Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Te iubesc. Mulţumesc.

Norişor, copilul norilor

By Geta Heimerl, 2 Ianuarie 2010

Norisor

Copii, aţi auzit de Norişor? Norisor, copilul norilor?

Nu ? Ei, nu-i nimic…am să vă povestesc eu despre el.

Norişor era cel mai mic copil al norilor. Cum al căror  nori? Uite, dacă ridici puţin capul ai să-i
vezi acolo, în dreapta, deasupra dealurilor acelea înalte.

Şi Norişor al nostru privea zi de zi din înaltul cerului în curţile oamenilor. Fiind cel mai mic
dintre nori, nu găsea tovaraşi de joacă şi se cam plictisea. Asa că, într-o zi s-a dus la tatal său şi i-
a spus:

- Tată, te rog lasă-mă să mă plimb puţin deasupra curţilor oamenilor. Vreau să văd şi eu ce fac
aceştia, cum trăiesc.

- Te-aş lăsa… dar singur, puiul meu…

-Tată, mă descurc, nu-ţi fă probleme, râse uşor  Norişor, simţind că tatăl ar putea fi de acord.

Norul cel mare ridică din sprâcene şi răspunse:

-Dar până spre seară te întorci, promiţi?

- Sigur că mă-ntorc, tată,  promise ferm puiul de nor. Tatăl ştia că-şi va ţine promisiunea…Acolo
sus, în lumea norilor o vorbă rostită are valoare de lege.

Cum primi aprobarea, Norişor îşi umflă aripoarele , îşi creionă în minte direcţia şi porni în
ceretare. Trecură doar câteva minute şi zări sub el satul.

-În sfârşit, şopti  Norişor. Şi pentru prima oare înţelesese cât de mult şi-a dorit să zboare peste
case şi peste curţi, să atingă cu vârfurile degetelor crengile înalte, să coboare uşor şi să simtă cât
de cât dulcele miros al florilor….Simţise mai de mult aroma lor adusă în înaltul cerului de către
unchiul său, vântul., iar acum…da, da , acum….acum le vedea de aproapre…

-Ce viaţă frumoasă este aici, pe pamant, murmură fascinat Norişor…şi coborâ periculos de mult.

(Brusc) Ham-Ham!, Ham-Ham! Răsună din stânga sa. Se sperie şi era cât pe ce să se
prăbuşească. Privi uimit fiinţa ce făcea încontinuu Ham+ Ham!

- Nu te speria,  veni o voce din spate. Este cătţlul meu,  Norocel. A venit sa te salute. Aşa face el
când vede ceva nou

Din nou Ham Ham (vesel).

Prevăzător, Norişor se ridica uşor , rapid făcu un cerc şi înca unul +deasupra curţii. Vocea a fost
prietenoasă, îşi spuse.

Copilul întinse palmele spre el.

-Un pui de om… un pui de om, se bucura  de-a binelea Norişor.

- Ce cauti aici, ai pierdut ceva? întrebă uimit copilul, nevenindu-i să creadă că stă de vorbă cu un
nor.

- O, nu. Am venit să vă cunosc. De acolo, din înaltul cerului nu ştiam cât de frumoasă este
viaţa.aici.

-Copilul şi-ar fi dorit să atingă norisorul alb si pufos. Norşor simţi dorinta sa. Îşi deschise
aripioarele şi făcu prin aer două tumbe…aşa…ca să se prezinte pe toate părţile..

Copilul ridică palmele spre cer,  rugând parcă norul să i se apropie de palme.
Norişor se opri. Nu ştia cum să interpreteze gestul, dar simţi bucuria copilului…şi chemarea şi
gingăşia sufetului acestuia. Şi în adâncul fiinţei sale, recunoscu în copil ceva din el însuşi. Îşi
flutură de doua – trei ori aripile şi i  se aseză copilului între palme.

Pui de om şi pui de nor deveniră una…Două inimi curate se uniseră.. Şi cerul cunoscu pamântul
iar pământul se redescoperi în cer.

Din acele clipe s-a născut o mare prietenie între cei doi. Copilul  l-a  condus pe Norişor prin
gospodarie şi i-a prezentat toate animalele. Apoi i-a arătat gradina şi i-a povestit norului ce
importantă este apa pentru pământ şi pentru animale.

