre Europa de Sud

2.2.3. Continuarea procesului de extindere. Aderarea ţărilor Europei centrale, baltice şi

Dacă extinderea s-a dovedit o necesitate, ea nu compare ca o fatalitate, care

2. Orientarea politică dominantă a integrării europene este: