Dreptul Uniunii Europene. Evoluţie. Izvoare. Instituţii.

CAPITOLUL I.
Comunităţile Europene - temei al procesului de
realizare a Uniunii Europene

1. Precizări prealabile. Precursorii integrării europene

→ ,,Ideea europeană,, prin folosirea sintagmei ,,Statele Unite ale

Europei,, este destul de veche (1849)1. De-a lungul anilor ea a fost preluată
şi folosită în diverse împrejurări. Astfel, la 19 septembrie 1946, Winston
Churchil în discursul său de la Universitatea din Zűrich, afirma necesitatea
constituirii Statelor Unite ale Europei, iar ca primă etapă a acesteia,
realizarea unui parteneriat Franţa-Germania.
→ La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei2 - ca o concretizare a
ideii europene ,, având ca membri fondatori 10 state: Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi
Suedia - al cărui rol principal s-a circumscris domeniului social şi cultural,
nu militar şi economic.3
→ La 7 iunie 1947, în plan economic, George Marschal4 anunţă
oficial lansarea unui vast program de sprijin economic – peste 10 miliarde de
dolari – numit Planul Marschal5. În acel moment statele europene se aflau în
1
Ideea Unităţii europene a fost exprimată în sec.al XVIII-lea de către J. J. Rousseau, I.
Kant; în sec.al XIX- lea de către Saint-Simon, Proudon sau Victor Hugo (1849) ; La 7.
09.1929. Aristide Briand în cadrul Societăţii Naţiunilor a propus Adunării Generale a
Societăţii Naţiunilor să creeze între statele Europene o legătură federală care să nu aducă
atingere, însă, suveranităţii acestor state. A se vedea, Roxana Munteanu, Drept
European, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.17-19; Henri Brugmans, L’ide′
Européenne, 1920-1970, Bruges, 1970, citat de Pierre Mathijsen, Compediu de drept
European, Ed. a VII-a Ed. Club Europa, Bucureşti, 2002,p.12.
2
Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948 a condos la creearea Consiliului Europei.
3
A se vedea, O Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed.a V-a, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006, p.3.
4
La 5 ianuarie 1947 George Marschal, secretar de stat al Statelor unite ale Americii a
anunţat într-un discurs, ţinut la Harvard, că S.U.A. va face,, tot ceea ce poate pentru a
sprijini revenirea la o economie sănătoasă în lume ,,printr-un ajutor economic în favoarea
Europei occidentale,, .
5
Oferta a fost acceptată de cele 16 ţări europene, la 15 iulie 1947; A se vedea, Pierre
Mathijsen, op. cit. p.13.; Acestea au fost: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia,
Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie,
Suedia, Elveţia şi Turcia; au aderat ulterior, Germania (3. 10.1949), Spania (20.07.1959),
Statele Unite şi Canada au avut calitatea de asociaţi; A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p.

1
reale dificultăţi economice şi sociale ca urmare acelui de-al doilea război
mondial încheiat recent .
Cu toate că, planul Marschal nu a avut consecinţele pe care americanii
le-au sperat odată cu lansarea programului, a oferit totuşi, prilejul înfiinţării
la 16 aprilie 1948 a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană
(O.C.E.E.). Deşi, a fost înfiinţată ca organizaţie permanentă de coordonare a
politicilor economice naţionale6 şi însărcinată cu repartizarea ajutorului
american nu a putut realiza în fapt un început al înlăturării barierelor
economice şi comerciale între ţările membre7 .
→ La 4 aprilie 1949, în plan politico-militar, se înfiinţează
Organizaţia Atlanticului de de Nord - N.A.T.O8 având ca membri
fondatori 12 state, inclusiv S.U.A.9
→ Maniera de abordare a problematicii construcţiei europene, de
angajare a acesteia pe cale comunitară - ca primă etapă parteneriatul Franţa-
Germania - a fost reînnoită de către Ministrul Afacerilor de externe (din
Franţa) Robert Schuman în proiectul cuprins în declaraţia de la 9.05.1950 la
Paris10: ,,Europa nu se face dintr-o dată, nici printr-o construcţie de
ansamblu, ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o
solidaritate de fapt,,. Funcţionarea construcţiei europene înlătură în acelaşi
timp, integrarea globală, în profitul unei integrări sectoriale, şi integrarea
politică în profitul integrării economice.
→ Jean Monnet11 şi Robert Schuman au formulat un principiu
fundamental potrivit căruia ,, prin punerea în comun a producţiilor de bază şi
instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa,
Germania şi ţările care vor adera, se vor pune primele baze concrete ale unei
federaţii europene indispensabilă păcii,, . Prin această propunere Decaraţia
de la 9 mai 1950 sugerează ca începutul edificiului european să fie acela al
22, subsol nr. 3.
6
A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. II, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 295.
7
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 3
8
S-a format un nou sistem de alianţe militare, reprezentate prin : Tratatul de la Bruxelles
din 17 martie 1948 între Marea Britanie, Franţa, ţările Benelux (Belgia, Olanda şi
Luxeburg), asociind pe cele cinci state (Uniunea Occidentală), cu Statele Unite şi Canada,
invitând şi alte state din Europa să adere.
9
Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,
Norvegia, Portugalia şi S.U.A. Au aderat ulterior Turcia, Grecia (25. 02.1952) şi R.
F.Germania (6.05.1955).
10
Proiectul îi poartă numele; A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit
communautaire général, 8 édition, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p.1.
11
Propunerile lui Robert Schuman au fost inspirate şi pregătite de Jean Monnet, Comisar
General pentru Planul de modernizare şi de echipament al Franţei.

2
sectorului de cărbune şi oţel datorită ponderii economice a acestor industrii,
dar şi constituirii unor garanţii că ,,orice război între Franţa şi Germania să
devină (…) din punct de vedere material imposibil,, .

2. Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului –

C.E.C.O.
→ Propunerea a fost acceptată iniţial de 5 state – Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg12. Marea Britanie, la 27 mai 1950 s-a declarat
neinteresată prin refuzul de a participa la negocieri, pe motiv că nu putea lua
în considerare o limitare, chiar parţială, sub aspectul suveranităţii.
Următoarele evenimente, au marcat instituirea Tratatului C.E.C.O., astfel :
- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată
de negocieri deschise la Paris;
- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferinţă care a avut
ca scop elaborarea Tratatului instituind C.E.C.O.;
- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul C.E.C.O. ;
- la 25 iulie 1952 Tratatul C.E.C.O.13 a intrat în vigoare, după
ratificarea acestuia de cele 6 state: Franţa, Italia,
R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie
1953 se deschide Piaţa comună, pentru cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru
produse siderurgice.
Tratatul de la Paris transferă de la statele membre un anumit număr de
competenţe - cu puteri de decizie – către instituţiile comunitare, create de
acesta. Ca şi Tratatele europene ulterioare (C.E.E. şi C.E.E.A.), Tratatul
C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internaţional clasic, deoarece a
creat instituţii independente de autorităţile publice naţionale şi le-a înzestrat
cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar,
drepturi care le-au fost transferate –după cum am arătat – de la statele
membre14. Cele 4 instituţii create de Tratatul C.E.C.O. sunt următoarele15 :
- Înalta Autoritate - organ cu pronunţat caracter supranaţional. Are
responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului ,,în
care să domnească libera circulaţie şi libera concurenţă – obiectiv al

12
Belgia, Olanda şi Luxemburg, s-au constituit din 29.10.1947 într-o uniune vamală
numită Benelux.
13
Primul Preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet, el şi-a ţinut prima reuniune la
Luxemburg la 10.08.1952. A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p. 28; Cu privire la Tratatul
ce instituie C.E.C.O., pe parcursul lucrării, vom folosi prescurtarea T.C.E.C.O.
14
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 43.
15
A se vedea, Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 2.

3
Tratatului – scop în care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le
exercită nu numai asupra statelor membre ci şi direct asupra întreprinderilor
de sector.
- Adunarea parlamentară - îi este încredinţată controlul politic al
Înaltei Autorităţi.
- Consiliul Special de Miniştri - garantează că Înalta Autoritate
acţionează în strânsă legătură cu guvernele naţionale.
- Curtea de Justiţie – asigură autoritatea dreptului în limitele
teritoriale ale celor 6 state semnatare ale Tratatului.
Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării
europene, un model de integrare juridică, instituţiile C.E.C.O. pregătind
istituţiile celor două comunităţi create ulterior – C.E.E. şi C.E.E.A.16
Integrarea realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă şi pe plan
politic dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a două noi propuneri de
cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de
apărare17 şi a Comunităţii politice europene18

3. Instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau
E.U.R.A.T.O.M.)
→ La 20 mai 1955, Benelux-ul propune într-un memorandum
creearea unei Pieţe comune cu o dimensiune economică mult mai largă
decât producţia de cărbune şi oţel – aceea propusă de Tratatul C.E.C.O.- care
să corespundă unei organizaţii cu un profil mai larg de activitate, aşa cum
fusese schiţată iniţial de Planul Monnet - Schuman19. La memorandum se
afirma că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică.
16
A se vedea R. Munteanu, op. cit. p.29; Cu privire la Tratatele ce instituie C.E.E şi
C.E.E.A. pe parcursul lucrări vom folosi prescurtările T.C.E.E. şi T.C.E.E.A.
17
Este vorba despre proiectul de Tratat semnat la Paris la 27 mai 1952 - între statele
semnatare ale Tratatului C.E.C.O. - pentru instituirea unei Comunităţi europene de
apărare. Tratatul a fost ratificat în anul 1954 de statele membre C.E.C.O.cu excepţia
Franţei care a refuzat să participle la dezbateri - la 30.08.1954.- ceea ce a determinat
abandonarea proiectului. Acest fapt a condus, prin încheierea acordurilor de la Paris din
23.10.1954., la creearea Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) şi la aderarea la 6.05.
1955 a R.F.G. la Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)
18
Proiectul de statut cu privire la Comunitatea politică europeană –din martie 1953 - a
fost elaborat de către Adunarea C.E.C.O. Reprezintă un al doilea proiect de integrare la
care cele 6 state semnatare ale C.E.C.O. nu au dat curs. A se vedea, Pierre Mathijsen,
op. cit. p. 14.şi Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.2.
19
La 20.05.1955. cele 6 state membre C.E.C.O. se întrunesc pentru a desemna un nou
preşedinte al Înaltei Autorităţi în locul lui Jean Monnet. A se vedea, Brânduşa
Ştefănescu, op.cit. p.23

4
Acesta urmează unele idei din Planul ,,Beyen,, - din decembrie 1952, feb
ruarie 1953 – prin care au fost schiţate contururile unei pieţe comune
europene20.
→ Miniştrii Afacerilor Externe ale celor 6 state semnatare ale
T.C.E.C.O. reuniţi la Conferinţa de la Messina – din 1, 2 iunie 1955 – vor
recunoaşte că logica internă a ceea ce au început în anii 1950, 1951 prin
acest tratat impunea extinderea integrării europene la toată economia
printr-o nouă integrare, sectorială, care să cuprindă domeniul specific al
energiei atomice.
→ Cu acest prilej, un comitet interguvernamental, sub
preşedenţia lui P.H.Spaak21 este însărcinat să elaboreze un raport ,,referitor la
posibilităţile unei Uniuni economice generale, ca şi la o uniune în domeniul
nuclear. Guvernul britanic, deşi iniţial a acceptat invitaţia, a refuzat să
participe la negocierile din cadrul acestui comitet22, menţinându-şi opţiunea
pentru o cooperare interguvernamentală în cadrul Organizaţiei de Cooperare
Economică Europeană (O.C.E.E.), pentru un comerţ liber, fără o uniune
vamală23. Raportul ,,Spaak,, (denumit astfel, după numele preşedintelui)
adoptat de cei 6 miniştri de externe ai statelor semnatare ai T.C.E.C.O., la
Veneţia pe data de 29.05.1956., deschide rapid calea unor noi negocieri ce
conduc la semnarea a două tratate, convenindu-se în acest scop o conferinţă
interguvernamentală la Bruxelles pentru 26. 07. 1956. Potrivit raportului,
realizarea unei pieţe comune implica: stabilirea unei uniuni vamale,
înlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie a serviciilor şi o politică
agricolă comună, în condiţiile unui regim comun şi ale armonizării
legislaţiilor 24.
→ Astfel că, la 25.03.1957, la Roma, cele două tratate erau pregătite
pentru semnare:
- Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –
T.C.E.E.A., vizând promovarea utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice
şi dezvoltarea unei puternice industrii nucleare;
- Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – Piaţa
comună. Scopurile politice sunt precizate în Preambulul Tratatului, potrivit
căruia cele 6 state se declară ,,angajate în stabilirea fundamentelor unei

20
A se vedea pentru detalii O.Manolache, op. cit. p. 5-6.
21
Paul-Henri Spaak, la acea vreme era ministru de externe Belgian.
22
A se vedea, Hans Joachim Heeser, Britich Policy with regard to the unification efforts
on the European Continent (Leyden, 1959) p. 96.
23
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.6.
24
Idem

5
Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,25.
→ Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma (25.03.1957), a
fost adoptată (la Roma) ,,o Convenţie relativă la unele instituţii comune
Comunităţilor Europene,, şi anume - Adunarea parlamentară şi Curtea de
Justiţie.
→ La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a
ratificării lor de către părţile contractante (cele 6 state membre ale C.E.C.O.)
conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate
pe o durată nelimitată.
→ La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire
la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A.
Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul Tratatului C.E.E.
preluate din raportul Spaak, vizează realizarea unei zone de politică comună,
cu o puternică unitate a producţiei care să pemită o expansiune continuă, o
stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop,
tratatul prevede mai întâi crearea unei pieţe comune la nivelul celor 6 state,
care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine
realizarea:
- unei uniuni vamale care să presupună: libera circulaţie internă
a mărfurilor şi protecţia externă printr - un tarif vamal comun;
- libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a
întreprinderilor, a serviciilor, a capitalurilor);
- protecţia liberei concurenţei.
Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea
politicilor economice generale cât şi dezvoltarea ploliticilor sectoriale
comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu
statele terţe.
În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau
modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură mai puţin deschisă
caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de
specialitate s-a precizat că ,,prin mecanismul instituţional şi decizional
pe care-l prevăd elementele supranaţionale să fie măcar în aparenţă
contracarate26.
Cele două Comunităţi, prin actele lor institutive, ca şi prin
actele lor adiţionale, au două instituţii comune cu C.E.C.O. : Adunarea
Parlementară şi Curtea de Justiţie. Tratatatele C.E.E. şi C.E.E.A.
prevăd pentru cele două Comunităţi următoarele instituţii: Consiliul
A se vedea, Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.3.
25

26
A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, 24.

6
 de Miniştri - ca organ de conducere generală, Comisia executivă- ca
organ executiv, respectiv Consiliul Ministerial - ca organ suprem,
Comisia - ca organ executiv.
În privinţa Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării
sub forma unei asocieri, care în condiţiile date, aceasta să aibă loc
între statele membre O.E.E.C 27 rămase, şi cele 6 state comunitare,
care să constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul
unei zone de comerţ liber28.
▪ În anul 1960, cele 7 state necomunitare – Austria, Danemarca,
Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, şi Suedia29 - au încheiat
la Stockolm, o convenţie privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene
a Liberului Schimb – A.E.L.S. - care a avut ca model Tratatul
C.E.E.30.
▪ Potrivit Convenţiei de la Stockolm, zona comercială liberă se
caracterizează prin renunţarea la taxele vamale între ţările membre
pentru produsele de provenienţă naţională pe baza unui certificat de
origine (cu atenuări de maximum 50% în privinţa gradului de
încorporare în produse a unor materii prime de provenienţă străină).
→ În anul 1961, O.E.E.C. a fost reconstituită pe baze şi cu
obiective noi sub denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică - O.C.D.E. La aceasta au aderat: Australia,
Canada, Japonia şi S.U.A. Noua organizaţie a avut ca obiect de
reglementare condiţiile în care comerţul se desfăşoară între state,
referitoare la: condiţiile de concurenţă, standardele de calitate,
asigurarea condiţiilor de export, politica privind mediul înconjurător,
inflaţia, şomajul, cursul de schimb etc.
▪ În anul 1961 la 9 august, Guvernul Britanic şi-a manifestat
disponibilitatea pentru a accede la structurile comunitare, cu anumite
exigenţe însă care au îngreunat negocierile, iar în anul 196731 şi-a
reînnoit candidatura, acceptând Tratatul de la Roma, cu anumite
rezerve32.

27
Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană.
28
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 7.
29
În 1973 a aderat Islanda, iar în 1986, Finlanda a devenit membru asociat.
30
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 7; Gr. Geamănu, Drept internaţional Public, vol.
II, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 296; J. C. Gautron, Droit européen, 10 éd., Dalloz, Paris,
p.82.
31
La 10 mai 1967 Guvernul Britanic a depus la Consiliu cererea de aderare la
Comunităţile Europene. Cererea a fost menţinută în următorii 2 ani şi discutată la
diverse întruniri ale Consiliului.

7
 → La 8 aprilie 1965, la Bruxelles33 se produce o simplificare în
plan instituţional, prin semnarea aşa numitului Tratat de Fuziune a
executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care
Comunităţile Europene au comune, pe lângă cele două instituţii
Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din 1967), şi
Consiliu şi Comisia.
▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale
Tratatelor comunitare au adăugat mecanismului comunitar, un
Comitet de reprezentanţi permanenţi – C.O.R.E.P.E.R. – compus
paritar din miniştri reprezentanţi ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R.
are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de miniştri, de a
cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau
iniţiativă, luată cu majoritate în Comisia Executivă, ce urmează să
devină act comunitar34.
▪ La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului35
semnat la Luxemburg, prin care Franţa – ce aplicase aşa numita
politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la
lucrările instituţiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora –
îşi impune voinţa ca ,,în Consiliul Ministerial să se adopte orice
decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorităţii în
adoptarea deciziilor care trebuia realizată la sfîrşitul anului 1965, a
fost amânată reprezentând o ameninţare pentru suveranitatea statelor
membre.
→ Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea
şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat hotărârea de a deschide
negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de
aderare.
→ De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea
Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului stabilit de Tratat 36. Din acel
32
Marea Britanie şi-a revizuit atitudinea în favoarea aderării la Comunităţile europene
datorită unor dificultăţi economice şi financiare cum şi a stabilirii legăturilor sale cu
Commonwealth-ul
33
La această dată a fost semnat şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.
34
A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, op. cit. p.26; şi Pierre Druin, Ancorări, în ,,Le
Monde,, 22 – 23 octombrie, 1966.
35
Buletinul C.E.E., 1966, nr. 3, p. 9-11.
36
Doisprezece ani. A se vedea, C.E.E. art.8 şi deciziile de accelerare(1960), J.O. 1217 şi
(1962 ) J.O. 1284; A se vedea, Pierre Mathjisen, op. cit. p. 15. Realizarea anticipată a
Uniunii Vamale a dus la păstrarea unor diferenţe în domeiul taxelor şi al măsurilor cu
efect echivalent asupra terifelor şi cotelor, ceea ce constituie un obstacol în calea
comerţului liber.

8
 moment tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6
state) erau complet abolite, barierele vamale interne complet
suprimate şi un tarif extern comun, finalizat.

4. De la Europa ,,celor 6 state” la o Europă

deschisă spre extindere, spre o Uniune Europeană

→ La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea

Tratatului de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi
Danemarcei la Comunităţile Europene. Tratatul intră în vigoare la 1
ianuarie 1973. Norvegia n-a aderat la Comunităţi deoarece n-a
ratificat Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din 24
septembrie 1972.
▪ Doctrina juridică a denumit aderarea celor trei state ca fiind o ,,
primă lărgire a Comunităţilor Europene ,,37
▪ Prin această ,,primă lărgire s-a consacrat principiul că aderarea
se realizează fără repunerea în cauză a sistemului,, adică acceptarea
sistemului comunitar în ansamblul său incluzând şi legislaţia adoptată
de instituţiile Comunităţilor38
▪ Prin decizia 70/243 din 21. 04. 197039 cele 6 state au semnat un
acord în privinţa adoptării unui sistem de resurse proprii pentru a
asigura finanţarea Comunităţilor, care a înlocuit contribuţiile
financiare ale statelor membre.40 Tratatul de amendare a anumitor
prevederi bugetare ale Tratatelor de istituire a celor trei Comunităţi şi
ale Tratatului de fuziune a conferit Parlamentului puteri bugetare
specifice
→ A doua lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de
Grecia care a cerut aderarea la 12 iunie 1975, ea a fost admisă la 1
ianuarie 198141.

37
A se vedea, Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.5; şi Pussochet J.P., L’élagissement
des Communautés européennes, Ed. Techniques et économiques, 1974.
38
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p.80: Fiecare nouă lărgire însă creează tensiuni
în procesul de integrare datorită caracterului eterogen al intereselor statelor, de exemplu
Marea Britanie.
39
J.O. L. 94/19, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, după ratificarea de către cele 6
parlamente naţionale
40
Resursele proprii Comunităţilor sunt asigurate de taxe agricole, taxe vamale, procente
din T.V.A.- ul colectat de statele membre, iar din luna februarie 1988 dintr-o sursă
suplimentară reprezentând un anumit procent din media PIB-ului în Uniune (1988
Ec.Bull. 2-13)

9
 → Cu Spania şi Portugalia, care au formulat cereri de aderare
la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, şi care au fost admise de 1
ianuarie 1986, Comunităţile Europene numărau în 1986, 12 state
membre.
▪ În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de
guvern din ţările membre ale Comunităţilor Europene hotărăsc să se
întâlnească de cel puţin de trei ori pe an în cadrul unei Reuniuni
politice numită Consiliu European42.
▪ La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Cosiliu ai statelor
membre au semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării
prin sufragiu universal direct43. Primele alegeri au avut loc în iunie
1979.
▪ La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliu şi Comisia au
elaborat o Declaraţie Comună asupra Drepturilor Fundamentale44
document la care s-au asociat şi şefii de stat şi de guvern prin propria
Declaraţie asupra Democraţiei45.
▪ La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern au semnat în
cadrul Consiliului European de la Stuttgart o ,,Declaraţie solemnă
asupra Uniunii europene,, exprimându-şi voinţa de a transforma
întregul complex de relaţii dintre statele membre într-o Uniune
Europeană46.
▪ La 14 iunie 198547 Comisia C.E. prezintă Consiliului European ,,
Cartea Albă privind finalizarea Pieţei Interne ,, al cărui obiectiv urma
să fie realizat în termen de 7 ani (până la 31.12.1992) pe baza unui
program şi un calendar complex. Pentru a face posibilă implementarea
acestui program, statele membre au hotărât amendarea tratatelor
existente prin Actul Unic European.