Stând de vorbă, cei doi prieteni, nici nu au simtit cum s-a lăsat seara…dar crengile pomilor,
unduindu-se în răsuflarea vântului, au vestit trecerea timpului.

Şi-au luat rapid la revedere, promiţându-şi unul altuia că se vor ajuta ori de cate ori celalat va
avea nevoie.

Dragii mei, şi anii au trecut…puiul de om a crescut şi a ajuns la casa lui. Dar şi puiul de nor a
ajuns stăpân peste înaltul cerului.  Cei doi au ramas într-adevar prieteni pentru ca de fiecare data
cand era secetă, norul nostru venea în ajutorul pământului şi aducea ploaia atât de necesară.

Satele din jur au aflat despre prietenia dintre cei doi. Si de cate ori ploua prea tare de ieşeau
rîurile dintre maluri, îl chemau repede pe omul nostru. Şi la rugămintea acestuia ploaia se oprea
şi norii se împrăştiau.

Şi de fiecare dată, prietenul norilor le spunea oamenilor:

- Învăţaţi să fiţi prieteni cu natura. Dăruţi-i iubire şi ajutati-o de cîte ori are nevoie.  Ascultaţi-i
inima. Ea bate pentru fiecare dintre voi. Natura înseamnă florile, şi animalele, şi pomii, şi apa şi
cerul. Si dacă ridicaţi privirile spre înalt, veţi vedea acolo norii, prietenii nostri. De acolo, de
sus ,ei ne simt inima. Ei  se întristeză  sau  se bucura pentru noi, ei  ne stiu gândurile şi ne citesc
direct în suflet. Şi dacă văd că le suntem prieteni, ne vor ajuta de câte ori le vom cere ajutorul.

Şi omul nostru zâmbi….din înalt, Norisor, acum stăpanul norilor, îl saluta cu iubire. Prin cei doi,
cerul  şi pamântul erau una.

Bucuria, respectul şi iubirea uneşte. Ele sunt cele care dau viaţă prieteniei. Şi timpul este
nemuritor în faţa prieteniei. Face-ţi-vă prieteni. Prin ei viaţa vă va fi mult mai frumoasă.
Povestea unui bob de grâu
By Geta Heimerl, 26 Octombrie 2009

“Bob de grâu şi prietenii săi” – Ilustratie de Andrei Chirea

Imaginaţi-vă un parc plin de verdeaţă şi un lac pe care se plimbau vaporaşe şi bărcuţe. Imaginaţi-
vă aleile sale curate, proaspat măturate şi cu tineri ce se zbenguiau de colo colo, sub cerul de
toamnă, incredibil de frumos.

O mămică alerga după copilul ei cam neastâmpărat. In fugă, punga care-i flutura în mâna se
sparse uşor, lăsând să cadă din ea câteva boabe de grâu.

Cele 5-6 boabe aterizaseră cu viteză pe pămât, rostogolidu-se cu repeziciune spre lac. Şi fără să
prindă de veste ce se întâmplă şi căzură în lac. Doar unul a rămas pe pamânt.

Acesta se dezmetici destul de greu…tocmai când auzi glasul unei furnicuţe: “ am să te duc mai
târziu în muşuroil meu. Surorile mele vor mânca mai multe zile din tine”, şi i se citea satisfacţia
pe chip.

Bobul de grâu clipi uimit… degeaba…realiză că este vorba despre el. Privi în jur şi se trezi
singur. Nu cunoştea nimic…

“Hei, hei, fraţilor”, stiga cât îl ţinea gura.  Strigă înca o dată. .. dar nici un raspuns. La gândul că
este singur intră în panică… “Nu se poate… nu se poate să fiu singur”… Auzise el destule
poveşti despre lumea de afară, dar până atunci încă nu plecase nici unde în lume… se simţise atât
de bine în sacul în care locuia împreună ca alte mii de boabe de grâu.
Îi plăceau atât de mult serile când boabele şuşoteau între ele şi putea asculta poveşti spuse de
părinţi…De câte ori nu se visase şi el pâine caldă pe masă … de câte ori nu-şi imaginase stăpânii
casei mâncând cu drag din pâinea la care contribuise şi el…şi parcă din acea dorintă i se trasese
puterea de a merge mai departe.

Acum însă îl cuprinse disperarea. Adio vise…adio misiune. Şi-ar fi dorit să fugă dar unde…
unde…şi lacrimi fierbinţi îi curgeau din ochii incredibili de frumoşi…

“Nu plânge, bob de grâu”, auzi o voce caldă lângă el.

“Cine eşti, cine eşti”… şopti cu speranţă bobul de grâu…

“Uite-mă aici… aici… puţin mai în spatele tău…sunt  firul de iarbă”…

Bobul de grâu întoarse capul şi văzu un fir de iarbă falnic care-i zâmbea şi-i făcea vesel cu
mânuţa.

“Hai… nu fii trist. De-ai ştii ce minunat este aici în parc”.

“Dar nu cunosc pe nimeni”…

“În timp ai să cunoşti…Eu sunt lângă tine şi am să te protejez”…

Bobul de grâu oftă… Se întinse cât era de lung încercand să se adune. Deodată simţi cum se
afundă…sări imediat în picioare…

“Ce s-a întâmplat ?”, întrebă firul de iarbă

“Cineva mă trage în jos”…

“Nu te speria,  este pamântul El îmbaţişează totul”…

“Dar ce are cu mine?!”

“Nu vreau decat sa te ajut să prinzi rădăcini”…auzi respiratia proaspătă şi atât de calmă a
pământului…

Si pt prima dată de când căzuse în acel loc, bobul de grâu se simţi cu adevărat protejat… Dar
visul său fusese altul…şi ce se va întâmpla cu el dacă va creşte acolo, un singur fir de grâu,
singur şi amărât… străin între străini?.

“Nimeni nu te va forţa să faci ceva împotriva voinţei tale”, rosti din nou pământul şi bobul de
grâu simţi că spune adevărul.

Vlăguit de atâtea informaţii, bobul de grâu adormi.

La un moment dat auzi în apropierea sa un ciripit. Brusc se trezi. Privi năuc deasupra sa si văzu
un plisc coborând spre el, gata gata să-l înghită. Se mişcă rapid într-o parte şi scapă.

“Pleaca de aici! Eu nu sunt pentru tine!

Acum chiar îl pufni plânsul de-a binelea.

“Nu plânge… nu plânge…totul se rezolvă”, auzi vocea fermă a firului de iarbă.

“Cum să se rezolve când ai văzut şi tu prea bine: furnica mă vrea, pământul mă vrea…vrăbiuţa
aia mă vrea… şi eu… eu ce mă fac ? Visul meu era cu totul altul… Cum, să mor fără să-mi
împlinesc visul?

Dintr-o dată bobul de grâu deveni în ochii firului de iarbă o persoană importantă. “Auzi, are un
ideal…şi este pornit să-l îndeplinească”…gândi firul de iarbă.  Şi el ştia prea bine că numai
fiinţele educate au un ideal şi un crez…

Dintr-o dată îi veni o idée:

-       Ştii ceva… hai să te învelesc cu mine şi-n felul acesta nu te mai vede nici furnica, nici
vrăbiuţa, nici pământul…Aşa vei putea să te gândeşti mai bine la ceea ce ai de făcut…Sper să ai
timpul necesar să-ţi recunoşti priorităţile şi să-ţi cântăreşti cu chibzuinţă şansele…

Dintr-o dată încântat de vorbele firului de iarbă şi simţind că este adevărat ceea ce spunea, bobul
de grâu clătină din cap în sens de aprobare.

Zis şi făcut: firul de iarbă se întinse, cuprinse ca într-o îmbrăţişare bobul de grâu, îl săltă uşor
deasupra pământului şi se roti spiralat în jurul acestuia. Din orice loc ai fi privit , nu vedeai decât
un fir de iarbă răsucit…

Bobul de grâu nu pierdu timpul. Se destine punându-şi în ordine gândurile:

“Dacă mă ia furnica, devin mâncare pentru câteva  zile, apoi dispar cu desăvârşire.

Dacă mă ia vrăbiuţa… mă înghite şi s-a dus cu mine de-fi-ni-tiv.

Dacă prind rădăcini, am şanse ca în câteva luni, din mine să apară un spic cu… boabe. Pot vorbi
cu ei ca să-mi protejeze creşterea şi la timpul hotărât să le dăruiesc fiecăruia câte 10 boabe. Ei au
de câştigat… Iar eu am şanse ca în felul acesta să-mi duc visul mai departe…  să-mi fac noi
prieteni, să aflu alte lucruri, să pot povesti acestora despre neamul meu, despre dorinţele şi
speranţele lor…În felul acesta pot face ca neamul meu să se prelungească şi pe aceste locuri”…

Îi povesti toate acestea firului de iarbă şi-i ceru părerea. Acesta era încântat.

“ Cât de înţelept este.. cât de înţelept… un câştig pentru noi. Sunt sigur că poţi să te sfătuieşti cu
el în multe privinte””…îşi spuse pentru sine firul de iarbă.
Bobul de grâu se desprinse din haina protectoare şi strigă după furnică şi vrăbiuţă. Acestea sosiră
imediat oarecum geloase una pe alta…de… era un sigur bob de grâu… cum îl vor putea împărţi?

Ascultară cu răbdare gândurile bobului de grâu. Vorbea cu însufletire, nu puteai să nu-i dai
dreptate. Aşa că hotărâră ca împreună să aibă grijă de bobul de grâu.

“O lecţie a răbdării binevenită, gândi pământul care ascultase cu mare atenţie discuţiile acestora.
Era fericit că va strânge o nouă viaţă în braţele sale…că aceasta va creşte şi va aduce bucurie şi
altora… Nimeni nu trebuie să traiască degeaba…gândi pământul multumind bobului de grâu
pentru alegerea făcută”…

Şi timpul a trecut cu repeziciune…Cât timp a crescut  spic de grâu, bobul a povestit furnicilor şi
vrăbiuţelor şi firelor de iarbă şi pământului şi vântului şi cerului şi stelelor toate poveştile pe care
le ştia…tot ce învăţase din străbuni… şi ştia atât de multe…

Vrăbiuţa se bucură pentru că  a avut răbdare şi nu s-a repezit să-l inghită, atunci când l-a văzut
pentru prima dată. La fel şi furnica, dar cel mai bucuros era firul de iarbă că a avut  prezenţa de
spirit să-l ia sub protecţia sa, că a ascultat de primul impuls şi, în felul acesta, să îmbogăţească
acele meleaguri…

Răbdarea te poate duce departe. Când  bobul a devenit spic şi şi-a împrăştiat boabele, vrăbiuţa şi
furnica şi-au primit boabele promise. Erau atât de fericite…se lăudau că au contribuit şi ele la
creşterea acelor boabe…parcă făceau parte şi din rodul muncii lor şi chiar era adevărat. Boabele
de grâu aveau acum o altă valoare…cea a muncii.

Firul de iarbă istorisea firelor tinere povestea protejării bobului de grâu. Îi învăţa să aibă răbdare
şi să fie întotdeauna săritoare…protectoare…căci uite ce bine i-a prins lui! …

Pământul asculta şi se bucura… ÎI plăcea armonia instalată… gândurile de pace şi tonul sfătos al
firului de iarbă… Doar nu l-a ingrijit degeaba…Simţea împlinirea în vine…

Bobul de grâu se simţea şi el împlinit…devenise spic de grâu…deja o personalitate. Reuşise să-şi

ţină toate promisiunile şi se simţea frate de suflet cu tot ce-l înconjura. Nu-i mai era frică de
nimic. Chiar dacă nu va fi pâine proaspata pe masă,poveştile neamului său aveau să dăinuiască
peste timp. Şi undeva în adâncul fiinţei sale, simţea că a realizat un ideal mult mai înalt decât cel
la care visase în copilarie….

În toate aceste luni învăţase şi el atâtea… Cunoascuse şi alte fiinţe, şi alte idei şi alte idealuri…
Înţelesese că fiecare vietate…oricât de mică ar fi… are un rost…o misiune… şi bobul de grâu o
simţea ca o realitate divină… Si avea perfectă dreptate!

