You are on page 1of 184

1

1
“Cuvânt moldovenesc”, Chişinău, anul XXIV, nr. 16, 1937 (nesemnat):

“Al nimănui este povestea dureroasă a copiilor abandonaţi. împotriva soartei lor mizerabile,
aceste fiinţe trăiesc, cresc mari şi-şi cer dreptul la viaţă. Trec prin lume necunoscuţi şi singuri
pentru ca să dispară neînţeleşi, neconsolaţi, urmăriţi de acelaşi crud blestem: “al nimănui”.

“Gazeta Basarabiei”, nr. 1165, 1937, semnat de Onisifor Ghibu.

“Romanul acesta [“Al nimănui”] nu este interesant atât prin fondul lui de idei, prin forma lui
artistică, prin acţiunea lui măiestrită sau prin limba lui deosebită, cât prin autorul lui [...] Vine dintr-o
regiune românească, în care n-are antecesori pe acest teren. [...]
Dacă vechile provincii se pot lăuda cu zeci şi zeci de romancieri [...] ramura de peste Nistru a
neamului nostru n-a ajuns decât acum să odrăslească astfel de roade. [...]
Ce mare deliciu sufletesc simţi, ca român, citind un roman scris de un fiu al neamului dintr-o
regiune despre care înainte cu două decenii aproape nimenea nici nu auzise măcar. Căci cine
ştia ceva la 1917 despre românii de peste Nistru? Aproape că nici u nu ştiau nimic despre sine şi
n-aveau nici o conştiinţă despre [...] ce neam sunt. Şi totuşi, iată răsărind din rândurile lor un
reprezentant al celui mai complex şi dificil gen epic, care este romanul! [...]
Acest roman al unui scriitor român de origine transnistreană şi de cultură general-românească,
eu îl socotesc ca un fapt cultural vrednic de remarcat. [...]
Romanul “Al nimănui”, scris de transnistreanul D. Timonu, a apărut la Chişinău, cu o copertă
modernistă de pictorul basarabean V. Russu-Ciobanu şi cu o prefaţă de scriitorul macedonean
.L.T. Boga...

“Gazeta Basarabiei”, anul III, nr. 496, 10 iulie 1937, semnat de Al. Bardier.
Poeţi şi prozatori basarabeni [...] Deunăzi, un tânăr basarabean, pe nume Dominte Timonu, a
strâns ban cu ban, a băut un păhărel de cvas mai puţin, s-a îmbrăcat mai prost, a mai prăşit sfeclă
cu ziua la boierul Dendrino şi dintr-o dată iată că ne face o surpriză cu romanul [...] “Al nimănui”
[...] M-am grăbit să-l citesc, din curiozitate la început. Am citit o pagină, două, nouă, douăzeci şi
nouă, vroiam să las cartea şi nu puteam. Acţiunea mă ţinea legat de ea [...]
Autorul romanului, deşi e la debut, dovedeşte totuşi o sigură mânuire a condeiului.

“Viaţa Basarabiei”, anul VI, nr. 7-8, iulie-august 1937, Chişinău, semnat de S.M. Nica
Apariţia d[omnului] Dominte Timonu în literatura basarabeană e o noutate, prin faptul că
volumul d-sale, deşi nu se poate identifica pe de-a-ntregul cu pretenţiile unei munci într-adevăr
literare, din pricina unei alunecări prea vizibile spre reportaj, prezintă totuşi unele calităţi aparte [...]
Cartea, în totalitatea ei, e o revoltă împotriva meschinăriei şi a mizeriei contemporane. E o
frescă trăită a haosului de astăzi şi o biciuire conştiincioasă a nemerniciilor din toate clasele
sociale.

“Porunca vremii”, nr. 837, Bucureşti


Dominte Timonu, un tânăr scriitor basarabean, a făcut să apară recent primul său roman, “Al
nimănui”.

2
De o factură sămănătoristă, romanul dlui Dominte Timonu aduce icoane originale din viaţa

de mici bucurii şi mizerii a oamenilor din provincia de peste Nistru.

“Frontul”, Bucureşti, 16 iunie 1937, Ion Hodoş


Cu ocazia Săptămânii Cărţii, în capitala uitatei noastre Basarabii, tânărul scriitor (ca să nu zic
flăcăiandru) Dominte Timonu face să apară un roman specific basarabean, pe care îl intitulează “Al
nimănui”. Credem că e singura carte literară băştinaşă ce împodobeşte în această vreme închinată
cărţii, vitrina librăriilor din Chişinău.
Romanul acesta care nu te învaţă nici să furi, nici să te revolţi, nici să cerşeşti...

“Porunca vremii”, nr. 838, anul 1937, semnat de Const. Tomescu


Să ne fie îngăduit [...] să legăm numele d-lui Dominte Timonu de începuturile tinerei literaturi
basarabene.
Cu romanul dumisale intitulat, poate prea simplist, “Al nimănui”, dar exprimând chintesenţial o
maşter soartă a unui om născut să fie singur – se deschide seria scrierilor literare care sunt de
aşteptat de la o provincie cu o psihologie şi un peisaj atât de specifice [...]
Sunt câteva pasaje în cartea d-sale care ni-l relevă ca pe un romancier de viitor [...] Este la
început acea viguroasă frescă a biroului de plasare, cu oamenii atât de feluri şi aşa de bine
zugrăviţi, în cadrul general, de d. Timonu. Se adaugă la aceasta atâtea scene din cârciuma lui
Leizăr, unde e prinsă cu real talent toată adevărata viaţă a notabilităţilor satului...

“Vremea nouă”, nr. 48-49., noiembrie 1937


Ânregistrăm în carnetul nostru romanul d. Dominte Timonu, tânăr publicist basarabean, care a
trezit unanime aprecieri în literatura noastră.
Zbuciumul după o viaţă reală este descris cu măiestria unui tânăr îmbătrânit în suferinţe şi care
promite o brazdă adâncă pe arena literară din provincia noastră.
Stilul moldovenesc, de-o curăţenie fină, te cucereşte şi te adânceşte în lectură, pentru ca
acţiunea romanului s-o trăieşti odată cu eroii lui.

“Viaţa Basarabiei”, nr. 1298, 20 iunie 1937


Dominte Timonu, un tânăr basarabean, a dat la iveală cu prilejul “Săptămânii cărţii”, un roman
intitulat “Al nimănui”, prefaţat de d. profesor L.T. Boga.
E o lucrare băştinaşă bună.
Frază bună şi lapidară. Munca ce o desfăşoară autorul spre a reliefa cele trei puncte esenţiale –
nu te revolţi, să nu furi, să nu cerşeşti – îi dă dreptul la îndemn pentru viitor.
Dl. Dominte, în romanul său, nu aduce şi unele constatări originale: nu smulge şi nu redă eroii
din elementul său ca să ni-i înfăţişeze pe un fond ireal, ci ne trimite la originea lor.
Din acest punct de vedere, lucrarea prezintă o notă de autentic interes.

“Bugeacul”, nr. 4-7, 1937, semnat de Dragomir Petrescu


Romanul d-lui Dominte Timonu este un scenariu de acţiuni, moravuri şi figuri din lumea
muncitorilor şi din cea de la ţară. într-un stil simplu, curgător şi plăcut, cu o pătrundere mare

3
psihologică şi cu un talent remarcabil, d-l Timonu ne redă tipuri de muncitori şomeri şi vagabonzi
care-şi pierd vremea gură-cască pe la birourile de plasare, nu fiindcă n-ar găsi să muncească, dar
pentru că le plac hârjoana şi libertatea pun condiţii de plată şi de muncă înadins ca să nu-i
angajeze nimeni.
Sunt elemente care se aseamănă mult cu cele din frumoasa povestire a lui Maxim Gorki, “Din
viaţa vagabonzilor”.[...]
În general, d-l Timonu este un scriitor basarabean cu viitor, are bogată putere de fantezie şi
creaţie, ştie să împerecheze intuitiv şi artistic natura cu acţiunile omeneşti şi posedă o limbă
moldovenească-românească plăcută şi dulce.

COMENTARII LA NUVELE

“Itinerar”, Chişinău, nr. 3, 1940, nesemnat


Autorul romanului social intitulat “Al nimănui” a tipărit de curând un volum de nuvele, cu
subiecte luate din realitatea de toate zilele. Pătrunzătorul spirit de observaţie şi fina analiză
psihologică fac ca nuvelele prozatorului basarabean Timonu să fie citite cu real interes.

Bugeacul”, nr. 5-7, ianuarie-martie 1949, semnat de Dragomir Petrescu


Dominte Timonu, “Uliţa păcatelor”, nuvele
Este un buchet ales de nuvele, în care moravurile sociale sunt bine prinse şi cristalizate. Muza
de inspiraţie şi de creaţie a autorului este variată. Subiectele sunt luate: dintr-o mahala Schinoasa,
care este filmată cu talent remarcabil de psiholog şi de bun mânuitor al stilului, cu toate apucăturile
şi obiceiurile de mahala redate clar şi vizibil, ca într-o oglindă; din moravurile poliţiei Bucureşti
ş.a.m.d. Mai este şi un fragment de dragoste picurat din inima autorului, în stilizarea căruia d.
Dominte pune tot patosul său înzestrat de romancier.
Volumul acesta de nuvele merită să fie privit cu interes de critica noastră literară.

“Basarabia”, nr. 18, 8 mai 1940, semnat de I. Moraru


... Fiorul artistic şi pânza de imagini, din care iau fiinţă şi trăiesc împreună cu cititorul unele
dintre personajele din “Uliţa păcatelor”.
Că acest fior şi această pânză de imagini există, este suficient să cazi în mreaja cititului, pentru
ca să nu mai poţi scăpa până nu termini cartea. [...]
Cu apariţia volumului de nuvele “Uliţa păcatelor”, d. Dominte Timonu face încă un pas spre locul
pe care îl merită în tânăra literatură basarabeană.

“Curentul”, Bucureşti, 25 mai 1940, nesemnat


“Uliţa păcatelor” se cheamă volumul de nuvele al tânărului scriitor Dominte Timonu. Autorul dă
dovadă de reale calităţi, care, cu multă grijă cultivate, îl vor ajuta în curând să se depăşească.
Volumul de nuvele “Uliţa păcatelor” constituie un debut care merită semnalat.

“Raza”, nr. 538, 9 mai 1940


Nuvelele lui Dominte Timonu oglindesc aproape în întregime viaţa unei anumite vârste, a
tinereţii şi a unei anumite clase sociale, recrutate din mahalaua Chişinăului. Mai sunt şi unii eroi

4
rătăcind pe drumurile Bucureştiului şi încasând palme, dar tot din Basarabia pornesc. Cartea se
citeşte uşor, având un stil plăcut, simplu şi deci atrăgător.

“Gazeta Basarabiei”, nr. 1410, 28 mai 1940, semnat de Vasile I. Chicu


În tânăra proză basarabeană, Dominte Timonu şi-a hotărnicit un loc însemnat. Fără a neglija
genul ori specia prozei literare, d-sa cultivă în interiorul acestora un anumit spirit, legat de o anumit
tehnică... D. Timonu aduce în câmpul literar basarabean viziunea scenică a vieţii, pe care o
materializează, folosind într-o largă măsură dialogul.
Pentru ochiul de prozator al d-lui Timonu, existenţa pare a fi vecină cu dinamica inegală a
teatrului. Personajele d-sale trăiesc, se integrează în munca unui decor mereu altul. între om şi
ambianţă există întotdeauna un grad de corespondenţă structurală. Psihologia eroului naşte de
obicei din săvârşirea gestului, din atitudine, nu din cine ştie ce analiză exo sau introspectivă. [...]
Personajele d-lui Timonu circulă în jurul nostru, ne urmăresc; au o vitalitate puternică înrămată
într-un spectru de realităţi autentice.

“Curentul literar”, nr. 70, 4 iulie 1940


Talentul de povestitor al autorului se remarcă din fiecare rând şi din tot volumul. ce apare în
ultimă analiză ca o singură povestire, cu fapte diverse. [...]
Prin adâncirea faptelor ce-l vor preocupa şi care-i vor servi ca motive de inspiraţie li prin
încadrarea lor într-o realitate mai poetizată, tânărului scriitor i se poate deschide perspectiva unui
frumos succes literar.

5
Al nimănui

6
AL NIMĂNUI

PREFAŢĂ

Apariţia volumului de faţă, tocmai în această "Săptămână a cărţii" Chişinăului, capătă o


deosebită semnificaţie, nu numai prin sporul de scris românesc ce-l aduce, dar fiind singura carte
literară băştinaşe ce împodobeşte vitrina librăriilor de aici, în această epocă de sărbătorire a cărţii,
actualizează festiv una din problemele cele mai de seamă, de rezolvarea căreia depinde însuşi
viitorul literaturii româneşti provinciale: editarea operelor literare ale scriitorilor români locali.
Încercările de la 1918 încoace au dat greş, nu din vina scriitorilor locali.
Cazul editurii naţionale "Luceafărul" este notoriu. Totuşi, crearea unui climat favorabil operelor
literare băştinaşe este impusă şi de interese naţionale pe care nu este locul sa le subliniem aici.
Mai presus de orice, afirmarea spiritualităţii româneşti locale ne va ridica în stima celor de altă
limbă, chezăşuindu-ne astfel întronarea dominaţiunii intelectuale, tăgăduită astăzi la tot pasul şi în
orice împrejurare.
În acest înţeles larg, debutul dlui Dominte Timonu trebuie să găsească încurajarea cercurilor
româneşti locale, pentru ca cu vremea să devie scriitorul ce ne va bucura cu fiecare prilej de
sărbătorire a cărţii româneşti.
Altminteri, va rămâne ceea ce a vrut să fie acum la pornire "Al nimănui".
L. T. Boga
Chişinău
"Săptămâna cărţii" – 1937

7
I

MOTTO
Filosofule, am venit să-mi dai puteri de viaţă,
înţelepciunea ta să-mi fie ca o reţetă dreaptă. iar
poveţele tale medicamentul vindecător.
Sunt singur şi rătăcitor în haosul acestei lumi.
Acum, istovit cum sunt, îmi pare zadarnic să mai
tind spre frumos şi bine. Totuşi te întreb, filosofule:
care este calea cea dreaptă în viaţă?
Atunci când nu am, ce trebuie să fac?
Să fur, să mă revolt? Să cerşesc sau să tac şi să
sufăr?
Şi filosoful a răspuns: "să lupţi şi să învingi!"

În faţa biroului de plasare, muncitorii veniţi să-şi caute de lucru stau grupuri, vorbind despre
nevoile şi lipsa lor de bani.
Unii propagă idei subversive, înjurând printre dinţi, înfundat, burghezimea. Alţii fac haz şi-şi
învârtesc tacticos ţigara cu hârtie de gazetă mototolită în palme.
O parte – în lipsă de altceva mai bun – ascultă teoriile despre capital şi, din când în când,
scuipă plictisiţi, până în mijlocul străzii. Femeile au ocupat coridorul lung şi îngust şi vorbesc tare,
toate deodată şi despre toate. O rusoaică:
– Eu mai repede mi-aş face seamă, decât să mă vândă "ăstora", ş.a.
În acelaşi ton, vorbi muncitorilor de nedreptate, acuzând burghezia şi instigându-i la revoltă. Dar
din tot ce spunea, se vedea că erau vorbe învăţate pe dinafară, nesincere şi cu un scop anumit. Şi
dacă nu era vândut "ăstora", trebuia să fi fost închiriat "ălora".
Proorocea o lume proletară, în care cel dintâi, el însuşi nu credea. Banul însă, banul câştigat
uşor, fără trudă şi faptul că el era străin de aspiraţiile acelora în mijlocul cărora venea cu îndemnuri
la revoltă, în conştiinţa lui constituiau ceva normal.
În faţa biroului de plasare erau numai oameni săraci, flămânzi şi necăjiţi, oameni simpli care
puteau fi uşor "convinşi".
Lângă străinul cu nas coroiat, mai era încă unul, cu chipiul tras pe ochi, cu o buză spintecată şi
cu un rest de ţigară între dinţi, care îi ţinea hangul.
– Adevărat, adevărat! striga la intervale, ca să-i entuziasmeze pe cei din jurul lor.
– Da'… de unde ştii? făcu unul rezemat de zid.
– Ehe! spuse străinul, se vede că nu scarpini ceea ce te mănâncă.
– Ba mă scarpin, dar vezi… am mai auzit şi pe alţii vorbind ca tine. Şi aceia spuneau de
"ceasuri numărate", dar de atunci şi până acum a trecut mai bine de un an.
Stăpânii tot stăpâni au rămas, iar noi răbdăm şi dăm din buze ca proştii.
– Dar ce, vrei să vină boierii şi să-ţi dea de mâncare şi tutun?
– Da' altceva ce pot să fac?
– Nu ştiu; întreabă-i pe boieri!
– Asta-i! Ei au să mă trimită la muncă.
– La muncă? Dar ce să munceşti şi unde?
– Apoi asta-i asta! De aceia te-ntreb…
– Bine. Îţi spun mâine când mai trec pe aici, dacă nu găsesc nimic de robotit. Se desfăcu din
grupul de muncitori şi s-a rezemat de tulpina unui salcâm. Cel care mototolise un rest de ţigară
între dinţi l-a rugat cu prefăcătorie:
– Mai spune ceva pane Ian!

8
Dar Ian a ridicat capul şi lungindu-şi buza de jos în semn de plictiseală, s-a rezemat mai comod
de tulpina salcâmului.
*
* *
Timpul trecea într-o aşteptare plictisitoare. Soarele pălea călduţ şi o parte din muncitori se
aşezară sub zid, în capul oaselor, aruncând din când în când priviri cercetătoare în susul şi în josul
străzii. Pe chipurile lor obosite, mizeria săpase cute adânci. În ochi aveau o licărire mată, ca
undele unor ape turburi. Erau printre ei bătrâni şi tineri, buni şi răi, dar înfrăţiţi toţi de aceeaşi
vitregă soartă. Fiecare în suflet purta o nădejde de mai bine.
Nevoile, sub diferite forme, îi adunau zilnic aici, la porţile biroului de plasare, în luptă cu viaţa,
pentru bucata de pâine.
Dar poate că din câţi erau adunaţi aici, nici unul n-ar fi râvnit avutul altuia, nu s-ar fi revoltat, n-ar
fi scuipat cu înţeles până în mijlocul străzii, pe ziduri şi pe stâlpi de telegraf, dacă aveau pâinea lor
de fiecare zi. Însă atunci când foamea trece peste toate legile şi macină cumplit măruntaiele, când
stomacul gol porunceşte categoric, atunci cu disperarea naufragiatului omul se agaţă de orice, fie
bun sau rău.
Atunci creierul nu mai are puterea de judecată clară, iar conştiinţa nu îngăduie mustrări.
În faţa vieţii, care îşi afirmă categoric existenţa, omul detestă legile, rupe zăgazurile răbdării şi
devine iar fiara, care înaintea altor legi, n-ascultă decât de legea stomacului gol.
Atunci omul, pentru bucăţica de pâine, pentru picătura de apă, fură sau ucide, căci foamea şi
setea n-au hotar şi nici Dumnezeu.
Trec dincolo de înţelesul măiestrit al cuvântului şi se impun hotărât între viaţă şi moarte.
Tot ce se naşte, din clipa cea dintâi a vieţii şi până în clipa morţii, nu cunoaşte decât o singură
lege: sucul vieţii.
Este o lege crudă care păşeşte dezinteresată peste toată măiestrita înţelepciune a lumii.
*
* *
Ţiganca cu buzele cărnoase a ieşit pe trepte şi vorbeşte cu un vlăjgan înalt şi voinic.
Mahalagioaica cu şorţul prins în brâu povesteşte celorlalte o întâmplare cu ploşniţe multe, din
casa unor evrei. Demonstrează cum erau ucise şi strâmbă din nas ca să ilustreze mai clar mirosul
lor puturos. Gesticulează larg şi-şi schimbă mimica după fiecare frază. Pan Ian se întreţine cu un
fost ofiţer în armata ţaristă, care acum îşi câştigă existenţa muncind ca salahor, cu luna sau cu
ziua.
Un ucrainean gras, cu mustăţi mari şi răsucite, – pe care ceilalţi îl poreclesc Taras Bulba –
înfulecă o bucată de pâine neagră cu slănină.
Lângă el, pe treptele unei galanterii, îşi povestesc ceva doi muncitori încă tineri.
Mai sus, sub un castan, singur şi abătut, şade Victor Crăişor. În faţa lui pe trotuar, unul cu barba
încâlcită – despre care unii spun că ar fi fost şi acesta în armata ţaristă – cu mustăţile zburlite şi
galbene de fum, desculţ, zdrenţuros şi buhăit de alcool, strânge capete de ţigări. În treacăt cineva
l-a înjurat, şi el a rânjit prosteşte, dezvelindu-şi dinţii rari, colţoşi şi gingiile vinete de băutură.

*
* *

Funcţionarul cu vocea ascuţită şi cu ochelarii pe frunte îşi făcu apariţia pe treptele biroului de
plasare. În mână purta o listă scrisă la maşină.
După ce-şi purtă privirea mioapă peste grupurile de muncitori, se opri asupra lui Ian, care privea
în altă parte.
– Iarăşi pe aici? – zise funcţionarul dojenitor.
– Am venit să-mi găsesc de lucru, spuse Ian printre dinţi.
– Dar bine, nu ţi-am dat la fabrica Litcovschi?

9
– La Litcovschi? Dar la el e muncă silnică, nu muncă obişnuită!
– Ehei Tamarnic! Ce cauţi tu… Dar te previn să nu te încurci pe la poliţie.
Cercetând apoi lista ce o avea în mână, funcţionarul s-a adresat câtorva muncitori din preajmă,
întrebându-i scurt, ca la militărie, după cum avea obiceiul:
– Care-i Victor Crăişor?
Unii ridicară din umeri privind prin părţi. Cel cu restul de ţigară între dinţi, vrând probabil să-l
vadă pe funcţionar mai repede dus din mijlocul lor, a strigat numele celui chemat, ca să-l convingă
pe funcţionar că cel căutat lipseşte.
Dar de sub castan se ridicase cam buimac Victor Crăişor.
– Tu eşti, bre, Victor Crăişor?
– Eu, spuse acesta morocănos, fiindcă fusese smuls din visarea lui.
– Vezi că te-ntreabă spurcăciunea cea cu ochelari.
Crăişor s-a apropiat cam înăcrit de funcţionarul pitic, care îl măsura cu insistenţă prin sticl
ochelarilor.
– Victor Crăişor?
– Eu sunt.
– Eşti absolvent de liceu?
– Da.
– Vino cu mine.
A mai aruncat o privire fugară grupurilor de muncitori şi porni, străbătând coridorul lung şi
îngust. În birou, Crăişor rămase lângă uşă, cu şapca în mână. Funcţionarul a răsfoit câteva dosare,
a închis şi a deschis de mai multe ori un sertar al biroului şi scoţând ochelarii, l-a măsurat încă o
dată pe cel din faţa lui.
– Zici că eşti absolvent de liceu?
– Nu zic, sunt, spuse Crăişor cam mojic.
– Ai certificatul?
– Da.
Funcţionarul a luat certificatul, l-a citit atent, apoi l-a măsurat încă o dată pe Crăişor.
– Alte acte mai ai?
– Da. Aici sunt toate.
– Cum se face că n-ai găsit nici o ocupaţie până acum?
– Am căutat, dar vedeţi… n-am pe nimeni care să mă fi susţinut. Sunt, cum s-ar zice, fără sfinţi
la Ierusalim...
– N-ai nici o rudă?
– Nu.
– Nici un unchi, nimic?
– Nimic domnule, fiindcă sunt… copil găsit.
– Cu ce te-ai ocupat în ultimul timp?
– Am lucrat pe ici pe colo, cu luna sau cu ziua.
– Şi ai fost mulţumit?
– Cum să nu fiu? – zise Crăişor ironic.
– Uite ce-i, tinere: noi o să-ţi dăm un serviciu mai onorabil, dar trebuie să fii cinstit şi harnic.
Se cere un om cu carte pentru moşia Dendrino, din apropierea comunei Recea.
Vei avea casă, masă şi o mie de lei lunar.
Îţi convine?
– Sunt foarte mulţumit, domnule.
– Însă te previn: fii corect şi cinstit. În privinţa aceasta domnul Dendrino e foarte aspru. Cel care
a ocupat locul până acum a înfundat puşcăria.

10
Deci, cântăreşte bine situaţia.
– N-am ce cântări, domnule. Dacă n-aş fi cinstit, poate că nu ajungeam aici.
În glasul lui se distingea un ton uşor de mândrie şi mulţumire. Suderise mult, poate chiar foarte
mult, dar niciodată n-a întins mâna spre ceea ce nu-i aparţinea lui.
Niciodată n-a furat. Acum era mulţumit că poate s-o spună sus şi tare: sunt un om cinstit! Ştia
din experienţa vieţii că cinstea nu valorează în zilele de astăzi nici doi bani, dar el a rămas cinstit
până la urmă. Acum simţea o mândrie şi o mulţumire deplină, când afirma cu tărie: n-am ce
cântări, domnule!
– Când poţi să pleci?
– Şi mâine.
– Bun. Atunci, eu îi comunic domnului Dendrino la telefon că am găsit omul de care are nevoie.
În orice caz, mâine poţi pleca.
*
* *
În stradă, Victor Crăişor părea buimăcit de-a binelea. Toate aveau un aspect mai frumos şi mai
măreţ. Numai acum a observat că strălucirea soarelui de primăvară e vie şi mângâietoare.
În salcâmii înfloriţi din faţa biroului de plasare, ciripeau gălăgios nişte vrăbii.
În fantezia lui, trezită brusc la viaţă, vrăbiile luau proporţii de păsări fermecate.
Din cârciuma de vizavi se auzea o melodie veselă, fredonată de muncitorii care au intrat să bea
câte un pahar cu vin.
Din galanteria de alături au ieşit două fete tinerele, mlădioase, coborând sprintene treptele.
Un automobil a trecut în goană, fantomatic.
Crăişor nici nu vroia să creadă că pulsul vieţii a bătut în acelaşi ritm şi acum zece minute în
urmă.
La gândul că va avea o slujbă, că va scăpa de mizerie, de foame, se simţea uşor şi vesel. Şi
iarăşi privea în jurul său neîncrezător, atent. Unde a fost? La ce s-a gândit mai înainte că n-a
observat nimic, n-a simţit ca în clipa aceasta, tot freamătul vieţii? îşi rotea iar privirea mirată,
părând că n-a fost tot timpul prezent în mijlocul acelei febrile mişcări.
Avea impresia că vine din cine ştie ce adânc de temniţă, de undeva de departe.
Numai castanul sub care a visat şi praporşcicul* cu chipul buhăit de alcool îi afirmau prin
prezenţa lor că şi el a fost acolo, că toate îşi continuă mersul, nestingherite de nimeni, ca
întotdeauna.
Îşi umflă plămânii cu aer mult şi curat, mulţumit că norocul a dat şi peste el. Acum nu mai avea
nevoie să străbată uliţe noroioase şi strâmte, nu avea nevoie să sufere păduchii lui şi ai unui alt
muncitor din cocioaba fără lampă, unde îşi odihnea noaptea truditul lui corp. Va munci şi îşi va
primeni albiturile, cârpele soioase ce le purta sub hainele peticite şi murdare.
Va trece şi el pe lângă alţi oameni cu fruntea ridicată ceva mai sus şi cu zâmbete de mulţumire,
pe chipul lui supt de mizerie şi lipsuri.
Dar s-a încruntat deodată: părea că un glas misterios i-a şoptit sarcastic: – visător neghiob,
serviciul a fost ocupat de altul!
De altul? Era numai o bănuială, dar bănuiala aceasta năştea alte bănuieli, care se înfigeau
adânc şi dureros în sufletul şi în creierul lui.
Serviciul ocupat de altul? Dar de cine?
Îşi poartă privirea sfredelitoare pe chipurile tuturor muncitorilor. Cine să fie? Taras Bulba? Nu!
Taras Bulba e bătrân. Atunci?… Aha! Da, da! Ian! Polonezul… într-adevăr, acesta ar fi putut să-i
fie un rival temut.
Cu inteligenţa şi cu viclenia lui, ar fi putut ajunge şi administrator general, dacă nu chiar
stăpânul moşiei Dendrino.
Era un individ lipsit de scrupule, un individ primejdios: cu glas dulce şi cu colţii de venin.

11
Omul acesta părea creat anume ca să simbolizeze răul. Aşa îl vedea Crăişor în clipa aceea.
Dar trecându-şi mâna pe frunte, prin păr, îşi dete seama că era sub puterea închipuirilor.
Îşi făcu în sinea sa mustrări pentru că se chinuieşte în zadar cu gândul şi se hotărî să plece mai
devreme acasă. Vroia ca a doua zi să fie neapărat la moşie. Mai întâi însă, îşi scutură bine toate
buzunarele şi descoperi în cele din urmă, prin scama din colţuri, praf de tutun, din care îşi învârti o
ţigară.
Între timp, pe trotuarul opus, îşi făcu apariţia o femeiuşcă sprintenă, îmbrăcată cu flanea de lână
roşie. Careva dintre muncitori tuşi cu înţeles iar altul mai îndrăzneţ făcu de câteva ori "psss",
"psss".
Un flăcău voinic din imediata apropiere de Crăişor, spuse cu bucurie către un camarad
morocănos şi scump la vorbă:
– Uite-o iar, mânca-o-ar teica!
– Mhî! făcu cel scump la vorbă, văduva!
– Văduvă şi ce sprintenă!
– Mhî!
– Mă faci cunoscut cu ea?
– Poate.
– Când?
– Să zicem, duminică.
– Atunci iese la plimbare?
– Atunci, bre, şi mai tacă-ţi fleanca!
– Ei, lasă că n-o să-ţi fie degeaba…
– Da?
– Păi…

*
* *

Crăişor zâmbi. Într-adevăr, văduvioara era atrăgătoare. Îşi aruncă privirea distrat în susul străzii,
după flaneluţa roşie, dar aceasta dispăruse. Doar ca un fel de ironie, îi apăru chipul buhăit de
alcool al praporşcicului, care râdea prosteşte, dezvelindu-şi dinţii negri şi gingii vinete de băutură.
Muncitorii care intraseră în cârciumă, cântau cu glas tare, Volga… Volga… un cântec vechi rusesc.

II

MOTTO

Palatele nu se clădesc cu vorbe… ci cu cărămizi.

Drumul care duce spre conacul boieresc se desface din drumul mare şi porneşte prin viile şi
livezile ţăranilor.
La început, par lărgit şi drept, dar apoi coteşte pe sub pomi îngust, ca să răzbată tocmai în
vârful dealului, de unde se vede atât conacul boieresc, cât şi pădurea statului, care se întinde până
hăt departe.

12
Între pădure şi conac dormitează lenevos, ca un ochi de ciclop deschis spre cer, un iaz
împrejmuit cu stuf.
În partea stângă, dincolo de iaz, începe moşia prefectului de judeţ – Bejan.
Moşia lui e însă mult mai mică, în comparaţie cu cea a domnului Dendrino, căci a răsărit de la
război încoa, în pripă.
Gurile rele spun că prefectul – care este de prin partea locului, din părinţi săraci şi simpli – şi-ar
fi însuşit pe nedrept o parte din avutul unor ţărani care au dispărut în vâltoarea cotropitorului război
din 1916.
Dealtfel, era cunoscut cale de o poştă ca fiind un om lacom şi hrăpăreţ.
Poate de unde era aşa cum era, pierduse încrederea ţăranilor din satele megieşe.
Pe lângă prefect, figura gravă şi impunătoare a boierului Dendrino apărea ca o stâncă de granit
şi cu toate intrigile puse la cale de primul, nu-şi ajungeau niciodată scopul. De aceea timp de
câţiva ani, atacurile se mai răriseră, iar în ultimul timp se mulţumea să-şi "ciupească" numai din
când în când vecinul.
Era – cum s-ar zice – un fel de probă, ca să-şi încerce adversarului lovitura de graţie.
În felul acesta, ştia că ţăranii vor fi siliţi să se alăture de el şi, dintr-o singură lovitură, îşi va
câştiga şi partizani, şi braţe de muncă.
Căci, până acum, prefectul era nevoit să-şi aducă oameni pentru munca câmpului, tocmai de
prin Făleşti şi Mititeii de Jos.

*
* *

Originea bătrânului boier Dendrino se pierde în negura unor vremuri îndepărtate.


Se zice, totuşi, că familia lui s-ar fi oploşit în ţară, încă de pe timpul domnitorul din Fanar. Pe
atunci, Italia era frământată de un puternic curent politic-religios, care nu intra în prevederile
Vaticanului.
Familia Dendrino, împreună cu alte familii, fu nevoită să-şi părăsească ţara.
Fugari şi de ai nimănui, rătăcind prin lume cu ce puteau duce în spate, au trebuit să lupte cu
greutăţile vieţii în felurite chipuri.
Astfel, aceşti italieni au fost pe rând când negustori, când artişti, când cititori în stele şi încă
multe altele.
Ca să treacă Balcanii şi să ajungă la poalele Carpaţilor, căpătaseră din experienţa vieţii acel
specific propriu aventurierilor, care îi deosebeşte de ceilalţi oameni. În treacăt şi prin Ţările
Româneşti, se vede că locul şi mediul le-a priit, încât s-au stabilit definitiv aici.
Cu timpul s-au asimilat cu băştinaşii, ajungând la situaţii pe care nici în ţara lor nu le-au avut.
Dar boierul de astăzi nu era decât un ecou al acelor vremuri.
Părinţii lui ajunseseră negustori cu vază pe atunci şi îşi căsătoriră feciorul după singura fiică a
boierilor Moruzi. Moşia de acum era zestrea după nevastă. Astfel deveni stăpânul câtorva sute de
pogoane de pământ, livezi şi pădure.
*
* *
Recea era un sat mare, cu oameni paşnici şi primitori. O parte din ţărani lucrau aproape toată
vara pe moşia boierească, iar altă parte, gospodarii mai chiaburi îşi îngrijeau de propriul lor avut.
Intrase însă în obicei ca oamenii, şi bogaţi şi săraci, să treacă înainte de toate pe la conac şi să
se jăluiască boierului de tot ce li se întâmpla.
I se îmbolnăvea unuia nevasta, dădea fuga la conac să-l întrebe pe boier dacă să se ducă la
târg cu bolnava, ori s-o dea pe mâna babei Frosea.
S-a întâmplat o dată, de două ori, ca poveţele boierului să fie bune şi acum era singurul
sfătuitor al oamenilor.

13
Se obicinuia chiar ca şi funcţionarii, şeful de post, învăţătorii şi ceilalţi, înainte de a-şi lua postul
în primire, să treacă pe la conac.
De aceea nici prefectul şi chiar nici primul ministru să fi venit în Recea, n-ar fi putut convinge
oamenii că-i altfel de cum a zis boierul. În felul acesta, viaţa se scurgea monoton, într-un mediu
patriarhal, fără alte preocupări de căpetenie, fără "evenimente senzaţionale" decât micile conflicte,
care se iveau între "intelectualii" satului.
Iar intelectualitatea o formă şeful de post Gheorghiţă – venit de prin Dobrogea şi după numele
lui adevărat Gheorghieff, primarul, un ţăran cum îi ziceau toţi "prea hâtru", notarul, secretarul
primăriei şi învăţătorii.
Cât despre preot, medic şi judecător, aceştia erau excluşi din cercul "intelectualilor", pentru
simplul motiv că nu chefuiau cu toţi ceilalţi la Leizer în cârciumă, pentru că se ţineau mândri şi
umblau – mai ales doctorul şi judecătorul – în fiecare zi bărbieriţi proaspăt.
Nu o dată "hâtrul" zicea către ceilalţi, în legătură cu doctorul şi judecătorul, fiindcă aceştia îl
"repeziseră" de câteva ori cu nişte vorbe sucite, pe care nu le-a putut dezlega nici până astăzi:
– La ce ne trebuia nouă judecătorie şi spital? Ne îmbolnăvim aşa de des sau ne judecăm în
fiecare zi?
Ba nu zău, iaca'şa îl învaţă stăpânirea pe om cu nărav şi cheltuieşte în vânt un amar de bani.

*
* *

De la un timp, şeful de post Gheorghiţă se cam stricase în ceea ce priveşte prietenia, cu


primarul, cu secretarul primăriei şi cu notarul.
Acum ar fi vrut să le facă vr-o şotie, să le tragă o mamă de păcăleală care să-i bage în sperieţi
pentru micile lor coţcării însă în simplitatea lui, prostănac cum era, nu se pricepea la intrigi.
De aceea, uneori îi venea foarte greu să afirme mai departe vorba pe care o spusese la un
pahar de vin notarului şi secretarului primăriei, într-un moment de supărare, că el are să le facă
boala şi are să-i zboare din slujbe.
Acum aceştia îl luau în zeflemea:
– Ei, coane Gheorghiţă, ne mai laşi să mâncăm o bucată de pâine cu slujba noastră? Ia vezi, te
ştim om de inimă şi poate ne cruţi!
Ce n-ar fi dat în momentele acelea să-i ştie daţi afară măcar pe cel puţin o singură zi. Dar timpul
trecea şi nici o schimbare nu se pomenea.
Primarul se lăuda că partidul lui va sta încă mulţi ani la putere şi repeta cu emfază, la fiecare
ocazie, vorba premierului reprodusă foarte des prin ziarele guvernamentale: "mai stăm încă, căci
suntem tari".
Şi toată lumea era convinsă de cele ce spunea primarul, căci acesta, pe lângă că era "hâtru",
mai fusese şi la Bucureşti, cu prilejul unei serbări naţionale şi când s-a reîntors, stătea satul cu
gura căscată şi se cruceau toţi de cele ce spunea trimisul obştei din comuna Recea.
Dar pe lângă toate acestea, se mai obişnuia în Recea ca toţi cetăţenii să simpatizeze cu
guvernul care urma să vină la putere.
Aveau oamenii o lozincă a lor, simplă şi totodată hazlie: "se duc ai noştri şi vin ai noştri".
Rămâneau pe dinafară doar fostul primar cu o părticică din consiliu: restul, din ţărănişti înfocaţi
se transformau imediat în liberali convinşi sau viceversa. Pentru cetăţenii din Recea era binevenit
oricare dintre partide, cu orice doctrină.
Şi unii şi alţii, erau "ai noştri", aşa că lor nu le pricinuiau nici cea mai mică emoţie schimbările de
guvern.

*
* *

14
După multe ironii din partea notarului şi a secretarului primăriei, pe care şeful de post
Gheorghiţă le înghiţise cu resemnare, i se ivi în sfârşit şi acestuia prilejul să-şi pună vechiul lui plan
în aplicare.
În Recea, aparat telefonic se găsea numai la postul de jandarmi. În ajun, aflase de la
funcţionarul biroului de plasare, care transmitea pentru domnul Dendrino, că va sosi omul de care
are nevoie. Şeful a notat cele comunicate de funcţionar şi, după ce transmise ştirea la conac
printr-un jandarm, trecu pe la cârciuma lui Leizer, unde veneau toţi "intelectualii". Întâlnindu-l pe
primar, îşi dete doar cu părerea pe departe, ca să nu-l miroase "hâtrul".
– Ştii noutatea?
– Dacă mi-i spune, oi şti, zise primarul dezinteresat.
Şeful de post înţelese că acum e momentul prielnic şi făcu o pauză lungă, căci cele ce urmau
trebuiau aduse bine din condei.
– Ştii că-i foarte supărat boierul?
– Nu ştiu nimic, zise primarul, dar de ce e supărat?
– Nu-ţi închipui?
– De! Ce-aş putea să-mi închipui?
– Ei!… Păi dumneata nu ştii nimic, după cum se vede!
Dacă-i aşa, nici nu-ţi spun.
Primarul a râs cu hohot, vrând să spună cu aceasta că ştie el mai multe decât un oarecare şef
de post.
Dar şeful reveni asupra hotărârii lui a nu spune nimic şi i se adresă primarului, serios, aproape
grav:
– Nu râde, domnule, şi ascultă ce-ţi spun eu: ştii de ce e supărat boierul, ori ba?
– Ba, bre omule, bre.
– Apoi află că un individ oarecare de aici din comună, s-a jăluit la conac, contra unuia "dintr-ai
noştri".
– Fugi, domnule, cu bazaconiile dumitale! Astea-s poveşti.
– Ce poveşti, domnule, când boierul s-a hotărât să-l zboare din slujbă pe coţcar?
– Ce spui?
– Păi, vezi dacă nu vrei să mă asculţi?
– Ia zi-i mai departe!…
– Păi, ce să mai zic… Ştiu atât: mâine soseşte un altul de la oraş, în locul borfaşului.
Cu asta, şeful de post era sigur că l-a dat gata pe primar.
A râs cu hohot, imitând râsul primarului şi, după ce goli câteva pahare cu vin, porni mulţumit
spre casă. Slăbiciunea lui era să pară în ochii lumii mai mult decât îl arăta puterea.
La oamenii care nu-l salutau respectuos, cu căciula scoasă din cap şi cu "să trăiţi, dom'le şef",
le căuta nod în papură şi le aplica "mutaţia", în care era expert.
Acum avea convingerea că a crescut cu încă o palmă, nu numai în ochii ţăranilor, dar chiar şi
faţă de "ai noştri".
Avea convingerea că atunci când vor afla ceilalţi de la primar noutatea, pe care a inventat-o cu
atâta dibăcie, îşi vor da seamă că un şef de post înseamnă ceva mai mult decât un oarecare scrib.
Că notarul şi secretarul se vor zvârcoli toată noaptea şi n-au să mai poată închide nici un ochi,
despre aceasta nici nu mai putea fi vorba.
Îl ştia pe unul şi pe altul, cam lacomi şi hoţi din fire şi tocmai asta avea să le stea în gât o noapte
întreagă.
De bănuit, vor fi bănuiţi că s-au jăluit la conac toţi acei de la care au luat pe sub mânecă, când o
găină, un purceluş sau ceva asemănător.

15
Dar pe acela care să se fi plâns boierului, scribii nu-l vor afla anume niciodată, căci omul acesta
nici nu exista.
Ori, ei n-au să îndrăznească nici într-un caz ca să-l întrebe pe domnul Dendrino despre acela
care i-a pârât.
Acasă, şeful de post s-a întins în pat, mulţumit, cugetând la păcăleala "zdravănă" pe care le-a
"ars-o" scribilor.
Acum era şi dânsul satisfăcut, pentru toate cuvintele înveninate pe care le-a îndurat cu
resemnare, aproape zilnic, din cauza unei vorbe pe care a spus-o şi el – ca omul – într-un moment
de supărare, la un pahar cu vin.

*
* *

Noutatea şefului de post primarul a comunicat-o secretarului, fiindcă îi era ginere.


Acesta l-a prevenit pe învăţător, care ţinea loc şi de director al şcolii şi care îl descurcase
dintr-un bucluc, acum un an.
Iar învăţătorul, la rândul său, a comunicat noutatea notarului, mai mult pentru surioara acestuia,
o fetiţă foarte nostimă.
Până a doua zi, se ştia în tot satul că va veni un funcţionar nou, un om al boierului, dar nimeni,
afară de şeful de post, nu ştia precis în locul cui vine.
Situaţia aceasta a creat o atmosferă de răfuieli şi de bârfeală.
Se şoptea în felurite chipuri la băcănie, la cârciumă şi chiar în mijlocul uliţelor.
– Auzişi, soro? Zboară notarul nostru!
– Dacă fură cu nemiluita… Ăsta era făcut anume pentru puşcărie.
– Că bine zici, soro! Şi apoi ce mai nas îşi luase golanul!…
Iar în altă parte:
– S-a curăţat secretarul, ginerele primarului.
– Nu mai spune!
– Să mor.
– Da' de ce, mă rog?
– Ei, păcatele omului! Se zice că l-ar fi prins cu o pereche de cai de furat.
– Ia uite-te, păcătosul!… Ai mai văzut?
Din nimic, se născuseră felurite zvonuri, care mai de care mai gogonate.
Sosirea lui Crăişor în Recea luase proporţii de eveniment.
Zadarnic s-a linguşit primarul pe lângă şeful de post, să mai afle şi altceva.
Părea că omul a luat apă în gură şi cu mare greutate putea să scoată un cuvânt-două de la el.
Tăcerea aceasta îl puse pe gânduri pe primar.
– Măi, mare lucru să nu fie amestecat la mijloc şi spurcăciunea asta de bulgar, îşi zise bănuitor.
Dar atât timp cât nu ştia încă nimic precis, trebuia să-şi ţină firea şi să se mărginească doar la
bănuieli.

*
* *

Crăişor făcuse drumul cu căruţa.


Când a intrat în Recea, soarele cobora spre asfinţit.
Omul cu care venise îl aduse până în faţa primăriei şi fiindcă românul mai avea încă o bucată
bună de drum până în satul lui, porni fără zăbavă, îndemnându-şi mârţoagele cu vorbe domoale.
Aflându-se că streinul era omul boierului, primarul şi secretarul se arătară excesiv de amabili.
Dar amabilitatea lor pornea de la unele calcule chibzuite.

16
Vroiau numai ca în felul acesta să-i câştige încrederea "veneticului" şi să afle din gura lui
adevărul de care depindea situaţia unuia "dintr-ai noştri".
Crăişor întrebase numai despre drumul care duce spre conac şi primarul se şi grăbi să-i ofere
un vătăjel drept călăuză.
Apoi cu zâmbete multe şi frecându-şi mâinile ca negustori când sunt pe cale să tranşeze o
afacere bănoasă, i se adresă lui Crăişor, cu "multă hâtrie":
– Sunteţi învăţător?
– Nu, spuse Crăişor morocănos, având prea puţin chef de vorbă.
– Şi… vă duceţi la conac cu treburi, nu-i aşa?
– Mm… da.
– Ştiţi, când mă uit lung la dumneavoastră mi se pare că vă cunosc.
Nu sunteţi notar?
– Nu prea.
– Sau poate aţi venit ca funcţionar aici la primărie?
– Mă scuzi că nu pot răspunde la întrebare, domnule primar, dar nici nu sunt încă sigur dacă am
să rămân pe aici ori nu.
Fiindcă se însera, Crăişor grăbi plecarea spre conac.
Primarul, însă, vedea cum îi alunecă pământul de sub picioare şi de necaz nu-şi mai găsea
astâmpăr.
Convingerea lui era categorică: "veneticul" venise în locul ginerelui său, dar era sfătuit mai
dinainte ca să nu sufle nici o vorbă.
Mai era apoi convins că autorul acestei mişelii nu putea fi altul decât şeful de post.
Prea a râs cu poftă, ieri, la Leizer în cârciumă.
Asta nu era a bine.
Apoi o spusese doar pe faţă că el poate să-i zboare din slujbe oricând.
Toţi au râs de ameninţările lui, dar bulgarul a tăcut şi a făcut.
Acum, primarul s-ar duce şi el la conac, să-i explice domnului Dendrino toate mişeliile, să-l
convingă cu lacrimi în ochi că nu-i nimic adevărat din tot ce s-a spus despre ginerele lui.
Dar cine poate şti ce i s-a spus boierului?
Poate că "veneticul" avea cu totul altă misiune, poate că nici nu va rămâne în Recea, după cum
spusese…
În orice caz, bulgarul – după părerea primarului – o potrivise bine.
Singura soluţie ce-i mai rămânea era să-i dejoace planurile.
Se gândi cam cum ar putea s-o facă şi trase concluzia că cel mai potrivit mijloc ar fi să-i scrie
boierului o scrisoare-memoriu.

*
* *

În ziua aceea, porţile primăriei se închiseră mai devreme ca de obicei.


În cancelarie mai rămăseră însă primarul şi ginerele acestuia.
Primarul dicta, iar ginerele scria.
– Buuun! Buun! spuse primarul întrerupându-se din dictat.
A! Stai tu, bulgarule, că ştim şi noi să-ţi punem spuză sub "pardon".
Scrie, ginere: ştiind din izvoare de încredere că omul sosit la Recea este adus pentru locul de
secretar al primăriei noi, primarul comunei Recea, vă facem cunoscut…
Sau nu; şterge ultimele cuvinte "vă facem cunoscut" şi scrie: vă rugăm să poftiţi până în
comună şi să luaţi cunoştinţă de cele întâmplate chiar la faţa locului.

17
*
* *

Însoţit de vătăjei, Victor Crăişor porni spre conac. Locurile erau frumoase şi pretutindeni
domnea o pace patriarhală.
Aerul serii era curat şi plăcut.
Pomii înfrunziţi îşi clătinau corolele, susurând ca un huhurez de noapte.
De după pomi, răsări în sfârşit conacul. Era ca un fel de cetăţuie, ascunsă de zidurile înalte,
într-un decor de verdeaţă.
Acum inima lui Crăişor începu să bată mai des şi toată fiinţa lui fu cuprinsă de o teamă
inexplicabilă.
Dacă n-ar fi fost cu vătăjelul, poate că s-ar fi oprit în mijlocul drumului, nehotărât, mic şi umilit.
Simţea în clipa aceea o durere tocmai în adâncul măruntaielor.
Nu era o durere fizică, o durere care ar fi provenit dintr-o rană, ci o durere de alt ordin, care îi
cătrănea toată fiinţa. Suferea în clipa aceea din cauză că se simţea singur şi al nimănui, că nimeni
nu i-a râs şi nici nu l-a mângâiat cu o vorbă, cel puţin atunci când a pornit încoa, după cum, tot
aşa, nimeni nu-l aşteaptă la poarta conacului să-i zică bucuros "bun venit".
Şi apoi cine era omul căruia se ducea să i se închirieze?
– O fi un suflet bun şi îngăduitor, unul care a suferit şi el în viaţă, sau poate un nemernic pornit
numai pe ocară şi sudălmi?
Trecu prin poarta conacului şi oamenii ce roboteau prin ogradă îi aruncau priviri curioase. Un
câine ciobănesc, cu părul stufos şi cu o ureche retezată, se repezi spre cei sosiţi, lătrând cu
înverşunare.
Alţii se auzeau mârâind de prin clăile de fân şi de sub dărîmăturile unui şopron. Domnul
Dendrino era în cerdac şi răsfoia nişte reviste.
Crăişor a urcat treptele aproape mecanic şi în faţa viitorului său stăpân îşi scoase chipiul
respectuos.
În câteva cuvinte, spuse cine este şi pentru ce a venit.
Domnul Dendrino sorbi în timpul acesta o înghiţitură din cafeluţa de alături şi mormăi un "mh"
indiferent şi plictisit.
Chemând apoi pe bătrâna servitoare Anica, ăi spuse pe un ton scurt şi poruncitor:
– Condu pe domnul în odăiţa liberă din curte.
Părea că pe Crăişor nici nu-l mai bagă în seamă, dar la urmă a adăugat totuşi, în acelaşi ton de
o asprime ce biciuia:
– Dumneata să te înţelegi cu administratorul meu.
Reluându-şi cititul, nici n-a răspuns la salutul lui Crăişor.
Primirea aceasta rece, aproape duşmănoasă, atitudinea aceea mândră şi dispreţuitoare,
cădeau ca un noian de palme pe obrajii lui Crăişor.
Coborî treptele cu dinţii încleştaţi, cu sufletul mic, ca un ghem de aţă, rătăcit în făptura lui.
– Câine! a murmurat încet, printre dinţi.
Îşi încreţi fruntea într-o sforţare zadarnică, crezând că era poate vinovat cu ceva de care nu-şi
aducea aminte.
Dar vina lui nu exista.
Atunci de ce se purtase omul acela aşa de aspru cu el? I-a făcut vreun rău sau i-a adus vreo
nemulţumire?
Nu! Prin urmare, ar fi putut foarte simplu să-l întrebe ceva, să-i spună cel puţin un cuvânt mai
omenesc.
Nu era nevoie să-l invite la masă, să-i zâmbească şi să-i ofere o cafeluţă, care răspândea un
miros atât de plăcut; dar un cuvânt ca de la om la om putea să-i spună.

18
Şi totuşi nu i-a spus nimic…
Gândi că el aducea omului acesta, pentru un blid de linte, în braţele lui vânjoase şi tinereşti, o
putere de uriaş.
Aducea prinos o viaţă abia înflorită şi o credinţă de câine.
Atunci, de ce nu-i spusese nici un cuvânt omenesc şi-l tratase ca pe o marfă?
Era, într-adevăr, o marfă? Nu!
Asta Crăişor o ştia foarte bine. El nu putea fi marfă, ci numai o biată slugă.
Atât. Atunci care era diferenţa între slugă şi stăpân? Banul?
Bogăţia unuia şi sărăcia celuilalt?
Dar după cea mai dreaptă regulă de logică oare banul îl face pe om sau omul pe ban? Crăişor
zâmbi cu amărăciune. La toate câte gândea dânsul în clipa aceea, pe domnul Dendrino îl lăsau
indiferent şi rece.
Simţea numai cum sângele i se ridică năvalnic până în creştet şi apoi cum se lasă ca o greutate
apăsătoare pe suflet.
Îşi dădea acum seama, mai mult ca oricând, că mecanismul vieţii e mult mai complicat decât şi-l
închipuia dânsul.
Amărât cum era, îi răsări deodată în minte chipul polonezului cu nasul puţin coroiat, din faţa
biroului de plasare, care scuipa şi înjura de câte ori vedea un burghez. La început, omul acela îi
provocase o legitimă indignare, cu problemele pe care venea să le dezbată printre muncitori.
El oricât de sărac ar fi fost, dar niciodată nu l-a bătut gândul revoltei.
Ar fi fost în stare să facă orice, dar să se revolte, să ameninţe o stare de lucruri croită de
veacuri, asta nu. Acum însă, credinţa lui începea să se irosească, să-i pară ceva banal.
Din nimic, se năştea măreţ, eroic, chipul cu nas coroiat.
Numai acum ar fi putut să-l înţeleagă pe omul acela.
Aruncând o privire fugară înapoi, spre cerdacul unde domnul Dendrino îşi lua cafeluţa şi răsfoia
o revistă, mai spuse o dată, încet, printre dinţi:
– Câine!
Tot în aceeaşi seară, Crăişor trecu şi pe la administratorul general.
Acesta era acasă şi îl primi înăuntru foarte binevoitor.
Îi întinse mâna ca unui vechi şi bun prieten şi îl pofti să şadă.
Învârtindu-se aproape fără nici un rost prin odaie, spunea mai mult ca pentru sine:
– Da, da. Bun. Foarte bun!
S-a apropiat apoi de Crăişor şi zise bucuros, cu blândeţe:
– Prin urmare, dumneata ai să fii ajutorul meu; foarte bine!
Sunt sigur că o să ne înţelegem ca doi buni prieteni; nu-i aşa?
Crăişor spuse un "da" tărăgănat, căci nu ştia încă dacă administratorul e sincer sau vrea să-şi
bată joc de el.
Îi venea greu să creadă, că omul acesta se bucură într-adevăr pentru faptul că vor fi prieteni de
acum înainte.
Între primirea rece şi aspră a boierului şi primirea aproape părintească a administratorului era o
diferenţă ca de la cer la pământ.
În cele din urmă, însă, Crăişor se convinse că administratorul era sincer cu el. Îl privi mai atent,
cu o bucurie nestăpânită. Întâlnea, în sfârşit, un om cu care se putea înţelege.
– Să nu-ţi închipui, zise administratorul, că atribuţiile dumitale sunt atât de grele.
Treci în registru muncitorii, trimiţi pe cei angajaţi cu luna la moară, la oraş… dar în sfârşit, ai să
prinzi dumneata firul.
Unde n-ai să te pricepi, îţi mai arăt eu; de asta să n-ai nici o grijă.
E destul să fii băiat cuminte, harnic şi toate au să-ţi meargă în bine.

19
Mai târziu, cine ştie, poate rămâi în locul meu. În cazul acesta n-ai să duci grijă de nimic. Căci
eu – după cum vezi – îmbătrânesc pe zi ce trece.
Am şi început să mă încurc în socoteli şi să umblu mai pe îndelete, cu greutate. Ei… dar ia să
lăsăm noi vorbăria şi să facem ceva mai bun.
Începu iar să se învârtă prin odaie, dar de data aceasta cu un rost precis.
Dintr-o putinică cu apă rece scoase o sticlă cu vin; aduse apoi pe rând: pâine proaspătă de
casă, brânză de oi, unt, slănină şi tot învârtindu-se mereu încărcase masa cu de toate.
– Ei şi acu, spuse cu acelaşi ton de multă bunăvoinţă, să luăm câte un păhăruţ cu vin, ca să te
mai "dreji" după drumul pe care l-ai făcut astăzi.
La început, Crăişor se cam jena, dar apoi, încălzit de vinul amărui şi tare, a mâncat cu poftă, ca
la un praznic.
De la chestiuni de serviciu, administratorul trecu la palavre lumeşti, arătând un interes deosebit
pentru lucrurile şi noutăţile de la oraş.
Cu toată vârsta lui înaintată, îl interesau deopotrivă de mult atât evenimentele senzaţionale, cât
şi femeile care apar pe înserate. După multe întrebări, mai directe şi mai ocolite, se porni să
povestească şi el ce avea mai greu pe suflet.
Îi vorbi lui Crăişor despre boier, despre doamna – şi mai ales despre doamna –, despre
Cocibaş, ajutorul său care fusese înaintea lui Crăişor, cum acesta a furat câteva sute de deca cu
vin şi încă despre multe altele.
Despre fiul domnului Dendrino – Mircea – îl descrise ca fiind un destrăbălat fără pereche, cât
priveşte despre duducuţa Lizica, îi făcu un portret care o apropia de îngeri.

*
* *

Administratorul moşiei Dendrino trecea drept un om bun la suflet şi foarte vesel. Bunătatea lui,
însă, avea o limită şi atunci când cineva îşi permitea faţă de el o glumă mai grosolană, se supăra
foc.
Crăişor nu-i cunoştea caracterul şi glumise în seara aceea poate prea mult.
Dar se vede că glumele lui n-au fost nici una de prost gust, căci administratorul era
entuziasmat.
Gustarea din seara aceea se transformase în chef, un chef în toată legea, dar de pe urma
căruia nu se îmbătase decât administratorul. Crăişor îşi simţea numai puţin capul greoi şi când se
ridica de pe scaun, avea impresia că pereţii se clatină uşor.
Atât. În schimb, administratorul se făcuse – după cum îşi spunea singur – "turtă".
Continua, totuşi, să fie vesel, chiar mai vesel şi decât atunci când era treaz.
Pentru Crăişor nu avea decât cuvinte măgulitoare.
– Dumneata eşti o comoară, Victoraş. Vezi, mie mi-ai plăcut de cum te-am văzut. Cât despre
celălalt, nu l-am suferit de la începutul începutului.
Crăişor nu înţelese la cine face aluzie administratorul când spuse "celălalt", avea însă
convingerea că era vorba despre Cocibaş.
L-a întrebat totuşi:
– Care "celălalt", domnule administrator?
– Mă băiete, spuse administratorul, celălalt e banditul de Cocibaş, şi acum te previn: dacă vrei
să nu mă superi, nu-mi mai spune "domnule administrator". Pe mine mă cheamă Silvestru şi
fiindcă sunt un om trecut în rândurile unchiaşilor, să-mi spui "nene Silvestre".
– Prea bine, neică Silvestre.
– Aşa! Şi acum ce vrei să mă mai întrebi despre celălalt? îţi pot spune că era un tâlhar şi
jumătate, dar i s-a înfundat cam rău.

20
– Funcţionarul de la biroul de plasare mi-a spus că face puşcărie.
– Face, sigur că face! Doar n-o face niscaiva mănăstiri.
Crăişor a observat că, la amintirea numelui lui Cocibaş, pe chipul administratorului se lăsa o
umbră care îi încrunta sprâncenele.
Ar fi vrut să-l mai întrebe ceva dar nu vroia să-l vadă mai puţin vesel ca înainte. Administratorul
părea însă că i-a înţeles dorinţa şi a continuat mai departe:
– Şi acum să vezi ce face nemernicul…
Când a fost prins cu ocaua mică, a început să arunce vină şi pe mine. Zicea că el ar fi băut din
vinuri, dar de furat, n-a furat niciodată. Şi susţinea golanul că hoţul aş fi eu. Dar mie pentru ce
mi-ar fi trebuit să fur? Şi apoi în cei douăzeci de ani de când sunt aici pe moşie, să mă apuc eu de
lucruri necurate tocmai acum la bătrâneţe?
Dar spune tu, Victoraş, am eu mutra unui tâlhar?
– Lasă, nene Silvestre, spuse Crăişor împăciuitor, nu trebuie să te necăjeşti din pricina asta.
Vinovatul şi-a primit pedeapsa.
Doar legiuitorii au ştiut cine trebuieşte să fi fost hoţul, că nu l-au vârât în puşcărie cu ochii legaţi.
– Nu-i aşa?
– Sigur!
– Şi el se încăpăţânează să susţină mai departe că nu-i vinovat. Ba a trimis pe un frate al lui să
iscodească oamenii din comună, că s-o găsi vreunul care să deie mărturie mincinoasă.
Ei, dar să nu mai vorbim despre asta; sunt lucruri urâte care s-au trecut.
Goliră un rând de pahare şi veselia se simţea iarăşi. Administratorul îşi arăta regretul că a doua
zi nu-i sărbătoare, altfel ar fi chefuit până în pânzele albe.
Şi tocmai când să se sfârşească cheful, administratorul aduse vorba despre părinţi şi copii.
În treacăt, l-a întrebat şi pe Crăişor dacă are sau nu părinţi.
Întrebarea părea fără importanţă – o întrebare banală ca atâtea altele – dar pentru Crăişor, care
ştia ce înseamnă să fii "copil găsit", un ce al nimănui, întrebarea aceasta cădea ca o ghiulea în
plin.
A plecat capul în pământ şi spuse cu greutate:
– Nu!
– Au murit?
Crăişor ar fi vrut să răspundă cu obrăznicie, cum avea obiceiul la asemenea întrebări: – nu,
n-au murit. Mama mea a fost o târfă şi eu sunt un bastard.
Dar acum vorbea cu un om pe care îl găsea mai bun ca oricare altul dintre toţi oamenii pe câţi
i-a cunoscut până atunci. Dacă ar fi răspuns aşa după cum avea obiceiul, l-ar mai fi cinstit cum îl
cinsteşte, i-ar fi acordat oare şi pe mai departe aceeaşi încredere şi bunăvoinţă?
Cu siguranţă că nu.
Cu fruntea plecată, a murmurat:
– Da, nene Silvestre, au… murit!
Cuvintele acestea au sunat ca o sentinţă şi în ochii lui se iviră câteva lacrămi de cristal, amare.
Oare într-adevăr părinţii lui erau morţi sau trăiau pe undeva în lume, sub înfăţişarea cuvioasă a
unor pravoslavnici creştini ori a unor ţigani nomazi? Care era adevărul?
Poate că în clipa aceea mama lui de care s-o fi rătăcit pe când era mic, murea într-adevăr,
chemându-l pe nume.
Poate că răspunsul lui banal era menit a fi un blestem. De ce vorbise cu atâta uşurinţă despre
moartea unor oameni pe care niciodată în viaţă nu i-a văzut, cel puţin?
Plecând fruntea şi mai mult, icni într-un plâns scurt şi dureros.
Administratorul s-a ridicat de pe scaun şi, mângâindu-l pe cap, spuse cu blândeţe şi milă:
– Iartă-mă, Victoraş.

21
*
* *
În pragul odăiţei lui Crăişor, bătrânul administrator îi întinse mâna, ca celui mai bun dintre
prieteni.
– Noapte bună, Victoraş. De mâine începi o viaţă nouă. Dar cât vom fi împreună, nu vei regreta.
Noapte bună.
Clătinându-se, porni îndărăt spre căsuţa lui. Crăişor a intrat înăuntru şi se întinse pe pat,
îmbrăcat cum era.
Nu simţea nevoia să doarmă, căci o mie de gânduri îi stăpâneau acum mintea.
Chipul administratorului general îi apărea mereu dinaintea ochilor, bun şi înţelegător, cu sufletul
lui de aur, cum nu mai întâlnise un alt om la fel.
Dar, pe lângă toată mulţumirea lui, mai era ceva ce-l apăsa greoi pe suflet.
Să fi fost faptul că a plâns? Dar la urma urmei de ce a plâns? I se cam învârtea capul din cauza
vinului băut, altfel ar fi descurcat el uşor misterul.
Adică să fi plâns că n-are şi el ca toată lumea părinţii lui spre care să întindă dreapta şi să-i
arate tuturora: "aceştia sunt"?
Dar toate acestea sunt o neghiobie.
El trebuie să fie înţelegător şi să nu se mai dea în spectacol cum a făcut-o în seara aceea.
Trecutul lui nu mai trebuie să fie un mister. O dată ce nu-şi aminteşte nimic despre o mamă
iubitoare care să-l fi mângâiat cândva, înseamnă că femeia aceea a fost o desfrânată, că i-a dat
viaţă dintr-un pântec păcătos, că l-a aruncat pe stradă ca pe o cârpă.
Sigur că-i dureros să ştii că n-ai un trecut ca fiecare om, un punct de care să te razimi! Tot ce-şi
mai aminteşte din vremuri îndepărtate este o întâmplare care se desprinde, ca un punct de lumină,
din ceaţa întunecoasă a anilor trecuţi.
Se vede mic, murdar, bubos şi desculţ, rătăcind prin livezi streine cu gândul a fura fructe.
Are ferma convingere că aşa a fost cândva şi amintirile acestea îl fac să se cutremure.
Îşi aminteşte apoi cum a intrat într-o grădină, pe furiş, şi, după ce s-a săturat cu poame, cum a
adormit la umbra unui pom.
Când s-a trezit din somn, în faţa lui se găsea o coşcogeamitea namilă de om, cu chipul
întunecat şi aspru, care îl privea drept în obraz.
– Al cui eşti, mă ţâncule?
Glasul omului părea atât de răstit, încât se îngrozi. S-a chircit de frică sub pom şi a început să
plângă. Omul s-a plecat deasupra lui şi, apucându-l de mână, îl smuci din loc cu asprime. I-a spus
apoi răstit: – "haide!" şi au pornit alături, străbătând livada.
Atât îşi aduce aminte mai clar şi mai precis.
În anii următori se vede la orfelinat.
Cum a ajuns aici, nu-şi mai aminteşte nimic.
Răsar doar amintirile plăcute: clădirea cu două caturi, cu o curte largă şi curată, iar în spate
grădiniţa.
E îmbrăcat în uniformă nouă şi curată şi se duce în rânduri cu alţi copii la şcoală. Camarazii lui îl
poreclesc "Găselniţa", fiindcă ei sunt orfani şi numai el e găsit.
Unii îl ghiontesc, îl calcă pe bocanc ori îi pun piedică pe la spate. Cu toate acestea, se simte
mulţumit, căci în orfelinat e curat, iar mâncarea bună şi multă. Şi, unul câte unul, anii se deapănă
în mintea lui înfierbântată, ca în poveste, cu toate bucuriile şi micile neplăceri.
Iată-l şi în liceu, cu uniformă nouă şi cu nasturi strălucitori, de parcă ar fi un general…
Da, da… din câte au fost, unele întâmplări se desprind atât de clare, de parcă s-ar fi petrecut
mai ieri. Iată şi ziua în care au fost vizitaţi de M.S. Regina, acea zi mare şi neuitată.
Pretutindeni sunau dangăte de clopot.

22
În orfelinat era o forfoteală încă din zorii zilei. Care îşi văcsuieşte bocancii, care îşi ajustează
costumul, dar toţi erau în fierbere.
După ceaiul de dimineaţă, au fost scoşi în curte şi înşiraţi de o parte şi alta a unei cărări
presărată cu nisip auriu de la poartă şi până la intrarea principală.
O parte, cei mai măricei, printre care intra şi el, au fost îmbrăcaţi în costume naţionale, cusute
cu aţă colorată şi cu fir de aur.
În mână fiecare avea un buchet de flori.
Strada gemea de lume şi veneau oameni din toate părţile, cum nu s-a văzut vreodată.
În sfârşit, sosesc mai multe automobile, iar din primul coboară M.S. Regina.
Înaintează până la mijlocul lor, ca o împărăteasă din poveşti, cu un zâmbet plin de bunătate.
Mulţimea din stradă şi ei toţi aruncă entuziasmaţi la picioarele Suveranei buchete de flori. Din mii
de piepturi, răsună acelaş "ura", prelung, clocotitor.
La un semn al pedagogului lor, din rânduri s-a desprins un ţânc, un mototol de om, urând
Suveranei bun sosit:

– Să tlăiţi,
Să-nfloliţi,
Ca melii,
Ca pelii,
Şi ca buzoleii…

M.S. Îl încarcă cu daruri şi-l mângâie blând pe cap. Înaintează apoi printre rânduri, împărţind
dulciuri din belşug.
În dreptul lui, Regina Ţării se opreşte, îl priveşte lung, apoi se pleacă şi îl sărută cu bunătate pe
frunte.
– Cum te cheamă, frumuşelule?
– Victor, fu răspunsul lui şi izbucni în plâns.
Şi plângea pentru că nimeni până atunci nu-l sărutase şi nici nu-l mângâiase cu dragoste şi
blândeţe. M.S. îl încărcă cu daruri şi trece printre rânduri mai departe.
Dar, pe frunte, el tot mai simţea încă, caldă şi binefăcătoare, sărutarea aceea de mamă.

*
* *

Anii se deapănă tot mai departe, cu întâmplările lor mai de seamă. Acum e prin ultimele clase
de liceu şi colegii din "Găselniţa" îl poreclesc "Prăpăditul", fiindcă e mai puţin dureros. Iată-l în
echipa sportivă. La zile mari, defilează în capul coloanelor. Cât de mândru bătea cu gheata în
pământ tactul, în pas cadenţat!
Unde erau oare părinţii lui, să-l vadă şi să-l admire în clipa aceea, ce flăcău voinic şi frumos
crescuse din ţâncul de altă dată!
Iată-l şi pe Blănaru, la orfelinat, în dormitor, neastâmpărat şi totdeauna gata să facă cuiva o
şotie. A luat o coală de hârtie, o strânge la mijloc şi apoi o fixează între degetele de la picior, lui
Săvescu Gheorghe, care doarme dus şi sforăie ca o locomotivă.
Aprinde hârtia la capete şi se furişează iute sub pătură. Peste puţin, când flacăra ajunge la
picior, Săvescu sare buimac din pat şi, rupând-o la fugă prin coridor, strigă cu disperare:
– Foc! Fooc!
Trec anii în goană.
Unii se duc şi alţii vin, grăbiţi şi scurţi, de parcă ar fi clipe.
Iată-l pe Crăişor absolvent al liceului.

23
Camarazii şi foştii lui profesori îl felicită, îl încurajează şi unii îl servesc chiar şi cu ţigări.
Toţi îl privesc cu alţi ochi şi fiecare îi prevesteşte un viitor strălucit.
El îi crede, le zâmbeşte tuturor şi păşeşte în vâltoarea vieţii cu fruntea sus, eroic.
Dar câte deziluzii amare!
Un trecător, pe care l-a oprit să-l întrebe ceva, îi răspunde scurt şi porneşte mai departe, grăbit
şi morocănos.
Crăişor îl priveşte lung şi constată că nu l-a mai văzut niciodată.
Alţii vin şi trec mai departe, gravi şi reci, ca nişte fantome. El a rămas în stradă singur şi strein,
în mijlocul unei lumi în care n-avea pe nimeni şi nimic.
Iată-l umblând zi de zi pe la instituţii şi pe la oameni mari, spunându-le aleanul şi cerşind o
slujbă. Toţi îi spun "mâine" şi de "mâine" tot "mâine" şi iarăşi "mâine".
La început i-a crezut, căci erau oameni mari, oameni bătrâni şi puternici ai zilei.
Dar la urmă s-a convins că nici pe unul nu şi-l câştigase cauzei lui, că toţi îi promiteau, dar
nimeni nu-şi ţinea cuvântul.
Apoi viaţa de cazarmă, cu caporalii veşnic supăraţi…
– De ce n-ai scuturat efectele, mă camarade?
– Să trăiţi, dom' caporal; le-am scuturat.
– Mie îmi spui? Mă mai şi minţi?
Desfăcându-şi tacticos centura:
– Întoarce "istoria"!
– Dom' caporal!…
– Haide, mă, n-auzi!?
– Dom' caporal!…
– Dacă nu te-ai întors pân'la trei, te mânc fript! Un… doi… doi şi-o cataramă…
Şi iarăşi singur în viaţă.
Acum gândurile lui zboară năvalnic, la zilele de foame şi lipsuri, la toată suferinţa crudă de mai
târziu.
Ce lung şi nesfârşit pare convoiul acelor clipe! Şi nimeni, nimeni nu i-a aruncat un cuvânt de
îmbărbătare, nu l-a întrebat cine este şi ce vrea de la viaţă.
Numai o singură dată, unul de la comisariat, i-a spus:
– Păi vezi să nu te apuci de furtişaguri, c-apoi "al nostru" eşti.

*
* *

Crăişor încă n-a adormit.


De atâtea gânduri şi imagini îşi simte capul greoi şi ameţit.
Afară se luminează de ziuă.
În liniştea care a cuprins conacul, văile şi pădurea, doar din când în când se aude cum latră
câte un câine şi cum rag vitele în ocol.
*
* *
Orice s-ar zice, dar bătrânul administrator este un om foarte bun.
Pentru fiecare are un cuvânt blajin, o povaţă. Uneori se supără şi el ca omul, dar se potoleşte
repede.
Aşa a fost şi aşa a rămas.
Aşa îl ţin minte ţăranii şi cei mai bătrâni şi cei tineri. Pentru Crăişor însă are vorbe măgulitoare,
de parcă ar fi părintele lui.
– Ia seama ici, Victoraş; ce zici c-ar trebui făcut?
De scos salcâmul acesta şi de plantat un pom roditor, nu-i aşa?