41
Grecia este primul stat care semnează un Acord de Asociere cu Comunităţile Europene,
la 9. 07. 1961.
42
Primul Consiliu European se reuneşte la 10 -11. 03. 1975 la Dublin (Irlanda). A se
vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termini
comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 6
43
J. O.L. 278/1 din 1976; Actul a fost ratificat de cele nouă parlamente naţionale de la
vremea respectivă: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Oland, Luxemburg, Marea Britanie,
Irlanda, Danemarca.
44
J. O. C. 103/1din 1977
45
Pentru detalii a se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p.18.
46
A se vedea, proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene, E. C. Bull. 2-7., 1984
47
La această dată este semnat acordul privind ,,Spaţiul Schengen,, de către 5 ţări membre
ale C.E. (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), referitor la eliminarea
progresivă a controalelor la fronterele lor comune.

10
 5. Uniunea Economică şi Monetară

→ În 1969 se retrage Charles de Gaulle de la preşedenţia

Franţei. Această dată marchează încetarea politicii obstrucţioniste a
Franţei. Noul ei preşedinte George Pompidou iniţiază o întâlnire la
nivel înalt la Haga în 1-2 decembrie 1969, unde şefii de stat şi de
guvern sunt de acord să primească noi membri şi să realizeze treptat
o uniune economică şi monetară până în anul 198048. Proiectul
pentru o Uniune Economică şi Monetară îi aparţine lui Pierre Werner49
care a prezentat, în legătură cu aceasta, la 8 octombrie 1970 un plan
care îi poartă numele. Planul prevedea o unificare progresivă a
politicilor economice naţionale şi crearea unei organizaţii monetare
care să conducă în 1980 la o monedă comună50. Uniunea Economică
şi Monetară a fost definită în rezoluţia Consiliului Comunităţilor şi a
reprezentanţilor statelor membre din 21 martie 1971.
→ La 24 aprilie 1972, ca urmare a destabilizării financiare
mondiale51, comunităţile introduc cursul de schimb european ,,
Şarpele valutar,, care avea misiunea de a obliga statele participante
ca prin cooperare între ele şi cumpărări intervenţioniste pe pieţele de
devize, să menţină monedele naţionale la un nivel stabilit de comun
acord, de la care să nu permită fluctuaţii mai mari de 2,5% în minus
sau în plus52.
→ La 28 ianuarie 1975 a fost semnată Convenţia de la Lomé I
între C.E.E. şi 46 de state din zona Africa – Caraibe -Pacific (A.C. P.)
care a abrogat Tratatele de la Arusha şi Yaounde.
→ În martie 1975 este semnată Convenţia de la Bruxelles,
privind înfiinţarea Curţii de Conturi europene.
→ În anul 1976 C.E.E. semnează Tratatul de cooperare cu ţările
Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia) iar în 1977 cu ţările Maschrik
(Egipt, Iordania, Siria).

48
A se vedea, Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera s.r.l., Cluj
Napoca, 2004, 38.
49
Pierre Werner a fost prim ministru luxeburghez, care a propus înfiinţarea treptată până
în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Planul nu a reuşit datorită ridicării
convertibilităţii dolarului cu aurul.
50
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 81.
51
Cauzată de prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods.
52
A se vedea, Gyula Fábián, op. cit. p. 39.

11
 → În anul 1976 a fost semnat Tratatul Lomé II, care în 1984 a
fost urmat de cel de III-lea Tratat Lomé, cu participarea a 66 de state.
În anul 1989 a fost semnat al IV-lea Tratat.
→ Comunicatul publicat la 2 decembrie 1979, la sfârşitul
Conferinţei de la Haga preciza ,,caracterul ireversibil al operei
realizată de Comunităţi,, şi necesitatea ,,de a pregăti căile unei Europe
unite,,53
→ În 6-7 iulie 1978 Consiliul European de la Bremen
( Germania) decide crearea unui Sistem Monetar European54 -
S.M.E.- intrat în vigoare la 13 martie 1979, şi a unei unităţi monetare
europene - ECU – European Currency Unit55, pentru ca apoi, în
1982, la Copenhaga să stabilească ca primă prioritate a acestei etape,
desăvârşirea pieţei interne unice. Problema pieţei unice a fost reluată
la întrunirile Consiliului European din 25-26 iunie 1984 de la
Fontainbleau, şi din 29-30 martie 1985 de la Bruxelles. În această
privinţă Comisia a prezentat o Carte Albă pentru Consiliul Europei de
la Milano din 28-29 iunie 1985.
→ În 1985 au fost semnate Tatatele de aderare ale Spaniei şi
Portugaliei la C.E., care au intrat în vigoare la 01.01. 1986. Aceasta
reprezintă a III-a lărgire a C.E.

6. Actul Unic European

→ Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la

Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul a
fost numit ,,unic,, deoarece combină două instrumente diferite: primul
care prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al
doilea care constituie un acord între statele membre pentru
formularea şi implementarea în comun a unei politici externe
comune56.
A.U.E are drept obiectiv finalizarea ,,pieţei interne,,. Trecerea
de la ,,piaţa comună,, la ,,piaţa internă,, nu este o simplă modificare
terminologică, ci este considerat un obiectiv ambiţios care implica
53
Idem.
54
Din 1 ianuarie 1979, sistemul ,,Şarpele valutar, a fost schimbat de Sistemul Monetar
European, care avea trei elemente de bază: E.C.U., mecanismul de curs valutar şi Fondul
European de Cooperare Monetară.
55
E.C.U. stabilită pe baza unui coş valutar, a funcţionat ca unitate de cont între statele
member, în care greutatea valutelor naţionale era determinată de cota de participare în
circuitul comercial inter. A se vedea, Gyula Fábián, op. cit. p. 40
56
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p.18.

12
 adoptarea a 310 directive de apropiere a legislaţiilor în vederea
stabilirii progresive a pieţei interne până la 31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei
categorii de măsuri - eliminarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale57
- precizate în Carta Albă. În acest context, piaţa internă, a fost
preconizată să asigure :
- o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi capitalului este asigurată în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului58;
- politica socială (articolele 21 şi 22, prin care A.U.E. introduce
în Tratatul C.E.E. art. 118 A şi art. 118 B59);
- coeziunea economică şi socială (Titlul V, articolele 130 A la
130 E, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în partea a treia referitoare
la ,,Politica Comunităţii);
- cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (tilu VI, articolele130F la
130 Q, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în partea a treia referitoare
la ,,Politica Comunităţii);
- mediul înconjurător (titlu VII, articolele 130 R la 130 T, titlu
nou adăugat în Tratatul C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica
Comunităţii).
→ A.U.E cuprinde atât prevederi noi, cât şi prevederi
modificatoare a tratatelor, referitoare la:
- structura instituţională - atribuţii ale Parlamentului European
în domeniul legislativ (cu privire la o mai mare implicare a acestei
instituţii înprocedurile legislative), puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, crearea Tribunalului de Primă
Insatnţă;
- întărirea procesului decisional al Comunităţilor prin:
extinderea votului cu majoritate calificată, includerea în Tratat a
capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare
regională), cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi mediul.
A.U.E. a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor
care să conducă la realizarea Uniunii Economice şi monetare şi la
cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni
politice. Aceste obiective au fost discutate la 27-28 iunie 1988, în
cadrul Consiliului European de la Hanovra, şi încredinţate la 15
57
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.10
58
Art. 14(2) din Tratatul C.E.
59
Referitoare la posibilitatea de a se legifera, în acest domeniu, cu majoritate calificată,
respective prin care se permite Comisiei să stimuleze dialogul socialla nivel European.

13
 decembrie 1990, celor două conferinţe interguvernamentale deschise
la Roma. Modificările Tratatelor comunitare potrivit obiectivelor
amintite ar fi urmat să fie ratificate până la sfârşitul anului 1992.60
→ În anul 1995 intră în vigoare Tratatul de la
61
Schengen .
→ La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - B.E.R.D., cu sediul la Londra.
→ La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi
Monetare (1990-1994).
→ La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de
cooperare cu Comunităţile europene.
→ În anul 1991 se desfiinţează C.A.E.R. (5. 01.1991) şi Pactul
de la Varşovia (25.02.1991).
→ În anul 1992, Consiliul Ministerial votează Codul vamal
comunitar.

7. Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii

Europene62

→ La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor

Europene au semnat la Mastricht Tratatul privind instituirea Uniunii
Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
→ În timp ce Tratatul de la Roma stabilea ,,fundamentele unei
uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele europene63,, şi A.U.E.
cuprindea în preambulul său, pentru prima dată, hotărârea statelor de a
realiza o Uniune europeană, tratatul de la Mastricht marcheză o nouă
etapă în procesul de creare a unei Uniuni fără încetare mai strânsă
60
A se vedea, O Manolache, op. cit. p.10
61
La data de 14. 06. 1985, cinci ţări membre ale C.E. (Franţa, Germania, Belgia, Olanda
şi Luxemburg) semnează la Shengen (Luxemburg) un acord (este prima variană a
tratatului) privind eliminarea progresivă a controalelor la frontierele lor comune, prin care
se prevede desfiinţarea treptată a controalelor la graniţele interne comune până în anul
1990 pentru circulaţia persoanelor. La 19 iunie 1990, tot la Schengen, a fost semnată o
convenţie între aceleaşi ţări referitor la aplicarea concretă a acordului din 1985. Apoi mai
multe state membre ale Uniunii Europene au semnat acordul de la Schengen: Italia, la 27.
11. 1990, Spania şi Portugalia, la 25. 05.1991, Grecia, la 6. 11. 1992, Austria, la 28. 04.
1995, Finlanda şi Suedia, la 19. 12. 1996. Prin acest Tratat s-au pus bazele a ceea ce
astăzi numim ,, Spaţiul Schengen,,. A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit. p.7;
şi O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti,
1999, p. 221.
62
Va fi utilizat în continuare prin sintagmele: TMs. sau T.U.E.
63
Primul alineat din preambul.

14
 între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni (art. A alin. 2)64.
Tratatul asupra Uniunii europene cuprinde şapte titluri
precedate de preambul. Cele şapte titluri cuprind:
- Dispoziţii comune (Titlul I, articolele A la F). Acestea se referă
la o Uniune Europeană prin fixarea obiectivelor acesteia: stabilirea
unei uniuni economice şi monetare incluzând în cele din urmă o
monedă unică, o politică externă şi de securitate comună cuprinzând şi
evenuala stabilire a unui cadru pentru o politică de apărare comună,
introducerea cetăţeniei uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne, păstrarea acquisu-lui comunitar şi respectarea
principiului subsidiarităţii;
- Dispoziţii pentru modificarea Tratatelor ce instiuie
Comunitatea economică europeană (în vederea stabilirii Comunităţii
europene, art.G), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
( art. H ), Comunitatea europeană a energiei atomice (art.I), cuprinse
în Titlurile, II, III, IV;
- Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună
( articolele J la J 11);
- Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne( articolele K la K 9);
- Dispoziţii finale ( articolele L la S);
→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este
întemeiată pe următorii piloni sau fundamente:
- Comunităţile – primul pilon;
- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. - al doilea
pilon;
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne -
J.A.I. - al treilea pilon.
→ Uniunea europeană – potrivit TMs., nu are personalitate
juridică, nu are capacitatea de a se angaja ca atare pe plan extern faţă
de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate
angaja numai în plan politic65. Comunităţile îşi păstrează
personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze statele
membre în acorduri internaţionale66.
→ Uniunea europeană dispune de un cadru instituţional unic,
constituit în principal dintr-o singură instituţie care este cu adevărat
64
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 96, 110.
65
Idem, p. 107
66
Ibidem.

15
 instituţia Uniuii, respectiv, Consiliul european, care impulsionează
dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politicii generale.
Prin urmare sistemul instituţional unic al Uniunii Europene este
format din instituţiile comunitare67 (Consiliul Comunităţilor
Europene, devenit prin Tratatul de la Mastricht Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul european, Comisia europeană, Curtea de
justiţie) şi Consiliul european.
→ La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire
a unui Spaţiu Economic European (S.E.E.) între ţările membre ale
Acordului European de Liber Schimb68 (A.E.L.S.) şi Comunitatea
Europeană. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 199469.
→ La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia
semnează la Cracovia Tratatul de înfiinţare a C.E.F.T.A.
→ La 21 - 22 iunie 1993 are loc Consiliul european de la
Copenhaga ocazie cu care se precizează că statele est-europene vor fi
admise în Uniunea Europeană de îndată ce vor îndeplini condiţiile sau
criteriile economice şi politice fixate prin tratatele de asociere. Atfel, o
ţară candidată trebuie să aibă instituţii stabile care să garanteze
democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea
minorităţilor şi protecţia lor (criterii politice), existenţa unei economii
de piaţă viabile, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul uniunii (criterii economice)
şi să respecte acquis-ul comunitar70. După adoptarea T.U.E. alte zece
state au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
→ Din anul 1994 funcţionează Institutul Monetar European –
I.M.E., cu sediul la Frankfurt, şi începe a doua etapă a Uniunii
Economice şi Monetare - U.E.M.
→ De la 9 mai 1994 România devine membru asociat la
Uniunea Europei Occidentale - U.E.O.

67
Printre instituţiile comunitare nu figurează Curtea de conturi, care este instituţie
exclusiv comunitară.
68
Austria, Finlanda, Islanda, Lichtenstein, Norvegia, Suedia şi Elveţia; A se vedea, J.O.
L1/1, 1994. Acordul n-a fost ratificat de Elveţia.
69
Acordul prevede un Consiliu S.E.E. asemănător Consiliului European, o Autoritate de
Supraveghere A.E.L.S., asemănătoare Comisiei Europene şi un Comitet Parlamentar
Mixt( a se vedea, regulile de procedură ale Autorităţii de Supraveghere A.E.L.S, 1994,
J.O.L 113/19). A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 22.
70
A se vedea, K. Kecsmar, Enlargissement: consequences de la proposition de la
Commision, în R.M.U.C.U.E. nr. 434/2000, p. 15 -16; şi O. Manolache, op. cit. p.14.

16
 → La reuniunea Consiliului European de la Edinburg din
decembrie 1992, s-a hotărât ca de la începutul anului 1993 pot începe
negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia. În acelaşi an, în
noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a retras-o în
urma unui referendum negativ. Aderarea celor trei ţări la U.E. a
devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Prin această a IV-a lărgire dată
U.E. numără 15 state membre
→ La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial
crerea de aderare la U.E. În acelaşi an la Consiliul European de la
Cannes se elaborează o ,,Carte Albă,, ce conţine măsuri în vederea
armonizării legislative pentru statele europene asociate.
→ Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state
menţionate, Comisia a adoptată 16 iulie 1997 ,,Agenda 2000 Pentru o
Europă mai puternică şi mai extinsă,, prin care se fac recomandări
detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de
negociere71. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste negocieri
trebuie să fie deschise cu numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia,
Estonia, Slovenia şi Cipru. La 10 noiembrie 1997 Consiliu şi-a
exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare
stabilită în ,,Agenda 2000,,72.
→ În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de
cooperare poliţienească73, prin care s-a creat Biroul European de
Poliţie.
8. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după A. U. E. şi Tratatul

de la Mastricht74, cea de-a treia revizuire importantă a Tratatelor
comunitare. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29

71
Comunicarea Comisiei COM. (97) 2000, Bull. UE nr.7-8/1997, p.7-9. În documentul
adoptat Comisia a detaliat cele trei serii de condiţii de îndeplinit stabilite de Consiliul
European de la Copenhaga pentru a face posibilă aderarea la Uniune. A se vedea, O.
Manolache, op. cit. p.14; şi M. Baun, Anlargement, în Developments in the European
Union , Ed. By L. Cram, D. Dinan, N. Nugent, p. 277/278, 280/282.
72
Bull. U.E. nr. 11/1997.
73
Convenţia a fost semnată la 26 iulie 1995. Europol are sediul la Haga (Olanda). A se
vedea J.Of. C. 316/1995 p. 1 şi urm. A fost infiinţat prin Tratatul de la Mastricht, iar
competenţa i- a fost lărgită prin Tratatul de la Amsterdam.
74
Tratatul de la Mastricht îl vom denumi în continuare T.U.E. - Tratatul cu privire la
Uniunea Europeană

17
 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Noul Tratat
cuprinde trei părţi:
-a. Modificări de fond aduse tratatelor,
- b. Simplificare,
- c. Prevederi generale şi finale.
a. Dispoziţiile Tratatului privesc, în principal: instituţiile
comunitare, principiile funndamentale şi politicile comunitare.
În privinţa instituţiilor remarcăm:
▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin
stabilirea unui plafon pentru numărul membrilor săi - avîndu-se în
vedere lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte
sute (art. 189 din Tratatul C.E.); acest lucru impune şi o modificare a
legislaţiilor naţionale privind alegerea Parlamentului European.
▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura
codeciziei, în principal în domeniul pieţei interne (articolele: 12, 18.
42, 71, 80, 148, 150, 156, 162, 172, 175, 179);
▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din Tratatul C.E.
privind vizele, azilul, imigrarea şi alte politici referitoare la libera
circulaţie a persoanelor( articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din
T.U.E. privind cooperarea în domeniul poliţiei şi al justiţiei în materie
penală, şi ale articolului 6 par. 2 T.U.E, referitor la controlul activităţii
instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în
măsura în care cele două Tratate prevăd această competenţă.
▪ Curtea de conturi, potrivit art. 5 T.U.E. ca şi Parlamentul
European, Consiliu, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie,
dobândeşte statutul de instituţie comunitară.
Tratatul de la Amsterdam reglementează ,,cooperarea întărită,, ,
la art. 43- 45. TMs.75.
În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a
aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului, dar, art. F par. 2
din T.U.E. – potrivit căruia Uniunea respectă drepturile fundamentale
aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a

75
În acest scop statele membre trebiue să respecte cele şase condiţii prevăzute la art. 43
par.1, astfel: să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să respecte principiile tratatelor
şi cadrul instituţional unic al Uniunii, să nu folosească această cale decît ăn ultimă
instanţă, cooperarea să privească majoritatea statelor membre, să nu afecteze acquis-ul
comunitar, drepturile şi obligaţiile statelor care nu participă la această cooperare şi să fie
deschisă tuturor statelor membre.

18
 drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4.
11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comunebstatelor membre, ca principii generale de drept comunitar76 -
a fost inclus la paragraful 2 al articolului 6 din T.U.E. modificat prin
Tratatul de la Amsterdam. În acest context paragraful 1 al art. 6
precizează că Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii şi
democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt
comune statelor membre.77
În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în
domeniu privesc:
- politica socială. Articolul 140 din T.CE stabileşte că, pentru
realizarea obiectivelor prevăzute la art. 136 - promovarea ocupării
forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă care să
permită un progres egal, o protecţie socială adecvată, dialogul social,
dezvoltarea resurselor umane, care să permită un nivel ridicat al
ocupării locurilor de muncă etc – Comisia încurajează cooperarea
între statele membre şi facilitează coordonarea acţiunilor acestora în
toate domeniile politicii sociale şi mai ales în domeniul ocupării forţei
de muncă, al dreptului la muncă şi al condiţiilor muncii, formării şi
perfecţionării profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva
accidentelor şi bolilor profesionale, securităţii sociale, igiena muncii,
dreptul sindical şi negocierile colective între patroni şi salariaţi
(lucrători).
- politica comercială comună, politica comună în domeniul
agriculturii şi pescuitului, şi în domeniul transporturilor, şi celelealte
politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei,
cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. Aceste
politici potrivit Tratatului de la Amsterdam (art. 2), vor trebui să
inspire noua misiune comunitară ,,înaltul grad de copetitivitate”. Este
vorba despre revizuire care urmăreşte să evidenţieze legătura dintre
competitivtate şi ,, progresu economic şi social echilibrat şi duarbil”
care figurează printre noile obiective ale Uniunii (art. 2 alin. 2 T.
UE)78.

76
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 53.
77
Respectarea principiilor de la articolul 6 paragraful 1 este controlată de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene.
78
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 53

19
 b. Simplificarea tratatelor a rezultat din faptul că tratatele comunitare
au fost supuse unor revizuiri succesive, care au constat în adăugiri 79 la
textul iniţial, fără a fi abrogate dispoziţiile caduce. O declaraţie
referitoare la art. 10 din T.A. precizează că simplificarea nu aduce
atingere acquis-ului comunitar80. În consecinţă, s-a procedat la o
renumerotare completă a T.CE şi a T.U.E., deoarece, ca urmare a
revizuirii decisă la Amsterdam şi în special datorită simplificării,
prezentarea T.CE devenea tot mai neclară. Astfel, potrivit art. 12 par. 1
din T.A., articolele, titlurile şi secţiunile din T.U.E. şi din T.CE astfel
cum au fost modificate prin dispoziţiile T.A. sunt renumerotate
conform tabelelor de echivalenţă ce figurează în anexa la Tratat, care
face parte integrantă din acesta.81
Dispoziţiile finale se referă la durata tratatului (nelimitată), la
ratificarea de către părţile contractante, la intrarea în vigoare şi la
redactarea lui în limbile oficiale ale U.E.
→ La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană 82 (deşi
a fost prevăzută a se înfinţa pentru 1. 07. 199883), şi a fost introdusă
moneda unic ,,euro,, în care 11 state europene care au îndeplinit
criteriile de convergenţă în decontările scriptice. Această dată
marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi Monetare
(U.E.M.), 1999-200284

79
Aceste adăugiri, aduse textelor tratatelor sunt cuprinse şi în protocoalele anexate la acestea.
80
Articolul 10 din T.A. prevede: 1) Abrogarea sau suprimarea dispoziţiilor caduce din T.CE,
T.CECO, T. EURATOM, aşa cum erau în vigoare înainte de intrarea în vigoare a T.A., şi
adaptarea unor dispoziţii ale acestor tratate, nu afectează efectele juridice nici ale dispoziţiilor din
aceste tratate, în special, cele rezultând din termenele pe care le acordă, nici ale dispoziţiilor din
actele de aderare; 2) Efectele juridice ale actelor în vigoareadoptate pe baza tratatelor menţionate
nu sunt afectate; 3) Se abrogă Convenţia din 25 martie 1957 nreferitoare la unele instituţii
comune Comunităţilor Europene şi Tratatul din 8 aprilie 1965 ce instituie un Consiliu unic şi o
Comisie unică a Comunităţilor Europene.
81
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 58. Cele două Tratate
astfel simplificate şi renumerotate se mai numesc şi versiuni consolidate ale Tratatelor - T.CE şi
T.U.E. - prin T.A.; A se vedea, J. – P. Jacqué, La simplification et la onsolidation des traités, în
Revue trimestrielle de droit europeén, 1997, nr. 4, p. 903 şi urm.
82
B.C.E. are sediul la Frankfurt, este instituţie independentă, (nu primeşte dispoziţii nici de la
Guvernele statelor member, nici din partea instituţiilor C.E.), a înlocuit Institutului Monetar
European, şi reprezintă banca de emisie pentru moneda Euro.; A se vedea, Ion Jinga Popescu
Andrei, op.cit. p. 25.
83
A se vedea, Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.
563.
84
La sfârşitul fazei a II-a - 31. 12. 1998 – cursurile deschimb valutar între monedele celor 11
state au fost îngheţate, acstea reprezentând în continuare doar forma fizică de apariţie a ,,euro,,.
Grecia s-a alăturat zonei euro la 1.01 2001.

20
 → Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11
decembrie 1999, la 15 02. 200085 încep negocierile de aderare între
U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria86
-potrivit unor Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste
ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a fost 28 martie
2000.
→ La 23. 06. 2000, C.E. semnează cu statele A.C.P. la Cotonou
(Benin) o Convenţie care intră în vigoare în locul Tratatului de la
Lome.

9. Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene

→ Asupra textului Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie

2001 - urmare a Conferinţei interguvernamentale compusă din
reprezentanţii statelor membre deschisă la Bruxelles la 14 februarie
200087- s-a căzut de acord în cadrul reuniunii de vârf de la Nisa, din 7-
11 decembrie 2000. Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1. 02
2003, este primul tratat care face referire la 27 state membre ţinând
cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de est. Tratatul a

85
De la această dată prin ,,Agenda 2000,, statele membre au aprobat fonduri separate pentru
sprijinirea statelor candidate, destinate dezvoltării instituţionale interne, dezvoltării infrastructurii,
protecţiei mediului, modernizării agriculturii şi modernizării regionale: PHARE, ISPA
(Instrumente structurale pentru preaderare - Instrument for Structural Policy for Pre-accesion -,
prin Regulamentul Consiliului Nr. 1267/1999 din 21 iunie 1999), SAPARD (Special Accesion
Programme for Agriculture and Rural Development - măsuri de preaderare pentru agricultură şi
dezvoltare rurală în ţările candidate din centrul şi estul Europei, prin Regulamentul consiliului
1268/1999 din 21 iunie 1999); A se vedea, Fabian Gyula, op. cit. p. 47.
86
Referitor la negocierile de aderare cu Turcia, s-a considerat că această ţară nu îndeplineşte, în
această fază, criteriile fixate de Consiliul European de la Copenhaga, cu privire la statul de drept,
democraţia şi drepturile omului; A se vedea, P. Moscovici, Perspectives de L’Union Européenne
après le Conseil Européen d’Helsinki, în RMCUE, nr. 434/2000, p. 6. Pentru Turcia, la 8 martie
2001 a fost adoptat un parteneriat pentru aderare.
87
Conferinţa interguvernamentală - urmare a concluziilor Consiliului European de la Koln din
iulie 1999şi a raportului preşedenţiei- a examinat ăn special, problrmele referitoare la mărimea şi
compunerea Comisiei, ponderea votului în cadrul Consiliului, extinderea eventuală a voturilor cu
majoritate calificată în cadrul acestuia, cooperare întărită, modificări ale Tratatelor comunitare
privind instituţiile europene, ăn vederea punerii în aplicare a tratatului de la Amsterdam; A se
vedea, O. Manolache, op. cit. p.16

21
 modificat T.U.E. şi Tratatele ce instituie Comunităţile Europene şi
unele acte asociate acestora88, după cum urmează89:
▪ modificările aduse T.U.E. au în vedere situaţiile în care există
un ,,risc clar,,90de încălcare gravă de către un stat membru a
principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile
omului şi pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept( art.
6, 1 T.U.E.)
▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de
apărare comună în cadrul politicii externe şi de securitate comună;
rolul Uniunii Europei Occidentale practic dispare, în timp ce rolul
N.A.T.O. este consolidat (art. 17 T.U.E., modificat prin Tratatul de la
Nisa).
▪ Comitetul Politic şi de securitate, sub responsabilitatea
Consiliului, exercită acum control politic asupra operaţiunilor şi
direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25
T.U.E., modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea
întărită în domeniul politicii externe şi de securitate comună. (art. 27
de la ,,a,, la ,,o,, , 27,,e,, T.U.E., introduse de Tratatul de la Nisa).
▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în
materie penală. Astfel, alături de Europol s-a înfiinţat Eurojust
(Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară), pentru o cooperare mai
strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale
statelor membre (art. 29, al doilea par., noul alineat secund T.U.E.,
modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ Titlul VII intitulat ,,Prevederi asupra unei cooperări mai
strânse,, şi-a schimbat numele în ,,Prevederi asupra cooperării
întărite,,
▪ modificările tratatelor C.E., C.E.C.O. şi Euratom, privesc în
special instituţiile, procedurile de vot şi coopearea întărită. Comisia va
cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul

88
Partea I- Modificări de fond:art.1-6; Partea aII-a Dispoziţii finale şi tranzitorii:art.7-13.S-au mai
adoptat 4 protocoale, şi anume: 1. Protocolul care a fost anexat la T.U.E. şi la Tratatul C.E.şi care
priveşte extinderea Uniunii Europene; 2. Protocolul care a fost anexat la T.U.E., Tratatele C.E. şi
Euratomşi care priveşte statutul curţii de Justiţie; 3. Protocolul care afost anexat la Tratatul C.E. şi
care se referă la consecinţele financiareale expirării tratatului C.E.C.O. şi la fondurile de cercetare
privind cărbunele şi oţelul; 4. Protocolul asupra art.67 din Tratatul C.E., precum şi 24 de
declaraţii, luându-se notă de alte 3 declaraţii.
89
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 26.
90
Art. 7,1 T.U.E., introdus de Tratatul de la Nisa.

22
 European va avea cel mult 732 membri91; votul majoritar în Consiliu
va necesita majoritatea statelormembre şi, la cererea unuia dintre
statele membrevotul de 62% din populaţia Comunităţii; Tratatul
defineşte şi competenţele C.J.C.E. ( Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene), şi a T.P.I. (Tribunalului de Primă Instanţă); votul majoritar
a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost
extinsă
▪ Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de
Justiţie, iar pentru rezolvarea unor probleme specifice s-au înfiinţat
camere jurisdicţionale.
→ În perioada 4-15 decembrie 2001, Cosiliul european de la
Laeken (Belgia) decide, având în vedere Declaraţia privind viitorul
Uniunii, anexată la Tratatul de la Nisa, desfăşurarea lucrărilor unei
Convenţii privind viitorul Europei. La 1.03. 2002 Convenţia îşi
deschide lucrările. Acestea au durat 16 luni.
Declaraţia de la Laeken a solicitatat ca problemele spre
dezbatere (aproximativ 60) să se concentreze asupra următoarelor
aspecte92:
- o mai bună repartizare a competenţei în cadrul Uniunii
Europene ( în sensul delimitării stricte a atribuţiilor, adaptarea sferelor
de competenţă)
- simplificarea instrumentelor Uniunii (distincţia între funcţiile
legislative şi măsurile de executare, reducerea numărului
instrumentelor legislative, recurgerea în măsură mai mare la legislaţia
cadru).
- mai multă democraţie, mai multă transparenţă şi eficienţă (în
special, metoda de desemnare a comisarilor, atribuţiile şi alegerea
Parlamentului European, rolul Consiliului, echilibru instituţional şi
rolul parlamentelor naţionale, eficienţa procesului de luare a deciziilor
şi funcşionarea instituţiilor);
- spre o constituţie europeană (simplificarea tratatelor existente,
inclusiv o distincţieîntre Uniune şi Comunităţi; diviziunea între un
tratat de bază şi dispoziţiiale altor tratate; statutul Cartei drepturilor
fundamentale; posibila adoptarea unui text constituţional în cele din
urmă).
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror
dezbateri şi compromisuri s-a ajuns la adoptarea, prin consens, a unui
91
Germania şi Luxemburg îşi păstrează numărul de locuri în Parlament, celelalte state pierd din
numărul de locuri.
92
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.18

23
 proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie. Proiectul de
Constituţie a parcurs mai multe etape în vedera adoptării lui 93 sub
forma unui Tratat. În cele din urmă Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi
supus ratificării de către statele membre potrivit procedurilor
naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în
Franţa (29 mai 2005) şi în Olanda94 (1 iunie 2005). Procesul de
ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006)
până la jumătatea anului 2007, convenit la consiliul European din
iunie 2005.
→ La 11.12. 2001, Comisia adoptă Cartea verde a creării unei
procuraturi în vederea protejării pe cale penală a intereselor
Comunităţilor95
→ La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state
membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei. La 28. 02. 2002
moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele
europene, dată la care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.
→ În decembrie 2002 – la Consiliul European de la Copenhaga au
fost invitate să adere la U.E. 10 state est - europene. În cadrul
declaraţiei ,,One Europe,, România şi Bulgaria au primit atât asigurări
că nu trebuie să reia negocierile cu noile state membre, cât şi
promisiuni de ajutoare de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a stabilit
ca negocierile să fie încheiate până în octombrie 2004).
→ La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu
cele 10 state candidate care au încheiat negocierile în vederea
dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia,
Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituani,
Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1 mai 2004, se
realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de
state membre.

93
1. a fost prezentat Consiliului European întrunit la Halkidiki – Salonic, în 20-21
iunie 2003; 2.- a fost examinat în cadrul unei conferinţe interguvernamentale la
Roma ( ale cărei lucrări au început în 4 octombrie 2003 ), la care Proiectul de
Constituţie nu a primit acordul Consiliului European de la Roma în 13 şi 14
decembrie 2003; 3.- a fost aprobat la întrunirea Consiliului European din 17 şi 18
iunie 2004.
94
În această ţară referendumul a avut rol consultativ.
95
A se vedea, Gyula Fábián, op. cit. p. 48.

24
 → La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare
a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (după obţinerea
avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a avizului conform
al Parlamentului European din 13 aprilie 2005). A derarea acestor
state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. Uniunea numără în prezent 27
de state.
→ La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare
a Turciei şi Croaţiei la Uniunea Europeană, iar la 15-17 decembrie
2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

10. Tratatul de la Lisabona – Tratat de reformare a

Uniunii Europene
10. 1. Precizări prealabile.
Provocările secolului al XXI-lea cu care se
confruntă statele membre ale Uniunii europene - mondializarea
economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice,
aprovizionarea cu energie sau noile ameninţări la adresa securităţii -
le-au determinat să conştientizeze că nu mai sunt în măsură să facă
faţă singure tuturor acestor probleme fără frontiere. Astfel, după doi
ani de criză instituţională, şefii de stat şi de guvern din ţările membre
U.E. au ajuns la un acord asupra unui nou tratat, care să pună capăt
blocajului creat în 2005, după ce francezii şi olandezii au respins, prin
referendum, Constituţuia Europeană. Documentul astfel materializat
prin Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007,
urmând să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ce va fi ratificat96
de fiecare dintre cele 27 de state membre, conform propriilor reguli
constituţionale, cu numai câteva luni înaintea alegerilor pentru
Parlamentul European.
Evoluţiile politice, economice şi sociale au condus şefii de stat
şi de guvern să-şi propună prin Tratatul de la Lisabona să adapteze
instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze
legitimitatea democratică a Uniunii şi a valorilor sale fundamentale.
Tratatul de la Lisabona este rezultatul negocierilor între statele
membre, reunite în cadrul unei conferinţe interguvernamentale, la
lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul
European.

96
Primul stat care a ratificat Tratatul de la Lisabona a fost Ungaria la 18. 12. 2007. În România au
fost deja demarate procedurile în vederea ratificării acestuia, pe cale parlamentară. Guvernul
român a adoptat în şdedinţa din 19 decembrie 2007 proiectul de lege pentru ratificarea Tratatului
de la Lisabona, în vederea transmiterii sale la Parlament.

25
 La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa, Tratatul
de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente –
Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (T.U.E-
nou97) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.)- acesta
urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea U.E. (T. f.
U.E.). Cele două tratate, modificate conform Tratatului de la
Lisabona, reprezentă tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi valoare
juridică, şi vor fi denumite în continuare ,,tratatele”(art. 1, par. 3)
De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (Euratom), rămâne în vigoare. Tratatului de la
Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii
Elaborarea Tratatului – realizat în baza mandatului précis şi
detaliat agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007de la
Bruxelles– a reluat practice substanţa prevederilor fostului Tratat
Constituţional.
→ Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul
de reformă demarat în 2001 la Laeken şi care urmărae elaborarea unui tratat
cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul Tratat al
Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru98
Tratatul de la Lisabona aduce o serie de noutăţi pe care le vom
sublinia cu ocazia prezentării celor două tratate astfel modificate.
10. 2. Tratatul asupra Uniunii Europene-nou.
Conform noului Tratat Uniunea Europeană dobândeşte
personaliate juridică (art. 48 ), va substitui Comunităţile Europene şi o va
succeede (art. 1 par. 3, T.U.E.-nou).
→ T. U. E. – nou, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, după cum
urmează :
- Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină
moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ca izvor al
dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi
inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi
statul de drept. T.U.E.- nou are 14 considerente.
→ Titlul I. intitulat ,,Dispoziţii generale”, care prevede că:
- temeiul juridic al Uniunii este T.U.E (nou) şi T. f.U.E., care cu
aceeaşi valoare juridcă;

97
Îl vom denumi, în lucrarea de faţă, în continuare T.U.E.- nou, potrivit Tratatului de la Lisabona.
98
Anterior acestuia România a participat, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat,
la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatul Constituţional.

26
 - Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor
membre99 (…) potrivit unui nou art. 1a;
- obiectivele Uniunii (art. 2 cu un text nou), sunt: promovarea păcii, a
valorilor sale şi bunăstarea popoarelor sale, promovarea coeziunii
economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele
membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu restul
comunităţii internaţionale, ceea ce contribuie la (…) respectarea şi
dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor
Cartei O.N.U. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele
care îi sunt atribuite prin tratate (T.U.E.- nou şi T. f. U.E.),
- Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o
dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune economică şi monetară, a
cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);
- relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul
cooperării loiale (art. 3a)
- delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii, exercitarea acestor competenţe fiind reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art.5).
- Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel
cum a fost adaptataă la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 alin. 1)100;
- Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental, aderarea respectivă nu
afectează competenţele Uniunii (art. 6)
- Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul
posibilităţii de a încheia, cu ţările în cauză, acorduri speciale, şi de a
realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Se poate vorbi despre o veritabilă
,,politică de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată,
ca atare, printre politicile acesteia.
→ Titlul II, denumit ,,Dispoziţii privind principiile democratice”,
art. 8-8C (care înlocuieşte Titlul II şi art.8) cuprinde prevederi referitoare la:

99
Valorile comune statelor membre, prevăzute în art. 1a sunt: respectarea demnităţii umane, a
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, respectarea drepturilor omului, a drepturilor
persoanelor care aparţin minorităţilor
100
Carta este un adevărat compediu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia
europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratatamentelor inumane sau
degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi de familie, dreptul la educaţie, dreptul la
proprietate, ne-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, licvistică şi religioasă
etc.

27
 - cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui
stat membru, şi care se adaugă cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască;
Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în
această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou, defineşte clar noţiunea de cetăţenie,
iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în
art. 8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T. f.U.E)
- rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art.
101
8C) ;
→ Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9
este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea dobândeşte
personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile
Comunităţii: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul
U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”) Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi,
la care adaugă, cu statut de instituţii, Consiliul European (fosta instituţie
politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la reglementările
detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre
completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare
măsură: în procesul legislativ, în exercitarea funcţiilor bugetare şi de control
politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei
(art. 9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai
cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător,
cu un prag minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat
membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
- Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a
Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu majoritate calificată,pentru o
durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi
reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi
101
Potrivit art. 8 C, rolul activ al parlamentelor naţionale se materializează: 1) prin faptul
informării lor de către instituţiile Uniunii cu privire la proiectele de acte legislative ale
Uniunii (potrivit Protocolului privind rolul parlamentelor naţioanle în cadrul U.E.), sau cu
privire la cererile de aderare la U.E. (în conformitate cu art. 89); 2) prin respectarea
principiului subsidiarităţii; 3) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor; 4)
prin punerea în aplicare a politicilor Uniunii în spaţiul acesteia (…); 5) prin participarea
la cooperarea interparlamentară (…). De asemenea, adăugăm: implicarea lor sporită în
aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în
controlul subsidiarităţii (art.3b, par. 3, teza ultimă).

28
priorităţilor politice generale., ţinând seama de complexitatea crescută a
,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de
la 15 la 27 de state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului
domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului va permite
statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi
să urmărească efectele acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu (art.
9C ) cu majoritate calificată (în loc de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt
supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul
la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica
comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi
fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru
care nu există bază juridică, în prezent, în tratatele în vigoare (resursele
proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia
diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din
Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic
general, ajutorul umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor
sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea
principiului majorităţii calificate – astfel, pentru adoptarea unei decizii este
nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel
puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Cel puţin patru membri ai
Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1
noiembrie 2014102.
Sistemul de preşedenţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se
schimbă. Preşedenţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri
Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E.
Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor
membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-
2017.
- Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul comisarilor
102
Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite de art. 205 alin. 2 din T.
f.U.E.

29
europeni de la 27 în prezent la două treimi din numărul statelor membre,
urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1
noiembrie 2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un număr de
membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reperezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari,
ce a avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de
comisari, ar putea crea probleme de ligitimitatea în privinţa deciziilor,
deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în
Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie,
Tribunalul - denumit anterior Tribunal de Primă Instanţă – şi tribunale
specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi
Consiliu care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a
Uniunii. Aceasta are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită
moneda euro.
→ Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este
modificat.
→ Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este intitulat
,,Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de
cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii
pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din T.U.E.-nou,
şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
→ Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale privind politica externă şi
de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu
privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii103;
- obiectivele Uniunii în acest sens: politici comune şi acţiuni, în
vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor
internaţioanale;
- rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea
intereselor şi obiectivelor startegice ale Uniunii în acţiunea externă.

103
Principiile sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile
egalităţii şi solidărităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi a dreptului internaţional;

30
 Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi construieşte
parteneriate cu ţările şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau
globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii
speciale referitoare la Politica externă şi de securitate comună
(P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia
,,Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate
comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la
definirea treptată a unei politici de apărare commune, care poate să
conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale, în domeniile ce fac obiectul polticii externe
şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate care pune în
aplicare. Şi P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale
Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene, şi
reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la P.E.S.C., în relaţiile
cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de înalt
reprezentant ,,nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în
ceea ce priveşte formularea şi implementarea politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de
securitate şi de apărare comună (P.S.A.C). Politica de securitate şi de
apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C.
Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare
comune a Uniunii. Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C. statele
membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a
contribui la obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc
cele mai înalte capacităţi militare şi care au subscris la angajamente
mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare
structurată permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză de
solidaritate între statele membre ce presupune ca, în situaţia în care
un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin
toate mijloacele de care dispun, potrivit art. 51 din Carta O.N.U.. În

31
acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub
autoritatea Consiliului) în domeniul dezvoltării capacităţilor de
apărare, cercetare, achiziţii şi armament (art. 28A, alin. 3)
→ Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou), care
defineşte statutul juridic al Uniunii Europene, prevede că,,Uniunea
Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată
Tratatului precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă
acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru
care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la
modificarea Tratatelor, în conformitate cu o procedură de revizuire
ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în
privinţa informării despre această cerere, a Parlamentul European şi
parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru,
potrivit normelor sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
T.U.E.-nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a depune o
nouă cerere de aderare.

10. 3. Tratatul de la Lisabona care modifică Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul de fucţionarea a
Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană (fosta
Comunitate Europeană) dintr-o ,,forţă regională” dobândeşte calitatea
unui subiect de drept cu evidente capacităţi de acţiune pe scena
internaţională.
T. f. U.E. cuprinde 7 părţi. Ne vom referi în continuare la
dispoziţiile noi introduse de tratat, iar cele care modifică T.C.E. le
vom expune pe parcursul lucrării în funcţie problematica analizată.
* Partea I intitulată ,,Principiile” introduce un nou Titlu I
,,Categoriile şi domeniile de competenţă ale Uniunii,, şi art. 2A-
2E.
Potrivit acestui titlu Competenţele Uniunii se împart în trei
categorii:
1. competenţă exclusivă, în care Uniunea poate legifera şi
adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. Statele membre pot
face acest lucru numai dacă sunt abilitatea de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor adoptate de Uniune (art. 2A alin. 1).

32
 Uniunea dispune de o competenţă exclusivă în următoarele
domenii:
- uniunea vamală;
- stbilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării
pieţei comune;
- politica monetară pentru statele care au adoptat moneda euro;
- conservarea resurselor biologoce ale mării în cadrul politicii
comune a pescuitului;
- politica comercială comună;
- încheierea unui acord internaţional în cazul în care această
încheiere este prevăzută de un act legislative al Uniunii.
2. competenţă partajată cu statele membreîn domenii
determinate, în care atât Uniunea cât şi statele membre pot legifera şi
adopta acte obligatorii din punt de vedere juridic, fără ca aceste
competenţe să se suprapună (art. 2A alin. 2).
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în
următoarele domenii:
- piaţa internă;
- politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
- coeziunea economică, socială şi teritorială;
- agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor
biologice ale mării;
- mediul;
- protecţia consumatorului;
- transporturile;
- reţelele transeuropene;
- energia;
- spaţiu de libertate securitate şi justiţie;
- obiectivele com une de securitate în materie de sănătate
publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat.
Uniunea are competenţa de a desfăşura acţiuni:
- în special, pentru a le defini şi pune în aplicare programele în
domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului
- şi pentru a duce o politică comună, în domeniile cooperării
pentru dezvoltare şi ajutor umanitar.
În domeniile în care poate întreprinde acţiuni Uniunea nu
lipseşte statele membre de posibilitatea de a-şi exercita propria
competenţă.
3. competenţă de sprijinire, coordonare sau completare a
acţiunii statelor membre, fără a înlocui prin aceasta competenţele

33
statelor în domeniile respective (art. 2E ), se manifestă în următoarele
domenii:
- protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
- industri;
- cultura;
- turismul;
- educaţia, formarea profesională;
- protecţia civilă;
- cooperarea administrativă
Coordonarea politicilor economice în cadrul Uniunii este de
competenţa statelor membre, Consiliul adoptând măsuri şi, în special,
orientările generale ale acestor politici.
Coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale
statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor
politici este asigurată prin măsuri luate de Uniune.
Pentru Statele a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii
speciale.
Tratatul introduce un nou titlu II ,,Dispoziţii generale”, şi
art. 2F, referitoare la faptul că:
- Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi
acţiuni, cu respectarea obiectivelor Uniunii şi a principiului atribuirii
de competenţă.
- în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale
Uniunea:
► ţine seama de: cerinţele privind promovarea unui nivel
ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea unei protecţii sociale
corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, de cerinţele privind
un nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a
sănătăţii umane.
►caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă
sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau
orientare sexuală.
- orice persoană are dreptul la protecţia la protecţia datelor cu
caracter personal (art. 16B)
* Denumirea celei de-a II-a părţi este ,,Nediscriminarea şi
cetăţenia Uniunii”. ,,Nediscriminarea” este nou introdusă. În
această parte sunt precizate expres, drepturile cetăţenilor
europeni (art. 17 alin. 2). Aceştia se bucură, printre altele, de:
- dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre;

34
 - dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European,
precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
- dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţăriîn care statul
membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din
partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru,
în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
- dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se
adresa Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa
instituţiilor şi organelor consultative ale Uniuniiîn oricare dintre
limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Articolul 17 T.F.U.E. se coroborează cu dispoziţiile Titlului II
,,Dispoziţii privind principiile democratice”, art. 8, 8A, 8B, din
T.U.E.-nou, pentru a avea reglementarea completă referitoare la
,,cetăţenia Uniunii”, potrivit Tratatului de la Lisabona.
* Partea a III-a este intitulată ,,Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii”, - (…) sunt nou introduse ,,acţiunile interne”.
Se introduce un titlu nou, I, cu denumirea ,,Piaţa internă” cu
privire la care Uniunea şi statele membre împart competenţa, în timp
ce Uniunea adoptă măsuri în privinţa instituirii şi asigurării
funcţionării acesteia.
,,Cooperarea vamală” – denumirea fostului titlu X, Partea a III-
a este translatat devenind capitolul 1a din aceeaşi parte, fiind cuprinsă
prin urmare în Piaţa internă a Uniunii (cu privire la care Uniunea şi
statele membre împart competenţa)
La titlu II, intitulat ,,Agricultura,, se adaugă şi ,, pescuitul”,
domenii cu privire la care Uniunea defineşte şi pune în aplicare o
politică comună.
Titlul IV se denumeşte ,, Spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie” şi înlocuieşte fostul Titlu IV ,,Vize, azil, imigraţie şi alte
politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor”.
,,Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,, constituit de Uniune
reprezintă baza legală necesară pentru dezvoltarea unor politici de
imigrare, acordare de vize, de azil mai eficiente, inclusiv pentru o
cooperare în domeniile, civil, penal şi al poliţiei, mai eficiente în
acţiunile de combatere a terorismului şi a crimei organizate. Astfel:
Cap. 1, Dispoziţii generale, cuprinde precizări referitoare la
faptul că:
- absenţa controalelor asupra persoanelor la frontierele inerne,
este asigurată de Uniune, care dezvoltă o politică comună în

35
 domeniul dreptului de azil, al emigrării şi al controlului la frontierele
externe;
- lupta împotriva criminialităţii, a rasismului şi a xenofobiei;
- măsuri de coordonare şi cooperare între autorităţile
poliţieneşti şi judiciare;
- recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie
penală, şi apropierea legislaţiilor penale.
Cap. 2, Politicile privind controlul la frontiere, dreptul de
104
azil şi imigrarea. Uniunea dezvoltă politicile comune menţionate,
iar punerea lor în aplicare este reglementată de principiul solidarităţii
şi al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, inclusive
pe plan financiar.
În Cap. 3, 4 şi 5, Uniunea dezvoltă o ,,cooperare judiciară în
materie civilă(cu incidenţă transfrontalieră), penală, respective în
domeniul poliţiei”.
Coooperarea în materie civilă se întemeiază pe principiul
recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare. Aceasta
presupune adoptare unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de
lege şi a normelor administraitive ale statelor membre.
În domeniul penal, pentru combaterea infracţiunilor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii, pornind de la Eurojust
Consiliul, poate institui, un Parchet European, care, după caz, în
colaborare cu Europol, are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de
a trimite în judecată autorii şi coautorii infracţiunilor.
În domeniile menţionate statele pot stabili o formă de
cooperare consolidată (potrivit art. 69E alin. 1 par. 3 şi art. 280D alin.
1). Uniunea instituie şi o cooperare poliţienească care implică toate
autorităţile competente din statele membre, inclusiv serviciile de
poliţie, serviciile vamale şi serviciile specializate de aplicare a legii, în
domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor.
Europol susţine şi consolidează acţiunea autorităţilor poliţieneşti (art.
69G).
Titlu VI, în cap. 3, se introduce un art. 97a, cu privire la
,,Proprietatea intelectuală”, instituie temeiul legal al creării de
,,titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o
protecţie uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în
Uniunea, şi a unor sisteme centraliazate de autorizare, coordonare
şi control la nivelul Uniunii.
Această politică trebuie să fienîn conformitate cu Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi
104

cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refigiaţilor, potrivit art. 63 T.f.U.E.

36
 Titlu VII, Politica economică şi monetară, aduce o serie de
noutăţi prin reglementarea:
1. unor situaţii, eventuale, mai speciale din statele membre, de
exemplu, ,,Dificultăţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu
anumite produse - energie”; ,,Procedura în caz de deficit excesiv”;
(la Cap. 1, Politica economică, art. 100 şi 104)
2. unor aspecte ale politicii monetare, de exemplu, ,,Măsurile
privind utilizarea monedei Euro”(Cap. 2, art. 111), ,,Dispoziţii
privind statele membre a căror monedă este Euro”(Cap. 3),
,,Dispoziţii tranzitorii privind statele membre care fac obiectul
unei derogări”.
Titlul IX, Politica socială, este fostul titlu XI, intitulat
,,Politica socială, educaţia, formarea profesională şi tineretul”.
Titlul XI, Educaţia, formarea profesională, tineretul şi
sportul, este fostul capitol 3 din titlul XI, la care s-a adăugat
,,sportul”.
Titlul XVII, Coeziunea economică, socială şi teritorială”
Titlul XVIII, Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi
spaţiul”. Ambele titluri îşi păstrează numărul, dar se adaugă, politica
teritorială, respectiv, a spaţiului.
Dintre regiunile (teritoriile, n. a.) avute în vedere de tratat, ,,o
atenţie deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziţia
industrială, precum şi regiunilor afectate de un handicap natural şi
demographic grav şi permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice,
cu densitate foarte scăzută a populaţiei, precum şi regiunile insulare,
transfrontaliere şi muntoase” (art. 158, par.c).
Uniunea elaborează o politică europeană a spaţiului, în scopul
promovării progresului ştiinţific şi tehnic, a competitivităţii
industriale, precumşi pentru punerea în aplicare a politicilor sale (art.
172a, punct 1).
În această parte, a III-a, referitoare la ,,Politicile şi Acţiunile
interne ale Uniunii sunt adăugate, la cele prevăzute prin T.C.E., şi
politici cu privire la : energie(Titlul XX), turism (Titlul XXI),
protecţie civilă (Titlul XXII), cooperare administrativă. (Titlul
XXIII). În cazul turismului şi protecţiei civile Uniunea
completează acţiunea statelor membre, în sectorul turismului,
respective, la nivel naţional, regional şi local.
* Denumirea părţii a patra, Asocierea ţărilor şi teritoriilor
de peste mări, rămâne neschimbată, în privinţa titulaturii.

37
 * Partea a cincea este nou introdusă, şi este intitulată
,,Acţiunea externă a Uniunii. Cuprinde şapte titluri.
Titlul I, cu privire la ,,Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii, face referire la acţiunea acesteia pe scena
internaţională, având ca temei, principiile şi obiectivele Uniunii,
potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în Titlul V, cap. 1. din T.U.E.-
nou.
Titlul II, nou introdus, intitulat ,,Politica comercială
comună” este translatat –preluănd denumirea titlului IX din
partea a treia. În acest domeniu Uniunea negociază şi încheie
acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale,
potrivit art. 188 N (fost art. 300 T.C.E, modificat).
Titlul III, intitulat ,,Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul
umanitar” este nou introdus.
Cap. 1, ,,Cooperarea pentru dezvoltare” este translatat (fost
titlul XX, partea a III-a). Obiectivul principal al Uniunii în acest
domeniu este reducerea, şi în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art.
188 D, alinl. 1, fost 177 T.C.E. modificat), Uniunea putând încheia, în
acest scop, orice acord util cu ţările terţe şi cu organizaţii
internaţionale
Cap. 2, ,,Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu
ţările terţe”, este translatat (fostul titlul XXI, partea a treia).
Cooperarea (…) desfăşurată de Uniune are loc în special în
domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de
dezvoltare.
Cap. 3, ,,Ajutorul umanitar”, nou introdus, ,,vizează
populaţia din ţările terţe, victime ale unor catastrofe naturale sau
provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor
umanitare care apar în aceste situaţii diferite. Acţiunile Uniunii şi ale
statelor membre se completează şi se susţin reciproc” (art. 188 J, alin.
1) În acest scop se creează un Corp voluntar European de ajutor
umkanitar (art. 188 J, alin. 5).
Titlu IV, nou introdus, este intitulat ,,Măsurile restrictive”, şi
are în vedere cazul în care o decizie, adoptată (de către Consiliu)
potrivit ,,Dispoziţiilor generale privind acţiunea externă a
Uniunii” (T.U.E. - nou, titlul V, cap. 2), prevede întreruperea sau
restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi
financiare cu una sau mai multe ţări terţe (art. 188 K, alin. 1).
Măsuri restrictive pot fi adoptate şi împotriva unor persoane
fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără character statal (art.

38
 188 K, alin. 2).
Titlu V, nou introdus, este intitulat ,Acordurile
internaţionale”. Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe
ţări terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede
astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic
obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate
modifica domeniul de aplicare a a cestora (art. 188 L, alin. 1, nou
introdus).
Tratatul F.U.E., reglementează, în art. 188 N (fost art. 300 T.C.
E., modificat), procedura de negociere şi încheiere a acordurilor
internaţionale. Aceste acorduri sunt obligatorii atât pentru instituţiile
Uniunii cât şi pentru statele membre(art. 188 L, alin. 2, nou introdus).
Titlul VI, nou introdus, este intitulat, Relaţiile Uniunii cu
organizaţiile internaţionale şi ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii,
potrivit căruia, Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu:
- organele Organizaţiilor Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale
specializate,
- Consiliul Europei,
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
- Organizaţia pentru Cooperare şi dezvoltare Economică (art.
188 P, nou introdus).
Titlul VII, nou introdus, intitulat ,,Clauza de solidaritate”
prevede ca Uniunea şi statele membre să acţioneze în comun, în
spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui
atac terorist ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Prin
această prevedere Tratatul f.U.E. pune bazele creării unei forţe armate
a U.E. şi a unor relaţii de ajutor militar între statele membre, similare
acelora existente în N.A.T.O.
* Partea a şasea, fostă a cincea în T.C.E (denumită Instituţiile
Comunităţii), se intitulează ,,Dispoziţii instituţionale şi financiare”
Aceasta reglementează instituţii noi, în cadrul Titlului I,
intitulat ,,Dispoziţii instituţionale”, cap.1, şi anume Consiliul
European (secţiunea 1a) şi Banca Centrală Europeană (secţiunea 4a).
Cap. 2 se redenumeşte astfel ,,Actele juridice ale Uniunii,
proceduri adoptate şi alte dispoziţii,, (fost ,,Dispoziţii comune mai
multor instituţii”). În acest capitol se introduc secţiuni noi, care
modifică conţinutul secţiunilor corespunzătoate din T.C.E105:
105
A se vedea, ,,Izvoarele de drept derivat”

39
 - ,,Actele juridice ale Uniunii” (secţiunea 1),
- ,,Proceduri de adoptare a actelor comunitare” (secţiunea 2),
Cap. 3, ,,Organele consultative ale Uniunii”, deşi este nou
introdus are în vedere aceleaşi organe (…) cu modificări ale
dispoziţiilor lor în raport de T.C.E.
Titlul II îşi menţine denumirea, dar introduce capitole noi, cu
dispoziţii al căror conţinut este modificat, adăugat sau translatat, şi
anume:
- Cap.1, ,,Resursele proprii ale Uniunii”;
- Cap. 2, ,,Cadrul financiar multianual”;
- Cap. 3, Bugetul annual al Uniunii”;
- Cap. 4, ,,Execuţia bugetului şi descărcarea”;
- Cap. 5, Dispoziţii commune”;
- Cap. 6, Combaterea fraudei”.
Titlul III, nou introdus, este intitulat ,,Formele de cooperare
consolidată”cuprinde articole care sunt înlocuite în totalitate prin
raportare cu cele din T.C.E.
*Partea a şaptea, ,,Dispoziţii generale şi finale” reprezintă
partea a şasea din T.C.E, cu mofificările corespunzătoare,

Capitolul II
Uniunea Europeană – etapă nouă în procesul de integrare
europeană promovat prin crearea Comunităţilor Europene.

1. Precizări prealabile
→ Deşi Actul Unic European, în preambulul său, şi pentru
prima dată cuprinde hotărârea statelor membre de a realiza o Uniune
europeană şi de a o dota cu mijloace de acţiune necesare, temeiul
juidic al Uniunii Europene rămâne Tratatul de la Maastricht. Dar
acest tratat este continuarea şi dezvoltarea într-o nouă etapă ,,a
procesului de integrare europeană angajată - înainte de acest tratat -
prin creearea Comunităţilor Europene,, (potrivit Preambulului TMs.).
→ Înainte de TMs., statele membre ale Comunităţilor Europene
(cele 6, apoi, în număr de 12) aveau să ajungă la o ,,juxtapunere a
două structuri sociale, legate între ele printr-o instiuţie comună”106:

A se vedea, Louis Cartou, L’Union européenne. Traités Paris – Roma – Mastricht, Ed. Dalloz,
106

Paris, p.66

40
 - pe de o parte Comunităţile Europene (C.E.E., EURATOM,
C.E.C.O.), denumite organizaţii de integrare, ale căror decizii sunt
luate de către instituţii distincte de ale statelor membre;
- pe de altă parte Cooperarea politică europeană (CPE), în
domeniul politicii, esenţialmente externe, cu excluderea domeniului
apărării, încredinţată, printr-un acord între state, unor reuniuni a
miniştrilor statelor membre, guvernate de principiul unanimităţii.
Comun celor două structuri era Consiliul European, care
reunind şefi de stat sau de guvern avea să-i succeadă aşa numitele
,,întâlniri la nivel înalt” – samituri.
În mare, această structură a fost preluată de Tratatul de la
Maastricht, căreia avea să-i aducă importante modificări.
2. Comunităţile Europene.
2. 1. Competenţele comunitare, înainte şi după Tratatul de
la Maastricht
→ Comunităţile s-au născut prin tratate multilaterale, negociate
pe parcursul conferinţelor internaţionale, semnate de către
plenipotenţiarii celor 6 state fondatoare ratificate şi intrate în vigoare
după principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Chiar dacă T.C.E.C.O. s-a încheiat pentru 50 de ani, au urmat
Tratatele de la Roma, care s-au încheiat pentru o durată nelimitată (art.
312 CE, şi 208 EURATOM) ,,pentru a răspunde finalităţilor
permanente ale integrării europene”107
→ Prin tratatul Tratatul de la Maastricht denumirea
Comunitatea Economică Europeană – C.E.E. –a fost înlocuită cu
termenii Comunitatatea Europeană – C.E. (titlu II, art.G) pentru a
exprima lărgirea domeniilor de competenţă comunitară, de la cele
economice la cele ne-economice. Consecinţele acestei ,,înlocuiri”
sunt:
- competenţele economice ale C.E.E. sunt dezvoltate;
- competenţele ne-economice sunt adăugate la acestea;
- politica monetară capătă amploare, marcată, în mod esenţial
de creearea unei monede unice.
→ Comunităţile Europene, conservă competenţele iniţiale
prevăzute, şi primeşte competenţe noi, economice şi ne-economice.
Ansamblu de competenţe constituie ,,piaţa internă”, potrivit
dispoziţiilor din TMS., art. 7- A.

107
A se vedea, Gui Isaac et Mark Blanquet, op. cit. p. 22

41
 *Competenţele iniţiale ale celor trei tratate institutive sunt
prevăzute după cum urmează:
- Tratatul de la Roma – CEE (numit şi Tratatul Pieţei Comune),
se aplică tuturor economiilor statelor membre. Competenţele CEE au
fost completate şi precizate prin Actul Unic European (17-18
februarie, 1986) adoptat pe baza unei Cărţi albe a Comisiei (iunie
1985). Actul Unic a fixat drept obiectiv realizarea unei unei ,,pieţe
interne” până la 1 ianuarie 1993.
- Tratatul de la Roma – CEEA sau EURATOM, are drept obiect
punerea în comun – în domenii limitate – industriile nucleare ale
statelor membre. Domeniul de competenţă al acestui tratat este limitat
la obiect şi subiectele sale. Obiectul este format din acle produse
definite prin art. 197: substanţe mineraliere specifice, minereuri
extrase din materiale neprelucrate-brute. Tratatul se aplică unor
subiecte determinate: State membre, şi ,,persoane şi întreprinderi”
(desemnate prin art. 196). Persoanele sunt persoane fizice care
exercită pe teritoriul Comunităţii în tot sau în parte activităţile lor într-
un domeniu prevăzut de Tratat. . Întreprinderile sunt întreprideri sau
instituţii de drept public sau de drept privat care exercită în tot sau în
parte activităţile lor în aceleaşi domenii.
- Tratatul de la Paris - CECO - ,,asigura unificarea economică a
statelor membre într-un domeniu, de asemenea, limitat, cărbune şi
oţel”108. Ca şi T.EURATOM, T.C.E.C.O. a avut un domeniu de
competenţă limitată, atât în privinţa obiectului său cât şi în privinţa
destinatarilor lui (a subiectelor). Ca obiect, este limitat la industriile de
cărbune şi oţel. Tratatul precizează produsele corespunzătoare acestor
industrii (în anexa I- recizează noţiunea de cărbune şi produse
siderurgice, în anexa, II defineşte condiţiile de aplicare a tratatului la
produse feroase, şi anexa III, se referă la oţeluri speciale). Subiectele
de drept avute în vedere de tratat sunt :
- statele membre, care acţionează în numele Comunităţii, ca
adevăraţi administratori ai acesteia109.
- întreprinderile; ,,în sensul prezentului tratat”, precizat de art.
80, se adaugă ,,asociaţiie”, potrivit art. 48 C.E.C.O. Întreprinderile,
potrivit art. 80, sunt acelea care desfăşoară pe teritoriul C.E.C.O.
(art.79 alin.1) o activitate de producţie în domeniul cărbunelui şi
oţelului. În plus, dispoziţiile Tratatului au în vedere şi acele
întreprinderi sau ,,organisme” care desfăşoară, în mod obişnuit, o
108
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 68.
109
Idem.

42
 activitate de distribuţie, alta decât vânzarea către consumatorii casnici,
sau artizanatul (art.80), şi asociaţiile de întreprinderi.
*Extinderea competenţelor comunitare la noi a domenii economice
În momentul intrării în vigoare a Actului Unic European,
Comunităţile Europene evidenţiau două însuşiri, aceea de Uniune
vamală şi de Uniune Economică şi monetară.
Uniunea economică şi monetară era compusă din acele politici
care, în marea lor majoritate, erau formate în limita tratatului C.E.E.
pe baze, considerate şubrede110, de exemplu, politica agricolă, care se
adăuga politicii industriale generale, sau, mediu înconjurător, protecţia
consumatorului, cercetarea, energia. Politica transporturilor s-a
dezvoltat în limita prevederilor Tratataului, pentru acest sector. La
aceste politici se adaugă sectoarele tradiţionale: siderurgie, cărbune,
domeniul nuclear.
Aceste politici au fost înserate de A.U.E., în Tratatul C.E.E., şi
se regăsesc moficate în Tms., de exemplu: protecţia consumatorilor
(art. 129- A), industria (art. 130), cercetarea (de la 130- F la 130- P),
mediul (de la art. 130- A la 130- E). De ramarcat că TMs. Nu prevede
nici o dispoziţie cu privire la politica enegetică.
Sectoarele eonomice ale C.E. se extind, tratatul C.E.
cuprinzând dispoziţii noi referitoare la reţelele transeuropene (de la
art. 129- B la D), ce privesc, în mod esenţial, transporturile,
telecomunicaţiile, energiea.
*Extinderea competenţelor comunitare la domenii ne-
economice. C.E.E. a fost solicitată să intervină, în domenii care erau
situate în fara sferei de competenţă economică pe care tratatele le-o
atribuise. De exemplu, politica universitară rămânea de domeniul
competenţei naţionale în măsura în care nu se dovedea ca având o
contribuţie la formarea profesională. Pentru a ocoli această limită,
Curtea de Justiţie a a dat o interpretare mai largă noţiunii de formare
profesioanlă pentru a premite studenţilor să beneficieze de dispoziţiile
dreptului comunitar.111
Pe de altă parte, C.E.E. avea să înceapă să adopte acele
dispoziţii juridice care se aplicau în domeniile de cativitate ne-
economice, de exemplu, directivele ce reglementau libera circulaţie a
persoanelor ne-active112

110
Ibidem.
111
CJCE, 242/87 şi 56/88 din 30. 05. 1989, a se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 69.
112
Directivele 90-364 la 366 din 28. 06. 1990, JOCE, n. L. 180 din 13. 07. 1990.

43
 TMs. conferă Comunităţii europene competenţe, clare, în
domeniile ne-economice, de exemplu: politica educaţiei - independent
de formarea profesională ( art.126 şi urm.), sănătatea publică (art. 129
şi urm), cultura (art. 128).
În aceste domenii instituţiile comunitare aveau să ia iniţiative
mai ales sub forma rezoluţiilor, recomandărilor, etc sau dispoziţii luate
în cadrul politiciii economice: protecţia lucrătorilor, mediu
înconjurător, etc.
*Uniunea Economică şi monetară - prezentare generală. Unul
din principiile, considerate ambiţioase ale TMs. a fost, nu creearea, ci
adâncirea Uniunii Economice şi Monetare, care să depăşească
Sistemul Monetar European (SME), prin instiuirea unei monede unice
Ecu. Textele adoptate în acest scop sunt articolele introduse în Tratatul
C.E.E., şi anume: art. 3-A şi 4-A (baza generală); de la 73-A la 73-N
(capitalurile); de la 102-A la 109-M (politica economică şi monetară).
Această politică trebuie să se sprijine pe o Uniune economică condusă
prin, aşa numitele, ,,mari orientări”113, a cărei realizare să facă
obiectul unei ,,supravegheri multilaterale”. Realizarea va fi Ecu,
moneda unică, chiar dacă în acest sistem vor co-exista şi monedele
naţionale. Gestiunea acestei monede va fi încredinţată unei organizaţii
independente, Sistemul european al băncilor centrale (SEBC), al cărui
motor este Banca centrală europeană (BCE). Protocoalele anexate la
Ttratul de la Mastricht au definit statutul acestor organisme. Uniunea
economică şi monetară a fost prevăzută a se realiza în trei etape,
prima începând de la 1 iulie 1990, a doua, de la 1 ianuarie 1994, iar a
treia, de la 1 ianuarie 1999.
***
Comunităţile Europene au fost supuse unui proces de ,,adâncire
calitativă”114 prin consolidarea unui număr de politici comune
existente şi prin lansarea de politici noi, sau realizate, până-n
momentul respectiv, de o manieră timidă. Dincolo de politicile:
socială, regională şi energetică, încep să se concretizeze, politicile:
industrială, cercetare ştiinţifică şi tehnologică, alături de programele
de protecţie a mediului înconjurător şi al consumatorilor, care vor fi
sistematic realizate115.
3. Cooperarea politică europeană116

113
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 70.
114
A se v edea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 6
115
Idem.

44
 Planul Fouchet117deşi eşuează (1961-1962) realizează primele
negocieri referitoare la creearea unei Uniuni politice europene. Planul
avea ca scop creearea unei Uniuni care s-ar fi caracterizat printr-o
politică externă şi de apărare comună, şi care fi fost în măsură să
asigure cooperarea statelor în materie de ştiinţă, cultură şi de apărare a
drepturilor omului.
În anul 1969, la ,,Samitul de la Haga, şefii de stat şi de guvern
din cele şase state membre hotărăsc pe lângă accelearea procesului de
integarare şi realizare în etape a uniunii economice şi monetare şi
relansarea cooperării politice. Această cooperare rămâne însă
exclusiv ,,interstatală”118, fiind organizată printr-o serie de rapoarte,
după cum urmează:
- raportul Davignon (27 octombrie 1970) precizează ,, miniştrii
afacerilor externe din Luxemburg afirma că ,,dezvolarea actuală a
Comunităţilor europene impune ca statele membre să-şi armonizeze a
punctele lor de vedere “ şi să definească metodele de cooperare
politică europeană;
- rapoartele de la Copenhaga (1973) şi de la Londra (1981) ca şi
declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene (1983) vin să întărească
obligaţiile statelor membre în a-şi preciza condiţiile de funcţionare a
organelor cooperării politice ca şi legăturile între cooperarea politică
şi instituţiile comuniatare119.
Mecanismul cooperării politice, deşi acoperă, în principal,
politica externă, are în vedere atât o cooperare tehnică în domeniul
poliţiei în materie de luptă împotriva actelor de terrorism (care
începând cu anii 1976 se bazează pe reuniuni ale miniştrilor de interne
– formează grupul Trevi) cât şi o cooperarece ce vizează instaurarea
treptată a unui spaţiu judiciar european, începând cu domeniul penal
pentru reprimarea actelor de terorism (care reuneşte regulat miniştrii
de Justiţie)120.
La Samitul de la Paris din 1974, şefii de stat şi de guvern
hotărăsc să se întâlnească de trei ori pe an în Consiliu European
pentru a dezbate în acelaţi timp cu problememle comunitare şi
chestiunile cooperării politice
116
A se vedea, Schoutheete de Ph., La coopération politique européenne, Labor. Bruxelles, 2 éd.,
1986.
117
A se vedea, R. Bloes, Le plan Fouchetet le problème de l’Europe politique, Éd. Du Collège
d’Europe, Bruges, 1971.
118
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 76
119
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 7.
120
Idem.

45
 La aceste acte se adaugă dispoziţiile Actului Unic European, cu
privire la ,,cooperarea europeană în materie de politică externă” care
,,instituţionalizând şi codificând, fără să comunitarizeze practicile
interguvernamentale anterioare ale cooperării politice”121 înlocuiesc
Declaraţiile (Rapoaretele) de la Luxemburg, Copenhaga şi Londra.
Cooperarea astfel concepută, extinsă şi în privinţa aspectelor
politice şi economice, prefigurează viitorul Uniunii Europene.
4. Consiliul European122
→ În prezent, Consiliul European, compus din şefi de stat şi de
guvern, nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau
Cosiliul Comunităţilor Europene format din câte un reprezentant din
fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să
angajeze guvernul acestui stat membru (art. 203 alin. 1 C.E.).
Cadrul organizatoric ce stă la originea Consiliului European
este reprezentat de întâlnirile la cel mai înalt nivel ale şefilor de stat
şi de guvern, denumite summit-uri, practicate între anii 1961 şi 1974,
şi anume: Paris (februarie 1961), Bonn (iulie 1961), Roma (mai
1967), Haga (decembrie 1969), Paris (octombrie 1972, primul summit
,,al celor 9” state membre), Copenhaga (decembrie 1973), Paris
decembrie 1974). Cele mai importante summit-uri au fost considerate
cele de la Haga (decembrie 1969) şi Paris (octombrie 1972).
- Summit-ul de la Haga a avut drept sarcină deblocarea
construcţiei europene şi asumarea de angajamente politice. Rezultatele
acestei conferinţe privesc: desăvârşirea politicii agricole, negocierile
cu Marea Britanie, noi cereri de aderare, punerea în aplicare a uniunii
economice şi monetare, etc.
- Conferinţa de la Paris a fost întrunită din iniţiativa
preşedintelui Republicii Franceze, Valeréri Giscard d’Estaing, în zilele
19-20 octombrie, 1972. Ea a definit, în preambulul comunicatului său
final, o serie de principii referitoare la relaţiile externe, ca temei al
necesităţii firmării pe plan mondial a Comunităţilor europene, în
caliatate de entitate distinctă. Publicat la sfâtrşitul conferinţei,
comunicatul cuprinde o serie de angajamente politice: continuarea şi
desăvârşirea unei uniuni economice şi monetare; punerea în aplicare a
unei politici regionale; dezvoltarea politicii sociale şi a politicilor:
industrială, ştiinţifică şi tehnologică; politicile mediului şi energiei;
definirea principiilor politicii externe comune faţă de statele în curs de

121
Ibidem, p. 9.
122
A se vedea, Louis Cartou, ..................p. 79

46
 dezvoltare, de statele industrializate, şi faţă de statele din Europa de
est; cooperarea politică; dezvoltarea instituţională.
Actele adoptate cu ocazia acestor summit-uri nu sunt acte
comunitare, sunt angajamente politice, care din punct de vedere
juridic nu pot fi sancţionate. Rolul acestor summit-uri a fost mai ales
de a da un impuls instituţiilor comunitare, de a debloca anumite
negocieri (de exemplu, la Haga, pentru negocierea în privinţa aderării
Marii Britanii), asumarea de angajamente politice solemne şi iniţiative
noi123. Sistemul summit-urilor ,,excelent în principiu” a fost considerat
că prezenta inconveniente ,,spre deosebire de instituţii care se
întruneau la date fixe”124. Din acest motiv, prin Summit-ul de la Paris,
s-a decis (la propunerea preşedintelui francez) ca, întâlnirile la cel mai
înalt nivel să aibă loc într-o formă mai puţin solemnă, şi regulată,
aceea a Consiliului European125.
→ Existenţa Consiliului European a fost juridic consacrată prin
Actul Unic European, care prevede în art. 2 că, acesta reuneşte şefii
de stat sau de guvern din statele membre, precum şi pe preşedintele
Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştri de externe şi de un membru
al Comisiei. El se întruneşte de cel puţin două ori pe an sau ori de câte
ori este nevoie, sub preşedenţia şefului de stat sau de guvern al
statului membru care exercită preşedenţia Consiliului126. Întâlnirea
este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al
Consiliului U.E. şi al celui ce deserveşte Comisia Europeană. În
prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedenţia
Consiliului U.E., însă, prin Tratatul de la Nisa s-a hotărât ca, un
Cosiliu European de fiecare preşedenţie se va ţine la Bruxelles, iar
când Uniunea va număra 28 de membri, toate reuniunile acestui
Consiliu să aibă loc la Bruxelles.
→ Prin Tratatul de la Maastricht, care a reluat, în această
privinţă aproape identic dispoziţiile din Actul Unic, în art. D,
dobândeşte un statut oficial. Rolul său este de a da impulsurile
necesare dezvoltării Uniunii, şi de a defini orientările sale generale.

123
Idem, p.80.
124
A se vedea, Raportul Vedel, raport la unui grup ad-hoc pentru examinarea
problemeireferitoare la creşterea competenţelor Parlamentului european. Publicat în suplimentul
BCE, nr. 4/1972.
125
Prima reuniune a Consiliului European a avut loc la Dublin (10 şi 11 martie, 1975), capitala
statului care asigura preşedenţia Comunităţilor la vremea respectivă.
126
Potrivit art. 203 alin. 2 C.E., întrunirile obişnuite semestriale ale Consiliului europeanau loc în
ultima lună a încheierii perioadei de şase luniîn care fiecare stat membru exercită prin rotaţie,
preşedenţia Consiliului Uniunii Europene într-o localitate din cadrul statului membru respectiv;.

47
 Consiliul European nu participă la procesul formal de luare a
deciziilor stabilit prin tratatele comunitare. El se pronunţă numai
din punct de vedere politic, iar sarcina punerii în aplicare a politicii
comunitare revine instituţiilor comunitare, în special Consiliului U.E.
În acest domeniu, Tratatul de la Mastricht, în art. 13 alin. 1 şi 2,
precizează rolul Consiliului European, pentru ca în alin. 3, să
precizeze modul de conlucrare al acestuia cu Consiliul U.E. în
aplicarea politicii comunitare, după cum urmează:
- defineşte principiile şi orientările generale ale politicii
externe şi de securitate comună, inclusiv pentru problemele care au
implicaţii în domeniul apărării;
- stabileşte strategii comune care vor fi implementate la nivelul
Uniunii, în domeniile în care statele membre au interese comune
importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor,
precum şi mijloacele care vor trebui furnizatede Uniune şi de statele
membre;
Modul de conlucrare al Consiliului European cu Consiliul U.E.
în/şi pentru punerea în aplicare a politicii comunitare se realizează
astfel:
- deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii
externe şi de securitate comună sunt luate de Consiliul U.E., pe baza
orientărilor generale stabilite de Consiliul European;
- Consiliul U.E. recomandă Consiliului European strategii
comune, şi le pune în aplicare, în special prin adoptarea unor acţiuni
comune şi a unor poziţii comune;
- Consiliul U.E. asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea
Uniunii.
→ Tratatul de la Amsterdam a confirmat statutul Consiliului
European ca principală sursă a impulsului pentru integrarea Europei.
Consiliul European are cel mai înalt statut politic. Astfel, potrivit art.
99 alin. 3, Consiliul European, deliberând pe baza raportului
Consiliului U.E., adoptă concluzii de orientare generală a politicilor
economice ale statelor membre şi ale Comunităţii. Pe baza acestor
concluzii, Consiliul U.E., hotărând cu majoritate calificată, adoptă o
recomandare care stabileşte orientările generale.
Prin urmare, Consiliul European nu este o instituţie nici a
Comunităţilor nici a Uniunii, este considerat în doctrină că ,, există şi
acţionează mai curând ca un super-Consiliu, în componenţa
precizată”127.
127
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 192

48
 → Prin Tratatul de la Nisa potrivit art. 4 alin 3 al T.U.E., Consiliul
European trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra fiecăreia
dintre reuniuni şi un raport anual, cu privire la progresele realizate de
Uniune.
→ Prin Tratatul de al Lisabona Consiliul European devine instituţie
a Uniunii Europene. În această calitate îl vom analiza în cadrul
instituţiilor Uniunii Europene.

4. 1. Actele Consiliului European

Până în prezent, Consiliul European a adoptat decizii de
principiu în probleme importante chiar înainte să fi fost făcută o
propunere din partea Comisiei sau ca Parlamentul European să fi fost
consultat, ceea ce ar determina ca unele din hotărârile sale să aibă
caracter discreţionar128. Hotărârile sale nu sunt adoptate potrivit
procedurii prevăzute în tratatele comunitare, deoarece nu sunt acte ale
unei instituţii (comunitare). Neavând, prin urmare, efectele juridice
ale unui act comunitar nu intră în sfera controlului juridcţional al
Curţii de Justiţie şi nu face obiectul unei trimiteri prejudiciare în
interpretare sau în examinare de validitate (în condiţiile art. 234 C.E.
şi art. 156 Euratom)129. Din această cauză actele Consiliului European
nu pot modifica obligaţiile statelor membre stabilite prin dispoziţiile
Tratatelor comunitare sau prin actele instituţiilor comunitare130.
Cu toate acestea, în cadrul Consiliului European, de la primele
reuniuni ale acestuia şi până în prezent, s-au luat importante decizii
referitoare la: introducerea alegerilor directe, extinderea
Comunităţilor131, materiile bugetare, acorduri asupra noilor bugete sau
corectarea lor, acordarea de ajutoare suplimentare pentru cele patru
ţări comunitare considerate mai puţin dezvoltate (Spania, Grecia,
Portugalia şi Irlanda), uniunea economică şi monetară, reforma
polticii agricole comune, etc.
Datorită schimbării statului juridic al Consiliului European,
prin Tratatul de la Lisabona, actele acestuia trebuie privite din
perspectiva calităţii de instituţie a Uniunii, motiv pentru care le
128
Idem, p. 192.
129
A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, Revista de Drept Comunitar, 1/2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.88-
90; Militaru Ioana Nely, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii Europene de Justiţie, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 101 şi urm.
130
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 192.
131
În cadrul Consiliului de la Edinburg, din decembrie 1992, s-a dat acordul pentru primirea de
noi membri, de exemplu: Austria, Finlanda şi Suedia.

49
 vom supune atenţiei la capitolul corespunzător ce analizează
instituţiile Uniunii.

6. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene, în prezent132

(până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona)
→ Potrivit art. 281 CE, 184 Euratom (şi fostului art. 6 CECO),
semnatarii tratatelor care au instituit Comunităţile Europene au
recunoscut fiecăreia dintre ele o personalitate distinctă de cea a
statelor membre. Instituţiile Comunităţilor nu au personalitate
juridică133, iar în ciuda fuziunii lor - prin Tratatul de la Bruxeles din
1965- acţionează, în numele a două personalităţi distincte (până-n anul
2002, inclusiv CECO). Referitor la Comunităţi, în doctrina juridică 134,
se afirmă, că acestea:
- grupeză acele state prin voinţa cărora s-au instituit, inclusiv
acele state prin voinţa cărora au aderat la acestea;
- dispun de puteri şi competenţe care, în principiu aparţin
statelor;
- sunt persoane juridice de drept public135.
Având personalitate juridică, Comunităţile dispun de un
patrimoniu propriu (buget autonom), distinct de al statelor membre, de
organizare de sine stătătoare (instituţii proprii), de un scop,
materializat în obiective de atins. Prin urmare au calitatea de
subiecte de drept, cu toate prerogativele ce decurge din aceasta.
Tratatele prevăd expres că ,,în fiecare stat membru,
Comunitatea posedă capacitate juridică mai largă decât aceea
recunoscută persoanelor juridice din statele respectiveprin legislaţiile
naţionale”: ele au dreptul să dobândească şi să înstrăineze bunuri
mobile şi imobile şi să stea în justiţie (potrivit art. 282CE, 185
EURATOM, şi fostului art. 6 CECO). De asemenea, pot încheia
contracte cu privire la angajarea personalului Comunităţilor, iar în
sistemul Tratelor de la Roma Comisia ,,deţine monopol de
reprezentare în ordinea juridică a statelor membre”136 reprezentând
Comunităţile, în justiţie, în faţa instanţelor naţionale. În practică,
fiecare instituţie are dreptul să încheie acte juridice, în numele
Comunităţilor, prin care angajează personalul propriu al acestora.
132
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 30-32.
133
CJCE, 7/56 et 3 a 757, Algera, 12. 07. 1957., Rec. 118.
134
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 30.
135
CJCE, 43-48/59, Lachmuller, 15. 07. 1960. Rec. 953; şi CJCE, 44/59, Fiddelaar, 16. 12. 1960,
Rec. 1094.
136
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 30.

50
 → Referitor la dispoziţiile Tratatelor prin care ,,Comunitatea
are personalitate juridică” , Curtea de Justiţie a precizat că acestea au
în vedere mai ales personalitatea internaţională a Comunităţilor137.
Prin urmare, Tratatele au conferit Comunităţilor calitatatea de
subiecte de drept internaţional. În limitele competenţelor materiale
atribuite prin Tratat, Comunităţile îşi exercită prerogativele în această
calitate, în special prin încheierea de acorduri, tratate, convenţii
internaţionale, însă, au dreptul să devină şi membre ale unei
organizaţii internaţionale138, să acţioneze în faţa unei instanţe
internaţionale, au dreptul de legaţie etc. Spre deosebire de Comunităţi
şi de statele membre, Uniunea europeană nu se bucură de
personalitate juridică139. În sens contrar, Curtea Internaţională de
Justiţie a precizat faptul că, din punct de vedere juridic, lipsa unei
dispoziţii exprese referitoare la conferirea personalităţii juridice a
Uniunii europene, “nu reprezintă un argument decisiv în a-i refuza
personalitatea”140.
→ Prin Tratatul de la Lisabona, Comunităţile Europene
sunt înlocuite cu Uniunea Europeană care se bucură de
personalitate juridică, având toate prerogativele care decurg din
această calitate (art. 48T.U.E.-nou)

5. Uniuniea Europeană, în prezent - până la intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona
4.1. Originea şi natura juridică a Uniunii europene141
Prin depăşirea obiectivului economic al Comunităţilor, şi prin
afirmarea explicită a vocaţiei politice a Uniunii Europene, Tratatul de
la Maastricht constituie documentul cel mai important după tratatele
de la Roma.
→ La Samitul de la Paris, din octombrie 1972, şefii de stat şi de
guvern şi-au afirmat intenţia de a transforma, înainte de sfârşitul
137
CJCE, 22/70, Commission c./Conseil, 31. 03. 1971, Rec. 262
138
De exemplu, Comunităţile Europene au devenit membre ale Organizaţiei Internaţionale a
Comerţului (OMC).chiar de la înfiinţarea acesteia, la 1 ianuarie 1995
139
A se vedea, J. Charpentier, De la personnalité juridicque de l’Union européenne, Mélanges
Peiser, PUG, 1995, p. 93; M. Pechstein, Une personnalité juridicque pour l’UE?, Rev. aff.. eur.
1996, 229.
140
A se vedea, A Tizzano, La personnalité internationalede l’Union européenne, Rev. du marché
unicque européen, 4/1998, p. 11.
141
A se vedea, Y. Douriaux, Le Traité sur l’Union européenne, A. Colin, RTDE, 1992; şi A. D.
Pliakos, La nature juridique de l’Union européenne, RTDE, 1993, 187; şi J. Boulouis, À
proposdes dispositionis institutionnelles du Traité sur l’Union européenne, Rev. aff eur., 4/1992,
p. 5;Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p.9-12, şi operele citate acolo.

51
 deceniului, ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune Europeană, pentru
ca, apoi, la Samitul din 1974, Primul Minstru al Belgiei M. Tindemans
să prezinte un raport asupra conţinutului Uniunii Europene şi a
mijloacelor de realizare a acesteia142.
→ Raportul143 cuprinde o serie de propunericu privire la
întărirea coeziunii interne şi externe a Europei comunitare, după cum
urmează:
- recomandă integrarea în competenţele comunitare a materiilor
ce fac obiectul cooperării politice, în timp ce Consiliul să devină ,,un
centru de decizie unic”;
- propune statelor membre să transforme treptat cooperarea lor
politică într-o ,,politică externă comună”;
- propune ca participanţii la cooperarea politică să acţioneze în
mod regulat în schimbarea punctelor de vedere referitoare la
problemele specifice ale Europei în materie de apărare şi să-şi
organizeze cooperarea în producţia de armament.
Obiectivul Uniunii Europene, privit ca un proces prin care se
întăresc puterile instituţiilor comunitare, se unifică acţiunea
comunitară cu cooperarea politică, a fost reafirmat în mai multe
rânduri de statele membre, în special prin ,,Declaraţia Solemnă asupra
Uniunii Europene” adoptată de către Consiliul European de la
Stuttgart în anul 1983144.
În acest context numai instituţia Parlamentului s-a angajat
formal pe calea materializării acestui obiectiv, prin adoptarea la 14
februarie 1984 a Proiectului de tratat asupra Uniunii Europene, care a
fost transmis statelor membre pentru ratificare. Considerat în doctrină
un veritabil proiect de constituţie europeană în 87 de articole,
proiectul avea ca scop substituirea celor trei tratate comunitare cu o
entitate unică – Uniunea- ale cărei competenţe se extindeau mai ales
la politica externă, cu posibilitatea de extindere la politica de apărare,
în timp ce instituţiile erau reformate: Parlamentul dobândea puterea de
codecizie, iar Consiliul European devenea o instituţie145.
Guvernele statelor membre n-au susţinut acest proiect preferând
revizuirea celor trei Tratate prin semnarea Actului Unic European.
142
A se vedea , J. Burner, Rapport Tindemans: une tentative mort-ée de l’union politique de
l’Europe, RMC, 1976, 548.
143
Bull.C.E., Suppl., 1/76.
144
Bull.C.E., nr. 6/83, punct 1.6.1.
145
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 10. Cornelia Lefter, Fundamente ale
dreptului comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.33; Capotorti et autres,
Le traité d’union européenne, Éd. de l’Universté de Bruselles, 1985.

52
 → Creearea Uniunii Europene ţine însă de împrejurări
exterioare. Astfel, destrămarea Uniunii sovietice, unificarea
Germaniei146, căderea comunismului în Europa centrală şi de est,
impuneau Comunităţilor obligaţia de a-şi mări capacitatea de acţiune
în exterior.”
În mesajul lor din 19 aprilie 1990, M. M. Kohl147, şi F.
Mitterand148 subliniază necesitatea accelerării construcţiei politice a
Europei ,,celor 12” pentru a da o urmare concretă voinţei exprimată de
semnatarii AUE ,,de a transforma ansamblul relaţiilor între statele
membre într-o Uniune Europeană şi a o înzestra cu mijloacele
necesare de acţiune”149.
La sfârşitul Consiliului European din 14-15 decembrie a
aceluiaşi an, au fost deschise două Conferinţe interguvernamentale
care şi-au desfăţurat lucrările în paralele pe tot parcursul anului 1991.
Acestea s-au finalizat la sfârşitul Consiliului European de la Mastricht
la 9-10 decembrie 1991, printr-un acord al şefilor de stat şi de govern
cu privire la proiectul de tratat asupra Uniunii Europen, care va fi
semnat de miniştrii afacerilor externe şi de finanţe ai celor 12 state, la
7 februarie 1992.
→ Rezultatul este însăşi textul Tratatului de la Mastricht în 112
pagini (în JOCE)150, ce cuprinde, şi 17 protocoale şi 33 de declaraţii.
Datorită dificultăţilor de ratificare întâmpinate mai ales datorită
Danemarcei, şi care n-au putut fi depăşite decât prin Decizia şefilor de
stat şi de guvern reuniţi în cadrul Consiliului European din 12
decembrie 1992151, intrarea în vigoare a Tratatului asupra U.E. a fost
prelungită până la 1 noiembrie 1993.152
Tratatul de la Maastricht reprezintă un compromis care se
situează între orientările raportului Tindemans şi proiectul
Parlamentului European, calificându-se, el însuşi, drept ,,o nouă etapă
în procesul ce creează o uniune fără sfârşit, mai strânsă între
146
În noiembrie 1989, când ,,cădea zidul Berlinului” Comunităţile erau deja angajate pe calea
realizării Uniunii Economice şi monetare, în baza raportului Delors ,,pe temeiul că avantajele
pieţei unice n-ar fi fost complete fără eliminarea definitivă a incertitudinilor legate de taxele de
schimb şi a acosturilor tranzacţiilor. Republica Federală Germania deja accceptase principiile şi
calendarul unei Conferinţe interguvernamentale asupra Uniunii Economice şi Monetare. A se
vedea în acest sens, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 11.
147
Cancelarul a R. F. Germania la acea vreme.
148
Preşedintele Franţei la acea vreme.
149
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 11.
150
Nr. C. 191 din 25 iulie 1991.
151
JOCE, C. 348/2 din 31. 12. 1992
152
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 12.

53
 popoarele Europei”, pe aceeaşi linie cu Tratatul de la Roma (C.E.)
care îi stabilise ,,fundamentele” 153.
→ Tratatul nu transformă însă Comunităţile Europene în
Uniune – aşa cum era prevăzut în proiectul de tratat al Uniunii
Europene de către Parlament - şi nu se creează o nouă entitate pe
lângă Comunităţi.
Uniunea Europeană este lipsită de personalitate juridică şi de
capacitatea de a se angaja pe plan internaţional, lucru considerat în
doctrină ca fiind un ,,handicap major pentru afirmarea identităţii sale
pe plan internaţionale”154.
,,Uniunea este întemeiată pe Comunităţile europene completate
prin politicile şi formele de cooperare instituite prin prezentul tratat.
Ea are drept misiune de a organiza de o manieră coerentă şi solidară
relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. 1, par. 3 din
Titlul I, T.U.E.). Astfel, Uniunea europeană se prezintă ca un tablou
triptic constituit din trei piloni sau componente:
- Comunităţile – acquis-ul comunitar fiind completat prin
creearea Uniunii economice şi monetare;
- politica externă şi de securitate comună – PESC;
- justiţia şi afacerile interne – JAI.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, care este,
esenţialmente, comunitar (chiar dacă Consiliul C.E. se va numi
Consiliul Uniunii europene155, iar Comisia, Comisie europeană), şi
anume: Parlamentul european, Consiliul U.E., Comisia europeană,
Curtea de justiţie a C.E., şi Curtea de conturi, care dobândeşte statutul
de instituţie a C.E. Consiliul European este singurul organ/instituţie
specific al Uniunii, care ,,dă impulsurile necesare dezvoltării sale” şi
defineşte ,,orientările politice generale”(art. 4, par. 1, Titlul I,
T.U.E.).
4. 1. a. Comunităţile Europene - primul pilon al U.E. -
potrivit T.U.E. 156
,,Creearea Uniunii Europene este cea mai importantă reformă a
Tratatului ce instituie Comunitatea Economică Europeană din 1957”,
ea presupune schimbarea radicală a configuraţiei şi structurii acesteia.
153
Idem.
154
A se vedea, B. De Witte, The pillar structue, and the nature of European Union: greek temple
or french catehdral?, in T. Heukels, N. Blokker, M. Brus , éd., The European Union after
Amsterdam, Kluwer Law International, 1998; şi Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 12 şi
operele citate acolo.
155
JOCE, n. 28/18, din 16 noiembrie 1993.
156
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 13, 14.

54
 → Schimbarea denumirii ,,Comunităţii Economice Europene”
în ,,Comunitate Europeană” marchează evoluţia acesteia prin
atribuirea de noi competenţe, ne-economice.
→ Cetăţenia Uniunii, în cadrul T.C.E., reprezintă depăşirea de
către aceasta a domeniilor economice şi sociale. Astfel, dreptul de
circulaţie şi sejur a persoanelor în spaţiul comunitar se realizează
independent de exerciţiul unei activităţi economice (art. 18 pct. 1
T.C.E., modif. prin T. Nisa). Cetăţenia europeană157 comportă deja un
anumit număr de drepturi civile noi158.
→ Uniunea Economică şi Monetară, completează T.C.E. prin
dispoziţii de organizare a punerii în aplicare. Pe lângă piaţa unică şi
politicile comune, Uniunea Economică şi Monetară devine de acum
înainte unul din obiectul misiunilor Comunităţii.
Uniunea Economică este întemeiată pe strânsa coordonare a
politicilor economice ale statelor membre pe piaţa internă potrivit
obiectivelor comune şi a conduitei conforme cu respectarea unei
economii de piaţă bazată în condiţii de concurenţă liberă.
Uniunea Monetară este orientată spre adoptarea unei monede
unice, spre definirea coduitei unei politici monetare, inclusiv, a unei
politici unice de schimb, în vederea menţinerii stabilităţii preţurilor şi
susţinerii politicilor economice în Comunitate. Procedura şi calendarul
de punere în aplicare a Uniunii monetare presupunea parcurgerea
următoarelor etape159:
- prima etapă a debutat la 1. 07. 1990 - presupunea asigurarea
circulaţiei libere a capitalurilor în întreg spaţiul comunitar, creşterea

A se vedea, M. F. Verdier, Le droit de vote et d’éligibilité des citoyens de l’Union européenne

157

aux élections municipales, RTDE, 1999, p.59.

158
- dreptul de vot (de a alege şi de a fi ales) în cadrul alegerilor municipale din orice stat
membru (potrivit art. 19 pct. 1 T.C.E., modif. prin T. Nisa);
- dreptul de vot (de a alege şi de a fi ales) în cadrul alegerilor europene – dreptul
de a fi ales în Parlamentul European, potrivit art. 19 pct. 2 T.C.E., modif. prin T. Nisa (a
se vedea, Directiva din 06.12. 1993, JOCE, n. L. 329/34, din 30. 12. 1993 ;
- dreptul de a cere protecţie diplomatică şi consulară oricărui stat membru, atunci când cetăţeanul
U.E. se deplasează în afara teritoriului comunitar, pe teritoriu unui stat terţ, în care statul său de origine nu
are reprezentanţă diplomatică, potrivit art. 20 C.E., T.C.E., modif. prin T. Nisa (a se vedea, Decizia
reprezentanţilor guverenelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului din 19. 12. 1995, referitoare la
protecţia cetăţenilor U.E., de către reprezentanţii diplomatici şi consulari, JOCE, n. L. 314/73, din 28. 12.
1995).
- dreptul de petiţie către Parlamentul European şi dreptul de a adresa plângeri
mediatorului, desemnat de această instituţie (art. 21 C.E., T.C.E., modif. prin T. Nisa (A se vedea,
R. Kovar et. D. Simon, La citoyenneté européenne, CDE, 1993, p.285)
159
A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionari de termeni
comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 86-87.

55
 gradului de cooperareîntre băncile centrale din ţările membre şi
coordonarea politicilor economice ale acestor state;
- a doua etapă, a început la 1. 01. 1994 – a avut în vedere
înfiinţarea Institutului Monetar European (I.M.E) cu sediul la
Frankfurt –Germania (prefigura viitoarea Bancă Centrală Europeană),
coordonarea politicilor monetare naţionale, asigurarea independenţei
băncilor centrale naţionale şi monitorizarea politicilor economice şi
fiscale, astfel încât să se asigure respectarea criteriilor de convergenţă
– condiţie esenţială pentru determinarea ţărilor ce vor fi admise în
spaţiul viitoarei monede unice europene;
- a treia etapă, a debutat la 1. 01. 1999, este caracterizată prin
realizarea unei politici monetrae unice, prin trecerea efectivă la
moneda euro160, transformarea Institutului Monetar European în Banca
Centrală Europeană, Înfiinţarea Sistemului European al Băncilor
Centrale (S.E.B.C. reuneşte băncile centrale din ţările participante la
euro) şi fixarea unor rate de schimb irevocabile între monedele
participante şi euro.
→ Competenţele Comunităţii introduse prin A.U.E. sunt
consolidate, de exemplu: coeziunea economică şi socială, cercetarea,
dezvoltarea, mediul înconjurător şi relaţiile externe (cooperarea)
Sunt integrate, oficial, competenţe noi în sfera de acţiune a
Comunităţii, de exemplu: educaţia şi formarea profesională, politicile
privind tineretul, cultura, sănătatea publică. La acestea se adaugă:
politica industrială, reţelele transeuropene (transporturi,
telecomunicaţii, energia), protecţia consumatorilor, regimul vizelor
pentru resortisanţii ţărilor terţe şi politica socială.
→ Reforma instituţională are în vedere:
- continuarea demersului început de A.U.E., prin lărgirea
câmpului de aplicare a procedurii de cooperare între Consiliu şi
Paralament, a avizului conform al Parlamentului şi a votului
majorităţii calificate în cadrul Consiliului;
160
Introducerea monedei Euro a fost prevăzută a se realiza potrivit unui calendar, în trei etape: 2-
3. 05. 1998 – statele membre ale U.E. decid să participe la creearea acestei monede noi, la fixarea
parităţilor între diferitele monede naţionale participante la Euro şi aprobarea Comitetului
Executiv al B.C.E.; 1. 01. 1999- începe faza a treia a U.E.M., se stabileşte ,,zona Euro”care
cuprinde 11 din cele 15 state membre ale U.E. – Grecia nu a fost admisă deoarece nu satisfăcea
criteriile criteriile de convergenţă, iar Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au refuzat să
participe) se introduce a Euro ca monedă de cont pe piţele financiar-valutaredin statele U.E.; 1.
01. 2002.- se introduce efectiv a Euro ca monedă de schimb în toate ţările participante (până la
30. 06. 2002 Euro a circulat în paralele cu monedele naţionale, pentru care s-a prevăzut a fi
retrase treptat, pentru ca de la 1. 07. 2002 acestea să dispără de pe piaţa, fiind înlocuite definitiv
cu moneda unică europeană). A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit. p. 86-87.

56
 - inaugurarea altora noi: aprobarea prin vot, de către Parlament,
a Preşedintelui şi a celoralţi membri ai Comisiei (sub forma unui drept
de investitură)161, desemnaţi ca o consecinţă a unei întruniri a
Consiliului Uniunii Europene într-o compunere deosebită, prevăzută
în T.C.E. la nivelul cel mai înalt, adică al şefilor de stat şi de guvern162;
dreptul de codecizie al Parlamentului, ce permite acestei istituţii
adoptarea unor acte împreună cu Consiliu.
4. 1. b. Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)– al
doilea pilon al Uniunii Europene
Cooperarea politică europeană (C.P.E.) consolidată şi lărgită a
îmbrăcat forma celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene numită,
cooperarea comună.
→ Referitor la consolidarea, aceasta rămâne limitată, în măsura
în care procedura adoptării de poziţii şi acţiuni comune reclamă
unanimitatea.
Astfel, potrivit art. 12 (J. 2. TMs.) Uniunea urmăreşte realizarea
obiectivelor (...):
- definind principiile şi orientările generale ale politici externe
şi de securitate comune;
- luând deciziile privind strategiile comune;
- adoptând acţiuni comune;
- adoptând poziţii comune;
- intensificând cooperarea sistematică între statele membre în
conducerea politicii lor.
→ În ce priveşte lărgirea, P.E.S.C. include chestiunile
referitoare la securitatea Uniunii ,,înţelegând precizarea termenilor
politicii de apărare comună care pe viitor va asigura reuşita unei
apărări comune”163. Astfel, potrivit art. 11 (J. 2. TMs.) Uniunea
stabileşte şi implementează o politică externă şi de securitate comună,
care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate.
La acestea se adaugă relaţia Uniunii Europene cu Uniunea
Europei Occidentale (U.E.O.) care este considerată de doctrină ,,un
braţ militar al U.E., care face parte integrantă a dezvoltării acesteia, în

161
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 14.
162
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 121. potrivit T. Nisa preşedintele Comisiei va fi
desemnat ca urmare a unei întruniri a Consiliului U.E, la cel mai înalt nivel, adică al şefilor de
stat şi de guvern.
163
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 14.

57
 sensul că UEO trebuie să devină, în etape, componenta de apărare a
U.E.”164.
4. 1. c. Justiţia şi Afacerile Interne (J.A.I.) – al treilea pilon al
U.E.
A treia componentă a Uniunii Europene este reprezentată de
Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (poliţiei)
considerată în doctrină ca fiind ,, în acelaşi timp corolarul inevitabil al
totalei libertăţi de circulaţie a persoanelor în Comunitate”165, prin
elaborarea unei activităţi comune a statelor membre. Formele de
cooperare interguvernamentală sunt, potrivit art. 31 (K. 3 TMs) :
informarea şi consultarea reciprocă între statele membre în cadrul
Consiliului, adoptarea de poziţii şi acţiuni comune, de către Consiliu,
elaborarea de convenţii pe care, Consiliul le va recomanda statelor
membre potrivit regulilor constituţionale ale acestora.
Acest obiectiv se atinge prevenind şi combătând criminalitatea
organizată sau de orice natură, printr-o:
- cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, autorităţile
vamale şi celelalte autorităţi competente ale statelor membre, atât
direct, cât şi prin Oficiul European de Poliţie (Europol);
- o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte
autorităţi competente ale statelor membre;
- apropierea, atât cât se impune, a normelor de drept penal ale
statelor membre (art. 29, fost K. 1. TMs.).
Statele membre consideră următoarele domenii ca fiind de
interes comun, potrivit art. 29 (K. 1 TMs.): politica de azil, regulile
referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi
exercitarea controluluila frontieră, politica de imigrare şi politica faţă
de resortisanţii din terţe ţări166, lupta împotriva toxicomaniei (în
măsura în care n-a fost acoperit de punctele 7, 8 şi 9), lupta împotriva
fraudei de dimensiune internaţională (în măsura în care n-a fost
164
La TMs. A fost anexată o Declaraţie referitoare la U.E.O.. Declaraţia subsumează două
decalaraţii, şi anume: 1. Declaraţia Belgiei, Germaniei, Olandei, Portugaliei, Marii Britanii, care
sunt membre ale U.E. O. cum şi membre ale U.E., asupra rolului U.E.O. şi asupra relaţiilor sale
cu U.E.O. şi cu Alianţa Atlantică; 2. Declaraţia Belgiei, Germaniei, Spaniei, Franţei, Italiei,
Luxemburg-ului, Olandei, Portugaliei, Marii Britanii, care sunt membre ale U.E.O., prin care
celelalte state membre ale U.E. care nu fac parte din U.E.O. sunt invitate să adere la aceasta.
165
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 14.
166
Aici se includ: condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din ţări terţe pe teritoriul
statelor membre, condiţiile de şedere ale acestora pe teritoriul statelor membre, regruparea
familială, accesul la locurile de muncă; lupta împotriva imigrării, a şederii şi a munci fără
respectarea regulilor în materie a resortisanţilor din ţări terţe pe teritoriul statelor membre.

58
 acoperit de punctele 7, 8 şi 9), cooperarea în materie civilă,
cooperarea în materie penală, cooperarea vamală, cooperarea
poliţienească. Rezultă că este vorba de patru domenii de cooperare (6,
7, 8, 9), şi cinci domenii de acţiune (1, 2, 3, 4, 5), care ar putea fi
comunitarizate167
4. 1. d. Competenţa Curţii de justiţie.
Curtea de justiţie îşi exercită competenţa în cadrul tratatelor de
origine, şi în privinţa dispoziţiilor finale.
Are competenţe limitate numai în ca cadrul pilonului ,,
cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne art. 31 (K.3.,
par. 2, pct.c).
Nu are competenţa să controleze pilonul P.E.S.C. şi Titlul I
,,Dispoziţii comune” din TMs.
4. 2. Uniunea Europeană după revizuirea Tratatului asupra
Uniunii Europene prin Tratatelede la Amsterdam şi Nisa
→ Trataul de la Amsterdam 168(semnat la 2 octombrie 1987)
care a modificat TMs. şi tratatele institutive ale C.E.:
- a adăugat Tratatului asupra Uniunii europene 13 protocoale şi
59 de declaraţii,
- iar Uniunii, extinderi ale mecanismelor comunitare existente
în sfera pilonilor şi obiective noi. Astfel:
- la primul pilon, C.E., se extinde şi se simplifică procedura
codeciziei. Competenţele comunitare se lărgesc în privinţa politicii
privind accesul la locurile de muncă, a politicii comerciale comune iar
politicile referitoare la sănătatea publică, mediu înconjurător, protecţia
consumatorilor se consolidează;
- al doilea pilon, P.E.S.C., este consolidat. Sunt întărite relaţiile
cu U.E.O., mai ales prin vocaţia Consiliului Uniunii de a lua decizii
politice referitoare la misiuni umanitare, de menţinere a păcii, misiuni
de prevenire conflictelor şi de gestiune a crizelor, adică de restabilire a
păcii169.
- al treilea pilon, a fost redus la domeniile de drept penal şi
poliţie. Dispoziţiile referitoare la cooperarea în domeniile poliţiei şi
domeniul judiciar penal, trec în primul pilon al C.E., adică în
167
A se vedea, R. Munteanu, op. cit p. 178, 179.
168
A fost publicat în JOCE n. C 340 din 10. 11. 1997, cuprinde 150 de pagini. Dispoziţiile sale ca
şi noua renumerotare a articolelor, secţiunilor şi a titlurilor, au intrat în vigoare la 1. 05. 1999, în
JOCE n. C 124/24 din 1. 05. 1999, după ratificarea de către cele 15 state semnatare.
169
Aceste misiuni sunt denumite ,,Petersburg”, a se vedea, D. Vignes, Et si Amsterdam avait fait
encore autre chose de bien: permettre de réaliser la politique de défense commune? RMC, 1999,
p. 77.

59
 competenţă comunitară, inclusiv politicile privind vizele, azilul,
imigrarea, cooperarea în materie civilă şi alte politici referitoare la
libera circulaţie a persoanelor.
Deoarece ritmul construcţiei europene nu trebuie afectat de
statele mai puţin rapide, Tratatul de la Amsterdam organizează pentru
prima dată distincţia dintre angajamentele subscrise de către statele
membre. Astfel cooperarea întărită în interiorul Comunităţilor
europene îndreptăţeşte statele membre mai ambiţioase să progreseze,
lăsând deschisă posibilitatea şi altor state membre să urmeze aceeaşi
linie de conduită170.
→ Perspectiva aderării a noi state a determinat necesitatea unor
schimbări pentru perfecţionarea şi adaptarea structurii instituţiilor
comunitare la noile realităţi. În acest context reuniunea de la Nisa
contribuind la afirmarea Comunităţilor europene pe plan mondial.
Potrivit tratatului de la Nisa171 numărul de parlamentari
europeni a fost prevăzut de 732 (T. A. prezăzuse un număr de 700).
De la 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare o nouă repartiţie a locurilor
în Parlament, pentru un număr de 535. Diferenţa până la 732 deputaţi
s-a repartizat în urma alegerilor pentru legislatura 2004-2009 (s-a
hotărât apoi ca numărul deputaţilor să fie de 786, începând cu anul
2007).
Consiliul Uniunii Europene are competenţa să aprobe statutul
deputaţilor europeni cu majoritate calificată, şi să stabilească statutul
partidelor ploitice la nivel european.
În cadrul Uniunii, s-a realizat un mecanism, original, de
echilibrare, a intereselor naţionale cu interesul comunitar.
- Reprezentarea intereselor statelor membre se materializează
prin ponderea vocilor lor în cadrul Consiliului Uniunii172. Astfel173,
Tratatul aplică un sistem care să atenueze consecinţele aderării statelor
care au o populaţie mai mică, atunci când vin în concurs cu statele cu
o populaţie mai mare, în ceea ce priveşte sistemul majorităţii calificate
în cadrul Consiliului.