Alături de ele străbătuse un drum al cunoaşterii de sine… se autoevaluase şi ştia că valoarea la

care este acum se datorează poate în primul rând  răbdării şi înţelegerii lor…

Simţea că în locul în care acuma trăia însămânţase ceva şi din valorile neamului său…Aflase că
valoarea nu are o formă anume… că poate fi oriunde, depinde de tine să lupti pentru ea, să
convingi, să astepţi, să speri, să crezi… şi rezultatele nu vor întârzia să apară. Că întotdeauna
există în jurul tău lucruri care merită a fi descoperite şi prin care merită să te înfrăţeşti…

Fetiţa şi cântecul mării

"Irina, scoica si marea" - Ilustratie de Andrei Chirea

Era odată o fetiţă, Irina se numea, care avea cam 6 – 7 anisori. Cine o privea, nu putea să nu se
îndragostească de ea. Părul de culoarea nisipului şi ochii albaştrii şi adânci ca marea, te făceau să
întorci capul după ea în dorinţa de a o mai vedea o dată.

Irinei îi plăcea să colinde pe malul mării, aduna scoici şi pietricele oferite de mare celor ce o
iubeau.

De câte ori fetiţa păşea cu paşii mici pe nisipul cald, grijile copilei erau parcă duse undeva
departe – departe… pentru că uneori chiar avea de ce să se îngrijoreze.

Mama sa plecase la Dumnezeu de aproape 4 ani, iar de ea şi de frăţiorul ei avea grijă acum tatal
ei… Irinei îi plăcea să-l ajute la tot felul de treburi, şi asta din dorinţa sufletului ei de a sta cât
mai mult cu tatăl ei.

Numai că-n această seară. fetiţa stătea pe malul mării şi plângea. Se ascunsese departe de
privirile oamenilor şi numai ea, marea, putea să o vadă cum plânge.

“Oare ce este cu ea”, se întrebă primul val de mare care-i atinsese vârfurile degetelor. Şi-ar fi
dorit să o cuprindă cu totul în braţele sale ca să o aline… “nu plange”,  spunea valul în timp ce se
retrăgea, “nu plân-ge”.

Fetiţa privi cu ochi goi retragerea sa.

“Ce păcat, ce păcat”, rosti în sinea sa valul şi duse departe, departe, în inima mării gândurile
fetiţei … “ce păcat… ce păcat”.

Curios, un al doilea val scaldă degetuţele fetiţei, încercând cu gingăşie să o stropească cât mai
tare…Dar un primi nici el răspuns… Aceiaşi ochi goi îi priveau retragerea…

“Ce este cu tine, strigau valurile mării de departe… şi se zbăteau fără un răspuns din partea
fetiţei.. cum să o ajuti când nu ştii ce este cu ea… cum?

Câţiva peştisori, mai curajosi, riscând aproape, au venit către ea…”de ce plângi, regină  a
sufletului nostru, ce este, te doare ceva?”

Fetiţa puse mâna în dreptul inimii fără să răspundă.

Şi, val după val venea şi pleca, fără să afle ce se întampla cu fetiţa.
Atunci, unui val mai bătrân îi veni o idee. Să arunce în braţele acesteia o scoică pentru că el ştia
că fetiţei îi plac foarte mult…

Şi valul se retrase spre larg ca să prinda putere, chemă la el o scoică tare înţeleaptă şi, luând-o pe
coama sa, zbură cu toate dorurile sale spre fetiţă… aruncând în poala acesteia scoica.

Fetiţa o simţi rece şi umedă şi parcă pentru prima dată în seara aceea deveni prezentă la ceea ce
se întâmpla în preajama ei.

Ochii scoicii  sorbeau fiecare mişcare a fetiţei…şi, deodată, o lacrimă fierbinte o atinse…

“Copila nisipului, pentru că aşa o dezmierda scoica de cate ori o zărea pe micuţă pe plajă, dacă
nu-mi spui ce-i cu tine să ştii că plec şi nu mă mai întorc la tine”…

Prea părea  hotărată vocea aşa că fetiţa răspunse:

“Tata e bolnav… n-am bani de doctor, de mâncare” …mărturisi dintr-o răsuflare micuţa.