24
Foarte bine! Acum să trecem în vie.
Uite, vezi până acolo departe, unde se ridică cireşul cela? Ei, până acolo e via "noastră".
În partea cealaltă sunt lanurile de grâne.
Apoi lanurile "noastre" ţin până hăt în zare.
Colo, în vale, este iazul. Şi iazul tot "al nostru" e. Ei, şi acum să mergem la curte, să-ţi arăt
pivniţele şi hambarele cu grâne.
E foarte bine să cunoşti toate rosturile, c-aşa ştii de unde să iei şi unde să pui, pentru ca să nu
te încurci şi toate să-ţi meargă strună.
Îl cuprinse pe Crăişor pe după umeri şi porniră îndărăt spre conac, ca doi prieteni vechi.
– Şi zi, neică, ai dormit bine?
– N-am dormit mai deloc, nene Silvestre.
– De ce, Victoraş?
– Pentru că… era prea frumoasă noaptea.
Şi apoi, pretutindeni domnea o linişte atât de adâncă, că auzeai ecoul unui lătrat de câine până
hăt departe.
– Ia spune drept, Victoraş, îţi plac locurile pe aici?
– Nespus de mult. E dumnezeiască poziţia aceasta şi cred că voi fi foarte fericit să pot trăi aici.
Natura e atât de variată, incât pare un colţ de Paradis.
Traversară livada şi, trecând printr-o portiţă mică, se găsiră iar în curtea conacului.
Din cerdac, mama Anica – servitoarea bătrână – scutura un cearceaf alb şi dantelat.
În faţa cerdacului era pregătită trăsurica cu care domnul Dendrino obicinuia să facă vizite în sat.
Bătrânul administrator grăbi spre conac, căci nu ştia motivul pentru care boierul vroia să plece
în comună.
Peste puţin, apăru şi domnul Dendrino, mai bine dispus ca în ajun.
– Ascultă, Silvestre, spuse acesta, dumneata nu ştii cine a venit, în numele meu, ca să ocupe
postul de secretar al primăriei?
– Nu ştiu, cucoane, spuse administratorul intrigat de cele auzite.
Poate o fi vr'o neînţelegere la mijloc.
– Îmi scrie chiar primarul.
– Să nu fie vro manevră a domnului Bejan.
Nu-i doar întâia oară când încearcă marea cu degetul.
– Ştiu eu…
Apoi, ceva mai îmbunat, s-a adresat lui Crăişor:
– Ei, tinere, cum te simţi? îţi place pe aici?
– Foarte mult, domnule.
Trăsurica era gata de plecare şi domnul Dendrino, urcându-se, a adăugat:
– La prânz, să treci pe la mine.
– Bine, domnule, spuse Crăişor cu o plecăciune uşoară.
Acum uitase primirea rece din ajun şi era gata să ierte tuturor, până şi cele mai mari păcate.
Din sufletul lui bun se spulberase orice urmă de ură şi răutate. Era mulţumit că la prânz va trece
pe la boier, dar îşi pusese în gând să nu arate nici prea umil şi nici linguşitor.
În concepţia lui, umilii şi linguşitorii erau două specii de oameni nedemni şi mai ales despre
linguşitori credea că sunt indivizi fără calităţi şi merite, care parvin în viaţă pe căi lăturalnice,
pupând, deopotrivă, mâini şi labe.

*
* *

25
Domnul Dendrino încă nu se întorsese din sat şi Crăişor nu-şi mai găsea astâmpăr.
În cămăruţa lui, se învârtea cu paşi rari, aşteptând clipa prânzului ca pe un mare eveniment.
Bătrânul administrator îl lăsase singur şi se dusese să dea nişte indicaţii unei echipe de
muncitori, de cele ce trebuiau să facă. Înainte de prânz, însă, trecu din nou pe la acesta şi îl găsi
măsurând încăperea în lung şi lat.
– Se poate, Victoraş?
– Da, poftim, nene Silvestre!
– Iac' venii iar. Am adus o sticlă din cel mai bun vin "de-al nostru", dar să nu bei prea mult,
fiindcă te faci "turtă".
– Mulţumesc frumos, nene Silvestre.
– Aşa! în ceea ce priveşte masa, deocamdată ai să mănânci la mine. Bine?
– Eşti un adevărat părinte, nene Silvestre…
– Ei, acum, ia spune-mi: te împaci cu viaţa de aici?
– Desigur, nene Silvestre.
– Aşa! Victoraş, trebuie să te deprinzi.
Apoi, dacă boierul te-a chemat sus, înseamnă că vrea să-ţi încredinţeze personal atribuţiile.
Te sfătuiesc să-l asculţi şi să fii credincios.
În felul acesta, vei însemna mult mai mult decât îţi închipui dumneata.
Făcând o mică pauză, a adăugat cu glas cam tremurat:
– Vezi… eu sunt bătrân şi neputincios.
De multe ori uit, sau greşesc în socoteli, iar socotelile sunt multe şi numai o minte ageră ca a
dumitale le-ar putea da de rost.
Mărturisirea aceasta era dureroasă, atât pentru Victor Crăişor, cât şi pentru administrator.
Primul se vedea nevoit să ocupe un post prin înlăturarea treptată a celuilalt. Poate că n-ar fi
avut ce regreta, dacă comandantul de până mai ieri n-ar fi omul cel mai bun din lume.
Şi totuşi, grozava ironie a vieţii îl îndemna din pupilele ochilor bătrânului Silvestru să nu se uite
la aceasta şi să primească. Dar o dată cu îndemnul din ochii aceia se iviră două lacrimi mici,
tremurând speriate şi sfărâmându-se apoi între gene. Situaţia aceasta de învins nu-l aranja pe
administrator – el care, timp de douăzeci de ani, poruncea şi striga la atâţia.
Ieşi din camera lui Crăişor cam ruşinat, dar în curte începu să strige la slugi, cu ultimele lui
energii, aşa cum striga încă pe vremuri:
– Ei, Nichifor! Ce stai şi te uiţi pe dealuri, băiete? Curăţă caii şi scoate gunoaiele din grajduri, că
de nu, te dau afară!
Întâlnind femeia care îngrijea de mulsul vacilor, se răţoi şi la ea, tare, ca să-l audă parcă şi
Crăişor:
– Hei! Mărioară! Tu să mulgi vacile cum se cade, ai auzit?
– Da' ce, nu le mulg? răspunse femeia ursuză.
– Ştiu eu cum le mulgi…
Şi bagă de seamă să te mai prind noaptea că umbli beată prin curte, c-apoi te muştruluiesc! Ai
înţeles?
Mărioara a mormăit un "’ţeles", aruncându-şi privirile cu ciudă în urma administratorului.
Când acesta dispăru după hambare, femeia se duse până lângă puţ şi arătând cu capul în urma
lui, rânji către Nichifor:
– De-acu l-o apucat dracii pe el!…
Ori s-o sculat azi cu… faţa-n jos.
Unul urcat într-un pom să taie crengile uscate, îi spuse Mărioarei, în glumă:
– Mărioară-puică, tu eşti femeie voinică, de ce nu-l ei la rost odată?
– Îl las să mă mai mănânce…

26
Nichifor, care peria un cal, a adăugat:
– La nevoie, îţi dau şi eu o mână de ajutor.
– Ei, ştiu eu că vouă vă vine a râde, da' mie nu-mi place supărarea lui.
N-aţi auzit ce-a spus? Să nu mai beau… Da' pot eu trăi fără un păhăruţ de ţuică sau de vin?
Că-ndată îmi iese dinainte răposatul – Dumnezeu să-l ierte – şi, cum îl văd, cum mă şi podideşte
plânsul.
– Mărioară-puică, spuse cel din pom, da' de ce nu bei, în loc de ţuică, lapte?
– Da', ce, laptele mă face să-l uit pe răposatul?
Că eu dacă nu beau să uit, apoi mor de jăle.
Ştiţi voi cine a fost răposatul?
– O fi vr'un general, glumi cel din pom.
– General n-a fost, da' nici băligos ca ale voi. Era un om frumos şi voinic, ia ca ist care o venit
nou.
Acu toţi strigă la mine şi mă-njură, mai rău decât câinii.
– Şi de ce te-a lăsat bărbatu', Mărioară? spuse Nichifor, periind calul.
– Da', ce, m-a lăsat? N-auzi că a murit?
– Şi de ce a murit?
– Poi… fiindcă îi plăcea să beie.
– Şi bea mult?
– Poi! Era beţiv de frunte şi pe aşijderea de curvar… Da' era şi om. Ei, da' acu că s-o dus –
Dumnezău să-l ierte!

*
* *

Crăişor aşteptase mereu sosirea domnului Dendrino, dar în cele din urmă îşi zise că va trimite
să-l cheme, în caz că o fi venit. S-a întins în pat, cu gândurile rătăcite pe cine ştie unde.
Stând aşa, cu faţa spre perete, a observat o furnică târând cu greutate cadavrul unei musculiţe.
– Iată o dramă, gândi în sinea sa, şi toate acestea pentru existenţă.
Urmărind furnica, în drumul ei încet, adormi greoi, după o noapte de neodihnă.
*
* *
Mama Anica bătea în uşă de câteva minute.
– Te aşteaptă, maică, sus; mergi?
– Da, da, îndată.
Îşi spălă repede mâinile şi obrazul şi o urmă pe mama Anica.
Sus, într-o încăpere care da în cerdac, domnul şi doamna Dendrino luau masa.
Crăişor s-a înclinat cu respect şi simţi cum roşeşte când doamna şi-a aruncat privirea la hainele
lui pătate şi murdare.
Domnul Dendrino i-a arătat un scaun şi spuse scurt:
– Şezi şi serveşte.
Luând apoi o sticlă cu vin dintr-o căldare cu apă rece, i-a turnat şi lui un pahar.
Tăcerea care a urmat, lui Crăişor îi păru o veşnicie.
În cele din urmă, domnul Dendrino începu rar, grav şi totuşi parcă preocupat de altceva:
– Cunoşti condiţiile mele?
– Da!
– Îţi convin?
– Desigur. Sunt foarte mulţumit.
– De unde eşti de loc?
– Mă iertaţi, dar la întrebarea aceasta nu vă pot răspunde tocmai precis!

27
Doamna a aruncat o privire domnului şi amândoi îşi zâmbiră uşor.
– Nu cumva ţi-ai uitat locul de naştere? zise domnul Dendrino în zeflemea.
– N-am putut să-l uit, fiindcă nici nu l-am ştiut cândva.
– Cum aşa?! spuse doamna mirată.
– Am crescut, doamnă, de mic, într-un orfelinat. Al cui sunt, nici eu nu ştiu.
Mi se spune "copil găsit" şi am impresia că trebuie să fie ceva foarte ruşinos.
M-am deprins însă de cu ruşinea aceasta şi nu mă doare decât izolarea mea în lume.
Sunt întotdeauna tratat ca o fiinţă cu mult mai prejos decât semenii mei.
Uneori am impresia că nici nu fac parte dintre oameni, că sunt ceva aparte, cum ar fi, spre
exemplu, un animal exotic.
– N-ai absolut pe nimeni? spuse domnul Dendrino.
– N-am absolut pe nimeni. Dar aceasta cred că nu-i un motiv să-mi refuzaţi slujba.
– Nu m-am gândit la asta.
– Căci, să fiu sincer, atunci când mi-a comunicat funcţionarul de la biroul de plasare că îmi dă o
slujbă şi încă aşa de bună, a fost cea mai fericită clipă pentru mine.
Trecând prin viaţă tot strein şi singur, m-am izbit de cele mai crude lipsuri şi, poate tocmai din
cauza aceasta, am ajuns la convingerea că oamenii sunt foarte răi.
– Tot ce se poate, spuse sceptic domnul Dendrino.
Doamna Dendrino l-a măsurat cu o privire şi a întrebat rece:
– Dar bine, când ai plecat de la orfelinat nu ţi-au dat o îndrumare, nu ţi-au asigurat, într-o
măsură oarecare, existenţa?
– Îndrumări, doamnă, mi s-au dat chiar prea suficiente; cât despre existenţă, mi-au pus vr'o
câteva mii de lei în mână şi atât.
Astăzi cu banii aceia aş şti ce să fac, dar atunci… Păşeam în lume fără nici o experienţă despre
viaţă, încrezător în steaua mea călăuzitoare. Când mi-am dat însă seama de realitatea crudă, era
prea târziu.
Ca să mă refac, nu puteam decât prin muncă şi cum nimeni nu vroia să mă angajeze la început,
pentru că eram curăţel şi fără bătături în palmă, a trebuit să sufăr îngrozitor de mult.
Puţin câte puţin, m-am dat însă la brazdă; hainele mi s-au pătat, s-au rupt şi, în cele din urmă,
am făcut şi bătături în palmă.
Poate că m-aş fi mulţumit şi cu viaţa aceasta, dacă aş fi

LIPSA PAGINI ?

Se simţea în clipa aceea mare şi puternic, cum nici nu visase cândva.


Biruise într-adevăr mizeria, biruise tot greul din viaţă şi biruinţa aceasta ar fi vrut s-o strige tare,
din adâncul sufletului.
Acum se simţea mai bun şi mai drept, cum nu se simţise niciodată.
Un câine mare, ciobănesc, cu urechea retezată, care ieri îl lătrase furios, acum s-a apropiat de
el gudurându-se.
Crăişor l-a mângâiat pe cap şi arătând cu un semn lanurile întinse până în zare, spuse cu
mândrie:
– Ale noastre sunt!
*
* *

28
Când se văzu în ziua aceea cu administratorul, Crăişor îi vorbi cu privirea în pământ.
Din partea lui, era o trădare faţă de omul acesta bun, care l-a primit şi l-a poftit la masă chiar din
prima zi. Cel mai cinstit lucru ar fi fost să-i spună tot adevărul, să-l prevină pe om de intenţiile
boierului, căci după o viaţă închinată muncii pe ogorul acestuia, poate că mai aveau de rezolvat
vechi socoteli.
Era nedemn să-i fure acestuia, în câteva luni, experienţa unei vieţi lungi şi apoi să-l vadă izgonit
din diferite motive de la conac.
Ştia că face rău ceea ce face, dar îşi închipuia totuşi că bătrânul Silvestru îl va înţelege în cele
din urmă şi în felul acesta îi va spune tot adevărul, fără a-şi trăda stăpânul.
Dar bătrânul administrator era un om simplu, un om bun şi încrezător.
El îi iubea pe toţi deopotrivă şi-şi închipuia că toţi oamenii din lume sunt la fel.
Era convins că ceea ce poartă oamenii în suflet le şade şi pe buze şi niciodată n-a căutat să
citească în inima lor.
– Ei, ai fost?
– Da, nene Silvestru.
– Prin urmare, rămâi aici?
– Da.
– Ce bine îmi pare, Victoraş! O să fim cei mai buni prieteni. De acum înainte o să-mi fie şi mie
mai uşor şi treburile au să meargă strună. Ce bine îmi pare!
"Câtă naivitate!", gândi Crăişor.
Parcă ar fi un copil. De ce îi pare bine? Pentru că am să-i uzurpez locul şi demnitatea?
Doar domnul Dendrino mi-a spus clar: "apusul lui vreau să însemne răsăritul dumitale".
Crăişor a ridicat privirea neîncrezător, poate va surprinde pe chipul administratorului o umbră de
bănuială.
Dar ochii omului acela îl priveau aproape zâmbitori, cu bunătate, ca pe un frate mai mic.
În ei nu se oglindea nici ură şi nici invidie; erau nişte ochi care priveau blajin şi care se
asemănau mult cu seninul cerului.
– Ei, Victoraş, mai zise administratorul, atunci spre seară, sărbătorim începutul prieteniei
noastre, cu toată cinstea cuvenită.
*
* *

III

MOTTO

De câte ori mă strecor pe lângă o grădină de


vară şi aud o muzică plăcută, mă opresc locului să
ascult.
Dar un vagabond n-are dreptul nicăieri!…
Vine, deci, câte un gardian public şi mă
izgoneşte…
Atunci, aş da jumătate din viaţa mea păcătoasă,
să am parale multe, să-l urechez pe gardian şi să
ascult muzica până la sfârşit.
… Şi mai totdeauna, în asemenea momente,
ceva din fiinţa mea revoltată, mă îndeamnă tainic:
– Fură!

29
Transformările de la conac nu se mai sfârşeau. În privinţa aceasta domnul Dendrino era
mulţumit să se cheltuiască oricât, dar să nu se irosească bani şi muncă în zadar.
Crăişor înţelegea foarte bine toate acestea şi dragostea lui de muncă şi de frumos, totdeauna
au fost cu succes. Apoi, datorită firii lui potolite, faptului că nu certa niciodată muncitorii şi mai ales
dragostea cu care aducea la bun sfârşit orice, îşi câştigase curând încrederea şi simpatia tuturor.
Doamna Dendrino, nobilă de fapt şi nobilă la suflet, îi trimise vreo două costume mai vechi şi
toată mobila necesară în cele două odăi pe care le ocupa.
În felul acesta, munca unora şi încurajarea altora se transformau într-o înţelegere de bine, într-o
colaborare strânsă, care pornea de la domnul Dendrino şi sfârşea la ultimul om de pe moşie.
Numai datorită acestei înţelegeri dintre stăpân şi mulţimea muncitorilor se puteau realiza lucruri
frumoase şi folositoare.
Aşa se născuseră, din nimic, atâtea boschete şi flori în ogradă. Înainte de sosirea lui Crăişor
aici, curtea era într-adevăr curăţică, dar nu într-atât ca să producă vreo plăcere.
De aceea una din grijile lui dintâi a fost să acopere şanţurile săpate de scurgerea apei, să
prăşească toată buruiana care invadase până sub cerdac şi să împrejmuiască o parte din ogradă
cu un gărducean.
A pus apoi oamenii de au adus pământ negru, din care s-a ridicat un dâmb în formă de cerc şi
pe care s-au sădit flori de diferite culori. Din amestecul florilor, cercul părea un colţişor de cer,
senin şi înstelat.
În mijloc figura o semilună, numai din floricele galbene, iar în ea, săpate parcă, cu flori negre şi
străbătute de vinişoare albe, se distingea clar: "A.T.M.L." – iniţialele numelui fiecărui membru al
familiei.
Mai departe de cerdac, alte forme geometrice, sădite de asemenea cu floricele, completau
truda noului venit, într-o armonie plăcută. La fel au fost renovate şi clădirile.
Hambarele mai ales, cu zidurile crăpate de vreme îndelungată, au fost reparate şi văruite curat
până în temelie.
Acum străluceau vesel, în razele soarelui primăvăratic mutate în dosul grădinilor. Priveliştea de
acum încânta ochiul, iar floricelele împrăştiau, discret, fineţea parfumului lor.
Pretutindeni se simţea mâna gospodarului grijuliu, care, din pământ negru, din nisip şi din flori,
pictase un decor de teatru.

*
* *

Bătrânul administrator rămânea în umbră, zi de zi, dar părea că se împăca cu situaţia aceasta.
De altfel, bucuriile mari sau neplăcerile însemnate niciodată nu le împărţea celor din preajma sa.
Pentru Crăişor avea numai cuvinte de laudă şi admiraţie. Dar poate că, în adâncul sufletului
său, suferea, căci niciodată bătrâneţele lui n-ar fi putut să se măsoare cu vigoarea tinerească a lui
Crăişor. De aceea, cu cât ceda mai mult din autoritatea lui, cu atât se simţea mai izolat, mai bătrân
şi mai singur.
Din cauza aceasta, suferea în tăcere, ca unul care îşi priveşte cu resemnare apusul. Nimic însă
nu-l împiedica să ţină la Crăişor ca la început.
De aceea, de câte ori se întâlneau exclama admirativ:
– Bravo, Victoraş!

*
* *

30
Sâmbătă seara, când se făcea plata muncitorilor, erau cele mai plăcute clipe pentru bătrânul
administrator.
Atunci doar mai arunca şi el câte o dojană sau câte o glumă.
Dacă era puţin necăjit, ridica geamul de la fereastră şi striga domol:
– Profir Buruiană.
– Aici, răspundea cel chemat, un om între 25 şi 30 de ani.
– Câte zile ai lucrat, Profire?
– 3.
– Bine, răule, dar cu celelalte trei ce ai făcut?
– M-am rugat lui Dumnezeu, dom'le administrator.
– Te rogi lui Dumnezeu în zile lucrătoare?
– Mă rog şi eu, ca un păcătos, când pot.
Atunci răsărea, din rândurile femeilor, nevasta lui Buruiană, încă frumuşică şi guralivă:
– Ce, s-a rugat lui Dumnezeu?
Nu ţi-i ruşine, nemernicule, să-l amăgeşti pe domn' administrator?
– Ei, ia spune atunci tu, ce a făcut Profirie?
– Ce să facă, dom'le administrator…
A băut la Leizer, în cârciumă.
– Aşa? Biiine! Iacă de acu înainte am să-ţi dau banii lui ţie, dar să nu-i cheltuieşti şi tu pe
nimicuri.
Apoi către Buruiană, dojenitor:
– Bine, Profirie, aşa te rogi lui Dumnezeu?
Omul se apropia mai mult de ferestruică şi scărpinându-se în cap, răspundea cam în glumă,
cam în serios:
– Păi, aşa ştiu eu să mă rug.
Aşa am învăţat de la tătuca.
Sau atunci când administratorul era mai bine dispus:
– Costache Crâşmaru!
– …zânt, răspundea cel chemat, ca la militărie, un flăcău voinic şi ars de soare.
– Cât ai de primit pe săptămâna aceasta?
– 240.
– Adică câte zile ai lucrat?
– 6.
– Şi câte fete ai strâns în braţe, flăcăule?
– Ei, dom’le administrator…
– Haide, spune, să-ţi plătesc!
Toţi izbucneau în râs. Atunci se mai bucura şi bătrânul administrator.
Unii dintre muncitori răspundeau în locul celui întrebat:
– Plătiţi-i, dom’le administrator, că nu se duce la fete.
Altul, mai şugubăţ, adăuga repede:
– Nu-l lasă încă mă-sa.
Şi iar hohote de râs şi veselie.
Dar toate acestea se întâmplau rar, numai o dată pe săptămână.
Până sâmbăta viitoare, în jurul bătrânului administrator se lăsa aceeaşi monotonie, aceeaşi
tristă singurătate.

*
* *

31
Pe la mijlocul lui mai sosi la conac, pe neaşteptate, Mircea.
Crăişor nu-l cunoştea decât din spusele administratorului. Ştia că-i destrăbălat şi că urmează o
facultate, dar toate acestea îl interesau foarte puţin. Atâta timp cât Mircea era fiul stăpânului, putea
fi oricum.
De altfel, felul lui de a fi se desluşea foarte bine după înfăţişare.
Era dolofan, cu sprâncenele stufoase şi cu privirea aspră, răutăcioasă.
Avea cel mult 25 de ani, dar părea cu mult mai în vârstă.
Obrazul îi era brăzdat de cute adânci, de zbârcituri pretimpurii, iar sub ochi se observau
cearcăne întunecoase. Schimonosirea aceasta era pecetea vieţii destrăbălate, petrecută prin
localuri de noapte. Din toată făptura aceea se desprindea omul consumat de alcool, femei şi tot
felul de vicii.
În sufletul lui Crăişor, tânărul Dendrino trezi o vrăjmăşie aprigă. Îl vedea prin oraşele mari cum
cutreieră spelunci, cum se bălăceşte în mocirlă şi cum aruncă dezinteresat, cu pumnul, banii pe
care îi stoarce regulat boierului.
Dar mai curând decât s-ar fi aşteptat, dispreţul lui se transformase în ură. Îl ura pe tânărul
Dendrino, din multe, foarte multe motive: curând după sosire, îl auzise cum striga răstit la slugi,
cum înjura pe câmp muncitorii, de departe, cu mâna făcută pâlnie la gură.
Îl văzuse apoi lovind animalele din curte, cu răutate, până la sânge.
Pentru domnul Dendrino însă, Mircea întruchipa copilul ideal, copilul visurilor lui. În sufletul
omului acela – aspru şi el – Mircea era singura mângâiere, singura dragoste curată şi mare.
La Lizica ţinea mult mai puţin, aproape ca la o străină. Fata semăna doamnei şi, în privinţa
aceasta, familia Dendrino, când se găsea la un loc, mai totdeauna era despărţită în două tabere.
De la un timp însă, Mircea da foarte rar pe acasă şi atunci rămâneau puţin, doar câteva zile, ca să
pornească iar, hoinar prin lume.

*
* *

În felul lui de a judeca şi din alte multe considerente, Crăişor se simţea că este cu mult superior,
din toate punctele de vedere, lui Mircea.
Dacă ar fi stat de vorbă cu acesta, ar fi trebuit totuşi să răspundă cuviincios, aşa cum se
obişnuieşte să răspundă o slugă credincioasă stăpânului.
Acesta ar fi fost motivul pentru care îl ocolea pe Mircea, cu precauţie dar şi dezgust.
Mircea însă era inteligent şi curând a înţeles rezerva lui Crăişor.
Motivul adevărat nu-l cunoştea, dar atâta timp cât îl ocolea o slugă, ceva trebuia să fie la mijloc.
Într-o zi se întâlniră întâmplător, faţă în faţă.
Crăişor îi spuse un “bună ziua” mormăit şi porni cu pas grăbit în altă direcţie.
– Fii bun, spuse Mircea cam necăjit, şi scoate-mi pe “iuda”. “Iuda” era calul favorit, la care
ţinea foarte mult.
– ”Iuda”? spuse Crăişor nehotărât, nu ştiu ce este “Iuda”.
– Se vede că eşti proaspăt venit.
De ce nu te informezi de la Silvestru despre cele ce cad în atribuţiile dumitale?
Crăişor strânse dinţii din toate puterile, să nu scape vreo vorbă de dispreţ şi ocară.
În cele din urmă, spuse cu greutate, dar cu mândrie în glas:
– Atribuţiile mele mi le îndeplinesc conştiincios, domnule Dendrino.
– Ştiu, spuse Mircea grăbit şi cu un zâmbet în colţul buzelor.
“Iuda” a fost un pretext, ca să te reţin. Am impresia că mă ocoleşti şi, crede-mă, nu puteam să
te caut eu, cu pălăria în mână, să-ţi cer explicaţii.
– Vă înşelaţi, domnule Dendrino.

32
Nici nu m-am gândit să vă ocolesc.
– Serios?
– Mai întâi, ar trebui să am un motiv, ca să fac aceasta.
– Atunci poate m-am înşelat într-adevăr.
De altfel, regret că nu te cunosc mai bine. Tata mi-a vorbit foarte frumos despre dumneata şi
meriţi toată lauda, pentru munca dumitale.
– După sfatul tatălui dumneavoastră am ajuns la convingerea că munca, în viaţă, este cea mai
înaltă satisfacţie.
Cu asta, Crăişor era convins că a vorbit prea mult. Avea certitudinea că Mircea va înţelege în
cele din urmă motivul pentru care îl ocolea şi poate chiar tonul ironic, precum că în viaţă cea mai
înaltă satisfacţie ar fi munca. Tot ce afirmase dânsul era un adevăr nedezminţit, poate unul dintre
primele legi ale vieţii.
Dar cine ar fi putut să-l înţeleagă? Mircea? Mircea era un trântor şi nici nu avea nevoie să
înţeleagă lucruri care “nu cădeau în atribuţiile lui”.
– Uite ce-i, domnule Crăişor, spuse Mircea mai serios, supă atâta muncă ar trebui să te
odihneşti şi dumneata o zi-două.
Îţi acord un concediu de trei zile şi un surplus de leafă, pe care ai să-l primeşti chiar astăzi.
Asta, ca să petreci şi dumneata, mai omeneşte, după o muncă atât de intensă.
– Eu petrec foarte bine... dar, în sfârşit, vă mulţumesc.
Când Mircea s-a depărtat, Crăişor se găsea într-o dilemă foarte neplăcută.
Amabilitatea tânărului Dendrino îi răsturna pe neaşteptate o bănuială stupidă, o convingere
sugerată de administrator, care, cu timpul, se transformase în idee fixă. Acum găsea o mie de
argumente în favoarea lui Mircea, argumente care să răstoarne primele impresii. Avea
convingerea că este tot atât de nedrept cu Mircea, după cum fusese în prima zi, faţă de boier.

*
* *

Spre seară, bătrânul administrator i-a înmânat lui Crăişor cinci sute de lei, din partea boierului.
– Vezi, Victoraş, spuse acesta, au început să se poarte cu mănuşi.
Semne bune, Victoraş, semne bune!
Crăişor se bucura de atenţia stăpânilor, dar bucuria aceasta o simţea numai pe jumătate. Ceva
în adâncul lui părea că îl îndeamnă că fie potrivnic stăpânilor, să-i vadă altfel decât vroiau ei să
pară.
Singura explicaţie el o găsea în faptul că era un om rău şi invidios. Oamenii căutau să se poarte
cu el omeneşte şi el răspundea la toată neomenia lor cu neîncredere şi vrăjmăşie.

*
* *

În dimineaţa următoare, Mircea îi spuse lui Crăişor că pleacă la oraş.


– Dacă vrei, a adăugat, poţi merge şi dumneata cu mine.
Trebuia să accepte. Invitaţia venea din partea stăpânilor şi să-l ducă la oraş cu maşina, numai
ca să se distreze, era o dovadă de omenie pe cât de măgulitoare, pe atât de nimerit venită.
După prânz, administratorul l-a prevenit că plecarea s-a fixat spre seară, între orele 6 şi 7.
Crăişor şi-a văcsuit frumos pantofii, şi-a periat hainele, nerăbdător să se vadă iarăşi în oraşul în
care suferise atât de mult. După prânz, între orele fixate, plecară cu automobilul.
În faţă, la volan, şoferul cu câteva pachete pentru Lizica.
Pe fotoliu, Crăişor luase loc lângă Mircea. Îmbrăcat cu costumul nou (unul din cele primite de la
doamna, dar întors şi refăcut) se deosebea foarte puţin de Mircea.

33
Gândi că, dacă s-ar afla într-o societate necunoscută, nimic nu l-ar trăda, în situaţia lui de slugă.
Începea să se convingă de un crud adevăr: haina îl face pe om, nu omul pe haină.
În închipuirea lui, se vedea îmbrăcat elegant, în saloane cu policandre multe, cu femei
frumoase, în rochii decoltate ţipător.
El este ţinta tuturor privirilor şi se întreţine cu femeile, glumind şi măgulindu-le vanitatea, cu
fineţe.
Dar câte n-ar fi posibile? Dacă, într-un timp atât de scurt, a ajuns să ia loc în maşină, alături de
stăpânul său, de ce n-ar râvni ceva mai mult? Poate aşa îi este scris, din nimic să ajungă un tot;
unul din cei mari şi puternici. Gândurile lui răzleţe zboară pretutindeni. Din palate, cu policandre
multe, fuge în bordeie dărăpănate, umede şi reci.
Iată-l pe Ian care înjura burghezimea. Crăişor zâmbeşte zeflemitor şi se fixează în faţa
polonezului.
– Ei, unde vezi tu nedreptatea?
De ce înjuri burghezimea, omule?
Eu nu sunt unul ca tine, o slugă oarecare? Şi, totuşi, am mâncat la aceeaşi masă cu stăpânii şi
am mers alături de ei în maşină.
De ce să ne revoltăm împotriva celor mari şi puternici, când fiecare are şanse să ajungă ceva?
Ian rânjeşte şi fuge de el ca un câine cu coada între vine.
Apoi, se trezeşte brusc din visarea lui şi alte sentimente îl stăpânesc.
Automobilul goneşte mereu şi, în fuga lui nebunească, Crăişor trăieşte senzaţii noi,
necunoscute până atunci.
Sunt senzaţii confortabile, plăcute, un ce trăit întâia oară.
Toată învălmăşeala aceasta de sentimente şi impresii îl cheamă la o viaţă nouă, aventuroasă,
cu înălţări repezi şi cu prăbuşiri dureroase.
În clipa aceea, invidia norocul lui Mircea şi-şi blestema cu ciudă prezenţa lui anonimă, într-o
lume cu atâtea felurite plăceri.
Toată bucuria vieţii rămâne tot aurul. Iată singura năzuinţă ce stăpâneşte lumea, măsura cea
mai dreaptă, ispita cea dintâi. Aur!
Ce cuvânt fermecat, turburător şi dulce! Aur! Cât de puţini sunt acei care îi cunosc misterul...
Deodată îi trecu prin minte ca o scânteiere:
“Oare domnul Dendrino cât aur are?”
Şi gândul lui se opreşte, întunecat, pe chipul lui Mircea.
!Dacă rămân cinstit, îşi zise în sinea lui, ajung ca nenea Silvestru, să îmbătrânesc în robie.”
Deodată, îi răsare iar în minte polonezul cu nas coroiat.
Îl priveşte parcă sarcastic şi rânjeşte satisfăcut:
[Am ori n-am dreptate?”
Şi chipul polonezului se măreşte cu repeziciune, se dilată, până ce nu se mai deosebeşte nimic
din el.
Apoi apar, tot aşa, muncitorii din faţa biroului de plasare, cu chipurile brăzdate de mizerie,
bătrâni şi tineri, purtând poveri pe umeri şi icnind din greu. Toţi sunt flămânzi, goi, trişti şi
îndureraţi.
Crăişor îşi trece mâna pe frunte şi, trezit ca din somn, spune către Mircea:
– Am impresia că viteza şi înălţimile îl schimbă mult pe om.
Ele strecoară în suflet un dor veşnic de ducă. Este un necunoscut, undeva, o putere uriaşă,
care te trage prin mii de chemări, de îndemnuri. Şi am convingerea că cea mai mare parte, care
pornesc spre acest necunoscut, duc o viaţă anormală, o viaţă detestabilă.
– Dacă vrei să ştii, spuse Mircea cu entuziasm, nimic nu-i mai sublim şi mai înălţător decât o
viaţă anormală.

34
– Probabil nu vă gândiţi la consecinţe... Dar viaţa aceasta distruge individul.
– Tocmai în asta constă frumuseţea. Să ştii a gusta din toate plăcerile, ca dintr-un vas cu licoare
fermecată.
Atunci nu mai simţi durerea distrugerii şi te consumi lent, în anumite condiţii.
– În distrugere nu cred să existe condiţii.
[Sunt, dar nu le înţeleg, nu le simt toţi.
Iar acei care le trăiesc sunt singurii oameni care cunosc sublimul şi frumuseţea vieţii.
– Dar oamenii aceia devin epave... sunt vicioşii şi nebunii.
– Foarte adevărat. Dar trebuie să ştii, dragă, că pentru unii viciul şi nebunia sunt daruri, sunt
calităţi, nu defecte. Câţi oameni n-au devenit celebri din pragul nebuniei?
Şi nebunia are un ce măreţ în ea.
Crăişor tăcea. În creierul lui, nu putea concepe o viaţă ca aceea despre care vorbea Mircea.
Îl judeca pe acesta, pe stăpânul lui de mâine, care, cu inteligenţa sa, cu banii pe care îi avea, ar
fi putut ajunge o celebritate a ţării.
De ce pornise dar pe o pantă a vieţii care îl cobora în haos?
Să fie într-adevăr o viaţă aparte, ca cea pe care o trăieşte fiecare om?
Ce puteri, ce taine ascunde viaţa aceea? Din felul lui Mircea, din căldura cuvântului său şi din
patima pe care o ghicea în glas, Crăişor înţelegea că “cealaltă viaţă” are lumea ei, oamenii şi
femeile ei.
– Domnule Dendrino, zise Crăişor, viaţa despre care vorbeşti dumneata se oferă tuturor sau
numai anumitor persoane?
– Tocmai că nu se oferă tuturor.
Trebuie să ai mare noroc, ca să trăieşti această viaţă. Iată, eu sunt unul dintre favoriţii acestei
vieţi.
n lumea aceea de risipă şi vis, păşesc oricând, datorită banilor mei.
Unii condamnă felul acesta de viaţă, dar aceia sunt epavele celeilalte vieţi. Sunt oamenii aşa-zis
normali şi morali.
– Grozav de curios aş fi, să cunosc şi eu ceva din taina acestei lumi aparte!
Mircea îl privi lung şi zâmbi cu indulgenţă. Lumea aceea se compunea din acea categorie de
oameni care n-a muncit niciodată şi totuşi poate cheltui mult, oricând.
Crăişor ar fi trebuit să aibă bani mulţi, dac ţinea să cunoască felul celălalt de viaţă.
În lumea aceea necunoscută şi misterioasă, veneau oameni buni şi răi, nobili şi borfaşi, căci
acolo nimeni nu întreabă de unde provin banii.
Mircea se hotărî să-l ia şi pe Crăişor cu el. Vor merge împreună la “Cuibuşorul de dragoste”,
sau la “Ohaha”.
– Astăzi vei fi invitatul meu.
Vei păşi în lumea necunoscut, ca să consumi o lulea cu măduvă de drac, sau vom sărbători pe
Bachus, singurul zeu care a rezolvat mai bine rostul existenţei noastre.

*
* *

De departe, începea să se vadă o pată luminoasă pe cer.


Era oraşul, cu luminile lui orbitoare. Acelaşi oraş din care Crăişor a fugit aproape gol şi flămând.
Simţi nişte fiori prin tot corpul, la amintirea acelor clipe. Cu cât se apropiau de oraş, cu atât
luminile se distingeau mai clar. Automobilul înainta cu viteză, spintecând întunericul nopţii cu
reflectoarele din faţă.

35
La marginea periferiei, Crăişor simţi iar prin tot corpul acei fiori de gheaţă. Cunoştea aşa de bine
drumurile acestea desfundate, atât de familiarizat era cu puturoşenia băltoacelor din mijlocul
uliţelor, încât pentru el nu exista, în părţile acestea de periferie, nici o taină.
Ştia, aproape cu precizie, tot greul, toată mizeria care zăcea dincolo de zidurile acelea
dărăpănate. Era convins că dincolo de uşile proptite în ţăruşi, dincolo de ferestrele astupate cu
cârpe trăiesc fiinţe omeneşti, care dorm pe maldăre de paie umede, câte cinci-şase suflete în
aceeaşi încăpere. Toată grozăvia acestei vieţi, numai el putea s-o ştie.

*
* *

În oraş, domnul Dendrino avea un rând de case, în care locuia iarna.


Erau situate aproape de centru şi construite în întregime din piatră.
Când automobilul opri în faţa porţii, Crăişor spuse către Mircea, cu jenă:
– Eu mă cobor, domnule Dendrino.
dacă o să-mi îngăduiţi, am să vă întâlnesc în oraş.
– Ai ceva treburi urgente?
– Nu, dar n-aş dori să vă provoc vreun deranj.
– Fii, te rog, serios! Ce sunt prostiile astea? Vom lua o gustare şi după aceea vom ieşi
împreună.
Automobilul pătrunse în curte.
Când au coborât, se auzi de la fereastră un glas alintat:
– Cucu, Mirciulică!
– Cucu... răspunse Mircea, şuguind buzele spre fereastră.
Apoi către Crăişor:
– Asta-i Lizica... soră-mea.
Madona de Rafael, în persoană.
Am să ţi-o prezint, dar să nu-i săruţi mâna, că moare de ruşine.
Intrară înăuntru.
Încă din antreu, Mircea începu să strige mai aprins ca la moşie.
– Alo! Alo! Suntem flămânzi! S.O.S.!
O bătrână le ieşi înainte, cu privirea încruntată; dar apoi zâmbi, ca să nu se supere domnişorii,
Interiorul era spaţios, cu mobilă scumpă şi cu covoare mari, frumoase. Crăişor era foarte încurcat,
neştiind nici unde să-şi lase pălăria.
Când apăru însă Lizica, deveni timid şi stângaci, mai rău decât un şcolar.
– O! Ce face caricatura Rafael?
– Mirciulică! spuse Lizica cu dojană.
– Ei lasă, nu te mai roşi! Uite ici, noul nostru administrator. Un geniu.
Mulţumeşte-i, fiindcă din conacul nostru a făcut un colţişor de Olimp.
Lizica îi întinse mâna şi Crăişor, uitând de sfatul lui Mircea, depuse o sărutare respectuoasă pe
mâna mică şi catifelată. Privind-o cu îndrăzneală, a observat că Lizica nu roşi deloc.
Foarte calmă, s-a adresat amândurora deodată:
– Bătrânii sunt sănătoşi?
– Tun, spuse Mircea, vârându-şi mâna în părul ei mătăsos.
A rugat-o apoi pe Lizica să-i ţină de urât lui Crăişor, iar el ieşi să-şi schimbe costumul.
Rămaşi singuri, nici unul, nici altul nu ştiau despre ce să aducă vorba. Tăcerea era greoaie.
În cele din urmă, Crăişor îndrăzni cu jumătate de glas:
– La ce liceu învăţaţi, domnişoară?

36
– La “Domniţa”, răspunse Lizica cu acelaşi glas. Şi iarăşi nu mai vorbiră nimic. Crăişor îndrăzni
s-o privească drept în faţă, tocmai când ridicase ochii din pământ şi Lizica.
O clipă, privirile lor s-au întâlnit speriate, dar numai o clipă.
Totuşi, Crăişor a continuat s-o privească, dar pe furiş.
Lizica semăna foarte mult cu doamna Dendrino şi avea 16-17 ani.
Ochii îi erau mari şi umbriţi de gene lungi. Avea buze sângerii şi păr bogat şi mătăsos. Nările i
se dilatau uşor, ca unei fiare când adulmecă urma prăzii.
De aceea Crăişor o privi cu îndrăzneală, uimit de atâta perfectă armonie a liniilor. Din toată fiinţa
ei emana, cu fiecare mişcare, o turburătoare viaţă.
Avea ceva dumnezeiesc în ea şi Mircea avusese dreptate când a spus că e Madona de Rafael.
– Când luaţi vacanţă, domnişoară?
– Poate prin iunie.
– Sunteţi, mi se pare, în sezonul tezelor?
– Le-am dat deja.
– Da?
– Sigur,
– Şi vi s-a restituit vreo teză?
– Trei, până acum.
– Şi... aveţi note bune? Nu vă supăraţi dacă vă întreb, dar faţă de mine n-aveţi de ce vă jena.
Acum Lizica roşi peste urechi,
Ce-l interesau pe străinul acela notele şi tezele ei?
Mânioasă şi încurcată oarecum, spuse repede:
– Eu nu mă jenez... de supărare.
Văzând că din cauza mâniei se încurcă şi mai rău, roşi de-a binelea şi, cerându-şi scuze, fugi.
Crăişor şi-a dat seama că a făcut o gafă şi ar fi fost în stare să-i ceartă iertare în genunchi,
pentru îndrăzneala sa. Dar era prea târziu. Nehotărât, ruşinat, era gata să fugă din casa aceea,
cum fugise şi Lizica.
Tocmai atunci apăru însă şi Mircea.
– Dar unde-i Madona?
– A fugit, spuse Crăişor dezolat.

*
* *

Pe la orele 10, Crăişor şi cu Mircea ieşiră în oraş. Făcură câteva tururi prin centru, unde lumea
forfotea în toate părţile.
În faţa unui cinematograf, la radio se auzea o voce plăcută de femeie, care îngâna o romanţă.
De la un restaurant, răsuna un jazz îndrăcit.
Crăişor privi uimit la mulţimea care se înghesuia pe stradă, la atâtea femei luxos îmbrăcate şi la
figurile deformate şi grave din faţa cafenelelor.
Automobilele în goană, iluminaţia, forfota şi zgomotul înfundat, toate îi păreau nespus de
frumoase. Se vorbea mult, în diferite limbi şi tare, parcă fiecare ar fi fost casă la el.
Cufundat în mulţimea aceasta uitase nopţile de la ţară, cu frumuseţea lor de pace şi întuneric,
în care nu se auzea decât cântec de cocoşi, lătrat de câini şi vite care rag. Privea strada, mişcarea
aceasta febrilă, cu ochi dilataţi de admiraţie. Simţea că aici se trăieşte o viaţă intensă, ca în
romanele-foileton. Vedea tineretul zglobiu, care se acosta sau îşi zâmbea. Pentru el era ceva nou,
ceva neînţeles, dar înălţător de frumos. Treceau pe lângă ei rusoaice blonde, cu mersul legănat,
studenţi fredonând fragmente de cântece naţionaliste şi domni gravi, cu burtă şi cu mutre
simandicoase.

37
Din ce în ce mai răpit de freamătul acesta, ridica privirea peste mulţimea capetelor ce se mişcau
necontenit şi strada părea un balaur uriaş din vechile legende, cu coada pierdută undeva departe,
în întunericul nopţii.
– Nu ştiu de ce, spuse către Mircea, dar strada aceasta îmi face impresia unui Dumnezeu.
– De ce crezi aşa?
– Fiindcă sunt convins că, în forfota aceasta, se plămădesc şi se distrug atâtea visuri şi iluzii!...
Sunt convins că din nepăsarea acestei străzi, tainică şi rece, se nasc genii şi demoni, care
dispar apoi, înmormântaţi în negura vremii, tot prin puterea ei de granit, nesimţitoare şi rece.
– Da, da! spuse Mircea, iată ceva la care nu m-am gândit niciodată.

*
* *

Crăişor mergea cu privirea în pământ şi cu gândurile în altă parte. Îi apăruse în minte icoana
Lizicăi, obsedându-l la fiecare pas. O vedea ruşinată, cum fuge cu privirea în pământ; apoi cum se
reîntoarce, îi întinde mâna împăciuitoare şi îl mângâie cu bunătate. Revedea apoi pe domnul
Dendrino, ursuz, cu privirea ui mult mai aspră şi chipul doamnei care îl mustra. Gândul lui alerga
apoi năvalnic la viaţa sa de mai înainte, la periferiile acestui oraş şi temându-se să nu-l observe
cineva dintre cunoştinţele lui de atunci, să-l strige pe nume, să se minuneze de el că-i bine
îmbrăcat şi bărbierit, îşi pleca cu amărăciune ochii şi mai jos, să nu citească cineva în ei acea
licărire deznădăjduită, de neputinţă şi nimicnicie. Simţea numai cum i se dilată creierul de atâtea
gânduri, cum se umflă, să-i plesnească ţeasta. Încerca să se consoleze tot singur, zicându-şi că
n-a ieşit încă bine din mocirlă şi râvnea, cu încăpăţânare, aureola pură a răsăritului de soare.
Prea multe lucruri frumoase îmi plac, îşi zise, şi se întreba mai departe: cine sunt? Cu ce drept
vreau atât de mult? Numai Victor Crăişor nu ajunge. Cine-i el? Iar strada, în ironia ei sarcastică,
răspunse cu glasul piţigăiat a unui puşti rufos:
– Un leu bucataaaa...
Victor Crăişor tresări.
– Da, da! gândi, un leu bucata; marfă ieftină, domnilor!
Şi alte glasuri îi exprimau cu răutate gândurile:
– Nucile, nu-ci-le-eee...
Un leu bucata, dom’loooor!
– Şnorocele, un leu perecheaaa!
– Covrigele ca la Braşov, făcuţi cu lapte şi cu oooou!
Iar de la cinematograf se auzea la radio, tânguitor, refrenul unui tangou:

Inimă, inimă,
De ce mă chinuieşti?
Inimă, inimă,
De ce mereu zvâcneşti?

Apoi, mai tărăgănat, mai jalnic:

Spune-mi, inimioară,
Ce te doare?

*
* *

38
Un oltean, cu şorţ alb dinainte şi cu un borcan în mână, parcă făcea intenţionat ca să-l
amărască pe Crăişor.
– Un leu bucata, dom’looor! Crăişor îl privi necăjit. Ar fi vrut să se apropie de el, să-i spună sau
să-l roage:
– mai taci, măi fârtate! De ce mă chinuieşti cu strigătul tău? Eşti supărat pe mine, ţi-am făcut
vreun rău?
Însă olteanul, încăpăţânat şi hotărât să-şi vândă nucile din borcan, zorea înainte:
[Un leu bucata, dom’looor!
Glasurile piţigăiate, zgomotul îl exasperau Ar fi vrut să-l roage pe Mircea să părăsească strada
mai curând, dar acesta întorsese capul după nişte doamne.
– Aţi văzut ceva interesant?
– Basta! făcu acesta, priveam tipesele balansându-se în toate părţile şi aruncând ochiade
cocoşeilor de pe la colţuri. Câtă falsitate, spuse filosofic, cât fard în viaţa aceasta. Toate îţi fac
impresia că sunt cocote şi toţi peşti. Peşti de diferite soiuri: de la crapi mărunţi, până la balene
uriaşe.
Nimic nu-i natural, la locul lui, aşa cum ar trebui să fie.
– Eu sunt de altă părere. Sunt entuziasmat, fermecat de atâta frumuseţe.
Ce găseşti frumos aici? Luminile şi muzica? Dar numai atât nu-i de ajuns. Luminile se răsfrâng
asupra multor lucruri interesante, dar, în sclipirea lor, apare din când în când câte un vânzător de
ziare, rufos şi plin de bube, câte un schilod sau câte un cerşetor, ca două muşte încălecate într-o
mâncare delicioasă. Apoi muzica... trebuie să fi fost o artă apreciată, dar treptat s-a banalizat.
Acum nu mai e bună decât pentru reclame ieftine. Nu mai farmecă, ca pe vremuri, când Apollo l-a
adormit cu un cântec pe Argus.
– Atunci, după dumneata, ce este frumos?
– Frumos? Nimic. Dacă mai există ceva care să ne mişte, să ne impresioneze, nu mai poate fi
decât ceva aparte, original. generaţia noastră, dragă, generaţia secolului XX, este cu nervii tociţi,
surmenată. Numai ceva tare, ceva fioros sau prea interesant o mai dezmorţeşte câte puţin.
Cred că singurul remediu, ca să se resimtă iar pulsul de viaţă bătând normal, după mine, ar fi
un nou război, sau revoluţii, cât de dese.
– Asta înseamnă că, până la un nou război, noi nu putem să ne bucurăm, câtuşi de puţin, de
ceva frumos, sau, cum spuneţi dumneavoastră, interesant.
– Nu interpreta greşit spusele mele! Ar fi o nebunie să nu existe nimic interesant, decât războiul.
Războiul este jocul cel mai amuzant pentru maturi.
Să nu-ţi închipui să oamenii, dacă cresc, îşi lasă barbă şi mustăţi, sunt desăvârşiţi sau se
deosebesc prea mult de copii. Nu, rămân aceiaşi neastâmpăraţi, aceiaşi puşti, care se ţin de drăcii
mai dihai decât când au fost mici. Ai observat, poate, că între copii jocul preferat este de-a bandiţii
şi soldaţii. Între cei mari, de-a revoluţia, cu poliţişti şi cete rebele, cu ciocniri, cu vărsări de sânge,
sau, în cele mai dese cazuri, pentru unii aşi pentru alţii, cu capete sparte.
– Şi, afară de asta?
– Afară de asta, mai există viciul sub diferite forme.
Spre exemplu: la madam Roza sau la “cuibuşorul de dragoste” – cum îl numim, eu şi cu
prietenii – se găsesc spre desfacere tot ce mintea şi inima ar putea să dorească. De la vin vechi,
şampanie, fete interesante şi până la fete caste, nimic nu lipseşte. Aici se ameţesc simţurile, se
satisfac poftele, setea, până la uitarea de sine, până la nebunie.
Aici, pentru o sumă fixă, ţi se procură la orice oră din zi sau de noapte, ca un şpriţ sau un ţap de
bere, o fecioară cu ochii mari albaştri, blondă sau brunetă, după pofta inimii. La “Macul negru”, alt
local, se săvârşesc alte josnicii. Dar asta e o poveste veche!...
Apoi, mai sunt spelunci, taverne, unde se consumă stupefiante.

39
În sfârşit, iată şi altceva care distrează, interesant sau, cum ai spune dumneata, “frumos”.
– E adevărat, domnule Mircea, sau vă bateţi joc de mine?
– Adevărul amănunţit e mult mai interesant. Aşa e lumea!...
În faţa mulţimii, omul în înger; în intimitate, porc. Aşa suntem toţi. Asta e viaţa.
– Nu toţi, domnule Mircea...
– Dragul meu, vom merge azi la “Cuibuşorul de dragoste” şi aş dori să-mi răspunzi aşa când vei
ieşi de acolo.
– La fete caste?
– Nu, n-avea nici o grijă. Sunt prea scumpe, mă rog, trufanda! în schimb, vom petrece cu altele,
tot atât de delicioase.
– Numai să nu fie o povară pentru buzunar.
– Pe dumneata n-are să te coste nimic, Şi ascultă încă ceva: acolo nu mai merge cu “domnule”
sau “dumneata”.
Mie îmi spui “mă”, fetelor “fă” şi celorlalţi “bă”.
Să nu te superi de cuvinte prea tari şi nici să te bucuri de unele mai subţiri, mai amicale.
Totul e fals şi acolo. Dar cel puţin falsul acela nu-i aşa de grosolan, atât de respingător.
– Dacă e aşa, atunci de ce vreţi să mă duceţi şi pe mine?
– Să te joci şi să cunoşti o lume nouă. Lumea celor vicioşi şi nebuni. Dacă n-are să-ţi placă
mediul, vei fi liber să pleci.
Porniră apoi spre “cuibuşorul de dragoste”.
Drumul trecea pe lângă un cimitir, din care crucile întunecate se proiectau searbăd, fără efect,
pe cerul înstelat. Luminile se împuţinau şi lumea era mai rară. Doar câte o pereche de îndrăgostiţi
mai şuşotea pe la colţuri, sau câte un beţiv întârziat zorea spre cămin, cântând.

IV

Motto

Instinctele noastre adevărate sunt întotdeauna


amestecate.
Numai în felul acesta omul apare ca fiinţa ca mai
desăvârşită.

Localul lui madam Roza, sau “cuibuşorul de dragoste”, este o casă de întâlnire pentru lumea
bună, unde banul nu se cruţă, dar care oferă lux, senzaţie şi satisface cele mai extravagante
plăceri.
Este situat la marginea oraşului şi, după exterior, nu se deosebeşte cu nimic de celelalte clădiri.
Nu-i un local propriu-zis, cu chelneri şi tarabă, ci mai curând locuinţa personală a lui madam Roza,
o evreică bătrâioară, grasă şi cu dantura de aur.
Localul funcţionează semioficial, dar odată ce-i pentru lumea bună, surprizele sunt excluse.
Când au ajuns aici, Victor Crăişor şi cu Mircea fură întâmpinaţi la intrare de figura uriaşă a unui
rus, care, după ce l-a recunoscut pe Mircea, îi conduse printr-un coridor îngust şi lung, până în
salonul mare. Aici se mai găseau câţiva clienţi, cu cafeluţele dinainte, unii fumând sau vorbind de
ale lumii. Mircea i-a salutat cu un gest amical, fără cuvinte, numai ridicând un deget în dreptul

40
pălăriei. Cu acelaşi gest l-a recomandat şi pe Crăişor. Luară apoi loc la masă, alături de ceilalţi. O
fetiţă înaltă şi subţirică, cu tenul închis şi cu ochii de migdală, le servi câte o cafeluţă. Aici se
adunau de obicei clienţii cu vechime, elogiind fetele lui madam Roza, criticând guvernul sau făcând
revoluţii, în spiritul şi după concepţia fiecăruia. Un autor dramatic l-a botezat “pauvre-salon” şi a
transpus decorul şi unele personaje într-o comedie nouă, de al cărei succes era sigur.
Un tablou cu ramele aurite reprezenta o chintă roială de pică, simbol al supremaţiei, al puterii
definitive.
Celelalte tablouri reprezentau alte figuri, din alte jocuri, cu înţelesuri deosebite. Pe pereţi şi pe
parchet erau covoare moi, persane, iar lumina slabă producea o senzaţie plăcută, de intimitate.
Intrând aici, Victor Crăişor a rămas uluit de atâta lux.
Îşi închipuia că trebuie să fie ceva mai deosebit decât o cârciumă, decât un restaurant din
centru, dar atâta lux nu credea să existe. “Contele” lângă care se aşezase povestea ceva despre o
călătorie cu peripeţii, o aventură sentimentală, întorcând din când în când privirea spre le şi
întrebând superficial, fără a aştepta vreo încuviinţare, un răspuns:
– Nu-i aşa?
Un altul, cam ţărănoi, înalt şi lat în spate, bătea tactul unui marş, de parcă ar fi aşteptat pe
cineva care întârzia mereu. Mircea se întreţinea cu unul cam bătrâior, bâlbâit puţin, dar foarte
elegant. Din tot ce se vorbea se desprindeau nume de deputaţi, mari demnitari, personalităţi
marcante, cărora li se zicea. “licheaua de Mitică” ori “Iancu Măgaru”. Cuvintele acestea îl lăsau pe
Crăişor cu gura căscată. În felul lui de a gândi, deputatul era un ce fantastic, un om cu puteri
nelimitate, un trimis al naţiunii, care taie şi spânzură fără a i se cere socoteală. Îşi dădea seama că
a intrat într-o lume în care el n-avea nimic de spus, de corectat sau de adăugat. Asculta numai
atent, cu inima cât un purice, când auzea pe câte unul:
– Ce? Silly inspectorul? E cea mai mare secătură!
Timpul se scurgea neobservat şi de când pătrunsese aici uitase cu desăvârşire conacul, pe
domnul Dendrino şi chiar chipul atât de obsedant al Lizicăi. Pe la 12 îşi făcură apariţia încă trei
tineri, gălăgioşi, eleganţi, vorbind o dată toţi, banalităţi fără înţeles.
Când au dat cu ochii de Mircea, aproape să ridice tot localul în picioare. Fiecare vorbea tot ce-i
trecea prin minte, fără jenă, ca pe ceva natural.
– Ce faci bă, pârlitule?
– Unde ai dispărut?
– Aide! Pliscurile, spuse Mircea autoritar.
Unul sări repede cu o noutate.
– Ştii, bă, era să se sinucidă Cariosa.
Întreba de tine ca o disperată.
– Moaşă-sa pe gheaţă!... Băieţi, încă un membru în banda noastră. Cei trei îl măsurară pe
Crăişor scurt, salutând superficial, cu câte un zâmbet fals în colţul buzelor.
– E cel puţin băiat de viaţă? s-a interesat unul înalt şi slăbuţ din ceata celor trei.
– Ohoho! făcu Mircea mai mult în glumă.
Un altul s-a apropiat familiar de Crăişor şi, cuprinzându-l pe după umeri, spuse zâmbind, ca
celui mai bun prieten:
– Bonjour, monsieur!
– Bună seara, domnule, spuse Crăişor cu dezgust.
– Ia spune, pârlitule, ai mai fost pe aici?
Crăişor tresări. Ce era obrăznicia asta? Strânse pumnii cu putere, gata să-i repeadă în obrajii
pomădaţi de dinaintea lui, dar amintindu-şi de sfatul lui Mircea, răspunse cu un zâmbet silit:
– N-am fost niciodată, măgăruş năzdrăvan.

41
Măgăruşul năzdrăvan se porni pe un râs isteric, închizând ochii şi ţinându-se cu mâinile de
burtă, părând mai repede că suferă decât râde.
– Aşţi auzit, bă? Eu sunt un măgăruş năzdrăvan! Ihihihihi!
Ştii că ai stofă, pârlitule?
Se întoarse apoi spre cel cu mutra de ţăran, care bătea tactul nervos, în ritmul unui marş, şi,. cu
aceeaşi familiaritate, cu acelaşi zâmbet amical:
– Bonjour, şefule! Ce faci, ursule, bestia dracului! Iiihihihihi!
Dar “şeful” se vede că era supărat, căci măsurându-l dispreţuitor pe sub sprâncene, îl trimise
mormăind undeva... Văzând că în seara aceea nu era de glumit cu “şeful”, s-a agăţat de “conte”,
căruia îi spunea, printre icniri de râs, “cocoşel”.
– Auzi conte, eşti “cocoşel”. Nu-i aşa? Ihihihihi!
Auziţi, bă? Contele e !cocoşel”, ihihihihi!
Dar în cele din urmă, interveni Mircea, autoritar:
– Ia, ajungă-ţi! Te strâmbi de râs parcă ai fi văzut... (aici Mircea vorbi ceva despre care nu se
poate scrie)
– Eşti un porc, măgarule!
– Ajunge să te leg!
Apoi, din salon au trecut într-un coridoraş luminat discret, strălucitor şi străjuit de doi cazaci în
uniforme. Fură conduşi într-un separeu, o cameră spaţioasă, în care se simţea uşor miros de
parfum “Chat Noir”. Uşile erau capitonate, pereţii acoperiţi în întregime cu covoare, iar pe parchet
blănuri de diferite culori. Nu existau mese sau scaune, ci numai câteva divane romane.
Lumina era roză, iar tablourile reprezentau fetele lui madam Roza.
Unii s-au întins pe divane, iar alţii jos, pe blănuri. Mircea, familiarizat cu toate obiceiurile de aici,
după un consiliu scurt cu ceilalţi făcu o listă cu tot ce urma să se consume, strecurând-o printr-un
tub, ca în marile localuri din centrele europene.
În scurt timp sosi comanda, din zeci de sticle cu gâtul aurit, cu tăvi purtând diferite bunătăţi.
Victor Crăişor rămase consternat de cele ce vedea de atâta lux şi risipă.
Dar când îşi făcură apariţia şi cinci fete graţioase, îmbrăcate în rochii strălucitoare, decoltate
până jos de tot, consternarea lui nu mai cunoscu limite.
Mircea s-a apropiat de el, zâmbind flegmatic.
– Să nu uiţi, dragă, ceea ce spuneai pe stradă...
Apropo, ai făcut baie zilele astea?
– Nu, spuse Crăişor jenat.
– Dar ce rost are baia?
Vru să mai spună ceva, să protesteze, dar Mircea l-a luat de spate şi-l împinse hotărât afară.
În coridor unul dintre cazaci s-a apropiat grăbit.
– Domnul?
– La baie, spuse cam stingher.
Cazacul porni tot atât de grăbit şi îi arătă o uşă mică şi dosnică.
– Poftiţi!
Crăişor se găsi într-o încăpere micuţă, cu toate cele necesare pentru baie. A dat drumul din
două robinete, apă rece şi caldă.
În baie, simţea o plăcere deosebită să se bălăcească în apa călduţă şi curată. Ar fi stat încă
mult timp, dacă cineva de după uşă nu l-ar fi anunţat că este aşteptat.

*
* *

42
Când a intrat înăuntru, o mulţime de urlete îi izbi timpanul. Toţi chefuiau. Care cânta, care râdea
gălăgios sau pur şi simplu zbierau fără nici un rost.
Sticlele pocneau mereu şi mereu se tot goleau.
– Vivat! spuse Jean, cel cu “ihihi”, fiu de deputat.
George, fiul directorului celei mai mari case de import-export, îi aruncă o portocală, pe care
Crăişor o prinse din zbor. O faţă înăltuţă, bine făcută, cu gene mari şi blondă, s-a apropiat de el cu
două pahare pline. Întinzându-i unul, spuse languros, aproape cântând:
– Vai, dragule, de când te aştept!
Crăişor rămase o clipă locului, neştiind ce să facă.
Observând însă pe ceilalţi, a luat paharul şi, cuprinzând mijlocul fetei a strigat:
– Vivat!
Blonda s-a întins pe blănuri, făcând un semn să se aşeze şi el. Mircea muşcase umărul
Cariocăi, iar aceasta îşi înfipsese mâinile în chică, scuturând-o cu ciudă.
Willy, un student înalt şi subţire, pălăvrăgea lângă o brunetă durdulie.
Jean “ihihia” lângă una micuţă, oacheşă şi cârnă.
Toţi vorbeau deodată. Era o gălăgie infernală, în care nu se înţelegea nimic. Mircea golea
mereu paharele, îndemnând şi pe Carioca. În lumina clar-obscură, părea umbre din alte lumi.
Mircea părea un Danton, unul care înfruntă primejdii, cu privirea serioasă, cu sprâncenele
încruntate şi cu părul ciufuli. În loc însă de simbol al revoltei, ţinea în mâna ridicată, hotărât,
paharul în care juca lichidul spumos. Jean, ameţit de-a binelea, se ridicase în picioare şi, printre
bâlbâieli dese, îl imita pe tatăl său, vorbind în Parlament. Spunea câteva fraze, apoi izbucnea iar în
hohote de râs isterice. Willy, care îşi strecurase o mână pe după umerii brunetei, cu cealaltă făcea
gesturi largi, declamând o poezie ponografică.
Dar în vacarmul în care domnea, poezia lui Willy nu avea efect, căci nu se auzeau decât unele
cuvinte tari, pe care le striga. Crăişor cuprinse în mâini capul blond al fetei şi, privind-o drept în
ochi:
– Spune, fetiţo, în fiecare seară petreci aşa?
Fata râse mai mult prefăcut şi, lăsându-se pe spate, întinse lenoasă mâna spre tava cu dulciuri.
Îndemnând cu un gest uşor să facă şi el la fel, spuse cu drăgălăşenie, ca celui mai iubit bărbat:
– papă, puişorule, bea, micuţule, şi sărută guriţa mea! Vrei?
– Vreau, spuse scos din fire, hotărât şi îmbrăţişând-o vijelios. Dar când să-şi apropie buzele de
ale fetei, îi apăru înainte, o clipă numai, chipul ironic şi batjocoritor al Lizicăi, în uniformă de elevă.
Tot ce reţinu din acea fugară imagine au fost buzele ei fragede şi rumene.

*
* *

Timpul se scurgea matematic: în secunde, minute şi ore. Fiecare spunea ceea ce gândea şi
nimic nu era de ruşine sau urât. Părea ceva natural, ca vinul sau ca mâncarea.
Se râdea de orice, fără deosebire. Crăişor bău mai puţin ca ceilalţi, stăpânit de o curiozitate
copilărească, de a pricepe tot ce se spunea şi se făcea acolo. Avea impresia că este un poliţist,
venit aici în interes de serviciu.
Ce a urmat, Crăişor nu putea să priceapă. Stătea numai înmărmurit, privind năuc la tot ce se
făcea.
Şi-ar fi lăsat şi el hainele, dar membrele îi erau încremenite.
Privea cu pupilele dilatate de mirare, neputincios a judeca, a face o mişcare sau de a pronunţa
un cuvânt.
Mircea, din colţul lui, se răsti spre el, gata să arunce cu paharul:
– Care-i ăla, bă?

43
Cu cât dispreţ ar fi strigat atunci revoltat: – Scârbelor!
Dar, imobilizat locului, străpuns de privirea lui Mircea şi a celorlalţi, ameninţat să i se spargă în
cap toate sticlele grele şi cu gâtul aurit, începu să se dezbrace, cu teamă, năucit.
Mircea a mai aruncat o privire fugară, încruntată, apoi a comandat scurt, clătinându-se nesigur
pe picioarele grase, bondoace, strâmbe şi acoperite cu păr:
– Şampanie!
Sticlele pocneau cu detunături de revolver, în urletul sălbatic al tuturor.
– Vivat! striga fiecare.
Willy, întins pe divan, cu faţa în sus, zbiera din răsputeri, ca un nebun:
– Madam Roza, Roza!
Jean, înlănţuit de gâtul celei cârne, slăbănog şi pipernicit, reîncepu să-l imite pe tatăl său,
rostind discursuri în Parlament şi izbucnind la intervale în hohote de râs:
– Dom’le preşedinte, dom’lor deputaţi, unicul remediu pentru îmbunătăţirea situ-situaţiei
ţăranului nostru, se impune urgent, o valorificare impa-imparţială a grânelor. Ihihihihi!...
Trebuie răsplă-răsplătit cu prisos-sosinţă rodul acestor zile lungi de vară, în care plugarul
rom-român nu cunoaşte odihna şi pe care nu-l înspăimântă razele dogoritoare ale soarelui...
Ihihihihi! Dom’lor depu-putaţi...
Râzând, se rostogoli pe blănuri. A încercat să vorbească de jos, dar cârna îi astupase gura, cu
mâna. George, fiul directorului de import-export, beat peste măsură, cânta ecteniile, cu vocea
îngroşată de bas. Mircea mormăia cuvinte neînţelese sau înjura de lucruri sfinte, fără rost, aiurea.
S-au stins apoi luminile.
Crăişor trecea prin clipe de amar dezgust. Îi părea că se găseşte într-o mocirlă de noroi şi se
tăvăleşte acolo ca un porc.
Willy se auzea la intervale, mahmur şi inconştient:
– Roza, Roza!
Lângă Crăişor se aciuase singură, ca un puişor de căprioară, mititica cu nas cârn, care fusese
perechea lui Jean. Se ghemuise lângă el, cu inima zvâcnind, drăgăstoasă.
– Cine eşti, dragule? Ah! Da. Tu eşti musafirul meu!
De ce nu vorbeşti nimic? Eşti supărat pe mine?
– Nu, făcu Crăişor încet.
– Poate suferi?
– Poate!
– Nu fii răutăcios, scumpule! Jean nu mi-a făcut nimic. Eu am vrut de la început să fiu cu tine,
fiindcă eşti cel ,mai drăguţ dintre toţi, dar când ai ieşit, m-a înhăţat Jean şi n-am avut încotro. Ei
haide, fii drăguţ cu mine, îmbrăţişează-mă!
Crăişor a îmbrăţişat-o indiferent, rece, dar mititica avea ceva încă fraged şi sălbatic în ea, ceva
atrăgător, pătimaş.

**
*

Din “cuibuşorul de dragoste” au fost scoşi de cazaci şi urcaţi în două automobile. În centrul
oraşului au coborât toţi şi, îmbrăţişaţi, cântau fragmente de tangouri, refrene de dragoste, fără
cuvinte, numai cu tra-la-la. Erau în zori de zi, răcoare şi ceaţă uşoară. Pe străzi, se vedeau
siluetele încovoiate, cu căruciorul împins din urmă, ale măturătorilor. Din suburbii apăreau
negustoresele cu coşuri multe, pe care le purtau pe umeri sau sub braţ.
Ici-colo se vedea câte o lăptăreasă, cu mânecile suflecate.
Când treceau pe trotuarul opus, cheflii strigau “ura” sau le chemau să meargă cu ei.

44
Femeile întorceau capul, scuipând şi blestemând:
– Ptiu, bată-vă mânia lui Dumnezeu să vă bată! Boieri sunteţi voi? Ia, nişte porci! Ptiu, ptiu!
În dreptul grădinii publice, Willy s-a despărţit de grup, ca să se urce pe “Plevnei” în sus, la dama
lui de “pi-pică”. George, fiul directorului de import-export, îi cuprinse frăţeşte pe Jean şi pe Crăişor,
întrebându-i cu multă sinceritate în glas:
– Bă, care ştie din voi când va crăpa tata?
Jean râdea mereu, fără motive, despre lucruri vesele şi triste. Apoi se despărţiră şi aceştia.
George a plecat cu Jean, cântând refrene de iubire sau, când se încurcau, o dădeau pe
“Doamne miluieşte”, îngroşându-şi vocile şi lungind pe “e”. Crăişor rămase cu Mircea, care nu
vroia nici în ruptul capului să meargă acasă.
– Vreau, bă, o femeie. Ai înţeles? O femeie vreau!
Pe trotuarul opus trecea grăbit un preot, cu geamantanul în mână, spre gară.
– Uite şi muierea, spuse Mircea grav, trăgând de mână pe Crăişor.
– Dar nu-i femeie, e preot.
– Ce preot? preot cu fustă? Haide, bă! Plătesc eu!
– Nu merg, spuse Crăişor hotărât.
– Nu mergi?
– Nu,
– Atunci mă duc eu singur.
– Du-te.
Mircea porni în urma preotului, grăbit, bălăbănind din mâini, cu paşi nesiguri şi înjurând mereu
de tot ce-i trecea prin cap.

*
* *

Rămas singur, Crăişor gândi să se ducă la un hotel, dar fiindcă începuse să răsară soarele şi să
se încălzească, porni spre grădina publică. Aerul dimineţii era întăritor şi se simţea mai înviorat. În
grădină nu s-a aşezat pe prima bancă. Un simţământ de curiozitate îl atrăgea spre un loc
cunoscut.
Când s-a aşezat aici, toată viaţa lui de mai înainte îi năvăli în minte. S vedea flămând, îmbrăcat
subţire, chircit pe banca aceasta şi tremurând de frig.
Pe atunci se eliberase de armată, fără nici un ban în buzunar, străin şi într-un oraş necunoscut.
Senzaţia acelor clipe dăinuia în sufletul lui amănunţit.
Apoi gândul fugar se întoarse la conac, la domnul Dendrino, la bătrânul administrator şi iar
reveni aici, cu uşurinţă, neastâmpărat, hoinar.
Acum se fixa cu insistenţă în preajma Lizicăi, se aşeza pe buzele ei fragede şi roze, pe mâinile
albe şi fine, pe întreaga făptură, care răspândea atâta viaţă, atâta puritate şi gingăşie. Fugi apoi cu
acelaşi neastâmpăr la “cuibuşorul de dragoste”, îngropându-se în mocirla lui madam Roza.
Retrăia tot ce a fost, clipă cu clipă. O mai auzea încă pe cea înăltuţă şi blondă:
– Vai dragule, de când te aştept!
Şi nebunia ce a urmat.
Deodată gândul lui o zbugheşte din “cuibuşorul de dragoste” parcă speriat, oprindu-se în faţa
biroului de plasare.
Încruntă sprâncenele şi ridică o mână la tâmplă. Îşi simte capul greu, ca de plumb. Rămâne
aşa, nemişcat, ca o stană de piatră.
Aici, în faţa biroului de plasare, toţi suferă. A suferit şi el, a răbdat de multe ori frigul şi foamea,
dar suferinţa aceea n-a fost atât de dureroasă, căci nu suferea singur.

45
Suferea fără murmur, închipuindu-şi că fiecare suferă ca dânsul, cu resemnare. Toată lumea
suferea: mai mult sau mai puţin, dar fiecare simţea lipsa şi mizeria. Aşa a suferit. Aşa îşi închipuia
şi de aceea a suferit. Dar acum, când ştia că nu-i cum crezuse, că sunt oameni care n-au suferit
niciodată, care aruncă banii cu căuşul, care ar putea sătura cu ceea ce cheltuiesc într-o noapte o
sută de guri flămânde, simţea până în adâncul rărunchilor, ca un ascuţiş tăios şi crud, ironia
adevărului. Acum suferinţa lui era a tuturor, înzecită. ştia precis că, şi astăzi şi mâine, în faţa
biroului de plasare vor fi aceiaşi oameni, cu aceleaşi cute adânci pe obraz şi cu aceeaşi
amărăciune în suflet. Era cea mai dureroasă dezamăgire, care îl hărţuia cu răutate.
Îşi cuprinse tâmplele în mâini şi izbucni într-un plâns nervos. Printre sughiţuri, a îngăimat cu
revoltă dar potolit şi amărât:
– Câtă nedreptate!
În dimineaţa aceea de mai, se sărbătorea înălţarea Domnului şi clopotele bisericilor, cu dangăte
prelungi, chemau pe credincioşi pentru reculegere.
Traversa grădina femei de prin suburbii cu copilaşi de mână, sau doamne bătrâne, cu buchete
de flori. Crăişor adormi greoi, cu lacrimi pe obraz. Trecătorii îi aruncau câte o privire mustrătoare,
apoi îşi continuau drumul, mormăind ca pentru ei:
– Beţivanul!

*
* *

În aceeaşi zi, pe la prânz, Crăişor porni îndărăt la moşie.


Dezgustat de oraş, nu mai vroia să întârzie nici o clipă. În caz contrar, ar fi trebuit să se
întâlnească cu Mircea şi cine ştie unde, prin ce alte localuri ar fi fost în stare să-l târască. Dacă ar fi
rămas poate că ar fi văzut-i şi pe Lizica, de care începu să-i fie oarecum teamă.
Era în făptura aceasta ceva care subjugă, care robeşte. Ce anume, nici el nu ştia. Poate
tinereţea, frăgezimea, buzele roze, părul negru şi mătăsos sau strălucirea stranie din ochii ei
adânci.
Când s-a deşteptat însă din somn, pe banca din grădina publică, îşi simţea creierul mai
limpede.
Aceeaşi judecată potolită şi dreaptă domnea şi în sufletul lui. Acum judeca lucrurile clar, aşa
cum ar fi trebuit judecate de la început. Se întreba numai, nedumerit, cum de a avut îndrăzneala să
dorească frumuseţea Lizicăi. Cu ce curaj şi-a îngăduit să-i poarte făptura prin minte şi în suflet?
Acum îşi dădea perfect de bine seama că între el şi ea exista o prăpastie largă şi adâncă, cu
neputinţă de trecut. Numai judecând lucrurile aşa cum ar fi trebuit judecate, înţelegerea zadarnică
a tendinţelor lui, car în clipe ca acestea, liniştite, îi strecurau în suflet, înfiorat, ca picături de apă
vie, o nuanţă uşoară de regret şi o teamă precaută, Tot aşa de bine înţelegea şi greşeala pe care o
făcuse, petrecând în acel “cuibuşor de dragoste”, într-o lume de viciu şi nebunie.
Faptul acesta lui nu putea decât să-i dăuneze, să-l demoralizeze. Cu atât mai primejdios era
aceasta, cu cât în adâncul lui mai trăiau fiorii aceia pe care îi simţise, atunci când îmbrăţişase pe
fetiţa blondă, cu pielea catifelată. Dar pe cea micuţă şi cârnă, cu zvâcniri de căprioară sălbatică?
Îşi dădea seama că între el şi localul acela există un fel de înţelegere tacită, care îl momea, îl
atrăgea.
Era convins că n-are să se mai ducă acolo.
Se temea totuşi de fetiţa blondă, de cea cârnă, să nu-l îndemne cândva, să nu-l cheme de
departe, prin somn, cu paharul plin în mână:
– Vai, dragule, de când te aştept!
Un străin ca dânsul, un nevoiaş, nu trebuia să ştie de existenţa unor localuri ca cel al lui madam
Roza. Între localul acela şi banii domnului Dendrino s-ar fi putut naşte o ispită şi n-ar fi vrut să

46
ajungă ca predecesorul său, Cocibaş, prin celule de puşcării. Dar nu numai închipuirile lui îl
îndemnau să se reîntoarcă cu grabă la moşie, ci însăşi atmosfera oraşului, care prin luxul orbitor şi
mizeria cumplită excită nervii, revoltă. Îşi aminti cp înainte de a adormi pe banca din grădina
publică plânsese ca un copil. Acum se întreba nedumerit: de ce? Pentru cine a plâns? Pentru că el
era sătul şi cu bani în buzunar? Atunci pentru ce a plâns? Pentru că sunt bogaţi şi săraci? Pentru
că unii nu vor să sărăcească iar ceilalţi nu pot să se îmbogăţească? Ce nebunie! îşi făcea imputări
şi se condamna pe el însuşi. În istoria lumii pe care o buchisise câte puţin, nu întâlnise nici un caz
ca într-o ţară să fie numai oameni bogaţi sau săraci. Aşa trebuie să fi fost de când e lumea, de
când s-a născut pe pământ fiinţa omenească. Întotdeauna au fost şi vor mai fi încă oameni voinici
şi slabi, proşti şi deştepţi, după cum, tot aşa, săraci şi bogaţi. Tuturor drumul bogăţiei le este
deschis.
Viaţa este un război, o luptă continuă, în care unii înving, cuceresc pas cu pas, iar alţii cad
învinşi.
Fiecare cum poate şi cu ce poate. Marele comandament al vieţii e să lupţi şi să învingi. În acest
război nimeni nare dreptul să se pună de-a curmezişul drumului celui care biruie, ori să plângă
neputinţa altuia. Viaţa e una şi aceeaşi pentru toţi.
Bun sau rău, frumos ori urât, ea se oferă deopotrivă tuturor. Aşa gândind, împăcat cu sine,
Crăişor se întorcea la moşie.
În urma aventurii pe care o trăise în cele două zile, precum şi gândurile care îl frământaseră,
simţea în fiinţa lui născând o judecată clară, o înţelepciune de om bătrân, ca înţeleapta vorbă a
ţăranului care îl luase cu trăsura. Omul era din recea, un basarabean sfătos, cu sufletul deschis ca
o carte, blajin la glas şi pătimit într-ale lumii. Drumul era lung, dar şi vorba moşului fermecată. În
glasul potolit, în cuvântul rar şi îndesat, purta un veac e înţeleaptă viaţă.
– Iac’şa, spunea moşul rar, rău se-ntindi-tată lumea, di la om la om, ca bolili, ca râia.
‘Să ni stricăm, ni faşim mai răi şi mai pizmaşi.
Cea vită, cea! Mă-tin-că s-apropie, cum scrie la înţăleptile cărţi, veacul di-apoi.
Und’torşi,nu vezi decât oameni împătimiţi, cu ochi vicleni, cari nu ştiu să prăviască decât
chiorâş, cu răutăţi, tăt şi-i bun şî nu-i al lui...Cea, Domniţa tatii, cea! Şî să am iertari, da’ tăt rău’, tătî
pizma purşedi di la târg.
‘Şa ni vin: poletica, vorbe meşteşugite şî fel di fel di oameni, îmbrăcaţ în haine d’al di ieste
nemţăşti, cari mai di cari, îndrugând la verz şî uscati.
Hai, fetili tatii, neao! Când îi vorba sî se facă alejeri, apăi tătî zâulica huhurie pin sat
aftanabilurili. Unii vin, ni spun c’or faşi mănăstiri, or ridica şcoli, numai să votăm cu ei. Îi bârfeşti
apoi pi tăţ şeilalţ şi pleacâ. Vin alţâi, cu copirativi, cu băi pentru nărod şî iar de duc.
Şî unii pâalţii se fac hoţ, bandit, că la urmă nişi nu mai ştii dacă o trecut v’o unu şî din şei şinstiţ,
După alejeri, tăţ surtucarii parcă intră în pământ. Nimeni nu ni mai faşi: nişi mănăstiri, nişi şcoli, nişi
băi, nimică.
Da prostimea credi tăti şelea, c-aăa suntem noi: oameni bătrâni, da cu minti di copchii.
Neao, puişilii tatii, neao!
Şi mai spunea cel moş, ca un ceaslov, cu vorbă rară şi îndesată, “tătâ” greutatea omului
pământean simplu şi cu sufletul curat.
“Puişilii tatii” o ţineau într-un galop, căci înserase şi parcă se grăbeau şi ele să se vadă mai
curând în sat. Pe la răsăritul lunii, au ajuns în Recea.
Satul dormita, cufundat în noapte, în linişte şi pace, ca un arhiereu adormit în altar, în timpul
rugăciunii.
Casele pitite printre pomii cu corola de argint, cu câte o fereastră-două luminate slab, păreau
nişte jucării copilăreşti, căsuţe de păpuşi.

47
*
* *

În drum spre conac, Crăişor trecu pe la cârciuma lui Leizer, un evreu roşcovan, cu dantura de
aur, care tocmai ducea vin din pivniţă, în cârciumă.
Observând pe Crăişor, zâmbi larg, arătându-şi dantura de metal preţios şi încovoindu-se de
spate, într-un salut linguşitor:
– Di şi ma ocoleşti, domnu’ administrator?
Aişi vini tătî lumea mai spălată, intilictualii şî se petreşi tari frumos. Ian auzâţi!..
Din cărciumă se auzea un glas bărbătesc, îngânând un cântec de inimă albastră.
După glas părea să fie Buruiană, care îşi împărţea viaţa pe din două: jumătate muncind pe
moşie şi jumătate bâd la Leizer în cârciumă. Aşa ştia dănsul să se roage lui Dumnezeu:

Jălui-m-aş şî n-am cui...


Jălui-m-aşcodrului,
Codru-i des cu frunză verdi
Şî pi mini nu mă credi...

– Ei, videţi? mai spuse evreul, cu entuziasm prefăcut.


Crăişor se hotărî să intre. Înăuntru se găseau mai mulţi ţărani şi unii care lucrau la moşie îl
salutară cu bucurie. Evreul îl conduse într-o încăpere din fund, camera “spălaţilor”, unde chefuiau
“intilictualii”.
Aici se găseau secretarul primăriei şi şeful de post Gheorghiţă. În urma memoriului adresat de
primar domnului Dendrino, cu prilejul sosirii în Recea a lui Crăişor, aceştia au fost împăcaţi.
Acum erau cei mai buni prieteni, se cinsteau şi se serveau reciproc. Dacă unul din sat, un
“mujic”, cum şi se mai zicea încă ţăranilor, se punea rău cu secretarul primăriei, apoi rău era cu
primarul, cu şeful de post şi chiar cu învăţătorul.
– Ehe-he! Domnu’ administrator! se miră secretarul văzând pe Crăişor. ce vânt te aduce pe la
noi, că nu prea ai obiceiul să dai prin sat?
Crăişor nici nu apucase să răspundă, că secretarul începu să râdă, făcând cu ochiul şefului de
post.
– Am înţeles... Noaptea... o mică plimbare pe lună, o rătăcire pe la fetiţe. Nu-i aşa? Ahahaha!
– Nu, domnule secretar, spuse Crăişor scârbit, vin de la oraş şi m-a îndemnat roşcovanul să
intru. Vreau să-mi astâmpăr setea cu un păhăruţ de vin şi apoi să pornesc spre conac.
Acum e sezonul lucrului; sunt mereu ocupat şi nu-mi dă mână să mă “rătăcesc noaptea pe
lună”.
– Da, da, făcu secretarul mai serios şi mai grav, mereu ocupat. Semeni foarte mult, în ceea ce
priveşte hărnicia, cu unul Cocibaş, care a fost aici înaintea dumitale.
Şeful de post tuşi cu înţeles şi-l aprobă cu un zâmbet.
– Ei, dar odată ce ai venit pe aici, continuă secretarul, cred că o să te scoatem noi din bârlog.
Îl prezentă apoi şefului de post, care îşi spuse numele întreg apăsat, adăugând la urmă cu
mândrie în glas, şi mai apăsat: şef de post.
Pe Victor Crăişor era cât pe ce să-l bufnească râsul. Tamburul, când spunea “şef de post”,
părea că vrea să zică “general”.
Trecură uşor peste întrebările banale şi, pe nesimţite, veni iar vorba despre Cocibaş.
Acum vorbea “şeful”, grav, cu toată greutatea autorităţii lui:
– ... Şi aşa, dom’lor, mă duc eu la conac cu jandarii şi pun mâna pe el. Îl leg cobză şi îl aduc la
post. Încep să-l descos mai cu binele, mai cu înjurături... el nu şi nu.

48
[“N-am luat nimic, nu ştiu nimic, eu nu sunt vinovat şi gata.” Dacă văd căn-o scot la capăt cinstit,
îi fac puţin “fricţie” şi “mutaţie de măsele”, dar el ţine una lşi bună. Eu, ştiţi, rabd cât rand, dar când
mă scoate cineva din apele mele, apoi ţin’te, nene! Aşa!... Dacă am văzut că nu se poate face
nimic, l-am pus cu faţa în jos şi am pus jandarii să-i “aplice constituţia”... Credeţi că a suflat o
vorbă? Ferit l.a sfântul! Piele de drac, dom’le, nu glumă. Dar i-am ars un proces-verbal de pe urma
căruia, cu chiu, cu vai, a scăpat cu doi ani de puşcărie.
Crăişor, destul de impresionat, l-a întrebat cu sarcasm şi dispreţ:
– Dar dacă într-adevăr n-a furat el? Nu-i păcat de “fricţiile” şi “mutaţia” pe care le-a încasat
gratuit?
– N-a furat el? Doar n-au zburat butoaiele de vin, singure! Ei, şi-apoi o mică “moralitate” îi
trebuieşte fiecărui individ, fie cinstit sau hoţ. Numai aşa se “formulează” cetăţeni “respectoşi” faţă
de “şefii autorităţii”. da ce ştii dumneata, ce poţi să înţelegi?
– Eu nu pretind că ştiu prea multe, dar să admitem în cazul “celuilalt” sau, în genere, un
exemplu: i se aplică unui “individ”, bunăoară, o “mică moralitate” de către şeful de post; alta de
domnul notar, vreo una de domnul primar şi aşa mai departe. Credeţi dumneavoastră că acel
individ se va “formula” cetăţean respectuos faţă de “şefii autorităţii”?
– Păi... dacă ai s-o răsuceşti aşa, ştim noi unde ai să ajungi.
– Ei, ce a fost, s-a dus, interveni secretarul.
“Şeful” ar fi vrut să mai spună ceva, dar îl călcase uşor pe bocanc secretarul.
– Acu să mai vorbim mai bine despre lucruri care ne interesează pe toţi.
Ascultă, domnule administrator, fii dumneata bun şi mai suflă-ne din când în când cine se
învârteşte pe la curte. Noi am auzit că opoziţia începe să dea târcoale boierului.
Dumneata eşti om luminat, care ai să înţelegi ce vrem.
Noi ”mai stăm încă la putere, căci suntem tari” (de expresie, se servea şi ginerele). Am vrea
totuşi să cunoaştem adevărul, pentru ca să putem reacţiona la timp, atunci când suntem “atacaţi”.
Pentru trebuşoara asta, o să te mulţumim şi noi omeneşte.
N-ai să rămâi doar o viaţă întreagă argat la curte, ca bătrânul Silvestru. Îţi căutăm o fetiţă şi te
facem vrând-nevrând cetăţean al comunei noastre.
Nu-ţi spun mai mult; las să te gândeşti şi dumneata.
Este, dom’le şef?
– Păi, interveni şeful prompt.
Discuţia deveni apoi iar banală.
Se cleveti pe socoteala judecătorului, pe socoteala gospodarilor cu fete de măritat şi despre alte
lucruri mărunte. Plictisit, Crăişor s-a ridicat de la masă şi, luându-şi rămas bun, porni spre conac.
Când s-a văzut pe drum, nimic nu mai reţinea din cele ce discutase la Leizer în cârciumă. Îi
rămăsese doar în minte chipurile şefului de post şi al secretarului primăriei, cu râsul lor hodorogit,
prostesc, şi cu acele maniere grosolane, ale unor parveniţi.
Urca domol, pe drumul care şerpuia prin livezile şi viile ţăranilor, Când răsări de printre pomi
conacul, cu cele câteva ferestre luminate, simţi o bucurie copilărească, de parcă ar fi fost căsuţa lui
proprie. Fusese amărât de tot ce făcuse la oraş, de povestirea şefului de post şi chiar secretarul
primăriei îl amărâse, făcându-i acele propuneri murdare. Dar încet, câte puţin, în sufletul lui amărât
răcoarea nopţii şi trilurile privighetorilor neadormite îi strecurau nesimţit o bucurie dreaptă, o
bucurie sinceră şi curată, ca pacea ce străjuia peste pădure şi peste văi.

49
V

Motto

– Cine eşti, cerşetorule, care cânţi cu glas


răguşit, la acest colţ de stradă?
Cine te înţelege?
În sufletul cui, cântecul tău simplu şi tânguitor,
trezeşte milă şi îndurare?
– Sunt un învins al vieţii, pentru că am fost drept
şi bun.
Am crezut în adevăr şi dreptate; dar toate
acestea nu sunt decât poveşti. Am luptat pentru o
cauză care exista numai în închipuirea mea.
Nu te mira, trecătorule, aruncă-mi un gologan şi
te du mai departe.

A doua zi dimineaţă, Crăişor porni spre câmp, dorind să se afle cât mai departe de conac, de
lume.
În mijlocul lanurilor de grâu, renăştea la viaţă sănătoasă şi curată, asemenea firelor de iarbă
înrourată.
Mergea înainte, fără nici o ţintă.
Ciocârliile umpleau văzduhul cu cântece. Dimineaţa aceea şi se părea cea mai frumoasă
dimineaţă din viaţa lui. La mijlocul măreţiei din jurul său, în natura aceea curată, el venea murdar,
dintr-o lume care mirosea a hoit. Numai aici îşi putea primeni întreaga lui fiinţă.
Găsea linişte şi pace pentru sufletul său, găsea un cer senin, miros plăcut de flori, de buruieni şi
cântec de ciocârlii.

*
* *

Bătrânul Silvestru ştia că domnişorul Mircea este un destrăbălat fără pereche şi de aceea nu-l
slăbi pe Crăişor, până ce n-a aflat adevărul.
Dar în loc să se mâhnească de tot ce auzea, părea că, dimpotrivă, se bucură foarte mult.
Crăişor nu înţelegea cauza acestei bucurii şi de aceea îndrăzni să-l întrebe:
– Crezi, nene Silvestre, că cele ce face domnul Mircea sunt lucruri permise?
– Eu nu cred nimic, Victoraş. Domnişorul Mircea este major şi poate face orice.
Mă tem însă de un singur lucru: dacă moare boierul, s-o ştii de la mine, praf se alege din
bogăţia lor.
– Poate că, în cele din urmă, o să-şi dea seama...
– Cam greu. Domnişorul Mircea este pierdut.
– Dar domnul Dendrino nu vede?
Bătrânul râse.
– Să vadă, că încă n-ar crede.

50
*
* *

Început de iunie. E cald. împrejurimile conacului, cu iazul ca un ochi de ciclop căscat spre cer,
pare un decor de teatru. Câmpul cu grâne înalte, aurii, se întinde până în zare. Din vale, până pe
cea mai înaltă colină, dincolo de Peştera Lupului, se întinde pădurea, cu foşnetul ei molcom, ca
foşnetul unei rochii de mătase.
Totul pare un tablou celebru, pictat de o mână măiastră.
Început de iunie, cu soare mult… Şcolile îşi iau vacanţă. Un mic amănunt pe care Crăişor nu l-a
reţinut. Altfel, ar fi aşteptat sosirea Lizicăi la conac, cu emoţie, cu palpitaţii repezi şi calde de inimă.
Dar aşa, s-a trezi într-o amiază moleşitoare, cu ea descărcată din automobil. El tocmai avea
treabă sus, la boier. Când a văzut-o pe negândite, s-a oprit o clipă locului, încurcat, ca unul lovit în
moalele capului.
Înainte de a-l fi observat Lizica, o rupse la fugă, de pe hambare, ca un făcător de rele.
În ziua aceea a rămas pe câmp, până târziu, întins în lanurile de grâu.
Gândi mult, la tot ce-l făcuse să fugă de Lizica, dar oricât şi-ar fi frământat mintea, nu se putu
dumiri. în oraş, când a cunoscut-o, era musafirul fratelui ei şi calitatea aceasta avea, se pare, ceva
mai mult decât acum. Aici, apărea aşa cum era el de fapt: slugă. Atunci fusese recomandat de
Mircea, cu căldură, dar acum cine avea să spună un cuvânt de bine despre el?
S-a întors acasă numai când s-a înserat bine.
Avea mereu impresia că Lizica l-a căutat cu privirea, din camera ei, de la ferestre, ca să râdă de
dânsul şi să se bucure de situaţia lui. S-a culcat devreme, ca să se scoale cât mai dimineaţă. Dar
în pat se zvârcoli ceasuri întregi, când pe o parte, când pe alta, fără să poată adormi. Chipul ei îi
apărea mereu în minte, când batjocoritor, când trist. A încercat în tot felul să adoarmă, dar era în
zadar. A numărat chiar, cu glas tare, până la o mie, însă somnul nu se vestea.
Îl obseda acelaşi chip fermecător, frumos, dar când vesel, când trist. Uneori p simţea aşa de
aproape, încât îi distingea liniile feţei, culoarea ochilor şi fiece mişcare. Apoi o vedea ca atunci,
când a cunoscut-o întâia oară: o auzea cum a cântat “cucu” de după perdele, cum a fugit atunci
când au rămas singuri… îşi reamintea şi cele mai mici amănunte, cu precizie, de parcă toate ar fi
avut importanţa unor evenimente extraordinare, O clipă numai, ceva din fiinţa lui i-a strigat cu glas
hârbuit, de vrăjitoare: “un leu bucata”.
În clipa aceea se simţi mic, lipsit de orice sentiment frumos, de orice omenire în el. Părea că
într-adevăr e o marfă de vânzare, ceva fără valoare, care se poate cumpăra cu un leu duzina.
Gândind în felul acesta, se desfăcu între el şi Lizica o prăpastie adâncă, care se lărgea din ce
în ce mai mult.
Apoi, toate gândurile se potoliră deodată, ca prin farmec.
Nu mai vedea nimic şi nici nu mai gândea.
Îşi simţea capul uşor şi gol, ca o mască de carton. Dar somnul tot nu se vesti şi gândurile îl
năpădiră iar, multe, diferite, ca un roi de albine. Şi iar începu să numere, tărăgănat, cu glas tare,
până la o mie.

*
* *

De cele mai multe ori, sentimentele adânci, puternice, mocnesc în suflet ca jarul sub cenuşă.
Uneori, din focul acesta mocnit izbucnesc incendii catastrofale, alteori se stinge, neştiut de
nimeni, acolo sub cenuşă.
Ceea ce simţise Crăişor faţă de Lizica era asemeni jarului care se stinge.
Îi pârjolise o clipă sufletul, dar a fost mai tare decât focul şi a învins. Acum pentru Lizica avea
sentimentele unui frate. Nu dorea decât s-o ştie fericită. La început îi fu greu, dar s-a deprins.

51
Şi se simţea fericit, ştiindu-se departe de ispită.
În zilele ce au urmat, o vedea des, dar se comporta ursuz şi grav. Numai aşa putea să se afle la
adăpost de chipul ei turburător.

*
* *

Viaţa Lizicăi de la conac se desfăşura sub soare ca o poveste minunată, în care ea deţinea rolul
principal.
Doamna Dendrino era o mamă iubitoare şi-şi îngrijea copila cu multă dragoste. Mama Anica se
găsea în elementul e şi de câte ori o simţea pe Lizica prin preajmă, râdea tare, dezvelindu-şi
gura lipsită de dinţi, într-o pornire de bucurie nestăpânită.
O crescuse le Lizica de mică şi ţinea la ea, ca la un copil al ei.
Bătrânul administrator îşi schimbase calitatea, în cea de paj înţelept. O însoţea pe Lizica
pretutindeni, ca un câine credincios. Timpul se scurgea neobservat. Veni şi iulie, cu lanuri întregi
de grâne coapte, cu spice aurii şi cu zile lungi şi călduroase.
Sosi apoi august, cu fructe, struguri şi încă cu multe alte bunătăţi. Părea un unchiaş, care a
adus desaga plină, cu daruri de aur, cu cele mai scumpe daruri ale pământului.
Clăi de fân şi de paie răsăreau spre cer, multe şi înalte.
Şi ziua şi noaptea până târziu se auzeau chiuituri de flăcăi.
Muncitori şi muncitoare, pârliţi de soare li rumeni de sănătate, erau stăpâniţi de aceeaşi veselie.
Munca părea o beţie plăcută, o licoare ce se scursese în toată acea mulţime, veselă şi cu mişcări
repezi. Zgomotul maşinilor de treierat, scârţâitul carelor încărcate şi chiuitul flăcăilor părea, cu
drept cuvânt, o simfonie a muncii.
Şi tot ce se făcea, toată mulţimea acea veselă şi entuziasmată, care ridica spre seninul cerului
clăi înalte de aur şi grămezi de grâne, era opera lui Victor Crăişor.
El singur conducea această măiastră simfonie, cu bagheta lui magică, ca un priceput şi încercat
dirijor.
Bătrânul Silvestru se ţinea în umbră, spunea, asemeni apusului de august.
Crăişor nu-l întreba nimic.
Prinsese rostul întregului mecanism şi toate treburile le conducea singur. Rar numai, bătrânul
administrator îl întreba cu glasul său blajin, acea licărire de bunătate în ochi, ca unul care a fost
plecat şi se reîntoarce după o absenţă îndelungată:
– Merge, merge, Victoraş?

*
* *

În duminica aceea, de dimineaţă, ziua părea de o frumuseţe rară. în toată natura plutea un
miros îmbătător de flori şi poame coapte.
La biserica din sat, clopotele sunau blând. Un vântuleţ plăcut adia uşor, ca mângâierile de
mamă.
La orizont, departe, pe pânza albăstrie a cerului, pluteau câţiva nouraşi. în duminica aceea,
Crăişor îşi propuse să facă o plimbare prin pădure, să se urce tocmai sus, la Peştera Lupului.
Porni de dimineaţă, străbătând pădurea fericit şi fredonând un cântec.
Pe la jumătate de cale, într-o poieniţă, se întâlni cu bătrânul Silvestru, care o însoţea pe Lizica.
Se gândi să-şi schimbe drumul, căci tot îi mai era teamă de fetiţa aceea, cu trup fermecător. Dar
bătrânul Silvestru, care îl observase la timp, îi făcu semn să se apropie.
– Încotro, Victoraş?
– Sus, nene Silvestre.

52
– Nu vrei să rămâi cu noi?
Avem acelaşi drum, numai nu până sus.
Adresându-se apoi Lizicăi:
– Primeşti, duducuţă?
– Dacă zici dumneata…
– Ei, vezi? făcu bătrânul iar către Crăişor. Poţi să rămâi.
Poate ştii ceva vesel, căci eu am cam plictisit-o pe duducuţa.
– Nu mă prea pricep la povestit, nene Silvestre. Şi apoi, întâmplările pe care le cunosc eu sunt
triste, cu oameni îndureraţi şi plânşi.
– De aşa ceva ne lipsim. Ar însemna să întunecăm plimbarea de astăzi, cu lucruri prea
neplăcute.
Tăcură toţi. Lizica urmărea drumul unor furnici, care târau un vierme spre muşuroi. Porniră apoi
mai departe, urcând cam anevoios dealul.
– Mai spune vreo fabulă măiastră, domnule Esop, zise în cele din urmă Lizica.
– Nu mai pot, duducuţă.
Sunt obosit.
– Atunci să poposim.
– Aşa da, mai zic şi eu.
Dacă mă odihnesc, am să vă povestesc o întâmplare, pe care am auzit-o şi eu de la un marinar.
Dar nu-i veselă deloc.
– Nu face nimic, mie îmi plac şi lucruri triste, spuse Lizica cu drăgălăşenie.
– Dar ţie? l-a întrebat bătrânul pe Crăişor.
– Mie îmi place tot ce spui dumneata.
– Dacă e aşa, atunci ascultaţi: întâmplarea se zice că ar fi adevărată.
Un căpitan de vapor angajase mai mulţi scafandri şi porni la pescuit perle. Scafandrii erau toţi
tineri, voinic, frumoşi şi foarte curajoşi.
Într-un loc anumit, oamenii se scufundară în adâncul mării, culegând scoici. Munca aceasta
este atât de primejdioasă, încât numai puţini sfârşesc cu bine. întâmplarea făcu ca unul din
scafandri să pescuiască o scoică, în care găsi o perlă minunată.
Era ca o picătură mare, curată şi misterioasă, ce strălucea asemeni ochilor de pisică pe
întuneric.
Căpitanul vaporului, mirat peste măsură de atâta claritate şi strălucire, rezemat de balustradă,
privea perla cu ochi dilataţi de admiraţie. Dar deodată, din pieptul lui izbucni un strigăt grozav.
Perla cea minunată se rostogoli printre degete şi se scufundă iar, în apa întunecoasă a mării.
Aproape înnebunit de pierderea acelei perle, căpitanul a ordonat scafandrilor să se coboare în
inima mării, în cel mai adânc colţişor, numai să i se găsească acea picătură mare, misterioasă, ce
strălucea ca ochii de pisică pe întuneric, Celui care va şti să scormonească mai atent tot adâncul şi
îi va găsi perla, căpitanul îi promisese vaporul, cu tot ce se găsea pe el. După o muncă
îndelungată, unul dintre oameni văzu perla strălucind viu, între două vârfuri de granit. Dar ca să fie
pescuită, era imposibil. Toţi şi-au încercat norocul însă fără succes.
Numai unul singur se încăpăţâna.
Era cel mai frumos, cel mai voinic şi cel mai curajos dintre scafandri.
– Şi a reuşit să pescuiască perla? a întrebat Lizica, cu nerăbdare.
– Nu! spuse bătrânul grav, scafandrul acela s-a înecat.
– Vai… făcu Lizica întristată.
– Dumnezeu să-l ierte, glumi Crăişor.
– Dar bine, omule, spuse u.
– Dar bine, omule, spuse bătrânul Silvestru, nu-ţi pare răi de soarta bietului scafandru?

53
– Nu, fiindcă povestea ai inventat-o chiar acum. Şi scafandrul n-a murit.
– Da? spuse Lizica mirată.
– Sigur. Despre perlă, a spus un adevăr. Perla nu-i tocmai perlă, dar strălucirea ei este
într-adevăr turburătoare, cu puteri magice.
Bătrânul a ridicat un deget în dreptul buzelor, ceea ce însemna “tăcere” şi râse uşor, cu înţeles.

*
* *

Pe cer norii se înmulţeau din ce în ce. Dar din desişul pădurii nimeni nu observase prevestirea
de ploaie.
Bătrânul Silvestru, întins pe iarbă, era gata să adoarmă.
– Copii, spuse către Crăişor şi Lizica, îmi daţi voie să mă odihnesc, nu-i aşa?
Am fi urcat poate mai sus, dar u
Am fi urcat poate mai sus, dar bătrâneţile astea…
Crăişor era nemulţumit.
Nu putea nici într-un caz să-l vadă pe bătrân dormind, atâta timp cât Lizica se găsea în preajma
lui. La gândul că va fi singur – numai el şi ea – simţea valuri repezi de sânge, care o se urcau prin
vine, ca o furtună.
– Eu am să urc până sus, spuse către bătrân, aproape răstit.
– Singur? l-a întrebat acesta naiv.
Crăişor roşi. Se pare că roşise şi Lizica.
Dar nu s-a lăsat intimidat:
– Atunci poftim şi dumneata.
– Dar nu era vorba de mine!
Mă gândeam… ce va face duducuţa aici, dacă eu adorm.
Şi apoi un om bătrân care doarme, e aşa de caraghios!…
– Dacă domnişoara doreşte să urce mai sus, să poftească, spuse în cele din urmă Crăişor.
– Dar să n-o superi cu vreun cuvânt nepoliticos, să te spun boierului!
Apoi, adresându-se Lizicăi:
– Primeşti, duducuţă?
– Primesc, spuse aceasta, dar nu mă urc până sus.
– Bine, făcu bătrânul, mulţumit că rămâne singur. Până atunci, eu dorm niţeluş. Când vă
întoarceţi, mă treziţi, nu-i aşa?
Lizica trimise bătrânului un salut şi porni mândră, înaintea lui Crăişor. Mergea cu atâta
siguranţă, încât acesta simţi iar năvala de sânge, din obraz.
Aruncându-şi privirea îndărăt, spune mai mult supărat:
– Somn uşor, nene… trădător!

*
* *

Contrar hotărârii ei de la început, Lizica urcase foarte sus.


Până la Peştera Lupului, mai era o aruncătură de băţ.
Însă tot drumul nici unul, nici altul n-au vorbit un singur cuvânt. Crăişor mergea în urmă, la
depărtare de câţiva paşi. Ar fi fost o nebunie să se apropie de ea. privea numai corpul acela cu
mlădieri de panteră, pulpele picioarelor din linii armonioase şi ceafa albă ca marmura.
În clipele acelea simţea un îndemn grozav să se repeadă la ea, s-o cuprindă în braţe, s-o
sărute, s-o muşte şi apoi să se arunce, de acolo de sus, în cea mai adâncă prăpastie. Ar fi dat ce

54
avea mai scumpe pe lume, s-ar fi lepădat bucuros de viaţă, de orice, numai pentru un singur
cuvânt, un gest, care să-i fi dat de înţeles că şi ea îl iubeşte.
Lizica urca mereu şi el abia se mai ţinea în urma ei. Gâfâia greoi, nu de oboseală, cât din cauza
patimilor cel frământau.
În ochi şi în obraz, mereu năvălea sângele în valuri.
Fără să-şi dea seama, porni mai grăbit. Distanţa între el şi Lizica se micşora cu repeziciune.
Deodată se văzu lângă ea şi se opri locului înnebunit,
Lizica întoarse privirea şi, cu mai puţină mândrie în glas, a întrebat domol:
– Mai e mult, până în vârful colinei?
– Cel mult zece minute de drum, domnişoară.
Lizica porni mai departe.
Acum erau aproape şi îşi auzeau reciproc răsuflarea.
Crăişor simţea pierzându-şi echilibrul, judecata clară, şi numai o minune îl mai stăpânea.
Îşi simţea capul greu de gânduri, sângele îi clocotea în vine, gemea în urechi, în ochi şi un
îndemn grozav îi urla cumplit:
– Haide! gata!
– Gata! auzi glasul melodios şi dulce al Lizicăi.
– Gata! spuse şi el buimac, privind prin părţi.
La câţiva paşi depărtare, în coastele unei stânci, se deschidea o gaură mare şi întunecoasă.
Era Peştera Lupului.

*
* *

Se porni un vânt puternic şi stropi mari de ploaie începură să cadă din ce în ce mai des.
Crăişor şi Lizica erau gata să se întoarcă, dar până jos aveau de mers o bună bucată de timp.
Din cauza norilor ce se îngrămădeau mereu, se făcuse întuneric. Lizica îşi purta privirea
speriată prin părţi, implorând parcă cerul să se limpezească. Dar ploaia se înteţi şi, până să se
adăpostească în Peşera Lupului, îşi udară hainele cam binişor.
– Aveţi ghinion, domnişoară.
– Poate.
– Nu vă este rece?
– Nu.
Vântul bătea tot mai puternic şi în vale pădurea gemea a voluptate. Stejari cu corola răsfirată
priveau cerul drept în faţă, primind mângâierea lui prin picăturile de apă, ca o binecuvântare.
Deodată câteva fulgere brăzdară cerul, urmate imediat de o bubuitură puternică.
Lizica a scăpat un strigăt de spaimă. Crăişor făcu un pas:
– V-aţi speriat?
– Nu!
“Ce încăpăţânată fată”, gândi în sinea sa.
O vedea tremurând şi, totuşi, susţinea că nu-i este nici frig şi nici teamă.
Dezbrăcându-şi haina, veni până aproape de ea:
– Luaţi pe umeri haina mea.
S-ar putea să răciţi şi, din cauza asta, nenea Silvestru va avea neplăceri.
– Nu, mulţumesc, spuse Lizica cu mândrie, dar tremurând mai departe.
Crăişor a rămas locului în faţa ei. Privirile şi le purtau în altă parte, speriate.
– Luaţi, domnişoară, haina, insistă Crăişor.
– Mulţumesc, însă nu mi-e frig deloc.
Dar Crăişor îi puse haina pe umeri, fără altă rugăminte.

55
Ochii ei îl priviră lung, miraţi.
Erau aproape şi căldura corpurilor lor îi dogorea reciproc.
Şi când Crăişor vru să-i ia mâinile de pe umerii ei, ceva mai tare decât toată voinţa lui îi şopti în
ureche: Nu!
Lizica părea mută, încremenită.
Dar în situaţia aceasta, era mult mai frumoasă şi mai ispititoare. în peşteră, ajungea ecoul
regulat al stropilor de ploaie şi freamătul tainic al pădurii. Incapabil să-şi mai judece faptele,
înnebunit, cuprinse cu braţe de oţel corpul acela fermecător, cu pielea albă şi curată.
Braţele lui însetate se contopiră în ale ei, într-o sărutare dulce, îndelungată. Dar dându-şi
seama de ceea ce a făcut, căzu în genunchi şi a murmurat cu duioşie în glas:
– Dacă am greşit. iartă-mă!
Dar ea stătea încremenită, ca stânca în care se adăposteau.
Numai ochii îi jucau în orbite, speriaţi, ca în faţa unui cataclism.
În cele din urmă însă, mâna ei catifelată, blândă şi uşoară i s-a aşezat mângâietoare pe frunte
şi porni să alunece nevinovată prin păr, de parcă ar fi vrut să spună:
– Te iert, căci te iubesc…

*
* *

În zilele ce urmară, Crăişor deveni tăcut, melancolic. în sufletul lui însă, în adâncul întregii sale
făpturi, îşi trăia cu prisosinţă, cu înfiorări dulci şi neasemuit de dragi, dragostea lui cotropitoare.
Devenise grav şi cumpătat. Iar gravitatea sa avea în ea ceva de o bunătate fără margini. Trăind
numai în sufletul său, cu dragostea sa nevinovată şi curată, nici un observase cum trece timpul.
Sosi septembrie ploios şi rece, cu promoroaca prea timpurie. Pădurea dragă, pădurea în care
îşi întâlnise însuşi rostul vieţii lui, copila cea mai curată şi mai nevinovată, îngălbenea cu
resemnare. Câmpul, fără podoaba de verdeaţă, se întindea pustiu şi sterp. Păsările călătoare se
adunau în grupuri pe ramurile pomilor şi se sfătuiau între ele, ciripind gălăgios.
Se pregăteau de ducă…
Dar din toate câte se duceau: verdeaţa câmpului, haina de purpură a pădurii, păsărelele, nimic
nu lăsa în sufletul lui Crăişor un gol mai dureros, decât plecarea Lizicăi. Dragostea şui era atât de
mare, izvorul său de apă vie dispărea odată cu sosirea toamnei. în ziua plecării, mama Anica îi
aduse un bileţel:

Dragule,
Plec, căci trebuie să mă prezint la liceu. în clipa despărţirii vreau să te asigur că ai fost şi cei fi
singura mea dragoste.
Aşteaptă-mă, nu mă uita şi iubeşte-mă numai aşa cum ştii tu să mă iubeşti. îţi sărut ochii tăi
blânzi şi buni, cu cea mai curată sărutare a buzelor mele.
L…

P.S.
Vezi să nu afle ceva papa. Este un om aspru şi numai eu ştiu de ce ar fi în stare să facă.
Te sărut, L…

Crăişor făcu întocmai, supus şi resemnat.

*
* *

56
Timpul se scurgea domol şi, cu fiecare foaie de calendar căzută iarna se apropia tot mai mult.
Lucrul la moşie era pe sfârşite.
Se pregăteau de plecare şi domnul cu doamna Dendrino. într-o zi, au trimis după Crăişor, pe
care îl reţinură la masă, în aceeaşi încăpere, ca atunci când îi încredinţaseră postul.
Cel dintâi, vorbi tot domnul Dendrino:
– Tinere dragă, ţin să-ţi mulţumesc şi să te anunţ cu deosebită satisfacţie că ţi-ai ţinut cuvântul
în întregime şi te-ai arătat a fi un om în care mă pot încrede.
Din leafa care ţi se cuvine, ai de primit vreo trei mii de lei. Iată aici un plic, în care vei găsi, pe
lângă dreptul dumitale, o recompensă a devotamentului şi a dragostei cu care ai înţeles să mă
serveşti, de zece mii de lei.
Victor Crăişor deschise ochii mari, privind cam năuc la oamenii din faţa lui, atent pe rând. Dar
când vru să spună şi el ceva, să mulţumească cum se cuvenea, i se opri un nod în gât şi lacrimile
erau cât pe ce să-l podidească.
Zece mii de lei?
Dar asta e o răsplată împărătească!
Zece mii de lei? Atât de mult îl zăpăciseră banii din faţa lui, încât nu ştia ce să facă: să râdă sau
să plângă. Dar domnul Dendrino, care îi înţelese turburarea, îl linişti cu un gest uşor, părintesc.
– Nu-mi mulţumi cu vorbe. Voi înţelege după faptele dumitale de acum înainte, ceea ce ai vrea
să-mi spui în clipa de faţă. Noi, peste câteva zile ne mutăm la oraş. Am toată încrederea în
dumneata şi în Silvestru.
Masa era pe sfârşite şi Crăişor s-a ridicat timid, ca în prima zi a sosirii lui aici.
Domnul Dendrino îi întinse măna.
Numai acum putu îngăima:
– Vă mulţumesc şi… vă asigur… vă promit… să n-aveţi nici o grijă.
Apoi ieşi în grabă, fericit şi cu plicul plin cu bancnote. Coborî treptele cerdacului ca un general
care se întoarce biruitor din luptă, cu fruntea sus, cu chipul zâmbitor.
În ogradă se întâlni cu Mărioara, femeia care îngrijea de mulsul vacilor.
Îşi aminti că aceasta îi spusese odată că îi este urât fără bărbat-său, care murise din cauza
beţiei. Apropiindu-se de ea, gata să fericească pe toată lumea, din fericirea lui atât de mare,
spuse cu căldură, cu convingere:
– Ascultă, femeie, de ce nu te măriţi?
N-ai să-ţi găseşti în lumea asta un suflet care să te înţeleagă? Eşti doar încă tânără şi voinică.
Ar fi cel mai mare păcat să suferi singură, cu dorul dumitale.
Dar Mărioara se vede treaba că cinstise câteva pahare cu rachiu, căci îl privi lung, fără a fi
înţeles prea multe şi cu un zâmbet larg, cam flegmatic, spuse simplu:
– Ce tot ai cu mine, domnişorule?
Ia mai du-te dracului şi lasă-mă în pace!

*
* *

57
VI

Motto
Uneori aş vrea să cred că pământul este prima
scânteie, microbul cel dintâi care a izbucnit din
haos şi s-a stabilit în spaţiu.

De o săptămână şi mai bine, cad fulgi neconteniţi. Drumul care duce de la conac la sat e de
câteva zile troienit.
Izolaţi de lume, au rămas aici, îngropaţi între zidurile înalte, Victor Crăişor, bătrânul Silvestru,
Ioachim, slugă din tată în fiu, şi câţiva argaţi care să îngrijească de dobitoace.
Şi ninge una şi una, şi zăpada se ridică tot mai înaltă. E aşa de monoton şi trist, încât conacul
pare un cimitir părăsit, în care din când în când mai cârâie câte o cioară. Singurul semn de viaţă,
ca un ultim semnal de alarmă al unui vas naufragiat, sunt cele câteva ferestre luminate, de la
locuinţa lui Victor Crăişor. Dacă ar mai lipsi vinul amărui şi tare, gramofonul vechi al bătrânului
Silvestru, viaţa celor de la conac nu s-ar deosebi într-u nimic de viaţa celor din urmă ocnaşi.
Căci porţile sunt lungi, urâte şi în liniştea apăsătoare, grea, nu se aude decât prelung şi de
departe ecoul urletelor de lupi.

*
* *

E târziu şi bătrânul Silvestru cască plictisit. Din când în când îşi poartă privirea blajină peste
chipul lui Crăişor şi oftează.
Apoi cască iar şi spune fără convingere:
– S-a făcut târziu, să mergem la culcare.
Dar Crăişor rămâne nemişcat, ca o stană de piatră, cu privirea rătăcită în gol.
E trecut de miezul nopţii şi afară luna luminează viu întinderea de cristal.
Totul e încremenit şi fără viaţă.
Pe undeva, se aude prelung urletul lupilor hămesiţi de foame: auuuu, auuuu…
Crăişor se întoarce spre bătrânul său tovarăş somnoros şi obosit.
– Iar au început!…
– Dacă spun să mergem la culcare!……
Eu te înţeleg foarte bine.
Eihe! Acum douăzeci de ani, zidul nu era şi veneau fiarele de se plimbau prin curte, ca în
mijlocul codrilor. Eram aici numai eu singur. Ioachim avea pe atunci vreo doisprezece ani: un ţânc.
Mă înăbuşeau singurătatea şi urâtul, însă m-am deprins.
Dar ia să lăsăm poveştile şi să mergem la culcare. Ei, haide, mişcă-te, nu sta acolo de parcă ai
fi de piatra!
– Culcă-te, nene Silvestre, eu mai rămân aici, căci mi-e mult mai urât când sunt în pat.
Bătrânul s-a ridicat greoi, făcu câţiva paşi prin odaie şi se opri apoi în faţa lui Crăişor.
Ochii lui blajini îl priveau fix, ca două candele gata să se stingă.
Apoi mâna sa se ridică încet, se aşeză pe umerii lui Crăişor şi-l zgâlţâi uşor, părinteşte:
– Uită, Victoraş!… Uită!
Crăişor nu face nici o mişcare. Privirea lui e încruntată şi respiraţia grăbită.
– Mă auzi? îl îndeamnă bătrânul blajin.
El clatină din cap şi-şi lăsă fruntea în piept, îndurerat.
– Nu pot!

58
– Trebuie!
– Dar nu înţelegi, neică Silvestre, că amintirea ei mă urmăreşte pas cu pas, îmi stăpâneşte
sufletul şi mintea, ca un foc mistuitor?
Chipul ei mă obsedează atunci când beau, când rătăcesc ca un lunatic, până şi noaptea prin
somn.
– Te înţeleg foarte bine. Ştiu... căci am iubit şi eu ca tine!
Privirea bătrânului pluteşte în gol, de parcă ar fi descoperit undeva, departe, poate în adâncul
amintirilor moarte, icoane de demult.
– Da, da, a continuat, am iubit şi eu odată.
– Pe cine?
– Pe ea... Pe doamna.
Dându-şi seama că vorbise prea mult, începu să râdă, un râs fals.
– Ce mai tura-vura, Victoraş.
Ascultă-mă pe mine: femeile sunt la fel. Nici una nu-i mai brează. Femei şi nimic mai mult!
În dragoste, se aprind uşor, ca chibriturile, şi se sting cu nepăsare, încă mai uşor.
Crăişor îl privi atent.
Nu vroia să creadă că bătrâiorul din faţa lui să fi iubit cândva, şi încă pe doamna.
Doamna Dendrino?
Dar cine putea şti? Câte surprize nu se rezervă viaţa?
Ceea ce nu vroia să creadă din spusele bătrânului Silvestru, ceea ce n-ar fi putut să înţeleagă,
era faptul că toate femeile sunt la fel.
Chiar şi doamna Dendrino!
Şi totuşi, el avea ferma convingere că Lizica e altfel.

*
* *

Veşnica monotonie devenea exasperantă. Nopţile – mai ales nopţile – păreau fără sfârşit.
Acelaşi decor uniform, aceeaşi poveste şi aceeaşi linişte de mormânt.
Doar păsările nopţii şi urletul lupilor mai spintecau tăcerea din când în când, într-un concert
sinistru.
Şi ca în fiecare seară, Crăişor stătea rezemat de speteaza scaunului, iar bătrânul căsca plictisit.
– Mergi să te culci?
– Nu!
– Atunci să mai stăm, dar, şi bătrânul căscă iar şi mai plictisit.
– Aş vrea să plec din sat, spuse Crăişor deodată.
Bătrânul zâmbi îngăduitor.
– Chiar acum?
– Chiar acum, nene Silvestre.
– Nu fii copil, Victoraş! Zăpada e până la gât.
Dar Crăişor se scoală de pe scaun, îşi ia cojocul, arma şi pleacă.
Bătrânul îl urmăreşte de la fereastră şi-l vede cum dispare pe după hambare, spre un pârleaz
din zid.
Ştie că nu va pleca nicăieri şi, totuşi, regretă că l-a lăsat să iasă.
Îi înţelege şi dragostea lui cotropitoare, îi înţelege şi dorul de libertate. E amar să-ţi îngropi viaţa,
în pustietatea aceasta, de la o vârstă când poţi cutreiera lumea în lung şi în lat. Se scurg minutele
pe nesimţite şi Crăişor încă nu s-a întors.
Bătrânul se îmbracă, îşi ia arma şi pleacă în urma lui.
Trece pe după hambare, îndreptându-se spre pârleazul din zid.

59
Aici observă urme proaspete prin zăpadă şi un val de fiori îl cuprind. Se urcă pe zid şi strigă din
toate puterile lui slabe:
– Victoraş! Vino înapoi!
Dar strigătul se pierde în noaptea încremenită, fără nici un răspuns.
Cuprins de nelinişte, nu mai ştia ce să facă. Luna lumina palid întinderea de cristal.
Şi deodată, liniştea fu spintecată de un foc de armă.
– Lupii! spuse bătrânul administrator cu groază, făcându-şi vânt peste zid, ca în tinereţe.
Câmpul acoperit cu zăpadă se întindea ca o pânză albă, până departe. Dinspre pădure, se
auzea prelung ecoul urletelor de lupi înfometaţi.
Alte două împuşcături îi indicară direcţia. Zăpada era înaltă şi cu greu se putea înainta. Bătrânul
grăbi pasul din toate puterile lui.
Tocmai pornise pe povârniş în sus, când desluşi în zare umbrele a doi lupi.
– Hei, Victoraş! a strigat aproape să plângă.
– Da, da! răspunse acesta din zăpadă.
Bătrânul s-a apropiat grăbit. Ochii fiarelor străluceau în noapte, ca nişte ameninţări de foc.
Bătrânul se rostogoli în zăpadă şi ochi, O detunătură şi una din fiare se poticni în bot.
Cealaltă, văzându-se singură, o rupse de fugă spre pădure.
Încă două împuşcături spintecară liniştea nopţii, dar fiara era departe.
– Hei, Victoraş! spuse bătrânul cu teamă.
– Aici, aici, răspunse Crăişor aproape şoptit. Bătrânul porneşte spre el şi de departe îi strigă
neliniştit:
– Eşti sănătos, Victoraş?
Acesta se ridică din zăpadă, dezolat.
– De ce strigi aşa de tare? Ai speriat frumuseţe de lup!
– îţi mai vine să glumeşti?
– Doar n-am să mă pun pe bocit.
– Să ştii că-i scriu boierului!
Aşa nu mai merge...
– Scrie-i!
– Şi am să-l rog să te dea afară din slujbă!
– Bine.
– Fiindcă eşti nebun...
– Ştiu.
– Şi acum, haide înapoi!
Porniră alături, tăcuţi. Zăpada scârţâia ascuţit, parcă dureros.

... Şi încă o neplăcere mare venea să se adauge la atâtea alte neplăceri pe care le trăise
Crăişor.
Părea că îl urmăreşte un blestem grozav, o soartă vitregă, care îi acorda câte o bucurie numai
pentru scurt timp, ca să-i amărască viaţa şi mai cumplit.
Aşa îi scosese în cale pe Lizica; iar acum, de dorul ei trebuia să sufere şi să rabde chinuitor.
Şi tot aşa i se întâmplase cu bătrânul administrator!
Toţi, toţi îl părăseau.
Rămânea în toată pustietatea asta singur, cu urletele lupilor şi cu cântecul sinistru al păsărilor
de noapte.
Cel puţin însă, unele dintre neplăcerile sale erau justificate, că trebuia să fie aşa. Dar arestarea
bătrânului Silvestru n-o înţelegea nici într-un fel!

60
Şi, tocmai ca în poveste, la o durere se adăuga mereu alta şi iar alta. Suferea sincer, suferea
adevărat, după cum fusese şi sufletul acelui om de sincer şi cu adevărat de om.
Trecuse prin viaţă flămând şi gol şi nimeni nu-i aruncase un cuvânt de mângâiere, o
compătimire.
Toată lumea îl privea cu bănuială, cu asprime şi neîncredere. Şi în vălmăşagul acesta de
suflete mărunte îi răsare în cale numai un singur om, unul singur, care îi zâmbeşte. îi dă să
mănânce şi apoi îi spune bucuros: să fim prieteni. Şi, nenorocul lui, sau poate blestemul, face ca
tocmai omul acesta să fie arestat şi dus cu baioneta la ramă, ca ucigaşii.
Şi, o dată cu bătrânul acela blând şi blând, se ducea, între baionetele jandarmilor, şi o parte din
sufletul lui îndurerat.
Au fost despărţiţi aproape prin surprindere, încât nu şi-au spus nici cel puţin la revedere.
Toate, toate îi stau înfipte în minte, ca nişte vedenii de foc, ca o crudă şi nedreaptă pedeapsă.
Dinaintea ochilor îi joacă şi acum acea întâmplare dureroasă.

Ningea în ziua aceea cu fulgi mari, ca niciodată. Din fulgi, venind dinspre sat, se desfăcu şeful
de post, bulgarul acela cu rânjet animalic, însoţit de alţi doi jandarmi.
Veneau prin ninsoare, cu gulerele ridicate şi cu armele pe umăr.
Au intrat în ogradă, apoi au bătut la uşa lui. Le-a deschis şi toţi trei au năvălit în casă. Era de
faţă şi bătrânul Silvestru.
În numele legii, eşti arestat, spuse şeful grav, către bătrân.
Apoi soldaţii îl căutară prin buzunare şi după aceea îi legară mâinile la spate.
Şeful rânjeşte şi i se vâră bătrânului în faţă.
– Hai, vulpoi bătrân! hai cu mine, tâlharule!
Tot timpul bătrânul n-a spus nimic.
Acum se îndreaptă ca o lumânare, că se aud oasele trosnind.
Rămâne numai o clipă aşa, cu chipul grav, apoi trăgând din gât un scuipat gros, i-l repede
şefului peste rânjet.
– Te dai la mine? mormăi acesta. Dumnezeul şi Evanghelia mă-tii!
Dar bătrânul a plecat capul şi tace, tace, precum tac vinovaţii.
Se făcuse iarăşi mic, zgribulit, c-ar fi încăput într-un buzunar.
Şi pe obrazul lui brăzdat de vreme, din ochii aceia blânzi, se rostogolesc două lacrimi.
Fu scos apoi pe poartă, între jandarmi, cu mâinile legate strâns la spate. Şeful mergea în urmă
şi, la intervale regulate, îi scăpa câte un ghiont între coaste, ori îi pomenea de grijania mă-sii.
Când s-a dezmeticit din nedumerirea în care căzuse, bătrânul părăsea ograda. N-a putut decât
să alerge în urma lui, să-i strige aproape sugrumat de emoţie:
– Te mai întorci, nene Silvestre?
Să te aştept?
Dar bătrânul, fără să se uite înapoi, a clătinat din cap, de parcă ar fi vrut să spună: nu!
Întâmplarea aceasta îl chinui zile şi nopţi, ca o poveste tristă.
Se gândea cu sufletul zdrobit de durere, dacă omul acela e vinovat sau nu. îl simţea apoi
aproape, bun şi atunci şi-ar fi dat jumătate din viaţă numai să-l ştie iar liber, la adăpost şi fericit.
Dar gândurile lui se iroseau de la o zi la alta şi timpul se scurgea necontenit.
Uitarea se aşternea greoaie, înceată, ca praful pe obiecte preţioase, încă peste o pagină tristă
şi dureroasă din viaţa lui de câine al nimănui.

*
* *

61
Păsărelele s-au reîntors la vechiul lor cuib, iar soarele strălucea pe cer tot mai viu, mai arzător.
Odată cu apropierea lui iunie, Crăişor aştepta sosirea Lizicăi cu încordare, ca pe un eveniment
mare.
Fiece zi, chiar orele, îi păreau mai lungi, mai nesfârşite. Aşteptarea acesta îl exaspera, îl
chinuia, dar era o chinuire plăcută şi fiecare clipă dusă din şirul infinit şi lung de clipe îi amintea de
femeia care îi stăpânea, care îi robise întreaga lui fiinţă. Chipul ei continua să persiste în toată
făptura lui, cu zâmbete promiţătoare, ispititor şi cald.
În sfârşit sosi şi ziua în care se reîntoarse idolul lui scump şi drag.
Era aceeaşi turburătoare fetiţă, cu acelaşi corp mlădios, cu mersul legănat, cu ochii adânci
misterioşi şi cu buza însângerată.
Era acelaşi demon, aceeaşi ispită caldă.
După sosirea ei, s-au întâlnit tot în pădure, tocmai sus lângă Peştera Lupului.
Acolo au rămas timp îndelungat, muţi, cu inimile zvâcnind puternic.
– Tu! îi spuse Crăişor, strângând-o cu drag la piept, mai mult nu te las să pleci singură.
Aşteptarea a fost chinuitoare.
Nu ştiam nimic, nici dacă eşti bine sănătoasă, fericită sau dacă suferi de ceva.
Uneori credeam că noi înnebuni, Dar acum am să mă ţin de tine, te voi urma oriunde, ca o
umbră credincioasă.
Toate zilele triste şi şa de lungi, zile în care mă gândeam atât de mult la tine, vor fi de aici
înainte cele mai frumoase din viaţa mea.
Din imnul nostru de iubire, din cel mai curat şi mai pur imn, vom compune o romanţă, s-o cânte
întreaga lume.

*
* *

Domnul Dendrino, cu ochii bulbucaţi de mânie, tremurând, cu pumnii strânşi şi cu dinţii


încleştaţi, se fixase în faţa lui Crăişor, strigându-i cu ură:
– Tu, ginerele meu? Scursură!
Crăişor mai spuse tot calm:
– Eu v-am adus la cunoştinţă ceea ce aveam mai greu pe suflet, dar pentru aceasta nu trebuie
să vă enervaţi într-atâta. Răspunsul a fost: nu. Prea bine! Eu am suportat atâtea în viaţă, încât
cred că voi suporta şi acest “nu”.
Domnul Dendrino s-a adresat de data aceasta lui Ioachim, care era de faţă:
– Să-i scoţi boarfele în curte, să-i faci socoteala şi să dispară de la conac imediat. Dacă
încearcă să mai întârzie pe aici, sau lipseşte ceva din uneltele ce le-a avut în primire, atunci
cheamă-l pe şeful de post.
Apoi, adresându-se iar lui Crăişor, cu ciudă:
– Şi acum ce mai aştepţi? Pleacă!
– Mai am ceva de spus.
– Nu vreau să mai aud nimic. Pleacă!
Lui Ioachim, slugă din tată în fiu, îi străluciră ochii de bucurie şi era gata să-şi încerce puterea
ca să-l scoată pe Crăişor cu forţa, dacă acesta n-ar fi adăugat cu hotărâre:
– Luaţi seama, domnule Dendrino, căci se poate întâmpla să mă iubească şi fiica
dumneavoastră. Nu pripiţi lucrurile...
Fiica mea să iubească? Pe cine? Un... bastard? Dar pleacă o dată de aici, haide, pleacă!
– Fiica dumneavoastră mă iubeşte! mai spuse Crăişor apăsat şi în ochii lui licărea acum i o
flacără arzătoare, ceva în care se amesteca milă, dispreţ, dragoste şi ură.

62
– Cum? făcu boierul cu glasul tremurat.
Fiica mea te iubeşte? şi păru că abia acum înţelege rostul acestei discuţii.
– Nu, nu. Asta nu se poate! Ioachim, cheamă pe domnişoara aici, să vină imediat!
Crăişor îşi regăsi calmul. Stătea liniştit, lângă o fereastră şi îl măsura pe bătrânul boier, cu milă
şi regret. Discuţia îl turburase aşa de mult, încât tremura din tot corpul. în odaie nu se auzea decât
respiraţia greoaie a celor doi oameni şi tictacul regulat al unei pendule.
Lizica veni urmată de Ioachim. Domnul Dendrino, cu faţa întunecată, după ce o privi o clipă, îşi
spuse în gând: “Ce frumoasă e...”. Dar a adăugat imediat, cu chipul şi mai întunecat:
– Domnul acesta ţi-a cerut mâna. E aproape sigur că ai fi în stare să-l iubeşti.
Însă înainte de a-mi răspunde, trebuie să ştii că dânsul este un... bastard.
– Da?! făcu Lizica mirată şi surprinsă.
– Da. Şi acum vreau să ştiu, copila mea, e adevărat? îl iubeşti ori nu?
– Dar, papa, spuse Lizica indignată, îmi ceri toate acestea faţă de slugile tale?
Ioachim rânji prosteşte şi, la un semn al boierului, se retrase cu umilinţă.
– Ei bine? făcu boierul după plecarea lui Ioachim, da ori nu?
– Da!
– Ce-ai spus? Boierul era galben de mânie, un cadavru.
– Am spus ceea ce simt în sufletul meu: da, îl iubesc pe omul acesta!
Acum boierul părea zdrobit cu desăvârşire.
Capul împodobit cu păr argintiu îl ţinea prăvălit în piept, ca un vinovat.
– Copila mea? mai putut îngăima, nevrând să creadă cele ce auzise. Iaşi apoi din odaie abia
târând picioarele după sine. Crăişor, acre până atunci rămăsese lângă fereastră, urmărind
conversaţia dintre tată şi fiică, se apropie câţiva paşi şi spuse către Lizica, ţinând privirea în
pământ.
– Domnişoară, am provocat aici o mare neînţelegere. Nu mi-am dat seama de la început de
gravitatea faptelor. Domnişoară Lizica, eu sunt, după cum a spus părintele dumneavoastră – şi de
data asta am uitat să vă previn – un bastard.
Un om al nimănui...
De mic am fost lepădat şi am crescut într-un orfelinat. în lumea întreagă, eu n-am nimic şi pe
nimeni. Dacă aş fi înţeles toată greutatea, toată ruşinea ce port în sângele meu, poate că nu m-aş
fi apropiat de dumneavoastră... Dar numai acum – din păcate – îmi dau seama despre ceea ce
este un... bastard. Vedeţi, prin urmare, că dacă mă urmaţi pe mine, veţi avea de suferit mult în
viaţă.
– Cunosc viaţa, “domnule Victor”, spuse Lizica cu ironie amară în glas. Abia acum îmi dau
seama de ceea ce ai dorit de la mine.
Ţi-am plăcut pentru o clipă numai, iar acum cauţi portiţe dosnice să te retragi şi mă ameninţi cu
tot ce-i mai negru în viaţă.
Nu te mai preface! Spune ce ai de spus, în faţă, cavalereşte.
– Nu mă prefac, o jur pe ce am mai sfânt pe lume, jur pe dragostea noastră, dar o spun asta ca
să-ţi dai seama ce se ascunde dincolo de zidurile conacului, Nu cred că cunoaşteţi viaţa, aşa cum
este ea.
N-aţi avut prilejul s-o învăţaţi. Dar viaţa, domnişoară Lizica, nu-i tocmai aşa de roză, cum aţi
cunoscut-o până acum, în casa părinţilor dumneavoastră.
Nu vreau să vă înspăimânt cu asta, vreau însă să vă conving, ca să vă daţi bine seama, ceea
ce trebuie să alegeţi. Cu dragostea mea numai, nu veţi fi nici sătulă şi nici îmbrăcată.
Cu ceea ce vă oferă însă căminul părintesc, vă potoliţi toate gusturile, vă satisfaceţi toate
plăcerile. Dincolo de zidurile acestea, domnişoară, se petrec zilnic drame zguduitoare.

63
Dincolo de viaţa dumitale, sunt vieţi care se prăpădesc pe străzi. Şi toate, domnişoară Lizica, se
întâmplă din cauza lipsurilor şi a foamei.
În lumea aceasta, domnişoară Lizica, cu lacrimi şi rugăminţi, nu vei găsi un codru de pâine
zilnic.
Lizica îl ascultase cu un zâmbet batjocoritor.
– Pleacă, te rog! spuse apoi cu dispreţ.
– De ce eşti atât de crudă?
– Fiindcă nu m-ai iubit sincer.
– Dar nu-i adevărat! îţi închipui toate acestea fiindcă nu mă cunoşti. Eu altceva vreau să spun.
Şi ca să mă înţelegi, ar trebuie să cobori în sufletul meu, să vezi cu ochii dumitale ceea ce simt şi
cred despre dragostea noastră de până acum.
– Atunci spune mai departe, spune tot ce ai de spus şi fă-mă să te înţeleg aşa cum vrei să fii
înţeles.
– Nu mai am nimic de adăugat la cele ce v-am spus. Mai e ceva, care nu vă poate interesa prea
mult.
– Spune!
– Lizica! Nu vei avea puterea să mă urmezi şi de aceea insist să rămâi la părinţi. Dar pentru că
m-ai iubit, pentru clipele acelea atât de fericite, jur să nu mai sărut cu buzele mele altă femeie.
icoana chipului dumitale, o voi duce dincolo de mormânt.
– Va fi un sacrificiu zadarnic.
– Va fi cel mai plăcut sacrificiu. Dar te rog, te rog din suflet, nu-ţi mai bate joc de mine.
Eu astăzi am să plec... Vreau să mă despart prieten. Plec pentru totdeauna şi dacă fac aceasta,
e pentru că între noi există o distanţă prea mare. Când eram copil, citeam cu multă plăcere poveşti
cu Ileana Cosânzeana. Cosânzeana era o zeiţă fermecătoare şi noaptea când mă închinam, mă
rugam în gând s-o apere bunul Dumnezeu, de urgia Zmeului. Uneori o visa şi atunci simţeam o
fericire neasemuit de mare. Când te-am întâlnit pe tine, visul devenise realitate.
Dar povestea va trebui să rămână tot poveste!... Am turburat o clipă visul, dar trebuie să
rămână aşa cum l-am zămislit întâi.
Dacă m-ai înţeles, ai să mă ierţi.
Adio, Lizica!
Ea n-a răspuns nimic, Rămăsese lângă biroul părintelui ei, cu sufletul zdrobit şi mic. El s-a
retras încet, ca un vinovat. la capătul scărilor care coborau din cerdac, îl aştepta Ioachim. Dar în
momentele acelea, el nu vedea pe nimeni.
Tristeţea şi despărţirea păreau că răsună în fiecare frunză ruginită, în fiecare fir de iarbă uscată,
un cântec jalnic de moarte.
Ochii lui n-au lăcrimat, dar sufletul îi plângea îndurerat. Şi-a primit simbria şi cu boarfele
aruncate într-o căruţă răblăjită, porni spre Recea. Din deal privi cu regret şi durere, locul deschis
spre cer ca un ochi de ciclop, câmpul pustiit, viile, pădurea cu Peştera Lupului şi toate îi
reaminteau câte un amănunt plăcut.
Privi spre orizont şi se înfioră de groază.
Orizontul îi era necunoscut şi îi sugera o întrebare: “încotro?”.
Cu cât se depărta, cu atât conacul devenea mai mic. Apoi deodată dispăru după pomi.
Atunci îl cuprinse cea mai penibilă senzaţie a singurătăţii şi ar fi fost în stare să se întoarcă
înapoi, să ceară scuze bătrânului boier, cu lacrimi în ochi.
Dar mintea lui era un coşmar şi fiece gând dispărea după cum se înfiripa.
Şi dintre toate, numai întrebarea orizontului dăinuia cu sarcasm: “încotro?”.

*
* *

64
Lizica a aşteptat timp îndelungat, cu ochii spre uşă, mută de durere. dar el nu s-a întors!
Sufletul îi era ca o mare frământată de furtună. Cum? Dragostea care ar fi putut dura vie şi
curată încă o veşnicie, să se sfârşească aici? Asta să fie fericirea? Nu, nu!
Nu se poate! Ştia bine doar că se iubesc deopotrivă de mult. Atunci ce putere din lume putea
să-i despartă? Părinţii? Dar ea era hotărâtă să treacă peste toate prejudecăţile părinteşti, să plece
cu el, să fugă. Aşa s-au înţeles împreună, aşa au hotărât acolo sus, lângă Peşteră. Atunci de ce
n-a făcut aşa?
De ce a fugit? Glasul lui îi răsună în urechi, ca atunci când s-au revăzut după o iarnă de
despărţire:
– Am să mă ţin de tine, te voi urma oriunde, ca o umbră credincioasă. Din imnul nostru de
iubire, din cel mai curat şi mai pur imn, vom compune o romanţă, s-o cânte întreaga lume.
Şi acum? Ce s-a ales din tot ce plănuiau atunci? Nimic. Atâtea visuri de aur, s-au spulberat
într-o singură zi!
El a plecat, dar glasul iar îi răsună în urechi, ca în ziua cea dintâi a iubirii lor nebuneşti:
– Voi lupta şi voi învinge! Vom fugi undeva departe, să fim numai noi şi cu dragostea noastră.
Eu sunt călit în viaţă şi voi şti să lupt împotriva tuturor piedicilor din calea fericirii noastre.
Voi munci ca salahor în fabrici, voi fi chelner, saltimbanc într-un circ, ori vânzător ambulant,
dar pentru dragostea noastră, pe toate am să le fac. Va fi cel mai frumos vis de iubire!
Dar cu toate acestea, el a părăsit-o!
S-a dus să lupte în viaţă, să rătăcească şi mai departe singur.
Îşi simte sufletul pustiu şi gol, cum nu şi l-a mai simţit niciodată. Ar plânge, dar la ce folosesc
nişte lacrimi zadarnice?
Dincolo de uşă, se aud paşi. Sobri, mai îmbătrâniţi ca ieri, au intrat părinţii.
Ea nu se mişcă. Mama s-a apropiat şi o mângâie pe cap.
Chipul ei se luminează câte puţin, ochii strălucesc. Râzând, fericită, măsurat, îşi îmbrăţişează
fiica cu dragoste.
O priveşte apoi adânc în ochi, de parcă ar vrea să-i ghicească gândul.
– A fost o glumă, nu-i aşa?
– Nu, mamă.
Şi cuvintele copilei cad greoaie, ca de plumb, pe sufletele celor doi părinţi. Mama încearcă iar:
– Nu, copila mea, mama nu te-a învăţat să răspunzi aşa. Trebuie să judeci bine şi să nu dai
ascultare cuvintelor acelui om.
– Nu încerca în zadar, mamă!
Doar eşti femeie şi tu cea dintâi ar trebui să mă înţelegi. Eu îl iubesc.
Cine a fost, cine este, puţin mă interesează.
– Atunci de ce n-ai plecat cu el?
– N-a vrut să mă ia. Poate a înţeles că aveţi mai multe drepturi asupra mea, sau poate nu mă
mai iubeşte...
Dar, în sfârşit... rămân cu voi.
Rămân să mă mărit cu unul pe care n-am să-l iubesc niciodată.
Un om pe care, cu siguranţă, o să mi-l găsiţi tot dumneavoastră.
– Să nu fii obraznică cu părinţii tăi, m-ai înţeles? Ruşinea casei!
Domnul Dendrino lovi cu palma în masă şi o privi încruntat şi aspru.
– Nu fac decât să-mi prorocesc viitorul.
Voi fi şi de acum înainte păpuşa care zâmbeşte, cântă şi mănâncă, după programul întocmit de
dumneavoastră.
Tot ce-mi aparţine mie şi numai mie, va fi de aici înainte întreg al dumneavoastră.
Va fi de ajuns să trageţi de sfoară şi păpuşa va striga, va râde sau va cânta.

65
– Poate nu-ţi mai place căminul părintesc!...
– Ba da, papa, dar nu-mi plac tradiţiile pompoase şi grosolan de false, pe care mi le impuneţi.
Dacă ai vrea să-ţi aduci aminte că bunicii erau negustori...
– Destul! Ai vorbit prea mult. Dacă îţi place aici, rămâi, dacă nu, pleacă!
Lizica înţelese că era de prisos să mai susţină o cauză pierdută.
Ieşi din odaie, căci simţea că se înăbuşă.
Ar fi vrut să plece, dar unde? Ce va face singură în lume? Se duse în cerdac, căzând pe
gânduri, cu fruntea rezemată în podul palmelor.
Dar cum stătea aşa, singură, numai cu gândurile ei, se simţi mângâiată pe cap.
Ridicând privirea, întâlni ochii înlăcrimaţi ai mamei Anica, câinele credincios şi drag.
– Suferi, duducuţă? a întrebat bătrâna printre icniri de plâns.
– Nu. dar ia spune-mi mai bine, el a plecat?
– Da. De două ceasuri.
– Nu l-ai văzut să se reîntoarcă?
– Nu. dar trebuie să vină iar?
– Nu. N-are să mai vină niciodată. L-au alungat ca pe un câine!
– Şi atunci cum rămâne?
– Cum vezi, mamă Anico.
– Dar el de ce n-are să mai vină?
– Fiindcă n-are ce căuta mai mult aici.
– Atunci ai să te duci dumneata la el, nu-i aşa?
– Unde mai pot să-l găsesc? O păsărică dacă a zburat din colivie, mai ştii unde se opreşte?
– Ei asta, dar el trebuie să fie încă în Recea!
– Da, da. Că bine zici, mamă Anica...
Ochii Lizicăi străluceau. Fugi sprintenă în odaia ei şi fiindcă bătrâna n-a înţeles bucuria bruscă
de care era stăpânită, s-a mulţumit să clatine cu teamă din cap:
– Of... că şi dragostea sta, ard-o pârdalnicul de dragoste!

*
* *

De data acesta, Leizer îi vorbi lui Crăişor fără ploconeli.


– Da, da... spunea roşcovanul, plecaţi şi dumneavoastră, dar e mai bine că plecaţi din timp.
Aşa faci un om intelijent... N-aşteaptă să fie dus cu puşca dinapoi şi cu mâinile legaţi!
Râzând apoi cu înţeles dublu, un râs care nu spunea nimic, dar totuşi care lăsa să se înţeleagă
multe, îşi arătă cu o plăcere deosebită tezaurul din gură. Omul care urma să-l ducă pe Crăişor la
oraş sosise cu trăsura în faţa cârciumii.
Era un ţăran între două vârste, vesel şi tot timpul zâmbitor.
– Iaca mni-i da “aldamasul”, îi zise lui Crăişor, că altfel nu trag mârţoajili.
“Aldămaşul” se compunea dintr-un litru de vin şi o gustare, costul cărora l-ar fi achitat Crăişor.
Probabil că ţăranul a fost mulţumit, deoarece spuse în felul lui vesel:
– Amu că bălămălile o fost unse, să vezi mata cum zburăm.
Într-adevăr, când s-au urcat în căruţă, caii o porniră sprinteni, săltând hamurile pe ei.
La marginea satului, drumul care duce spre oraş merge drept înainte, trece de fântâna lui Popa
Ion din Puhoi şi răzbate în vârful dealului.
Dar fin mijlocul satului, din drumul mare, coteşte un alt drum, lărguţ şi drept, cu pomi pe ambele
părţi, care trece prin livezile şi viile ţăranilor din Recea şi duce pe lângă conacul boieresc, până
dincolo de pădurea satului.

66
Pe drumul acesta, Crăişor a observat, când cotitura se desface de drumul mare, un chip
femeiesc ce avea o asemănare izbitoare cu chipul drag al Lizicăi.
Spuse ţăranului să ţină caii la pas, iar el sărind din căruţă se întoarse înapoi în fugă.
Mirarea lui s-a transformat în consternare, când recunoscu pe Lizica, cu ochii înlăcrămaţi, dar
cu chipul luminat de zâmbete.
Venind către el, îi cuprinse grumazul şi cu glas tremurător de dragoste, spuse ceea ce auzise şi
ea de la dânsul:
– Tu! Am venit să fugim împreună, undeva departe, să fim numai noi şi cu dragostea noastră.
Te voi urma ca o umbră.
Crăişor o cuprinse în braţe şi ultimele cuvinte au fost pecetluite cu o sărutare caldă.
Ţăranul, care trebuia să meargă la pas, oprise trăsura în loc. Observând pe cei doi tineri
îmbrăţişaţi, pocni din biciuşcă şi, în felul lui vesel, a strigat la cai:
– Neoo-aa... încurcătura dracului!

VII

Motto
Înaintea oricăror legi din lume,
nu recunosc decât una singură: banul.

Undeva departe, într-un colţişor de ţară, există un orăşel izolat şi singuratic. ca un pensionar
retras din lume, care nu-şi aşteaptă decât ultima clipă – Soroca.
E situat pe malul drept al Nistrului, în formă de semicerc şi străjuit cu credinţă, în cursul celor
câteva sute de ani, de bătrâna ruină a Cetăţii lui Ştefan Vodă. Fără căi directe de comunicaţie,
viaţa orăşelului se scurge într-un ritm patriarhal şi monoton. Din visul său, Soroca nu se turbură
decât rar, atunci când îşi mai aduc aminte de el figuri simandicoase de la "Centru".
De obicei, singura şicană, neplăcută pentru existenţa lui uniformă, este primăvara.
Primăvara, când se topesc zăpezile, când pârăiaşele se scurg din deal şi când Nistrul se umflă
şi se aruncă furios, – ca un balaur –, surpând clădirile ce-i apar în cale.
Dincolo de Nistru se întinde sobră, răzvrătitoare, câmpia nesfârşită a U.R.S.S.-ului.
Pe malul stâng, câte un “tovarăş”, cu carabina pe umăr, trece fantomatic, spionând pe sub
sprâncene străjerii români.
Uneori, puştanii de pe malul românesc, cu palmele făcute pâlnie la gură, le strigă râzând:
– Idiot, tovarăş?1

*
* *

Crăişor se stabilise în Soroca, iar cu economiile lui din cei aproape doi ani de serviciu pe moşia
Dendrino, făcea comerţ cu diferite mărfuri.
Câştigul nu era mare, dar îşi cumpănea cu atâta dibăcie viaţa, încât capitalul rămânea întreg.
Oamenii l-au primit cu indiferenţă, cu aceeaşi răceală sau bunătate: nimeni nu-l întreba cine este,
de unde a venit sau încotro se duce.