170
A se vedea, Y. Lejeune (études coordonnées par), La Traité d’Amsterdam , espoirs et
déceptions, Bruylant, Buxelles, 1998. şi Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 15, şi operele
citate acolo.
171
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 02. 2001 şi a intrat în vigoare la 1. 02. 2003.A se vedea,
Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 18, 19.
172
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 17, şi operele citate acolo.
173
A se vedea, Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 57.

60
 Tratatul de la Nisa combină două sisteme de luare a deciziei:
dublarea majorităţii calificate, începând cu 1 ianuarie 2005, şi
reponderarea.
Astfel, când o decizie este luată de Consiliu, cu majoritate
calificată, un stat membru al acestuia poate solicita verificarea, dacă
statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel
puţin 62% din populaţia Uniunii. Dacă această condiţie nu este
îndeplinită, decizia nu va fi luată.
Membrii Consiliului vor avea un total de 345 voturi repartizate
în funcţie de mărimea statelor. Pragul majorităţii calificate va fi de
258 voturi (mai mare ca înainte) şi va creşte la 73, 4% când vor adera
toate statele. Drept consecinţă: se menţine egalitatea voturilor între
cele 4 state mari (Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie, câte 29
de voturi fiecare), iar Spania şi Polonia, câte 27 de voturi, Prin
urmare, 3 state mari nu vor mai putea bloca procesul decisional.
- Reprezentarea interesului general comunitar este asigurat de
către Comisia Europeană. Tratatul C.E. insistă asupra necesităţii şi
logicii independenţei membrilor săi cu privire la statele de
origine.Tratatul de la Nisa stabileşte că, începând cu 1 ianuarie 2005,
Comisia va fi compusă dintr-un naţional din fiecare stat membru
(renunţându-se la situaţia în care statele mari să propună câte doi
comisari). Prin urmare prima Comisie numită după ce Uniunea va
avea 27 de state, numărul comisarilor va fi inferior numărului total de
state membre, Consiliu va decide în acelaşi timp membrii Comisiei şi
modalităţile unei rotaţii egale a statelor în cadrul Comisiei.
Potrivit Tratatului de la Nisa preşedintele, ca şi ceilalţi membrii
ai Comisiei vor fi desemnaţi urmare a întrunirii Consiliului U.E., la
cel mai înalt nivel, al şefilor de stat şi de guvern care, după aprobarea
lor prin vot din partea Parlamentului, sunt numiţi de către Consiliu, ce
statuează cu majoritate calificată. Tratatul de la Nisa prevede
organizarea internă a instituţiei, atribuirea de resposabilităţi
comisarilor (a portofoliilor), remanierea acestora în cursul mandatului,
numirea vicepreşedintelui Comisiei şi posibilitatea demisiei unuia din
membrii săi.
- Sistemului jurisdicţional ,,modificat mai discret dar mai
profund”174, i s-a adăugat camerele jurisdicţionale, specializate în
anumite domenii, fapt, ce a determinat ca tribunalul de primă instanţă
să devină de acum înainte judecător de drept comun pentru acţiunile

A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 18,

174

61
 directe, atribuindu-se şi competenţa de a primi chestiunile prejudiciare
în anumite domenii.
Prin Tratatul de la Nisa procesul comunitar se caracterizează
prin utilizarea metodei de integrare (nu de cooperare), şi prin vocaţia
de a depăşi dimensiunea economică cu scopul de a învesti din ce în ce
mai mult în domeniul politic175.
- Metoda de integrare este simbolizată prin luarea deciziilor cu
majoritate în cadrul Consiliului (nu cu unanimitate)176. Astfel, Tratatul
de la Nisa cuprinde 27 de dispoziţii referitoare la extinderea câmpului
de utilizare a votului cu majoritate în ,,domenii considerate cheie”:
fiscalitate, politica socială şi de coeziune, azilul, şi imigrarea şi
politica comercială comună. Cu toatea acestea, se menţine
unanimitatea pentru fiscalitate, iar pentru politica de coeziune,
rezultatele sunt parţiale deoarece, trecerea la majoritate a fost amânată
pentru anul 2007.
- ,,Cooperarea întărită” face obiectul unei incontestabile
promovări prin Tratatul de la Nisa, deoarece câmpul de aplicare a
acesteia a fost extins şi la al doilea pilon al U.E – P.E.S.C..
- Vocaţia politică a Comunităţilor şi Uniunii Europene este
evidenţiată printr-o realizare şi creştere progresivă a ,,dimensiunilor”
apărării drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice
comunitare,. Astfel, în acelaşi timp, dar, în afara Conferinţei
interguveranamentale – convocată pentru februarie 2000 – a fost
elaborată o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa). Tratatul de la
Nisa, deşi prevede dotarea Uniunii cu un sistem preventiv în privinţa
încălcării drepturilor fundamentale ale omului în statele membre, nu
face nici o menţiune referitoare la Cartă. Aceasta se explică prin
autonomia politicii de apărarea a Uniunii Europene prin raportare la
Uniunea Europei Occidentale, aceasta din urmă nemaifiind
considerată ca un braţ militar al Uniunii 177.

5. 3. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

→ Uniunea Europeană trebuie analizată din prisma celor
două tratate pe care se întemeiază, T.U.E. - nou şi T.f.U.E.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană depăşeşte
cadrul conceptual - politic- dobândind prin succesiune calitatea de
175
Idem.
176

177
Ibidem, p. 19.

62
personalitate juridică a Comunităţii Europene (art. 48 T.U.E.-nou), cu
toate prerogativele ce decurg din aceast (capacitatea de reprezentare
sau de a deveni membru al unei organizaţii interanţionale).
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană nu se limitează
numai la a fi succesoarea Comunităţii Europene în privinţa a tot ceea ce
a dobândit aceasta din momentul instituirii - prin tratatele care au
modificat, adaptat şi adăugat – referitor la competenţele existente, la
relaţiile cu state terţe sau organizaţii internaţionale, la politica externă şi
de securitate comună sau la justiţie şi afaceri interne.
Prin tratatul de reformă, Uniunea:
- dobândeşte competenţe noi, sunt lărgite şi consolidate cele
existente. Astfel, din perspectiva rglementării lor, competenţele sunt178 :
exclusive, comune sau partajate, de sprijinire, coordonare sau
completare;
- dobândieşte un statut juridic nou, atât prin calitatea sa de
subiect de drept pe scena internaţională – prin acţiunea externă a
Uniunii, (potrivit Titlului V din T.U.E.-nou şi Părţii a 5-a din T. f. U.E.),
cât şi prin evoluţia Consiliului European, de la aşa numitele ,,samituri”
la caliatatea de instituţie în cadrul Uniunii.
Raportându-ne la cei trei piloni ai Uniunii Europene, prin
Tratatul de la Lisabona, desprindem următoarele:
1) - Uniunea moşteneşte o Comunitate, Comunitatea Europeană -
primul pilon al acesteia (fără Euratom), pe care o adaptează însă, unei
arhitecturi europene, compusă din 27 de state;
2) - în privinţa competenţei Uniunii în materie de P.E.S.C. (al doilea
pilon al Uniunii anterior Tratatului de la Lisabona), include toate
domeniile politicii externe, şi anume, chestiunile referitoare la securitatea
Uniunii şi la definirea unei politici de apărare comună. (Titlul V, din
T.U.E.-nou).
Este introdusă, astfel, posibilitatea unei cooperări mai strânse
între statele membre interesate în domeniul de securitate şi de apărare –
cooperararea structurată permanentă (art. 28 A, alin. 6 şi art. 28 E,
T.U.E. –nou)
P.E.S.C. este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele
membre, utilizând mijloacele naţionale şi ale Uniunii (art.13 alin. 3
T.U.E.-nou).
Curtea de Justiţie nu este competentă în domeniul P.E.S.C., cu
excepţia competenţei de a controla respectarea art. 25 B, T.U.E.-nou şi

178
A se vedea în acest sens, Competenţele Uniunii, din cadrul lucrării de faţă, Cap. 10. 3.

63
de a controla legalitatea anumitor decizii menţionate în art. 240a, par. 2,
T.f.U.E.).
P.E.S.C. face parte din acţiunea externă a Uniunii, alături de
Politica de Securitate şi de Apărare Comună - P.S. A.C. - din cadrul
T.U.E.- nou.
În acţiunea externă a Uniunii intră şi: politica comercială
comună, cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar (cooperarea
pentru dezvoltare şi cooperarea economică, financiară şi tehnică cu
ţările terţe şi ajutorul umanitar), măsurile restrictive, acordurile
internaţionale, relaţiile Uniunii cu organizaţii internaţionale, ţările terţe
şi delegaţii ale Uniunii, clauza de solidaritate (Partea a 5-a, T. f. U. E.).
3)- referitor la pilonul ,,cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală” (C.P.J., potrivit T.A., fost J.A.I., prin T.Ms.), acesta
intră în cadrul ,,Politicilor şi acţiunilor interne ale Uniunii”(partea a 3-a
T. f.U.E.), într-un ,,spaţiu de libertate, securitate şi justitţie”constituit de
Uniune, cu respectarea drepturilor funamentale inclusive ale diferitelor
sisteme de drept şi ale tradiţiilor juridice ale statelor membre (art. 61 T.
f.U.E., alin 1).
Prin urmare, Tratatul de la Lisabona constituie un plus, deşi
limitat, în transferul de suvernitate de la statele membre la Uniunea
Europeană. Astfel, Uniunea asigură absenţa controalelor asupra
persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în
domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la frontierele
externe care este întemeită pe solidaritatea între statele membre şi care
este echitabilă faţă de resortianţii statelor terţe. Apatizii sunt asimilaţi
resortisanţilor ţărilor terţe (art. 61 T. f.U.E., alin. 2).

→ Personalitatea juridică a Uniumii europene se manifestă în special

prin acţiunea acesteia pe scena internaţională, şi are la bază principiile
care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extindertea sa179.
Acţiunea externă a Uniunii urmăreşte realizarea obiectivelor
acesteia, şi anume:at
- depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi
parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţii internaţionale, regionale sau
globale (potrivit art. 10 A, par. 1, alin. 2, T.U.E.-nou);
179
Potrivit art. 10 A, aceste principii sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi
indivizibilitateadrepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane,
principiile galităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional.

64
 - desfăşoară politici comune şi acţiuni şi acţionează pentru
asigurarea unui înalt nivel de cooperare în toate domeniile relaţiilor
internaţionale (potrivit art. 10 A, par. 2, T.U.E.-nou);
În cadrul acţiunii externe Uniunea are competenţă în:
1. materie de P.E.S.C.,:
► prin definirea orientărilor generale;
►prin adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuie
întreprinse de Uniune, poziţiile care trebuie luate de Uniune,
modalităţile de punere în aplicare a acestor acţiuni şi decizii;
►prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membreprivind
orientarea politicii acestora.
În domeniul P.E.S.C., Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau
mai multe state sau organizaţii internaţionale (art. 24 T.U.E.- nou).
Parte integrantă din P.E.S.C. este P.S.A.C. Pentru punerea în
aplicare a P.S.A.C., statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi
civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În
acest scop se înfiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea
Consiliului (art. 28 A, alin. 3, par. 2).
2. în materie de politică comercială comună. În această materie
Uniunea negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe
ori organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 188 N, T.f.U.E (fost 300
T.C.E., modificat), astfel:
►acorduri în domeniul comerţului cu servicii şi al aspectelor
comerciale ale proprietăţii intelectuale, precum şi în cel al investiţiilor
directe (art. 188 C, alin. 4, par. 2);
►acorduri în domeniul comerţului cu service culturale şi
audiovizuale, în cazul în care aceste acorduririscă să aducă atingere
diversităţii culturale şi lincvistice a Uniunii (art. 188 C, alin. 4, par.3,
pct. a);
►în domeniul comerţului cu servicii sociale şi de sănătate, în
situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea
acestor servicii la nivel naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor
membre pentru prestarea acestor servicii (art. 188, alin. 4, par.3, pct.
b).180
3. în materia cooperării pentru dezvoltare. Obiectivul principal al
Uniunii în acest domeniu îl reprezintă reducerea şi, în cele din urmă,
eradicarea sărăciei (art. 188 D, T. f. U. E.). Pentru realizarea acestui
obiectiv Uniunea poate încheia cu ţările terţe şi cu organizaţiile
180
Acorduirl internaţionale din domneiul transporturilor sunt reglementate de partea a treia
,,Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”, titlu V, art. 188 N.

65
internaţionale competente orice acord util pentru realizarea obiectivelor
acesteia (prevăzute la art. 10 din T.U.E. şi la art. 188 D, T.f.U.E). În acest
sens Uniunea:
►desfăşoară acţiuni de cooperare economică, finanaciară şi
tehnică, inclusive de asistenţă, în special în domeniul financiar, cu ţări
terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare – fără a aduce atingere
celorlalte dispoziţii ale tratatelor, în special articolelor 188 D- 188G (188
H alin. 1, fost art. 181 A, modificat).
►acordă asistenţă şi ajutor populaţiei din ţările terţe, victime ale
unor catatstrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le protejeze
pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii
diferite. În acest sens acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se
completează şi se susţin reciproc (art. 188 J).
4. În domeniul măsurilor restrictive, în cazul în care se adoptă o
decizie care prevede întreruperea sau restrângerea

7. Aderarea de noi state la Uniunea Europeană

Proiectul de integrare regională prezentat în anul 1950 de către
Robert Schuman s-a adresat ,,oricărui stat European”, deşi la acesta au
subscris iniţial decât şase state – fondatoare. Tratatele institutive,
materializare a proiectului amintit – prin dispoziţiile lor au prevăzut şi
ele posibilitatea aderării.
→ Tratatul de la Mastricht a înlocuit procedurile specifice de
aderare – foarte puţin diferite, de altfel181 - la fiecare dintre cele trei
Comunităţi (art. 98 CECO, art. 237 CEE, 205 Euratom) printr-o
procedură unică de aderare la Uniunea Europeană care implică
aderarea simultană la cele trei Comunităţi.
Conform procedurilor originare de aderare la Comunităţile
Europene, cele trei tratate prevedeau că statele care doreau să devină
membre adresau, în acest sens, o cerere Consiliului, care era obligat să
solicite un aviz din partea Comisiei, înainte de pronunţarea sa în
privinţa aderării.
→ Procedura unică de aderare la U. E. care este prevăzută în
art. O din T.U.E. - devenit art. 49 T.U.E., care transpune la nivelul
U.E. art. 237 CEE din redactarea provenită din Actul Unic European
precizează:
- orice stat European care respectă principiile enunţate în art. 6
par. 1 şi care doreşte să devină membru al U.E. poate solicita acest
lucru adresând o cerere Consiliului;
181
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 23.

66
 - Consiliul se pronunţă în unanimitate după consultarea
Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, care se
pronunţă cu majoritate absolută a voturilor membrilor săi;
- dacă decizia este favorabilă, condiţiile şi adaptările pe care
această admitere le antrenează în privinţa Tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea, fac obiectul unui acord între statele membre şi
statul solicitant;
- acordul trebuie ratificat de către toate statele contractante
potrivit regulilor constituţionale din statele respective.
Cu toată simplificarea introdusă de TMs. instrumentele de
aderare ale unui stat reprezintă un ansamblu complex de acte, cu un
conţinut şi cu natură juridică diverse182
→ Condiţiile pe care un stat candidat trebuie să le îndeplinească
în vederea aderării rezultă nu numai din Tratatele institutive-
reglementate însă destul de puţin - ci şi din practica aderării de noi
state (în perioada 1969-1972 sau diferit după 1993) 183.
a. O primă condiţie a aderării este îndeplinirea criteriului
teritorial, care rezultă chiar din art. 49 T.U.E şi anume ,,orice stat
European (…) poate solicita să devină membru al Uniunii”. Prin
urmare, potrivit Tratatelor de la Roma şi de la Paris (fostul Tratat
CECO) aderarea este rezervată numai ,,statelor europene”184.

182
De exemplu, JOCE, n. C.241 din 29 august 1994, care conţine ,,Actele referitoare la aderarea
regatului Norvegiei, republicii Austria, republicii Finlanda şi regatului Suediei la Uniunea
Europeană: - actele instituţiilor comunitare, cu caracter intern al Uniunii: avizul Comisiei din 19
aprilie 1994, referitor la cererea de aderarela U.E. a republicii Austria, republicii Finlanda,
regatului Suediei şi regatului Norvegiei; rezoluţiile legislative ale Parlamentului European din 4
mai 1994, cu privire la cererea statelor candidate; decizia Consiliului U.E. din 16 mai 1994,
referitoare la admiterea regatului Norvegiei, republicii Austria, republicii Finlanda şi regatului
Suediei la Uniunea Europeană; acte cu cararcter internaţional: Tratatul de aderare semnat la 42
iunie 1994 la Corfu, dintre 12 state membre şi 4 state candidate, care trebuia ratificat; Actul
referitor la condiţiile de aderare şi la adaptările tratatelor, pe care se întemeiază U.E., nesemnat,
dar care face parte integrantă a tratatelor; Actul final al Conferinţei de aderare semnat la 24 iunie
1994 la Corfu de către 16 state, însoţit de 50 de declaraţii; Procesul- verbal de semnare al
Tratatului, semnat la Bruxelles din 26 iulie 1994, de către Secretarul general al Consiliului U.E. şi
de către Ministrul afacerilor german în numele preşedintelui Conferinţei, referitoare la aderare. La
acestea adăugăm ,,Decizia Consiliului U.E. din 1 ianuarie 1995 cu privire la adaptarea
instrumentelor referitoare la aderarea noilor state membre ale U.E. (JOCE, n. L. din 1 ianuarie
1995), care cu privire la consecinţele refuzului ratificării regatului Norvegiei; A se vedea, Guy
Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 24.
183
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 100.
184
Criteriul prevăzut în text a suscitat controverse legate de solicitarea şi a altor state care nu sunt
,,europene”, de exemplu, ţări din fosta Uniune Sovietică (Ucraina, Belarus etc.). Idem, p.100;
Cererea înaintată de Maroc în 1985 a fost respinsă, iar Turcia care şi-a depus candidatura în
1987, nu i s-a contestat caracterul de ţară europeană; A se veadea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 49.

67
 b. A doua condiţie denumită în doctrina de specialitate criteriul
tehnic înseamnă că admiterea unui nou stat membru presupune fără
îndoială o adaptare a tratatelor institutive, care nu deschide calea
unor renegocieri fundamentale a acestora185. Criteriul se exprimă în
principiul acceptării acquis-ului comunitar, care s-a desprins cu toată
evidenţa din prima lărgire a Comunităţilor. Această condiţie presupune
şi faptul că: - statele
candidate trebuie să accepte imediat tratatele şi ansamblul actelor
adoptate, în baza acestora, de către instituţiile comunitare;
- statele candidate, în baza acquis-ului comunitar, sunt obligate
să adere simultan, înainte de 2002 la cele trei Comunităţi(CE,
EURATOM, CECO), iar după acest an la cele două Comunităţi (CE,
EURATOM,).
- statelelor candidate, în condiţiile Tratatului de la Mastricht,
potrivit art. 49, li se impune aderarea globală la Uniunea Europeană,
incluzând nu numai Comunităţile Europene ci şi cele două
componente (piloni) interguvernamentale ale Uniunii (Politica externă
şi de securitate comună – P.E.S.C. şi Justiţia şi afacerile interne –
J.A.I., devenit prin Tratatul de la Amsterdam, Cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală - C.P.J.).
c. A treia condiţie cu privire la aderare vizează criteriul politic.
În preambulul Tratatului CEE, statele fondatoare invită să se alăture
eforturilor lor şi alte popoare ale Europei ,,care împărtăşesc idealurile
lor”, adică, ,,care sunt hotărâte să întărească idealurile lor de
apărare a păcii şi libertăţii”. Îndeplinirea criteriului politic, din partea
statului candidat, presupune existenţa unei forme de stat democratice,
în sensul unei organizări politice liberale. Această condiţie s-a
conturat prin luările de poziţii repetate ale instituţiilor comunitare, ca
şi prin atitudinea fără echivoc a acestora faţă de regimurile politice
totalitare, vreme îndelungată, din Grecia, Portugalia şi Spania, mai
înainte de aderarea lor la Comunităţi, în perioada în care erau state
candidate186.
d. A patra condiţie referitoare la aderare este îndeplinirea
criteriului economic. Cum integrarea a avut iniţial drept obiectiv şi
camp de cuprindere sfera economică era şi firesc să fie inclus drept
condiţie de îndeplinit pentru statele ce doresc să adere la structurile
comunitare.
185
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 24.
186
Idem, p.25

68
 Pentru statele care au aderat până în anul 1990 (în cadrul
primelor lărgiri) s-au prevăzut perioade de tranziţie, în care statele
trebuiau să îndeplinească gradual cerinţele de dezvoltare economică
generală şi sectorială necesare integrării lor pe piaţa comunitară187.
După 1990 Comunităţile europene s-au confruntat cu
numeroase cereri de aderare, venite din partea unor state, cu niveluri
de dezvoltare diferite, motiv pentru care politica comunitară în
privinţa aderării lor s-a reorientat potrivit noilor realităţi.
→ Într-o primă perioadă Comunităţile Europene au
încheiat cu statele candidate acorduri europene de asociere (potrivit
art. 238 T. CE, şi art. 206 T. EURATOM), ca etapă pregătitoare
pentru aderare188, iar ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi
de est la economia de piaţă şi statul de drept, Comunităţile europene şi
statele membre au încheiat acorduri de asociere de tip nou cu
Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria189. Aceste
,,acorduri europene” care pun în evidenţă apropierea geografică
dintre ele dintre statele respective, ca şi o interdependenţă sporită în
domeniile: economic, social financiar, cultural şi politic, reprezintă un
instrument juridic important al construcţiei europene şi al
recompunerii spaţiului european190. Ele sunt instrumente juridice
multilaterale, încheiate pe de o parte, între Comunităţile Europene
(reprezentate de Cinsiliu U.E.) şi statul candidat, şi pe de altă parte,
între acesta şi fiecare stat membru al U.E. Astfel, Acordul european
instituind o asociere între România pe de o parte, şi Comunităţile
europene pe de altă parte, intrat în vigoare la 1 februarie 1995191,
recunoaşte în preambul, că obiectivul final al României este să devină
membru al Uniunii, iar această asociere va sprijini România să
realizeze obiectivul integrării – obiectiv realizat la 1 ianuarie 2007192.
187
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 102.
188
Primul acord de asociere s-a încheiat cu Grecia la 9 iulie 1961 şi a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1962.
189
A se vedea, M Marescau, Les accords européens; analyse générale, Revue du Marché
commun et de l’Union européenne, 364/1993, p. 507-515. Pentru relaţiile Comunităţilor europene
cu ţările din Europa centrală şi de est, până la încheierea acordurilor de asociere, a se vedea, J. C.
Gautron, Les relations Communautés Europe de l’Est, Paris, Economica, 1991; citat de Roxana
Munteanu, op. cit. p. 319.
190
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 319.
191
Acordul de asociere a fost ratificat de România prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993, M.O., I,
nr. 73, din 12 aprilie 1993
192
Acordul European încheiat de România prevede în art.1 următoarele obiective ale asocierii: -să
asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să permită dezvoltarea unor
legături politice strânse; - să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii economice
armonioase între părţi, sprijinind dezvoltarea economică a României;- să asigure o bază pentru