“Aşa deci… cum am bănuit şi noi… dar aveam nevoie de o confirmare ….Uite, strigă scoica…
eu am venit aici cu misiune…  nu mă poţi lăsa aşa, să-mi periclitez viaţa şi tu să nu mă ajuti…
nu-i aşa că mă ajuţi”, aproape că ţipă scoica.

“Da… sigur”, încuviinţă  fară să gândească fetiţa.

“Uite cum facem, spuse ceva mai calm scoica şi se deschise fără greutate în două… uite, pune
aici între braţele mele toate greutăţile tale, toate neputinţele şi grijile care nu te lasă să dormi”…
spuse acum rugător scoica.

Fetiţa o ridică cu duioşie în dreptul ochilor, şi lăsă să picure o lacrimă mare…

“O perlă umană… gândi scoica… dar ce tare mă arde”…Şi-n perla umană erau toate grijile şi 
fricile micuţei.

Scoica o stânse cu drag la inima sa…”ce fierbinte este, ce pura…” Îşi dorea să plece cât mai
departe cu ea în larg şi să lase acolo toate grijile şi fricile fetiţei… “aşa va scăpa de ele”… îşi
spuse…apoi îşi dădu seama ca nu este aşa… că durerea fetiţei va rămâne în sufletul său chiar
dacă lacrimile ei sunt duse undeva departe…departe…foarte departe.

Scoica strânse mai tare perla umana… să nu se risipească, suspină ea uşor… simţea că poartă în
însăşi fiinţa ei grijile şi suferinţele fetiţei, şi iubirea acesteia pt tatăl ei şi lume… Avu o mica
tresarire, ceva din ea îi şoptea că dacă ar sfărâma perluţa umana, suferinţa fetiţei va trece… să nu
o risipesc răspunse ea, ar fi mult prea uşor, ea ştia din propria-i experinţa că a face bine este de
multe ori un lucru greu .. tare greu.

“Of, ce grea e lumea oamenilor, să plângi că nu ai bani… ce-nseamna bani, un lucru de nimic”…
gândi scoica, ea care nu suferise niciodată din cauza lor…
Deodată scoica se auzi strigată. E mesagerului marelui înţelept… recunoscu sunetul scoica.

Privi din nou fetita ce plângea. Îşi dorea să-i poată uşura suferinţa… “Câte perle umane
risipite”… aşa gândea ea, scoica, care ştia prea bine valoare enormă a fiecariei perle din
adâncurile mării…  Şi Marea nu cerea nimic pentru ceea ce dăruia…

Scoica se aruncă pe primul val care venise să o ia. Plecă departe în larg…şi, acolo,  înţelepţii
mării au studiat cu puterea sufletului lor perla umană. Au simţit nevoile fetiţei şi au decis:

“A fost o hotărâre destul de greu de luat”, a spus unul dintre înţelepţi. “Cineva a propus să-i
dăruim fetiţei o perlă reala. Acolo, în lumea fetiţei perlele se vând foarte scump… apoi am gândit
că oamenii o pot păcăli la bani sau chiar i-o pot fura…Aşa că împreună cu regele mării am
hotarat să-i facem fetiţei un dar pe care nimeni de pe pământ să nu i-l poată lua… un dar pe care
încă nimeni din toată lumea asta mare încă nu l-a primit…şi nimeni nici măcar nu a visat că el ar
putea exista”… si, cu voce solemna, decretă:

“ ÎI dăruim fetiţei Irina cântecul marii, rosti puternic înţeleptul, darul de a cânta ca marea. În felul
acesta ea se va putea întreţine de-a pururi şi va bucura multe inimi curate… la fel de curate ca a
ei”. Apoi cu toiagul lovii puternic adancul marii.  Imediat, toate vietăţile din mare au fost
prezente. Bătrânul înţelept a rostit cu putere decizia lor şi a rugat pe fiecare vietate să dăruiasca
fetiţei cateva din sunetele lor.

Apoi un val uriaş a plecat spre ţărm. Era încărcat cu toate darurile mării. A lovit din plin pieptul
fetiţei… înghesuind acolo, în inima ei, toate acele daruri atât de minunate,  Sunetele mării.