1
idiot tovarăş – merge, tovarăşul. Puştii fac însă aluzie la idioţenie.

67
Alături de soţia lui, munca îi părea uşoară şi viaţa nespus de plăcută.
Lizica începea să prindă rostul unei căsnicii şi căminul or – un drag cuibuşor în care se
adăposteau cu duioşie – părea cel mai primitor cămin din lume. La orizontul fericirii lor, nici un
nouraş nu apărea să le întunece dragostea, care le călăuzea paşii în viaţă.
Ştiau să se respecte şi să se iubească reciproc, măsurat, încât nici un suspin nu le amintea de
vreo altă viaţă. Erau ca nişte fiinţe născute odată cu căsătoria lor, nişte oameni noi şi se minunară
asemeni unor copii, de câtă armonie există în viaţă.
– Ettmi, îl întâmpina Lizica pe Crăişor, când acesta se întorcea de la muncă.
– Ettmi, răspundea şi el.
Iar “ettmi”, în limbajul lor, însemna: “eu tot te mai iubesc”.

*
* *

Era un februarie friguros.


Soroca acoperită cu mantie albă de zăpadă îşi trăia cele mai plictisitoare zile.
Cea mai mare parte a locuitorilor apărea îmbrăcaţi ca la ţară, cu sumane lungi şi încălţaţi cu
cizme, cu excepţia câtorva intelectuali, care făceau impresia că sunt numai în treacăt.
Femeile purtau paltoane groase şi în cap broboade călduroase. în anturajul acestei lumi, simplă
şi fără gusturi extravagante, Lizica îşi însuşise portul, cu o vădită satisfacţie.
În cele câteva luni de când erau aici, n-au cunoscut lume multă, însă le era de ajuns prietenia
părintelui Damian, care îi cununase şi în casa căruia erau oricând bineveniţi.
Fiindcă comerţul mişca greoi în sezonul acesta mort, Victor şi Lizica îşi petReceau serile în
casa părintelui. Preotul era un om trecut de 60 de ani, cu barbă albă, dar încă vioi şi cunoscător
adânc al sufletului omenesc.
Preoteasa era o femeiuşcă slăbuţă şi simplă, care avea un deosebit respect pentru părintele
Damian. între preotul acesta liniştit şi zilele numărate şi între Crăişor se legase o prietenie mult
afectuoasă. Lui Crăişor îi plăcea părintele Damian, fiindcă avea o minte luminată şi multe lucruri
frumoase auzea din gura acestui om.
Cu fiecare vizită, Crăişor aducea şi o sticlă, două cu vin, mezeluri, iar părintele scotea câte o
bucată de colac proaspăt, nuci, miere, şi serile lungi se scurgeau neobservate.
Preotului îi ziceau “ateţ”, iar preotesei “matuşca” 2. Era o denumire a poporenilor, cu care se familiarizaseră încă sub
ocupaţia ţarismului.

Lizica se întreţinea cu matuşca, iar Victor cu ateţ Damian.


În seara aceasta se ivise o divergenţă de păreri între Victor şi ateţ Damian, cu privire la starea
socială şi la curentele extremiste, care frământau de la un timp încoace omenirea.
– Dacă judeci fără patimă, spunea ateţ Damian, singurii vinovaţi de cataclismul care se înalţă
ameninţător la orizonturi, sunt oamenii nemulţumiţi de actualele stări sociale. sau cei avizi de
mărire şi putere.
Şi, vezi dumneata, uneori răul prinde mai repede decât binele.
– Dar trebuie să ţineţi seama, ateţ Damian, că o remediere a răului social nu se poate face fără
sacrificii. Nu poţi culege neghina, fără să calci şi fire roditoare de grâu.
Eu în timpul războiului am cutreierat multe ţări. Am trecut prin China, Franţa, Italia şi Grecia, ca
voluntar ori prizonier, şi nicăieri n-am întâlnit omul pe care îl făurisem, omul bun şi drept, ca
Samariteanul din Biblie. Pretutindeni, momentul stăpâneşte noroadele. Oamenii luptă cu atâta
înverşunare pentru viaţă, încât ajungi la impresia că nici nu se gândesc la moarte, la viaţa cea de
veci.

2
Ateţ – tătucă, matuşca – mămucă.

68
Totuşi sunt stăpâniţi de acea sete lumească spre trai îmbelşugat. Iar patima aceasta se apropie
de desfrâu, de o lume înrăită. în lupta lor însă, oamenii ascund miezul adevărului şi îşi găsesc ca
paravan o doctrină, un principiu. Ideile, cu cât sunt mai simple şi mai apropiate de scop, cu atât
prind mai uşor, chiar dacă în fon se bat cap în cap cu morala şi învăţătura creştine.
Iar curentele care stăpânesc astăzi lumea sunt consecinţe momentane, rodul acelor uneltiri
satanice.
Dar, din vălmăşagul acesta de patimi şi dorinţe, eu mai sper într-o lume care se încheagă acum,
o lume potolită, clarvăzătoare, bazată pe ceea ce ne lipseşte astăzi: adevăr şi dreptate.
Am această convingere, căci răul nu poate birui mereu în contra binelui, iar la aman omul se
uneşte necondiţionat împotriva aceluiaşi duşman.
– Să nu uite, sfinţia voastră, că până să troneze peste lume binele, răul îşi împrăştie tot mai
intens sămânţa.
Sufletele omeneşti sunt bolnave, veşnic dornice de schimbare, de ceva nou.
Rar se întâmplă să existe oameni preocupaţi – înainte de interesul lor meschin – de interesele
obşteşti.
S-a atrofiat în noi simţul frumosului, tendinţa spre ideal.
– Exact, spuse preotul cu căldură, o prosperare spre bine nu se va simţi decât atunci când
adevăratul sens la vieţii va fi căutat în spiritul de dreptate şi adevăr.
Ideile care au zăpăcit o clipă sufletele şi minţile se vor stinge de la sine, prin însăşi puterea lor
nefastă. Şi singurul adevăr mai apropiat de sufletul omenesc a fost şi rămâne învăţătura creştină.
Goliră câte un rând de pahare, continuând discuţia pe un ton şi mai viu.
Părintele susţinea o cauză cu toată căldura, dacă era convins că conţine un pic de adevăr. Ştia
cu multă dibăcie că din negura în care erau amestecate bunătatea şi răutatea, din vălmăşaguri
nebuloase, cu felurite înţelesuri, să dibuie şi să descopere numai partea bună.
Despre curentele extremiste, întotdeauna se exprima elogios, dar într-o anumită măsură. în
general, le condamna categoric.
– Au părţile lor bune, îi spunea lui Crăişor, dar acelea sunt momeala.
Păcat că aceste curente sunt cu caracter revoluţionar şi se sprijină în majoritatea cazurilor pe
elemente nepregătite.
Niciodată politica unei ţări nu va aduce foloase, atâta timp cât ea se sprijină pe tineret şi
muncitorime. Prin politică, ajungi la cele mai înalte demnităţi. Or, demnitari nu pot fi minorii sau
oamenii dubioşi, fără nici o pregătire morală şi spirituală.
– Sigur, ateţ Damian. Dar atunci ar trebui să avem aici pe pământ câţiva Dumnezei, care să-i
cunoască pe oameni dintr-o singură aruncătură de ochi, să-i indice pe cei apţi pentru demnităţi şi
să-i scoată de urechi, de prin instituţii publice şi ministere pe toţi acei nedemni.
Şi cum Dumnezeu nu există!...
– Vai, fiule! spuse preotul surprins şi grozav de mirat. Nu există Dumnezeu?
– Nu, spuse Crăişor mai în glumă, mai în serios.
– Ei uite, la aşa ceva nu m-am aşteptat niciodată de la dumneata.
Preotul rămase mâhnit o bucată de timp. întotdeauna a fost convins de existenţa lui Dumnezeu,
şi cea mai dureroasă vorbă pentru el era când cineva nega acest adevăr.
– Dar eu am glumit, ateţ Damian.
– Ei, fiule, spuse preotul, asemenea glume nu trebuie făcute!
Dumnezeu e pretutindeni şi toate aude şi le vede. Am să-ţi spun o minune ce mi s-a întâmplat
în timpul războiului, dar n-o fac ca să te convinge de existenţa lui.
Ţi-o spun cinstit, aşa cum s-a întâmplat.
– Sunt chiar foarte curios.
– În timpul războiului mă găseam pe front, în primele lui de atac.

69
Trebuia să cucerim nişte poziţii ocupate de inamic, în vederea atacului general.
În zorii unei zile, am dat o luptă crâncenă. Fusese un măcel îngrozitor.
Printre mulţi alţii, zăceam şi eu rănit la piept... Când s-a luminat de ziuă, în preajma mea
vedeam numai corpuri sfârtecate, sau membre izolate.
Muribunzi din ambele părţi gemeau jalnic. N-am să uit cât voi trăi tabloul acela grozav, din
sânge şi carne omenească. Eu pierduse, sânge cam mult şi căzusem într-un leşin.
Într-un târziu am simţit o uşurare şi, surprins, am deschis ochii. Mă găseam tot acolo pe câmp,
între resturi de corpuri omeneşti, dar ceea ce mi se păru ciudat era faptul că nu auzeam pe nici un
rănit gemând.
Numai rar, în depărtare, se auzea bubuitul tunurilor.
Am lăsat privirea să rătăcească spre orizont şi atunci am observat cum, din partea aceea, s-a
desprins o lumină clară, care se apropia de locul unde zăceam.
Şi cu cât înainta, cu atât lua forme mai precise.
Când a ajuns în mijlocul câmpului pe care zăceam rănit, am fost cuprins de un simţământ
nemaicunoscut până atunci.
Din acea lumină se desfăcuse chipul Mântuitorului. Era trist şi îndurerat. Ochii Lui lăcrimau. Am
vrut să mă ridic, să mă închin în faţa vedeniei dumnezeieşti, dar corpul meu era înţepenit şi nici o
mişcare nu puteam să fac.
Îl văd parcă şi acum: a ridicat dreapta în sus şi de pe buzele Lui s-au desprins clar, dureros,
două cuvinte abia şoptite:
– Pax vobiscum!
– Adevărat?
– Poţi să mă crezi, fiule. La o vârstă ca a mea, omul nu mai are nevoie să mintă. De atunci am
rămas cu convingerea că Dumnezeu există.
Crăişor, ruşinat, cu fruntea în pământ, a murmurat:
– Iartă-mă, părinte!

*
* *

Cauza supărării lui era legitimă.


Îşi dădea perfect de bine seama că un “da” sau un “nu” înseamnă moarte sau viaţă. Trebuia
prin urmare să chibzuiască bine, să fie conştient de ceea ce se va hotărî. Lizica citea, întinsă în
pat, liniştită, un roman. Aştepta răspunsul lui, resemnată, aproape indiferentă.
Acum o lună de zile, când îi spusese întâia oară că-i gravidă, vestea îl bucurase mult. Dar mai
târziu îşi dete seama că un copil va însemna o povară grea, o datorie de la care nu poţi şi nici nu-i
îngăduit să dezertezi. Iar în situaţia lor nesigură, chiar critică, copilul ce urma să-l nască n-ar fi avut
prea mare noroc. Dar şi avortul, în concepţia lui, însemna o crimă.
Crima ar fi fost dacă ar fi spus “da”, să-şi facă Lizica avort, şi tot crimă urma să fie dacă ar fi
spus “nu”, iar copilul i-ar fi fost hărăzită o viaţă de mizerie şi lipsuri.
Şi între două crime, el trebuia să judece clar, adânc, ca să aleagă o crimă mai puţin dureroasă.
– Te-ai gândit? l-a întrebat Lizica.
El însă tăcea. îşi vedea copilaşul născut, un copilaş drag şi mai frumos decât al oricui.
Îl vedea cum creşte, îl urmărea zi cu zi şi iată-l mare, gata a porni în viaţă, cu încredere şi curaj.
E însă singur, sărac şi paşii lui sunt nehotărâţi.
Să sufere cum a suferit şi dânsul? Asta nu!
– Te-ai hotărât? l-a întrebat Lizica iar.
– Da! spuse el cu greutate. M-am hotărât definitiv. Un copil nu putem avea.
Trebuie să-ţi faci neapărat avort.

70
– Ce dureros! Am fi avut şi noi o mângâiere!
– Nu, Lizica, n-avem dreptul al mângâierea aceasta.
– Nu, nu insist, dragule. Am încredere în judecata ta.
– N-avem dreptul la această mângâiere, fiindcă situaţia noastră ne-o impune.
Un copil are nevoie de un cămin şi încă mult, multe în viaţă.
Noi trebuie să alegem, dintre rele, pe cel mai puţin rău.
Destul cât am suferit eu! Cât suferim acum! Viaţă este aceasta?
– De ce vorbeşti aşa, nu eşti fericit?
– Sunt fericit fiindcă te am te tine, dar ce altceva contribuie la fericirea mea?
– Ce mai doreşti?
– Aş vrea să te ştiu şi pe tine fericită.
Aş vrea să te văd râzând mai des, împăcată cu ai tăi, care... oricum, dar îţi sunt părinţi.
Tu nu eşti fericită, atât cât aş dori eu.
Lizica îi cuprinse grumazul şi l-a sărutat lung. Hotărâră apoi ca operaţia să aibă loc cât mai
curând, spre a înlătura unele neplăceri. Pentru fericirea lor, trebuiau evitate inconvenientele, cu
toate că sarcina nu era încă în întârziere. Apoi Crăişor o cuprinse pe Lizica cu dragoste, a
sărutat-o pe ochi, pe buze şi, ridicând-o în braţe, cu obrazul lipit de obrazul ei, şopti cu bucurie:
– Şi, după aceea, vom fi iar fericiţi, comoara mea!

*
* *

Ateţ Damian făcuse rost de două invitaţii la balul ce urma să aibă loc în sala liceului de fete.
Balul era dat în scop filantropic, pentru ajutorarea fetelor sărace.
– Ştiu că sunteţi străini în oraşul acesta şi mi-am închipuit că n-ar strica să petreceţi şi altfel,
decât cum petreceţi lângă bătrâneţile noastre, le spuse ateţ Damian, când le-a dat cele două
invitaţii.
Lizica se arăta foarte fericită.
– Aş vrea să mă duc mai mult, spunea dânsa, ca să mă simt iar ca anul trecut, printre
camaradele mele de liceu.
În seara balului, odăiţa lor atât de liniştită era răvăşită complet.
Ciorapii zăceau aruncaţi la întâmplare, lângă maşina de bărbierit.
Mărunţişurile erau împrăştiate pretutindeni şi mirosea deodată a cremă de ghete, parfum,
cărbune ars şi pudră.
La ora zece fură la bal. Sala fusese frumos decorată şi lumea era servită de elevele liceului.
Venise majoritatea intelectualilor din oraş. Se observau printre cei sosişi profesori, avocaţi, ofiţeri,
şi, în rândul al doilea, funcţionarii instituţiilor publice, modest îmbrăcaţi. decişi să cheltuie o
sută-două de lei peste socoteala lor lunară.
Începutul balului a fost cam plictisitor, dar după desfăşurarea programului artistic, parte din cei
bătrâni s-a retras. Tinerele perechi, în ritmul muzicii, acum se mişcau mai libere, mai degajate.
Frumuseţea Lizicăi atrăsese privirile tuturor şi nu tRecea un dans, ca să nu fie invitată.
Ochii ei străluceau de fericire. Se bucura copilăreşte şi râdea cu tot farmecul râsului ei,
dezvelindu-şi comoara dinţilor albi şi regulaţi. Un locotenent de la grăniceri, care se angajase într-o
discuţie cu Crăişor, îşi ceru permisiunea să ia loc la aceeaşi masă cu ei.
Propunerea a fost acceptată şi glumele nu mai conteneau.
Urma să se aleagă regina balului.
Foştii parteneri ai Lizicăi au propus-o pe ea. A mai fost o rivală, fiica unui avocat, o fetiţă de
asemenea foarte drăgălaşă, dar în cele din urmă tot ea a reuşit.
Declarată regina balului, mulţimea admiratorilor a aplaudat cu entuziasm.

71
Urma să-şi aleagă un rege.
S-a apropiat de Crăişor, cu gingăşie, şi, făcând o reverenţă, spuse mai mult în şoaptă:
– Tu eşti regele meu scump şi drag!
După dansul reginei, parte din admiratori a apropiat şi alte mese de masa lor, iar veselia deveni
generală.
– Regina să dicteze!
– Regina să acorde!
– Regina permite?
– Regina...
– Regina...
Toată lumea căuta să-i fie pe plac, să-i satisfacă o dorinţă ori să-i câştige favoarea.
Crăişor privea la comoara lui cu bucurie şi acum îşi dădea seama mai mult ca niciodată că
Lizica era într-adevăr o femeie răpitoare şi gingaşă. Toată lumea găsea să-i facă un compliment,
să-i spună o glumă.
– Regina să cânte! zise Crăişor în necazul Lizicăi.
– Tu! îl admonestă ea scurt.
dar comesenii fură într-un glas:
– Regina să cânte!
– ”Întotdeauna am fost aşa”, mai spuse Crăişor, iar mulţimea îi repeta vorbele aplaudând
frenetic.
– ”Întotdeauna a fost aşa!”
– Muzica!
– Regina să cânte!
“Întotdeauna am fost aşa” era un tango favorit, pe care îl cânta de multe ori, un tango uşor, cu
muzică de surdină.
Muzica!
– Linişte! Regina cântă!
Lizica roşi toată, dar întâlnind privirea lui Crăişor care o aproba, s-a ridicat timidă. Muzica
începu primele acorduri.
Cea mai mare parte dintre băieţi şi fete făcuse cerc în jurul meselor.
– ”Întotdeauna am fost aşa...”, începu Lizica şi în mulţime se făcu tăcere.

Am suferit
Şi-am plâns,
Am rătăcit pe urma ta!
Întotdeauna am fost aşa...
Dar nu m-ai înţeles,
Căci n-ai avut nicicând
Copil zglobiu!
....................
De-aceea am suferit
Am plâns şi te-am iubit,
Comoara mea.
Întotdeauna am fost aşa...
..................
Dar într-un târziu
Dorurile noastre
S-au regăsit

72
Şi s-au iubit.
Povestea ,ea şi-a ta,
Întotdeauna am fost aşa...
Mulţimea o acompania, fredonând melodia şi, ca un parfum plăcut, cuvintele de dragoste
deşteptau amintirile, iar perechile se legănau visătoare.

Povestea mea şi-a ta


Întotdeauna am fost aşa...

Un ropot de aplauze şi mulţimea entuziasmată strigă “bis”.


Lizica se lipeşte mai mult de Crăişor şi ochii ei frumoşi privesc cam speriaţi lumea care îi
zâmbeşte şi o aplaudă.
– Încă ceva!
– Bis!
– Bis!
Muzica reîncepe melodia. Lizica se ridică ea, rumenă şi cam jenată.
Mulţimea păstrează tăcere.

Am suferit
Şi-am plâns...

Glasul ei lin, cald şi melodios.

Povestea mea şi-a ta,


Întotdeauna a fost aşa!...

Au! făcu Crăişor, simţind o pişcătură zdravănă. Lizica îi zâmbeşte:


– A fost numai arvuna: pedeapsa va urma.

*
* *

Ningea domol, iar timpul era călduţ şi plăcut. Crăişor ieşise cu intenţia de a face o plimbare şi ca
să treacă totodată pe la doctorul Blidaru, singurul specialist din Soroca.
Dar tocmai când se apropiase de locuinţa acestuia, din casa doctorului ieşi Mircea, fratele
Lizicăi. La început, Crăişor îşi închipui că se înşeală, dar când Mircea l-a observat şi se porni spre
el grăbit, nu mai rămânea nici o îndoială.
– Ce faci, stimabile?
– Mulţumesc, bine.
– Te întâlnesc tocmai la timp şi asta mă bucură. Cum o mai duci?
– Tot bine.
– Şi Lizica?
– Cât se poate de bine.
– În târguşorul acesta, numai bine nu cred că vă simţiţi. Dar ia spune, frate, unde putem sta
puţin de vorbă? Există pe aici vreo cafenea, vreun restaurant? Sau poate eşti ocupat şi te reţin?
– Nu sunt ocupat, domnule Dendrino, iar decât să mergem într-o cafenea, să trecem mai bine
pe la mine. îmi închipui că ţine-ţi s-o vedeţi pe Lizica.
– Natural că da.

73
Mergeau pe străzile cotite, prin fulgii de zăpadă, tăcuţi, ca doi oameni care n-au absolut nimic
să-şi spună.
Din când în când, se spionau pe sub sprâncene, reciproc. Mircea părea îmbătrânit, iar obrazul îi
era şi mai brăzdat de acele cute pretimpurii.
– Pe aici, domnule Dendrino, spuse Crăişor, făcând loc musafirului să intre.
În cameră era cald, simplu, dar curat şi destul de plăcut.
Întrevederea dintre frate şi soră a fost rece, aproape indiferentă.
– Ce faci, frate?
– Bine, dar voi?
Mircea avu un zâmbet ironic.
– Te mai interesează şi alţii afară de mine?
– Te-am întrebat; tu, dacă vrei, răspunzi; dacă nu, nu.
– Noi nu facem deocamdată mai nimic.
– Pe mine mă scuzaţi, vă rog, spuse Crăişor, poate aveţi chiar chestiuni intime de vorbit.
– Rămâi şi tu, spuse Lizica categoric.
– Poţi să rămâi şi dumneata, a adăugat Mircea zeflemitor, dacă vor fi chestiuni intime, cu atât
mai mult te vor interesa.
Eşti doar de-al familiei...
– Pe mine nu mă interesează decât strict ceea ce se referă la mine.
– Cu atât mai bine. Eu... zise Mircea şi făcu o pauză lungă, am venit să ştiu ce aveţi de gând să
faceţi.
Adresându-se apoi direct Lizicăi:
– În special tu. Babacii vor să vândă moşia şi să plece în Italia.
– Bine, să plece, spuse Lizica cu indiferenţă.
– Dacă pleacă, tu ce-ai să te faci?
– Dar până acum ce m-am făcut?
– Trei-patru luni nu înseamnă o viaţă.
Vom pleca cu toţii în Italia şi ruşinea pe care le-ai făcut-o se va uita. Tu nu eşti pentru omul
acesta şi nici el pentru tine.
– După socoteala cui iese aşa?
– Nici o socoteală, dar distanţa între unul şi celălalt e prea mare. Tu trebuie să cobori mult, iar
domnia sa să urce.
Am venit să-mi dai un răspuns definitiv.
Papa nu poate să mai rămână în ţară. Atâtea neplăceri s-au abătut pe capul lui, încât nu mai
ştie pe unde să scoată cămaşa.
– Dar ce neplăceri?
– Una dintre cele grosolane, a fost fuga ta cu omul acesta. Ţie îţi vine mai uşor să uiţi, dar lor,
că ne-au crescut, ne-au iubit şi s-au sacrificat pentru noi, le vine mult mai greu. Apoi mai suferă şi
din cauza terorii pungaşului de Cocibaş
– Care Cocibaş?
– Unul care a fost angajat la noi la moşie, dacă îţi mai aduci aminte.
– Ce-i cu el?
– Ce să fie... L-a ameninţat pe papa cu moartea. Ştii că a stat închis aproape un an fiind bănuit
de furt. De fapt, autorul furtului era Silvestru.
– Ah! Da. Silvestru. Ce se mai aude despre el?
– Zilele acestea e fixat procesul. Papa a spus că numai puşcăria va şti de el.
– Vai, săracul!
– La urma urmei o şi merită. Mama insistă să fie iertat, dar un hoţ ca el, nu face!

74
– Ei, spune mai departe, despre Cocibaş!
– Dar bine, frate, n-ai citit prin ziare?
– Nu.
– Ei, povestea e lungă. Fiind bănuit de furt, papa l-a dat pe mâna şefului de post din Recea.
Idiotul ăla l-a bătut, se vede, conform “legii” şi Cocibaş şi-a pus în gând să se răzbune. Mai întâi i-a
cerut despăgubiri lui papa, pentru că a făcut puşcărie pe nedrept. Dar pretenţiile lui erau aşa de
exagerate, încât nici nu l-a luat în serios.
Acum o lună, s-a dus la moşie cu un frate al lui şi alţi derbedei şi a dat foc conacului.
– A ars?
– Sigur. Până la temelie. A provocat pagube de câteva sute de mii de lei.
– Şi nu l-a prins?
– Da de unde! Şi să mai vezi îndrăzneală de bandit: s-a răzbunat şi pe şeful de post.
– Cum?
– Foarte simplu, l-a prins la Leizer în cârciumă şi i-a dat o mamă de bătaie, că nici astăzi n-a
ieşit din spital.
Acum umblă fugar. în ultima scrisoare pe care i-a trimis-o lui papa, susţine că nu s-a răzbunat
încă îndeajuns pentru tot ce a suferit.
Dar, afară de aceasta, s-au ivit şi alte încurcături. Prefectul Bejan a instigat oamenii din Recea
în contra noastră şi acum cea mai mare parte de sunt duşmani.
A cumpărat pe câţiva din sat, iar aceştia au început a lătra.
Şi ştii cum e ţăranul – prost şi credul – au rămas convinşi că noi în speculăm, îi ţinem în robie.
Dar cred că toate astea nu te interesează prea mult, aşa că spune-mi mai bine ce ai de gând să
faci? Vii înapoi sau nu?
– Vezi bine că nu... poţi să le spui că eu nu sunt supărată pe ei, dar atâta timp cât nu mă vor
primi alături de soţul meu, eu n-am ce căuta înapoi. îţi spun sincer că îmi pare foarte rău de tot ce li
se întâmplă şi regret că nu sunt aproape de ei, să-i mângâi sau să-i încurajez.
– Lizica, tu îl cunoşti pe papa; el n-are să-ţi îngăduie nici mort să te vadă alături de omul acesta.
– Atunci, în privinţa aceasta, nu-ţi mai pierde vorbele în zadar.
– Dar, Lizica, tu trebuie să ai în vedere că nu eşti oricine. Adu-ţi aminte că te tragi dintr-o familie
onorabilă şi posezi avere de milioane.
De ce vrei să dai cu piciorul unei situaţii strălucite , banilor cu care vei putea trăi o viaţă
întreagă, pentru un simplu om al ... nimănui.
– Domnule Dendrino, interveni Crăişor energic, te rog să-ţi măsori cuvintele, căci până una-alta
eşti în casa mea.
– Ei, vezi? Nu era mai bine dacă am fi mers într-o cafenea? Dar în sfârşit, să trecem peste
fleacuri. Uite ce-i, Lizica: tu te mai gândeşti până mâine dimineaţă.
Dacă ai vreun răspuns, atunci să mi-l comunici prin cineva la doctorul Blidaru. îţi mai aduci
aminte de el?
– Nu.
– A fost pe la noi în câteva rânduri.
Acum aş vrea să-i mai vorbesc ceva şi... “soţului”, dar între patru ochi.
– Eu am să vă pregătesc câte o cafeluţă.
După ce Lizica a ieşit, Mircea începu să vorbească repede, scurt, ca un negustor care vinde
sub cost, numai marfă de calitate bună.
– Suntem, cum s-ar zice, cumnaţi, spuse mai întâi cu ironie şi sarcasm.
– Eu pot să renunţ la rudenie. Până mai ieri n-am avut nici un neam, iar în prezent am impresia
că nici nu înseamnă cine ştie ce mare scofală!
– Dar bine, domnule, cum ai avut îndrăzneala să te apropii de copila aceasta?

75
Cu ce drept ai făcut-o?
– Domnule Dendrino, aş putea să nu-ţi răspund, dar în definitiv să-ţi satisfac o curiozitate.
Am făcut aceasta bazat pe acelaşi drept, cu care dumneata ai fost hărăzit ca frate.
Mie îmi faci impresia că ai venit să-mi dai lecţii de morală. Te anunţ însă că, între noi, dacă este
cineva care să vorbească despre morală, apoi acela sunt eu.
– Cu ce drept?
– Ce-mi tot vorbeşti dumneata de drept?
Eu te întreb cu ce drept ai venit să-mi ceri socoteală?
Şi apoi nu trebuie să uitaţi, domnule Dendrino, acea noapte de pomină, din “cuibuşorul cu
dragoste”; te văd şi acum cu stai gol, turmentat de băutură, în mijlocul mocirlei acelea, fără pic de
ruşine.
Oameni ca dumneata nu aduc niciodată foloase societăţii. Ei nu fac decât să încurajeze viciul,
prostituţia şi tot ce este pervers şi murdar.
Oameni ca dumneata trebuie stârpiţi.
Ei prezintă un permanent pericol, un atentat la morala publică.
– Cu alte cuvinte, îmi interzici să te insult la dumneata acasă, iar mie îmi torni lături în cap?!
– Discuţiile între patru ochi se înghit mai uşor.
– Ascultă, domnule Crăişor, să lăsăm amintirile. Spune-mi, te rog, ce pretinzi dumneata, ca
să-mi laşi surioara în pace?
– Vreţi să mă cumpăraţi?
– Cuvântul e prea tare, dar sensul ar fi cel adevărat.
– Ei bine, domnule, eu nu sunt din tagma celor care se vând. Aţi greşit adresa.
Fericirea mea, nu-i marfă!
– Lasă, lasă vorbele mari. Să fim practici. Cât pretinzi? Te întreb deschis, căci eşti un om
inteligent şi putem da cărţile pe faţă.
Bătrânul meu părinte ţine prea mult la moravurile vechi şi nici într-un caz nu va consimţi să-şi
dea fata după oricine.
Spune-mi cât pretinzi şi noi îţi plătim.
– N-am nevoie de bani! Păstraţi dumneavoastră banii, eu îmi păstrez fericirea.
– Ascultă, omule, Lizica, asemeni oricărei femei, curând are să se sluţească. Atunci ai să-ţi
aduci aminte, are să-ţi pară rău, dar va fi prea târziu. Or, cu banii pe care ai putea să-i capeţi, vei
avea posibilitatea să-ţi găseşti oricând o fetiţă săracă şi frumoasă.
– Domnule Dendrino, dacă m-aţi fi cunoscut mai bine, nu aţi insista în privinţa aceasta.
Sunt lucruri prea murdare despre ceea ce-mi vorbiţi. Vă rog, terminaţi!
– Bun. termin imediat. O sută de mii vrei?
– Nu mă ispitesc, cu toată sărăcia mea.
– Domnule Crăişor. îţi dăm trei sute de mii, dar numai lasă-te de femeia aceasta.
– Trei sute de mii este o sumă frumuşică, dar mai repede mi-aş tăia un picior, o mână sau gâtul
– numai dragostea nu mi-aş vinde-o.
– Ascultă, dumneata ai fost întotdeauna un om strâmtorat, om care a cunoscut mizerie şi
suferinţi.
dacă rămâi cu ea, vei fi şi de aici înainte strâmtorat şi nefericit. mai mult, ai s-o nenoroceşti şi pe
ea. Cu banii aceştia poţi cumpăra orice: femei, putere, cinste şi chiar onoare.
Şi apoi, dacă într-adevăr o iubeşti pe Lizica, îi vrei fericirea, atunci renunţă la ea, sacrifică
dragostea aceasta, pentru binele amândurora.
Las-o pe ea liberă, iar dumneata să trăieşti zile mai omeneşti.
– Terminaţi, vă rog!
– Cum? Tot nu accepţi?

76
– Bineînţeles că nu. Vă miră? Ceea ce-mi propui dumneata e tot aşa cum ar trebui să-ţi ucizi
părinţii. Ai face treaba aceasta, domnule Dendrino?
– Nu te înţeleg.
– Ţi-ai ucide părinţii dacă, într-o zi, ţi-ar propune cineva bani mulţi şi dumneata ai fi într-o
situaţie cam critică?
– Ce vorbeşti dumneata, domnule, prea mă crezi de nimic.
– Ai ucide sau nu?
– Sigur că nu!
– Nu-i adevărat! Ai ucide! Altfel n-ai veni la mine cu asemenea propunere,
– Să nu discutăm de prisos!... îţi dăm jumătate de milion. Nu mai face mofturi şi spune “da”.
Haide! Cunosc oamenii ca dumneata.
Luptă mult, ca să dea o lovitură în stil mare.
Ai reuşit, domnule!
– Îmi închipui că ultimul cuvânt nu l-ai spus încă. Dumneata care pretinzi că cunoşti oamenii, ar
fi trebuit să spui “un milion” de la început. Eu îţi răspundeam: nu!
Te scuturai pe mâini ca după o afacere proastă şi ne despărţeam. Ha, ha, ha! Ce ochi va face
bătrânul Dendrino, când va afla că o slugă, un om de nimic, o “scursură”, valorează atât de mult!
– Vă deranjez? V-am adus cafeluţele.
Lizica puse cafelele pe masă şi se pregătea să plece, când Mircea o reţinu.
– Vă las timp să vă gândiţi până mâine dimineaţă. Nu uitaţi ceea ce v-am spus.
Tu, Lizica, gândeşte-te la părinţi. Scoate fluturii din cap. Te leagă o viaţă de om de căminul
părintesc. Sunt amintiri duioase, peste care n-ar trebui să treci cu nepăsare.
Acum o lună de zile – probabil nici pe aceasta n-o ştii – a murit mama Anica, câinele tău
credincios.
– A murit mama Anica? Dar nu se poate!
– Se poate, nu se poate, însă a murit.
În ochii Lizicăi licăriră două lacrimi mari, curate.
– A fost o femeie simplă şi bună, care m-a iubit ca o mamă...
– Tocmai asta ar trebui să-ţi dea de gândit.
Înainte de a muri, întreba mereu de tine.
O femeie simplă, o străină! Dar încă o mamă adevărată? De ce să turburăm bătrâneţile
părinţilor noştri, cu nesocotinţă, tocmai acum?
Gândeşte-te bine, Lizica!
– Părinţii mei, dacă m-au iubit, au să-mi ierte o slăbiciune.
Mircea s-a îmbrăcat, dar înainte de a pleca a adăugat, precizând:
– Pentru orice eventualitate, până mâine dimineaţă mă găsiţi la doctorul Blidaru.
Bună ziua.
După plecarea lui Mircea, Lizica îl cuprinse pe Crăişor de gât şi l-a întrebat, sărutându-i obrajii:
– Ce ţi-a propus în lipsa mea?
Au vrut să te cumpere, nu?
– Au încercat, de, ca oamenii...
– Cât au plătit?
– Jumătate de milion, deocamdată.
– Canaliile! De aceea îi urăsc!
Cred numai în bani. Atât!

*
* *

77
Impresia lăsată de vizita lui Mircea a fost penibilă. După plecarea lui, Lizica a plâns mult.
Moartea bătrânei servitoare o durea sincer.
Dar a plâns şi pentru multe alte lucruri care o dureau, o umileau.
Pe la ora 11, au primit un bileţel de la Mircea:

Surioară, Eu am plecat, dar dacă ai să-mi accepţi propunerea, treci pe la doctorul Blidaru şi
ridică orice sumă de bani vei avea nevoie.
În orice caz, am să comunic babacilor hotărârea ta de până acum şi, dacă se iveşte vreo
soluţie, o să-ţi scriu. Adresa ţi-am notat-o când am plecat de la voi. Fii cuminte şi înţelegătoare.
Pa. M.

Acum se năştea însă o dilemă care îi punea în mare încurcătură, cu privire la avort.
În tot oraşul cu exista alt doctor care să prezinte garanţii serioase despre reuşita operaţiei,
decât Blidaru.
Iar acestuia nici într-un caz nu puteau să i se adreseze. S-au văzut siliţi în cele din urmă să
recurgă la serviciile unui alt doctor, Weisman, dar care i-a prevenit că primul avort este foarte
periculos.
În sufletul lor purtau o taină nemărturisită.
Doctorul Weisman spusese: dacă...
Acest “dacă” îi obseda.
Lua forma unui obiect, a unei fiinţe şi întâi părea mic, mic, începea apoi să crească, să se
mărească, să devină de proporţii uriaşe şi tocmai la urmă, din figuri diferite, se desprindea acelaşi
groaznic “dacă”.

*
* *

În prima zi, operaţia părea că a reuşit.


Lizica a fost adusă acasă şi n-a simţit nici nea mai mică durere. Dar, în zilele următoare, nişte
tăieturi cumplite îi măcinau tot corpul.
La început şi-au închipuit că durerile vor fi de scurtă durată, dar ele s-au agravat şi s-au
prelungit.
Alarmat de starea ei, Crăişor făcu intervenţiile cuvenite şi Lizica a fost internată în spital.
Dar medicul-şef al spitalului se arăta foarte pesimist.
Doamna ar fi trebuit adusă imediat ce s-a simţit rău, îi spuse lui Crăişor.
– dar bine, domnule doctor, boala e aşa de gravă?
– Foarte gravă. întâi, se pare că a avut o hemoragie care a slăbit-i mult, însă principalul este că
s-a declarat o cangrenă, din cauza întrebuinţării instrumentelor murdare sau ruginite.
În orice caz, un rezultat precis încă nu vă pot da.
– Vă rog, domnule doctor, interveniţi în grabă. Plătesc oricât!
– Dar nu depinde de cât plătiţi, ci de rezistenţa bolnavei.
Crăişor a plecat neliniştit şi îngrijorat.
Doctorul acesta îi făcea impresia unui mare şarlatan. Nu căuta decât să-l sperie şi să-i stoarcă
bani. Dar dacă boala Lizicăi era într-adevăr gravă?
Situaţia aceasta neclară îl arunca în ghearele gândurilor şi nici o durere nu-i mai mare, ca
durerea pe care ţi-o provoci gândind.
N-a închis toată noaptea măcar un ochi şi, totuşi, era ferm convins că Lizica se va face bine.
Dar o teamă neînţeleasă pusese stăpânire pe el şi, uneori, un rezultat nenorocit îl obseda atât
de mult, încât tremura cu groază, ca scuturat de friguri.

78
Odăiţa lor părea goală şi pustie, iar tic-tacul ceasului de masă prea zgomotos.
A încercat să citească ceva, dar şirul literelor se scurgea pe dinaintea ochilor, fără să poată
prinde înţelesul vreunul cuvânt.
Când se iviră zorile, Crăişor mai era încă treaz. Acum înlătura orice primejdie, deoarece, pe
când era în serviciul domnului Dendrino, auzise că unele babe se îndeletniceau cu avortul
clandestin.
Îşi frământa mintea şi ajungea la concluzia că dacă o babă simplă şi incultă, lipsită complet de
orice noţiune a medicinii, provoca avortul şi reuşea, atunci un doctor, după atâtea experienţe şi ani
de studii, era exclus să dea greş.
În asemenea momente optimiste îşi făcea mustrări pentru teama lui absurdă, cât şi pentru faptul
că a dat crezare, a luat în serios cuvintele mincinoase ale medicului-şef, cu mutră de şarlatan.
Îşi mai făcea mustrări fiindcă a suferit o noapte întreagă, din cauza unui pericol care nu exista
decât în închipuirea sa.
– Nu sunt un om cu simţul realităţii, îşi zicea în sinea sa. Sunt un naiv şi un credul şi de aceea
n-am să înving niciodată în viaţă.
Pe la ora cinci s-a îmbrăcat să se ducă la spital. Afară însă era încă întuneric.
S-a reîntors în odăiţa lui, ştiind că nu va putea pătrunde în spital mai devreme de ora opt.
A rămas îmbrăcat cum era, aşteptând să se scurgă timpul mai curând.
Dar ca întotdeauna, după o noapte de gânduri negre, de întrebări şi ipoteze, adormi adânc,
într-un somn binefăcător.

*
* *

Cancelaria spitalului era izolată de pavilionul bolnavilor, aşa că nici o ştire nu se putea obţine
până ce vizitatorul n-avea aprobarea unui doctor de serviciu sau a medicului-şef.
Crăişor reuşise să învingă somnul şi de o oră aştepta sosirea medicului, ca să obţină vreo
relaţie despre starea bolnavei.
Aşteptarea devenea nesfârşită. Nerăbdarea îl chinuia cu tot felul de întrebări.
Pe pereţi atârnau diferite afişe. Erau afişe pentru combaterea tuberculozei, a bolilor venerice şi
placarde cu “Nu scuipaţi pe jos”, “Păstraţi tăcere”, pe care Crăişor le citise de mai multe ori.
Oamenii îmbrăcaţi în halate albe traversau din când în când coridorul, preocupaţi şi veşnic
gravi.
Un ceas fixat deasupra uşii care da în cancelarie arăta ora opt.
Foarte punctual, apăru şi medicul-şef.
Crăişor îi spuse bună dimineaţa şi, nelăsându-i nici timpul să se scuture de zăpadă, încercă să
afle cât mai multe despre starea bolnavei.
Dar înainte de a fi răspuns, medicul l-a întrebat cu glasul înăsprit.
– La cine a făcut nevasta dumitale avort?
– La doctorul Weisman.
– De către cine v-a fost recomandat?
– Despre asta nu ştiu nimic.
– Domnule dragă, starea nevestei dumitale este foarte gravă.
– Cum e?
– Foarte gravă. Cel puţin aşa era aseară.
Intervenţia pe care am făcut-o cu concursul domnului doctor în medicină Blidaru n-a dat un
rezultat tocmai favorabil.
Am depus toate silinţele ca s-o salvăm, dar situaţia e încă problematică. organismul îi era
complet infectat.

79
– Dar, domnule doctor... făcu Crăişor disperat.
Însă doctorul îl opri să mai vorbească printr-un gest scurt.
– Nu vă pierdeţi cu firea. Mă duc mai întâi să văd cum îi este şi numai atunci veţi şti un rezultat
mai precis.
Medicul a intrat în cancelarie, apoi de aici s-a dus în pavilionul bolnavilor.
Între timp, lui Crăişor îi trecu ca o fulgerare prin minte, numele doctorului Blidaru.
Dacă acesta a recunoscut-o aseară pe Lizica, primejdia era exclusă, dar dacă n-a recunoscut-o,
atunci vorbele medicului-şef puteau încă să poarte şi un pic de adevăr.
Timpul se simţea îngrozitor de încet, iar aşteptarea devenea chinuitoare.
În sfârşit, medicul îşi făcu apariţia.
Înfăţişarea lui era gravă, dar de o gravitate care părea mai mult prefăcătorie.
Fruntea îi era încruntată, iar glasul tăios şi rece.
– Domnule, situaţia nevestei dumitale e gravă.
Nu te pot lăsa s-o vezi, fiindcă nu trebuie să aibă nici cea mai mică emoţie. Pentru orice
eventualitate, ai face bine să chemi o preot care s-o împărtăşească.
– Dar, domnule doctor, asta nu-i posibil!
– Nu vă pierdeţi calmul. Faceţi după cum v-am spus.
Crăişor rămase paralizat locului.
Nici acum nu voia să dea crezare spuselor medicului-şef, dar teama că iubita lui se află
într-adevăr în faşa unui pericol mare îl buimăcise atât de mult, încât nu mai ştia ce trebuie să facă.
Ieşi din spital cu sufletul zdrobit şi mic, şi porni la voia întâmplării.
un viscol puternic şi rece, venit tocmai din stepele ruseşti, cânta sinistru în sârmele de telegraf.
Valurile de zăpadă purtate de când, care îl loveau în faţă, împrăştiară pentru o clipă, din sufletul
lui, spaima grozavă care îl stăpânea.
Îşi aduse aminte că doctorul îi spusese să cheme un preot şi se opri locului, gândind mult, ca la
o problemă mare, ce direcţie trebuie să ia şi la cine să se ducă.
Îi răsări în minte, tocmai când părea mai încurcat, ateţ Damian.
Porni grăbit prin viscol.
Pe drum nu putea să-şi scoată din cap că medicul şefa era într-adevăr sincer.
Tot timpul avea impresia că l-a minţit ca pe un copil.
Dar deodată îşi aduse aminte că intervenţia o făcuse cu doctorul Blidaru.
Îşi făcu în grabă un plan şi fiindcă locuinţa acestuia îi era în drum, se hotărî să treacă pe la el.
Doctorul era acasă, dar nu erau încă orele de consultaţii. Intervenţia insistentă a lui Crăişor îl
hotărâră totuşi să-l primească.
– Domnule doctor, spuse Crăişor, sunt într-o mare nedumerire. Depinde de dumneavoastră să
mă luminez.
Pentru aceasta, trebuie să ştiu ce consultaţii aţi avut ieri în oraş.
– În oraş am avut numai două consultaţii: una la domnul profesor Tudose şi în alta am dat
concursul medicului-şef al spitalului.
– Tocmai consultaţia aceasta mă interesează. Vă rog, domnule doctor, după dumneavoastră
care este situaţia acelei bolnave?
– De ce nu treci dumneata să ceri informaţii de la spital?
– Fiindcă am nevoie de răspunsul dumneavoastră.
– Dar eu am fost chemat la spital datorită unei confuzii. S-a crezut că eu aş fi operat pe tânăra
aceea, însă nu era clienta mea, am dat pur şi simplu o mână de ajutor, deoarece situaţia femeii
aceleia prezenta foarte mari îngrijorări.
– Adevărat?
– Foarte adevărat.

80
Crăişor s-a clătinat şi era gata să se rostogolească la pământ, dacă n-ar fi fost susţinut de
doctor.
Revenindu-şi din turburarea aceea, căzu în genunchi în faţa doctorului Blidaru şi, întinzând
mâinile spre el, l-a implorat cu glasul întretăiat de plâns:
– salveaz-o, doctore! Femeia aceea este fiica domnului Dendrino. Ai milă de ea!
– Cum? făcu doctorul Blidaru, dar de ce n-a venit de la început la mine?
– I-a fost ruşine... salveaz-o!
Doctorul Blidaru se făcuse roşu şi se vedea că era foarte turburat.
S-a îmbrăcat imediat, a suspendat consultaţiile şi se duse grăbit la spital.
Crăişor se trezi în stradă, buimac, înnebunit de groază. îşi aduse aminte de ateţ Damian şi porni
în fugă spre el.
Trecătorii rari care îl întâlneau îl priveau cu nedumerire şi cu milă.
Viscolul îi urla pe la urechi şi, la un moment dat, îi smulse căciula din cap.
S-a oprit numai o clipă, privind cum se rostogolea înapoi prin mijlocul străzii, apoi o luă iar la
fugă, cu capul gol şi ochii înlăcrimaţi, gesticulând şi vorbind singur.
Ateţ Damian lua ceaiul cu matuşca. Crăişor se năpusti înăuntru, asemeni viscolului de afară.
– Ateţ Damian, a strigat, parcă mirat el însuşi de cele ce urma ă spună, ateţ Damian, moare
Lizica!
Ce mă fac, ateţ Damian?
Părintele şi preoteasa deschiseră ochii largi, miraţi.
Crăişor îşi aduse aminte că nu pentru aceasta venise şi se repezi la preot, ridicându-l de la
masă.
– Trebuie s-o împărtăşeşti... E la spital...
Se prăvăli apoi într-un scaun, incapabil să mai facă un gest, să spună un cuvânt.

*
* *

Convoiul mortuar urca dealul spre cimitir, sobru, iar glasul părintelui Damian părea înecat de
durere. în urma convoiului funebru, păşea zdrobit Victor Crăişor.
Ochii lui erau adânciţi în orbite şi nici o lacrimă nu mai putea să stoarcă.
Privirea lui părea speriată, iar lumina pupilelor îi dădeau înfăţişarea unui nebun.
În urma carului funebru, mai păşeau tăcuţi doctorul Blidaru cu nevasta şi bătrâna preoteasă.
Trecură pe lângă închisoare, ale cărei ziduri se înălţau întunecate şi reci. De la biserică, se auzea
tânguitor, ca pentru înmormântare, sunet de clopote.
În vale se întindea oraşul, bătrân şi zgribulit, sub mantia de zăpadă.
Nistrul, cu apa îngheţată, încremenise între maluri. Apoi convoiul mortuar a intrat în curtea
cimitirului.
În biserică s-a oficiat o slujbă religioasă pentru pomenirea sufletului răposatei într-u Domnul,
apoi coşciugul fu dus, printre cruci de piatră şi de lemn, spre o groapă proaspăt săpată.
Lăcaşul de veci al celei care a fost Lizica se deschidea înfiorat spre cer.
Din ochii tuturor picura câte o lacrimă, numai ochii lui Crăişor priveau muţi, cu o strălucire
stranie şi rece.
Părea că înţelege atâtea lucruri şi, totuşi, înţelesul întreg al celor ce se petreceau acolo
rămânea mereu adânc, cu sensuri diferite.
Numai când sicriul fu coborât în mormânt, ochii aceia muţi îşi turburară deodată lumina.
Crăişor, nedându-şi seama ce face, s-a fixat pe marginea gropii, strigând cu disperare către
gropari:
– Hei! Ce faceţi?

81
Dar înţelegând parcă rostul propriei întrebări, a murmurat învins:
– Lizica, dragostea mea cea mare!...

VIII

Motto
Într-o zi îmi era aşa de foame, încât îmi venea să
sar de beregata primului trecător, să-l răpun şi să-l
prad, pentru ca să-mi astâmpăr foamea.
Însă stropul de conştiinţă, care mai atârna încă
de sufletul meu peticit şi rufos, grăi ca un filosof
hulit.
– Rabdă şi speră!
Era primăvară. în lipsă de altceva mai bun, m-am
aşezat pe un scaun din parc. Şi ca să-mi treacă
foamea, să mai uit de gândurile amare, am început
să cânt şi eu, un cântec săltăreţ, la modă.
Trecătorii când ajungeau în dreptul meu
întorceau capul, zâmbind şi zicând:
– Iată un om fericit!

De cele mai multe ori, fatalitatea îl urmăreşte pe om pas cu pas, până în pânzele albe. îi
fericeşte pe unii şi îi pedepseşte pe alţii cu atâta nesocotinţă, încât niciodată nu ştie dacă fericirea
sau pedeapsa, a fost ironie sau blestem.
Peste prevederea omenească, fatalitatea ursită uriaşă tronează ca o regină, dictează, fără să
dea explicaţii sau socoteală de faptele ei capricioase.
Pentru Crăişor, fatalitatea a fost când crudă, când ironică.
Dacă a fost cândva şi blândă, dacă i-a acordat cu stânga o bucurie, apoi i-a smuls-o înzecit cu
dreapta. Acum e bolnav şi se află în casa părintelui Damian.
Gândeşte – căci numai a gândi mai poate – gândeşte cu amărăciune, la toate câte a suferit,
Pentru el, fatalitatea a fost necruţătoare, vitregă şi întotdeauna l-a lovit în tot ce a avut mai drag şi
mai scump, adânc, grozav.
Pe toate le-a suportat cu resemnare, mai mult decât ar fi putut suporta un suflet omenesc. Când
searbădă, când cinică, aceeaşi fatalitate l-a urmărit o viaţă întreagă, ca o umbră răzbunătoare.
însă acum ajunsese la marginea răbdării, era decis s-o sfârşească cu viaţa aceasta de suferinţă,
de câine fără stăpân, fără culcuş.
Şi în clipa morţii va întoarce capul în urmă, spre toată viaţa lui, spre fatalitatea idioată şi, cu un
dispreţ adânc, va scuipa în faţă: viaţă, fatalitate, fericire şi plâns, tot cu tot veninul strâns în inimă,
în gât, în toată făptura lui. da, da...
Va scuipa venin, peste tot ce rămânea în urmă, peste fericirea din lume, peste dragoste, peste
problemele sociale, peste tradiţii boiereşti, peste toate...
Se va arunca apoi într-o prăpastie adâncă, ca niciodată chip omenesc să nu-i găsească urma.
Va dispărea precum a apărut, din nimic, în nimic.
Dacă n-ar fi bolnav, ar porni chiar acum, departe, ca o fiară izgonită.
Însă fatalitatea crudă, ca să-şi bată joc de el şi în clipa cea de pe urmă, l-a aruncat la pat. îl ţine
legat în casa unor oameni buni, neputincios, râzându-i în faţă cu sarcasm:
– Vrei să mori? Ha, ha, ha... Dar viaţa e atât de frumoasă, are atâtea ispite calde, atâtea Lizici!
Nebunule!

82
El tace şi rabdă. însă hotărârea lui e definitivă. Rabdă căci multe a răbdat, dar îşi va curma firul
vieţii cu acelaşi rânjet de biruinţă.
O! Va birui şi el o dată!
Va fi singura biruinţă întreagă, totală.

*
* *

Părintele Damian era un om bun.


Cu mintea lui luminată, pătrundea rostul tuturor lucrurilor şi pe toate le aranja în ordinea
cuvenită. în privinţa lui Crăişor, luase măsuri ca bagajele acestuia să fie aduse la el. Din obiectele
care ar fi putut să-i amintească de Lizica, o parte au fost înlăturate, iar parte refăcute. în felul
acesta , părintele nădăjduia ca amintirea dispărutei să se şteargă mai uşor din sufletul lui Crăişor,
căci îi cunoştea gândul nebunesc şi vroia cu orice preţ să-l redea vieţii, societăţii, tămăduit şi bun.
Părintele, cu toate că purta haina celei mai înalte misiuni pe pământ, n-avusese prilejul îndeplinirii
tuturor poruncilor din cărţile sfinte.
Avea mereu impresia că nu-şi făcuse datoria ca un soldat credincios.
Înţelegea că e încă mult dator, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor.
Acum, singura lui dorinţă era să-i schimbe gândul negru, gândul nebunesc ce-l stăpânea pe
Crăişor, cu un alt gând, mai senin, mai omenesc.
Vroia să-l redea vieţii, pregătit pentru ea, nou şi bun. Vroia să-i insufle un stimulent de luptă şi
pentru restul anilor lui încă în floare.
Dar toate gândurile lui de bine, în faţa lui Crăişor, stăpânit de acelaşi gând hain, se spulberau
ca cenuşa în vânt.

*
* *

Boala ţinuse o săptămână şi mai bine.


În ultimul timp se ivise o ameliorare şi Crăişor putea să se mişte, să facă plimbări chiar prin
odaie. Printre altele, a aflat că doctorul Weisman a fost arestat, iar până la proces era ţinut închis.
Noutatea aceasta nu l-a bucurat. Ştia că după mai multe zile de instrucţie şi cercetări, va începe
procesul; cântec cu diferite refrene.
Va fi condamnat? La ce ar fi folosit?
El n-ar fi dorit răul doctorului Weisman.
Omul nu era vinovat. Era numai prost pregătit. Poate că menirea lui în viaţă a fost să fie
negustor sau muzicant, dar împrejurările i-au permis să ajungă mai uşor medic. Şi apoi, vinovatul
principal nu era doctorul Weisman. Criminalul adevărat era el, Victor Crăişor.
El hotărâse aşa! însă legile omeneşti nu-l găseau devină...
Poate, pentru că erau omeneşti acele legi! Cine ştie? De aceea, fiecare clipă întârziată în viaţă
îi părea o veşnicie, un păcat. Logic, el nu trebuia să mai existe. Moartea, numai prin moarte se mai
poate răscumpăra.
Şi, lucru ciudat sau poate încă o ironie a fatalităţii: tocmai acum, când nimic pe lume n-ar fi putut
să-i schimbe hotărârea, oamenii vroiau să-l salveze, să-l redea vieţii. Stârnea deodată un interes, o
cauză! O viaţă întreagă a trecut prin lume flămând şi gol, expus oricând să moară, dar nimeni nu
i-a întins o mână de ajutor, nimeni nu l-a întrebat cine este şi ce vrea. A fost lăsat în voia sorţii,
bătut de valuri, de vânt, de la un ţărm la altul. A încercat să găsească o explicaţie acestui fenomen,
un sens, dar îi fu imposibil. Toate păreau împletite din înţelesuri mult mai adânci decât puterea lui

83
de a înţelege. îşi zise numai în sinea sa, ca unul care a văzut multe în lumea aceasta întoarsă pe
dos:
– Ce neghiobie!

*
* *
Crăişor a rugat atât pe doctorul Blidaru, cât şi pe ateţ Damian să nu comunice nimic familiei
Dendrino despre moartea Lizicăi.
Părinţii ei – susţinea dânsul – erau oameni bătrâni şi, aflând vestea brusc, cine ştie ce s-ar mai
fi putut întâmpla...
De fapt, planul lui era ca Lizica să rămână lângă el, să fie a lui şi numai a lui, chiar dincolo de
viaţă.
În felul acesta, familia Dendrino nu ştia nimic despre moartea copilului lor.
Erau convinşi că ea trăieşte.

*
* *

Matuşca îi aduse lui Crăişor o scrisoare şi o telegramă.


– Scrisoarea, spuse bătrâna, am primit-o mai demult, dar n-am vrut să ţi-o dăm, căci erai prea
bolnav. Telegrama a fost primită ieri.
Crăişor desfăcu scrisoarea. Era trimisă de Mircea, încă de acum o săptămână şi ceva. îi
comunica Lizicăi că au vândut tot şi sunt gata să plece în Italia.
Îi reamintea de cele ce i-a spus şi o chema acasă. Din scrisoarea lui Mircea, Crăişor reţinu că
moşia o cumpărase prefectul Bejan. Ar fi vrut să facă unele reflecţii, dar parcurse rândurile ce
urmau cu un interes crescând. întâlni numele bătrânului Silvestru, despre care scria că a fost
condamnat la doi ani închisoare.
Mai departe, îl ponegrea pe el şi o chema pe Lizica lângă părinţi.
“Vino imediat, scria Mircea, dacă ţii la nemernicul acela şi nu vrei să-i rup câteva coaste. Nu
abuza de încrederea noastră şi întoarce-te acasă.”
Crăişor, zâmbind, a mototolit scrisoarea şi a aruncat-o cu dezgust.
Desfăcu apoi telegrama, cu indiferenţă. dar imediat ce citi câteva rânduri, a încruntat
sprâncenele, reluând cititul de la început. Telegrama era de la doamna Dendrino.

“Copila mea stop vino imediat stop papa a zis ca poate veni si domnul craisor stop

nenorocire mare in casa stop mircea avut accident de automobil stop o necunoscuta care era

cu el moarta stop el grav ranit stop papa acces inima stop sint singura stop vino cu sotul imediat

stop

maicuta”

Crăişor învârti telegrama între degete şi zâmbi, zâmbi prosteşte, fără să-şi dea seama de ce, cu
toate că în clipa aceea ar fi vrut mai repere să plângă, să urle. Ar fi vrut să-i strige Lizicăi tare,
tocmai acolo în mormânt:
– Auzi? Te poţi întoarce acum!
Te primesc aşa cum vrei tu, Lizico!
Alături de mine!

84
Învârtea telegrama mereu între degete, cu sufletul sfâşiat, prăpădit, dar cu chipul tot zâmbitor.
Gândurile lui înnebunite îi veneau stoluri, plecau şi veneau iarăşi veneau, într-o goană viforoasă,
ca nişte păsărele speriate.
Din haosul în care se găsea, se desprindeau doar icoane fugare, vesele şi triste. Acum îi răsări
dinaintea ochilor stăpânul lui de odinioară, domnul Dendrino. Boierul acela mândru şi grav, care
consimţea în sfârşit să-l recunoască de ginere. Iată-l convins, fără să-i fi cerut aceasta, fără să-i fi
spus cel puţin un cuvânt ca să-l hotărască.
Ce crudă ironie! Tocmai acum?
Dar ce mai fapte eroice a făcut, încât toată lumea îl privea cu alţi ochi?
Îşi reaminti de întâia zi când s-a dus la conac, pe înserate...
Era flămând şi zdrenţuros, dar cinstit, tânăr şi voinic. Ducea prinos acelui om, asemeni unui
zeu, tot devotamentul şi toată cinstea lui.
Dar în faţa darurilor lui, zeul a rămas rece, de gheaţă... Mai târziu, când i-a cerut mâna fiicei lui,
i-a aruncat în faţă cele mai grele şi mai dureroase vorbe: scursură, bastard!...
Şi acum zeul consimte ca scursura să-i fie ginere, să-i treacă pragul casei!
“papa a zis ca poate veni si domnul craisor stop...”

Învârteşte telegrama mereu între degete, clatină din cap şi mai-mai să-i scape printre dinţi vorbe
grele, vorbe la care nu s-a gândit niciodată.

*
* *

Rugămintea preotesei n-a folosit la nimic. Zadarnice au fost şi insistenţele părintelui Damian.
Hotărârea lui Crăişor era luată şi, într-un fel sau altul, avea să-şi curme firul vieţii fără multă
zăbavă... Se deprinsese cu ideea morţii cum se desprinde omul cu ideea unui drum mai lung.
Toate bucuriile din viaţă, toate frumuseţile pământului, pentru el nu mai aveau nici un chichirez...
A suferit, a crezut şi a răbdat.
Dar trebuia să vină şi ziua în care să spună hotărât: destul! Destul atâta amărăciune şi venin!
Fericire?
Dar fericirea nu-i decât o poveste idioată, inventată de nişte măscărici.
Unde-i? Cine o ştie, cine a trăit-o?
Fericirea întreagă, fericirea adevărată nu poate fi decât moartea.
Ea singură e zeiţa dreaptă, care îi primeşte pe toţi, deopotrivă.
Numai prin moarte scapi de atâtea mărunte şi stupide neplăceri.
Bogat ori sărac, în faţa ei se înfrăţesc toţi, cu acelaşi legământ.
Uneori regretă că nu s-a gândit mai demult la Ea. Se agăţase cu mâinile amândouă, cu
disperare, de un firicel de viaţă nemernică şi nici nu observase la picioare, în dorul lui de a trăi,
imensa fericire ce-l aştepta, în împărăţia morţii.
Şi, apoi, a muri, a muri este atât de uşor! Te arunci într-o prăpastie, în apele unui râu şi gata!
Ceva simplu, simplu ca bună ziua.

*
* *

Crăişor era adâncit în cele ce gândea, încât nici n-a observat când în odaie a intrat părintele
Damian.
Era pe înserate. Părintele s-a apropiat de el şi l-a mângâiat uşor pe cap. Numai acum îşi dădu
seama că mai era cineva în odaie.
– De ce nu vrei să mai rămâi, fiule, l-a întrebat preotul cu blândeţe.

85
– Nu pot, ateţ Damian. Trebuie să plec.
– Unde?
Unde, ha, ha, ha! Ce întrebare caraghioasă! Unde? dar unde ar fi putut pleca?
– În lumea largă, răspunse totuşi, din respect faţă de preot.
Dar preotul ştia adevărul şi, în asemenea momente, conştiinţa lui şi misiunea ce îi era
încredinţată îi obligau să se aşeze de-a curmezişul căii acestui suflet chinuit. Trebuia să-l oprească
a comite un gest necugetat. Dar cum?
Un om să se ducă de bună voie la moarte şi el, misionar al cuvântului dumnezeiesc, să nu
găsească în toată fiinţa lui un argument mai temeinic să-l oprească pe rătăcit din drumul
pierzaniei? Atunci ce fel de duhovnic a fost în viaţă? Ce fapte bune a făcut? La ce se rezuma
misiunea lui în lume?
Să fie oare unicul sens al vieţii doar mâncarea şi băutura? Asta nu-i posibil. Trebuia să
gândească un mijloc, un argument temeinic, convingător.
Omul din faţa lui vroia să se sinucidă. Ce ar fi putut invoca împotriva acestui act? Cu ce ar fi
putut birui puterea răului care îi stăpânea lui Crăişor sufletul, spre a-l hotărî să trăiască?
Căci lupta trebuia dată cu încredere şi curaj. Dreptatea era de partea lui. îi va vorbi deci despre
bucuriile vieţii adevărate, cinstit, deschis.
– Fiule dragă, grăi preotul rar şi grav, bănuiesc în dosul suferinţei tale o durere adâncă, o rană
de moarte. Plecarea ta pripită îmi dă deci de bănuit că drumul nu-ţi va fi prea lung. Fii sincer cu
mine, spune-mi tot, nu ca prietenului din faţa unui pahar cu vin, ci ca duhovnicului căruia te duci să
te spovedeşti.
Ce ai de gând să faci?
Crăişor îl privi pe preot lung, mult, apoi spuse printre dinţi, cu ură:
– Vreau să scuip viaţa în faţă. Vreau să se sfârşească odată această macabră comedie!
Preotul a plecat capul, amărât şi îndurerat.
Mărturisirea lui Crăişor era o ieşire violentă de dispreţ şi ură, împotriva sorţii lui mizerabile.
Totuşi, Dumnezeu a oprit pe om să-şi suprime viaţa.
Îi va explica toate acestea, îl va face să înţeleagă că moartea, ca orice pe lume, a fost lăsată cu
un scop anume. Ea vine singură, la timpul ei.
Dar moartea forţată, moartea pe care cineva şi-o provoacă singur, este o moarte nedemnă, o
laşă dezertare din viaţă.
Dacă Crăişor va vrea să înţeleagă, va birui întunericul şi puterea răului, care îi robise o clipă
mintea şi sufletul.
– Fiule, vorbi preotul tot grav, cu vocea metalică, gândeşte-te la Dumnezeu şi înfruntă lovitura
soartei, cum a înfruntat-o dreptcredinciosul Iov.
– Părinte, spuse Crăişor cu revoltă, dar în clipele prin care trec e normal să nu cred în
Dumnezeu. Dumnezeu n-ar putea să lovească atât de crud.
Există? Dar unde-i? Şi dacă există, de ce mi-a răpit tot ce am avut mai scump pe lume? De ce?
Dumnezeu? Dumnezeu e o închipuire!
Atât şi nimic mai mult.
Cât suferea în clipa aceea preotul Damian! O viaţă întreagă a crezut în Dumnezeu, o viaţă
întreagă s-a închinat, L-a proslăvit şi tocmai acum, la bătrâneţe, un păcătos oarecare vine să-i
strige în faţă: Dumnezeu e o închipuire!
În vinele lui bătrâne, sângele clocoteşte ca în tinereţe. îşi simte sufletul încărcat de credinţă şi
n-are să se dea învins uşor.
– Dumnezeu există, fiule. Ţi-a dat viaţa cu un scop anumit şi-i nedemn să ţi-o ridici înainte de
vreme.
– Dar cine l-a rugat, părinte, să-mi dea viaţa aceasta?

86
Crăişor avea ochii roşii şi tremura de indignare.
A crezut uneori, a fost poate convins că există ceva, dar loviturile nedrepte ce le primise în viaţă
îi întunecaseră toată judecata.
Acum ura tot sufletul, Nu simţise niciodată o mulţumire mai mare şi mai puternică, decât
mulţumirea de acum, când demonstra cu propria lui durere inexistenţa lui Dumnezeu, în cinstea
căruia o lume întreagă ridică temple şi-şi clădeşte iluzii.
Nu. Dumnezeu nu este şi nici n-a fost cândva. L-a plămădit mintea omului, precum în vechime
se plămădeau idolii de lut. Şi nu s-au rostogolit idolii de pe piedestalurile lor de aur?

*
* *

Părintele Damian vorbi mult. Prin glasul său metalic se năşteau privelişti şi icoane, pilde adânci
şi pline de adevăr.
În faţa lui Dumnezeu, în faţa vremii, omul devenea mic, mic, mic...
Un atom. Ceva caraghios şi de nimic.
Dar pentru sufletul lui Crăişor, gol şi zdrenţăros, nici un adevăr nu era convingător.
Hotărî să-şi curme firul vieţii, se îmbrăcase şi era gata de plecare.
Preotul l-a rugat să mai rămână cinci minute. în faţa durerii care îi frământa sufletul, a plecat
fruntea în pământ, ca un păcătos, şi din ochii lui picură două lacrimi calde şi curate. Era o rugă
aprinsă pe care o adresa lui Dumnezeu să-i dea puteri ca să lupte împotriva răului, şi tot aşa o
rugă pentru Crăişor.
Viaţa omului acesta îi devenise scumpă. Trebuia deci salvată. dar cum? Crăişor, când văzu
lacrimile care se rostogoleau din ochii bătrânului preot, pe barba de argint, căzu în genunchi în faţa
lui şi luându-i mâna dreaptă între mâinile sale, a sărutat-o cu respect.
– Nu trebuie să plângi, ateţ Damian!
Nu trebuie!
S-a ridicat apoi de jos şi porni prin odaie, îndurerat, nervos.
Acum vorbi dânsul, grav şi rar:
– Pentru o viaţă ca a mea nu face să storci o lacrimă, părinte.
Dacă ai fi cunoscut povestea de la început, ai fi văzut că nimic nu-i altfel decât ar trebui să fie.
Născut din nimic, am trecut prin viaţă ca o fantomă, ca o prevestire de rău. Menirea mea a fost să
sufăr şi să plâng. Dar n-am suferit numai eu. Am făcut şi pe alţii să sufere. La urmă, am îndemnat
la moarte pe aceea care mi-a fost cea mai scumpă din lume.
La ce aş mai trăi? Să rătăcesc iar singur, pe căi necunoscute, purtând nenoroc şi jale?
Eu am vrut să fie altfel, dar mi-a ieşit pe dos. Am vrut să trec prin viaţă cinstit şi cu sufletul curat.
M-am strecurat fantomatic pe lângă bordel, cârciumă ori biserică, dar nici o uşă n-am deschis,
nici o taină n-am forţat.
Am vrut să înving greul din viaţă, într-o luptă dreaptă. Dar n-am reuşit. Am fost învins eu! Să
mai încerc? La ce ar folosi? Povestea s-a sfârşit.
Asta a fost viaţa mea...
Preotul rămase în picioare, tăcut, neclintit.
Erau dureroase aducerile aminte ale omului acesta, dar la ce trebuia să însângereze o rană
veche? Trecutul e mort. S-a dus.
Acum trebuia să privească tot înainte, cu încredere şi curaj.
Din atitudinea lui însă, se desluşea răspunsul, scurt şi clar:
– Asta am făcut o viaţă întreagă.

*
* *

87
Mâhnit, preotul a ieşit din odaia lui Crăişor şi, îngenunchind în faţa sfintelor icoane, s-a rugat lui
Dumnezeu, o rugăciune mută, dar pornită din convingerea că va izbuti în tendinţa lui. îl va hotărî
pe Crăişor să-şi schimbe gândul.
Dumnezeu există. Dumnezeu i-a auzit ruga şi îi va îndeplini dorinţa.
Dintr-un panou a scos un revolver şi l-a încărcat cu gloanţe.
A intrat apoi iar în odaie la Crăişor, cu chipul aproape înveselit, senin.
Îi întinse arma şi spuse liniştit:
– Iată un mijloc ca să-ţi suprimi mai repede şi mai uşor viaţa.
Aceasta este “Moartea”
Crăişor a luat revolverul, nehotărât, mirat. Nu mai înţelegea nimic. Până mai adineauri preotul
insistase cu lacrimi în ochi să-şi schimbe gândul şi, acum, deodată, îi întindea un mijloc, cel mai
lesnicios mijloc, spre a-şi curma firul vieţii. De ce? Cum de intervenise schimbarea aceasta?
Îl privi pe preot cu ochii larg deschişi, lung, mirat. Gândi că ori el, ori bătrânul din faţa lui, dar
unul dintre ei trebuia să fie nebun. Gândi apoi că poate preotul l-a înţeles şi îl dezleagă de viaţă, îi
aprobă sinuciderea. O! dacă ar fi fost aşa, l-ar fi cuprins în braţe, l-ar fi sărutat cu drag pe amândoi
obrajii şi ar fi crezut ca şi dânsul, în Dumnezeul despre care îi vorbise. Acum, că avea dezlegare,
avea să se sinucidă cu conştiinţa împăcată, liniştit. N-ar fi avut de imputat nimănui, nimic. O
uşurare cu adevărat dumnezeiască i s-ar fi pogorât în toată fiinţa lui zbuciumată.
Dar nu! Nu era aşa... Lumina din ochii preotului avea ceva straniu, neînţeles.
– Eşti mulţumit? vorbi iar părintele Damian.
– Desigur.
– Şi crezi în Dumnezeu?
– Aş fi dispus să cred, părinte, odată ce sfinţia ta mă dezleagă de un aşa zis păcat.
– Crede, fiule! Ceea ce am făcut a fost din imbold dumnezeiesc.
Dar n-am terminat. Ascultă: Dumnezeu ţi-a dat o viaţă de care nu eşti bucuros. Ţi-a făcut un dar
pe care l-ai primit fără murmur, cu toate că înseamnă o povară greu de suportat.
Acum vrei s-o suprimi. Foarte bine.
Dar, precum Dumnezeu ţi-a dat viaţa pe care ai primit-o fără murmur, precum ai primit de la
mine revolverul, care înseamnă moarte, tot aşa primeşte te rog şi viaţa mea. înainte deci de viaţa
dumitale, va trebui să întinzi arma şi să suprimi viaţa pe care ţi-am dăruit-o. Eşti gata?
– Cum? spuse Crăişor nedumerit.
– Ţi-am dăruit încă o viaţă, după cum ţi-am dăruit, cu acest revolver, moartea.
Acum, în loc de o singură viaţă, va trebui să suprimi două.
– Dar cu drept pot să suprim viaţa unui om?
– Dacă două vieţi, fiule, îţi aparţin deopotrivă, cu ce drept vrei să suprimi numai una din ele?
Întâi, Crăişor n-a înţeles tocmai bine ce vroia să spună părintele Damian. Dar încet-încet se
făcu tot mai multă lumină în sufletul şi în mintea lui.
Înfiorat de adevărul pornit din gura cucernicului preot, s-a apropiat de el cu teamă şi ură. Gura
acelui om vorbise un adevăr adânc şi de aceea îl ura.
Între dorinţa lui nestrămutată de a se sinucide şi adevărul spus, intervenise o cumpănă. Se
găsea într-o dilemă, nehotărât, înfricoşat. ce va face? Pentru care se va decide? Pentru viaţă? Nu!
Niciodată! Ce va zice Lizica? Ce va mai face în viaţă? Pentru moarte? Dar atunci va trebui să
treacă peste un adevăr.
Preotul era dinaintea lui, cu ochii în care strălucea o lumină vie. Emoţionat, cu glas înăbuşit de
mânie, l-a întrebat:
– Ce vrei de la mine? Cine eşti?
Iar preotul a răspuns liniştit:

88
– Sunt apostolul cuvântului dumnezeiesc!
Învins, Crăişor s-a prăbuşit cu fruntea la pământ. în toată fiinţa lui s-a produs o turburare
adâncă, nemaicunoscută până atunci.
Totul s-a întunecat. Era un haos cumplit, din care nu putea să desluşească nimic. Simţea când
cald, când rece, fără să-şi dea seama de unde proveneau aceste simţăminte.
Dar dintre toate câte simţea, nimic nu era mai cumplit decât urletele şi furtuna din ochi, care
pornea tocmai din moalele capului şi coborau cu repeziciune până în adâncul inimii.
A rămas cu faţa la pământ, timp îndelungat.
Doar într-un târziu, preotul s-a apropiat de el şi luându-l de braţ, spuse blând:
– Scoală, fiule!
Crăişor s-a ridicat inconştient într-un genunchi şi privirea lui rătăci speriată prin odaie.
Ochii îi erau îndureraţi, iar din jurul buzelor se scurgea o spumă albicioasă.
Gemând înăbuşit, cu privirea sticloasă, vorbi către preot:
Mă! Du-te la mama mea şi spune-i să vină aici.
Auzi mă? Spune-i mamei mele că sunt singur şi al nimănui, că în sufletul şi în creierul meu s-a
aprins un foc mistuitor, care mă arde, mă pârjoleşte cumplit.
Şi să-i spui, frăţioare, că dacă va veni să-şi poarte uşor mâna ei moale pentru fruntea mea, prin
păr, focul se va stinge.
Auzişi, mă?

