Professional Documents
Culture Documents
1. Descrierea temei………………………………………………………….2
2. Evoluţia temei…………………………………………………………….4
3. Teme şi motive……………………………………………………………4
3.1. Natura……………………………………………………………..4
3.2. Iubirea……………………………………………………………..5
Concluzii…………………………………………………………………………………12
Bibliografie………………………………………………………………………………13
1
IUBIREA ÎN POEZIA LUI EMINESCU
Mihai Eminescu
1. Descrierea temei
Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are
rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către
absolut şi perfecţiune.
M. Eminescu este însă unul din marii poeţi ai evocării spaţiului cosmic.
Menţionam câteva momente din literatura şi cultura universală, având în vedere că şi
cosmicul ca şi timpul sunt teme relevante în creaţia eminesciană: "Imnul creaţiunii
din Rig-Veda" (în traducere de Mihail Eminescu),în literatura indiană; Lucreţiu-
"Despre natura lucrurilor" şi Ovidiu-"Metamorfoze" în literatura latină;
V.Hugo-"Creştinismul" în literatura franceză; Mihai Eminescu- "Rugăciunea unui
dac", "Scrisoarea I", "Luceafărul" în literatura română.Dragostea cunoaşte
dimensiuni de la suferinţă, iubiri pierdute ("Şi dacă...", "Floare albastră", "Lacul",
"Pe lângă plopii fără soţ...") şi dragoste fără speranţă ("De câte ori iubito", "Dacă
iubeşti fără să speri", "Sara pe deal"), la dragoste împlinită ("Călin, file de poveste",
"Povestea teiului", "De ce te temi").
În evocarea dragostei, natura este bogat colorată, flori de tei, trandafiri roşii,
nuferi galbeni, flori albastre, romaniţe, ceea ce conferă imaginilor o notă luminoasă
2
în care visul dă mister dragostei. Uneori, se întunecă devenind leagănul somnului şi
al morţii.
1
G. Călinescu, M. Eminescu, Capitol în tratatul de Istoria Literaturii Române, vol. III, 1973;
2
T. Vianu, M. Eminescu, Fragment din lucrarea Istoria Literaturii Române, cap. “Junimea”, 1946;
3
Ion Rotaru, Poezii, Antologie, cuvânt înainte şi comentarii, Editura Porto-Franco, Galați, 1997;
4
idem, pag. 100
3
2. Evoluţia temei
Cea de-a doua etapă a liricii este caracterizată printr-o stare de tristeţe profundă,
de dezamăgire în iubire, pentru că sentimentul ce cândva era foarte puternic se
stinge. Decorul devine şi el întunecat, rece, sumbru, o natură de coşmar, în care
domină ceaţa, frigul, plopii stingheri şi frunzele veştede. Femeia este rece şi
îndepărtată, iubirea pasională, ca la Hugo sau Heine, se transformă în suferinţă, în
durere „ farmec dureros de dulce”. Mai târziu, starea elegiacă alunecă spre satiră, în
„Scrisoarea V „ : „Ia întreab-o , bunăoara,/S-o să-ţi spuie de panglice de volane si de
mode,/ Pe când inima ta bate-n ritmul unei sfinte ode../Când vezi piatra ce nu simte
nici durerea şi nici mila-/ De ai inima şi minte-feri în lături : e Dalila !”
3. Teme şi motive
3.1. Natura
4
imaginii lunii. Luna declanşează în sufletul poetului fantezia, fundalul arhaic cu
origine mitică, aducând o cunoaştere extatică.
Elementele primordiale ale vieţii capătă de asemenea ipostaze inedite . Focul
înseamnă pasiune, viaţă, purificare, dar în acelaşi timp semnifică şi durere şi
dezamăgire. Apa semnifică geneza, oglindirea estetică a realităţii, precum şi trecere-
timp, continuitate dar şi moarte.
Aerul reprezintă libertate, transcendenţă şi zbor, iar pământul constituie simbolul
stabilităţii şi, în acelaşi timp, al perisabilităţii umane.
3.2. Iubirea
....................................
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
5
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”6
Poezie a dorului de dragoste, „Sara pe deal” a apărut în numărul din 1 iulie 1885 al
Convorbirilor literare şi este o idilă ce conţine neîntrecute elemente de pastel. „Sara
pe deal” este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imaginează tânărul,
aspirant la ideal. Mânat de sentimente puternice, el îşi trăieşte iubirea din vis şi
descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului. Versul susţine prin
muzicalitatea lui interioară traiectoria sentimentului care izbucneşte cu tărie,
evoluează cu febrilitate spre împlinire şi se relaxează prin proiecţia dorului în
voluptatea fanteziei.7
..................................................
6
idem, pag. 41
7
vezi şi ediția critică de D. Murăraşu, Ed. Minerva, I, p. 311
6
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;
....Dar nu vine...Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.’’8
„Pe lângă plopii fără soţ”, elegie şi romanţă aduce, din strofa a V-a o atmosferă
de religiozitate –iubirea- stea ce s-ar fi aprins în faţa dragostei adevărate, eternizând-
o şi sculptând-o într-o marmură – devine speranţă, încredere, noroc, tinereţe.