Fetiţa s-a dat un pas înapoi… ceea ce trăia depăsea orice închipuire.

Alergă 3 – 4 pasi pe mal şi, deodată, începu să cânte… puterea din sufletul ei se cerea dăruită…
Şi fetiţa a cântat cu toată forta iubirii ei, către mare. În cântecul ei se auzeau pescăruşii şi delfinii
şi valurile mării…şi multe alte suntete minunate… Şi cîntecul ei se ducea departe în larg ca un
semn de recunostinţă. Din adâncuri, bătrânii înţelepţi zâmbeau fericiţi… au luat o decizie bună.

Tocmai atunci pe lângă ţărm a trecut un vas de croazieră. Oamenii de pe vas au auzit cântecul, au
găsit-o pe fetiţă şi au rugat-o să le cânte. Irina cânta din nou cu toata forţa iubirii mării. Cine o
asculta, nu se mai sătura…

Anii au trecut… Irina merge acum în toată lumea ducând prin vocea sa cântecul mării. Oameni
din multe colţuri ale lumii, care nu au văzut niciodată marea, o ascultă cu mare plăcere.

Si uite aşa Irina, tatăl şi frăţiorul trăiesc fericiţi împreună.

De câte ori poate, Irina vine la malul mării şi cânta împreună cu marea… Si cântecul este dus
departe în lume… departe şi-n adâncuri…şi-n sufletul oamenilor.

Si dacă uneori, trecînd pe lânga mare auzi un cântec incredibil de frumos ce seamană cu cel al
marii, nu te mai mira. Este precis Irina ce cânta împreună cu marea. O auzi?Si dacă o auzi, hai,
cântă şi tu cu ea… aşa-i că este minunat? Şi nu fii suparat de nu poţi imita sunetele mării…
pentru că dacă iubesti marea, ea precis, precis va cânta în inima ta.

VINDECAREA

Pe un pat de spital un copil sufera. Este internat de cateva luni si medicii nu-i mai dadeau 
sperante. Copilul respira greu si avea sufletul impovarat. Nu-i pasa de el, dar i se rupea inima de
cate ori o auzea pe mama lui plangand. Singurele clipe de alinare erau acelea in care parintele
preot care l-a botezat cand era mic si la care mergea cu bunica la impartasit de cel putin cinci ori
pe an, venea la capul patului si-i spunea rugaciuni. Din cand in cand ii vorbea despre faptul ca de
cate ori cineva cere ajutor cu credinta, D-zeu il aude si, din lumea Lui Celesta ii trimite ingeri
care-l pot ajuta.

Copilul a inceput tot mai des sa ceara ajutorul Divin. Nu exista seara in care, cu lacrimi fierbinti
sa nu ceara sprijinul in a se insanatosi.

Intr-o zi, intamplator, auzi o discutie intre asistente. „Numai o minune il poate salva pe micut”.
Stia ca despre el se vorbeste.

In ziua urmatoare primi vizita prietenului sau, parintele preot. Atunci il intreba daca D-zeu poate
face minuni. Raspunsul veni incarcat de exemple si iubire. In seara aceea a adormit  linistit. Si
pentru prima data in viata sa, visa cum D-zeu ii trimite ajutor:

Se facea… ca  din inaltul palat ceresc coboara un inger mare, impunator. Il vazu cum flutura din
aripi, in timp ce se rotea deasupra patului sau de suferinta. Si o pace desavarsita se asternu in
mintea sa. Frica disparuse, iar durerile aproape ca nu le mai simtea… Si-ar fi dorit ca starea
aceea de bine sa nu se mai sfarseasca. In gand implora ajutorul. Ingerul mai flutura usor din aripi,
si-n timp ce se ridica spre inaltul cerului, lasa ca din aripa sa sa cada un fulg. Copilul  ii urmari
cu privirea dansul prin aer, pana ce-i atinse pieptul.

„Prin el am sa ma vindec, Tatal Ceresc mi l-a trimis”,, rosti copilul in vis, si o stare de impacare
nemaiintalnita ii cuprinse fiinta.

………………………………………………….