După ediţia Timonu D., Al nimănui: roman, cu o prefaţă de L.T. Boga, prezentare grafică de V.
Russu-Ciobanu, Chişinău, 1937.

89
90
NUVELE

ULIŢA PĂCATELOR

– Au, auuu! răsună în noapte urletul căţelei fără stăpân.


De trei zile şi trei nopţi urlă afurisita, prevestind parcă întâmplări de groază şi moarte.
Nu încetează măcar o clipă, o clipă nu se ogoieşte.
– Hm! mormăie Arghir Lupu doar pentru sine, tocmai aici şi-a găsit culcuş să se oploşească?
Dar în mahalaua asta nu se întâmplă niciodată nimic, mai nimic.
Aici este ca într-un cimitir, pustiu şi mort.
– Şi chiar dacă s-ar întâmpla ceva, mai gândeşte el, aşa, bunăoară, ca un cutremur şi dacă
toată uliţa asta, a Păcatelor, cu toţi păcătoşii ei, de s-ar scufunda în adâncul, în măruntaiele
pământului, parcă ar observa cineva?
Dar de unde!
Dimpotrivă, probabil că cei mai mulţi s-ar bucura:
– Bine că s-a dus dracului!
Şi căţeaua urlă într-una, urlă afurisita fără încetare.
– Ce ciudată asemănare, gândeşte Arghir Lupu, între căţeaua fără stăpân şi destinul meu.
– Destinul meu! murmură încet şi oftează adânc, din rărunchi.
Destinul meu… un ce ofticos, destrămat, jigărit.
Un destin blestemat, schilav, beteag, bezmetic, zămislit aici, pe Uliţa Păcatelor, printre băltoace
stătute, cu apa verzuie şi otrăvită.
Până la urmă însă, trec toate, se mângâie Arghir Lupu şi încearcă să iscodească întunericul de
afară.
Da, da!
Trec toate, toate se duc pe pustii, pierzându-se în negura vremurilor odată cu căţeaua care urlă,
cât şi cu amarul din sufletul lui.
Suflet vălmăşit şi însângerat; suflet de om neînţeles…
Se vor pierde toate, fără îndoială:
– Se va pierde chiar şi viaţa mea, mai gândeşte el, viaţa unui oarecare Arghir Lupu, născut
într-o mahala îndrăcită, murdară şi plină numai de bandiţi şi târfe.
Ei, hei!
Într-o zi se vor împlini cele gândite şi socotite de el în nopţile acestea lungi şi pustii, dar… până
atunci, iată, norocul lui s-a rătăcit aici, pe Uliţa Păcatelor, în preajma căţelei fără stăpân şi care urlă
în fiecare noapte a blestem şi moarte.
Norocul meu! murmură încet şi simte în inimă o durere adâncă, ascuţită.
Blestemat noroc.
Un ce, bun de speriat bufniţele cu el şi stihiile nopţilor fără lună.
Poate că de aici s-a înfiripat şi ciuda care îl roade, ciuda asta înveninată, amară şi năvalnică; o
ciudă care îl copleşeşte ca o apă învolburată.
Îi este ciudă pe toţi ticăloşii din mahalaua asta blestemată, mai ales că de aici, dintre ei, nu s-a
desprins niciodată vreun om întreg; vreun om ca toţi oamenii.
Aici s-au născut numai fiare – doar Lupu se numeşte şi el – fiare lacome şi reci, gata de
prădăciune.

91
Dar, dacă sânt aşa cum sânt, poate că vina nu-i toată numai a lor.
De altfel, oamenii aceştia nu s-au aşteptat niciodată la ceva bun de la ceilalţi oameni, de la
semenii lor.
Viaţa li s-a scurs de la naştere la moarte, ca o apă murdară şi urât mirositoare, între aceleaşi
cocioabe dărăpănate şi printre aceleaşi băltoace stătute şi otrăvite.
Acum iată-i, aşa după cum i-a zămislit… Dumnezeu: nişte tâlhari netrebnici; târâturi păcătoase:
viermi, plini de bube şi ură, goi, flămânzi şi gata de orice ticăloşie.
Uliţa Păcatelor:
Uliţa pe care şi el, Arghir Lupu, a văzut lumina zilei: uliţa în băltoacele căreia şi el şi-a legănat
copilărie, şi-a făurit vise.
Această uliţă… sucită şi cotită, ca un cazan în clocot; un cazan cu chiote, cu smoală şi cu draci.
Aici, prin partea locului, nici un străin nu s-a abătut cândva, că de-ar fi făcut-o, apoi… atât i-ar fi
trebuit:
În ceea ce-l priveşte pe bietul popă Zaharia, când trebuia să vină să aghesmuiască vreo
cocioabă ori să boteze vreun ţânc pricăjit, numai cu jandarmii putea să răzbească.
De altfel chiar şi atunci îi era lehamite, căci cu toate că venea la un an odată, trezea totuşi o
hărmălaie… Doamne, Doamne;
Copiii, mai cu seamă, se adunau toţi grămăjoară, cotcodăcind ca găinile, mieunând ca pisicile,
sărind într-un picior ori făcându-se ghem şi dându-se de-a berbeleacul până la picioarele popii
Zaharia.
Ba, unii scoteau limba de un cot şi se strâmbau ca nişte draci, dar popa era om bun şi milostiv
cu păcătoşii, căci întorcea capul în altă parte şi se făcea că nu-i aude şi nu-i vede.
Dacă se întâmpla totuşi de le spunea uneori o vorbă, ori de le dădea vreo povaţă, apoi… atât îi
trebuia:
Se ridicau toţi deodată, ca păgânii, urlând, suduind ori blestemând cu cele mai grele şi mai
spurcate vorbe de hulă şi de ocară.
Nu, nu!
Aici nu era ogor prielnic pentru poveţe şi pilde înţelepte.
Aici, altceva trebuia.
Cu totul… altceva.
………………..
Pe înserate, porneau mai toţi spre târg, după cerşit, furtişaguri şi băutură.
Trebuia ca fiecare să-şi câştige bucata lui de pâine.
Cum?
Nu avea importanţă;
Furată ori cerşită, numai pâine să fi fost…
Muierile, chiar şi cele cu bărbaţi, se înhăitau fără pic de ruşine cu toţi ologii şi calicii târgului, cu
ăl de care se pupau cât era noaptea de mare prin toate cârciumile, pentru un pahar de vodcă ori
de vine.
La început, câtă vreme;
Furată ori cerşită, numai pâine să fi fost…
Muierile, chiar şi cele cu bărbaţi, se înhăitau fără pic de ruşine cu toţi ologii şi calicii târgului, cu
ăl de care se pupau cât era noaptea de mare prin toate cârciumile, pentru un pahar de vodcă ori
de vine.
La început, câtă vreme a fost doar un ţânc neştiutor, i-a plăcut lumea aceasta cu atâtea
beteşuguri şi păcate.
El, de altfel, mai toată ziulica umbla teleleu, vânturând străzile târgului, ori trăgând cu praştia în
vrăbii şi mai cu seamă în ferestrele caselor boiereşti.

92
Acolo unde se întâmpla să găsească ceva de furat, fura tot ce-i ieşea în cale.
Nu-i era frică de oameni şi de nimic, căci nimeni nu avea chip mai crud şi mai fioros, decât
trăitorii din mahalaua sa.
Celelalte femei erau un fleac, icoane de frumoase, pe lângă mala lui ciupită de vărsat, cu ochiul
stâng acoperit de albeaţă şi cu buza de jos spintecată în două.
Ba, unele aveau glasul hârbuit de băutură şi tutun, fiind mai rele ca para focului, dar maică-sa le
întrecea pe toate.
Astfel, a hoinărit singur şi de capul lui hăt dincolo de nouă ani.
Nu era decât o simplă haimana, un nimic mărunt, fără importanţă, rătăcit printr-o banală
întâmplare între trăitorii de pe Uliţa Păcatelor.
I se părea totuşi că viaţa lui este nespus de plăcută şi fericită, cu toate că, de fapt, el nu ştia cel
puţin cum arăta fericirea.
Într-o zi însă, maică-sa l-a înhăţat cu silnicie de o mână şi l-a târât după ea, în altă mahala, de
cealaltă parte a târgului.
L-a dus slugă la un crâşmar; un rus voinic, înalt, aspru la înfăţişare şi cu două mustăţi răsucite
în sus ca două aripi de liliac.
– Ista-i băiatul.
Ha; cât dai?
Cântărindu-l din ochi, fugar, crâşmarul răspunse morocănos:
– Un suta.
Dam un suta, cum vorbit.
– Ho, drac împieliţat, doar nu l-am găsit pe drumuri.
– Dai două să ţi-l las?
– Ne, ne!
Numa un suta, cum vorbit.
– Bine, conveni maică-sa parcă mai îmbunată dar tot cu arţag, hai, adă suta, afurisitule!
– Nima, nima suta.
Dam bani la tine dupa un luna.
– Aşa ţi-i vorba, inimă de corb?
Vrei slugă de pomană, ha?
Iaca, na! şi vârând degetul mare între altele două, îi propti pumnul făcut ghem, sub nas, gata
să-l sfâşie de ciudă.
Văzând însă să rusul nu se înfurie, după cum era de aşteptat, şi nici n-o loveşte după cum se
obişnuia în lumea ei, descumpănită şi parcă ceva mai îmbunată, conveni până la urmă:
– Atunci măcar să-l îmbraci, după cum te-ai legat, şi să-l hrăneşti pe săturate.
– Ha, ha: râse crâşmarul de data aceasta, la mine muncat, muncat mult şi haraşo, nu cum la
tine.
– Dacă-i aşa, fie voia înălţimii tale şi să te blagoslovească Dumnezeu!
Se ploconi apoi adânc în faţa lui, cu mâinile la inimă şi furându-l vicleană, cu coada ochiului
sănătos, adăugă cu glas mieros, de miloagă:
– Atunci, dă măcar adălmaşul, tătucă!
– Ne, ne! se împotrivi crâşmarul.
Aldamaş dam tot dupa un luna.
Dacă copil fugit?
– Cum să fugă, câine afurisit?
Hrăneşte-l bine şi n-are să fugă.
– Fugit, fugit! se înverşună crâşmarul, dar, până la urmă, tot a scos ceva de ale gurii: pâine,
slană, nuci şi o cană cu vin, mâncând şi bând în doi.

93
El, se făcuse ghem, într-un colţ, foindu-se ca o jivină, gata-gata s-o zbughească pe uşă afară.
Îl reţinea locului doar ochiul teafăr al maică-sii, cu privirea aceea rece şi crudă, parcă mai aspră
şi mai tăioasă decât lovitura unui bici.
După ce au mâncat şi au băut, maică-sa, la plecare, l-a mângâiat – o clipă doar – uşor pe cap şi
i-a poruncit cu vocea ei dogită:
– Mă, împieliţatule: să asculţi de-mnealui, că de azi încolo ţi l-am ales stăpân.
Fără voia lui să nu te aducă dracul acasă, că-i var şi amar de pielea ta!
Auzişi, mă? şi înainte de a-i răspunde, maică-sa i-a repezit două palme grele, ca să-i intre bine
în cap ceea ce i-a spus.
Azi nu-şi mai aminteşte de a zis sau ce a făcut atunci, căci năpasta se abătuse prea pe
neaşteptate asupra capului său.
Când s-a dezmeticit însă din spaimă şi s-a trezit băiat de crâşmă, ştie doar că, împotriva
aşteptării ale, stăpânul s-a dovedit a fi blajin şi bun la suflet, un om cum rar se găsesc.
Ba, după ce s-a deprins cu el, i se părea chiar mai bun decât părinţii săi.
Aşa s-a găsit în inima sa acea dragoste adâncă, sinceră, faţă de nea Gligore, stăpânul său.
Acum, se ferea cu străşnicie să-l supere cu ceva, iar dacă crâşmarul se răstea totuşi la el,
plângea cu şapte rânduri de lacrimi, nu de frică, nu; pur şi simplu, îl iubea şi nu vroia să-l vadă
supărat.
Cu vremea însă, a prins rosturile crâşmei, iar stăpânul, nu se mânia şi nici nu se mai răstea la
el.
Ba, într-o zi, i-a spus chiar, aşa… ca între prieteni, că, încă din prima zi când a venit la el, pune
la bancă pe numele lui, în fiecare lună, o sumă de bani care să-i fie zestre pentru vremea când va
creşte mare.
Îl trăgea în şagă de ureche şi zicea, să nu-l suduie cândva că l-ar fi slugărit de pomană.
Când i-a dezvăluit această taină, n-a prea priceput mare lucru, căci, de fapt, de fapt, nici nu
avea încă atâta minte.
Abia mai târziu s-a dumirit, înţelegând cât de grijuliu şi bun s-a dovedit nea Gligore.
Cât despre stăpână, se poate spune că era chiar mai bună şi decât stăpânul.
Ţinea la el ca la propriul ie copil, căci se întâmplase de nu aveau copiii lor.
După o bucată de vreme, Arghir Lupu a aflat că stăpâna ar fi avut o fetiţă, dar care a murit încă
de la naştere.
Moartea aceasta adusese multă tristeţe în sufletele părinţilor…
Ţaca Liuba – cum îi zicea stăpânei – era blândă, miloasă, dar mereu cu ochii plânşi după fetiţa
ei moartă.
În unele zile, aprindea în toată casa candele, lumânări, tămâie, după care cădea în genunchi în
faţa icoanelor şi se ruga bocind cât era ziua de mare.
În asemenea zile, nea Gligore rămânea tot timpul în cârciumă, tăcut, cu chipul cătrănit şi bând
cu fiecare client care îi trecea pragul.
Dacă se întâmpla câte unul grăbit ori trăsnit cu leuca, care nu voia să bee împreună cu el,
atunci se pleca greoi şi scotea de sub tejghea vin din cel de boabe răscoapte, dulce-amărui, din
care, după ce turna în păhăruţe de cristal, îl îndemna pe grăbit cu vorbe de ispită:
– Vă rog frumos, vă rog!
Bem vin acesta, batrinu; este gatit cu şepti buruien di lescu şi cu osu di dracu.
Şi… vrând-nevrând, omul – oricât de grăbit ar fi fost – cinstea cu el un păhăruţ-două.
Când se potolea însă stăpâna, tristeţea se ducea pe pustii, iar în casă cobora voia bună şi
bucuria.
În asemenea zile, ţaca Liuba îl lua pe Arghir cu ea, în odăile din dosul crâşmei, ca să-i ajute la
trebăluit – zicea dânsa – dar de fapt îl îndopa cu cele mai bune mâncăruri şi cu tot felul de dulciuri.

94
Ba, îl mai punea să înveţe buchiile şi ţifrele dintre-o carte cu poze, pentru şcolari.
Zicea, cum că, mai târziu, are să-i prindă bine dacă va învăţa să scrie şi să citească.
Şi Arghir, învăţa.
Învăţa chiar cu dragoste, cu sete căci descoperea în litere şi cifre frumuseţi despre care nu
ştiuse nimic până atunci.
Când a deprins bine taina cititului, a început să strângă într-ascuns tot felul de hârţoage.
De la bucata de gazetă pătată de grăsime sau decolorată de soare şi până la foile ilustrate de
prin reviste, pentru el toate reprezentau un izvor nesecat de înţelepciune şi frumuseţe.
Ba, de foarte multe ori, nea Gligore chiar se mira că ştie aşa de bine să scrie şi să citească.
Şi tot aşa de azi pe mâine, vremea se scurgea pe nesimţite, iar odată cu anii zburaţi, parcă se
gheboşau din ce în ce mai mult şi stăpânii, unul plângând după fetiţa moartă, iar altul, cinstind vin
bătrân, din boabe răscoapte, gătit cu şapte buruiene de lesc şi cu os de drac.
Nici nu se simţea cum vremea mahmură, fuge bezmetică, nebună, în fiecare zi, pornind în zori,
chiar din crâşma lor şi ducându-se în lumea largă.
El, Arghir, aproape fără să prindă de veste, s-a trezit dintr-o dată flăcău, cât un munte, ba…
chiar părtaş cu nea Gligore la bine şi la rău.
La început, ce-i drept, nu prea vroia să se înhame la carul acesta, căci, spre alte alee îi dădea
ghes inima.
De fapt, el trăgea ca lupul spre pădure, cu gândul la hoinăreală şi la fete.
Se topea de dragul fetelor şi tare fericit se mai simţea, când unele, mai în şagă, mai în adins, îl
mângâiau şi chiar îl sărutau, pe el… Arghir Lupu, care nu cunoscuse niciodată până atunci
mângâierile şi sărutările cuiva.
Stăpânul însă nu şi nu! că, Arghir să vină cu “zestrea” lui la tot avutul cârciumii ca părtaş şi pace
bună.
Aşa a zis stăpânul, aşa a făcut, căci ştia că altfel nu mai scapă de gura lui.
S-a pomenit, deci, stăpân şi el. De acum încolo, toamna, după vinuri şi rachiuri nu se va mai
duce nea Gligore, cu reumatismele lui care îl rodeau cumplit mai ales pe vreme umedă şi rece, ci îl
va trimite pe el, pe Arghir.
În fiecare an pleca cu carele încărcate cu butoaie goale, cu sare, cu dulciuri şi alte marafeturi,
având, bineînţeles, şi punga doldora de bani, ca să se întoarcă apoi cu butoaiele pline.
Era… cum s-ar spune, stăpân de-a binelea!
În locul lui de altădată, nea Gligore nămise un alt băiat, pe unul Chirică, adus de la ţară.
Nici nu-i venea să creadă că el este Arghir Lupu, ţâncul nespălat şi rufos de pe Uliţa Păcatelor,
cel de acum 15-16 ani în urmă.
Unde era vremea când umbla prin târg desculţ şi cu capul gol, trăgând cu praştia în vrăbii şi mai
ales în ferestrele caselor boiereşti?
Iar astăzi… părtaş cu nea Gligore!
Ei, hei!
De noroc să nu se plângă omul şi de stăpân bun.
… Şi tot aşa, anii s-au scurs pe crugul lor, la vale, ca nişte cârduri de cocori care trec noaptea
peste crâşma lor, plecând în ţări călduroase de pe cealaltă parte a pământului.
Era prea plăcut şi bine aşa.
Aproape că nici nu se putea visa un trai mai îmbelşugat şi fericit, dacă, într-o zi, n-ar fi răsărit în
crâşmă, musafir nepoftit…
Moartea!
Da, da.
Chiar ea… Moartea!

95
Părea că avea o ceaţă pe ochi, parcă l-ar fi cuprins o moleşeală, un fel de vis, dar era bun treaz
şi vedea totul, totul auzea.
Ceilalţi însă, stăpânul şi clienţii, oricâţi erau în crâşmă, îşi vedeau liniştiţi de paharul lor de
rachiu ori cu vin şi nici nu se sinchiseau de prezenţa ei.
A intrat, după care a început să se hoalbe la el, taman ca la unul pe care l-ar cunoaşte de când
lumea.
Îl priveşte ce-l priveşte şi-apoi latră ca o căţea:
– Ham, ham, haaam!
Câţi ani ai, băiete!
El, de colo, aproape pierdut:
– Do-do-douăzeci şi şase, tuşico!
– Nu mă tuşicăi, nătărăule! iar mai departe începe să hârâie:
– Hâr, hârr, hârrr!
– Ai fost bolnav vreodată?
– N-n-nu!
– Au, au, auuu! a scheunat căţeaua.
Atunci, am să-ţi dau o boală neagră, pui de drac!
– Ba… să ţi-o păstrezi pe vârful limbii, scorpie!
– Au, au, auuuu!! a scheunat iar căţeaua şi, nici una-nici două, îl scuipă în faţă cu o dogoare
greţoasă.
Ameţise de-a binelea, iar când şi-a revenit, nici urmă de căţea.
– Măi, îşi zice în sinea lui, să fie oare… chiar Ea?
Ea, sau… mi s-a părut numai?
Stătea aşa, nedumerit, frământându-se că poate-poate va dezlega taina, dar n-a fost chip.
– Să fie doar un vis? şi încearcă să se amăgească singur.
A doua zi însă, căzu greu bolnav la pat.
Doctorii, chemaţi în mare grabă de stăpân, ridicau neputincioşi din umeri, fără a ghici ori a da de
rostul bolii.
… Şi a zăcut aşa câteva săptămâni în şir.
Până la urmă însă, tot el a biruit.
Ei, hei!
Cam greu să-l răpuie căţeaua pe el, mlădiţă de tâlhar călit şi oţelit în toate relele lumii!!
S-a pus până la urmă pe picioare, uitând necazurile prin care au trecut.
Ba, şi-a reluat treburile negustoreşti, strălucind de bine şi sănătate.
Aproape că şi uitase de întâmplarea aceea, cu Moartea.
Într-o zi însă, răsare iar… Ea.
– Iha,ha, haaa! începu să chiuie şi să se strâmbe a râs, spurcata, ţopăind nebună de bucurie
prin toată crâşma.
– Ha, ha, ha!
Te-am stuchit între ochi cu şapte săptămâni de boală, ori ba?
El, fără să se gândească prea mult, cum cotoroanţa se strâmba de râs cu hârca ridicată în sus,
haşti, o apucă cu dreapta de o pulpană, cu stânga de un picior şi zdup, zdup, zdup cu ea de
pământ.
Îi săreau oscioarele, colţii, costiţele, de parcă ar fi fost un geam izbit de o piatră.
Credea că i-a făcut veacul, uitând, sărmanul de el, că blestemata este… fără de moarte.
Până la urmă, Moartea s-a adunat singură, bucăţică cu bucăţică, dregându-se cum a fost, şi
ridicându-se de jos întreagă şi teafără, de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic.
Deşelată totuşi şi oftând încă, porneşte spre uşă, căinându-se.

96
Când să iasă, întoarce hârca spre nea Gligore şi-i zice din prag:
– Nici tu nu-mi dai vreo bucăţică de suflet?
Nu??
– Şi… nici vin nu dai, ha?
– Dam, dam! se repede deodată bucuros şi, inimă bună, cum era, scoate repede de sub
tejghea o sticlă de vin din cel de boabe răscoapte, după care toarnă în două păhăruţe de cristal şi
ca de obicei, se aşează pe scaunul lui, aşa cum făcea ori de câte ori se cinstea cu careva.
– Numai atât? miorlăie cobea cu glas plângăreţ şi se uită cu scârbă la pahar.
– Mai dam, mai dam! se prinde îndată nea Gligore, dar nici nu-şi termină bine vorba, când vede
cum hâda scoate o coasă de argint de sub giulgiul ei întunecat şi haşti, îi retează suflarea dintr-o
singură străfulgerare.
– Uliu! ţipă Arghir Lupu, mâncate-ar pustiul de căţea turbată, şi se repede ca o furtună la ea.
Dar… ia-o de unde nu-i!
Blestemata pierise ca un duh rău o dată cu sufletul blajin şi bun al crâşmarului.
El, Arghir, a rămas ca o stană de piatră, în mijlocul crâşmei.
Nea Gligore, pe scaunul lui, stătuse cu coastele pe tejghea şi cu fruntea rezemată de braţe de
parcă ar fi dormit.
Când clienţii din cârciumă au înţeles ceea ce se întâmplase, când au prins de veste şi vecinii, şi
soţia sa, ţaca Liuba, toţi s-au adunat în grabă lângă mort, aprinzând lumânări, făcându-şi cruci şi
hohotind în plus, îndureraţi.
El, însă, nu plângea, dar simţea o sfâşiere crâncenă, un pârjol lăuntric, parcă o cumplită
sfârtecare a inimii.
Îi venea să ţine din rărunchi:
– Nea Gligore, ce-ai făcut?
Abia acum îşi dădea seama, înţelegea, câtă neţărmuită dragoste îi purtase acestui om.
A plâns apoi şi el, acolo, lângă corpul fără viaţă al lui nea Gligore, cu disperare, ca un ieşit din
minţi.
La urmă însă, a trebuit să-şi stăvilească jalea, bănuind că cele petrecute sânt sorocite de legi
peste care nu se poate trece.
Ba, s-a mai convins încă, că nimeni şi nimic nu poate înfrunta nemărginita putere a morţii şi că
toate, dar absolut toate, au ele acolo, undeva, o rânduială a lor anume, un început şi un sfârşit,
poate ceva aşa. ca un destin.

……

După înmormântare, stăpâna, îmbătrânită deodată, slabă, cernită şi adânc îndurerată, a hotărât
să se retragă la ţară, la o nepoată de soră, undeva departe de forfota oraşului, într-un sat
singuratic.
Aici, unde s-a stins în veşnicie toată dragostea ei: fiica şi soţul, nu mai putea rămâne.
Avea în fiecare clipă impresia că se năruie pereţii, că o strigă glasurile răposaţilor.
S-au tras deci obloanele şi ai început să vândă tot ce se găsea în cârciumă, mai ales că Arghir
n-a vrut să preia singur negustoria.
Pe el alte căi îl ispiteau, alte zări.
Casa a fost vândută la urmă, unui grec, Vasilstos, care vroia să deschidă aici o brutărie.
La socoteală, stăpâna i-a dat lui Arghir – zicând că atât face partea sa – aproape o sută de mii
de lei.
Bani mulţi şi grei, bani care îi ajungeau să înjghebe un comerţ în orice parte a lumii.
… Şi, oricât de mic ar fi fost câştigul, încă n-ar fi avut pricină să se plângă.

97
După ce a condus-o pe stăpână la nepoata ei, şi-a luat rămas bun, mulţumindu-i cu
recunoştinţă, cu lacrimi în ochi, pentru binele şi dragostea cu care l-a învrednicit de-a lungul atâtor
ani.
Acum, rămas singur, trebuia să deschidă bine ochii.
Avea impresia că este un fel de navă fără pânze şi fără cârmaci, bătută de valuri când într-o
parte, când în alta.
Ispitele, ca nişte sirene, îl îmbiau la tot pasul.
– Fii atent, Arghire! se îmbărbăta singur, în sinea sa.
Până la urmă s-a decis: va pleca departe, undeva cât mai departe.
Va pleca în lume, oriunde, numai aici nu trebuie să rămână.
Da, da.
Fuga din părţile acestea; fuga de Uliţa Păcatelor, era singura cale spre o fericire dulce şi mult
râvnită.
Numai cu fuga putea să sape de trecutul lui întunecat, de mahalaua sa, cât şi de lumea ei de
groază şi blestem.
Să poposească oriunde, chiar în cel mai singuratic şi îndepărtat colţ de lume, numai aici să nu
rămână.
Îi ştia pe tâlharii de pe Uliţa Păcatelor: ar fi fost în stare să-l toace bucăţele-bucăţele sau să-i
dee foc cu cocioabă cu tot.
Acum. toţi îl socoteau un renegat, un fel de câine îmbuibat şi boierit.
Ar fi plecat bucuros nici dracul să-l simtă, dar din păcate trebuia să mai întârzie aici câteva zile
încă.
Trebuia să-şi scoată nişte acte, căci vroia ca odată dus, să nu mai revină niciodată prin părţile
acestea.
A venit deci acasă, ca orice gospodar întors la cocioaba lui.
Se purta ca oricare altul de prin partea locului, îmbrăcat cu cele mai sărăcăcioase haine, dar
confraţii lui îl urmăreau totuşi cu priviri grele şi lacome, pline de ură şi ameninţări.
– Câine îmbuibat şi boierit! îi auzea suduind uneori.
Simţea clar cum între ei, între aceşti oameni din mijlocul cărora s-a desprins, era un străin şi un
fel de piază rea.
Uneori, îi cântărea pe unii într-ascuns, dar îl prindea groaza de cele ce înţelegea, de ce
descoperea.
Trecuseră ani mulţi de la plecarea lui de pe Uliţa Păcatelor, însă de atunci şi până acum nu se
schimbase mai nimic. Părea că timpul se oprise în loc, ca sub vraja unui farmec, păstrându-se totul
la fel, ca altădată; un tablou de crâncenă şi neagră mizerie.
Doar copiii nu erau aceiaşi.
Se născuseră alţii, nimicuri mărunte, rătăcite printre alte nimicuri ceva mai măricele.
Da, se născuseră alţi copii, dar, tocmai ca cei de altădată; flămânzi şi goi, zămisliţi la întâmplare
şi hărăziţi aceluiaşi destin blestemat.
Cocioabele erau tot cum le lăsase: triste şi dărăpănate, în care se adăposteau ca vai de ei,
aceiaşi oameni hulpavi, porniţi mereu pe gâlceavă şi bătăi.
Când pleca în târg, sau când se întorcea acasă, de fiecare dată întâlnea aceeaşi lume, aceleaşi
femei dezmăţate şi mahmure.
Uliţa Păcatelor!
Un drumeag îngust, cotit şi plin de băltoace, o vizuină neagră pentru nişte oameni-şobolani.
dacă o botezase aşa vreun înţelept, sau vreun nebun, nu se ştie, dar aşa i-a mers buhul şi aşa
s-a împământenit.

98
Păcate mari, păcate mici, se grămădiseră toate aici, pe acest drumeag, ca un sol de corbi
poposit pe crengile unui pom înflorit.
Cu gândul mereu la ducă, într-o noapte, Arghir se pomeneşte socoteli împreună cu fostul său
stăpân, nea Gligore.
Părea că şedeau alături, pe acoperişul cocioabei lui, culegeau stele de pe cer, pe care – după
ce le prăjeau într-o tigaie de aramă – le mâncau cu mămăliguţă caldă.
Nea Gligore adusese parcă şi vin din cel de soi, gătit cu şapte buruiene de lesc şi cu os de
drac, dar i-a dat numai lui să bea, lui Arghir.
Zicea parcă, cum că el n-are voie să guste, şi că l-ar fi ocărât un mitropolit din lumea lui de
umbre, că în viaţă, pe când îi plângea nevasta, el ar fi băut cam mult şi fără rost.
După ce s-au săturat de stele prăjite, se făcea că nea Gligore îl dojenise cu vorba lui blândă şi
domoală:
– Tu vrem plecat, Arghir, dar nu-i bini, nu-i bini!
Tu rămân aici, la bordei a tău.
Aici muncim şi facem frumos…
Frumos facem…
… Şi, părea că ar mai fi spus ceva, dar nu-şi mai amintea nimic.
Ştia doar că nea Gligore se stinsese la o vreme ca o părere, ca orice vis.
Când s-a trezit din somn, nea Gligore nicăieri…
Îndemnul însă şi vorbele lui se mai auzeau încă, limpezi şi fără ascunzişuri.
Cu toate acestea, chemarea spre alte zări, ispita necunoscutului şi dorul de ducă îl îndemnau,
îl îmbiau ca un blestem.
– Plec.
Plec, nea Gligore, şi pace bună! se trezea vorbind de unul singur.
A mai întârziat însă.
Apoi, fără un motiv temeinic, iar a mai întârziat câteva zile, ba, până la urmă, l-a prins toamna,
tot acasă.
Era o toamnă urâtă şi neguroasă, cu burniţă rece şi deasă, cu cer posomorât.
Pe Uliţa Păcatelor răsăriseră băltoace la tot pasul, iar oamenii veneau ori plecau,
strecurându-se prin ceaţă zgribuliţi, ca nişte fantome de pe alte tărâmuri.
În lungile nopţi de singurătate, el căuta să descifreze înţelesuri adânci şi înţelepte, din ţipătul
jalnic al vântului şi din cântecele sinistre ale bufniţelor.
Îşi făurea mereu planuri peste planuri, dar dimineaţa, în zori, se împrăştiau toate ca un stol de
păsărele.
Părinţii lui, cutreierau cârciumile zi şi noapte, maică-sa într-o parte, taică-său în alta.
Oameni bătrâni, dar robiţi de apucături şi năravuri, nici gând nu aveau să se mai astâmpere.
– Plec; plec de aici pentru totdeauna! se jura în sinea lui.
Ducă-se dracului de mahala cu toţi bandiţii ei laolaltă.
Nu mă mai întorc prin părţile acestea în vecii vecilor.
Potopul să-i înghită pe ticăloşii şi sceleraţii acestei mahalale! şi iar îşi făcea planuri peste
planuri.
Socotea că, cu cei aproape o sută de mii de lei, bani sunători, se boierea în oricare colţ de
lume.
– Plec şi gata! se încuraja singur.
Într-o seară, şi-a pus chiar boclucurile în geamantan şi o porni la drum.
Nici rămas bun nu şi-a luat de la părinţi, aceştia fiind duşi ca de obicei prin târg.

99
Se strecura sfielnic şi cam supărat prin băltoacele de pe Uliţa Păcatelor, când, deodată, se
pomeni cu maică-sa în faţă, mahmură, cu părul despletit şi ud, scăpărând scântei din singurul ei
ochi sănătos.
Da… unde fugi ca un tâlhar, măi, ţâncul pământului?
– Nu-i treaba ta.
– Nu-i treaba mea?
Dar nu ţi-s mamă eu, nemernicule?
– mamă?
Aşa umblă o mamă? şi ridică mâna gata-gata s-o lovească.
Îşi dete seama şi se opri la timp, dar îi aruncă în obraz cu silă:
– Eşti o vrăjitoare: dracul! porni apoi grăbit, înfundându-se în noapte.
Călca cu mânie, de-a dreptul prin mijlocul băltoacelor şi nici capul nu şi l-a întors.
– Huo! Pui de căţea!
Huo, frânge-ţi-şi gâtul!
Huo! tuna şi fulgera în urmă, maică-sa.
Lui însă nu-i mai păsa.
La ce se putea aştepta de la o zgripţuroaică ca maică-sa, beată turtă?
Va pleca în cele din urmă pentru totdeauna şi gata.
Mergea înainte, prin întuneric, călcând fără să-i pese din băltoacă în băltoacă.
Fierbea fierea în el de atâta năduf şi amărăciune şi cum mergea aşa, suduind în gând şi
scrâşnind din măsele, se pomeni deodată cu un băieţaş în faţă.
Un prichindel rufos, desculţ, cu capul gol şi tremurând de frig ca o piftie.
– Lasă-mă bădiţă, să-ţi duc geamantanul şi mi-i da doi lei.
Mă laşi?
– Du-te pe tine, împieliţatule.
– Zău lasă-mp, bădiţă!
Vrei?
– Piei, drace, din faţa mea!
– Vreau să câştig doi lei, auzi? şi crăcănându-se în faţa lui, ca un haiduc, îi aţinu scurt, calea.
Arghir Lupu l-a îmbrâncit însă supărat, căutându-şi de drumul lui.
– Vreau doi lei” scânci copilul şi se agăţă cu amândouă mâinile de geamantan.
Necăjit cum era, Arghir Lupu se opri o clipă în loc şi plesni o palmă peste obraz.
N-a vrut să-l lovească prea tare, dar… ca la mânie, a greşit.
Copilul, nedumerit şa început, cu ochii larg deschişi, îşi duse apoi palmele la falcă şi începu să
miaune ca un pui de pisoii lepădat.
– Au, auuu!
Arghir Lupu se opri locului, ruşinat.
– Sărăcuţul de el! îl căina în gând.
Uitându-se însă mai atent la copil, tresări înfiorat, simţind o dureroasă strângere de inimă.
– Doamne, îşi zise în gând, dar copilul acesta… sânt chiar eu.
Sânt eu, cel de-acum optsprezece ani.
– Nu te recunoşti, viteazule? se auzi parcă un glas ironic.
Apoi grav, cavernos, continuă:
– Da, da.
Tu eşti Arghir Lupu! şi glasul se prefăcea în sunete de clopot, care creşteau şi blestemau
amarnic, palma care lovise obrazul unui biet copil.
Îl copleşea o căinţă adâncă, sinceră, ceva… parcă la fel de greu şi dureros la simţimintile trăite
la moartea lui nea Gligore.

100
– Te mai doare, frăţiore? a întrebat în şoaptă, mic şi nevrednic.
– Nu.
Nu mă mai doare! se răsti copilul băţos şi voinicos.
– Iartă-mă, te rog! şi întinse mâna, să-i mângâie obrazul.
– Să nu mă atingi, spurcăciune! ţipă copilul, rupând-o apoi la fugă.
– Stai, mă, să-ţi dau doi lei!
– Dă-i mă-ii, crucea şi dumnezeii tăi de scârţan!
– Din ăştia îmi eşti, năpârcă?
Stai că-ţi sucesc gâtul! şi înhăţând geamantanul porni grăbit după el.
Ia-l însă de unde nu-i, că se topise deodată, de parcă intrase în pământ.
Atunci simţi cum îl cuprinde o adâncă remuşcare şi continuă să meargă prin întuneric, cu
fruntea plecată, indiferent şi străin de coclaurile pe care îl purtau paşii, la voia întâmplări.
La o vreme, ridicând privirea şi scrutând întunericul, se trezi chiar în faţa cocioabei sale.
– Afurisită treabă! îşi zise cu năduf şi continuă să mormăie:
– Numai dracul m-a adus înapoi.
Era furios pe el însuşi, căci simţea cum îl stăpânesc îndemnul deopotrivă de ispititoare: să
rămână acasă ori să plece mai departe în drumul lui.
Nu era înţelept să cutreiere drumurile pe vreme de noapte şi prin burniţa afurisită care nu mai
înceta, dar nici de rămas parcă n-ar fi rămas prea bucuros.
– Unde vrem plecat, frate meu Arghir? auzi deodată vocea lui nea Gligore.
Rămân aici, rămân la bordei a tău!
Aici muncim şi facem frumos…
Frumos facem…
A aruncat privirea spre acoperişul casei, dar… nici urmă de nea Gligore.
Nimic;
Şi totuşi, îndemnul se auzea clar şi aproape categoric:
– Rămân aici, la bordei a tău!

……

A rămas.
Din noaptea aceea s rămas aici, pe Uliţa Păcatelor, pentru tot restul vieţii.
A rămas, legat cu aprig jurământ, că oricâte greutăţi i s-ar ivi în cale, să nu se abată de la
scopul propus.
Vroia sincer, să-şi ajute fraţii din această mahala, aceşti nedreptăţiţi ai soartei, biete fiinţe
omeneşti, hărăzite întunericului, mizeriei şi morţii.
Aici trebuia să îndrepte grabnic ceea ce se mai putea îndrepta.
Era pe deplin încredinţat, că oamenii aceştia, robi celor mai negre păcate, în inimile lor, în
adâncul fiinţei lor, trebuie să fi avut ascuns undeva, ceva, din acea fărâmă de omenie, de bunătate
şi iubire, care înfrumuseţează dintotdeauna chipul omenesc.
Ba, avea chiar încrederea, că din uliţa sortită unor grele şi nedrepte păcate, se mai poate făuri,
cu strădanie şi răbdare, altă uliţă, una pe care să înflorească bucuriile şi nădejdile de mai bine.
În primele zile după hotărârea aceasta, a încercat să-i domolească mai întâi pe ai săi, pe
maică-sa şi pe taică-său.
Credea că dacă le va aduce acasă tot ce şi-ar fi dorit, pentru a duce o viaţă liniştită şi
îmbelşugată, ei vor constitui poate un exemplu pentru ceilalţi oameni, un îndemn.
Părinţii lui însă, continuau să bată drumurile, blestemându-l şi înjurându-l cu cele mai grele
vorbe de ocară, deprinşi cu hoinăreala ca lupul cu pădurea.

101
Se îmbătau ca de obicei, dar acum, parcă totuşi, trăgeau mai repede şi mai bucuroşi acasă.
Mai apoi, a pornit şi prin mahala, legându-se chiar de la bun început de cei mai înrăiţi şi mai
nărăviţi tâlhari.
Cum prindea veste că vreunul, a mai făcut o blestemăţie mai a cătării, îl muştruluia scurt:
– Te ţii de mănăstiri, sfinţii şi cristoşii tăi de lepădătură!…
Dacă vrei să te spintec, mai fă o chestie ca asta! şi multe altele mai spunea, jucându-se ca din
întâmplare cu un revorver nou-nouţ.
Fără revorver, probabil că l-ar fi căsăpit pe lor, dar aşa, îşi întorceau privirile în altă parte,
mormăind totuşi printre fălci sudălmi şi blesteme în loc de scuze.
Mai târziu, când unii dintre ei au înţeles supărarea şi amestecul lui în rostul vieţii lor, au început
să-l privească cu alţi ochi; ba chiar să-i zică câte un “bună ziua” mormăit, lucru aproape de
necrezut pentru mahalaua asta.
Până la urmă, când cei mai mulţi s-au deprins cu felul lui de a fi, unii au început chiar săi ceară
un sfat, ori, în împrejurări mai grele, o mână de ajutor.
Aşa, bunăoară, într-o seară, a năvălit la el Filea Briceag, zis şi “Cruce”, cel mai temut cuţitar şi
un veteran al hoţilor de cai.
Avea privirea rătăcită şi spumă pe la colţul buzelor, vorbindu-i repezit, ca o poruncă pe care ar fi
dat-o unui geambaş, în loc de rugăminte, cum era de fapt:
– Ascultă, bă, ne-am împuţit, îmi crapă plodul-n casă, anafura şi bogdaprostea cui te are…
Printre jigodiile tale dân’târg, ai bă, frun sfânt care se pricepe la doftorit?
– Da, am, a îngăimat încet.
De ce?
Eu am scăpat dăn’puşcărie acu o săptămână şi n-am lăţcaie dă sfanţ.
Da’… fac rost, bă, că dacă trebuie, Cruce îi aceste şi dăn’ pistră seacă.
– Ce are copilul?
– Pe dracul îl are.
A făcut rost mai demult de un buboi în pântece, iar dă ieri s-a învineţit şi-i gata-gata să crape.
Crapă, bă, şi gata… mă seacă colea, la inimă.
Dacă mă ajuţi, bă, uite, na, îţi cad în genunchi şi-ţi pup picioarele.
… Şi se prăvăli cu adevărat la picioarele lui, zvârcolindu-se ca muşcat de şarpe şi bocind în
gura mare, cum n-a bocit poate nici atunci când l-au ars jandarmii cu fierul înroşit în foc.
Sfâşia cămaşa de pe el şi scrâşnea din măsele de parcă ar fi măcinat pietre.
Apoi l-a întrebat scurt, repezit şi tot în legea lui:
– Ha, ce zici, bă, scârnă?
Arghir Lupu i-a răspuns cu blândeţe:
– Bine, frate, am să te ajut.
A doua zi dis de dimineaţă, a-a dus întins la spitalul orăşenesc.
Nu cunoştea pe nimeni şi nici un doctor, dar ca negustor, ştia puterea miraculoasă pe care o
are banul şi era foarte sigur de el.
În primul rând s-a împrietenit cu portarul datorită unui pachet de ţigări şi câtorva lei.
– Care-i cel mai bun doctor, şefule?
– Munteanu, îl asigură portarul prompt, dar n-a venit încă.
Aşteaptă-l aici, că trebuie să pice.
Când doctorul Munteanu îşi făcu apariţia, Arghir Lupu îi ieşi înainte, cu capul descoperit şi
adânc încovoiat din şale.
– Să trăiţi, domnule doctor; să trăiţi! şi se ploconi de mai multe ori, adânc, adânc.
– Am un nepot bolnav, domnule doctor, şi aş vrea să-l vedeţi dumneavoastră.
Se poate, domnule doctor?

102
– Copilul este orfan?
– Nu, nu, domnule doctor, dar taică-său a căzut în patima beţiei.
banii însă, vi-i plătesc eu, oricât ar costa.
– Bine, făcu doctorul, să aduci copilul aici, la spital.
– Vă mulţumesc, domnule doctor, vă mulţumesc, dar mai am o rugăminte.
– Ce anume?
– Să nu ştie tatăl copilului că banii i-am plătit eu.
– Dar atunci… cum?
– Să-i spuneţi cumva, că aţi făcut asta pentru mine, Arghir Lupu.
Că mă cunoaşteţi mai de mult.
Altfel, tatăl copilului îmi cere bani şi pentru băutură.
Se poate aşa, domnule doctor?
– Se poate, vezi bine că se poate.
Ce nu se poate între… nişte vechi prieteni, ca noi?! şi zâmbi cu un anume înţeles.
Până la urmă, lucrurile s-au depănat aşa cum au fost chibzuite: copilul, care avea un chist, a
fost operat şi redat vieţii.
În felul acesta, se încrusta pe răbojul vieţii lui Arghir Lupu primul semn, prima faptă bună.
De aici încolo, semnele se vor înmulţi într-un şir lung, lung.
Ce s-a spus în mahala despre el şi “prietenii” lui, doctorii cei mai de seamă, nu-i greu de ghicit.
De aici înainte, Arghir Lupu nu va mai fi socotit niciodată renegat ori piază rea, iar oamenii îl vor
privi cu alţi ochi până la capătul vieţii.
Nimeni nu se va mai supăra pe el să se amestecă în viaţa lor şi nici sudălmi nu-i va mai fi dat să
audă.
Vor urma apoi alte şi alte fapte, toată bătând spre acelaşi ţel: alungarea întunericului şi a
mizeriei de pe Uliţa Păcatelor.
Acum, înţelegea mai clar ca niciodată, porunca lui nea Gligore, din visul acela cu stele prăjite.
S-au scurs apoi ani şi ani la rând, întâmplări peste întâmplări, în care vreme Uliţa Păcatelor se
tot schimba, puţin câte puţin, dar se transforma şi înflorea ca o grădină sub primele raze de soare
primăvăratic.
Era hotărât, să lupte până la capăt şi acesta să-i fie de aici înainte menirea, rostul: alungarea
blestemului de pe Uliţa Păcatelor.
Din inima lui, va dărui acestor fraţi, toată dragostea şi căldura de care aveau ei atâta nevoie…
Le va mai dărui încrederea în ei înşişi şi între ei.
Le va da tot, tot.
Numai că norocul lui, s-a rătăcit aici, pe Uliţa Păcatelor, singur, ofilit, beteag.
Şi… nici o fată n-a vrut să vină după el aici, în mahalaua asta.
Nimeni n-are să-l mângâie şi nici n-are să-i însenineze singurătatea, cu o vorbă, cu un gest.
Clipele se vor scurge una câte una, ca ieri, ca astăzi, ca întotdeauna.
– Au, auuu! răsună în noapte urletul căţelei fără stăpân.

VÎNTURĂ-LUME

De la gară până în sat este o bună bucată de drum, iar călătorii care se abat prin partea locului,
îşi anunţă de obicei din timp prietenii sau rudele, pentru a fi aşteptaţi.

103
În seara aceasta însă, nu-şi anunţase nimeni venirea şi ca atare, nici vehiculele nu se înşirau în
spatele gării ca în alte rânduri.
Când trenul opri în dreptul peronului, Mihai coborî singur-singurel şi în plină noapte.
Acum, îi părea rău că pornise aşa… la voia întâmplării.
Rămânea – soluţie unică – să bată cu piciorul, apostoleşte, cei câţiva kilometri până acasă.
Părerea de rău care îi umbri chipul pentru o clipă se destrămă fum, după cum se înfiripase, la
gândul care îl încălzea, bucuros şi fericit că se regăseşte iar pe meleagurile natale.
La ora aceasta târzie – aproape de miezul nopţii – peronul era de-a dreptul pustiu şi gol.
Singurul ins ce se zărea tocmai la celălalt capăt al trenului şi care apărea ori dispărea
fantomatic, învăluit din când în când de aburii locomotivei, nu prea umplea golul peronului.
– O fi impegatul de serviciu, se gândi Mihai ca despre un simplu fapt divers şi continuă să
asculte, cum un alt lucrător ceferist – lăcătuş de revizie – aflat de cealaltă parte a garniturii trenului,
verifica roţile vagoanelor bocănind în ele cu un ciocan.
Ridicându-şi geamantanul, vru să pornească spre sat, dar se opri imediat, neştiind dacă s-o ia
de-a dreptul prin zăvoi ori să ţină drumul obişnuit.
Era oarecum în cumpănă, căci mergând pe cărarea de pe malul firului de apă al Răutului,
scurta calea aproape la jumătate.
Până la urmă însă, se decise să meargă drept înainte pe vechiul drum.
Acum, noaptea, căldura se mai potolise, mai cedase parcă, pasul devenind uşor şi spornic.
Mergea din ce în ce mai grăbit, dornic să-şi vadă cât mai repede părinţii şi satul.
De patru ani şi mai bine nu dase pe acasă, bănuind că mulţi consăteni, prieteni şi chiar rude,
l-au dat probabil complet uitării.
Ba mai mult, nici acum nu intenţiona să rămână vreme îndelungată, ci, se repezise doar pentru
două-trei zile, să-şi vadă părinţii înainte de plecarea lui din ţară.
La un moment dat rări pasul, încercând să-şi lămurească acele simţăminte calde, plăcute, care
îi dădeau târcoale şi acea bucurie care pur şi simplu îl copleşea.
– Acasă, pe meleagurile mele dragi, zvâcni deodată o frântură de gând luminos, şi tic-tacul din
piept bătu violent.
Emoţionat, retrăia întâmplările din copilărie, unele de mult uitate.
Retrăia până şi făptura lui de altădată, copleşit de bucuria reîntâlnirii cu el însuşi, cu Mihai
copilandrul.
Ba, asista chiar aproape conştient, cum se desprinde din amintire celălalt Mihai, fiul unui ţăran
nevoiaş, pornit, cu ani în urmă în lumea largă, la voia întâmplării.
Astăzi se reîntoarce acasă alt Mihai, un tânăr medic.
Grăbeşte iar pasul, îngânând un cântec vesel, săltăreţ.
După o vreme, când, din întuneric încep să se desluşească primele case, el trăieşte deja
întâlnirea u ai lui, desprinzându-i din închipuire – frânturi de vis – cum ar întoarce dintr-o carte filă
după filă.
Mai întâi o vede pe maică-sa, pe biata lui măicuţă, simplă şi modestă, care îl aşteaptă
răbdătoare, resemnată, de patru ani şi mai bine.
Iat-o: măruntă, cu ochii plini de lacrimi şi mâna dusă involuntar la gură, cum murmură încet, ca
o dulce dezmirdare:
– Mihai, Mihai!! şi în rostirea numelui său, ea strecoară toată dragostea ei arzătoare.
Îl vede apoi pe taică-său, înalt, deşirat, cum se încruntă grav şi cu glasul lui hodorogit de tutun
şi băutură, stropşindu-se la el a mânie:
– Ha?
Mai daşi pe-acasă, măi… vântură-lume!

104
Imagini uriaşe şi luminoase, care se comprimă să deodată, devenind mici, minuscule şi
îngrămădindu-se ca sub bagheta unui magician, în cel mai tainic ungher al inimii – perle rubinii –
cu sclipiri de caldă duioşie.

Aproape că nici n-a prins de veste când au trecut cele trei zile.
De mâine dimineaţă, va trebui să plece iar în lumea largă.
Ce dureroase îi par acum aceste plecări şi totuşi, ca nişte implacabile legi, ele trebuie să se
împlinească. Despărţirea de mâine este altfel decât oricare alta.
Colegii lui de promoţie au consimţit să meargă câţiva ani voluntari în India, pentru combaterea
unei boli epidemice.
Odată cu ei va pleca şi el, angajament de la care nu se poate sustrage, cu toate că nici nu
intenţionează aşa ceva, dar, despărţirea de acum îi pare mai grea decât toate celelalte.
Mai alaltăieri, când s-a reîntors acasă, a observat – cu adâncă strângere de inimă – că treburile
aici nu sânt tocmai în bună rânduială, cum le credea.
În spatele casei, bunăoară, acoperişul era putred, şiroaiele ploilor lăsând urme negre, pe
peretele cândva alb, ca o prevestire de paragină şi destrămare.
Chipurile părinţilor erau mai veştede şi brăzdate de cute adânci, adânci…
În grădină, unul dintre cei doi nuci jumătate era uscat şi numai jumătate verde, iar Bădăran,
câinele, pe care ultima dată l-a lăsat un mototol de căţel, cu toate că nu-i încă aşa de bătrân,
neîngrijit însă şi lăsat la voia întâmplării, umblă costeliv prin ogradă, cu râie pe picioare şi plin de
purici.
E limpede ca lumina zilei că poate peste alţi câţiva ani, părinţii, casa şi chiar Bădăran vor fi doar
nişte umbre, cu existenţa pecetluită de cel din urmă zvâcnet.
E trecut de amiază şi-i cald, o căldură aproape înăbuşitoare.
Mihai desprinde de pe o laviţă o bucată de covor vechi şi se refugiază în grădină, la umbra
nucului sănătos.
După el, a venit şi Bădăran, cu limba scoasă de căldură şi cu priviri blânde, parcă de om.
Întins pe iarbă, se lasă împresurat de mii şi mii de gânduri.
Ca mâine va pleca în India, iar de aici, cine ştie prin câte alte ţări nu va peregrina.
Va întâlni alţi oameni şi va cunoaşte alte locuri, alte obiceiuri.
Ai lui, rămaşi aici, se vor stinge – lumânare – vor pieri.
Casa, obosită, se va rezema într-o rână sau se va nărui cu totul sub greul vremii.
Poate că ici iarba asta, pe care stă acum întins, nu va exista şi, deodată, simte o spaimă a
înstrăinării, a însingurării, ca o mustrare dureroasă.
Întinde mâna şi mângâie – cum îşi mângâie o mamă pruncul – acele firave fire de iarbă.
Le simte moi şi catifelate: le simte vii şi ale lui.
Da, da!
Ai lui sânt părinţii, grădina, casa, tot.
Mai mângâie o dată drăgăstos iarba din faţă şi simte cum toate firele acestea se
metamorfozează, devenind lanţuri grele de oţel, care se nasc şi cresc cu rădăcinile adânc înfipte în
pământ, ca să se piardă apoi, cu alte rădăcini la celălalt capăt, undeva departe, în inima sa.
Ar vrea să se ridice, să plece, dar lanţurile… lanţurile îl ţin strâns legat de pământ, de locul lui
de baştină, poruncă grea, blestem.
Iar încearcă să se ridice, să scape, să fugă, dar ştie că nu va reuşi, căci, fatalitate, el aparţine
întreg, total şi pentru totdeauna grădinii, pământului şi oamenilor de aici.
Îşi îngroapă fruntea în iarbă şi izbucneşte în plâns amar.
Plânge, plânge îndelung până se împlineşte minunea.

105
Lacrimile lui, limpezi şi calde, transformate în picături de rouă fermecată, au topit firele de iarbă,
acele lanţuri grele, de oţel.
Ele, lacrimile, l-au dezlegat de blestem.
Acum, revelaţie deplină, poate orice.
Poate zâmbi şi chiar poate pleca oriunde, ca un fulg, ca un gând.
Ştie însă bine că nicăieri, dar absolut nicăieri, nu va scăpa de povara aducerii aminte, de
crâncenul blestem.
Icoana scumpă şi dragă, icoana locurilor natale, furişată în inimă şi în minte, îl va urmări peste
tot, mereu, mereu…

PASĂREA SĂ ZBOARE

Un punct minuscul, o vagă scânteiere, spintecă bolta cerului în piruete graţioase şi de o


măiestrie rară.
Un punct minuscul, o pasăre, balerină singuratică, dansând zglobie.
Apoi, un alt punct, altă pasăre, sau poate tot aceeaşi, ascunsă undeva printre ramuri, ridică în
slavă triluri cristalin, preamărind frumuseţea înconjurătoare, viaţa.
Noaptea, sub clar de lună, ori în zori, când geana zării sângerează, aceleaşi triluri dau farmec şi
frumuseţe măreţei naturi.
Sânt însă şi păsări ţinute în colivii.
Se zbat neputincioase după gratii, în captivitate…
Omul, milos din fire şi de cele mai multe ori fără intenţii rele, le dă apă de băut şi seminţe pentru
ciugulit, dar, inconştient, lipseşte pasărea, podoabă a cerului şi măiastră cântăreaţă, de ceea ce
are ea mai scump, mai bun: libertatea.
Dacă şi-ar opri privirea asupra captivei o clipă mai mult, mai atent, poate că ar ghici, din felul în
care ea, pasărea, scrutează cerul, acea nostalgie dureroasă, mistuitoare, după imensa boltă
cerească, pierdută dincolo de gratiile coliviei.
Cântă şi captivă, ba, uneori, chiar şi cu ochii scoşi, dar cântecul acesta nu seamănă cu cel din
timpul nopţii şi nici cu cel din zori de zi.
O altă pasăre răspunde, undeva, din apropiere.
Vor fi chemări de dragoste, sau plânset, jelanie?
Vezi tu, omule, cântecul acesta îţi place şi îţi pare nespus de frumos, dar nu ştii câtă durere şi
tristeţe ascunde în el.
Deschide colivia, omule, şi… lasă pasărea să zboare!

NELY

Student – boboc!
Prin urmare… student.

106
Până la începerea cursurilor, dispun de timp după bunul plac şi dacă aş vrea, zbor prin înălţimi
ca pasărea cerului.
Tinereţea şi libertatea mea, sânt bunuri ce mă îndreptăţesc la o imensă şi pură bucurie; bunuri
– izvor de iluzii – legate de o lume aparte, de basm, plină de neprevăzut şi de ispite calde,
turburătoare.
Aşa… ar trebui să fie.
Totul ar trebui să fie aşa: plăcut şi frumos, nespus de frumos.
Iar din viaţa aceasta – vis, să se desprindă vag, abia bănuit, idealul.
Să-l desluşesc cu greu, din tăinuita lui ascunzătoare şi să-l trăiesc intens, cu voluptate.
Fantezia, gândurile, să zburde libere, fără frâu, până hăt departe, departe!…
Dar… nu ştiu de ce, iată, mă copleşeşte un fel de melancolie, ceva aşa… ca un dor nestăvilit,
aproape dureros.
Mă pomenesc deodată, blestemând singurătatea din jurul meu, izolarea de lume, cât şi tristeţea
care mă roade, mă sfâşie.
Beţia asta afurisită mă ajunge de obicei când îmi amintesc visele de aur, visele pe care le
făuream în taină, ca un mare meşter-făurar, în legătură cu clipa aceasta, cu ziua când voi ajunge
student.
Şi iată, ziua mult visată a sosit, este asta, azi.
A venit deci, dar…
Nu ştiu, nu pricep, de ce toamna aceasta – o toamnă ca fiecare alta – cu obişnuitele frunze
ruginite şi vânt răcoros, pare parcă, totuşi, mai altfel decât toate toamnele de până acum?
Cerul, posomorât şi înnorat, strecoară în inima mea, dornică de sincere şi calde bucurii,
melancolia şi urâtul unei lumi întregi.
Ba, mai mult, simt duhul morţii, plutind prin preajmă, peste cuprinsul firii, grea şi neagră
prevestire.
Altceva nimic, dar absolut nimic, aparte, măreţ, frumos.
Nici o înfiorare cel puţin, oricât de palidă, oricât de vagă.
Nimic!
Stând aici, pe această bancă, în grădina publică, observ lângă pantofi, un firicel de iarbă, gălbui
roşcat, veşted, aproape uscat.
S-a stins jalnic, anonim.
Ridic privirea şi văd cum, pe un ram, s-a mai desprins o frunză.
Dansează prin aer în piruete, un dans banal, grotesc şi apoi cade – nădejde spulberată – lângă
alte frunze, la fel de ruginite şi la fel de moarte.
Frunzele, cerul înnorat, vântul răcoros şi umed, strecoară în inimile noastre – pasageri grăbiţi ai
vieţii – rezonanţe adânci şi grave, triste şi dureroase poeme de toamnă…
Şi rând pe rând, una câte una, frunzele cad, plutind prin aer, iluzii spulberate ale unor
pensionari octogenari.
La orizont, într-un decor de roşu sângeriu, apune soarele, de parcă s-ar săvârşi din viaţă,
într-un abator clandestin, măreţul Taur-Împărat.
Şi gândurile, gândurile… păsări pururi călătoare, zvâcnesc sprinţare, hoinare, prin lumi tainice,
de basm.
Când se reîntorc la cuibul lor şi se adună roi greu, sub fruntea înfierbântată, e cel mai limpede
semn de oboseală.
Acum mai pot zâmbi?
Nu, nu!
Şi totuşi, discret, abia bănuit, mă fură parcă o frântură de vis roz, plăcut, ceva nedefinit, dar care
mă îmbie să cred şi să sper.

107
Ceva care mă îndeamnă, mă îndârjeşte şi poruncind, mă sileşte să îndrăznesc, să lupt.
Da, da. Să lupt cu înverşunare, hotărât, împotriva a tot ce-i urât şi laş, împotriva întunericului, a
răutăţii, a indiferenţei.
Să ajung ceva, aşa… un atotputernic, care porunceşte cu îndrăzneală:
– Gata!
În foc, toate necazurile!
Şi-apoi, cu înverşunare, să izbesc cu ciudă şi dispreţ, prezentul făţarnic şi fals.
Să strig chiar revoltat:
– Piei, lume ipocrită!
Apoi, potolit, să mă alătur altor oameni, să-mi alin durerile şi să scornesc alte legi, mai blânde şi
mai drepte.
Cine poate deci, şi vrea, hai, să păşească pe urmele lui Prometeu!
Eu, unul, sânt gata.
Voi fi primul, cel dintâi răzvrătit.
Să aprindem pe culmi focul şi foc să ardă în inimile astea.
Clipa-viaţă, să se petreacă într-un decor de pură şi măreaţă libertate.
Piară trecutul, cu toate păcatele lui!
De astăzi înainte, să nu mai greşim, iar cântecul, cântecul nostru, fie imn de înălţare.
Idealurile, să crească şi să se împlinească, cât munţii, până în cer, în veşnicie.
Să nu mai admitem “botniţa” şi nici domnului Scârţ-Scârţ, să ne indice el, Dumnezeul!

*
* *

Grădina publică este unicul meu refugiu.


Vin aici să asist la clipa solemnă, când împăraţii pomi îşi dezbracă hlamida lor de frunze, iar
elevele, în uniforme noi, cu obrăjorii rumeni, visează, furate de cine ştie ce gând nostalgic.
Grădina publică, în aceste ultime zile de toamnă, are ceva sobru şi măreţ, ca un templu de
închinare.
Prin aer, mai pluteşte vag, parfumul celor din urmă petale, iar scripcarul orb, de la restaurantul
din apropiere, cântă monoton şi trist, poate cel de pe urmă cântec de iubire.
Aşa mi-am petrecut până acum vremea, singurătatea, visând şi aşteptând.
Ce?
E greu de ştiut!
Oricum, aici, stând pe bancă, lăsăm gândul să rătăcească în voie, departe, oricât de departe.
Vremea trece cheflie pe lângă mine, hohotind prelung, ironic, ca despre o altă minune a lumii.
Când bănuiam că mi-am pierdut gândul, rătăcit undeva departe, departe, ştiam că prin apropiere,
pe ici, pe undeva, pe la gene, a venit... Moş Ene.

*
* *

Nu-mi plac – din principiu – întâmplările, surprizele, nici bune şi nici rele.
Nu-mi plac nici belele, care cad aşa, din senin, pe capul bietului om.
Neprevăzutul, atotputernic suveran, ne pândeşte la fiecare pas şi ne ameninţă din clipă în clipă,
dar, atât cât este posibil, eu încerc să-l ocolesc, să mă feresc din calea lui.
Şi totuşi,… de data aceasta, iată, n-a fost chip să scap.
Nenorocirea a venit spontan şi categoric.
O cheamă Nely şi-i fiica domnului primar.
Am cunoscut-o aici, în grădină.

108
E tânără, sprintenă, vioaie, cu ochii umbriţi de gene lungi şi cu zâmbetul uşor, abia schiţat.
Are glasul cald, catifelat şi chiar puţin alintat.
Din ziua în care am cunoscut-o, am îndrăgit atât oraşul cât şi pe “părintele” lui, domnul primar,
cu toate că n-a făcut prea multe în urbea pe care o cârmuieşte.
Dar, dacă Nely mi-ar spune numai o singură dată “tu”, cred că m-aş închina în faţa primăriei,
cum se închină credincioşii în faţa catedralei.
Eh, dragoste, dragoste!
Nu-i de mine fiica unui primar, o ştiu, dar… ce să fac?
Ce să fac?
Uneori, iubirea e ca blestemul.
Într-o zi, însă, am să-i spun deschis.
– Nely, ştii tu cât îmi eşti de dragă?
Asta, dacă voi avea vreodată atâta putere şi îndrăzneală.
Acum însă, de câte ori o văd o salut cuviincios şi atât,
Ea răspunde distant şi trece mai departe.
Din cauza aceasta, focul dragostei mă mistuie cumplit zi de zi.
De aceea şi vin aici, în grădina publică.
Până una-alta, doar ea, grădina, mă mai înţelege.
Dar, se pare, sânt cele din urmă zile blânde.
Ca mâine, pomii vor fi goi-goluţi, iar ea, grădina, va rămâne singură şi pustie, cum mi-e inima
mea acum.
Voi sta deci şi astăzi, ca în toate celelalte zile, până târziu de tot, numărând ultimele frunze ce
au mai rămas pe ramuri şi apoi, abia după aceea voi pleca de aici.
Voi pleca, căci ea, iubita, nu va mai veni.
Toamnă târzie şi tristă!
Toamnă…
Adio nădejdi, adio şi tu, grădină dragă!

*
* *

Casa domnului primar are numai două etaje, dar e înaltă, chiar foarte înaltă.
Dormitorul Nely-ei, este la etajul de sus.
Acum, mă aşteaptă.
Da, da.
Ea, Nely, mă aşteaptă.
A primit scrisoarea mea şi… iată, mă aşteaptă.
Cum am reuşit?
Aici, lucrurile nu sânt chiar aşa de clare, dar ce importanţă au amănuntele!
Odată ce ea mă aşteaptă, asta-i esenţialul şi-i de ajuns.
Aş intra simplu şi firesc, pe uşă, ca orice om, dar nimeni nu trebuie să ştie că ea, Nely, m-a
primit în dormitorul ei.
Nu trebuie să se ştie, cu toate că, de fapt, dragostea noastră nu are nimic vulgar, urât, meschin.
Dimpotrivă, este poate cea mai sinceră şi mai pură dragoste.
La uşa de la intrare, jos, face de pază un gardian public.
Este prezent la post zi şi noapte.
Fac de pază, probabil, mai mulţi gardieni, cu schimbul, dar, dacă nu-i cunoşti şi-i iei numai după
uniformă, pare că permanent, în post, este unul şi acelaşi gardian.
Ce să fac deci?

109
Este târziu, şi ea mă aşteaptă.
Nely, Nelyşor, dragostea mea arzătoare!
Singura soluţie, ca să ajung la ea, nu-mi rămâne decât să trec după colţ şi să urc până sus, pe
burlan.
De pe burlan, mă agăţ de balcon, care este chiar sub geamul ei.
Deci… curaj şi… cu Dumnezeu înainte!
Mă strecor pe lângă zid ca o umbră şi iată-mă, ajuns lângă burlan.
Inima, nenorocita, bate, bate prea tare pentru o simplă şi biată inimă!
Acum e acum.
Să vreau?
Să risc?
Dar ce rost au ezitările?
Trebuie să ajung la ea!
Deci, sus, băiete!
Cuprind burlanul în braţe, dar e rece şi parcă duşmănos.
Oare va rezista?
Fie ce o fi!
Am urcat puţin, apoi încă puţin şi încă.
Doamne, dar este aşa de simplu şi uşor!
Urc, urc mereu, iar obstacolele dispar ca prin minune.
Şi… iată-mă, sânt sus.
Arunc privirea numai o clipă în jos, dar nu disting nimic.
E beznă şi gol,
E acolo jos, un gol imens.
Simt un fior, căci sub mine s-a deschis o gaură enormă, gata să mă înhaţe, să mă înhaţe, să
mă nimicească.
Dacă n-ar fi lumina slabă, de la fereastra ei – consemnul -, care îmi înzeceşte curajul şi puterea,
probabil m-aş rostogoli în gol.
Înving însă primejdiile şi calm, lucid, ajung la balcon.
La geam, mă opresc jenat.
Ştiu: nu-i frumos să priveşti în dormitorul unei fete, dar dacă am greşit fereastra.
Privesc înăuntru.
Este oare ea?
Minunată floare a minunilor!
Dar e însăşi Venus, zeiţa purităţii şi a frumuseţii!
Este în patul ei, ispită caldă, acoperită de voaluri şi năfrămi uşoare.
Are buzele roşii, de sânge, iar ochii adânci, adânci.
Am bătut uşor la geam şi iar privesc înăuntru.
A tresărit – ciută – gata de fugă.
Spaima ei mă doare, mă arde.
Cum să-i dau de veste că sânt eu, eu, iubitul ei?
Dar iat-o: s-a desprins din spuma năfrămilor şi vine.
Vine!
Îmi deschide fereastra şi… pătrund în dormitor.
Mă opresc o clipă, mut de fericire, privind-o lung şi beat de atâta puritate şi candoare,
Mă priveşte şi ea.
Mă priveşte insistent şi cu îndrăzneală, dând de înţeles că m-a aşteptat şi m-a dorit.
Întind braţele s-o cuprind, dar ea mă opreşte cu un simplu gest, ducând un deget la buze.

110
A fugit apoi şi s-a vârât iar în pat, ascunzându-se printre voaluri şi năfrămi.
Şopteşte apoi:
– Vino!
M-am apropiat şi am îngenuncheat lângă pat.
Mă uit îndelung în ochii ei şi desluşesc adâncuri de necuprins şi lumini calde, blânde, dulci.
O mângâi uşor pe obraz, pe părul moale, mătăsos, şi înţeleg, ştiu bine, că se bucură şi-i fericită.
Am cuprins-o iar în braţe şi o sărut cu patimă păgână.
În ochi, i-a licărit o bucurie stranie, iar corpul ei a vibrat prelung, într-o ciudată şi turburătoare
simfonie, un fel de chemare grea, îndemn.
Este prima sărutare, acea sărutare-rugă, care vieţuieşte şi dincolo de moarte.
Am îmbrăţişat-o apoi iar şi iar, cu ardoare şi disperare.
Nu ne-am spus nici un cuvânt.
Orice sunet, ar fi spart în ţăndări, farmecul şi măreţia acelei sublime clipe.
Doar sufletele noastre, se înţelegeau între ele, datorită acelui glas lăuntric, al inimilor, în ritmul
lor greu şi plin de arzătoare aşteptate.

*
* *

Gardianul din faţa casei a fluierat prelung, strident.


O ţin pe Nely în braţe, dar privirea şi auzul sânt aţintite la cele ce se petrec afară.
Poate vreun trecător a observat când am pătruns prin fereastră, şi poate l-a prevenit pe gardian.
Fluierăturile se aud iar, mai insistente, spintecând liniştea nopţii şi pacea din odăiţa unde sânt
cu Nely.
Alte fluierături răsună deodată, din mai multe părţi.
Doamne, ce-i de făcut?
Nely este alături şi tremură.
Clipele trec încet, încet, de parcă ar fi veacuri.
Ce să fac?
Să fug ca un laş?
Nu!
E însă prea târziu, căci pe scară, iată: se aud paşi care urcă.
Se apropie: vine cineva.
Nely, cu ochii larg deschişi, înspăimântată, murmură:
– E tata!
Vai, e însuşi primarul!!
Probabil că are cu el şi arma de vânătoare, arma cu care împuşcă cerbi, urşi şi mistreţi.
Oare… aici, lângă Nely, voi pieri?

*
* *

Uşa s-a izbit de perete şi, în cadrul ei, apare primarul.


E negru de mânie.
O mână, o ţine la spate.
E clar: are revolverul.
Aş vrea să-i explic, să-l asigur, că n-am venit aici cu intenţii josnice, nedemne.
Nu, dar… unde mai încap explicaţiile!…
Încă o clipă de viaţă, şi apoi…

111
Cu ochii bulbucaţi de mânie, primarul s-a apropiat de mine şi, aducând mâna la spate, într-un
gest viclean, scoate şi îmi repede în faţă… o cană cu apă rece!

*
* *

Când m-am trezit pe bancă, în grădina publică, era noaptea târzie şi ploua.
Mi-am ridicat gulerul de la haină şi, tremurând încă, am pornit spre cămin.
O clipă numai, am aruncat o privire înapoi.
Părea că banca pe care am stat prinsese viaţă şi, ridicată într-o poziţie caraghioasă, râdea,
râdea ca o nebună.
Mai părea că prinseseră viaţă, înviaseră toate frunzele ruginite, moarte.
Şi toate parcă se molipsiseră de la bancă, râzând prelung, în hohote.
Era un râs cumplit, ca un vânt dezlănţuit.
Râdeau şi pomii, frământându-se caraghioşi, într-un dans fantastic.
Râdea însăşi grădina.
Şi… din tot hohotul acelei seri de toamnă, am desprins abia auzit, ca o bănuială, un crâncen şi
greu blestem:
– Poet să fii, băiete!

1938

UN PICTOR DE PEISAJE

Când a ieşit din biroul Excelenţei Sale, după zile de grea şi îndelungată aşteptare, pictorul de
peisaje părea de-a dreptul ameţit, o ameţeală amăruie, ca după un chef zdravăn cu băuturi
scumpe şi cu lăutari.
Aproape că nici n-a prins de veste, cum şi când anume s-a trezit din faţa Excelenţei Sale, înapoi
în sala de aşteptare, de unde pornise doar cu un minut-două mai înainte.
Întâmplarea părea stranie şi greu de înţeles, dar, dacă lucrurile erau privite pe ambele feţe,
până la urmă se vedea clas, că la mai mult nici nu trebuia să se aştepte.
De fapt totul a decurs obişnuit, normal, doar lui i-a făcut impresia că audienţa a fost altfel.
Partea stranie se desprindea de acolo, că el, fără a cunoaşte lumea aceasta cu ascunzişurile şi
tainele ei, o socotea o lume dreaptă, aşa cum – de altfel – ar fi trebuit să fie.
Greşea, fără îndoială, convins în simplitatea şi naivitatea sa, că omul este la fel cu cel pe care îl
făureşte dânsul pe pânză sau, aşa cum şi-l imaginează uneori, când visează cu ochii deschişi pe
vreo bancă din parc.
Acum, faptele veneau să-l dezică, să-l trezească la realitate, la o realitate aspră, dură şi fără
echivoc.
De fapt, ce-l mânase aici, la Palatul Rezidenţial, cu teancul de schiţe şi peisaje sub braţ.
Dacă socotea mai bine, problema lui era un fleac, ceva mărunt, de nimic, dar când trebuia
împlinită, căpăta deodată proporţii de vis himeric, un vis greu de stins.
Concret, vroia să-şi deschidă o expoziţie, cu cele mai reuşite peisaje ale sale, în sala festivă a
muzeului, unde se ţineau de obicei expoziţiile, nădăjduind că va izbuti să se impună, să fie
remarcat de presă, apreciat, după cum s-au lansat şi alţi pictori, înaintea sa.