Poezia „Floare Albastră” este concepută din două părţi corespunzătoare a două
tipuri de idei, de cunoaştere: În primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar
în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două
părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile
poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcătuită sub
8
ibidem, pag 40
9
idem, pag. 98
7
formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează
domeniul cunoaşterii filosofice. Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii
dragostei, iar repetiţia "floare albastră" subliniază intensitatea trăirii generată de
contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel "totuşi". ‘‘Floarea e aici o
simplă podoabă cu frumusețea stranie şi prospețimea pe care poetul izbutea să o
dăruiască elementului vegetal în creația tinereții sale.’’10
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !
10
Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Eminescul şi romantismul german, 1965;
11
Ion Rotaru, M. Eminescu, Poezii, Antalogie, cuvânt înainte şi comentarii, Editura Porto –Franco, GalațI,
1997
8
ei,împăratul,o izgoneşte de la palat.Ea îşi găseşte adăpost în pădure,într-o colibă
părăsită,unde îşi va creşte băiatul. Aici o descoperă voinicul Călin,după şapte
ani.Căsătoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemului.
12
idem, pag. 43
9
universul liric, de o grandoare şi autenticitate uimitoare şi de o permanentă şi
inalterabilă actualitate estetică.
Acesta se află în cerdacul iubitei, loc fixat încă din titlul poeziei. Prezenţa eului
liric este marcată prin formele verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a: “stau”, “eu”,
“tu”, “te uiţi”,”desfaci”, precum şi prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” şi
“(mâna) ta”. Astfel, se remarcă lirismul subiectiv, caracterizat atât prin monolog confesiv
(“stau”) cât şi adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”).
10
sufletească. Ideea frumuseţii fizice se regăseşte în versurile “În val de aur părul
despletind”/ “L-ai aruncat pe umeri de ninsoare”. Metafora “val de aur” sugerează părul
blond auriu care se revarsă peste umeri, trăsătură specifică idealului feminin eminescian,
iar metafora “umeri de ninsoare” se referă la pielea albă a femeii. Graţia şi gingăşia
iubitei sunt dezvăluite de precizarea “Încet te-ardici” şi “mâna ta cea fină”. În plan
spiritual, aceasta este capabilă să încerce experienţa reveriei meditative, fiind o apariţie
solemnă, oarecum învăluită în mister: “Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.”, “Desfaci
visând pieptarul de la sân”.
11
Concluzii
“Iubirea este un daimon” spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodată…” spune
Biblia. Şi totuşi, după câte „cercetări” s-au făcut, după câte definiţii s-au dat, după câte poezii
i s-au închinat, nimeni nu ştie ce e dragostea! Acel sentiment care înalţă şi coboară, care
ucide şi naşte în acelaşi timp.
Foarte mulţi scriitori au prezentat dragostea în operele lor. Cu toate acestea însă,
ea e definită mereu la fel şi întotdeauna diferit. Asta pentru că nici un om nu poate exprima
exact în cuvinte ceea ce simte, şi pentru că dragostea nu e niciodată la fel. Nu s-au făcut încă
cuvinte, nu s-au inventat încă leacuri, nu s-a găsit încă cheia care să deschidă secretul iubirii.
„Dumnezeu este iubire” spun creştinii. Tot ei, identifică iubirea cu focul, deoarece
mistuie suflete, dar şi iadul este reprezentat tot prin foc. Atunci, iubirea nu poate fii decât
partea noastră divină care ne apropie şi ne desparte de Dumnezeu la fel de tare şi în acelaşi
timp.
Deşi e o definiţie crudă, Schopenhauer spune că iubirea este doar o iluzie şi că
femeile au fost create doar pentru „triumful speciei”, ele duşmănindu-se, „deoarece au
aceeaşi meserie: dragostea”. Deci, în viziunea lui, dragostea nu e altceva decât o meserie,
care produce… lumea! Aceste cuvinte te fac să te simţi mic, foarte mic, de aceea oamenii
preferă să poarte în continuare vălul Mayei, valorizând astfel iluzia în care trăiesc.
In lumea noastră totul este imanent, totul este într-o continuă manifestare, şi cred
că singurul lucru transcendent, care a reuşit să doboare toate barierele este dragostea. Acea
dragoste în stare să provoace războaie, în stare să omoare fără milă în atingerea scopului său,
să mute munţii din loc şi să despartă ape în calea ei, da, acel „lucru” care îţi dă aripi, care
susţine lumea, care o împlineşte, căci fără dragoste nimic nu e…
Dragostea nu e păcat, e iertare, nu e întuneric, e lumină, nici întristare, ci fericire,
dar dacă ştii s-o găseşti.
Iubirea va naşte o lume nouă, fără dezastre şi nefericire, o lume paradisiacă, căci
vom învăţa să-L iubim pe Dumnezeu, şi atunci toate culorile pământului se vor schimba şi
vom deveni iar noi…
“Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a
imitat…Şi prin ceața visului care acoperă amănuntul individual, apar, cu o solemnă gravitate,
numai contururile inițiale ale creațiunii; patetismul omenesc şi particular dispare în ideea
existenței tragice, farmecul iubirii – în finalitatea ei, unitatea – în sumă, iar peisajul – în
spectacolul neschimbat al eternității înseşi.”14
BIBLIOGRAFIE
14
Vladimir Streinu, Eminescu al vremii noastre în vol. Clasicii noştri, 1943
12
INDICE DE AUTORI ŞI OPERE LITERARE
C
13
Călin (file din poveste), 2, 5, 8, 9
14