In biserica, slujba este pe sfarsite. Parinte preot, cu biblia deschisa intre palme priveste multimea
din fata sa. E multumit. Incarcat de puterea slujbei pe care tocmai a terminat-o, sufletu-i canta.

Cineva a deschis brusc usa bisericii. S-a creat curent si fereastra din dreapta altarului, nefiind
inchisa bine, se deschise lovind marginea zidului. Curentul format facu ca paginile cartii sa
fluture in aer. Preotul ridica privirea spre fereastra larg deschisa. O raza de soare se juca pe
pervaz si-un fulg, parca desprins dintr-o aripa, dansa prin aer. Nici nu si-a dat seama cand
fulgul a atins filele Cartii sfinte. A inchis repede biblia, a multumtit adunarii si porni grabit spre
altar.

Stia ca este asteptat cu nerabdare la spital.

Cu-n  zambet cald si-a cerut scuze de la cei care ii tineau calea.  Avea o noua misiune.

Cand a ajuns la spital, gandul sau deja imbratisase de mult copilul, caci nu era slujba in care sa
nu se roage pentru copil.

Amintirea preotului pleca in urma: Il cunostea de la cateva luni, de cand il botezase. Cand a
inceput sa mearga, al aducea bunicuta din cand in cand pe la biserica. Apoi, cand a inceput sa se
tina bine pe picioruse, isi dorea chiar el sa vina la biserica. Ii placea sa stea cat mai aproape de
altar si se simtea atat de mandru cand uneori,  in timpul slujbei, parintele preot il mangaia pe
crestet. Il simtea asa.. ca un prieten.

Pasii l-au adus in fata salonului unde era internat micutul. Fusese de atat de multe ori la patul
copilului, ca stia drumul si cu ochii inchisi.

Deschise usor usa si pasi in salon. Copilul parea ca  doarme. Il privi cu nemarginita iubire. Cat
de mult isi dorea ca puiul de om sa se faca bine. Cate nopti a stat treaz si s-a rugat pentru
vindecarea acestuia si-a tuturor copiilor bolnavi…

Bolnaviorul i-a simtit gandul si a deschis ochii. In ei se citea bucurie si durere in acelasi timp.

Parintele preot il mangaie pe funte si se apleaca dupa biblie. O deschide si cu voce duioasa
incepe sa se roage. Copilul suspina si inchide ochii.

Parintele frunzareste cartea cautand o anume pagina.

Dintre file tocmai se desprinde fulgul din aripa. Pluteste usor deasupra patului, iar copilul
deschide privirea si-l vede. Si parca brusc, pentru el timpul se opreste. Il priveste cum zboara
incet, foarte incet, deasupra sa. Parca intreaga lui fiinta se legase de acel fulg. Isi aminti de vis si
resimti starea de impacare pe care o traise atunci… si fulgul dansa…dansa, iar vocea calda a
preotului ii umplea sufletul.

Copilul deschise palma. Fulgul, baletand usor i se aseza intre degete.

Parinte preot tocmai a terminat o rugaciune. Se apleca spre copil, lua mana care tinea fulgul,

Unii cele trei degete si plimba  prin aer mana copilului, facand cu ea semnul crucii.

Cand degetele unite au atins ca o mangaiere umarul stang, fulgul se desprinse dintre degete si i se
aseza pe piept.

„Este exact ca in vis” sopti copilul.

Si starea de bine care o retrai, ii curata parca trupul. In adancul sufletului auzi o muzica divina.
Respira usurat. „D-zeu mi-a ascultat rugaciunile. Mi-a trimis un inger” si pentru prima data de
cand era bolnav a stiut ca se va face bine.
Lunile au trecut rapid. Analizele medicale aratau ca starea baiatului este tot buna.

Intr-o zi frumoasa de primavara, a parasit spitalul.

In a doua zi de la  externare a scris o poveste care se numea : „Sa fii atins de o aripa de inger”.

Si anii au trecut, iar copilul a ales drumul spiritual. S-a facut preot si de cate ori are ocazia le
marturiseste oamenilor ca prin credinta si iubire oricine se poate vindeca… si nu-i este niciodata
jena, a se da exemplu.