112
De aceea a venit aici, aşteptând zile întregi, cu răbdare şi insistenţă, în dreptul uşii biroului
“Domnului Director de Cabinet” – cum stătea scris pe o plăcuţă de metal – pentru ca în cele din
urmă să poată ajunge în audienţă la Excelenţa Sa.
Acum, când întâmplarea este consumată, încearcă să-şi lămurească cele petrecute la un
moment dat, şi, încet-âncet, simte cum îl cuprinde o revoltă grea, amară.
Gândurile, roi, îi dau târcoale şi-l sfârtecă sălbatic, cerându-şi partea lor de suferinţă, de durere.
Încearcă să descifreze, din noianul atâtor fapte ciudate, sensul real, argumentul de bază al
refuzului, cu toate că, la drept vorbind. n-a fost un refuz categoric, evident.
Din contra, mai curând s-ar zice că a fost ceva aşa… ca o turburare de ape, ceva din care au
început să crească, să se desprindă în şir lung chipuri omeneşti, diferite ca înălţime, dar semănând
toate între ele şi toate aducând cu propria lui înfăţişare.
La un moment dat îşi pierdeau contururile, devenind doar nişte umbre, parcă fantome, dintre
care una se distinge ceva mai clar, aducând a meşter olar, un meşter hărăzit să se zbuciume din
greu, încercând să refacă, să întregească, din câteva cioburi răzleţe, ulciorul fermecat din basm,
plin cu vise de aur.
… Şi apoi, iar se învolbura apa, din care răsărea tot el, dar sub chip de pasăre-peşte, care
zbura-zbura, poposind la o vreme dinaintea “Domnului Director de Cabinet”, care grav, ţeapăn şi
încruntat, i se adresa de parcă ar fi lătrat:
– He?
Ce vrei?
Când iarăşi se învălmăşesc apele, se distinge, ca dintr-o oglindă aburită, chipul Excelenţei Sale,
cu faţa teşită şi lucioasă, distant, rece, cu capul acela imens, care se desprinde de trup brusc
parcă fără gât şi care mormăie acelaşi:
– Ce vrei?
Glasul i-a pierit şi nu reuşeşte să răspundă, ba, a îngheţat pe locul acela, a încremenit şi
aşteaptă.
Aşteaptă cu sete, cu o sete arzătoare, să audă altă vorbă, să surprindă alt gest, ceva mai cald,
mai omenesc, ceva care să reprezinte acea punte de legătură între el, un modest şi biet pictor de
peisaje, şi Excelenţa Sa, somitate politică, om al zilei, cel care face şi desface totul cu extremă
uşurinţă.
Într-un târziu aude, simte cum masa informă de grăsime şi carne din faţa sa, strânsă într-un
costum scump, din stofă englezească, se mişcă, se foieşte în fotoliu, ca să geamă gutural, cu vădit
dezgust:
– Ce vrei?
– Eu, Excelenţă…
Bine, geme iar Excelenţa Sa, lasă petiţia aici!
Face apoi un semn, poate că audienţa s-a terminat sau poate că este prea plictisit şi obosit, un
semn, care aici, în limbaj oficial, este totuşi limpede şi clar.
Pictorul de peisaje însă nu-l înţelege şi nici nu şi-l poate explica.
Dimpotrivă, într-un târziu, încearcă sfios să-şi spună păsul şi chiar începe să depene câte o
vorbă – din vorbele repetate în gând zile de-a rândul – vrând să justifice motivul care l-a adus aici,
nădejdile de care îşi legase visele lui de mâine.
Dar… a apărut chiar atunci “Domnul Director de Cabinet”, poate chemat, în urma unei simple
apăsări pe vreun buton secret, dând înţeles şi claritate semnului acela, pe care el nu l-a priceput.
Apoi, uşurel-uşurel, ““Domnul Director de Cabinet” l-a împins de spate, ba încă cu oarecare
eleganţă, înapoi, până în sala de aşteptare.
Aici, cu chipul înăcrit, otrăvit, scăpărând scântei din ochi, ţipă furios, isteric:
– Gata!

113
Ce mai vrei?
– Nimic.
Nimic, a mai adăugat o dată, dar şi-a dat seama imediat că era de prisos să mai discute.
Şi-a luat grăbit pălăria de pe calorifer, unde o lăsase, şi, sfielnic, s-a strecurat în coridorul lung şi
îngust.
Străbate aproape alergând coridorul, năvălind afară furtună, dornic de soare şi de aer curat.
Ba, gardianul de la intrare, văzându-l repezit şi agitat, îi strigase chiar:
– Hai, domnu!
Domnu!!
El însă, s-a dus înainte, fără să întoarcă privirea, fără să răspundă.
Fuge aproape înspăimântat de lumea aceasta, lume în care mai totul se reduce la “Ce vrei?”,
rostit cu asprime, brutal.
În stradă. îşi roteşte privirea prin părţi şi trezit parcă dintr-un somn cu vise urâte, strânge sub
braţ cu părintească dragoste teancul cu schiţe şi peisaje, după care oftează adânc, a om necăjit.
Porneşte apoi încet, îngândurat, pe uliţa umbrită de castani, în vale, către periferia oraşului,
acolo unde îşi duce acum viaţa, pentru a se închide în cămăruţa lui scundă şi întunecoasă, spre
a-şi potoli necazurile, clocotul din inimă şi din priviri.
Îl mai doare încă cumplit acel “Ce vrei?”, tăios şi aspru, ca o pălmuire.
De aceea îl copleşeşte şi acum amărăciunea, durerea.
– Ce vrei? aude răsunând stridentă, întrebarea “Domnului Director de cabinet”, şi ca un ecou,
ironică, face explozie alta:
– Ce vrei? glasul Excelenţei Sale, aspru, dur, ca o sentinţă grea de condamnare.
Dacă se sfătuiau amândoi, să-i pună aceeaşi întrebare pe acelaşi ton, nu reuşeau s-o facă cu
atâta precizie şi îndemânare.
Cu fruntea plecată în pământ, se descoperă la un moment dat printre gâze, tot el, dar mic, mic
şi umil, cu teancul de schiţe şi peisaje sub braţ înclinând-se adânc:
– Excelenţă, eu sânt…
– Bine.
Lasă petiţia aici!
Apoi, ca prin vis, îl vede pe “Domnul Director de Cabinet”, care apare ca o marionetă
caraghioasă, săltând, tras pe sfori.
Se opreşte în loc, pe trotuar, cu chiul încruntat şi având senzaţia că a îmbătrânit cu cel puţin
zece ani, în ultimele zile.
Simte apoi cum îl îneacă revolta, cum îi gâlgâie sângele prin vine, dar… tace, tace, să nu i se
audă cumva, durerea aspră şi haină, mânia surdă care-i gata să izbucnească vulcanică, potop.
Se rupe apoi din loc şi porneşte încet, abătut, învins, spre periferia oraşului, în mahalaua
sumbră, sărăcăcioasă, cu oameni nevoiaşi, rufoşi, dar unde aceştia sânt mai înţelegători, parcă
mai oameni.
A fost de ajuns o săptămână de bătut drumuri spre palatul rezidenţial, o săptămână cât a stat
lumânare lângă uşa sălii de aşteptare, ca să afle în cele din urmă felul cum se fac şi se desfac aici
socotelile şi cine sânt vestiţii “granguri” aurii, care îşi au cuibuşorul călduţ, din puf şi din mătase.
Trăieşte fiecare moment intens, viu, durerea de viu, în timp ce păşeşte spre mahalaua lui.
Trăieşte o realitate care pare mai curând vis, un vis cu monştri şi himere, un vis sumbru, când
vrajă, când blestem.
… Şi din întunecimea acestei realităţi-vis, se conturează mai clar o frântură, când apare acolo,
în biroul “Domnului Director de Cabinet”, o fustă şi doi genunchi rotunzi şi rozi:
– O! Ce plăcere!
Sărut mânuşiţele, scumpă doamnă!

114
Pare acelaşi glas, glasul care rosteşte ca un lătrat acel “Ce vrei?”; şi totuşi, parcă n-ar fi chiar
acelaşi.
Acum răsună cu totul altfel: mieros, catifelat, dulceag:
– Poftiţi, vă rog!
Luaţi loc, scumpă doamnă…
Abia acum se dumireşte că “Domnul Director de Cabinet” are două feluri de a vorbi, ba, atunci
când trebuie, ştie chiar să şi zâmbească.
Iată însă cineva: un bărbat înalt, cărunt pomădat din abundenţă, cu mănuşi albe, fantezie şi cu
o brăţară masivă de aur la mâna stângă:
– Respectuoase plecăciuni, domnule…
Pictorul de peisaje se scutură ca după un coşmar, ridicând fruntea şi privind cu îndrăzneală
înălţimile albăstrii ale cerului.
În pupile, îi arde un foc mocnit, mistuitor, dar treptat, treptat, înălţimile îl fură şi simte cum
amărăciunea din inimă se înroşeşte, dispare.
Privirile i se îmbunează, devenind mai blând, mai blajin.
Priveşte încă o dată cerul, pomii înverziţi, casele – unele arătoase, altele modeste – oamenii
care trec pe stradă într-un sens sau altul şi devine deodată bun şi înţelept, atât de bun şi înţelept,
încât este gata să ierte oricui, orice răutate, ba, are convingerea că ar ierta şi acel “Ce vrei?” răstit,
lătrat.
Dar iar îl cuprinde mânia când îi răsună în urechi, linguşitor:
– Respectuoase plecăciuni, domnule…
– Hm! Canalie! îl fulgeră un gând, va să zică, nu oricui îi strigi “Ce vrei?”.
Încearcă să grăbească, să ajungă cât mai repede acasă, dar se opreşte ispitit de un gând, un
gând care îl poartă la liniştea din parc, unde visează uneori ziua în amiaza mare, cu ochii deschişi.
Face cale întoarsă şi se îndreaptă spre parc.
Aici, cel puţin, ştie că nimeni nu-i va striga strident:
– Ce vrei?
Dimpotrivă, este convins că oamenii care vin aici, puţini la număr, sânt mai toţi nişte obidiţi ai
soartei, ca el, ca atâţia alţii.
Oamenii care vin aici, se plâng probabil în taină, în gând, acelui dumnezeu atotputernic, de la
care aşteaptă împlinirea năzuinţelor lor şi realizarea celor mai năstruşnice visuri.
Oricum, în parcul cu alei înguste, cu pomi înalţi ori scunzi, în bătrânul parc cu ronduri i straturi
multe de flori, cu ciripit de păsărele, chiar oameni răi dacă vin, devin buni, mai blânzi.
În parc, ca în oricare altă parte, este soare şi umbră, dar, îngrijit, măturat şi stropit încă din zori,
soarele şi umbra de aici parcă ar fi mai plăcute, mai blânde.
El, vine destul de des aici şi, de fiecare dată, aşterne pe paginile blocnotesului tot felul de schiţe
şi imagini.
Îi place să creioneze aşa, din câteva linii uşoare, un mănunchi de flori, un pensionar gârbov
sprijinit într-un baston, ori o elevă sprintenă cu zulufii în vânt.
Fiecare schiţă îi aduce o mulţumire adâncă, sinceră, convins că a realizat din acele linii uşoare,
fugare, o mică şi duioasă poveste pentru oamenii buni din lume.
Îi place să deseneze, mai ales că atunci când lucrează, este atât de absorbit, atât de absent şi
străin de tot ce se întâmplă în jurul său, încât chiar dacă l-ar striga cineva pe nume, el n-ar auzi,
n-ar ridica privirea de pe micuţa şi duioasa lui poveste pentru oamenii buni din lume.
Astăzi, însă, pictorul de peisaje este abătut şi trist.
Viaţa i se pare o povară, o crâncenă zbatere.
El n-a visat nicicând pumni de aur, palate, ori chefuri cu băuturi scumpe şi cu femei, n-a căzut
rob niciunei ispite, ci a năzuit să-şi ducă existenţa demn, cu fruntea sus.

115
Ceea ce l-a atras mai mult, adevăratele lui nestemate au fost… o ramură încărcată cu flori, un
ciripit de pasăre sau… in fluture cu aripile catifelate.
Numai în faţa acestor frumuseţi se bucură şi este fericit.
Astăzi, însă, pictorul de peisaje este abătut şi trist.
Are simţământul că în adâncul fiinţei lui, undeva, pe lângă inimă, ceva, un ce nedefinit, pare că
s-a surpat, s-a prăbuşit.
Este mulţumit când unii îl laudă, pentru pânzele sale, pe care surprinde privelişti e prin
împrejurimi, dar cât se trudeşte la ele, numai dânsul ştie.
Anii de şcoală au zburat pe neprins de veste, ca nişte pui din cuibul lor, iar alţi câţiva, petrecuţi
în atelierul maestrului Paladi, i-au întărit convingerea că de aici încolo, poate meşteri şi singur câte
o schiţă, câte un peisaj.
S-a instalat deci în mahalaua aceasta, la nişte oameni nevoiaşi, pentru care puţinul lui mai avea
un rost, mai însemna ceva.
Când a pornit spre palatul rezidenţial, cu gândul de a se înfăţişa Excelenţei Sale, nădăjduia că
va găsi o înţelegere, un sprijin oarecare.
N-a crezut nici o singură clipă că va fi întâmpinat cu:
– Ce vrei?
Uitat pe bancă, în parc, gândeşte:
Ce le-am cerut, la urma urmei?
Luna sau soarele de pe cer.
Nu.
Am vrut doar să le arăt câteva poveşti pentru oamenii buni din lume, poveşti făurite cu atâta
trudă şi sârg…
Dacă le priveau, cel puţin fugar, poate că mă ajutau să deschid o expoziţie, dar…
Ochii lui albaştri clipiră cu neastâmpăr, lăsând să se vadă limpede, o amărăciune grea, o tristeţe
adâncă, dureroasă.
Era aproape de amiază, iar în parc nu se vedea nici un om.
Privi aleea în lungul ei şi, deodată, tresări înfiorat.
În ochi i se aprinse o luminiţă ciudată, stranie, ca în faţa unui miracol.
În lungul aleei se înşirau plopi înalţi, maiestuoşi, iar printre ei, alţi arbori mai scunzi, decorativi,
cu ramurile încărcate de verdeaţă şi flori.
Razele soarelui pătrundeau printre ramuri, săgeţi de aur şi argint, iar umbra şu lumina, îmbinate
între ele, ţesute parcă, împodobeau aleea, transformând-o într-o cărăruie fermecată, din trepte ce
urcau sus, sus de tot, aproape de slăvile cereşti.
Şi…nu era nimeni, dar absolut nimeni, în tot parcul.
Doar el, el singur, un pictor de peisaje.
Mai privi o dată aleea, îndelung, atent şi neclintit, cu aceeaşi stranie strălucire în priviri şi, încet,
ca sub vraja unei porunci de nestăvilit, îşi scoase mecanic blocnotesul din buzunarul hainei,
creionul şi, într-o încordare voluptoasă, de nestăvilit, începu să tragă linii, o furtună de linii mai
subţiri sau mai groase, pe albul imaculat al hârtiei.
Era o goană, un dans sălbatic.
Şi încet, încet se conturau plopii înalţi şi maiestuoşi, arborii decorativi încărcaţi de frunze şi flori,
aleea – scară din umbră şi lumină – cerul siniliu, îndepărtat, şi parcă şi liniştea, tăcerea aceea
grea, care învăluia acel colţ de parc.
Încă un peisaj prindea viaţă, încă o poveste minunată, când… auzi deodată:
– Ce faci aici?
Hai??

116
Creionul se poticni pe luciul alb al hârtiei şi încremeni, iar inima, inima pictorului de peisaje se
smuci din piept pitulice, gata de un zbor lung, lung!…
Când întoarse privirea, văzu deasupra lui, cu picioarele răşchirate, zgâit, un gardian public,
noduros la chip, cu mustăţi groase şi ciupit de vărsat, care, cu un râs hodorogit şi tâmp, mai
întrebă o dată:
– Hai?
Ce-i asta? şi întinse bastonul de cauciuc spre foaia de hârtie.
Un desen, a murmurat el încet, ca pentru sine.
– Aha, un desemn! s-a dumirit gardianul şi mai râzând o dată hodorogit, strident, porni din loc,
târându-şi cu greu bocancii lui mari, cazoni.
Pictorul de peisaje a vrut să-şi continue lucrul, să termine peisajul, dar îl apăsa cumplit vocea
gardianului, groasă şi hârbuită de alcool:
– Ce faci aici?
Hai??
– Desenez, a murmurat, sau poate a gândit numai şi asculta cum vocea aceea se multiplica, se
întărea, făcând să se cutremure aerul:
– Ce faci aici?
Hai??
Şi glasul acesta smucit, răstit, se înfrăţi cu alte glasuri, la fel de stridente şi de grave, care îl
asurzeau, îl copleşeau.
– Ce vrei?
– Ce faci aici?
– Ce? Ce? Ce?
– Hai?
– Ce vacarm, Doamne! se gândi o frântură de clipă şi îşi aruncă privirea în lungul aleii.
Privi uimit aleea, apoi peisajul de pe hârtie.
Nu mai era acelaşi.
Nici aleea nu era aceeaşi.
Plopii înalţi şi maiestuoşi se clătinau înfioraţi de adierea unui vânt uşor, foşnind şi susurând
parcă:
– Ce vrei?
– Ce faci aici?
– Ce? Ce? Ce?
– Hai?
Iar arborii decorativi, scunzi şi noduroşi, întregeau susurul cu ţipete ascuţite şi veninoase.
– Ce vrei?
– Ce faci aici?
– Ce? Ce? Ce?
– Hai?
Pictorul de peisaje s-a ridicat de pe bancă, cu inima îndurerată şi cu ochii plini de lacrimi.
Apoi încet, abătut şi trist, strângându-şi îndurerat cartoanele cu peisaje, porni spre mahalaua
lui, purtând în priviri şi în inimă, povară uriaşă, doar un singur fragment, o frântură numai, din
marea şi dureroasa decepţie a oamenilor naivi şi buni din lume.

117
LEALEA

Uliţa pe care locuiesc este îngustă şi cotită, una dintre străduţele acelea, modestă şi umilă, care
poate fi întâlnită la tot pasul prin oraşele de provincie.
La început – drept vorbind – mi-a fost aproape groază de fundătura aceasta, dar mai pe urmă,
încet-încet, m-am obişnuit cu liniştea ei odihnitoare, ba chiar mi-a devenit dragă.
Abia mai târziu i-am descoperit farmecul ie ascuns, calitate care scapă la prima vedere şi mai
ales unui trecător grăbit, dezinteresat.
Îmi plăcea poate pentru că străduţa aceasta păstra în tot lungul ei, şi îndeosebi vara, pe vreme
călduroasă, o răcoare şi o umezeală moleşitoare, lenevoasă, ceva care aducea cu desişul unui
codru, sau cu farmecul şi liniştea unei poieni.
Casele, înşirate modest pe o parte şi alta, răsăreau de printre pomi cu aceleaşi şi aceleaşi
ghivece de flori pe la ferestre.
Tufele de liliac aruncau priviri sfioase peste creasta gardurilor înalte din scândură ori şipci.
Când am descoperit însă la colţ, pe un perete coşcovit, o tăbliţă ruginită căreia cu greu i-a
descifrat taina: “Str. 11 iunie”, de atunci mi-a devenit şi mai dragă.
Prin urmare, “11 iunie! era o stradă ca oricare alta, cu tăbliţe, numere şi denumire proprie, o
stradă în toată puterea cuvântului, cu – bineînţeles – neajunsurile şi cotiturile ei.
– Oho! mă gândeam dacă “11 iunie” ar fi cost ceva-ceva mai largă şi mai dreaptă, de… cine
ştie! poate se numea pompos… bulevard.
În sfârşit, poate că nici atunci n-ar fi însemnat prea mult, dacă n-aş fi întâlnit-o aici, pe strada
aceasta, pe Lealea.
Lealea, păcat şi blestem, copilul acela suav şi delicat, cu ochii albaştri – blânzi, cu chip de
păpuşă stricată.
Trăitorii de pe strada aceasta o dezmierdau cu vorbe simple şi aproape banale, ca păpuşică,
puiculiţă, porimbiţă, şi încă atâtea altele, dar, de fapt, ea era în realitate, o îngrămădire de patimi şi
ispite, un fel de viaţă şi moarte, amestecate diabolic în acelaşi chip suav, pur, feciorelnic.
Oamenii de pe “11 iunie” păreau să fie potoliţi şi blânzi, oameni la locul lor, care nu se ţineau de
sfadă şi sudălmi ca pe alt străzi.
Eu veneam în oraşul acesta, proaspăt angajat într-o funcţie modestă şi repartizat la atelierele
C.F.R.
Veneam într-o zi de primăvară, cu mulţi salcâmi înfloriţi şi hotărât să-mi croiesc aici un rost,
să-mi leg existenţa de bucuriile şi existenţa acestui bătrân oraş provincial.
La serviciu, un mecanic, om simplu şi foarte binevoitor, m-a îndrumat să-mi caut locuinţă pe “11
iunie”, la un văr al său şi totodată frate de cruce.
Proprietarii mei, un bătrânel vioi, fost arhivar la tribunal, şi soţia sa, erau oameni liniştiţi şi buni,
un fel de pâine caldă pe care s-o pui pe rană.
Mi-au închiriat odăiţa lor cea mai spaţioasă şi mai bună, ei mulţumindu-se. cu precădere, să-şi
facă veacul la bucătărie şi prin curte, cu treburile gospodăreşti.
În spatele casei aveau o grădiniţă cu câţiva pomi şi vreo două-trei straturi de flori, iar în rest
iarbă, multă iarbă, crescută anarhic, peste tot.
Alături, gard în gard cu grădiniţa, locuia moş Pavel, un pensionar, împreună cu nepoata sa
Lealea, rămasă orfană acum şapte-opt ani, când şi-a pierdut părinţii în urma unei epidemii care
făcuse ravagii.
De fapt, Lealea era încă un copil, căci avea doar vreo 14-15 ani, dar, tot întâlnind-o în fiecare
dimineaţă, ea plecând la liceu, iar eu la serviciu, ajunsese pentru mine o obsesie, un chin.

118
În dimineaţa când – din întâmplare – n-o întâlneam, trăiam o nelinişte grea, apăsătoare, o
spaimă crâncenă care mă rodea cât era ziua de mare.
În restul zilei şi în mod obişnuit, în drumul nostru matinal, Lealea mi-o lua înainte, fără să ştie
probabil cu câtă sete arzătoare îi admiram din urmă mersul uşor şi sprinten, părul fluturat pe umeri,
ori mlădierea corpului, trestie în adierea vântului.
Vecinii o salutau ca de obicei cu “bună dimineaţa”, la care adăugam şi inevitabila dezmierdare
“păpuşico”, “frumoaso”, “porumbiţo”, încât mereu o vedeam cum roşeşte până în vârful urechilor,
răspunzând de cele mai multe ori repezit şi îmbufnată.
Într-o dimineaţă, fiind aproape numai noi pe toată strada, grăbesc pasul şi, când ajung în
dreptul ei, o întreb ca pe o veche cunoştinţă:
– Nu-i prea târziu, şi adaug accentuat, “frumuşico”?
N-a răspuns nimic, dar mi-a aruncat o privire cumplită şi a roşit foc.
Grăbi pasul, cu intenţia vădită să scape cât mai repede de mine, dar am grăbit şi eu, necăjind-o
şi mai rău.
– Aşa te-au învăţat la şcoală, domnişoară, să nu răspunzi la întrebarea unui biet trecător?
Tocmai ieşeam de pe “11 iunie” şi, supărat că nu mi-a răspuns, sau poate supărat pe mine
însumi, pentru insuccesul meu, în loc să-i cer iertare am adăugat şi mai câinos:
– Mă mir că te porţi aşa, doar ţi-am zis şi… frumoasă!
La capătul străzii, de la casa cu peretele coşcovit şi cu tăbliţa ruginită, ea o lua la dreapta, iar eu
la stânga.
De aici, după ce s-a uitat încă o dată şi mai mânioasă la mine. a rupt-o de-a dreptul la fugă,
încercând să scape cu orice chip de otrava vorbelor mele.
Din dimineaţa aceea mă ocolea vădit, categoric.
Acum pleca mult mai devreme la şcoală, trecând prin dreptul geamului meu grăbită şi cu
privirea întoarsă în cealaltă parte, demonstrativ.
Şi astfel, dimineţile se scurgeau una după alta, fără nădejde de a o îmbuna cândva.
Într-o seară însă, veni în vizită, la proprietarii mei, moş Pavel, bunicul Lealei.
Venise să mai stea la taifas, ca între vecini.
Cu prilejul acesta, l-am cunoscut şi eu.
Ştiind că el este bunicul Lealei, l-am măgulit cu toate linguşirile posibile, entuziasmându-mă la
tot ce spunea, lăudându-i părerile politice cât şi strategia despre un eventual război.
În felul acesta, îi câştigam simpatia şi încrederea, determinându-l să vină pe la noi cât mai des.
Seară de seară, discutam ore întregi despre vrute şi nevrute, ba uneori ne opream chiar şi la
faptele diverse de prin ziare.
Altădată, analizam discursul vreunui ministru de externe, încercând să ghicim în dosul anumitor
afirmaţii alte înţelesuri decât cele arătate, ori făcând pronosticuri şi deducţii pline de neprevăzut şi
senzaţional.
Acum, nu-l mai măguleam şi nici nu-i dădeam toată dreptatea ca mai înainte, din care pricină
moş Pavel se înfuria amarnic, se făcea roşu ca racul, ameninţând că nu mai veni niciodată pe la
noi.
– Nu vreau să mă otrăvesc, zicea dânsul.
În seara următoare însă, apărea la portiţă, râzând şi gata de compromisuri şi pace.
Odată, ne-am contrazis mai înverşunat, pe o chestie aproape banală: eu susţinând vehement
că un război ruso-japonez va izbucni fără doar şi poate, Japonia fiind aţâţată şi ajutată cu
armament de către Germania hitleristă, iar moş Pavel, pretinzând că japonezii nu sânt atât de
naivi, să se hazardeze într-un astfel de război, care, pentru ei, este o sinucidere evidentă.
Ne-am ciorovăit până noaptea târziu, despărţindu-ne fiecare ferm pe poziţia sa.
A doua zi moş Pavel nu şi-mai făcut apariţia râzând, ca de obicei, şi nici în ziua următoare.

119
În faţa acestei situaţii, am recurs la un vicleşug şi, luându-mi o figură de pocăit, m-am dus eu la
el.
Nu-mi era de supărarea ei, căci n-ar fi avut tăria s-o ţină prea mult, dar, în felul acesta, îmi
bătătoream cărarea spre Lealea.
Am apărut la portiţă, mâhnit şi nenorocit:
– Te-ai supărat pe mine, moş Pavele?
Eu, bre omule?!
Vai de păcatele mele, da… de ce să mă supăr?
Apoi, vesel nevoie mare, i se adresă Lealei, care tocmai apăruse în prag:
– Îl cunoşti pe vecinul nostru, Lealicica?
Nu-mi amintesc dacă a răspuns ceva sau nu, dar ştiu că rămăsese acolo, pe prag, roşie ca o
sfeclă şi cu privirea pironită în pământ.
Aşa am ajuns să le fiu musafir aproape seară de seară.
Între timp m-am împăca şi cu Lealea.
Abia acum am avut prilejul s-o cunosc cu adevărat, admirându-i mişcările delicate, feline, cât şi
tenul pal cu rozul acela de petală din obraji.
Cu fiecare zi trecută, mă strecuram hoţeşte, tot mai aproape de sufletul ei curat.
Acum, regretam sincer purtarea mea din dimineaţa aceea.
Fusesem prea hain şi netrebnic.
Ea însă, bună, părea că uitase întâmplarea, o înmormântase pentru totdeauna,
Acum, îmi vorbea cu oarecare familiaritate, cu drăgălăşenie şi alint.
Ajunsese că-mi ceară tot felul de nimicuri, dar care mă obligau să le fac, să-i dau a doua zi
socoteală.
Sub haina acestor rugăminţi, eu bănuiam un oarecare interes, o afecţiune, cu toate că nimic nu
mă îndreptăţea la aşa ceva.
Într-o zi – bunăoară -, m-a întrebat alintându-se de ce nu las fumatul.
Eu, din grandomanie, i-am răspuns cu ifos, că acesta este cel mai simplu şi mai uşor lucru din
lume.
Ulterior, mi-am dat seama cu câtă uşurinţă îmi întinsese capcana, dar n-am avut încotro şi a
trebuit s-i dovedesc că nu sânt unul dintre aceia care se joacă cu vorbele.
Până la urmă am lăsat fumatul.
Toate acestea mă apropiau de Lealea, mă legam de ea cu lanţuri grele, adânc şi trainic.
Simţeam cum mă robea cu zâmbetul ei şăgalnic, cu privirea ochilor plină de mister, ori cu glasul
acela alintat, catifelat.
Se înfiripase în inima mea un simţământ aparte, sfios, curat, copleşitor.
Nu iubisem pe nimeni până atunci. căci viaţa mea o fost o continuă zbatere, un zbucium
permanent.
O viaţă amară şi plină de suferinţă.
Pentru întâia oară gustam din cupa iubirii, era prima nelinişte, primul fior.
Mă feream cu mare băgare de seamă să dau în vileag simţământul acesta, mai întâi pentru moş
Pavel, pe care în socoteam acum un fel de părinte.
Ştiam că un om de onoare nu trebuie să calce în picioare încrederea ce i se acorda, şi totuşi…
Da, da!
Am fost un netrebnic, un ticălos.
Cu o uşurinţă criminală, cu un simplu gest, eu am murdărit, am profanat cele mai sfinte
simţăminte.
Cumplită a fost însă şi ispita, clipa aceea de prăbuşire, de blestem.
Era într-o zi… o zi de sărbătoare, când moş Pavel trebuia să plece în oraş.

120
Ştiam aceasta încă din ajun şi mai ştiam că Lealea rămâne singură.
Prilejul acesta mă obseda clipă de clipă, era ca un fier roşu înfipt în creier, în inimă.
Ştiam că nu-i cinstit, nu-i drept şi m-am împotrivit din răsputeri, să mă desprind din gheara
cumplitului păcat, dar…
Am pândit din camera mea, din dosul perdelei, mai bine de două ceasuri, spionând strada,
trecătorii.
La un moment dat s-a ivit şi el, moş Pavel.
Era îmbrăcat ca de sărbătoare, cu pălăria neagră, cu boruri mari şi sprijinindu-se într-un baston
vechi de bambus.
Mergea încet şi parcă furat de gânduri, mergea ca toţi oamenii de vârsta lui.
Faptul că Lealea era singură mă obseda, mă ardea.
N-am crezut nici o clipă că voi fi în stare…
După plecarea lui moş Pavel, m-am furişat tiptil, prin grădină, până la ei.
N-am bătut la uşă, de teamă să nu atrag atenţia vecinilor.
M-am strecurat înăuntru încet, hoţeşte.
Tot hoţeşte am deschis şi uşa de la cămăruţa Lealei.
Ea, dormea.
Aţipise pe canapeaua ei, cu o carte deschisă şi uitată alături.
Am strigat-o încet, gâtuit de emoţie:
– Lealea!
Ea a deschis ochii şi a rămas uluită, dar apoi a zâmbit cu încredere, ca unui prieten de nădejde.
– Ce faci, Lelicica?
Dormeai?
– Da, aţipisem puţin.
Apoi ceva mai calm, prefăcut, am continuat.
N-ai auzit când am bătut la uşă?
– Nu, a îngânat ea, parcă cerându-şi scuză.
Moş Pavel, e plecat?
– Da.
S-a dus în oraş cu treburi.
– Şi...
Simţeam cum mă înăbuşă emoţia, cum mă divulg în intenţiile mele criminale, dar am făcut încă
un efort şi am continuat, aparent tot calm:
– Şi… se întoarce repede?
– Nu ştiu.
– Atunci… eu am să plec, Lealicica.
– Bine, a consimţit şi ea, şi reveniţi când se întoarce bunu.
– Da, da.
Chiar aşa m-am gândit şi eu…
Mi-am dat însă seama imediat, că în felul acesta se spulbera şansa pe care o avea, de partea
mea şi, aproape îngrozit, am adăugat pe loc:
– Dar, dacă mi-ai fi dat voie, eu… aş mai fi rămas puţin.
Sânt singur acasă şi mi-i aşa de urât!…
Se poate, Lealicica?
– Se… se poate, a răspuns nesigură, privindu-mă iar cu ochii larg deschişi, vrând parcă să
dezlege adevăratele mele intenţii.
Mi-am apropiat un scăunel de canapeaua pe care se găsea şi, cu cel mai desăvârşit calm, am
închis cartea, am pus-o pe o etajeră, apoi mi-am aţintit privirea pe chipul ei.

121
După somn, odihnită, radia o prospeţime crudă, prospeţimea unei flori surprinsă în plin răsărit
de soare.
După o tăcere grea şi îndelungată, am găsit puterea să murmur:
– Am să-ţi spun o taină, Lealea.
Vrei?
– Ştiu eu… trebuie să mi-o spui numaidecât mie?
Poate o spui lui bunu, când se întoarce.
– Nu, nu.
Taina aceasta, numai tu trebuie s-o ştii.
Şi cu vocea gâtuită, am adăugat în şoaptă:
– Vreau să ştii… Lealicica, că eu… te iubesc.
Te iubesc… peste măsură de mult.
S-a aşternut o tăcere adâncă, grea.
Înspăimântat, am întrebat-o:
– Te-am supărat?
Continua să tacă.
A tăcut vreme îndelungată, auzindu-i-se dar respiraţia agitată şi zvâcnetul inimii.
Într-un târziu am murmurat cu greu:
– Tu… tu nu-mi spui nimic?
A clătinat uşor din cap, în semn că nu, adică nu are ce să-mi spună.
Dar, imediat, a adăugat parcă cu spaimă în glas:
– Şi eu… te iubesc.
A întors apoi privirea spre perete, izbucnind în plâns.
I-am luat o mână, sărutându-i-o de mai multe ori.
Apoi, încet, cu teamă în fiecare gest, i-am întors privirile spre bine, întrebând:
– Adevărat, Lealea?
De data asta a clătinat din cap că da, cele spuse erau adevărate.
În ochi, îi mai jucau lacrimi curate, ca nişte briliante.
Îţi mulţumesc! am şoptit şi mi-am îngropat faţa în poala ei, mângâindu-i mâinile, genunchii.
– Îţi mulţumesc, Lealea! şi am cuprins-o deodată în braţe, cu sete păgână, sărutând-o pe buze,
pe ochi, mâinile, pieptul, tot, tot.
Ce s-a mai întâmplat, nu ştiu, nu-mi amintesc.
A fost totuşi ceva, aşa, ca o prăbuşire în moarte, sau poate în altă viaţă.
Când m-am dezmeticit puţin, Lealea era întinsă pe canapea, palidă şi abia dacă i se auzea
respiraţia.
– Iartă-mă, Lealea, am îngăimat, iartă-mă!
Apoi, m-am strecurat pe uşă, afară, cu simţământul ucigaşului care părăseşte locul crimei.
Fugeam acasă urmărit de jelania Lealei, cuţit înfipt în inimă:
– Ce-ai făcut?
Ce-ai făcut??

*
* *

După aceea, două zile la rând n-am mai dat pe la moş Pavel.
Trăiam o spaimă cumplită, de parcă aş fi făptuit un omor.
Ştiam că a nu trece pe la moş Pavel nu era soluţia cea mai fericită, dar nici de găsit, nu găseam
atunci altă ieşire, alt drum.
Mă perpeleam apoi şi de dorul după Lealea, căci din ziua aceea păream un aiurit, un bezmetic.

122
Pe tot ce puneam mâna, ieşea pe dos, anapoda.
Trebuia să fac ceva, s-o văd, să-i aud glasul, să-i simt făptura ei aproape.
A treia zi, pe înserate, cu un bob de mac, am trecut pe la ei.
Moş Pavel era acasă.
– He, he, hei! s-a bucurat bătrânul, ce s-a întâmplat, omul lui Dumnezeu?
De ce n-ai mai dat pe la noi?
Şi, fără să aştepte vreun răspuns, a strigat la Lealea:
– Fetico, adă sticla ceea.
Ştii tu care.
A început apoi să povestească, toate nimicurile prin care a trecut, ce anume a făcut între timp, o
spovedanie care părea că nu mai are sfârşit.
Eu tăceam şi ascultam.
Din când în când, beam paharul de ţuică şi simţeam cum o tristeţe cumplită că învăluie, mă
copleşeşte.
Îmi venea că-i spun aşa, dintr-o dată, toată ticăloşia mea, toată josnicia de care am fost în stare
şi apoi să-mi plec capul şi să-l las să mă lovească.
Am stat până târziu în seama aceea,
Lealea îmi aruncase doar o privire sperioasă, după care s-a dus să se culce.
Când să plec, după mai multe păhăruţe de ţuică, am spus repezit:
– Să ştii un lucru, moş Pavele: mie… mie mi-i tare dragă Lealea.
Aşa să ştii!
Am plecat apoi spăşit privirea în pământ şi am aşteptat.
Nu bănuiam care va fi reacţia, dar aveam impresia că lui moş Pavel i-a pierit dintr-o dată graiul,
amuţise.
Într-un târziu, după ce s-a foit puţin pe scăunelul lui, a murmurat:
– Ei, hei, băiete!
Care va să zică, aici era buba?!
Apoi a continuat, tot el, ca pentru mine:
– Mda!
Dragostea nu-i un păcat, vezi bine, dar…
Şi întorcându-se către mine, mai spuse aproape răstit:
– Dar Lealea e încă un copil, măi, omul lui Dumnezeu!
Şi-apoi… învaţă.
Cum de ţi-a trecut prin cap una ca asta?
Am tăcut apoi unul şi altul, am tăcut îndelung.
Într-un târziu am murmurat:
– Vroiam să ştii, moş Pavele.
– Şi ce-i, dacă ştiu? răspunse furios.
Dumitale ţi-e uşor s-o spui, că de!…nu costă bani.
Dar pentru mine?!…
Tăcu, stând cu privirea plecată în pământ şi ros parcă de un gând cumplit.
Aţintindu-şi deodată ochii asupra mea, rosti aproape ţipat:
– Ea, ştie?
Am simţit cum mă înăbuş, cum iese la iveală groaznica faptă, dar am mai avut puterea să clatin
din cap:
– Nu, nu ştie, moş Pavel.
– Apoi, a răsuflat moş Pavel bucuros, nici să nu-i spui, băiete.
Să-şi termine mai întâi învăţătura şi abia după aceea…

123
– Dar eu am să aştept, moş Pavele, zău!
O aştept oricât.
– Dacă aşa stau lucrurile, e frumos şi cinstit din partea ta.
Înseamnă că o iubeşti cu adevărat, cu toate că… nu prea am încredere în voi, tinerii de azi.
Iaca, însă, ce am să-ţi spun: nu zic nu, înţelegi?
O iubeşti… iubeşte-o, băiete, dar… să te ferească Dumnezeu să nu te porţi cinstit cu ea!
Auzi!
– Da, moş Pavele! şi vesel, nebun de bucurie, l-am luat în braţe, l-am sărutat pe amândoi obrajii
şi am fugit fericit acasă.
A doua zi, i-am spus li Lealei despre înţelegerea cu moş Pavel.
Cât de fericită părea!
Cu câtă dragoste şi recunoştinţă mă urmăreau privirile ei!
Din ziua aceea, viaţa mi se părea frumoasă şi darnică cu oamenii minunaţi, cu oamenii buni şi
blânzi.
Strada, străduţa aceea, ce dragă îmi era acum, cu căsuţele înşirate pe ambele părţi ale ei, cu
pomii şi tufele de liliac, care aruncau priviri sfioase peste creasta gândurilor înalte de scândură şi
şipci.

*
* *

Trecuse mai bine de o lună şi aveam impresia că trăim o altă viaţă.


Moş Pavel mă urmărea cu privirea pe sub sprâncene de fiecare dată, dar simţeam totuşi că nu
se împotriveşte iubirii noastre.
Dimpotrivă, uneori zicea că are câte ceva de făcut în casă şi ne lăsa singuri în faţa casei, să
gângurim ore întregi.
Într-o zi însă, moş Pavel mi-a făcut semn cu mâna, chemându-mă la ei.
Când am intrat în curte, cu privirea rătăcită, speriată, m-a tras după colţul casei, vorbindu-mi
repezit şi în şoaptă:
– Îi este tare rău, dragă băiete.
Ce să fac?
Plecându-şi privirea i cu vocea sugrumată, mai spuse o dată:
– Ce să fac?
Fără să scot o vorbă, am dat năvală în casă.
Lealea stătea pe canapea, pe aceeaşi canapea, şi tot cu o carte alături.
Când m-a văzut, a avut la început un gest de reproş, o mustrare parcă, dar apoi m-a învăluit
imediat într-o privire caldă, plină de dragoste şi mulţumire, schiţând un zâmbet uşor.
Am îngenuncheat lângă canapea şi luându-i o mână în mâinile mele, am întrebat-o cu spaimă
în glas:
– Te simţi rău, Lealea?
– Nu, a murmurat ea, dar ochii, frumoşii ei ochi, trişti şi înfricoşaţi, spuneau mult mai mult decât
au spus buzele ei.
Şi boala s-a agravat de la o zi la alta într-un ritm ameţitor.
Au fost chemaţi doctori specialişti, apoi profesori, dar toţi ridicau neputincioşi din umeri şi
conveneau asupra aceloraşi simptoame.
La o săptămână de la îmbolnăvire, Lealea a început să tuşească violent, lăsând urme purpurii
pe batiste.
În cele din urmă, a fost internată într-un sanatoriu pentru un tratament îndelungat.

124
N-a rămas însă nici aici prea mult, căci nu-i pria aerul şi a trebuit transferat într-un alt sanatoriu,
dintr-o regiune muntoasă.
Cu ea aplecat şi moş Pavel, lăsându-mă să locuiesc la ei până la întoarcerea lor.
La început, mi-au scris mai multe scrisori, toate îmbucurătoare şi pline de speranţă.
Moş Pavel nu avea alte neamuri, aşa că îmi scria numai mie, scrisori lungi şi amănunţite, în
care relata tot ce era în legătură cu Lealea.
Spunea în ele că Lealea se simte bine, că mai toată ziua se plimbă prin parcul sanatoriului, că
s-a îngrăşat iar acum arată chiar mai bine ca înainte.
Puţin câte puţin, am început să mă liniştesc, să cred chiar că poate n-a fost nimic grav.
Aşteptam cu nerăbdare clipa când îi voi vedea revenind acasă.
Îi aşteptam cu un dor adânc, nestins,
În ultimul timp însă, moş Pavel nu mai scria aşa de des şi cu acelaşi entuziasm, ba, scrisoarea
din urmă fusese trimisă după vreo două săptămâni de tăcere.
Alarmat, am început să le scriu eu mai des, cerându-le cu insistenţă noi şi noi veşti.
La unele scrisori şi în special la cele din urmă, n-am primit nici un răspuns.
Ros de o presimţire groaznică, am trimis mai multe telegrame, ultima urgentă şi cu răspuns
plătit.
După vreo două-trei zile, câteva cuvinte uscate, seci: “Persoanele căutare, plecat străinătate”.
Atât.
– În străinătate? mă gândeam îngrozit şi întrebări peste întrebări mă copleşeau.
– Unde să se fi dus?
De ce?
Umblam năuc pe străzi, sfâşiat de îndoieli, de negre presimţiri.
Mă rodea cumplit şi faptul că nu mi-aui scris nimic, nici unde se duc şi nici de ce.
Veneam acasă şi rămâneam ore întregi cu ochii zgâiţi la lungul străzii.
Ce urâtă îmi părea acum “11 iunie” şi cât n-o blestemam în gând, cu toate întortochelile ei la un
loc şi cu aspectul acela de râmă, aspect închis, greoi, nefast.
Plecam la serviciu cu fruntea în pământ, ca un condamnat la moarte, reîntorcându-mă imediat,
după orele de program, cu speranţa că poate, poate, printr-o minune, îi voi găsi cumva acasă.
De fiecare dată însă, mă întâmpina portiţa închisă şi lacătul de la uşă.
Într-o zi însă, da, într-o zi mai să-mi plesnească inima în piept de bucurie.
Se împlinea nădejdea mult visată; uşa casei era dată de perete şi moş Pavel stătea liniştit în
faţa casei, pe scăunelul lui.
Îmi venea să chiui de fericire.
E drept că moş Pavel părea mult mai slab şi îmbătrânit decât atunci când plecase, dar ce
importanţă avea asta ?!
… Am alergat spre el cu braţele deschise, cu ochii înlăcrimaţi…
El continua să stea liniştit pe scăunelul lui, cu privirea plecată în pământ, ţeapăn şi încremenit.
L-am atins doar uşor pe un umăr şi voiam tocmai să dau năvală în casă, când mă izbi un gând
cumplit, o presimţire grea, crâncenă, de foc.
M-am oprit locului transfigurat.
– Hei, moş Pavele! am gemut parcă înjunghiat.
El continua să rămână nemişcat, cu capul prăvălit în piept, ca de piatră.
– N-auzi, moş Pavele? am mai gemut o dată.
Apoi, am simţit deodată cum mi se scurge tot sângele din vine şi cu un ultim efort, am urlat cu
disperare, ieşit din minţi:
Unde-i Lealea?
Unde-i??

125
Încet, greoi, moş Pavel se întoarse spre mine.
Plângea.
Abia atunci am înţeles, zguduit de fiorul morţii, disperarea, drama, tragedia care se abătuse aici,
pe strada noastră.
M-am prăvălit pe prag, ca un buştean, continuând plânsul alături de moş Pavel.

*
* *
A doua zi, mă mutam de la moş Pavel, din casele acelea şi de pe strada aceea.
Mă mutam pentru totdeauna, chiar din oraşul acela, oraş în care venisem să-mi croiesc un rost,
să-mi leg firul vieţii de bucuriile şi existenţa lui.
… Şi când am pornit, cu geamantanul în mână, i-am mai aruncat o privire lui moş Pavel pentru
ultima dată, stând pe scăunelul lui, bătrân, îndurerat, încremenit, ca de piatră.
Am străbătut străduţa îngustă şi cotită, cu paşi rari, uşori, de parcă aş fi trecut printr-un cimitir.,
în care umbrele morţilor ar fi plâns încet, molcom, cel mai curat şi mai amar imn de dragoste.
În urma mea rămânea, pe un perete coşcovit, la colţ, o tăbliţă ruginită şi amintirea Lealei.
Rămânea cea mai dureroasă amintire din viaţa mea. LEALEA.
MOLDOVENEASCĂ

Spunea bunicul despre bunicul bunicului lui, că un bunic al celorlalţi bunici ar fi lăcat cu gură de
moarte o poveste ciudată şi plină de adâncă taină, despre care se pomeneşte rar şi numai în
nopţile cu lună plină.
Povestea era scurtă, dar cu tâlc, căci din ea îşi trăgeau bunii şi străbunii bucuriile şi cuminţenia,
pentru mulţi alţii trebuind tălmăcită pe îndelete şi trasă în vorbe fără meşteşug.
Se spunea, în povestea asta, că unul din bunicii acelor bunici, păstor cu turme multe, turme fără
de număr, pornise dinspre munte la vale, cu neveste, fii, fiice, nepoţi, păsări şi dobitoace, călcând
cale lungă, din pustiu în pustiu, cât era zarea de mare.
Cică ar fi cutreierat meleaguri întinse şi late, cât cuprindea ochiul de flăcău, trecând peste
păduri şi ape, până aproape, aproape de marginea lumii.
La o vreme, îşi opri turmele într-o câmpie, atât de lungă şi lată, că un călăreţ nici în trei zile nu
i-ar fi dat de capăt.
Aici, bunicul din poveste, cu nevestele, fiii şi plozii de pe lângă el, dură pentru toţi culcuş şi
adăpost, săpând şi o fântână adâncă, adâncă, cu apă limpede şi rece.
… Şi vremea se scurgea încet-încet, neprins de veste, trecându-se, după cum e legea ei să
treacă, aşternându-se pe toate celea alt chip decât cel de ieri, de alaltăieri.
Într-o zi, bunicul din poveste scotea apă din fântână, fiind acolo singur-singurel.
Nu se gândea la nimic, căci povestea cu tâlc apunea pe undeva că omul, cu cât gândeşte mai
mult, cu atât trăieşte mai puţin.
La o vreme, în plină zi, din geana zării se desprinse o bătrână, care se apropia de el gârbovă şi
obosită, că abia-abia de-mi târa fiinţa ei împuţinată.
Oprindu-se lângă fântână, după ce-şi mai trase sufletul, ceru bunicului puţină apă de băut.
El tocmai scosese atunci ciutura din adânc şi, fără vreo vorbă, o întinse babei dinainte.
Bătrâna îşi şterse gura cu dosul palmei, după care, făcându-şi semnul crucii, se plecă deasupra
ciuturii şi, dintr-o sorbitură, înghiţi toată apa, de n-a mai rămas un strop.
– E rece şi bună, zise, mai dă-mi!
Bunicul, care nu se gândea la nimic, mai scoase o ciutură şi iar i-o împinse dinainte.
Pe toate le făcea domol, ca în vis.

126
Bătrâna sorbi şi ciutura a doua, cerând iarăşi încă una.
La a treia, bunicul văzu că baba avea un picior de om şi altul de dobitoc, al doilea, acoperit de
păr, iar jos copita.
Abia atunci porni bunicul să gândească, dar, oricât ar fi gândit, nu-i trecea prin minte cum să
dezlege taina.
Mai înainte însă de toate, îi dete să bea şi ciutura a treia.
Bătrâna o sorbi la fel ca pe celelalte două, după care îi mulţumi, zicând iar:
– Ţi-i bună apa.
E rece şi bună!
Bunicul, care acum gândea ca tot omul, întrebă:
– Din ce parte vii i încotro te duci?
– Cutreier lumea în lung şi lat, răspunse baba, că aşa mă apasă blestemul.
După aceea, nu vorbiră nimic, nici unul, nici altul.
Bunicul scotea apă şi o turna în jgheaburi, să aibă păsărelele ce bea.
Târziu, la o vreme, bătrâna vorbi:
– Câţi ani, omul lui Dumnezeu?
Bunicul frânse pe obrazul lui zbârcit un început de zâmbet, după care spuse:
– Cine să le mai ţie socoteala?
Să tot fie… o sută, două, sau poate trei.
– Cam mulţi la număr, dar mai ai încă mult de trăit, omul lui Dumnezeu.
După care, urnindu-se din loc, porni încet la drum.
– Dacă n-ai vrut să-mi spui de unde vii şi încotro te duci, grăi bunicul, spune-mi măcar… cine
eşti?
Bătrâna râse cu un râs hodorogit şi, cu toate că stătea pe loc, se îndepărta totuşi, de parcă ar fi
fost un fulg purtat de vânt.
Când se mai vedea doar cât un bob de mazăre, de departe, desluşi printre hohotele de râs:
– Sânt… moartea!!!

II

Mai întâi ieşiră lupii din împărăţia lor şi sfâşiară o mare parte din turme.
După aceea, sătui, s-au tras înapoi în inima codrului.
Veni apoi seceta, acea cumplită secetă cum nu s-a mai pomenit.
Arşiţa ei seca râurile de ultimul strop de apă şi despica pământul adânc, adânc.
De data aceasta, mai pieriră parte din turme şi chiar oameni.
Primăvara, porniră ploile şi ţinură până târziu, spre vară.
Râurile se umflară şi-şi ieşiră din matcă, prăvălindu-se mânioase prin părţi, ca pe vremea
potopului.
De la înec n-a mai scăpat decât bunicul din poveste şi un nepot.
Nepotul, doar un copilandru, împuţinat la trup şi firav, ca un mugure de pe o rămurea.
Rămaşi singuri şi de izbelişte, bunicul şi nepotul se înturnară înapoi, spre munte, bătând
drumuri întortocheate şi pline de primejdii.
Au mers şi au tot mers, aproape o vară întreagă.
Până la urmă, au ajuns din nou pe meleagurile de baştină, în munţi.
Erau obosiţi, erau flămânzi şi erau goi.

127
III

Târziu, foarte târziu, poate că trecuse o sută, sau poate două sute de ani, cică porni din munţi în
jos, la vale, un alt bunic-păstor, cu alte turme, turme multe, fără număr.
Bunicul de-acum părea firav la trup, dară călit în ale vieţii şi care aducea mult cu nepotul de
altădată, cel scăpat cândva de la înec.
Cobora şi acesta la vale, cu neveste, fii, fiice, nepoţi, păsări şi dobitoace, călcând din pustiu în
pustiu şi împlinind o veche, o străveche poruncă a firii.
Îşi dură şi el culcuş şi adăpost, ba, săpând chiar şapte fântâni.
Pe lângă fieştecare fântână, se înfiripă câte o aşezare omenească, unei zicându-i Izvoarele, că
era în apropierea a şapte izvoare cu apă limpede şi gustoasă, alteia Balta, apoi Lunca, Creţeşti,
Anina, Mălăieşti ori Doi-Bani, toate fiind stăpânite de către acelaşi neam, neam de oameni primitori
din fire şi plini de voie bună.
Turmele şi le împrejmuiră cu gard şi aprigă pază, iară râurilor li s-a ridicat în părţile joase stavilă
şi zăgaz, să n-o mai ia razna, zăludele, ca în alte rânduri.
Ce-i drept, acum vremea se scurgea parcă ceva mai repegior şi ajunsese la mare preţ.
Viaţa nu se mai număra cu sutele de ani, iară unii porniră chiar să se frământe, să gândească
zile şi nopţi la rând, făcându-şi griji ba pentru una, ba pentru alta, socotind că aşa vor afla înaintea
celorlalţi câte ceva din marea taină a fericirii pământeşti.
Dară, tot cu gândurile duse la alte ceva, uitau povestea lăsată de cel străbun, poveste din care
ar fi trebuit să-şi tragă bucuriile şi cuminţenia.
Prinşi în vâltoarea vieţii, nu luară seama la năvala oamenilor de alt neam, veniţi din îndepărtate
zări, de peste mări, cât frunza şi iarba.
Moartea, spăimântată, nu mai umbla sub chip de babă, cu un picior de om şi altul de vită, ci lua
înfăţişarea de făptură paşnică, bărbat sau femeie, ba, uneori, chiar de frate sau soră.
Rânduielile se hotărau de către cel trezit mai de dimineaţă, ori de către cel mai vrednic în
putere.
Din pricina aceasta, neamul de păstori slabi, turmele lor se împuţinară văzând cu ochii, că-i
cuprinse adâncă jale şi plâns cumplit.
Până la urmă se pomeniră sleiţi de putere, goi şi flămânzi, cum n-au mai fost neam de neamul
lor.

IV

Dinspre munte, coborâră alţi păstori cu turmele lor, durând culcuş şi adăpost, săpând fântâni şi
zăgăzuind trecea apelor.
Viaţa se înfiripa de unde nici cu gândul nu gândeai, iară oamenii porniră să râdă şi chiar să
cânte.
Cântecele şi le împleteau din întâmplări adevărate, pline de dragoste şi dor, purtate fiind din om
în om, până mai acum, în zilele noastre.
Astăzi, nepoţii şi strănepoţii acelui bunic, unii încă copilandri, alţii bunici şi ei la rândul lor,
scormonesc neostoiţi în amintiri, doar-doar vor afla, măcar o frântură din povestea veche, plină de
taină şi tâlc.
Povestea însă… rămâne uitată şi moartă.
– Vom făuri altă poveste! şi-au zis o seamă de viteji ai vorbei, pricepuţi oarecum în meşteşugul
de-a lega cuvinte între ele.
Ascuţindu-şi penele, porniră să are ogorul, să cânte şi să povestească în bucoavne.

128
Aşternură pe hârtie, cu aprigă râvnă, noian de poveşti, unele chiar cu început de taină şi tâlc,
dară… nici una nu poartă în cea ceva din sămânţa bucuriei şi a cuminţeniei.
Sânt poveşti după chip şi asemănare, dar neîmplinite, sterpe, plămădite în fuga penei de către
neguţători de vorbe.
Sânt poveşti. se vede, dară însăilate din cuvinte noi, aspre la rostire şi potrivite cu vicleşug: cele
pentru coadă, la cap, iar cele pentru cap, la coadă.
Pentru aceste poveşti, spuse de-a-ndoaselea, meşterii luară plată grea: baniţă de grâu, ciubere
de vin, de miere şi turme de mioare.
Ba, îi mai ţin pe oameni de ocară, zicând că numai poveştile lor sânt cele mai bune, iară rea,
este numai povestea din străbuni.
Şi aşa, porni tristeţea să-ntunece lumina de pe chipurile oamenilor, să le coboare în inimi
amărăciune şi durere.
Rar dacă simt în piept un zvâcnet aprig, mai cu seamă în nopţile cu lună plină, când prins, de
pe undeva de departe, un ropot de horă ori vreo frântură de doină.
Atunci, trăiesc clipa aceasta pătrunşi de un fior adânc, căci în horă şi în doină ei desluşesc
ceva-ceva din mireasma acelei vechi poveşti.

TAMARA

Pe Tamara am cunoscut-o într-o dimineaţă însorită de mai.


Tamara!
Mi se părea un nume aşa de ciudat, de sonor şi exotic, încât îl repetam în gând din minut în
minut, ca pe o formulă magică la facerea sau desfacerea unor cumplite farmece.
Îi pronunţam numele în gând, pentru că în ziua aceea am fost tot timpul alături, împreună.
Drumul, atât la dus cât şi la întors, l-am făcut cu aceeaşi maşină, unul lângă celălalt.
Plecam într-o excursie prin apropiere, undeva pe malul unui fluviu, de unde începea – sau
poate unde sfârşea – şi o pădure.
Se nimerise o vreme minunată, o vreme de adevărată primăvară.
Excursia era organizată de către direcţia liceului de fete, cu elevele ultimelor două clase şi cu o
parte din corpul profesoral.
Eu eram singurul din afara liceului şi mergeam în calitate de invitat al directoarei, sau – cum
avea să mă catalogheze în glumă Tamara – “invitatul numărul doi”.
Îmi voi afla porecla în aceeaşi zi şi chiar din gura Tamarei, după ce vom înnoda ceva mai trainic
firul prieteniei.
Ea era profesoară, dar o profesoară scăpată de curând de pe băncile facultăţii, încât, atunci
când se rătăcea printre eleve, cu greu i se ghicea rostul.
Celălalt invitat, adică admiţând limbajul Tamarei, - “invitatul numărul unu” sau “invitatul de
onoare”, cum îl măgulea directoarea liceului – era un bătrânel inteligent, vioi, cu vorba ascuţiş de
sabie, inspector general în Ministerul Învăţământului.
Venise să inspecteze şcolile din oraşul nostru şi, deoarece domnul inspector general nu era
omul căruia îi ninge şi plouă cât e ziua de mare, primise chiar să ia parte personal la această
excursie.

129
Se mai nimerise apoi ca, în orele libere, domnul inspector general să fie puţin poet şi
epigramist, încât, la o drumeţie, devenea un excelent şi admirabil tovarăş, cu un bogat bagaj de
glume şi anecdote.
Fiind posesorul unui nume de domn moldovean, lăsa uneori să se înţeleagă că i-ar curge prin
vine sânge albastru şi că ar avea oarecare drepturi la un blazon, dar, de teamă să nu se
înstrăineze de mulţime, de oameni, în mijlocul cărora se simţea aşa de sine, se mânia când cei din
jur i se adresau cu formule învechite de politeţă, cu “maestre” sau chiar cu expresia de “domnule
inspector general”.
Dimpotrivă, se arăta măgulit, onorat, dacă cunoştinţele îi spuneau de-a dreptul pe rima, familiar:
Răducule.
Dar să revin la Tamara, fata cu ochii migdalaţi şi blestemaţi să placă, Tamara, pe care am
cunoscut-o în dimineaţa aceea de mai.
Mi-a fost prezentată de directoarea liceului – prietenă cu părinţii mei – cu, sau poate, fără vreun
scop anume, dar, de cum am văzut-o, Tamara ,mi-a rămas ca un ghimpe înfipt în inimă.
Avea un râs scurt, sonor, parcă calculat, puţin ironic şi provocator, iar vorbele… săgeţi otrăvite.
În aceeaşi zi, pe înserate, îi voi mărturisi şoptit, la ureche, iubirea mea neţărmurită.
S-ar zice că-i ceva banal şi fals, o dragoste de complezenţă, silită, un sentiment ieftin.
Tata, dacă ar fi ştiut, flegmatic, cum este el, şi-ar fi mângâiat bărbuţa încet, calculat,
murmurând:
– Foc de paie!
Din păcate, simţămintele mele erau cât se poate de sincere şi trainice.
Şi zic “din păcate”, pentru că Tamara nu merita atâta dragoste.
NU, nu merita atâta dragoste!
Abia acum înţelegeam de ce, uneori, doi tineri care se întâlnesc ani la rând, care merg
împreună ca cinema, la cofetărie, la serate şi baluri, constată la un moment dat că, de fapt, pe ei
nu i-a legat nici o clipă acel sentiment trainic, profund de dragoste adevărată.
Că dragostea e altceva, cu totul altceva… aşa, un fel de ce, dincolo de anumite hotare şi legi,
că ea, dragostea, arde şi pârjoleşte pe unde ajunge, pe unde trece.
În alte împrejurări, alţi tineri poate că nici nu şi-au pus încă problema dragostei şi trec drumul
vieţii indiferenţi şi reci, fără a privi în stânga sau dreapta.
La un colţ de stradă însă, la o răspântie, se întâlnesc faţă în faţă şi, deodată, se declanşează
acel resort ascuns, tainic, care îi aruncă în chinurile iadului, făcându-i să ardă, să se mistuie ca
două lumânări de ceară.
Cam aşa ceva am păţit şi eu în dimineaţa aceea de mai.
Tamara, bineînţeles, cu felul ei de a fi, rece, calculat, nu trăia acelaşi simţământ.
Ea se mulţumea să râdă scurt, sonor, să cocheteze, să jongleze cu vorbe viclene, unele cu
două înţelesuri, fără a-şi divulga gândurile, sentimentele.
Eu, în schimb, credul şi năuc, cum sânt din fire, vroiam numai decât să nărui zidurile vechii
cetăţi, lovind doar cu pumnii goi în ele.
Da, da, pe Tamara am iubit-i sincer, fără limite.
Poate că era hărăzită să rămână în viaţa mea, dragostea mea unică, mistuitoare, dacă…
Dacă, evident, nu avea râsul acela calculat, scurt, rece şi dacă, din toată fiinţa ei, s-ar fi
desprins o undă cât de vagă de feminitate, de alint şi gingăşie.
Dar nu, nimic din toate acestea!
Şi eu, năucul, bezmeticul, o adulam ca pe o făptură din vis, din poveste, înzestrând-o cu calităţi
aparte, cu farmece grele şi pline de ispite.
– Tamara! îi şopteam pierdut, prins în mrejele ei, dacă aş fi rege, hlamida mea de purpură şi
hermină, pe umerii tăi aş aşeza-o.

130
Sceptrul, coroana şi regatul întreg, ţie ţi le-aş dărui…
– Oho! prea bunule rege, chicotea Tamara, până una-alta, dăruieşte-mi o ţigară, dacă… şi
apăsa pe acest cuvânt, o ai din întâmplare.
Scurt şi categoric, îmi frâna pe loc elanul, râzând apoi sonor, provocator.
– Atunci, poftim, mă revoltam eu, îţi dăruiesc inima din piept.
– Ha, ha! chicotea mai departe, nici cel puţin… o litră de carne!!!
Nu n-am precupeţit nimic, dimpotrivă, i-am dăruit din primul moment toată dragostea mea,
sincer, deschis, fără rezerve.
Dintr-o femeie obişnuită, rece, calculată, eu mi-am făcut idol, dumnezeu.
Ea însă, nu era cea hărăzită mie, femeia visurilor dragi, femeia mult aşteptată.
Şi, totuşi, mi se părea că am biruit oarecum.
Aşa, numai cu pumnul gol, am năruit la un moment dat zidul vechii cetăţi.
Simţămintele mele de dragoste adâncă, sinceră, curată, au vibrat cu aceeaşi intensitate, cu
ardoare şi în sufletul ei, în sufletul acela rece, pustiu şi gol, căci într-un târziu şi-a rezemat capul pe
umărul meu, cuminte, caldă, pierdută, mângâindu-mă îndelung cu privirea ochilor ei migdalaţi,
duioşi.
Buzele ei rumene mă îmbiau – ispite grele – cu glas neauzit, dar aprigă poruncă.
Când m-am înclinat însă spre ea, uşor, abia bănuit, împins de un gând păgân, în ea s-a trezit
femeia rece, practică, lucidă.
– Nu! a murmurat în şoaptă.
Speriată poate de acest “Nu” atât de categoric, a adăugat imediat, un fel de promisiune;
– Nu acum…
Altădată.
De ce, Tamara?
– Taci!
Curând am să te chem la mine, dar acum, nu.
Apoi, cu privirea în pământ, parcă vinovată, a dezvăluit-o pe cealaltă Tamară, făptura aceea
rece, calculată.
Dornică de strălucire, de podoabe şi false bucurii, se logodise în ultima vreme cu un negustor
de piei, un fel de tăbăcar.
Logodnicul, cu toate sticlele de parfum pe care le turna pe el, tot maia ducea uneori a duhoare
de piele tăbăcită.
Practic însă şi lucid la rândul lui, acesta i-a demonstrat se pare, pas cu pas, cum va proceda în
viaţă, ca să ajungă proprietarul unei case spaţioase, maşină la scară şi, fireşte, un cont la o bancă.
Revoltat, cuprins de o mânie oarbă, i-am spus să desfacă imediat logodna.
– Tu, Tamara, gândeşte-te că toată viaţa va trebui să trăieşti alături de omul acesta.
Va trebui să împarţi cu el casa şi patul, ba poate să-l şi mângâi. să-l săruţi, cu toată duhoarea
aceea de piele tăbăcită.
Cu ochii larg deschişi şi parcă speriată, mă privea insistent, vrând să pătrundă înţelesul şi
realitatea celor puse de mine.
Aveam impresia că am convins-o şi că va desface într-adevăr acea logodnă nefericită.
Apoi, ajunsesem înapoi şi ne-am despărţit.
A doua şi în zilele următoare, voi aştepta emoţionat chemarea şi, poate, împlinirea unui vis.
Au trecut o zi, două, trei…
Nimic.
Ros de incertitudini şi sfâşiat de un dor cumplit, cum îmi lăsase şi adresa, într-o zi, pe înserate,
mă duc la ea.
După ce am sunat, m-a cuprins o emoţie adâncă, o turburare grea, regretând graba mea.

131
A deschis chiar ea, dar când a dat cu ochii de mine, s-a roşit toată, bâguind:
– Vai, Grigore, de ce ai venit?
Am simţit în inimă un junghi, o lamă de cuţit şi, brusc, am înţeles mai clar ca niciodată că între
dragostea mea uriaşă, adâncă, arzătoare şi între bogăţia tăbăcarului, Tamara prefera…
În fine, cam asta e tată povestea.
Am îndrugat câteva cuvinte de scuză, după care m-am întors şi am plecat.
Ajuns în stradă, abia de mai târam picioarele după mine.
Mă încerca o revoltă mocnită şi o neputinţă grea, amară, gata să ţip, să plâng.
Întunericul cuprinsese întreg oraşul şi rar dacă se ivea câte un trecător.
Mergeam încet şi absent, aşa cum merg de obicei învinşii, iar în seara aceea, ca niciodată, nu
era mai nimeni pe stradă.
Numai eu singur spintecam liniştea şi pacea serii, cu paşii mei înceţi, greoi, de om învins.
Ra-rap, rap-rap…
Era zgomotul paşilor mei, un zgomot strident, dureros, jalnic.
O clipă am avut impresia unei crude ironii, căci din acel rap-rap al paşilor mei se desprindea
parcă o aluzie, o drăcească batjocură la adresa unui nătărău îndrăgostit.
Distingeam clar, precis, celălalt înţeles al rap-rapului paşilor mei, care izbucnea cu violenţă cu
brutalitate chiar, răsunând în liniştea serii strident.
– Bani-bani, bani-bani…

CÎTEVA PERECHI DE PALME

Gardianul a adus un individ, pe care l-a dat în primire “domnului şef” Georgescu, spre cercetare.
Raportul a fost scurt:
– În urma raziei de astă-noapte, individul a fost găsit umblând hai-hui pe străzi. Trebuie să fie
un vagabond din acei care se îndeletnicesc cu mici furtişaguri. Are acte dar pare suspect.
– Bun” făcu “şeful” grav.
Gardianul duse mâna la chipiu, îşi lovi tocurile bocancilor milităreşte şi plecă.
La ora aceasta târzie, o cercetare era mai mult o belea pe capul “şefului” – un agent încă tinerel
– oltean sadea. Datoria, însă, e datorie. În privinţa aceasta comisarul-şef e foarte aspru. Căscând
a lene şi a somn, Georgescu se răsuci pe scaun şi făcu către vagabond un semn cu degetul:
– Fii bun şi vino mai aproape.
Omul s-a supus. Era prost îmbrăcat, nebărbierit şi pălăria era cu borurile lăsate. Să tot fi avut
25-27 de ani, dar vremurile grele, mizeria îl arătau mult mai bătrân.
– Cum te cheamă?
– Neculai Strâmbu.
– Acte ai?
– Am.
– Şi eşti cu adevărat strâmb?
– După cum vedeţi.
– Un răspuns.
– Dar nu găseşti că-i niţeluş obraznic?
– În situaţia aceasta nu-mi arde să fie obraznic. Gura! Las-că te-ndrept eu, iubite dom-le
Strâmbu!… De unde eşti?

132
Din Basarabia.
– Şi ce cauţi la Bucureşti?
– Norocul.
– Dar ce, aici umbră câinii cu colacii în coadă?
– Credeam…
– Iarăşi eşti obraznic?
– Nici nu m-am gândit.
– Gura! Cu tine am terminat.
Georgescu s-a sucit nervos pe scaun şi, după o clipă de tăcere, mormăi supărat.
– Îndrăcită lepădătură!
Apoi, întorcându-se iar spre vagabond:
– Nu-ţi permit să stai cu mine la discuţie. Astfel am să-ţi scurtez pliscul în doi timp şi o mişcare.
Ai înţeles.
– Da.
– Ce cauţi în Capitală?
– Norocul.
– Ia ascultă, mă ţacă, îţi baţi joc de mine?
Păi ştii tu cu cine vorbeşti?
– Nu.
Şeful s-a ridicat uşor de pe scaun şi s-a apropiat de vagabond cu chipul înăcrit.
– Ţii să-ţi aplic legea?
– dacă-i lege…
– Tot mai faci gât? Bine!!
S-a aşezat la birou încruntat, a scos o coală de hârtie din saltar şi repezind totul în călimară l-a
fulgerat pe vagabond cu o privire scurtă şi tăioasă.
– Ei, de unde zici că eşti?
– Din Basarabia.
– Las-că ştiu asta! Şi ce cauţi în Bucureşti?
Vagabondul tace. Cum ar putea să explice altfel ceea ce caută în capitală, fără să-ş supere pe
domnul şef.
Pe chipul lui nespălat, s-a aşternut o tristeţe amară.
– Auzi, mă? făcu şeful răstit.
– Aud.
– Ce cauţi în Bucureşti?
Tăcere. Şeful s-a ridicat de la birou şi spuse printre dinţi, cu mânie:
– Vorbeşte, sufleţelule, să-ţi aplic legea!
– Dacă vă…
– Ce dacă, mă? Ce dacă?
Pe obrajii nespălaţi ai vagabondului au răsunat două palme.
Omul îşi pipăi faţa şi spuse cu un ton uşor de ironie:
– Frumos aplicaţi legea!
– Gura! răcni şeful şi mai supărat.
În timpul acesta îşi făcu apariţia comisarul-şef. Era un om de modă veche, aproape de 50 de
ani, cu lavalieră la gât şi pălărie neagră.
– Ce este, Georgescule? a întrebat pe agentul care îl “cerceta “pe vagabond.
– individul acesta, dom-l şef… E obraznic şi suspect.
– Are acte?
– Am, vorbi vagabondul.

133
– Are, întări agentul.
– Ei, atunci cum poate fi, mă, poama dracului de om, obraznic şi suspect? Spune mai bine că
te-a găsit în toate şi hai să-i dai bătaie. Dar de astăzi să nu te mai prind. Ai înţeles?
– Înţeles, să trăiţi!
– Cu individul am să văd eu ce este. Unde-i Grigore?
– Aici, să trăiţi, sări gardianul.
– Ascultă, Grigore, du-te până la Goldenberg, cârciumarul, şi cere un pachet de ţigări pentru
mine.
– Înţeles, să trăiţi!
– Ia treci încoace, spuse comisarul către Neculai Strâmbu.
Intrară în biroul comisarului-şef şi, după o scurtă tăcere, acesta îl întrebă cu blândeţe:
– Ei, ia spune, tinere, cum ai ajuns la poliţie?
– Simplu, domnule comisar, m-au găsit pe stradă în timpul raziei.
– dar bine, zici că ai acte?
– Am, dar cum sânt… nespălat, rufos…
– De unde eşti?
– Din Orhei.
– Basarabean?
– Exact.
– Şi cum ai ajuns la Bucureşti?
– Am venit să mă înscriu la Universitate. N-am avut însă taxele cuvenite, căci sânt orfan. Nu
mi-am închipuit apoi că în Bucureştiul acesta să existe atâtea ispite. M-au orbit luminile şi
strălucirea lui, şi m-am lăsat dus de voia întâmplării. Au trecut trei ani şi iată unde am ajuns.
– De ce nu te-ai dus la Orhei?
– N-am pe nimeni şi nimic. Ce s fac? Aici cel puţin mai găsesc de lucru. Acolo însă… Aici, când
a doua zi e sărbătoare sau nu am de lucru, pornesc pe străzi luminate ca ziua, cu fel de fel de
lume. Mă dus spre parc, pretutindeni. Hoinăresc, fără să provoc cuiva vreo supărare. E atât de
frumos aici! Atât de frumos!
– Hm! Da. De aceea e cam greu să rămâi cinstit până la urmă.
– Se poate, domnule comisar, dar trebuie să fii tare şi să rabzi de cele mai multe ori.
În timpul acesta apăru gardianul cu ţigările.
– Să trăiţi, dom-le şef, am adus numai zece bucăţi. Zicea cârciumarul că nu mai are, dar eu am
văzut că mai avea.
– Bine, bine, Poţi pleca.
– Să trăiţi!
– Să trăiţi!
Comisarul a luat ţigările şi, întinzând pachetul vagabondului, spuse cu blândeţe:
– Ia şi fumează.
– Mulţumesc, dar nu-mi îngădui…
– Ia, mă băiete, şi fumează! Las’, dacă n-ai comis nici o potlogărie pe unde ai fost, am să caut
să te ajut. Pe la noi trec oameni buni şi oameni răi. Dacă vei fi un băiat bun, am să caut să fac
ceva, să te ajut.
– Vă mulţumesc, domnule comisar.
– Totuşi, până la clarificarea situaţiei dumitale, va trebui să rămâi arestat.
– Mă supun cu plăcere.
*
* *

134
Neculai Strâmbu a fost încarcerat. Pe lângă păduchii lui, s-au adăugat alţii, Trecu o zi, două, o
săptămână şi abia după o jumătate de lună sosiră informaţiile din Basarabia. Toate erau favorabile
“acuzatului”, căci într-adevăr nu comisese nici un delict. A fost pus imediat în libertate.
Mai întâi, însă, trecu pe la comisarul-şef, să-i mulţumească pentru grija ce-i purtase cât a stat în
arest.
Timp de jumătate de lună a primit zilnic o pâine, cârnaţi, brânză, ceapă, toate luate de la
cârciumarul Goldenberg, în contul comisarului.
Omul acesta fusese prea bun cu el. De aceea, când se văzu în faţa comisarului, nici nu ştia
cum să înceapă vorba.
– Am să lucrez, domnule comisar… şi… Aţi fost bun cu mine, aţi cheltuit…
– Bine, bine. Lasă asta. Scrie mai bine o cerere, prin care soliciţi un post de agent de poliţie.
Am să încerc să-ţi fiu de folos, Laşi actele la mine şi treci peste o săptămână. Nu-ţi promit nimic
sigur. Am să încerc numai.
– Vă mulţumesc mult, domnule comisar.

*
* *

Peste o săptămână, Neculai Strâmbu trecu pe la comisariat. Primul l-a văzut Georgescu.
– Iarăşi pe aici?
– Iar, domnule agent.
În Georgescu începu să fiarbă sângele. Vagabondul, prea obraznic. Până mai ieri îi spunea
“domnule şef”, iar acum “domnule agent”. Ce “lege” i-ar mai fi aplicat! Îşi reţinu însă mânia, din
cauza comisarului-şef, singurul care nu admitea bătaia şi bacşişul. De aceea toţi poliţiştii îi ziceau
“Ţicnitul”. Era cunoscut prin felul său de a fi, chiar şi de fruntaşii politici, care în timpul alegerilor îi
cereau concursul. El nu şi nu. Dar din cauza acestor stupide principii era şi cel mai sărac dintre
comisari.
– Şi aşa… făcu Georgescu către vagabond, iar ai făcut o boroboaţă. Ştiam eu că eşti poama
dracului. Cine te-a adus?
– Nimeni.
– Ai venit singur?
– Exact.
– Aha! Îţi era probabil dor de noi. Şi ce vrei?
– Mi-au rămas actele la domnul comisar-şef.
Tocmai atunci deschise uşa şi comisarul.
– Ei, ia vino-ncoace, tinere bavarez, îi spuse lui Neculai Strâmbu.
În birou, comisarul răsfoi mai multe hârtii.
– Aşa! Apoi am reuşit, mă băiete, să fii numit agent poliţienesc. Am obţinut chiar aprobarea să
faci serviciul aici la mine.
Lui Neculai Strâmbu mai-mai nu-i venea să creadă. Când a înţeles însă că cel din faţa lui
vorbea foarte serios, simţi o dorinţă nebună să-l ia în braţe şi să-l sărute.
– Aşa, drăguţule. Te bărbiereşti frumos, te speli bine şi vii la serviciu, Eşti numit pe data de
întâi… Alte haine ai?
– Nu, domnule comisar.
– Să vii mai spre seară să-ţi dau un costum de-al meu. Însă datoria de la cârciumă să ţi-o achiţi
la leafă. Ştii, consumaţia…
– Ştiu, domnule comisar.
Era vorba despre ceea ce a mâncat timp de o jumătate de lună, cât fusese arestat.
– De altfel, spuse comisarul, aş fi plătit-o eu, dar nu prea am cu ce.

135
– Dar, domnule comisar, aţi făcut pentru mine atâtea, încât nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.
– Ei, lasă, nu-mi mulţumi. Am făcut ce-am putut. Şi acum du-te de-ţi caută de treabă.

*
* *

Trecuse o lună de zile de când Neculai Strâmbu era agent poliţienesc. Muncea mult, cu toată
dragostea. În timpul acesta, Georgescu îşi ceruse scuze pentru cele două palme pe care i le
administrase.
Îşi ceru scuze mai ales fiindcă Strâmbu era absolvent de liceu, pe când el avea numai cursul
inferior al unei şcoli agricole.
Strâmbu îi spuse în glumă:
– La ce te mai scuzi, domnule Georgescu?
Le treci la cont.
Vremea se scurgea pe nesimţite. La prima leafă, Strâmbu s-a dus la cârciumarul Goldenberg.
– Domnule cârciumar, eu sânt Strâmbu, de la comisariat. Cât datorez?
– Aha! Mi-a spus dom-comisar. Iaca-ndată vă spun.
Răsfoi nişte hârtiuţe pe care erau notate sumele ce le avea de încasat şi se opri la una mai
veche.
– Apoi se cuvini de la dumneavoastre 360 di lei.
– Îţi datorează şi domnul comisar ceva?
– Vezi bine.
– Cât?
– Vreo 600 de lei.
– Cât face peste tot?
– Peste tot? Iaca-ndată vă spun… 960 lei.
– Uite, domnule, ai aici o mie de lei tot cu procent.
– Să trăiţi dom-le şef, să trăiţi! Iaca aşa poliţie mai zic şi eu!…

*
* *

A doua zi, comisarul venise la birou mai dimineaţă ca de obicei. Georgescu îi spuse în treacăt
lui Strâmbu că şeful nu prea are astăzi apă la moară. Într-adevăr, părea mai posomorât ca
niciodată.
– Ce dracu să i se fi întâmplat? se întreba într-una Georgescu.
Pe la amiază, când să plece lumea la masă, comisarul îl chemă pe Strâmbu la el. Când acesta
intră înăuntru, comisarul întunecat la faţă, îi spuse răstit:
– Bine, mă, de ăştia îmi eşti?
– De care, domnule şef?
– Păi, cine ţi-a permis să-mi plăteşti datoria?
– Vedeţi, domnule şef, eu…
Comisarul nici nu l-a lăsat să termine. S-a apropiat de el, întunecat la chip, şi-i cârpi două
palme, că-l făcu să se clatine pe picioare.
– Ai să treci, îi spuse apoi, să-ţi ridici banii de la cârciumar. Şi bagă bine de seamă: cât vei fi cu
mine, nu-ţi permit nici să plăteşti pentru alţii ceea ce nu datorezi, dar nici să primeşti ceea ce nu ţi
se cuvine. Ai înţeles?
– Da, să trăiţi, domnule şef!
Strâmbu ieşi. Nu mai rămăsese decât Georgescu în birou. Ceilalţi funcţionari plecaseră la
masă.

136
– Ei, ce ţi-a spus şeful? s-a interesat Georgescu.
– Mi-a dat două palme.
– Serios?
– Da.
– Uite, domnule, el care e împotriva bătăii! Şi pentru ce?
– Pentru că i-am achitat la cârciumă o datorie.
– Păi nu-i zice lumea degeaba “Ţicnitul”. Ăsta e bun de dus la balamuc.
– Cine?
– Şeful.
Strâmbu nu gândi mult şi-i repezi lui Georgescu două palme, cum n-a mai lovit niciodată în
viaţă.
– Nu la balamuc, mă! îi răcni în faţă, prim-ministru ar trebui să fie!
Tocmai atunci apăru din biroul său şi comisarul-şef, gata de plecare. Auzise probabil ultimele
cuvinte şi s-a interesat despre ce e vorba.
– A! vorbeam despre politică, spuse Georgescu pipăindu-şi obrazul.
– Exact, a adăugat Strâmbu, ne întrebam cine ar putea fi pe viitor prim-ministru.

137
138
MEDALIOANE LITERARE

ION MINULESCU

Nu ştiu dacă “oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” a existat aievea, sau dacă n-a fost
decât o viziune poetică.
Autorul acestor versuri a surprins un oraş atât de apropiat şi drag inimilor noastre, încât el poate
fi întâlnit în oricare colţ de ţară, asemuit cu oricare alt oraş, chiar dacă... nu plouă de trei ori pe
săptămână. Pe Ion Minulescu l-am admirat în repetate rânduri, recitindu-şi minunatele sale versuri,
în cadrul unor şezători literare, fie pe scena Naţionalului bucureştean, clădire care, din păcate, nu
mai există, fie pe scena unei sări dintr-un oraş provincial, poate chiar “oraşu-n care plouă de trei ori
pe săptămână”.
L-am cunoscut acum treizeci şi doi de ani, venind în zile de sărbătoare cu alţi mânuitori ai
condeiului şi declamându-şi versurile încovoiat de şale ori mişcându-se greoi pe scena urbei
noastre, întocmai ca în:

“Un bătrân şi o bătrân şi o bătrână –


Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână...”

L-am admirat apoi în faţa unui pahar cu vin chihlimbariu, aducând laude binecuvântatei licori
de pe dealurile din împrejurimi, ori întrecându-se în duelări epigramistice cu ceilalţi condeieri. L-am
însoţit în peregrinările lui pe străduţele înguste şi potolite ale bătrânei urbe, pe care le străbăteam
cu pas domol, vorovind despre multe şi mărunte.
Pe vremea aceea, Ion Minulescu era şi director general în Ministerul Artelor, dar nu lăsa să se
observe, să se întrevadă cât de cât “directorul” sau “maestrul”.
Îl călăuzeam pe uliţele înguste şi potolite ceasuri întregi, dându-i câte o explicaţie despre
obiceiul oamenilor din părţile acestea, ori cerându-i câte un sfat din tainele meşteşugului, aşa cum
socoteam că-i şade bine unui învăţăcel ca mine în ale scrisului.
Cu prilejul unei întâmplări, când el, ca director general al Artelor, trebuind să întocmească un
referat (nr. 313, din 29 februarie 1938), a scris: “1) Dintre cei 26 membri fondatori cari subscriu
actul constitutiv, numai 2 sunt scriitori: Ala Raz şi Dominte Timonu; ceilalţi sunt profesori,
magistraţi, proprietari, ingineri, institutori, funcţionari, avocaţi etc.”.
Ion Minulescu... omul şi artistul! Ion Minulescu, umbră doar, umbra unui admirabil om, plecat
sfios şi înainte de vreme, acolo departe, departe, printre albele umbre, printre amintirile noastre –
acelor ce mai vieţuim – amintire scumpă şi dragă.

MAGDA ISANOS

Cu Magda Isanos am fost colegi de cenaclu.


Şedinţele cenaclului aveau loc în fiecare sâmbătă seara în sala de festivităţi a primăriei şi
începeau de obicei cu un referat, în care se ridica o problemă mai spinoasă, ca: despre stil;
valoarea artistică a unei opere, sau chiar despre însăşi noţiunea de artă.
După momentul acesta, zis uneori şi “încălzire”, citeau din lucrările câţiva membri ai cenaclului,
bineînţeles proză şi poezie.

139
Când discuţiile luau sfârşit, o parte din membri cenaclului, de fapt cei mai mulţi, treceau vizavi
de primărie, la cârciumoara lui Zelţer, pentru aşa-zisa împăcare.
Dar poate că este mai bine ca, în acest sens, să invoc o ştire dintr-un ziar al vremii (“Curentul”,
7 octombrie 1938), în care apăreau aceste rânduri: “Societatea a început să-şi intensifice
activitatea pe tărâm cultural, ea pornind o acţiune viguroasă în acest domeniu. Din diferite motive,
la început înjghebarea acestei societăţi părea irealizabilă.
În prezent însă, dându-şi seama toţi mânuitorii condeiului că lupta se duce pentru realizarea de
opere de mare însemnătate, în folosul scrisului, şi-au dat cu toţii mâna, iar n urma unor cenacluri
organizate regulat, s-a luat hotărârea de a se edita cu începere de la 1 noiembrie (1938, n.n.), o
revistă literară “Itinerar”.
Afişe mari şi colorate împodobesc încă de pe acum zidurile oraşului, anunţându-se colaborarea
generaţiei tinere de scriitori: Boris Baidan, Al. Bardier, M. Bârcă, Vlad Cavarnali, V. Chicu, Olga
Cruşevan, M. Curicheru, Elena Dobroşinschi-Malai, Lotis Dolenga, Magda Isanos, Bogdan Istru,
Vasile Luţcan, Gh. Meniuc, T. Nencev, Sergiu Matei Nica, Victor Pogolşa, Ala Razu, Iacob Slavov,
N. Spătaru, I. Sulacov, Dominte Timonu, Speranţa Tudor, Iorgu Tudor, T. Plop-Ulmeni şi alţii”.
Nu-i mai puţin adevărat că la aceste şedinţe ale cenaclului, cât şi în paginile “Itinerar”-ului îşi
făceau apariţia sporadic Gala Galaction, care preda la facultatea de teologie din oraşul în care
plouă de trei ori pe săptămână, D. Iov, Ion Buzdugan, actorul şi prozatorul Gh. Madan, N.
Dunăreanu, astăzi decanul de vârstă al U.S. din R.S.R., şi încă mulţi alţii,
Se înfiripa uneori cu acest prilej, vizavi de sala festivă a primăriei, câte o seară memorabilă, în
care se lega o sinceră înţelegere şi preţuire, între vârstnici şi tineret.
Totuşi, nu se excludeau total “înţepăturile”, “ghicitorile”, “cimiliturile” sau “strigările”, toate cu un
scop precis şi cu “adresant fix”.
Neîntrecut în această materie era un nea Ghiţă, Gheorghe Madan, fost societar la Naţionalul
bucureştean şi adânc cunoscător al folclorului.
Când era bine dispus şi pornea să zică câte un “pluguşor” sau câte o “colindă” curat
moldovenească, ştiam că nu ne vor ajunge nici două nopţi de râs. Spre dimineaţă, căutam o birjă,
îl urcam doi dintre tineri – cei mai voinici – îl lăsam acasă, pe prag.
De a doua zi, ne mergea vestea în tăt târgu că tinerii cutare şi cutare sunt nişte ticăloşi şi
netrebnici, că i-au pus otravă în băutură şi încă multe altele.
Umbla supărat şi pufnea în stânga şi în dreapta, mai toată lumea era o bandă de asasini, pentru
ca în sâmbăta următoare, dacă nu ne prindea în sala de festivităţi a primăriei, răsărea râzând, cu
faţa ca o lună plină, taman la vremea fripturii, în uşa cârciumioarei lui Zelţer.
Magda Isanos însă, căci despre ea vroiam să vorbesc în aceste rânduri, n-a mers niciodată
“vizavi, cu banda”, şi, dacă o aveai în faţă, te puteai convinge de aceasta cu multă, foarte multă
uşurinţă.
Ion Minulescu, fiica unui medic, cam smoliţică, cu ochii mari şi vii, tăcută, rece, distant, părea de
o gravă seriozitate.
Cei câţiva tineri de vârsta ei nu-i prea dădeau târcoale, aşa cum se întâmplă de obicei de când
e lumea lume, tocmai pentru răceala pe care o afişa.
Pe vremea aceea, m
Pe vremea aceea, m nu se relevase ca poetă şi nici nu promitea, cel puţin. Era abia la început
de drum, iar puţinul ce publicase, prin revistele locale, n-u impuneau ca poetă.
Şi ca să ilustrez “intransigenţa” Magdei Isanos, voi reproduce:

“N-aş vrea ca după moarte să învii


În alt tipar de om sau animal.
Sau floare cu petale străvezii,

140
Şi aş vrea să trec în regnul mineral.
Să fiu bucată rece de granit,
Ascuns filon de marmură să fiu,
Să-mi dorm în fine somnul liniştit
Sub straturi suprapuse mai târziu.”
(“Dorinţă”, 1936)

După treizeci şi ceva de ani, e greu să-i faci portretul just, oricât de bun meşteşugar ai fi, însă
iată că vine poeta însăşi să contribuie cu ceva: Să fiu bucată rece de granit, ascuns filon de
marmură să fiu”.
Sau:

“E-atâta frig în mine-ncât îmi zic,


Ca o livadă toamna: “Oare n-am visat
C-a fost frumos şi vară-n vreme ce nimic
Din toate acestea nu s-a întâmplat?

Dar sufletul întocmai ca livada-i greu

De ramuri frânte, frunze putrede şi spini,


Sânt semne că s-a fost la mijloc visul meu
Ci-aievea dragostea trecu lăsându-ne străini.”
(“Toamnă”, 1936)

Sau şi mai autentică, şi mai caracteristică decât oricare alt portret, tot ea se dezvăluie:

“Fiinţa mea-i o-nvălmăşeală dură


Căci fiecare mi-a lăsat o parte
Din ceea ce-a fost fiinţa lor obscură
Şi toţi se ceartă-n mine după moarte.”
(“Ataviam”, 1936)

Desigur că viaţa Magdei Isanos, şi mai ales anii tinereţii ei, poate că ascund şi alte simţăminte,
mai calde şi mai luminoase, mai pure şi mai omeneşti, dar, dornică să se desăvârşească în tainele
meşteşugului, ea nu şi-a irosit vremea zadarnic în faţa oglinzii, ci a coborât în filele atâtor cărţi, pe
care le-a citit cu pioşenie, ori s-a refugiat în adâncul sufletului ei furtunos, căutând aici măreţia
frumuseţilor eterne.
La capătul unui drum spinos şi greu, biruinţa străluceşte din plin, vie şi încununată cu lauri.
Dacă Magda Isanos a izbutit să se înalţe până la măiestria literară unde se găseşte astăzi, loc
bine definit în lirica românească, desigur că meritul îi aparţine ei în primul rând. Fără îndoială că o
contribuţie au constituit-o şi discuţiile purtate pe vremea aceea în cadrul cenaclului de atunci, cât şi
a paginilor revistelor literare, şi mai ales a “Itinerarului” de sub direcţia lui Iorgu Tudor.
Despre directorul “Itinerarului”, Iorgu Tudor, aş fi vrut să adaug că nu s-a impus prin lucrările lui
literare, dar a fost un animator atât de pătimaş, încât “Itinerarul” vedea lumina tiparului sacrificând
câte ceva din bucata lui zilnică de pâine.
Mă ispiteşte oarecum gândul să fac o legătură între caracterul cenaclului de atunci şi
cenaclurile de astăzi.

141
După mai bine de treizeci de ani, astăzi frecventez din când în când Cenaclul Uniunii Scriitorilor
şi, aproape constant, Cenaclul “G. Bacovia”.
Discuţiile care se poartă astăzi sunt aproape identice cu discuţiile de altădată, problemele de
bază aproape aceleaşi, iar vehemenţa lor, aidoma.
Tineretul de astăzi, parcă ceva mai bătăios, parcă ceva mai insolent şi mai “nemuritor şi rece”
ca oricând, iar vârstnicii, evident, priponiţi pe marginea aceloraşi “preţuri îngheţate”. Zâmbesc,
gândindu-mă că peste alţi treizeci-patruzeci de ani, aceleaşi probleme vor frământa alte minţi, alţi
tineri şi poate că discuţiile vor fi tot atât de aprige.
Mai zâmbesc şi de aceea că, după treizeci şi ceva de ani, între Cenaclul din sala de festivităţi a
primăriei şi cenaclurile de astăzi. deosebirea nu-i prea evidentă. Singura deosebire mai stridentă
este una de ordin mărunt şi care se referă direct la persoana mea: aceea că, de pe baricadele
bătăioşilor şi a insolenţilor, am ajuns în tabăra celor cu “preţurile îngheţate”.

IONEL TEODOREANU

Nu mai ştiu când şi cum ne-am cunoscut, iar de văzut ne vedeam o dată la câţiva ani. Discuţia
se lega aproape banal de firesc şi simplu, iar dacă aveam timp mai mult, dădeam câte o raită şi
prin afara oraşului.
Când era pe vremea cireşelor, intram prin grădinile oamenilor şi “furam” cireşe, iar dacă era
tomna, “furam struguri”, mere sau pere. El era cel care califica furtul ca atare, pe bază de legi şi
paragrafe, mă rog - avocatul!...
Eu mă străduiam să-l lămuresc că prin părţile acestea, dacă proprietarul te prinde urcat în
cireşul lui sau ciugulind din viişoara lui, îţi zicea doar cuviincios bună ziua sau poftă bună şi pleca
mai departe.
Dacă te găsea pe marginea drumului, indiferent cine erai: bogat sau sărac, flămând ori sătul,
gospodarul te poftea bucuros în livada sau în via lui, îndemnându-te să iei, să guşti din roadele
pământului său.
Alta, cu totul alta era primirea, dacă te găsea cu sacul sau cu coşul plin.
După Ionel Teodoreanu, într-un caz şi altul, furtul era furt calificat şi gata, de vreme ce
proprietarul nu era de faţă.
Îl întâlneam cu plăcere şi cu drag, cu sinceră bucurie, când în calitatea lui de scriitor, când cea
de avocat venit să pledeze pe la Curtea cu juri sau în vreun proces complicat.
Ceea ce n-am înţeles la Ionel Teodoreanu a fost fuga lui neostenită de obişnuit, de firesc şi
plăcerea care îl cuprindea când reuşea să coboare în excentricitate.
În sălile publice ori de spectacol, îl auzeam citind cu patos din lucrările lui, iar în sălile
tribunalelor pledând ferm şi grav, dotat din plin cu darul vorbirii.
Cunoscător al celor mai subtile şi întortocheate texte de lege, orator admirabil, o pledoarie a lui
reprezenta o delectare intelectuală, un discurs pur filozofic.
Dacă, citind sau pledând, Ionel Teodoreanu îţi lăsa impresia unui adevărat maestru, a unui
intelectual doct şi grav, pe stradă apărea în altă postură: un tânăr uşuratic, un neastâmpărat.
Odată l-am întâlnit cu o “tiribombă”, un fel de minge colorată strident, umplută cu talaş şi cu o
bucată de elastic, pe care o tot lovea cu palma şi apoi o prindea cu dexteritate din zbor.
Cochetând când cu lucrările sfinte, când cu cele grele de păcate, Ionel Teodoreanu se refugia
în felul acesta dintr-o lume sobră şi încorsetată de etichete severe, într-o altă lume, cu mai puţine
legi, mai boemă, o lume a visătorilor, a trubadurilor şi a celor ce aruncă totul, doar pentru o păro.

142
Poate că felul acesta de a fi îşi avea o explicaţie, un sens, o logică a sa, poate... nu ştiu, dar el,
cel care practica felul acesta de a fi, trebuie s-o fi ştiut.
În 1940, solicitând înscrierea în Societatea scriitorilor Români, cu toate că aveam trei
recomandări, a trei membri fondatori ai S.S.R. (Gala Galaction, D. Iov şi N. Dunăreanu), i-am cerut
şi lui o semnătură.
Mi-a dat-o, dar parcă nervos, aproape supărat.
– Probabil mai uşor mi-ai fi dat o sumă de bani decât această recomandare...
– Aşa şi este, mi-a răspuns ele gata de harţă. Aveai doar trei recomandări seriase şi grele,
tocmai bune să-ţi ajute la trecerea hopului. Cine te-a îndemnat să mi-o ceri şi pe a mea?
– De ce?
– Pentru că nu ţi-am făcut un bine. Pentru că mai toţi prietenii mei au cam fost sfâşiaţi şi pentru
că...
Aici se opri, mă privi în lumina ochilor, apoi cu un zâmbet blajin şi abia schiţat, îşi continuă
vorba:
– Şi pentru că, altfel, ai fi trecut în tabăra adversă.
Prin 1947-1948, îl întâlneam foarte des în sala paşilor pierduţi, la tribunal.
M-a invitat la o secţie a nu mai ştiu cărui tribunal, unde apăra o femeie învinuită de furt.
Pledoaria aţinut vreo douăzeci de minute, caldă, sclipitoare.
Ştiu că se încheie cam aşa:
– ... Această biată femeie, suferindă de tensiune, de cord şi de anemie, a intrat în magazin să-şi
cumpere un batic.
La un moment dat simte o slăbiciune în tot corpul şi duce măna în care avea baticul la spate,
căutând un sprijin.
În clipa aceea, doi inşi – inspectori de pază – o înhaţă şi o dau organelor...
Onorată instanţă, aveţi în faţa această biată femeie, cu aspectul ei modest, zdrobită de durere,
pe care o aşteaptă acasă o mamă aproape oarbă.
Hotărârea s-a dat pe loc: trei ani de închisoare.
Biata femeie era... recidivistă.
Parcă îl văd pe Ionel Teodoreanu, clătinând a obidă din cap şi murmurând filozofic:
– Toate le ştiu, diavolii!

AL. ROBOT

Cu Al. Robot am fost coleg de redacţie, la un ziar provincial.


De multe ori, cu o cafea înainte şi o ţigară fumegândă, stăteam ore întregi la taifas.
Al. Robot nu era prea vorbăreţ, dar ceea ce spunea, avea miez şi adâncime.
Uneori se plângea că a ajuns “slugă la stăpân”, că robeşte atât pentru alţii, dar de cele mai
multe ori blestema stările sociale din acea vreme, şi îndeosebi faptul că un poet ori un prozator, în
loc să scrie poezii, nuvele sau romane, este silit să robotească la fiţuici de scandal, la reviste
ştiinţifice sau la buletine municipale, pentru a-şi câştiga o biată bucată de pâine.
Nu era mulţumit de munca pe care o presta şi, ca cel mai evident manifest în acest sens, în cei
doi dau trei ani cât a rămas în acel colţ de ţară şi cu toate că a lucrat la două ziare locale, nu ştiu
ca Al. Robot să fi semnat două sau trei articole.
Fusese adus în “oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” de către Al. Terziman, un
adevărat lup de mare în presa vremii.

143
Sfătuit de acesta sau poate din prea mult respect pe care i-l păstra, Al. Robot muncea din greu
şi mult, muncea conştiincios şi cu râvnă. Citea tot materialul primit la redacţie, tria ceea ce era
potrivit, tăind din el sau adăugând ca să-i dea o formă cât de cât publicabilă.
Tot el se îngrijea de paginaţia gazetei, de caracterul literei cu care trebuia culeasă o ştire sau
alta, dar partea cea mai ingrată şi respingătoare a meseriei de gazetar era aceea că, în atribuţia lui
de secretar de redacţie, cădeau şi acele articole redacţionale, aşa-tise de fond, care se publicau în
prima pagină şi care elogiau o anumită dată istorică, o zi naţională sau un eveniment politic mai
important.
Aceste articole nu prea soseau de afară, de la corespondenţi şi colaboratori, silindu-l pe bietul
secretar de redacţie să le meşterească el, ceea ce Al. Robot făcea prompt şi conştiincios.
Din pricina aceasta, eu îi aruncam câte o înţepătură de viespe, căci, pe lângă că-mi semna cu
numele lui aceste articole, în josul lor punându-se iniţialele gazetei sau, pur şi simplu, Redacţia, el
totuşi le scria cu patos şi patriotarde, venind în conflict flagrant cu celălalt Al. Robot, cel care
deplângea că a ajuns slugă la stăpân şi care blestema stările sociale din acea vreme.
Aveam impresia că dualitatea aceasta era un mediu în care se complăcea.
Eu nu porneam cu înţepăturile de viespe de la cine ştie ce principiu sănătos sau de la vreo
cauză mai nobilă, nu; dimpotrivă, o făceam de milă, pentru că Al. Robot era aşa de slab şi sfrijit,
încât munca aceea de adevărat robot nu-l putea duce la ceva bun.
Nu avea pe nimeni în acel colţ de ţară şi nici nu-l ispiteai petrecerile, chefurile, cu toate că era la
vârsta când un om face toate nebuniile.
Am încercat de mai multe ori să-l scot din vizuina lui, să-l atrag în vreo escapadă, dar nu s-a
lăsat ispitit.
Când a început s-ă se profileze la orizont spectrul războiului, ne-am trezit amândoi în Bucureşti.
Evenimentele politice luau amploare şi nu prevesteau nimic bun.
Un cumplit sen de întrebare atârna deasupra întregii lumi, iar manifestaţiile paramilitare se
înmulţeau ca ciupercile după ploaie.
Lumea, strâmtorată, săracă şi alarmată, căuta zadarnic un deznodământ fericit.
Cel de-al doilea război mondial se făcea simţit şi de la o zi la alta, bătea din ce în ce mai
insistent la fiecare poartă, prevestind domnia lui întunecată şi sângeroasă.
Într-o zi din acestea, l-am întâlnit pe Al. Robot pe Bulevard, colţ cu Brezoianu, în dreptul unei
cafenele din colţ, cu ochii lui mari, neastâmpăraţi, întrebându-mă:
– Ce fa, mă?
Ce fac??
I se citea pe faţă o stare de groază, stăpânit de un cutremur nervos, răpus de evenimentele de
la orizont.
– Ce fac, mă? era întrebarea care îl chinuia cumplit.
Până la urmă, din soluţiile pe care le-a avut, a rămas la două: să plece din ţară sau să rămână
aici.
Rămânând, îşi primejduia viaţa. Plecând, fără un ban, într-o lume străină şi necunoscută, era şi
mai cumplit. De aici se năştea acea aprigă întrebare:
– Ce fac, mă?
Înţelegând ce-mi cerea, mi-am dat seama că nici Dumnezeu din cer, dacă ar fi coborât atunci
pe pământ, n-ar fi stare să-i dea o povaţă.
Al. Robot, ca mulţi alţii, se găsea în faţa celei mai grele clipe din viaţă.
I-am spus cu sinceră şi adâncă durere:
– Să faci, Al., numai ceea ce îndeamnă conştiinţa.
Peste o zi sau două, am aflat de la prieteni comunică Al. Robot plecase din ţară.

144
Târziu, foarte târziu, după ce se potolise marele pârjol, s-a zvonit că Al. Robot a pierit în
crâncenul război, pe frontul Odesei, luptând cu arma în mână împotriva fascismului antonescian şi
hitlerist.
Astăzi, aud din când în când recitindu-se din lirica lui Al. Robot la radio sau citesc câte o
poezie-două prin revistele literare (“România Literară”, nr. 1, ianuarie 1969).
Vremea de atunci, pe care am petrecut-o în aceeaşi redacţie, cu o cafea dinainte şi o ţigară
fumegândă, se desprinde aşa de fidel din:

“Provincie, tenebre prin parcuri au rămas


Şi orele coboară din primării cu ceas.
Ca un convoi funebru, trăsurile la gară
Se duc ca să aştepte un personal de seamă.”
(Provincie)

Al. Robot, crâncen destin!

CRONICI DE ISTORIE LITERARĂ


LITERATURA BASARABEANĂ DUPĂ 1918

Contribuţia Basarabiei pe tărâm literar după 1918 a fost considerată întotdeauna ca inexistentă.
Într-un număr recent închinat Basarabiei al “Curentului Literar”, d. Şerban Cioculescu, vorbind
despre aportul literar al Basarabiei în genere, susţine în fond aceeaşi temă cu mici excepţii,
terminând articolul cu: “Spiritualiceşte, între 1812 şi 1918 reprezentanţii literari ai Basarabiei n-au
cunoscut niciodată procesul de sciziune morală, pe care-i învederează aiurea, “granicerii”.
Provincia cu o singură frontieră, către Răsărit, Basarabia e sortită ceasului de mare afirmare
literară, când i se va desluşi frumuseţea Cenuşăresei din basm”.
Prin Aceasta, d. Cioculescu ar vrea să spună ceva şi totuşi se fereşte să afirme cu tărie ceea ce
crede.
E bine cu toate acestea că se recunoaşte oarecum o calitate provinciei dintre Prut şi Nistru,
aceea ce crede.
Dacă Basarabia s-ar fi bucurat însă de norocul şi favoarea altor ţinuturi româneşti, de alte
împrejurări în ceea ce priveşte stăpânirea străină de un secol şi mai bine, poate că contribuţia ei
pe tărâm spiritual ar i fost mult mai bogată şi mai variată decât cea cunoscută.
Excluzând epoca de oprelişte şi referindu-se doar la cei 22 de ani de stăpânire românească, nu
se poate afirma că Basarabia n-a contribuit cu nimic la îmbogăţirea patrimoniului spiritual
românesc.
S-a scris cu migală şi chiar mult.
Ca să recunoaştem acest adevăr este suficient să fim sinceri în primul rând şi apoi să
cunoaştem realităţile basarabene.

145
Cine s-a ocupat de scrisul basarabean în aceşti 22 de ani şi cine l-a adâncit cu bunăvoinţa
omului dezinteresat?
E bine cel puţin acum să vorbim deschis despre rănile din trecut şi să le spunem păcatelor pe
nume, spre a înlătura suspiciunile şi neîncrederea de care s-a bucurat cu prisosinţă Cenuşăreasa
dintre Prut şi Nistru.
De la 1918 încoace, la noi au înflorit atâtea curente literare, încât era foarte greu ca cineva să
se ataşeze definitiv şi temeinic de unul dintre ele.
În primul rând predomina scrisul cu caracter social, susţinut cu înverşunare de către Zeii
Olimpului din Sărindar.
Că mulţi dintre ei au primit între timp schimbarea la faţă şi astăzi abia îi deosebeşti de cei care
au fost, nu-i nimic de mirare, iar fenomenul era de aşteptat.
Cu rezerva câtorva reviste tradiţionaliste, care apăreau lunar şi cu sacrificii, celelalte erau atinse
de izul umanitarist şi impuneau tineretului un fel anume de a gândi.
Cei care intenţionau să scrie erau nevoiţi să se acomodeze acestor principii, dacă intenţionau
să se smulgă anonimatului.
Scrisul basarabean, care era în primul rând ameninţat de această cangrenă, s-a ferit în limita
puterilor să cadă totuşi mai mult sau mai puţin sub influenţa acestui curent.
Procesul a luat forme noi şi s-a impus acolo prin reprezentanţii celor de la centru, datorită
legăturilor strânse care existau între aceştia şi mişcarea culturală în genere din Basarabia.
În afară de aceste considerente, reprezentanţii vieţii publice din Basarabia şi parte dintre
scriitori fiind ataşaţi de curentele politice ale vremii, care militau cam aceleaşi concepţii egalitariste,
mai ales că majoritatea proveneau dintre basarabenii care au luat parte activă la revoluţia
rusească, aveau o concepţie aparte de năzuinţele adânci şi trainice ale crezului pur românesc,
deformând sufletul pur basarabean.
În prima decadă după Unire, s-a relevat în scris tot generaţia sfătulistă, care îşi desăvârşise
studiile în Iaşi, cetatea spiritualităţii româneşti, şi care contribuise în aceleaşi condiţii şi înainte de
Unire.
Astfel, în prima decadă îşi continuau activitatea Pan Halippa, C. Stere (la “Viaţa Românească”,
ce apare la Iaşi), Şt. Ciobanu, Sergiu Victor Cujbă, Ion Buzdugan, moş Ghiţă Madan, Ion Pelivan,
P. Cazacu, Iorgu Tudor, N. Popovschi, Elena Dobroşinschi-Malai etc.
În scrisul lor, găsim la început puritatea şi farmecul primitiv al sufletului sincer şi larg, aşa cum îl
caracterizează pe basarabean în toate acţiunile şi manifestările lui.
Iată bunăoară un fragment din “Imnul Basarabiei Unite”, de Sergiu V. Cujbă, despre care critica
contemporană n-a pomenit nici cel puţin în treacăt.

“Ridică-ţi fruntea, moldovene,


De sub zăbranicul greoi,
Sub care dorurile tale
Tânjeau, ca florile sub sloi.”

Ori o altă strofă din “Răzeşul” de Ion Buzdugan:

“Eu de la Ştefan Vodă am vechiu


hrisov domnesc
Dar s-au sculat străini, râvnind
la răzăşie,
Şi-au strămutat hotarul, furându-mi
din moşie,

146
Ce mi-a fost dată istov, pe veci
s-o stăpânesc!

Mai sunt încă multe argumente în susţinerea cauzei drepte a scrisului basarabean, a clarificării
unei păreri greşite şi confuze pe care critica a adoptat-o din necunoaştere sau din indiferenţă faţă
de “Cenuşăreasă”.
Ceea ce rămâne un adevăr dureros pentru literatura românească din Basarabia este faptul că
n-a existat un organ sănătos şi temeinic în această provincie, pe lângă care să se formeze tânăra
generaţie de scriitori, iar dacă el a existat, a trebuit să sucombe după un an, din cauza indiferenţei
generale.
Adevărurile crude, însă, nu sfârşesc aici: suntem numai la capitolul A.

“Basarabia”, anul I, nr. 2, din 24 iulie 1941, Bucureşti.

Scriitorii din Basarabia

Pe străzile Capitalei, din asfalt, jar şi smoală, am întâlnit câţiva scriitori basarabeni.
Trec ca nişte umbre, abătuţi, pe lângă blocurile uriaşe, purtând în priviri toată nostalgia locurilor
dragi.
Iată-l pe D. Iov, în uniformă de căpitan, visând la acelaşi din cărţile sale poştale:
“Unde ţi-ai lăsat Soroca, căpitane?”
Dar cum ar putea s-o lase, s-o uite, pe acea Sorocă minunată? A rămas ca temporar, departe,
undeva pe malul bătrânului Nistru, dar Soroca va trăi veşnic în sufletul lui, cu cetatea voievodală,
cu apa de cristal a Nistrului, cu dealurile verzi de mătase, cu codrii seculari, cu peştera sihastrului
din stânca albicioasă din apropierea podului Bekir şi cu toate podoabele dumnezeieşti cu care a
fost înzestrată de natură.
Prietenii soroceni vor trăi şi ei, cu datinile, cu superstiţiile lor în inima bună şi simţitoare a lui D.
Iov.
Dar până la împlinirea vremii, D. Iov e trist şi abătut.
Şi iată-l apoi pe neica Nae Dunăreanu. îmbătrânit deodată, din ziua refugiului, îşi spune amarul
câtorva prieteni: “În noaptea de 27 iunie, când am primit vestea că trebuie să evacuăm Basarabia,
mă aflam la via mea de peste Bâc, la 14 de Nistru.
N-am vrut să cred, fiindcă nu era de crezut că locurile de slavă şi glorie strămoşească trebuie
să le părăsim, într-o clipă atât de neaşteptată.
Şi totuşi, a doua zi a trebuit să plec. Mi-am lăsat gospodărioara mea adunată vreme de 21 de
ani, pornind în pribegie, alături de alţi fraţi, tot atât de amărâţi şi întristaţi.
În clipa despărţirii de locurile scumpe şi dragi, am văzut câţiva urmaşi de-ai lui Izrail zâmbind
mefistofelic şi sfidându-ne.
Citeam în ochii lor o bucurie satanică, adevăratul suflet al «fiilor aleşi».
În ceasul acela tragic mi-am stăpânit lacrimile, dar sufletul meu plângea amarnic.
Am plecat spre gară, fără să întorc privirea. Pe drum, l-am întâlnit pe moldoveanul Cârlig, care
vorbind cu o bătrână, spunea cu toată siguranţa, tare, ca un prooroc: «ei, hei, azi bate vântul de
aici, mâine din altă parte!».
Şi sufletul meu, întristat o clipă, s-a înseninat...”

Se strâng amintirile laolaltă, ca nişte boabe de aur, transformate în comoară.

147
Iată-l apoi pe locotenentul I. Buzdugan, rezervat, tăcut, parcă acum ar fi ieşit de pe băncile
liceului.
Om bun şi el, preocupat de grijile lui, se strecoară grăbit pe străzi dosnice, cu gândul aiurea.
Pan Halippa îşi consumă amărăciunea într-o cămăruţă din faţa Cişmigiului...
Peste sufletele acestora şi ale celorlalţi, peste sufletele tuturor, peste entuziasmul şi glumele de
altădată s-a aşternut un linţoliu de melancolie.
Parcă ar fi venit un vânt năpraznic, parcă le-ar fi smuls cineva cu silnicie toate zâmbetele de pe
buze.
Pe străzile Capitalei, din asfalt, jar şi smoală, trec, sfioşi, scriitorii basarabeni.
Trec ca nişte umbre, pe lângă blocurile uriaşe, purtând în priviri Basarabia lor moldovenească,
patriarhală cu lumea ei de basme şi amintiri...

“Curentul”, nr. 4485

PUBLICISTICA
Zâmbesc strămoşii

Descindem iar pe meleagurile dragi, voievodale, ale Basarabiei.


Bat inimile în ritm viforos, de parcă s-ar petrece un miracol.
După vijelia bubuitului de tun li al rafalelor de mitralieră, după opintirile înăbuşite ale uriaşelor
tancuri, a coborât peste întinsurile pământului basarabean, sfinţit de sânge romano-dac, o linişte
grea, adâncă, în care doar plânsul ochilor se mai aude rar – rugăciune – vorbind în graiul
cronicarilor despre trecutul nostru legendar.
Dacă veacuri la rând hoardele năprasnice s-au abătut ca un pustiu peste seninul zărilor
basarabene, acum a vorbit tunul şi sângele bravului ostaş român, spre a rămâne pildă vie în
paginile zbuciumatei istorii basarabene.
S-ar mânia pe noi strămoşii, voievozii şi eroii dacă moştenirea rămasă de la ei n-am apăra-o cu
preţul vieţilor noastre.
Am avut o misiune grea, aici, în răsăritul rece – hotar între civilizaţie şi pustiul întinselor stepe
sălbatice – unde am sângerat în tăcere, înfruntând cu bravură moartea.
Am cunoscut victorii, dar şi înfrângeri.
N-a fost însă nici una mai dureroasă ca înfrângerea de anul trecut, din care multe pilde vor
naşte în sufletele mazililor şi ale răzeşilor, rămaşi acolo să înfrunte ca întotdeauna urgia unei lumi
haine, abătute peste meleagurile lor ca un blestem.
În clipa aceasta însă, trăim intens bucuria regăsirii şi satisfacţia adâncă, dumnezeiască, că din
umbra cetăţilor străbune ale Hotinului, Sorocii, Tighinei şi Cetăţii Albe, ne zâmbesc strămoşii, care
îşi şterg cu dosul palmei lacrimile de pe obrajii lor serafici şi se întorc în criptele lăcaşurilor de veci,
cu sufletele împăcate.
Zâmbesc Voievozii, strămoşii; zâmbesc şi binecuvântează.
De multe ne înstrăinaseră patimile pe unii de alţii, de mult pierdusem contactul cu Ei şi de aceea
multă amărăciune am avut de îndurat în scurgerea vremii.
Taina regăsirii a izvorât din primejdia care ne ameninţă, ca să vedem clar în viitorul existenţei
noastre: învierea sau prăbuşirea.

148
Pierderea Basarabiei a fost o lecţie crudă.
Umilirea noastră şi exasperarea care ne cuprinsese s-a răsfrânt şi asupra umbrelor strămoşeşti,
de unde ne-a venit îndemnul lor poruncitor de unire.
Numai în felul acesta fraţii robiţi de un an, meleagurile dragi ale Basarabiei vor cunoaşte intens
sentimentul grozav al dezrobirii din gheara jidovimii şi a bolşevismului.
Acolo unde a huzurit ghettoul şi a vibrat ipocrizia sufletului străin şi duşman cauzei noastre, se
vor reaprinde forţele sentimentelor neaoşe româneşti, spre a ne purifica meleagurile sfinţite de
atâta sânge stors din rănile Basarabiei lui Vodă Ştefan.
Descindem iar aici , la hotarul de răsărit al civilizaţiei, ca să stăm pavăză neclintită împotriva
hoardelor barbare!
Zâmbesc strămoşii şi ne binecuvântează...

“Basarabia”, nr. 3, 25 iulie 1941.

Spre meleagurile dragi ale Basarabiei


Prea mult au plâns ochii pribegilor şi îndeajuns au sângerat inimile, după meleagurile dragi ale
Basarabiei româneşti.
Astăzi, când oamenii aceştia se reîntorc treptat la vetrele lor, pentru ei şi pentru cei care au
rămas, anul marilor suferinţi pare un vis urât, un vis ce s-a stins prin puterea uriaşă a focului din
atâtea suflete şi sub şiroaiele de lacrimi fierbinţi.
Spre meleagurile dragi ale Basarabiei româneşti privesc cu recunoştinţă ochii tuturor.
E recunoştinţa ce se cuvine Generalului erou şi ostaşilor săi. Robirea de un an a fost ca un
blestem, dar tot convoiul de sângerări şi amărăciuni a încetat odată cu porunca Generalului
dezrobitor, când a răsunat hotărâtă: - “Ostaşi, treceţi Prutul!”.
Aşa a sfârşit calvarul robiei ce se abătuse peste Basarabia, iar în durerea mută şi în ochii trişti
ai pribegilor au răsărit, dintr-un plâns înfundat şi trist, lacrimile – boabe amare de mărgăritar şi rouă
– ca o supremă uşurare.
De aceea ziua de 22 iunie este sortită să rămână pe veci legată de istoria biruinţelor româneşti,
căci, odată cu ea, a tresărit spre o nouă viaţă însuşi sufletul Neamului.
Astăzi păşim iarăşi cu mândrie, stăpâni deplin, peste câmpiile dragi ale Basarabiei şi prin codrii
ei seculari.
Sub zările senine ale cerului românesc, între Nistru şi Prut se înfiripă din nou cântecul de slavă
şi bucurie al ţăranului basarabean.
Pulsează viaţa iar, în ritmul vioi de altădată şi , peste tot, răsună prelung hora înfrăţirii
româneşti.
Spre aceste locuri dragi, de altădată, am pornit cu sufletul înfiorat, covârşit de emoţii tari, ca să
le mai cuprind o dată, cu dragoste adâncă, din orizont în orizont.

1. De vorbă cu un rănit
În tren m-am aşezat alături de un rănit, al cărui braţ fusese ciuruit de cinci gloanţe de mitralieră.
A scăpat totuşi cu mâna teafără şi acum pleacă în satul lui ca să se întremeze complet şi să-şi
îmbrăţişeze familia.
Îl privesc din profil şi, în obscuritatea vagonului, pare palid şi luminat de o mare bucurie
lăuntrică.
Oare la ce se gândeşte în clipa aceasta?
– Fumezi, camarade?

149
M-a privit cam nedumerit, m-a măsurat fugar, apoi schiţând un zâmbet blând, a întins mâna
sănătoasă şi a primit ţigara.
– De unde vii?
– De la spital.
– Rănit greu?
– La braţ.
– Prin ce părţi?
– Prin ţinuturile Sorocii.
– S-au dat lupte grele?
– Nu prea, că fug de mănâncă pământul.
– Şi cum ai căzut rănit?
– Eram în apropierea unui sat. Vedeam oamenii trecând gânditori pe drum şi tocmai voiam să
ne apropiem şi mai mult de sat. Domnul major însă a dat ordin să se deschidă focul. Am tras, dar
pe deasupra satului. locuitorii înspăimântaţi au început să alerge spre noi cu steaguri albe – nişte
ştergare legate de câte un băţ – strigând să nu mai tragem că sunt şi ei români.
Câţiva dintre ţăranii fruntaşi ai satului ne-au asigurat că nu mai este nici urmă de bolşevic prin
locurile acelea.
Am pornit să ocupăm satul, dar la un moment dar a început să latre o “căţea” şi s ne împroaşte
cu plumbi.
Ne-am întins pe brânci, în şanţul din marginea drumului, dar trei dintre noi fuseseră atinşi.
Unul a murit chiar acolo în şanţ.
Eu şi cu alt camarad eram mai uşor răniţi.
Domnul major a dat ordin să se înconjoare casa din care s-a tras, iar pe sătenii care ne minţise
era să-i execute.
Ei susţineau şi mai departe că nu sunt bolşevici în sat şi păreau foarte mâhniţi de cele
întâmplate.
“Căţeaua” a mai lătrat ce a lătrat, dar repede a fost redusă la muţenie.
A fost prins un singur om.
Era chiar din satul acela şi, ca să i se arate ce a făcut, l-au adus lângă camaradul nostru mort.
Când m-am uitat mai bine la el, îmi venea să plâng. Era unul din foştii mei camarazi în cătănie,
chiar dintr-o companie cu mine.
Îi zicea Gheorghe Păpuşoi şi îl ştiam foarte bine.
M-am apropiat de el cu măna rănită şi l-am întrebat aproape să plâng: - De ce ai tras în mine,
măi Gheorghe? Uite bre, îmi curge sânge şi mă doare, iar noi suntem fraţi de acelaşi sânge, de ce
ai tras?
Când au auzit de asta, ceilalţi ţărani s-au năpustit asupra lui să-l omoare, dar i-a oprit domnul
major şi a spus să-l ducem în faţa judecăţii.
Ceilalţi ţărani însă nu erau prea mulţumiţi şi au zis că dacă i se drumul să vină acasă, atunci ei
singuri au să-l miruiască.
Şi după ce a terminat de povestit, s-a aplecat puţin peste geam, privind cu drag câmpiile. Din
vorbele lui, am reţinut numai faptul că cel care a tras cu mitraliera era un ţăran şi, ceea ce-i mai
dureros, se numea Gheorghe Păpuşoi.
Am stat vreme îndelungată gândindu-mă la lucrul acesta.
Îmi venea să strig în gura mare, să mă audă toţi călătorii: Gheorghe Păpuşoi a tras cu
mitraliera! Gheorghe Păpuşoi!
De ce? Pentru cine a luptat? Pentru Stalin?
Ce ştia el despre bolşevici? Cum de a ajuns atât de jos şi de ce s-a sacrificat pentru o cauză cu
care nu avea nimic?

150
Şi se pare că rănitul de lângă mine m-a înţeles, căci el a adăugat după o tăcere îndelungată,
luminându-mă:
– Iac-aşa dom-le, au luat-o oamenii hăisă pe drumul nebuniei, de când cu politica ceia spurcată,
care ne-o scos din minţi.

2. Un mormânt
În gara Pârliţa, trenul trebuie să stea mult timp. Călătorii au coborât aproape toţi din vagoane şi
cei m-ai mulţi s-au adunat în jurul unui mormânt, peste care creşteau, frumos îngrijite, nişte flori de
câmp.
Sufletele tuturor şi ochii au lăcrimat sincer, la căpătâiul eroului care se jertfise pentru dezrobirea
ţării şi a neamului, gândindu-se fiecare că poate şi el are, undeva, o mamă, o soţie sau un copil
care îl aşteaptă cu dor şi nerăbdare.
După un minut de tăcere, un călător refugiat, care se reîntorcea acasă, spuse cu amărăciune:
– Când am plecat, acum un an de zile, şi am ajuns la Pârliţa, pe dâmbul de lângă calea ferată
stăteau jidovii şi jidoavcele ca nişte furnici.
Aproape toţi făceau cu picioarele în aşa fel, că parcă ne-ar fi spus ca nişte stăpâni adevăraţi: -
hai, căraţi-vă veneticilor!
Unii au aruncat cu pietre în tren, iar o doamnă şi un copil au fost destul de grav răniţi.
Iată acum, nu se mai vede nici o Iudă pe dâmb, dar colea, în ţărâna de sub el, zace un ostaş
care nu şi-a precupeţit viaţa ca să-şi scape meleagurile lui dragi de toate liftele păgâne.
Omul şi-a făcut o cruce mare şi, cu lacrimi în ochi, porni cu paşi rari spre vagonul lui.
Din sat începură să vină din ce în ce mai mulţi copii, pui frumoşi de moldoveni, care aduceau
căldări pline cu apă pentru ostaşi şi călători.
Dacă cineva încerca să ne dea un leu-doi, îl priveau cu insistenţă în ochi şi, cu o clătinare din
cap în semn de refuz, răspundeau cu mândrie:
– Apă nu vindem , că ni-o dă Dumnezeu fără bani.

3. Plâng copiii Basarabiei


Plâng aproape toţi cei rămaşi pe lângă căsuţele lor, sub haina ocupaţie bolşevică.
Plâng copiii Basarabiei în hohote: plâng şi-şi povestesc calvarul cu durere.
Toţi îţi întind mâna cu” “Hristos a înviat”, iar pentru cei ce se duc spre locurile dragi pentru prima
oară, acest salut neobişnuit le produce o mare nedumerire.
Am îndrăznit să-l întreb pe un preot cunoscut şi care a suferit prigoana comunistă în anul acela
de comină, să-mi explice ce simbolizează salutul acesta.
Şi preotul mi-a răspuns cu rouă în ochi:
– După cum a înviat Iisus Hristos din moarte, aşa am înviat şi noi din întuneric, din sclavie, spre
o nouă viaţă omenească, spre un nou destin creştin şi românesc.
Şi apoi noi n-am avut Crăciun sau Paşte, n-am putut să ne întâlnim şi să ne sărutăm în dangăte
de clopote, de ziua învierii, ca nişte fraţi buni, şi să ne spunem creştinescul lşi strămoşescul
“Hristos a înviat!”.
De aceea îl adresăm acum, când ne întâlnim cu un frate bun, şi plângem ca nişte copii, căci prin
învierea noastră se sfârşeşte calvarul crâncenelor suferinţi morale pe care niciodată nu le-am
cunoscut şi niciodată nu le-am bănuit.
A fost timp de un an Satana printre noi.
Făcându-şi o cruce mare, bătrânul preot se despărţi cu aceeaşi rouă în ochi.

“Basarabia”, nr. 43, 8 septembrie 1941

151
1. Şi pe aici au trecut barbarii
Ne poartă trenul spre meleaguri dragi basarabene, spre locurile amintirilor de altădată, după
care am plâns şi am lăcrămat.
În tic-tacul roţilor de tren cântă toată bucuria revederii, domol, ca o doină bătrânească fredonată
în seri de toamnă.
Sânt în trenul acesta călători bătrâni şi tineri, pribegi care se întorc ca spre un liman de
mântuire, la vetrele lor, şi sunt în ochii acestor călători lacrimi calde de bucurie.
Aleargă balaurul uriaş pe lângă cantoane cunoscute, se opreşte prin gări devastate, răsuflând
adânc, înfundat, ca un om supărat, şi apoi zvâcneşte iar în ritm viforos, spre aceleaşi zări albăstrii
ale Basarabiei, cu tresăriri de adâncă bucurie.
Am trecut podul de peste Prut fără să fi prins de veste.
În apa ce se scurge domol spre Mare, se scaldă copiii goi.
Casele de pe ambele maluri poartă urmele războiului, pecetea luptelor cu fiara apocaliptică, iar
botezul focului s-a răsfrânt şi peste pomii înfloriţi cu ramurile arse de flacăra tunurilor şi cu tulpinile
sfârtecate de schijele obuzelor.
Iată Unghenii! Parcă vorbeşţe trecătorilor: - “Pe aici au trecut barbarii, nu vă înduioşaţi de
înfăţişarea mea!”.
Peste el parcă pluteşte un cântec trist al unor amintiri frumoase, un cântec despre tot ce a fost
odată.
E pustiu şi gol. Din loc în loc case dărâmate de obuze sau incendiate,
Gara e cernită de dureroasele întâmplări pe care le-a trăit, lipseşte ceasul agăţat deasupra
peronului, apa, iar în uluce mai dăinuiesc urmele galbene ale otrăvii pe care au turnat-o bolşevicii
la plecare.
E tare trist în Unghenii noştri de altădată...
Pornim mai departe. înserează, iar un pui de moldovean cântă din fluier, iar dinspre imaş se
apropie de sat cireada cu văcarul din urmă.
Sânt icoanele sfinte ale Basarabiei româneşti, după care am plâns şi am suferit atâta amar de
vreme.

2. Din nou pe străzile bătrânului Chişinău


Trec cu inima înfiorată pe străzile bătrânului nostru Chişinău.
Păşesc tăcut, ca într-o catedrală. La stânga şi la dreapta sunt ruine, case devastate, pârjol şi
jale.
Nu se observă însă nimic din toate acestea. Sentimentul revederii, faptul că te afli iar pe uliţele
frumoaselor amintiri e mult mai puternic şi mai impresionant decât distrugerile barbarilor.
Ceea ce au realizat bolşevicii rămân doar nişte răni pe trupul Basarabiei şi dovada cea mai
fidelă în faţa istoriei, despre civilizaţia pe care intenţionau să o răspândească în lume.
Iuda pe care l-am crescut la sânul nostru, Iuda care s-a bucurat mai mult chiar decât noi de
darurile pământului acesta, s-a năpustit cu o furie rar întâlnită la vreun popor, asupra operelor de
artă, pe care le-au devastat şi apoi dinamitat ca să un rămână nimic din frumuseţile şi munca a mii
de ani.
Pe Iuda acesta, care şi-a depus şi pe obrazul Basarabiei sărutul trădării lui biblice, îl găseşti
prezent în ruinele clădirilor, din care n-au mai rămas decât părţi din ziduri, moloz, cenuşă şi
amintirea a celor ce au fost. în faţa fantasticului decor neronian, când se înserează şi buniţele
încep să ţipe la lună, de pe zidurile jalnice ale fostelor clădiri din Chişinău, te trezeşti zguduit de
sentimentul groazei şi pare un blestem care ni se adresează nouă pentru că am fost buni şi
îngăduitori cu seminţia neamului rătăcitor.

152
Este cea mai aspră lecţie pe care ne-o servesc cu mustrare conştiinţele jertfite aici şi
pretutindeni, că ceea ce ni-i al nostru va fi veşnic împotriva noastră.
Parcurg bulevardul Alexandru cel Bun şi întâlnesc la fiecare pas chipuri cunoscute, oameni ce
te întâmpină cu zâmbete înlăcrămate.
Toţi aceştia au de spus ceva. Unul dintre oamenii aceştia plânge, îşi face cruce şi vorbeşte
despre minune: “În ziua de 13 iunie au fost trimişi din Chişinău vreo 6000 de basarabeni, spre
locuri necunoscute, prin fundul Siberiei. Pe ziua de 23, intenţionau să trimită un alt transport mult
mai mare, dar declararea războiului de la 22 iunie a zădărnicit această ticăloasă intenţie bolşevică.
A fost o minune! Astfel, aveau să pornească spre necunoscut, închişi în vagoane de vite, mii de
suflete nevinovate, mii de feciori ai Basarabiei, porniţi pe drumul care ducea spre moarte. A fost o
minune!”, te asigură cu ochii înlăcrimaţi cel care a trăit clipele cumplitului “rai” bolşevic.

3. Plâng frumoasele amintiri


În Chişinăul patriarhal, unde viaţa se scurgea în ritm domol, ca o poveste, astăzi a năvălit
tristeţea, iar la fiecare colţ de stradă plâng înfundate, frumoasele amintiri de altădată.
Vechiul palat mitropolitan, în care se ridicau rugăciuni Domnului în fiecare zi şi unde stătea
retras de zgomot Vlădica, a căzut pradă aceloraşi pustiitoare flăcări.
Casele eparhiale. cu frumoasa sală în care se organizau şezători literare, sala cu un Crist în
faţă de mărime naturală, fusese transformată în “Casa Armatei Roşii”, iar în loc de concerte,
conferinţe şi şezători literare, aici veneau bolşevicii, cântau şi chefuiau cu toate jidovcuţele din
ghettourile Chişinăului şi de aiurea...
Casele eparhiale sunt şi ele o ruină!
N-au rămas decât zidurile înnegrite de fum, goale, cu o parte din scara ce duce în sala mare şi
cu storurile de la magazinele de jos căzute în cenuşă, jalnic ca nişte cârpe de metal.
Din clădirea Primăriei, cu săli mari şi frumoase, cu birouri spaţioase, nu mai există nimic.
Banca Municipiului a căzut şi ea pradă mistuitoarelor flăcări. Au dispărut uşile mari şi grele de la
intrare, iar în locul lor se deschide numai o spărtură în zid, spre care mai duce ironic frumoasa
scară străjuită şi acum de cei doi lei.
Acelaşi decor în orice parte întorci privirea Aceeaşi tristeţe.
Bestiile bolşevice au trecut brutal peste tot ce ne-a fost drag şi scump, peste tot ce ne lega viaţa
noastră de viaţa patriarhală a bătrânului Chişinău.
De aceea plâng trist, la colţuri de stradă, sufletele în care mai trăiesc frumoasele amintiri de
altădată...
“Basarabia”, nr., 45, 11 septembrie 1941

Sună clopotele la Chişinău


Câteva zile petrecute în Chişinău, într-o familie de oameni blajini şi primitori, îţi înseninează
toată amărăciunea şi toată durerea unui an de refugiu.
Trăieşti în aceste zile minunate clipe de recreaţie sufletească, cu toate că, undeva în adâncul
fiinţei, mai dăinuieşte teama, cu rezonanţe puternice de îngrijorare, că se putea să nu fie aşa cum
Dumnezeu a vrut şi este.
Peste anul de coşmar şi răvăşire sufletească coboară noul ritm de viaţă românească, în
Chişinău şi în Basarabia întreagă.
Cu toate că în centrul bătrânului Chişinău, cât şi la periferii, te întâmpină ruinele de pe urma
cumplitului pârjol, totuşi, simţi imensa satisfacţie să păşeşti din nou prin oraşul atâtor frumoase

153
amintiri, pe străzile acelea fără zgomot, pe aceleaşi locuri unde viaţa se deapănă senină,
patriarhală, ca într-o poveste.
Se înfiripă iar, aici, în răsăritul acesta întunecat vreme de un an de norii pustiitoarelor lăcuste
ale nordului, cântecul domol de basm şi poezie al unei vieţi care s-a mai trăit o dată, născută din
dragostea reciprocă între oameni şi din rodul atâtor secole de civilizaţie.
La marginea lumii unde a domnit un an de zile crima şi împilarea, au început să sune clopotele
iar!
Sânt clopotele biruinţei creştine, care vestesc lumii apropiata mântuire.

1. Tovarăşi, ironii şi amintiri


Unde vor fi acum “tovarăşii” de ieri, tovarăşii aceia puternici şi gravi, răsăriţi din toate periferiile
stepelor ruseşti?
Unde au dispărut “tovarăşii” mahalalelor din Chişinău şi “tovarăşii” tirani şi cruzi ai ghettourilor,
cu r-r-r—ul acela gutural şi respingător în vorbirea lor?
N-a rămas din această gloată înnebunită de vântul dezmăţului şi al anarhiei decât urmele
fumegânde pe trupul sfârtecat al Basarabiei.
Sânt răni ce vor grăi prin veac, despre nebunia comunist.
Mă poartă paşii pe toate uliţele dragi ale Chişinăului, pe unde am mai trecut de atâtea ori, dar
abia mai recunosc oraşul acesta al pătimirii.
Recunosc clădirile scăpate de pârjol, pomii, pietrele, şi totuşi parcă nu sunt cele de mai înainte,
parcă au îmbătrânit, s-au înnegrit.
Trag cu urechea la cele ce vorbesc oamenii şi mă bucur ca un copil când îi aud vorbind vorbind
cu drag despre lucruri care şi mie îmi sunt dragi.
Iată, bunăoară, în colţul acesta de pe strada Alexandru cel Bun şi strada Armeană, se adună
muncitorii la “birjă”, adică locul unde pot fi găsiţi diferiţi meşteri.
Aici vin zugravi, lemnari, zidari şi de aici îi angajează lumea.
Înainte vreme pe partea stângă era o ceainărie “Ermitaj”, în care se adunau toţi meşterii aceştia
în aşteptarea unei oferte de lucru.
De data aceasta stau în stradă, căci toate clădirile din împrejurimi au căzut pradă flăcărilor.
Vorbesc despre tot felul de lucruri şi îmi place să trag cu urechea, mai ales că nu se sfiesc, şi
ceea ce au de spus o spun tare, fără teamă.
Iată un grup de vreo patru inşi, unde unul dintre muncitori vorbeşte despre “binefacerile”
bolşevicilor:
– Ne spuneau poveşti, ca la nişte proşti.
Ziceau că vor să ne aducă fericirea, iar pe la spate te loveau ca pe tâlhari, că ni era frică şi de
umbra noastră.
În timp ce muncitorul a continuat să vorbească despre “fericirea” bolşevică, s-a apropiat de grup
încă un muncitor, care s-a adresat altuia cu:
– Tovarăş, dă-mi voi să aprind ţigara!
– Tovarăş ai zi, bre?
– Eu am...
– Bre, să nu te aud cu asta că-ţi tai limba.
Oi fi eu tovarăş cu cine oi fi, dar cu tine e tovarăş Stalin.
Ai înţeles, bre?

2. Întâmplări hazlii cu bolşevicii


În familia unde am găzduit, e mare sărbătoare.
Gospodarul, un bătrân ca o pâine caldă, a cumpărat o lămâie.

154
A venit acasă radiind de bucurie, iar surpriza e atât de mare, încât subiectul discuţiei din seara
aceea a fost numai despre lămâi.
Îşi fac socoteli peste socoteli şi numără exact lunile şi zilele de când nu-au mai văzut o lămâie.
Se spun şi întâmplări hazlii, cu bolşevici şi cu... lămâi.
După ocuparea Basarabiei de către ruşi, fructul acesta a dispărut cu desăvârşire.
Într-o familie unde a fost găzduit un personaj important sovietic, seara la ceai, gazda l-a întrebat
care este motivul că nu se găsesc lămâi.
– Nu se găsesc lămâi? Hm! Dar cu se poate!...
Avem doar la Odesa două fabrici în care se lucrează zi şi noapte!...
Prostia şefilor bolşevici era atât de “piramidală”, încât râdeau de ei toţi golanii Chişinăului.
La început mai ales, când au intrat în Basarabia, mâncau câte 10-20 de prăjituri şi, fiindcă li se
făcea rău, condamnau cofetarii pe motiv că vindeau marfă proastă.
Şi mai aveau pretenţia, sălbaticele hoarde staliniste, că luptă pentru libertate şi civilizaţie.

3. ... Şi oamenii încep să zâmbească


Am întâlnit un vechi prieten, pe dirijorul Mihail Stegari.
Înainte de 28 iunie 1940, îşi făcuse odată cu mine un costum, la croitorul Peterka.
Îl ţin bine minte, îi vedea de minune costumul, ba era croit – după părerea mea – prea pe talie.
Acum, când l-am reîntâlnit, Mihail Stegari îmi spunea cu amărăciune:
– Nu mă întreba nimic.
Te rog numai să te uiţi la costumul meu şi să-ţi dai seama perfect de “raiul” în care am trăit.
Într-adevăr, în costumul acela croit pe talie, acum ar fi încăput doi prieteni ca Mihail Stegari.
E mare durerea din ochii acelora care au trăit cumplita stăpânire moscovită.
Chiar şi acei care i-au îndrăgit mult, îşi pleacă fruntea în pământ, umiliţi, de trezirea bruscă la o
realitate cu totul alta decât acea la care se aşteptau.
Sânt comunişti care au înfruntat chiar şi temniţa, crezând cu fermitate într-o himeră.
Astăzi, vindecaţi cu desăvârşire, sunt cei dintâi duşmani ai comunismului. îşi aşteaptă sentinţa,
fericiţi chiar că vor avea de ispăşit o mare greşeală pe care au comis-o.
În Basarabia, se poate afirma cu certitudine că – în afară de jidovi – n-a mai rămas nici un
adept credincios de-al lui Stalin.
Numai inconştienţa mai poate rezerva unele cazuri izolate.
Trezită la o viaţă nouă, populaţia Basarabiei priveşte viitorul cu încredere.
Am fost la catedrală, într-o duminică, şi am văzut o lume imensă, care venise să îngenuncheze
şi să se pocăiască, în faţa altarului ars şi a sfintelor profanate. Au fost cu siguranţă şi ochi care au
plâns, suflete ce se îndreaptă iar spre limanul mântuirii.
În duminica aceea, în timp ce răsunau clopotele peste bătrânul Chişinău, am avut credinţa
nestrămutată că aici, în biserică, începe să se plămădească o lume nouă, o lume dezbrăcată de
toate păcatele trecutului.
Şi când am ieşit din catedrală, am întâlnit oameni care începeau să zâmbească...

“Basarabia”, nr. 47, 13 septembrie 1941

Orheiul cetatea răzeşească peste care veghează umbre de voievozi români


Cu toate că un secol şi mai bine de împilare străină a apărut peste bogatele şi mănoasele
meleaguri basarabene, nimic din specificul şi mândria moldoveanului nu s-a ştirbit.

155
Ţăranul basarabean, împotriva vremurilor vitregi, a rămas ca o cremene aspră şi dură, peste
care s-a scurs ca un pârjol cotropitor haina stăpânire moscovită.
Astăzi s-a trezit la viaţă, izbucneşte din tina aceloraşi locuri dragi – ...–
Cele mai duioase doine româneşti, cele mai dulci cântece pe care le-au fredonat bunicii şi
străbunicii răsună cu aceeaşi limpezime prin satele Moldovei dintre Prut şi nistru.
Dar poate că nicăieri nu s-au păstrat comorile neamului nostru mai întregi şi mai clare, decât
aşa cum s-au putut păstra în cuprinsul ţinuturilor orheiene.
În fiecare sat, la fiecare pas, pretutindeni simţi că vibrează acelaşi suflet curat românesc.
Departe de soarta altor judeţe însă, Orheiul este menit anonimatului, numai datorită păcatelor
din trecut, demagogie politicianiste şi gospodarilor care au pus interesele lor mai presus de
interesele obşteşti, fără să insufle acestui bogat şi mănos judeţ de răzeşi un ritm mai pronunţat de
viaţă.
Astăzi Orheiul se zbate cu disperare în gheara sărăciei şi a mizeriei.
Un singur om şi-a înţeles rostul în fruntea acestui judeţ şi, ca fiu al său, a ridicat în câteva
comune lăcaşuri de lumină şi de curăţenie trupească.
Dar cele înfăptuite înseamnă prea puţin în comparaţie cu multiplele nevoie ale Orheiului.
Este suficient să pomenim un singur fapt, ca să ne dăm seama mai precis de situaţia precară în
care se zbate acest ţinut de răzeşi codreni, şi anume: un medic în Orhei, revine la 10.774 de
locuitori.
Admiţând chiar că 10.000 de săteni nu se îmbolnăvesc vreodată, numărul de medici tot
insuficient ar fi.
Să luăm şi alt exemplu din statisticile oficiale: pe tot cuprinsul judeţului Orhei nu există decât
120,619 km de drum pietruit şi şosea, precum şi 20 km de cale ferată, între rezina şi Bălţi.
Restul sunt drumuri naturale care toamna şi primăvara, în sezonul ploilor, devin o imposibilitate
de străbătut.
Iată deci ce s-a putut realiza în 20 de ani de politicianism, pentru o populaţie de peste trei sute
de mii de locuitori.
Orheiul are în tot judeţul şi la toate spitalele numai 165 de paturi permanente, 12 farmacii, dar
140 de cârciumi şi restaurante.
Dacă cele 208 sate şi 10 cătune le comparăm cu numărul paturilor de la spitale, reiese că nu
revine nici cel puţin câte un pat pentru un sat.
Şi Orheiul, ca oricare alt judeţ basarabean, are bolnavii de tifos exantematic, de febră tifoidă, de
tuberculoză, precum şi de boli sociale, fără să mai pomenim de cele simple, cum ar fi pelagra, care
în cursul anului trecut a înregistrat 1424 de cazuri.

1. Noul gospodar al judeţului


De curând a fost numit în fruntea acestui judeţ, ca gospodar, d. colonel Al. Manolescu,
comandant al judeţului 6 grăniceri din Chişinău. Se nădăjduieşte că, cel puţin de data aceasta,
judeţul Orhei va cunoaşte o epocă mai fericită de realizări pozitive în toate ramurile de activitate şi
se va tinde mai intens la ridicarea standardului de viaţă a ţăranului din această regiune de codreni.
Noul gospodar al Orheiului va avea de rezolvat trei mari probleme, la care poate că nici un
politician nu s-a gândit încă în cei 20 de ani.
Cea mai vitală dintre problemele care se pun este cea a căilor de comunicaţie.
Din cauza lipsei unor drumuri bune, a unor şosele perfecte sau a unei linii de cale ferată,
situaţia din punct de vedere comercial şi economic a Orheiului se prezintă cât se poate de prost.
Ca o consecinţă logică a lipsurilor pomenite, populaţia acestui judeţ este pusă în imposibilitate
de a-şi valorifica în condiţii favorabile, pe diferite pieţe din ţară, produsele sale, şi mai ales grânele.

156
Toate foloasele care rezultă din munca sătenilor depusă în cursul unui an, le trag intermediarii
străini, care dispunând de mijloace material suficiente, speculează sărăcia şi naivitatea populaţiei
acestui judeţ în cele mai condamnabile condiţii.
Faţă de această situaţie, se impune o energică campanie de redresare a vieţii economice din
judeţul Orhei, fie prin cooperaţie, fie prin asociaţii obşteşti şi comunale.
O altă problemă importantă este aceea a mijloacelor de transport, chestiune de care ne vom
ocupa într-un alt articol mai pe larg, cât şi problema bolilor sociale.

2. Viaţa comercială în Orhei


Nu se poate afirma o clipă că Orheiul este un judeţ sărac şi lipsit de interes,
Dacă comunicaţiile pe Nistru ar fi posibile, Orheiul ar avea cele mai strălucite şanse de progres
pe viitor. Atâta timp însă cât este îngrădit din toate părţile, nu se poate afirma cu nimic – şi nici
într-o direcţie.
Sânt o mulţime de întreprinderi pe cuprinsul acestui judeţ, dintre care: mori cu motor şi apă 123;
depozite de cherestea 17; fabrici de ulei şi oloiniţe 39; cârciumi 79; măcelării 74; diferite industrii
mici 186; abatoare 5; fabrici de apă gazoasă 6; fabrici de spirt 1; fabrici de săpun 1; fabrici de ţigle
6; restaurante 61; hoteluri 16; cofetării 5; băcănii şi alte întreprinderi comerciale mai mici 1595.
Deci viaţa comercială a Orheiului tinde să se dezvolte din ce în ce mai mult, dar trebuie notat că
cea mai mare parte a întreprinderilor comerciale este în mâna străinilor, care nu sunt însă legaţi cu
nimic de aceste locuri.
Toate bogăţiile de aici sunt concentrate în foarte mare măsură la proasta dezvoltare a vieţii în
general a populaţiei acestui judeţ.
Orheiul – după cum am afirmat la început – este un judeţ foarte bogat şi un judeţ care produce
anual imense cantităţi de grâne, vinuri, lemn etc.
În afară de aceste bogăţii, Orheiul posedă o mulţime de locuri pitoreşti, cum sunt împrejurimile
mănăstirii Curchi, cu un frumos lac şi o pădure răcoroasă, unde vara o mulţime de funcţionari din
Orhei şi Chişinău îşi petrec lunile de concediu.
Frumuseţile Orheiului cât şi bogăţiile lui n-au fost încă exploatare sistematic, din care cauză
tinde să rămână şi mai departe învăluit în anonimat.

“Curentul”, nr. 4038

Transnistria
ţara din basme, unde vibrează intens acelaşi suflet brav românesc

La 1917, Transnistria, prin reprezentanţii ei întruniţi la Tiraspol, în congres, şi-a spus răspicat
cuvântul: biserică, şcoală şi stăpânire curat moldovenească.
Era prima licărire de conştiinţă naţională, primul semn hotărât de descătuşare a moldovenilor
dintre Nistru şi Bug.
După secole de oprimare, de suferinţi şi înfrângeri, moldovenii din Transnistria îşi cereau un
drept care le aparţinea de drept şi istoriceşte.
Evenimentele atunci au fost potrivnice însă marilor năzuinţi ale transnistrenilor.
O nouă epocă de oprimare s-a abătut asupra lor, un alt blestem şi mai crâncen, fiind văduviţi de
ceea ce îi leagă mai strâns şi mai temeinic de pământul lor: credinţa.
Sub crunta lovitură a bestiilor cu chip mongolic, transnistrenii au înfruntat toată urgia duşmană
cu fruntea sus, bravi, aşteptând necontenit răsăritul altor zări.

157
Un sfert de veac a trecut într-o tacită şi neostoită aşteptare a miracolului, un sfert de veac
încrustat pe răbojul vremii cu sânge cald românesc şi cu vieţi a mii şi mii de fraţi transnistreni.
Cine n-a cunoscut şi n-a fost zguduit de Odiseea pribegilor din Transnistria?
Cine nu-şi aminteşte de măcelul de pe Nistru în masă, a moldovenilor care încercau să treacă
hotarul “Raiului”?
“Pohod na Sibir” n-a fost o vorbă goală inventată de poet. “Pohodul” a fost simţit şi trăit în toată
asprimea lui de fraţii noştri, de moldovanul blajin şi răbdător, stăpân acolo încă din vremuri
legendare.
S-au scurs pe veleat la vale secole de stăpânire haină, dar moldovenii transnistreni au rezistat
eroic, înfruntând vremea şi urgia duşmană, demni, semeţi, aşa cum le ordonă sângele lor dacic.
Purces de pe meleagurile acelea, iar când încerc să vorbesc de frântura de suflet moldovenesc
de acolo, de oamenii aceia în mijlocul cărora m-am născut şi am copilărit, îmi pare că fac numai o
palidă caracterizare a omului şi a sufletului moldovenesc, despre care orice-aş spune prin cuvinte
măiestrite, încă ar fi atât de puţin!
Ar fi puţin, fiindcă de-a lungul atâtor zeci şi sute de ani, istoria acestui popor constituie poate
cea mai crâncenă şi mai amară pagină de suferinţi şi prigonire.
Sfârtecat de stăpânirea ţaristă prin tot felul de metode ademenitoare spre tundrele siberiene,
lovit în credinţa lui şi în drepturile sale prin trimiterea de preoţi, judecători şi funcţionari ruşi, el a
rezistat cu tenacitate, iar după câtva vreme preotul judecătorul şi funcţionarul străin îi învăţa limba
şi obiceiurile, forţat de neobişnuita lui perseverenţă în ale sale de la străbuni lăsate.
Dar după revoluţia de la 1917, o nouă pagină de suferinţi se abate asupra românilor
transnistreni.
Lăcaşurile lor de închinare şi smerenie, lăcaşurile în care veneau cu sufletele curate şi senine
în fiecare zi de sărbătoare, sunt treptat transformate în cinematografe, săli de dans sau grajduri, iar
averile şi proprietăţile lor sunt confiscate de stăpânire.
Li se dă în schimb un fel de autonomie prin înfiinţarea Republicii Autonome a Moldovei
Socialiste Sovietice, dar li se impune în acelaşi timp o limbă stâlcită, vorbită pe înţelesul jidovilor şi
a pripăşiţilor de altă naţie care numai limbă moldovenească nu era.
În afară de aceasta, li se impune înscrierea în colhozuri şi li se permite activitatea numai în
acest sens.
Reacţionari făţişi la aceste metode satanice, moldovenii transnistreni sunt sortiţi încă de la
instaurarea regimului să cunoască cea mai sângeroasă prigoană, fiind deportaţi în masă, spre
locurile de moarte din fundul Siberiei.
Marea tragedie a românilor transnistreni, consumată zi cu zi, ani de-a rândul, vreme fără sfârşit,
se apropie de limanul izbăvirii.

“Viaţa”, nr. 85, 25 iunie 1941.

Pătimirile românilor dintre Nistru şi Bug


Istoria suferinţei româneşti începe din negura vremii, o dată cu zămislirea acestui neam, şi se
prelungeşte veacuri la rând până în zilele de astăzi.
În cartea pătimirii noastre sunt pagini scrise cu lacrimi, sânge şi vieţi omeneşti.
Pătimirea aceasta a fost cu atât mai amară, cu cât adesea frânturi din neamul nostru s-au găsit
sub stăpânire străină. unde doar cântecul le mai alina neogoita durere.
De altfel, doinele noastre sunt o fidelă mărturie în susţinerea acestor afirmaţii, iar cuvintele
cântecului:

158
“Jălui-m-aş şi n-am cui,
Jălui-m-aş codrului,
Codrul are frunza verde
Şi pe mine nu mă crede...”

redau de cele mai multe ori stări sufleteşti şi simţite pe care cu greu le poate explica şi raţiunea.
Iar stăpâniri străine, obişnuit şi cele mai haine, noi am avut de înfruntat în scurgerea vremii,
aproape peste tot.
Dar cea mai dureroasă şi mai aspră pagină de suferinţă românească, cronicile n-au înregistrat-o
încă, ea revenind ramurii româneşti dintre Nistru şi Bug, acolo unde această suferinţă nu şi-a ţipat
aleanul, dar unde a domni zi de zi, ani, veacuri, cnutul cu şapte cozi plumbuite.
Peste Nistru, în ţinuturile moldoveneşti care se întind între Viniţa-Camanenţ.Podolsc şi coboară
apoi spre Moghilău în jos, ca să cuprindă din nou zările senine ale regiunii Balta, Dubăsari,
Tiraspol şi să oprească tocmai la Marea Neagră, la Odesa şi în părţile Hersonului, năvălitorii cu
chip mongolic au zădărnicit întotdeauna orice act de afirmare românească, cu toată cruzimea care
îi caracterizează. Tragedia moldovenilor din Transnistria este unică prin permanentizarea ei, iar
atunci când va fi cunoscută de întreaga suflare românească aşa cum s-a desfăşurat, se va
cunoaşte poate cel mai crud adevăr din câte ne-au fost hărăzit va să le trăim.
Moldovenii aceştia, blajini şi primitori, statornici în obiceiuri şi datini din străbuni, aruncaţi la
marginea lumii unde civilizaţia mai avea încă multe de spus, frântura aceasta dacică, înfrăţită cu
neamul românesc prin datini, grai şi sânge, a înfruntat cu bărbăţie puhoiul stepelor sălbatice şi s-a
menţinut viguros pe pământul în care îşi implantase rădăcinile încă din vremuri legendare.
Dacă în 1917, cu prilejul congresului moldovenesc de la Tiraspol, s-a afirmat pentru prima dată
cu hotărâre caracterul etnic românesc al Transnistriei, nu-i mai puţin adevărat că aceste năzuinţe
erau mult mai vechi şi mult mai puternice decât aşa cum s-a manifestat cu prilejul acelui congres.
Rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistreni nu s-a înfăptuit
atunci, fiind siliţi să înfruntăm o nouă epocă de suferinţe, mai grea şi mai cumplită.
E suficient să se arunce o privire fugară numai, în anii care s-au scurs de la 1917, ca să se
înţeleagă în toată asprimea lor faptele ce au cutremurat viforos sufletul moldoveanului
transnistrean.
În primul rând, regimul bolşevic a lovit deopotrivă de nemilos avutul celui bogat, al
“burghezului”, precum şi în avutul gospodarului mijlociu şi chiar al săracului, intenţia fiind de a
putea fi captaţi aceştia în colhozuri, ca săi transforme apoi în sclavi docili, pentru cauza
bolşevismului care se cerea răspândit în toate ţările din lume.
Dar chiar din începuturi, moldoveanul, deprins să fie stăpân în casa lui şi pe pământul său, a
constituit cel mai refractar element în faţa noii organizări sociale.
Prăpastia s-a adâncit şi mai mult, cu cât acest popor dârz în hotărârile sale se vedea văduvit de
lăcaşurile sfinte în care păşea cu pioşenie, de obiceiurile şi datinile străbune, de către o lume care
se născuse peste noapte, cu conducători recrutaţi din toate ghetourile târguşoarelor anonime şi de
prin puşcării.
Era deci inevitabil să se răsfrângă, asupra acestei frânturi de neam brav, ura nestăvilită a celor
care guvernau, hotărâţi să nimicească orice act de nesupunere.
Ceea ce a urmat se ştie din odiseea pribegilor care treceau Nistrul înfruntând moartea, din
pătimirile acestora şi din povestirile lor.
Rămâne ca să se afle de soarta numeroaselor convoaie de deportaţi în tundrele siberiene şi de
acele sute de mii de fraţi moldoveni, dispăruţi fără urme.
Exclud jertfele făcute de cumplita foamete a primilor ani după revoluţie, de bolile care s-au întins
ca un pârjol peste suflete nevinovate şi de acei care au căzut victime bandelor de asasini, pentru

159
care viaţa unui om nu reprezenta nici cât viaţa unei gângănii. Mă opresc doar fugar asupra
zguduitoarelor drame petrecute în sediile de tortură ale G.P.U., precum şi cele înregistrate pe
malurile Nistrului, atunci când moldovenii încercau să scape de raiul pământesc al bolşevismului.
E încă proaspăt în memoria tuturor cumplitul masacru din dreptul comunei Olăneşti-Tighina. din
iarna anului 1932, când au fost măcelăriţi în timp ce încercau să treacă graniţa numeroase familii
de moldoveni, între care bătrân, copii şi mame cu prunci în braţe.
Istoria pătimirii româneşti a moldovenilor dinte Nistru şi Bug constituie, după cum am afirmat,
cea mai crâncenă pagină scrisă de-a lungul anilor cu sânge frăţesc.
Astăzi, când ceasul mântuirii lor a început să sune în dangăt de clopote prelungi, din sufletul
meu zămislit pe aceleaşi dragi meleaguri, îndrept cea mai caldă rugă către Bunul Dumnezeu, să
ajute armatelor noastre spre a răpune Puterea întunericului.

“Viaţa”, nr. 94, 4 iulie 1941

Ne cheamă Transnistria!
Când s-a hotărât la Chişinău în 1917, la congresul ostăşesc al soldaţilor basarabeni, declararea
Basarabiei autonomă, a răsunat atunci din sală un glas tânguietor:
– Dar pe noi cui ne lăsaţi, fraţilor?
Era glasul soldatului român transnistreni Toma Jalbă, iar prin glasul său vorbea în clipele acelea
mari şi solemne pentru Basarabia toată moldovenimea dintre Nistru şi Bug.
Nu era poate o jelanie, ci mai repede un strigăt deznădăjduit al unei ramuri de fraţi, în vinele
căreia curge acelaşi sânge romano-dac şi ale cărei piepturi băteau cu înfiorare aceleaşi suflete
dornice de libertate şi de lumină.
– Cu ne lăsaţi, fraţilor, cui? ne-a urmărit aproape un sfert de veac, de crâncene şi disperate
aşteptări pentru cei rămaşi la vetrele lor cotropite de puhoiul barbar, să înfrunte cumplita mânie a
unei lumi născute din întuneric şi clădită pe cadavrele a milioane de nevinovaţi.
Din adâncurile gropilor comune ale celor căzuţi, din fundul Nistrului şi din luntrile siberiene,
astăzi glasul lui Toma Jalbă răsună cu şi mai multă durere, ca o mustrare pentru ce s-a întâmplat
până în prezent:
– Cui ne-aţi lăsat?
Acolo, prin locurile neştiute de nimeni, zac fraţii noştri transnistreni, zace amara tragedie a unei
frânturi de neam românesc, din care vor naşte numai martiri.
Dacă în cartea vremii se va încrusta cândva şi istoria Transnistriei, cronicarul va trebui să-şi
suflece mânecile, să plângă, şi apoi să se apuce să scrie...
Astăzi cuvintele lui Toma Jalbă trăiesc mai vii ca oricând, iar prin vrednicia ostaşului român se
împlineşte, ca o minune, un vis cât nişte munţi de granit.

“Basarabia”, anul I, nr. 12, 3 august 1941

În satul meu natal


Au trecut anii ca într-o carte de poveşti, mulţi, unii după alţii, fără început şi fără sfârşit.
Parcă mai ieri am plecat de acasă, din Mahală-Tiraspol, cu mama, urmăriţi de spectrul foamei şi
al deznădejdii.
A rămas în urmă căsuţa de pe malul Nistrului, tristă, pustie; a rămas mormântul lui tata, străjuit
de un vişin în floare şi de un pui de liliac, bunica cu ochii înlăcrimaţi care îmi dădea în fiecare

160
dimineaţa câte un confet, jucăriile mele: o zâgă, puha, tilinca, şi câţiva prieteni cu care mă băteam
cel puţin o dată pe zi.
Şi tot acolo, în Mahală, pe malul stâng la Nistrului, mi-a rămas o parte din suflet, peste care
zadarnic am încercat să aştern vălul uitării. Au trecut aproape douăzeci de ani, cât 20 de veacuri...
Astăzi, au înviat toate deodată. aşa cum au fost, şi le trăiesc cu intensitate în mine, în suflet, în
minte, în privire, căci sunt ale mele iar.
Iată, cobor în grădina de pe malul Nistrului, mă duc în colibă şi mă întind pe laviţa din scânduri,
acoperită cu fân mirositor şi cu iarbă verde.
Iau tilinca şi cânt. Nu ştiu ce cântec o fi, dar mie îmi place.
Cad mereu, ca nişte boabe de mărgăritar, la cea mai uşoară adiere de vânt. Mă ridic, ies din
colibă şi mă duc să mă plimb prin iarba de sub pomi, în care zace rodul pământului, ca nişte
bulgări strălucitori de aur.
La câţiva paşi, dincolo de decorul de sălcii plângătoare, valurile Nistrului se aud foşnind ca o
chemare pătimaşă, ca un murmur tainic al iubitei dintâi.
Înserează. Ţăranii, întorşi de la munca câmpului, au venit la grădini n vale. Au desprins luntrile
de pripoane, se urcă în ele şi pornesc în larg, pe Nistru în jos, vâslind uşor.
S-au dus la pescuit. în grădini privighetorile cântă pe îndelete, ca într-un basm spus de un moş
sfătos...
Dincolo de grădini, la marginea satului, se aude scârţâind cumpăna fântânii. Au venit flăcăii să
adape vitele şi fetele să-şi ia câte o căldare de apă proaspătă şi rece.
Popas în satul meu natal, popas imaginar...
Am să mă întorc acasă, într-adevăr.
Şi prima femeie pe care o voi întâlni, are să-mi pară că-i bunica ce mă aşteaptă cu confetul...
Am s-o cuprind în braţe, cu ochii plânşi, şi am s-o strâng cu drag la piept, gândindu-mă în clipa
aceea la toată Transnistria

“Basarabia”, anul I, nr. 15, 7 august 1941

Pe pământul sfânt al Transnistriei

Măreţul vis s-a împlinit – Aici, pe unde au trecut păgânii, a îmbătrânit Iisus pe cruce... –
Satul în care m-am născut – Moldova mea românească
Am ascultat de chemarea uriaşă a pământului natal, sau poate de chemarea celor morţi, a celor
ce dorm somnul de veci acolo, departe, în ţara de basme de dincolo de apele limpezi ale
bătrânului Nistru.
M-am supus poruncii şi am pornit, într-o zi frumoasă şi caldă de august, spre pământul sfânt al
Transnistriei, ca să văd cu ochii împlinirea unui vis măreţ, visul dezrobirii!
Mă întorc acasă cu sufletul înfiorat de mari şi plăcute emoţii, mă întorc din pribegia mea care a
durat 20 de ani, altul, o amintire...
Prietenii mei din copilărie nu mă vor mai cunoaşte, se vor uita la mine ca la un străin, iar rudele
vor izbucni în hohote de plâns, când le voi spune că eu sunt Dominte, copilul acela care se pierdea
zile întregi pe sub pomii din grădinile de pe malul Nistrului şi după poveştile lui Moş Dănilă.
Voi străbate în gând, fugar, ani mulţi, ani grei care sau scurs peste întâmplări şi vieţi care să-mi
pară bine atunci că trăiesc cu adevărat viaţa pe care n-am trăit-o decât în visurile mele de
pribeag...
Voi păşi stingher prin vremea care mi-a fost furată, singur, încet.

161
N-au să mă simtă poate nici cei dragi din lumea lor de umbre, când voi opri să-mi plec
genunchii, să mă închin tăcut lângă şirul de lăcaşuri în care pluteşte veşnica pace.
Pornind de aici mai tare ca niciodată, voi coborî în lumea mea de întâmplări mărunte, să înfrunt
semeţ viaţa pe care ei nu mi-o cunosc.
Şi totuşi stranii, vor pluti amintirile peste două decenii din viaţa mea, peste două decenii de
pribegie, fără ca să-mi dau seama că trăiesc cu intensitate, toată vremea asta, toată durerea din
ea, abia atunci, în clipa aceea, acolo lângă mormântul lui tata, al bunicilor şi străbunicilor, în
cimitirul din Mahală, pe pământul acesta moldovenesc.
Voi plânge apoi tăcut, din nou, lângă umbrele lor serafice, cu ei împreună, că Dumnezeu ne-a
hărăzit marea bucurie de a fi mereu alături.

1. “La Nestru, la Mărgioară”...


Decis să mă duc în Transnistria, eram gata să trec peste orice piedică, să înfrunt distanţele
oricât de mari şi să ajung neapărat “la Nistru, la mărgioară”, cum se exprimă moldovenii
transnistreni în cântecele lor bătrâneşti.
Până la Chişinău am ajuns mulţumitor, cu trenul, dar de aici până la Nistru mai era încă mult de
drumeţit...
După ce m-am informat la Chişinău, în ce condiţii pot călători în părţile acelea, într-o minunată
dimineaţă am coborât pe bariera Orheiului, până în gara Visterniceni, aici aşteptând să treacă
camioane militare care să mă ia şi pe mine.
Aşteptarea mi-a fost însă zadarnică, căci aproape toate camioanele aveau altă direcţie, iar cele
care mergeau în părţile mele fie erau supraîncărcate, fie aveau dispoziţii să nu ia persoane civile.
M-am decis să pornesc per pedes apostolorum, dacă nu-mi răsărea în drum un sătean cu
căruţa, ce se întorcea de la oraş împreună cu nevasta lui.
– Mă iei şi pe mine, moşule?
– Te-oi lua, boierule, da’ nu ştiu dacă în căruţa mea îi de duneta... că zdrunşină.
– Nu-i nimic, să-ţi fie caii sănătoşi!
– Apăi, dacă îi aşa, sui, cole, în fân.
M-am urcat în căruţa plină pe jumătate cu fân şi mă simţeam foarte mulţumit. De mulţi ani nam
mai călătorit cu căruţa, iar cum, întins în fân şi mângâiat de razele soarelui de august, trăiam
senzaţii din cele mai plăcute.
Singurul inconvenient îl constituia soţia săteanului, femeie bătrână şi înăcrită, care mă privea pe
sub sprâncene şi nu părea tocmai în apele ei.
Abia după ce am schimbat cu chiu cu vai câteva vorbe şi după ce mi-a spus pe ocolite că va
trebui să le plătesc, la răspunsul meu afirmativ s-a mai luminat puţin la faţă.
– Mă gândesc, boierule, încerca să-mi precizeze şi suma, să nu-ţi pară prea mult 200 di lei.
– Oamenii buni se înţeleg uşor.
– Dacă îi aşa, apoi în ghine.
Am schimbat vorba şi discuţia devenea din ce în ce mai interesantă.
– Şi cum v-aţi simţit sub stăpânirea cealaltă? i-am întrebat pe ambii.
Îmi răspunse săteanul după puţină chibzuinţă:
– Da cum să ne sâmţim!... pentru noi ieştea, di la plug, cum o dăi, tot rău iesă.
– Eu am auzit că era bine.
Ghine di aista, nu mai dăie Dumnezeu!
– Mâncare era?
– O fost.
– V-a supărat cu ceva?
– Nu.

162
– Atunci?
– E-he, boierule! N-ai stat să vezi şi apoi să zâşi...
– Dar altceva, ce putea fi rău?
– Apoi, iaca, dacă nu ştii. He-hei! Ţâţâie inima în noi de frică şi trăim cu zâlile în mâini din
prişina miliţionerilor.
Vineau pe la niezul nopţii şi te luau aşa cum te găseau. Da dacă te-o dus, apoi să nu mai auză
nimică de urma ta.
La noi în sat, tât omu avea gătită o straistă cu posmagi, pusă lângă uşă, gata pentru ducă. Apoi
asta, ghini o fost?
– Au luat mulţi oameni din sat?
– O luat.
– Dar când au fugit bolşevicii, au mai plecat cu ei şi alţi gospodari?
– Nu s-o dus nici un gospodar, numai jâdojii bată-i mânia lui Dumnăzău di spurcaţi. Ei erau amu
tari şi mari. Da-la dracu s-o tras, la dracu s-o dus.
– în sat au mai rămas?
– O rămas doi, da!... i-o dat oamenii pe Nestru!
Din vorbele sfinte ale acestui fiu al pământului basarabean am înţeles toată drama satelor
moldoveneşti cotropite de puhoiul bolşevic.
Am înţeles de asemenea rolul nefast pe care l-au jucat “jâdojii spurcaţi” în opera de distrugere a
vieţii basarabene, a sufletului acela brav pe care nici cel mai cumplit uragan nu l-a urnit din locurile
voievodale şi din tradiţiile străbune.

2. Pe pământul sfânt al Transnistriei


Petrec noaptea în Criuleni, pe malul drept al Nistrului, la un moldovean blajin, care îmi spune cu
oftaturi adânci toată pătimirea lui din anul de calvar al ocupaţiei iudeo-bolşevice.
A doua zi dimineaţă, pornesc spre podul de peste nistru, spre meleagurile sfinte ale ţărişoarei
mele.
Mă duc acasă, mă duc să-mi văd satul, grădina, fântâna din vale. Mă duc să văd oamenii dragi,
prietenii de joacă...
După douăzeci de ani, mă duc acasă!
Îmi zvâcneşte inima într-un tic-tac viforos şi mă doare sângele pe care îl simt clocotind.
Iată-mă la pod. După ce mi-au fost controlate actele, pornesc mai departe. Sub mine, la dreapta
şi la stânga, se frământă în valuri molcome apa de cristal a Nistrului.
Păşesc înfiorat până în adâncul fiinţei mele, păşesc tăcut, de parcă aş merge pe un pod ce mă
duce spre Dumnezeu.
Iată, în lipsa aceasta calc pe pământul meu natal, în ţara din basme, în ţara minunatelor mele
visuri...
Plâng încet de bucurie, plâng sincer.
În lacrimile calde ce le frământ sfios între gene, e cea mai curată rugă de mulţumire Domnului,
cel mai pur imn de slavă.
Aş vrea să îngenunchez şi să sărut cu smerenie acest pământ voievodal, sfinţit în scurgerea
vremii cu mult sânge şi multe vieţii moldoveneşti, în ţara asta peste care a bătut neîncetat vântul
pustiirii, unde hoardele barbare au găsit belşug şi pace, e stăpân, din nou Potcoavă!
Dacă vin aici, e pentru că vreau să aduc acestei frânturi de neam românesc jertfă viaţa mea,
puterea de muncă şi dragostea fără sfârşit.

163
Între Nistru şi Bug vreau să sune clopotele iar, în dangăte prelungi, moldoveneşte. în ţara asta
minunată, în ţara asta nouă, va trebui meşterit, cu râvnă, un suflet nou. Pe unde a trecut Antihrist,
aruncând sămânţa rea, sunt aşteptaţi... Apostolii.

3. În drum spre casă


Mai întâi mi-a răsărit în cale o copilă de 6-7 anişori:
– Cum te cheamă, mititico?
– Malia!
– Şi unde te duci?
– La glădină.
O apuc de mânuţă, privesc în ochii ei albaştri ca cerul şi continui cu întrebările, care, obişnuit,
se pun copiilor:
– Dar a cui eşti tu?
– A lui Vasile.
– Şi mai cum, încă?
– Slutu.
– A lui Vasile Slutu eşti, aşa-i?
– Da.
– Unde-ia cum tăticul tău?
– L-o luat miliţionelii.
– Şi unde l-au dus?
– Nu ştiu.
– Şi ţie, ţi-e dor de el?
– Mi-i dol!...
Aducându-şi parcă aminte de un vis urât, după ce m-a privit fugar, bănuitoare, se smuci de
lângă mine şi porni grăbită la grădină.
– Mai stai, Maria!
– Nu vleau!
– Atunci eşti o fată rea!
– Ghine! Las-că ştiu!
Am rămas singur îndurerat.
Întrevăzusem în ochişorii aceia mici, albaştri, o licărire de neîncredere şi mă întrebam
nedumerit: ce vânt rău le-a turburat deodată seninul?
Trec mai departe pe lângă Calentiri.
Casele sunt umile, sărăcăcioase, ruinate. Oamenii pe care îi întâlnesc se opresc în loc şi se uită
lung în urma mea.
– De ce? mă întreb nedumerit, dar fără să găsesc un răspuns.
Mă apropii de Luncă. La margină, pe ambele părţi ale şoselei, este o foarte frumoasă vie, cu
struguri mari, gustoşi.
Mă opresc în dreptul unei porţi şi întreb o femeie din vie:
– Mătuşică, ştii moldoveneşte?
– Altfel nu ştiu, da’ moldoveneşte, slavă Domnului!...
– Eşti din Luncă?
– Din Luncă.
– E via dumitale?
– Nu, e a colhozului. Eu o păzesc numai. Da’ dneata di unde vii?
– De dincolo.
– Cred că şi duneata eşti moldovean, că tare frumos mai vorgheşti.

164
– Îs moldovan, mătuşico.
– Da’ di unde?
– Tot de aici.
– De aici, de la noi?
– Din Mahală.
– Da noi... a cui?
Îi spun cu puţin cuvinte al cui sunt şi despre cei douăzeci de ani de refugiu. îmi cunoaşte familia
şi, cu mâna la gură, privindu-mă ca pe o stafie, mătuşica din Luncă plânge fără să-şi dea seama,
plânge înăbuşit, dureros.
Se repede la un butuc de vie, rupe câţiva struguri cu înfrigurare, pe care mi-i întinde tot
plângând.
– Şi vii chiar amu?
– Amu, îi răspund.
– Vă-ă-ă- măiculiţă!
Continuă să mă întrebe cu sete, cu accente de nestăvilită curiozitate: cum e dincolo, dacă sunt
mărfuri, pâine, îmbrăcăminte şi altele, şi la răspunsurile mele afirmative, clatină uimită din cap:
– Atunşi, e tare ghine dincolo!
– E ghine.
A mai întrebat pe alţii până acum, s-a interesat de la soldaţii cărora le ieşea înainte cu struguri,
cum este viaţa dincolo, dar n-a crezut pe nimeni până acum. De data aceasta are toată
încrederea, că eu n-o mint, că dincolo într-adevăr este “tare ghine”.
Îmi iau rămas bun şi plec.
Târziu, când am întors privirea înapoi, am văzut-o stând de marginea drumului şi uitându-se în
urma mea.
Mi se pare chiar că am surprins-o pe când îşi ştergea ochii înlăcrimaţi.
M-am apropiat de Lunca. La marginea satului se repară biserica ce fusese transformată în
depozit de pleavă, fân şi nutreţ pentru vite.
Am intrat înlăuntru şi meşterii îmi spun cu durere istoria bisericii. Ies şi pornesc mai departe.
Casele sărăcăcioase, oamenii goi, mă întristează adânc. Mi se pare că ţara cu holde de aur, cu
cântece line, cu oameni voinici şi rumeni, ţara mea, ţara din basme pe care am văzut-o odată, de
demult, nu-i ţara de acum!
Ţara mea e un pârjol!

4. “În satu-n care m-am născut”


Noul primar al oraşului Dubăsari – o rudă apropiată a magistratului transnistrean Arhip Ghirea,
de la tribunalul Piatra Neamţ, îmi dă o călăuză care să mă conducă “în satu-n care m-am născut”,
căci după douăzeci de ani de refugiu, e posibil să nu mai nimeresc acasă.
Trec prin Dubăsarii Noi cu inima îndurerată, de tot ce văd pe uliţele acestui oraş. Drumurile sunt
acoperite cu buruieni, iar oraşul pare pustiu, sălbatic. E aici un fel de ghetou, murdar şi sărăcăcios,
specific oraşelor acaparate şi locuite de jidovi.
Iată şi drumul care duce spre satul meu. în primul rând, nu mai cunosc spitalul. E vechi şi gata
să se ruineze. în jurul lui nu există nici o floare, nimic care să încânte ochiul în afară de buruieni.

“În satu-n care m-am născut,


Plouă, plouă mereu...”

165
E cumplită jalea în satul acesta. Păşesc mai departe cu ochii înrouraţi. începe satul cu casele
tupilate între pomi, dar nu mai sunt casele pe care le ştiu. E un sat străin pe care nu-l recunosc.
Acoperişurile caselor sunt din paie, căci nu există altceva.
Întreb vreo două femei de casa bunicului:
– Pe unde vine casa lui moş Victor Timonu?
– Apoi moş Victor e mort de opt-nouă ani.
– E mort?
– Da.
– Dar feciorul lui, Neron, mai trăieşte?
– Trăieşte. Da duneata şine eşti?
– Eu sunt Dominte, feciorul lui Moisâi.
– Care a murit amu vo douăzeci şi şapti de ani?
– Al lui sunt.
Femeile îşi fac cruce şi se uită la mine ca la un strigoi.
După douăzeci de ani de pribegie, departe de lumea lor, de casă, de sat, probabil mă credeau
mort. Un puşti se oferă să mă conducă la casa unchiului meu neron. în drum, lângă o fântână, mă
opresc înfiorat. Cu mine călăuza de la Dubăsari şi puştiul. Mi se pare că recunosc strada care
duce spre căsuţa mea şi îi îndemn să mergem pe aici. Da, da. Acesta trebuie să fie drumul pe care
m-am jucat în copilărie. Şi aici trebuie să fie casa mea! Iată casa lui Terente Balan din spatele
casei noastre, casa lui Avram Cojocaru din faţă şi casa lui moş Alexâi Ursachi, din dreapta casei
noastre.
Casa mea însă lipseşte. Pe locul unde a fost cândva cresc pomi.
Din casa lui moş Alexâi a ieşit o fiică a acestuia, căci el a murit.
– N-oi fi cumva Dominte?
– Eu sunt.
Mă îmbrăţişează, mă sărută şi, privindu-mă în ochi, râde şi plânge. Bucuria revederii e atât de
emoţionantă, încât mai că nu vorbim nimic.
Sânt lacrimile care mărturisesc toate simţămintele şi toate dureroasele întâmplări din scurgerea
celor 20 de ani.
Pornesc spre unchiul meu. în suflet însă, cântă trist jalea şi amintirea celor ce au fost. E un
cântec greu, de moarte. Păşesc prin satul meu natal, încet, tăcut, ca într-un cimitir.
– Casa ţ-o răschit-o şi o dus-o la colhoz, mă lămureşte fiica lui moş Alxâi Ursachi, care se ţine
în urma mea plângând.
Fratele lui tata, unchiul meu, era acasă. A prins de veste însă satul că am venit şi e plină casa
de lume. Şi vin mereu. Oameni bătrâni şi tineri au venit toţi să mă vadă. Sânt moldovenii mei dragi,
din mijlocul cărora m-am desprins şi am plecat în lume după noroc, izgonit de spectrul foamei şi al
terorii bolşevice, acum douăzeci de ani.
Măreaţă este clipa şi totuşi dureroasă. îmi dau să ospătez şi să beau, dar îi mărturisesc lui
unchiu-meu că aş dori mai repede să merg la cimitir, să văd mormântul lui tata.
Primeşte să mă însoţească şi plecăm.
La intrare în cimitir, a rămas troiţa cu cocoşul în vârf, care îmi plăcea aşa de mult. Dar aici, pe
unde au trecut păgânii, a îmbătrânit Iisus pe cruce.
Lemnul e vechi şi cojit. Iisus e trist, ca şi sufletul meu.
La căpătâiul lui tata mai dăinuieşte crucea de piatră, pe care stă scris: Aici odihneşte robul lui
Dumnezeu, Moisei”. Pomul înalt, umbros, a fost tăiat de bolşevici. Au fost tăiate şi ramurile de
liliac.
– Cine mai sunt înmormântaţi aici, îl întreb pe unchiul meu.
– Apoi sunt cam tăţi. Bătrânii, tatăl tău, sora ta, surorile mele, copiii mei... Sânt mulţi. Aişi îs tăţi.

166
Am îngenuncheat încet şi am chemat în gând toată familia să mă călăuzească din lumea lor de
umbre, pe drumul spinos al vieţii.
Apoi am plâns. Părea că nu plâng numai eu. Parcă plângeau cu toţii.
Mă simţeam atât de fericit şi atât de bun, îngenuncheat acolo, la mormântul lor, de parcă ar fi
coborât, din albăstrimile cereşti, Dumnezeu.
Când m-am ridicat şi am privit zările transnistrene, erau clare şi senine, aşa cum le-am lăsat
acum douăzeci de ani. Erau zările de altădată, era din nou aceeaşi ţară minunată, aceeaşi ţară de
basme.
Moldova mea cu holde de aur, râdea fericită!
Mă înfrăţeam cu străbunii din morminte şi cu Transnistria mea de odinioară, cu Transnistria
românească.

“Basarabia”, nr. 55, 22 septembrie 1941.

Hoinar prin Tiraspol


capitala fostei republici moldoveneşti

Pentru a doua oară pornesc spre meleagurile dragi ale Transnistriei româneşti, spre pământul
sfânt de dincolo de Nistru, spre ţara din basme peste care au hălăduit cândva, vreme multă, bunicii
şi străbunii noştri.
Pe aici, prin părţile acestea, şi-au avut odată culcuşul Voievozii şi boierii moldoveni.
Stepa asta cât o haiducie, blagoslovită de Dumnezeu cu toate roadele pământului, a fost o
ispită aprigă pentru toate neamurile vagaboande, pornite ca un potop din răsărit. A fost întâi şi pe
drept a noastră, dar ne-au cuprins-o cotropitorii ai am îndurat oprimarea cea mai cumplită, ca
izbăvirea să răsară totuşi astăzi, în anul de graţie una mie nouăsute patruzeci şi unu.
Şi iată: găsim aici comori de suflet românesc curate şi pure, găsim obiceiurile noastre toate, văi,
poteci, vaduri şi râpi purtând cu vrednicie peste veacuri nume curat româneşti.
Dacă pecetea stăpânirii haine a hrăpăreţului vecin a lăsat pe suprafaţa Transnistriei noastre
urme aspre şi adânci, e pentru că a fost atât cât putea fi mai crud şi mai neîndurător cu neamul
nostru.
N-a întunecat însă cel puţin o clipă frumuseţea dumnezeiască a obiceiurilor acestui norod, iar
din negura suferinţelor de tot felul răsar astăzi hramurile şi icoanele din trecut, mai vii şi mai
expresive ca oricând.
Dacă şi şoapta a fost crudă cu frântura aceasta de neam până acum, astăzi se adaugă la
coroana grea de glorie şi măreţie a Regilor ţării noastre, încă o piatră nestemată, cea mai
strălucitoare li mai grea dintre neste.
Vrednicia daco-română trecută prin foc şi restrişti a stat mereu dreaptă în calea năprasnicelor
vânturi din răsărit, înfruntând legendar revărsările de ură şi moarte.
Au plâns ochi mulţi şi au sângerat suflete fără număr, dar din noianul atâtor jerfe, astăzi se
ridică în clocot surd uriaşe cohorte de martiri, care au căzut în scurgerea vremii rând pe rând,
pentru aceeaşi cauză sfântă de astăzi şi care binecuvântează, din lumea lor de umbre, măreţele
fapte de arme ale generaţiei de eroi prin care se desăvârşeşte dezrobirea noastră.
De pământul acesta ne va lega de acum jertfele de astăzi şi jertfele din trecut, ele cimentând
peste veacuri drepturile noastre sfinte.
La umbra tricolorului românesc, vor veghea neîncetat Feţi-Frumoşii Rom-niei, iar dincolo de
Bug, balaurul din poveşti nu va mai avea ce să caute.

167
Cu spada mereu de veghe, ne vom apăra Cosânzeana transnistreană ca pe cea mai preţioasă
comoară.
Am ajuns în Tiraspol într-o dimineaţă plăcută, cu soare de toamnă şi cu zâmbete fericite pe
feţele tuturor trecătorilor.
Oamenii pe care îi întâlnesc în cale îmi par cunoscuţi de când lumea şi mă simt fericit în mijlocul
lor.
Străbat oraşul cu paşi siguri şi cu toate că sunt pentru prima dată în el, totuşi mă simt ca într-un
oraş în care am mai fost de atâtea ori.
Tiraspol! Mă gândesc la trecutul lui încărcat de întâmplări româneşti, la congresul din 1917, la
praporşcicul Ştefan Bulat, care a prezidat acest congres, la trimisul Sfatului Ţării de la Chişinău,
Gh. Mare, care a adus încă de atunci un tricolor pe care l-au purtat cu mândrie, poate pe aceleaşi
străzi, şi simt o clipă că trăiesc acele întâmplări în toată splendoarea lor.
Tiraspol, capitala fostei Republici Moldoveneşti, unde chiar sub călcâi străin s-a scris şi s-a citit
în graiul cronicarilor moldoveni, mă primeşte cu toată căldura, ca pe un musafir pe care l-a aşteptat
cu drag, vreme îndelungată.
Găsesc aici, pe străzile acestui Tiraspol, tot soiul de oameni: ruşi, ucraineni, polonezi (şi chiar
jidani am văzut, dar făceau se pare corvoadă) şi moldoveni pe care îi recunoşteam de la
depărtare.
E un oraş în care toate neamurile şi-au găsit un plasament într-o funcţie importantă cât au
domnit bolşevicii peste obiditul norod moldovenesc, dar a predominat elementul jidovesc,
concluzie la care ajungi când treci pe străzile mari lăturalnice, unde se mai observă – cu toate că
lipsesc – specificul rasei lor de “popor ales”.

1. S-au întors pribegii


Hoinărind aşa prin Tiraspol, la întâmplare, am întâlnit oameni cunoscuţi şi chiar prieteni, cu care
am împărtăşit în anii mulţi şi grei ai pribegiei durerile şi bucuriile refugiului.
Fiecare are de spus câte ceva, fiecare îmi împărtăşeşte din amărăciunile sufletului său câte o
lacrimă discretă, ca unui frate, dar în imposibilitate de a le fi de folos, mă despart de ei cu sufletul
din ce în ce mai îndurerat.
Ilie Balan este un moldovean de ispravă din comuna Târnauca.
Au trecut 21 de ani de când a plecat de pe aceste meleaguri.
Astăzi s-a reîntors acasă, trecând Nistrul fără cuvenita autorizaţie, măcinat de dorul nestăvilit de
a-şi vedea părinţii şi fraţii rămaşi sub călcâiul duşman.
Acum 21 de ani, Balan Ilie, pentru nişte crime imaginare împotriva regimului bolşevic, fusese
arestat şi aruncat în temniţă cu mâinile şi picioarele legate, ca cel din urmă criminal.
A fost scăpat într-o noapte de cei şase fraţi ai lui şi s-a salvat cu fuga peste Nistru.
În ţară şi-a câştigat existenţa cinstit, întemeindu-şi un cămin modest, dar fericit.
Astăzi s-a întors cu orice risc în satul lui natal, printre oamenii în mijlocul cărora a copilărit,
alături de fraţii săi şi de tatăl pe care nu l-a văzut de 21 de ani.
Din ceea ce a lăsat însă, n-a mai găsit decât un singur frate, iar satul părăsit, pustiu, ca după un
uragan.
Unul din fraţi a fost împuşcat de bolşevici. tatăl său a murit la închisoare în Tiraspol, iar alţi patru
fraţi sunt deportaţi de vreme multă prin tundrele siberiene.
În sat n-au rămas decât acei care pe vremuri îl arestaseră pe el şi care îi împuşcaseră pe unul
din fraţi.
Au venit la el cu umilinţă în priviri, rugându-l să-i ierte.
Şi Ilie Balan, în bunătatea lui nemărginită, le-a răspuns că i-a iertat.

168
Într-o noapte însă, a apărut un avion sovietic, care a aruncat câteva bombe la marginea
Tighinei.
Şi bubuiturile s-au auzit până la Târnăuca, unde se afla şi Ilie Bălan.
A doua zi de dimineaţă, trecând prin sat, s-a întâlnit din întâmplare cu consătenii pe care îi
iertase în ajun cu atâta uşurinţă.
Privindu-l cu ură, i-au rânjit ameninţător:
– Ai auzit avioanele noastre, aseară?
Se întorc repede ai noştri şi de data asta nu mai scapi!
Chiar în ziua aceea Ilie Balan a trebuit să fugă încă o dată din satul copilăriei lui, ruşinat, umilit
şi, venind la Tiraspol, mi-a spus cu durere amară în glas:
– Aş vrea să rămân aici, să nu mai iert buruiana rea, să fiu de folos ţării şi societăţii.

2. Şi alţii vin la rând


Cu moş Ion Dumitraşcu m-am întâlnit în faţa Guvernământului, în timp ce stătea de vorbă cu d.
colonel Georgescu, prefectul judeţului.
Se ducea la Grigoriopol, unde a fost numit primar, alb de praf şi de ani.
Se ducea în orăşelul unde a mai fost primar, acum 20 de ani.
Mi-a vorbit cu drag despre ceea ce vrea să facă acolo, iar entuziasmul cu care îşi spunea
intenţiile îl arătau parcă mai tânăr şi mai fericit.
Tot aici l-am găsit şi pe Carp Istrate, un tânăr simplu şi bun, originar din comuna Speia.
Cu el am colindat mai departe străzile Tiraspolului, intrând prin magazinele devastate de
bolşevici şi privind cu durere opera criminală a roşilor.
Pe doctorul Ilie Eaţtur, subprefect al judeţului Tiraspol, nu l-am găsit, căci era plecat spre
capitală.
M-aş fi bucurat mult să-l văd, căci e un moldovean de ispravă, din părţile locului, cu multă
dragoste faţă de moldovenii lui.

3. Am cunoscut o fată
La Tiraspol sunt multe fete, aşa că o cunoştinţă este ceva normal. Am întâlnit şi fete cunoscute
din Chişinău, dar n-am găsit acea particularitate în felul de a gândi şi judeca lucrurile, pe care am
găsit-o la fata transnistreancă.
Era o moldoveancă din împrejurimile Tiraspolului, funcţionară la o instituţie.
Are 17 ani, fiind crescută şi educată în spirit comunist.
În timp ce era lucrătoare într-o fabrică de conserve, urma şi cursurile unui institut pedagogic.
În program erau prevăzute limbile franceză, germană, engleză etc., dar nu cunoştea nimic,
fiindcă profesorii erau obligaţi să promoveze toţi elevii, motiv pentru care aceştia din urmă nu
ţineau să ştie franţuzeşte sau englezeşte.
Am întrebat-o cum se simte şi mi-a răspuns că este mulţumită.
Am încercat să o asigur că după război se va simţi şi mai fricită, când se vor găsi de toate şi mai
ales când îşi va afla un românaş cu:

“Mustăcioara lui
Pana corbului...”

Dar transnistreanca a strâmbat din nas, cu un vădit sentiment de oroare, şi mi-a spus că nu se
va căsători niciodată.

169
Nu se poate, domnişoară. Eşti tânără, drăguţă şi e păcat să renunţi la farmecul vieţi pe care
toată fiinţa nu-l descoperă decât în dragoste şi înţelegere.
– Dar ce-i aia iubire? m-a întrebat cu indiferenţă fata.
– Este ceva pe care n-o poţi preciza în vorbe. Iubirea se trăieşte, scumpă domnişoară.
– Cum?
– întâlneşti, după cum ţi-am spus, un băiat care te place şi pe care îl placi.
Vă căsătoriţi şi viaţa care se scurge de aici, până la adânci bătrâneţi, în înţelegere şi armonie,
se numeşte că ţi-ai trăit iubirea.
Mai ales dacă soţul e drăguţ şi-ţi spune uneori la ureche, cu dragoste, vorbe dulci.
– !?!?
Mi-am dat seama că, în sufletul acestei tinere fete, sentimentul iubirii era pervertit şi am încetat
discuţia pe tema aceasta.
Aşa a lucrat bolşevismul cu sufletele tinere.

“Basarabia”, nr. 81, 23 octombrie 1941

170
171
SCRISORI

Ploieşti, 24 iulie 1967

Dragul meu,
Am primit rândurile d-tale, te compătimesc că mai stai ştirb 4 luni, aşa că nu mai poţi muşca! Lui
Nicuşor i-am scris privitor la ceea ce propui, rezultatul ţi-l voi comunica.
Autorul dicţionarului de pseudonime îţi mai cere referinţe privitoare la d-ta, pe care ţi le comunic:
1. locul şi data naşterii;
2. colaborările eventuale la reviste şi publicaţii, pseudonimul i l-am comunicat eu.
Acum lucrarea este în curs de finisare, ca să scurtăm timpul, poate este bine să-i comunici
direct autorului aceste importante informaţii cerute.
Adresa lui este: Tov. Mihail Steţcu-Straje
str. Corcebuş nr. 44 Raionul Tudor Vladimirescu
Bucureşti oficiul poştal 4
Dacă ai timp să te întâlneşti cu Robert Cahuleanu, bine ar fi să iei toate datele în chestiune şi
să i le comunici Dlui Straje, care are şi telefon: 21.75.24. Dar afon cum eşti, desigur, telefonul nu te
poate ajuta la această operaţie.
De câteva zile pe aici – după o ploaie torenţială – s-a mai răcorit.
Toate cele bune dragilor din jurul dumitale.
Cu bine L.T Loga
(Extras de pe o carte poştală)

Ploieşti, 13 septembrie 1969


Dragul meu,

După un obicei al meu păstrez toată corespondenţa ce o primesc, împreună cu plicurile, pe


care însemnez şi data răspunsului.
Constatând că răspunsul meu, la scrisoarea ta, în care mă îndemnai să fac cerere la “Fondul
Literar”, nu ţi-a parvenit, sau ai uitat de el, am cercetat corespondenţa şi am constatat că pe plicul
din 14 aprilie 1969, stă negru pe alb: răspuns la 18 aprilie 1969.
Problema cererii la arătatul Fond, pentru mine, este una de principii, de aceea nu intenţionez să
obţin aprobarea, cu toate că pensia mea de acum: 914 lei, este minimă, dar mă chivernisesc cum
pot, lipsindu-mă de multe cărţi, pe care aş fi dorit să le am în biblioteca mea săracă de acum!
Vizita lui Straje m-a bucurat, aducându-mi aminte de “Paginile Basarabene”, la care a colaborat
şi el, la toţi cei ce au ţinut să aibă o ţinută literară demnă, în frunte cu redactorul Gheorghe Doru
Dumitrescu. Ne-am adus aminte că unii dintre “debutanţi”, ca Laurenţiu Fulga şi Constantin
Gheorghiu, pe atunci elevi la Liceul militar “Ferdinand I” din Chişinău, cu timpul au ajuns scriitor cu
răsunet în literele româneşti, primul şi azi figurează între scriitorii de seamă ai Ţării, cel de al doilea
îşi continuă activitatea literară pe meleaguri străine, scriind şi în limbă străină: cea franceză.
Romanele lui au răsunet în bogata şi strălucita literatură franceză.
Mă întrebi ce mai scriu eu?
După cum ţi-am mărturisit şi altădată, scriu numai în dialectul macedo-român. Ultima mea
lucrare – desigur în manuscris – este “Nunta de demult a păsărilor”, fantezie în care am scos în
evidenţă ornitologia românească. Este a XXIX-a lucrare, deşi are cam 134 pagini de caiet şcolar,

172
am copiat-o în 7 exemplare pe care le difuzez atât în Macedonia, cât şi printre prietenii
macedoneni din Bucureşti, atâţ au mai rămas şi sânt amatori de a citi ceva şi în dialectul
macedo-român.
Proiectez să fac o călătorie în cursul acestor luni la Bucureşti, în vederea “difuzării”
manuscriselor, cu care prilej voi căuta negreşit să te văd.
Cu ocazia minunii făcută de cei trei astronauţi americani Michael Collins, Neil Amstrong şi
Edwin Aldrin cu nava Apollo 11, cei din urmă coborâţi pe lună, am scris desigur în dialectul
macedo-român două sonete pe care ţi le transcriu, ca să-ţi faci o idee de dialectul nostru
macedo-român:

Minclin ti1 călătoruli zburători


Vrizu cu ochi-mi a loru, când zburară;
S-agiungă pân la lună când zburară2
şi li vrai a trelor cale rubară3
ma4 arămaşu cu inima-mi golită

Că tu5 aşea oraă îmi arăsunară,


di cânticu graie ţi nu-am agărsită6
âmi trec pitu7 minte ca di focu săita8
cinuşe canda9 s-suflit îmi lăsară
“Plânzi-mi me, dado10 şi jilea-mmi me,
că va-s fug, loula11 tu xeave12
tu xeane, dado diparte,
I nu se ştie bana13 ş-moarte
_________________________
1
pentru; 2 pornire; 3 drum bun; 4 însă; 5
în; 6
uitat; 7
prin; 8
săgeată; 9
parcă; 10
mamă; 11

săr-manul; 12 străinătate; 13 viaţă

E cânticlu a nostru-aţel di xeană,


ţi lu-a u aodzătă dade, nveaste vale1
tu lăi2 nviscute-apoi nă ntreagă bună,
Mi deapiră aistă3 “nu să ştie”
ţi-a lor di-acasă mi curma4 nă jale
ş-nu nclin şi-s toarnă5 călătorii n-vie6
(scris la 16 iulie 1969, la pornirea astronauţilor spre lună)
___________________
1
neveste tinere; 2 în doliu; 3 mă sfâţşie; 4 mă încearcă; 5 să se întoarcă; 6 mai iute.

II

Calea cărvănarilor1 Aromâni di zămane2

“Nu-ţi spuneam” lai Gioga frate


că Bosna este diparte;
doi meşi3 sâne imnătura4
altă-ahânţă turnătură5 (cântec vechi aromânesc)

173
Calea cărvănarilor zburători di azi

Nă, nao6; ti ciudie 7 tu duveaic8;


doi oameni şi-şi dipuşiră 9 pi lună;
cinuşe ş-chetre di acolo s-adună;
năpae 10 şi-s toarnă cu neplină hărure 11
fapta şi îşi dip 13 bună,
di optu dzăle, ună nu fu laie 14
fură-aştiptaţi cu amirească 15 alaie 16
ti eli cântări în lume arăsună......
..............
Luţinta17 luna căndu vede n-zare
cum plitură nă plambură cu morlu18
a nuntălei că este semnu li-pare
________
Di nveasta nao19 ochi li-scântileuză,
lişor şi-dizmeardă ca hrisafe ferlu,
s-gionle21 luteafer s-li vină nvisează!
(scris la 24 iulie 1969, la întoarcerea astronauţilor de pe lună)
_______________
1
cărăuşi; 2 de odinioară; 3 luni; 4 dosul; 5 întorsul; 6 o noutate; 7 de mirare (?); 8 în lume; 9
coborât; îndărăt; 11 sac; 12 socoteală; 13 cu totul; 14 rea; 15 împărătească; 16 procesie; 17 strălucită; 18
mărul; 19 mireasă; 20 ca aurul; 21 mirele.

Să ne vedem cu bine

L.T. Boga

P.S. în “Luceafărul” a apărut o cronică cu totul defavorabilă pentru volumul de poezii a lui N.
Coban, lucru care m-a indignat, cunoscând talentul lui Coban.

Bucureşti, 1 ianuarie 1970


Dragă Dominte,

Mulţumindu-ţi pentru atenţia ce mi-ai acordat prin urarea ce mi-ai trimis-o, vreau şi eu la rândul
meu să te felicit cu noul an 1970, să-ţi doresc sănătate deplină, succes şi satisfacţii, spor la
muncă, bucurii din partea copiilor şi o necontenită prosperitate.
În momentul când am început să-ţi scriu depeşa de faţă, mi-ai venit în minte câteva gânduri, pe
care aş vrea să ţi le comunic, în calitatea ce o ai de îndrumător al unei secţii de proză al unei case
de cultură de masă.
Nu m-a atras în viaţă literatura de contrabandă. Nu pot să citesc acele pagini de nuvelă sau de
“triptic” dezmăţat, jefuite de dialog, aşternute pe un strat de aluviuni insanide şi pornite din
întuneric ca nişte tubercule de eprubetă. Nu pot înghiţi acele “bucăţi analitice”, de care e plină
toată presa noastră literară, acolo monstruozităţi absurde pe care autorii astenizaţi le afişează ca o

174
originalitate sau ca pe o chirurgie psihologică. Nu pot admite ca acest mimatism de reptilă turbată
sau toată această zvârcolire fără rost a prozatorilor noştri deflagraţi să fie recomandate ca un fel
de “transfiguraţie” a realităţii, realitate care, după regula unui Camus sau Breban n-are ce căuta în
literatură în stare naturală, fără crestături şi scrijelări de artizanat. Nu pot suport intrarea în
amfiteatrul literaturii pe uşa din dos, prin contrabandă. M-am simţit istovit şi disperat după ce am
reuşit să parcurg bucata “Plusul” de D. Ţepeneag., în care un biet om trece printr-o cohortă de
atitudini contradictorii şi demenţiale, în care i se atribuie gesturi, imitaţii, acţiuni şi vorbe cu totul
forţate şi străine de amprentă umană, în care i se administrează atâtea “transfigurări analitice”
încât pare un avorton cu contur omenesc. Lectura unor astfel de “introspecţiuni psihologice” te
năuceşte, datorită unui verbalism caduc şi torenţial, care se revarsă dezorganizat şi nejustificat, ca
într-o adevărat ladă de gunoi intelectual. De obicei sutele de asemenea prozatori răsar la vârsta
normală a lirismului, se tupilează pe sub pulpana vreunui căpcăun redacţional spoit cu toate alifiile,
pe care în adulează, îl “venerează” şi-l “eternizează” şi care treptat le pune la dispoziţie
cearceafurile de hârtie tipărită impunându-i în familia mică dar puternică a coteriei. Spre a nu fi
detronaţi, resping cu impertinenţă orice încercare de literatură adevărată.. Machiaţi în “modenişti”,
echipaţi cu uneltele “servilităţii suprarealiste” şi ale “umanismului kafkian”; prozatorii “analitici” au
transformat şi proza în aceeaşi mistificarie şi contrabandă literară, ca li poezia.
Am urât întotdeauna excesul de disecţie, de demolare, de descompunere, de extradare literară!
Nu mi-au plăcut fadoarea şi ebuliţia, înşălarea veleitară, apetenţa parodică, butaforia obtuză şi
survolarea preluielnică! Toate eludează timbrul marilor pronunţări, elimină acele rare trăsături
fundamentale, personale şi uman valabile în proza de durată, girează impostura, prestigilaţia şi
excrocheria, facilitează venalitatea şi parazitismul onorarilor obiecte.
Cu privire la literatura scriitorilor originari de dincolo de Prut, aş dori ca ea să cuprindă tot ceea
ce e specific în fiinţa moldoveanului răsăritean.
Printre trăsăturile acestuia se înşiră şi acele facultăţi pur personale, care lipsesc din iconarul
urmaşilor direcţi ai lui Scorilo şi Commodus. Străin de fanariotism şi cretanism, gospodarul
Lăpuşnei şi al Valului lui Traian este nimbat de discreţia purităţii. El preferă tăcerea, mirarea sau
consternarea, în locul vacarmului calomniei vociferate şi al îndiguirii nesincere. Găseşte în
profunzimea naivităţilor sale iertare şi îngăduinţă pentru extravaganţă, i-admite pe apostaţi,
reformatori şi anarhişti, dar nu poate suporta pe ucigători de omenie şi pe spărgători de idealuri.
Pretutindeni basarabeanul răspândeşte o doză de naivitate tonică, pe care “înţelepţii
povestirilor descompuse” o socotesc culpă ridicolă sau şiretenie iezuită. El posedă o simţire
specială, cu care descoperă pe pedant sau cuţitele lui Brutus. Răscolit de lirism şi de zefirii
romantismului, basarabeanul este credincios logicii sale, chiar atunci când ea îl înalţă cu zece
coţi peste gloata comună. Ca şi Creon din mitologie, basarabeanul fuge de ciudăţenii şi respinge
gândurile pe jumătate. El se ataşează de o scânteie, de un profet sau de un om de acţiune, până
la temelia respiraţiei...
Dragă Dominte, felicitându-te încă o dată pentru anul nou 1970 şi dorind ca întreaga ta familie
să fie favorizată de zeiţele propăşirii, te îmbrăţişez, rămânând al tău doritor de bine,

Sergiu Matei Nica

Ploieşti, 13 februarie 1971

175
Dragul meu

De data aceasta ai fost colosal! Cele douăsprezece pagini nu numai că m-au încântat, dar sânt
pline de ştiri care m-au bucurat sincer.
Cum vin din an în Paşte la Bucureşti, şi atunci doar pentru câteva ceasuri, am fost străin de tot
ce se întâmplă n cercurile literare de odinioară.
Din scrisoarea ta lipseşte N. Spătaru, care a avut publicate câteva romane, era directorul regiei
de tutun din Ploieşti, cred că şi în Ţară are vreun post bun. Dar popa Ţepordei parcă avea parcă
avea legături cu literatura. Ca teză de licenţă la facultatea de teologie publicase un studiu asupra
poetului Alexe Mateevici.
Un frate al poetului, Victor Mateevici, avea caietul original al tuturor poeziilor, de acolo am
publicat în facsimil poezia “Limba noastră” atât în “Cuvântul Moldovenesc”, cât şi în “Pagini
Basarabene”.
Caietul acela cuprindea şi poezii religioase traduse din limba rusă. Cu ocazia comemorării a
zece ani de la moartea poetului, am organizat o serbare în sala primăriei, când lângă aonferinţă
s-au recitat mai multe dintre poeziile poetului. Tot atunci am tipărit acele poezii traduce din limba
rusă, am scris o introducere privind personalitatea poeţilor ruşi traduşi. Volumul a apărut sub egida
“Asociaţiei ziariştilor români din Basarabia”. Regret că nu am nici un exemplar!
În scrisoare pomeneşti de un Alexandru Lungu. Nu demult a apărut un volum de versuri:
“Ninsoarea neagră” de Alexandru Lungu, elogiat de revistele literare. Nu e la primul volum. La
1946 a publicat alte versuri, sub titlul “Ora 25” – premiat cu premiul Ion Minulescu.
Boris Buzilp (nu e basarabean?) în “Magazin” publică un interviu cu acest Alexandru Lungu.
Dacă ai ştiri de acest poet m-ar interesa să văd dacă e basarabean. Prin anii 1920-21 am avut
doi fraţi Lungu de la Răscăeţi de pe Nistru. Pe unul din ei l-am reîntâlnit la Bucureşti – funcţionar
nu ştiu pe la ce instituţie, dar apoi i-am pierdut urma. Acest poet Alexandru Lungu – nu cunosc
dacă e fiul fostului meu elev de la “Al. Donici”.
Precum vezi, mă preocupă soarta celor venişi din ţară, ca şi a celor răspândiţi în cele patru părţi
ale lumii...
În legătură cu Magda Isanos, e drept că e fiica doct[orului] Isanos [????] Poeta a fost căsătorită
cu un profesor de latină Panteleev, de care însă a divorţat, aducând ca motiv că e impotent. Apoi
s-a căsătorit cu scriitorul şi fost membru al Academiei, Eusebiu Camilar. Ea se stabilise la Iaşi,
unde era avocată. Jidanul-poet Baltazar E. a publicat o schiţă privind viaţa grea a Magdei Isanos.
Ca răspuns la aceste afirmaţii, o colegă a ei de barou, din iaşi, a publicat un articol documentat în
“Contemporanul” de anul trecut, dezminţind traiul de mizerie descris de Baltazar, afirmând că soţii
aveau o casă corespunzătoare în Iaşi – moştenire de la părinţi, iar traiul lor era destul de
confortabil.
Dacă te interesează cumva acest articol, eu păstrez colecţia “Contemporanul” de anul trecut –
şi numărul respectiv ţi-l pot trimite, spre a fi bine documentat, dacă în romanul ce scrii te vei referi
şi la viaţa Magdei Isanos.
Îţi scriam că am legături cu foştii mei elevi de la liceul “Al. Donici”. Chiar ieri am primit o
scrisoare lungă de la Tolea Fainştain, care este profesor la facultatea de drept din Moscova. în
afară de limba românească perfectă în care îmi scrie, îţi reproduc numai aceste cuvinte: “... că ne
vom revedea în Curând în România... ţara mea de vis!”
Aceasta după treizeci de ani de la despărţirea noastră.
Câteva rânduri şi despre mine: cu prilejul împlinirii în ianuarie a 85 de ani am scris o lucrare în
dialectul macedo-român, amintind de obiceiurile noastre de la naştere, botez, venirea ursitoarelor a
treia noapte când “torc firul destinului”. lucrarea e în versuri, se intitulează “Amintata” – scriata;
naştere – destin.

176
Prologul sună
Ce mi-amintai1 nu am câţe îmi tunusescu2
când tuţi ai casălei cu mare dor mi crescu
s-di micuz 3 maia 4 dada5 tata ş-bunlu frate,
mi nveaţă grailu-nâ6 ţi di străpachi7 lăsat e!
Mânduire8, friurească di Velescu (oraşul meu natal)

Epilogul
Tu xeane8bis –anş9... ma ghine ş-mi-aveam amintitată
ân sândze natali 10, când Irod i-avea nicată,
că peană nu muleam în lăcrămi ază lailu11,
să scriu că fără lo12 şi-lu cheardă scumpu grailu!
(Mîndrie ciusearcă13 di Ploieşti)
1
că m-am născut; 2 că mă căiesc; 3 [încă] de mic; 4 bunica; 5 mama; 6 al nostru; 7 strămoşi; 8
cugetare – reflexie; 8 bis în străinătate; 9 bătrân; 10 pruncii; 11 sărmanul; 12 neamul meu a început;
13
bătrânească

Aştept cu nerăbdare rezultatul operaţiei. Multă sănătate celor dragi din casă.
Calde îmbrăţişări
L.T. Boga

P.S. Am primit scrisoarea de la Andrei Ciurunga, astăzi i-am răspuns şi lui.


L.T. Boga

Ploieşti, 28 februarie 1971


Dragul meu,

Cele patru pagini ale ultimei d-tale scrisori – deşi scrise la clinica O.R.L. a spitalului Colţea -,
mi-au făcut o deosebită bucurie fiindcă am constatat că îţi păstrezi vioiciunea spirituală şi calmul
chiar în preajma unei operaţii noi, care de data aceasta doresc să fie reuşită, ca să-ţi recapeţi
vocea, pentru ca la prima mea venire – nu fixez data, căci văd că nu mă mai ţin de vorbă – să
petrecem undeva voioşi şi o să putem cânta “Limba noastră” al lui Al. Mateevici: “Limba noastră-i o
comoară, / în adâncuri înfundată; / un şireag de piatră rară, / pe moşie revărsată. // Limba noastră-i
limbă sfântă / Limba vechilor cazanii, / care-o plâng şi care-o cântă, / pe la vatra lor ţăranii.”
Melodia a fost scrisă de diaconul Cristea de la şcoala eparhială şi corurile liceelor o cântau pe
la festivităţi, cum era 24 ianuarie, fie la teatrul unde ai jucat şi tu, fie la Şcoala Eparhială.
Avem şi noi, macedo-românii, un cântec privitor la limbă, de bardul nostru naţional Constantin
Balamace, scrisă prin 1888 – iar ca elev la liceul român din Bitolia, alături de “Deşteaptă-te
române”, cântam şi cântecul acesta: “Părânteasca demândare1, / mă spigiură cu foc mare, / fraţi di
mumă şi di-un tată, / noi, Aromâni di eta2 toată. // Care-şi lasă limba lui, / s-alu-ardă pira focului. /
să-s divina viu pri cocu, / să li-si frigă lşimba-n focu. // Care fudze di-a lui mumă, / şi di
părinteasca-lu numă, / fugă-li doară Domnului, / şi dulţeama somnului... [...]
__________________
1
poruncă; 2 veac

177
Ţi l-am transcris în întregime, ca să-l ai ca document al graiului macedo-român, care este pe
care a se stinge, nu numai în Grecia, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, dar şi aici în Ţară, unde cie
peste 80.00 de macedo-români, mai compact prezenţi în Dobrogea, ca şi în Bucureşti – peste
10.000 -, nu pot avea o revistă, cum au avut pe vremuri “Grai Bun” de sub direcţia acelui N.
Baţaria, ale cărui oseminte – cum îţi scriam la 1 noiembrie – au fost scoase din cimitirul
Văcăreştilor şi reînhumate la cimitirul Reînvierea. El ca profesor semna Baţaria, după venirea în
ţară a început să semneze Batzaria... îţi aduci aminte că şi Sergiu Nuţă semna Nitză, dai ai lui
parasecina – răzeşi moldoveni semnau Niţă...
Cât priveşte activitatea lui N. Baţaria am descris-o pe larg în lucrarea mea “Bitolia voastră de
ieri – manuscris XIX”. Cât priveşte opera lui în daco-română, pe care o semna Moş Naie, cred că o
va semnala cineva în “Istoria literaturii române...” deşi cei de azi nu vor să audă de scriitorii de ieri.
Când se vorbeşte de literatura între cele două războaie, nici pomeneală de “Viaţa Basarabiei”,
“Pagini basarabene”, de poeţii Sergiu M. Nica, de Ion Buzdugan, Pant. Halippa, N. Coban, Olga
Cruşevei, M. Tudor, parohul Suruceanu, Costenco, Luţcan, Robert Căhuleanu, Dobroşinski-Malai,
sau prozatorii N. Spătaru cu 3 romane, Dominte Timonu cu un roman şi nu volum de nuvele, Sabin
Popescu-Lupu şi el cu 2-3 romane, Ecaterina cerchez etc. Au adoptat-o doar pe Marga Isanos
nepoata Dl. Alistar, socotind-o comunistă! Prima ei poezie am publicat-o în revista “Unirea” a
liceului “Al. Donici” a cărei director eram eu, iar redactor V. Harnaj, azi profesor universitar.
La ordinea zilei este N. Dunăreanu, proclamat decan de vârstă al scriitorilor – cred că ai citit
interviul din “România literară”... nu suflă un cuvinţel că a fost conducător al secţiei de
“propagandă de la directoratul învăţământ din Basarabia”, având drept colaborator pe M.
Sadoveanu, pe atunci (1918) propagandist cultural – cu care ocazie a adunat material şi a scris
cartea “Orhei-Soroca” scoasă azi din bibliografia lui.
Cum suntem amândoi odată trecuţi prin “Infernul” lui Dante, cred că este prudent să rupi
această scrisoare.
Pagina aceasta parcă am scris-o cu picioarele!
Multă sănătate celor dragi din casă.
Cu calde îmbrăţişări
L.T. Boga

Ploieşti, 22 martie 1971

Dragul meu,

Chiar în dimineaţa zilei de 15 noiembrie mă gândeam că-ţi scriu câteva rânduri ca să te rog
să-mi comunici rezultatul operaţiei.
După-amiază mi-a sosit scrisoare a d-tale. Desfăcând-o în grabă, cele opt pagini masive, la
început m-am bucurat, căci era un semn bun şi ceea ce priveşte dispoziţia în momentul scrierii
acelor pagini.
Ce mare mi-a fost însă deziluzia, durerea simţită după citirea veştii comunicate, că operaţia nu
numai că a fost reuşită, dar şi cu urmări dezastruoase.
Âţi înţeleg starea, nu numai fizică, dar şi cea sufletească, după această operaţie în care îţi
puseseşi atâta speranţă.
Dar conţinutul scrisorii este o dovadă că nu ţi-ai pierdut cumpătul, nu te-ai lăsat pradă disperării,
nu ai renunţat la scris, care îţi va stimulentul cel mai bun de acum, îţi va susţine moralul.

178
Să te bucuri că ai lumina ochilor, căci au fost cazuri când scriitorii şi-au pierdut vederea şi au
dictat opere nemuritoare ca scriitorul englez Milton cu al lui “Paradisul pierdut”, sau scriitorul rus
Gordacov, care a dictat opere multe, de mare preţ pentru vechea literatură rusească.
Dacă nu mă înşel şi romanul “Aşa s-a călit oţelul” [de Nicolai Ostrovski] – o capodoperă
comunistă – a fost dictat de autorul lui.
Pe cât mi-aduc aminte, un poet popular pe care l-am cunoscut la Halippa a scris poezii
populare, fiind orb.
Nu-mi aduc aminte de numele lui, poeziile i-au fost tipărite de un moldovean Luca Stirbăţ, am
avut volumul, dar mi-a rămas cu întreaga mea bibliotecă şi gospodărie... pe care nu am mai găsit-o
la întoarcere. Ce vremuri cumplite!!
Aşa încât nu te descuraja, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-a lăsat vederea intactă, mintea
limpede spre a-ţi îndeplini misiunea de scriitor, căci talentul l-ai dovedit cu ani în urmă, cu “Omul
nimănui” şi cu admirabilele nuvele – pe care regret că le-am pierdut tot atunci, când am părăsit
oraşul căruia i-am dăruit 25 de ani ai maturităţii mele.
Scrisoarea d-tale e un document literar – dacă îmi dai voie să am o părere şi să o depun spre
păstrare la Academia Română, alături de lucrările mele macedo-române şi corespondenţa foarte
numeroasă cu prietenii mei şi foştii elevi ai liceului “Alexandru Donici”.
Despre N. Spătaru nu am nici eu o părere bună cu privire la romanele lui. I-am şi dedicat în
ziarul “Săptămâna” o epigramă cu ocazia ultimului său roman, al cărui titlu l-am uitat. Dar ţin mint
dedicaţia d-lui director al fabricii de tutun. Din cele 4 rânduri mi-aduc aminte două cuvinte care
erau: foc şi scrum – iar înţelesul epigramei era că aceasta se va alege de romanele lui. Eram deci
exaltat de părerea pe care ai exprimat-o în scrisoare.
Cât priveşte pe Vasilică Ţepordei, am regretat de la început că a îmbrăţişat o carieră cu totul
nepotrivită cu formaţiunea sa sufletească, cu intelectul lui de un nivel coborât.
Păcat că “terfeleşte” îmbrăcămintea preoţească.
Mi-ai pomenit de şedinţa de la ministerul de propagandă, când s-a hotărât reeditarea ziarului
“Basarabia”, înfiinţat de soroceanul Gavriliţă, apoi terfelit de nenorocitul Rotaru..., pentru ca să am
trista misiune ca să scot ultimul număr de vineri 28 iunie 1940 – care a fost difuzat de dimineaţă,
lăsând copiilor distribuitor încasările... iar eu abia după ce am văzut avioanele ruseşti aruncând
manifestele că sosesc armatele comuniste să “dezrobească Basarabia” de “ocupanţii români, de
burghezie...” am şters-o cam pe la ora 12 într-o căruţă militară... şi am ajuns la Huşi.
Mă bate gândul să descriu noaptea din ajunul acele vineri de 28 iunie 1940, ca şi orele tragice
din dimineaţa aceleiaşi zile, când am călătorit în tramvai alături de puşcăriaşii eliberaţi din
închisoarea Fănărie.
Dar voi scrie şi de ziua de 25 iulie 1941 când m-am întors şi am găsit soborul, mitropolia, Sala
Eparhială arzând – ca şi întregul cartier de dincolo de str. Smid (?), iar rarii cetăţeni mă îmbrăţişau
spunând “Hristos a înviat”! Şi câte alte amintiri îşi aşteaptă rândul să fie încredinţate hârtiei.
Contemporanul” cu articolul privitor la Magda Isanos am să ţi-l trimit.

Multă sănătate celor dragi din jurul d-tale


Cu calde îmbrăţişări,
L.T. Boga

22 mai 1971
Dragă domnule Timonu

179
Am primit scrisoarea d-tale şi am citit-o cu toată atenţia. E trist că editurile noastre au încăput pe
mâna unor oameni care nu judecă mai adânc şi nu se grăbesc că slujească interesul naţional mai
efectiv. O carte-două a unui român transnistrean ar fi fost foarte bune ca argumente pentru cauza
românismului din răsăriitul Moldovei. Eu personal te sfătuiesc să nu-ţi pierzi curajul şi să lucrezi
mai departe. De voi ajunge să fiu şi eu membru al Uniunii scriitorilor români, am să ridic această
chestiune. Eu stărui cu cererea încă din 1969; cu Zaharia Stancu am vorbit de două ori personal,
iar prin altcineva încă de atâtea ori. Dar lucrul nu este uşor, fiindcă în Uniune se ţine socoteală de
politica oficială a guvernului şi a partidului. Dar cine ştie până când lucrurile acestea vor mai putea
merge aşa. Realitatea doar aceasta este, că la răsărit de Prut şi peste Nistru trăiesc peste cinci
milioane de români şi ei au dovedit că pot rezista.
Te aştept să treci pe la mine, când te vei face mai bine.

P. Halippa

180
Foto Timonu:Fototi~1.qxd 30.09.2010 14:03 Page 1

Odesa, ianuarie 1943


Sus: Berzan; Mihai Spiridonicã (subin-
spector școlar, raionul Odesa),
Ilie Mirea (scriitor, inspector general
în Transnistria), Dominte Timonu
(scriitor, directorul Teatrului din
Spițe din arborele genealogic: Tiraspol)
Varvara Timonu (mama scriitorului), Jos: persoanã neidentificatã; I. Gherea,
Timon Timonu (fiu), Teodosia Mocanu, dr. I. Zaftur, Bulat (ultimii trei,
mama soției lui D. Timonu, consilieri în Guvernãmânt), Levadã
la Chișinãu, în 1944.

Chilșinãu, 25 martie 1940.


Pe rîndul de sus, primul din dreapta,
Dominte Timonu

Dominte Timonu, student


la Conservatorul din
Chșinãu

La Cercul Moldovenesc din Tiraspol,


10 mai 1943
Foto Timonu:Fototi~1.qxd 30.09.2010 14:03 Page 2

Dominte Timonu (în mijloc), cu actorii


de la Teatrul Național din Tiraspol,
în septembrie 1942.
De șa stînga la dreapta: Radu Nani,
I. Poholșa, I. Melnic, Arcadie Plãcintã,
A. Ciocîrlan, ªt. Țușcã, Eliza Atamanencu,
Maria Panait (Cosmacevschi)
și Aurel Ghițescu.

xxxxxxxxxx

vvvvvvvvvv

vvvvvvvvvv

vvvvvvvvvv
Foto Timonu:Fototi~1.qxd 30.09.2010 14:03 Page 3

Felicitat de Conducãtorul Statului,


Ion Antonescu,
Tiraspol 1943

You might also like