69
 → O altă etapă a procesului de pregătire a statelor candidate la
U.E. este iniţiată de Consiliul European de la Copenhaga, din 1993
(21-22 iunie), care a stabilit un set de criterii de îndeplinit pentru
statele respective, - denumite criteriile de la Copenhaga193. Astfel,
statele trebuie:
- să aibă instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de
drept, drepturile omului şi respectarea minorităţilor (criteriu politic);
- să dispună de o economie de Piaţă funcţională în măsură să
facă faţă presiunilor concurenţiale de pe Piaţa U.E. (criteriu
economic);
- să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din
calitatea de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele
Uniunii Economice şi Monetare şi transpunerea acquis-ului comunitar.
În cadrul Consiliului European de la Copenhaga, şefii de stat şi
de guvern au declarat în mod solemn că ,,respectarea şi menţinerea
democraţiei reprezentative a drepturilor omului în fiecare din statele
membre constituie elemnte esenţiale ale apartenenţei la Comunităţi”.
Reuniunea de la Copenhaga a introdus şi un statut nou pentru
ţările candidate la procesul de integrare europeană, care consacrând un
tip de relaţii speciale între Uniune şi statele respective, de la data
reuniunii apărând în toate documentele oficiale denumirea de ,,ţări
asociate”. Aceste state au beneficiat de untratatment privilegiat în
raporturile cu Uniunea, constând în suport financiar direct şi facilităţi
economice şi comerciale. Durata acordării acestui sprijin a depins de
îndeplinirea criteriilor prezentate mai sus.
→ Consiliul european de la Essen (Germania) din 9- 10
decembrie 1994 adoptă prima strategie de preaderare (pregătire) a
ţărilor din Europa centrală şi de Est pentru aderarea lor la U.E., pentru

cooperarea economică, socială, finanaciară şi culturală; - să sprijne eforturile României de

dezvoltare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei într-o economie de piaţă şi de consolidare a
democraţie; - să stabilească instituţii adecvate pentru a face o asociere efectivă; - să asigure un
cadru pentru integrarea graduală a româniei în Comunităţi. Pentru a facilita dialogul politic şi de
specialitate dintre U.E. şi statul candidat, pentru România au fost create organe commune în acest
sens, şi anume: Consiliul de asociere (organ politic care se reauneşte la nivel ministerial şi are
drept sarcină supervizarea aplicării acordului şi promovarea dialogului politic), Comitetul de
asociere (alcătuit din trei înalţi funcţionari însărcinaţi să asisteConsiliul de asociereşi să asigure
continuitatea desfăşurării reuniunilor acestuia), Comitetul Parlamentar mixt de Asociere (ce are
drept atribuţie insituirea şi menţinerea dialogului dintre reprezentanţii parlamentului ţării
associate şi P.E., subcomitete tehnice (multidisciplinare, formate din experţi). A se vedea,
Cornelia Lefter, op. cit. p. 102-103.
193
A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni
comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 39. şi, Cornelia Lefter, op. cit. p. 101-102.

70
 ca în anul următor (în 15- 16 decembrie) la Consiliul European de la
Madrid să se introducă cel de-al patrulea criteriu referitor la
capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gesiona calitatea de
membru al Uniunii Europene.
→ În iunie 1995 Comisia Europeană a adoptat ,,Cartea albă de
pregătire ţărilor asociate în vederea integrării lor în Piaţa internă a
U.E.”.
→ În anul 1997 Comisia Europeană a publicat ,,Agenda 2000”
document care propune o strategie de preaderare, cuprinzând o nouă
abordare a problematicii şi noi instrumente de realizare a sarcinilor ce
decurg din implementarea programelor corespunzătoare. Principalul
aspect al reformei politicii de preaderare se referă la faptul că sprijinul
Uniunii Europene pentru aderare este orientat spre toate formele de
ajutor financiar, punându-se în aplicare aşa – numitele parteneriate
pentru aderare, elaborate în urma negocierilor purtate cu fiecare stat
candidat. Parteneriatele194 au reprezentat programe multianuale care
vizau finanţarea de investiţii prioritare, ajutoare pentru agricutură şi
intervenţii structurale, creşterea economică generală, respectarea
democraţiei, cooperarea culturală şi armonizarea legislaţiei. Pentru
fiecare ţară candidată în parte a existat un asemenea parteneriat,
complementar unui Program Naţional de Adoptare a Acquis-ului
comunitar (PNAA)
Strategia de preaderare s-a întemeiat, de asemenea şi pe
acorduri bilaterale europene încheiate cu ţările candidate195, care au
stabilit priorităţile pentru fiecare stat candidat, în vederea îndeplinirii
criteriilor economice şi politice inclusiv pentru resursele financiare
necesare implementării priorităţilor identificate. Înstrumentele
financiare ale strategiei de preaderare s-au materializat în ajutoare
comunitare de preaderare, de exemplu fondurile derulate prin
programele PHARE (din anul 2001 acest program s-a concentrate cu
prioritate asupra problemelor consolidării cadrului instituţional în
vederea aderării), ISPA (pentru investiţii în domeniile, transporturi şi
mediul înconjurător), SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare
rurală)

194
Parteneriatul de Aderare România- Uniunea Europeană a fost semnat la 6 decembrie 1999, în
baza Deciziei Consiliului nr. 261 din 30 martie 1998, care a stabilit principiile, priorităţile,
obiectivele immediate şi condiţiile Parteneriatului de Aderare. Finanţarea acestora este
reglementată prin Memorandumul de finanţare negociat în anul 2000.
195
Aceste acorduri s-au încheiat ca urmare a Reglementării Consiliului nr 622 din martie 1998 a
Consiliului.

71
 Prin Tratatul de la Amsterdam principiile pe care se întemeiază
Uniunea Europeană (principiile libertăţii, ale democraţiei, ale
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca şi ale
statului de drept) sunt prevăzute în art. 6 § 1 T.U.E. şi devin o condiţie
formală de aderare prevăzută expres în art. 49 T.U.E (fost O T.U.E).
6. 1. Apartenenţa la Uniunea Europeană
→ În prezent, tratatele comunitare nu prevăd ca statele ce
compun Comunităţile să-şi piardă calitatea de membre ale acestora.
Tratatele ,,tac”196 în privinţa dreptului unui stat membru de a se retrage
sau a posibilităţii de a fi exclus. Urmarea faptului că un stat membru
nu poate denunţa unilateral tratatele, coroborată cu durata nelimitată a
acestor tratate (C.E. şi EURATOM) semnifică apartenenţa definitivă
la Comunităţi. Această concluzie se explică prin chiar obiectivul
tratatelor, acela că, integrarea regională care implica în mod necesar
angajarea statelor în această acţiune se face într-o manieră ireversibilă
şi intuitu personae. Prin aceste particularităţi construcţia comunitară
se apropie se propie din ce în ce mai mult de caracteristicile specifice
lae unui stat federal197.
Interdicţia juridică pentru un stat membru de a nu se retarage în
mod unilateral din Comunităţi nu trebuie absolutizată. În primul rând
pentru că, deşi nu se retrage în mod unilateral un stat poate împidica
funcţionarea Comunităţilor, practicând ceea ce se numeşte ,,politica
scaunului gol” , adică de a refuza să participe la lucrările instituţiilor
comunitare, paralizând astfel activitatea acestora. O astfel de politică a
fost practicată de Franţa aproape 6 luni, în perioada iunie 1965 –
februarie 1966, prin faptul că nu a fost de accord cu abandonarea
regulii unanimităţii în favoarea adoptării regulii majorităţii în
adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului198.
În al doilea rand, s-a pornit de la considerentul că, dacă într-o
federaţie separarea unui stat este de neconceput, a fortiori este de
neconceput şi în cazul Comunităţilor199, iar sistemul comunitar este
suficient de suplu pentru a permite chiar ,,renegocierea” cu un stat,
Este cazul acţiunii deliberate a partidului laburist din Marea Britanie
196
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.

197
Idem.
198
A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979, p. 26.
199
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.

72
 care în 1974 în Piaţa comună a determinat în mod deliberat această
atitudine a Comunităţilor.
O situaţie specială a existat în privinţa Groenlandei, care la 1
februarie 1985 a încetat să mai facă parte din Comunităţi cărora le-a
aparţinut de la 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului Danemarcei (ca
provincie daneză). Prin Actul său de Reglementare din 1979 (Home
Rule Act) Groenlanda s-a bucurat de un statut special în Regat,
guvernul său având competenţe independente, în domeniul
pescuitului, agriculturii şi creşterii animalelor.
După dobândirea independenţei sale naţionale (1979) în 1982
locuitorii Groenlandei au hotărât prin referendum ieşirea din
Comunităţi. Această atitudine a fost determinată de localizarea
geografică izolată, în raport de celelalte state membre, de condiţiile
climatice, de particularităţile culturale ale populaţiilor sale
neeuropene, care au condus la căutarea de noi relaţii şi aranjamente,
de natură externă200. Prevederile Tratatului CEE aplicabile ţărilor şi
teritoriilor de peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste
relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi adiţionale201.
→ Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî, în
conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din
Uniune. Retragerea presupune următoarea procedură:
- statul membru care hotărăşte să se retragă notifică
intenţia sa Consiliului European;
- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază
cu statul respective un acord care stabileşte condiţiile de
retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu
Uniunea. Acordul se negociază potrivit art. 188N alin. 3 din
T.f.U.E.
- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii,
care hotărăşte cu majoritate calficată, după aprobarea
Parlamentului European.
Tratatul încetează să-şi producă efectele (să se mai aplice)
asupra statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului
de retragere sau, în absenţa unui astfel de accord, după doi ani de
la notificarea intenţiei de retragere făcută de statul respective
Consiliului European, cu o execepţie. Consiliul European, în
200
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 18.
201
A se vedea, opinia Comisiei asupra statutului Groenlandei (1983, EC Bull. 1-13) şi textul
tratatului amendat prin diferite regulamente ale Consiliului (JOCE, n. 29/1din 1 februarie 1985);
A se vedea în acest sens, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 18.

73
 accord cu statul membru , în cauză, hotărăşte în unanimitate să
prorogue acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi
al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la
dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi
ale Consiliului care privesc satatul în cauză.
Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă,
deoarece T.U.E.-nou, prevede posibilitatea pentru acesta, în caul
în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de aderare, în
conformitate cu procedura prevăzută de art. 49 (T.U.E.-nou).
1. Statutul de membru al Uniunii Europene.
În prezent, Tratatele comunitare consacră statutul de membru,
pur şi simplu (n. a.), în principiu, titular de drepturi şi obligaţii,
contrar anumitor organizaţii internaţionale (UNESCO, OMS…), care
admit membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi restrânse202.
O situaţie aparte pentru aceste Comunităţi, şi care le consacră
particularitatea este acordarea unui “regim special de asociere,, unor
state, potrivit art. 182 CE. Astfel, statele membre convin să asocieze la
Comunităţi ţările şi teritoriile neeuropene203 care întreţin relaţii
speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. Aceste
relaţii nu s-au stabilit în baza unei veritabile asocieri care să antreneze
o participare efectivă la instituţiile comunitare, ci este mai mult o
modalitate specială de extindere teritorială a tratatelor204. Scopul
asocierii este promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţîrilor şi
teritoriilor şi stabilirea unor relaţii economice strânse între ele şi
Comunităţi în ansamblul lor.
Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 310 CE (fost 238) şi
art. 206 EURATOM. Potrivit acestor texte Comunităţile pot încheia
acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale,
creând o asociere caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce,
acţiuni în comun şi proceduri speciale205. Jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a dat o definiţie largă acordului de asociere, ca find un acord
creând legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ care trebuie, cel
puţin parţial, să participle la regimul comuniatar. Un asemenea

202
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.
203
Aceste ,,ţări şi teritorii”, numite astfele de Tratatul CE, sunt enumerate în anexa II din Tratatul
CE.
204
Idem.
205
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 319

74
 accord poate comporta angajamente faţă de statele terţe în toate
domeniile acoperite de tratat206.
S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi
instaurarea progresivă a unei uniuni vamale cu Comunităţile, de
exemplu, acordurile de asociere cu Cipru şi Malta207
De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă
pregătitoare pentru aderare la Comunităţi (de exemplu, acordul cu
Grecia), sau, au fost încheiate ca acorduri de asociere de tip nou, ca
urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de
piaţă (este cazul acordurilor cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia,
România şi Bulgaria).
→ Tratatul de la Lisabona………………..vezi art310 Tf.U.E.

Capitolul III.
Definiţa, specificul şi principiile dreptului uniunii

Secţiunea. 1
Definiţia şi specificul dreptului uniunii
1. Definiţia. Dreptul uniunii reprezintă totalitatea normelor
juridice, care au, în principiu, caracter de prioritate, de efect direct
şi de aplicabilitate directă, şi care reglementează conduita statelor
membre, a persoanelor fizice şi juridice din statele membre, a
instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii însăşi.
→ Normele dreptului uniunii
Stricto sensu, normele dreptului uniunii, sunt cuprinse în208:
Tratatele institutive ale Comunităţilor Europene, convenţiile şi
protocoalele anexate lor, tratatele comunitare subsecvente, actele de
aderare ale noilor state membre (denumite drept comunitar primar sau
originar), precum şi regulile conţinute în actele adoptate de instituţiile
comunitare209 (denumite drept comunitar derivat210)
Lato sensu, normele juridice comunitare cuprind, alături de
acele prevăzute mai sus, şi regulile nescrise aplicabile în ordinea
juridică comunitară, şi anume: principiile generale de drept comune
206
CJCE, 12/86, Demirel, 30. 09. 1987; În speţă este vorba de acordul de asociere cu Turcia. A se
vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 318.
207
Acorduri de asociere întemeiate pe art. 238 C.E. cuprinzând un ajutor financiar au mai fost
încheiate cu unele state din bazinul mediteranean – Algeria, Tunis, Maroc, Egipt, Iordania, Siria
(a se vedea, JOCE, n. L. 337din 29 noiembrie 1982)
208
A se vedea, Cornelia Lefter şi bibliografia citată acolo.
209
A se vedea , Capitolul ,, Instituţiile comunitare,,
210
A se vedea, Capitolul ,,Izvoarele dreptului comunitar,,

75
 sistemelor de drept ale statelor membre, jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, regulile care-şi au temeiul juridic în relaţiile externe ale
Comunităţilor, în actele convenţionale încheiate de statele membre în
aplicarea tratatelor211.
Tratatele institutive ale Comunităţlor Europene se disting de
tratatele internaţionale clasice prin următoarele212:
- au creat instituţii independente213 de autorităţile publice
naţionale şi le-au înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ,
administrativ şi judiciar, drepturi care le-au fost transferate de la
statele membre;
- stabilesc principiile de bază care fie sunt puse în aplicare chiar
de către tratate, fie sunt implementate prin actele legislative ale
instituţiilor;
- formează un set de reguli care impun în mod direct, fără
interferenţe sau intervenţii, obligaţii, şi care dau naştere la drepturi
pentru statele membre şi pentru personae fizice şi juridice din cadrul
Comunităţilor.
→ Caracteristicile sau principiile normelor dreptului
uniunii de a fi proritare, cu efect direct, şi cu aplicabilitate directă,
le vom analiza într-un capitol ulterior
→ Destinatarii normelor dreptului uniunii
Tratatele comunitare deşi au început ca tratate internaţionale au
devenit ,, o Cartă constituţională,, a Comunităţilor214, stabilind o
ordine juridică specifică, lucru confirmat de către Curtea de Justiţie:
prin creearea unei Comunităţi pe termen nelimitat, având propriile
instituţii, propria personalitate, propriile capacităţi juridice şi de
reprezentare pe plan internaţional, şi - în mod particular – puteri
reale izvorâte din limitarea suveranităţii sau din transferul de putere de
la state către Comunitate, statele membre şi-au limitat propriile
drepturi suverane într-un număr de domenii şi au creat un corp
legislativ obligatoriu pentru cetăţenii lor şi pentru ele însele215 .
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că destinatarii
normelor de drept comunitar, pe care îi vom numi şi subiecte ale

211
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 47.
212
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p.43.
213
Potrivit art. 7 din Tratatul C.E., sarcinile încredinţate Comunităţii sunt realizate de: un
Parlament European, un Consiliu, o Comisie, o Curte de Justiţie, o Curte de Conturi.
214
CJCE, 294/83, Parti ecologiste Les Verts c. Parlement européen, Rec.1339. În speţă se are în
vedere Tratatul C.E.
215
CJCE, 6/64, Costa v. Enel, 1964, E.C.R., 585 la 593

76
 acestei ramuri de de drept sunt ,,statele membre,, , cetăţenii216,, şi
,,comunităţile,, (,,ele însele” după cum precizează hotărîrea CJCE)
Acestor subiecte li se impune o conduită specifică ,,într-o
ordine juridică diferită, ale cărei prevederi nu aparţin nici dreptului
internaţional şi nici dreptului statelor membre,,217

2. Specificul dreptului Uniunii

Întemeiat pe tratate încheiate între state suverane, dreptul
Uniunii, din punct de vedere formal, aparţine dreptului internaţional
public218. Drept urmare, normele juridice ale dreptului uniunii au luat
naştere prin voinţa suverană a statelor membre, exprimată prin tratate,
care au acceptat să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se
supună deciziilor unor instituţii supranaţionle, create de ele. Ulterior,
aceste istituţii suprastatale au creat la rândul lor norme de drept
comunitar, aplicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar.
Dreptul uniunii se diferenţiază de dreptul internaţional public
prin următoarele:
- este un drept intern al statelor membre. Tratatele
comunitare (dreptul primar) şi actele instituţiilor (dreptul derivat) fac
parte din ordinea juridică a statelor membre, având caracter prioritar
faţă de normele interne, naţionale. Normele comunitare, în principiu,
devin parte a dreptului naţional fără a fi necesară receptarea lor prin
acte normative interne219. Aceasta se realizează prin ceea ce este
specific ordinii juridice comunitare, şi anume faptul că dezvoltă un
proces de integrare, în timp ce ordinea juridică internaţională se
întemeiază în principal pe ideea de cooperare220. De altfel, C.J.C.E. a
subliniat că Tratatul C.E., spre deosebire de tratatele internaţionale
clasice, a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul
juridic al statelor membre, din momentul în care acesta intră în
vigoare şi se aplică de către organele lor de jurisdicţie221.
Într-o altă hotărâre Curtea a subliniat că ,,Tratatul (C.E.E.)
stabilind o piaţă comună şi armonizând progresiv politicile
economice ale statelor membre, a urmărit să unească pieţele naţionale

216
Avem în vedere nu numai presoanele fizice şi şi persoanele juridice
217
CMLR, Rev. 1967, 483 (Curtea Supremă Administrativă Germană).
218
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 49.
219
A se vedea, Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme., Editura
C.H.Beck, Ed.a 3-a, Bucureşti, 2007, p.96.
220
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 268-270
221
C.J.C.E., 6/64, Costa v. Enel, 1964, E.C.R.,585 la 593

77
 într-o singură piaţă, care să aibă caracteristicile unei pieţe
interne222. ,,Piaţa internă,, care este o parte a pieţei comune şi este
definită de Tratat ca ,,o zonă fără frontiere în care este asigurată libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului,,223nu
poate fi reglementată decît de un drept intern, comun al statelor
membre. Iată de ce se poate vorbi, fără a limita argumentele, că
dreptul comunitar este un drept intern a unei comunităţi de state;
- subiectele dreptului internaţional public sunt statele, în
timp ce subiectele dreptului uniunii sunt statele membre,
persoanele fizice/juridice, şi chiar instituţiile comunitare;
- în dreptul internaţional public izvorul dispoziţiilor sale sunt
tratatele care exprimă voinţa suverană a statelor semnatare. În dreptul
uniunii pe lângă dispoziţiile cuprinse în tratate care reprezintă
sursa primară a acestui drept, instituţiile - create prin tratatele
comunitare -exercită drepturi suverane provenite de la statele
membre, adoptând legislaţie în mod autonom, însă în limitele
prevăzute de tratatele comunitare224;
- curtea internaţională de Justiţie de la Haga, organ judiciar
principal al O.N.U., este competentă să soluţioneze, în principiu,
numai litigiile dintre state, competenţa ei obligatorie fiind
excepţională225.Curtea de Justiţie este o jurisdicţie internă226 a unei
comunităţi de state, angajată într-un proces de integrare, fiind investită
nu numai cu garantarea respectării dreptului uniunii, dar şi cu
garantarea unităţii de aplicare a acestuia227. Curtea de Justiţie este o
jurisdicţie internă a Uniunii, după modelul jurisdicţiilor statale –
prin persoana justiţiabililor, prin natura litigiilor care îi sunt supuse
spre soluţionare şi prin procedura după care statuează228;

C.J.C.E., 270/80, Pludor Ltd. S.a. c. Harlequin Record Schops Ltd.

222

223
Art. 14 (2) C.E.
224
C.J.C.E., 6/64, Costa v. Enel, 1964, E.C.R.,585 la 593; A se vedea, P. Moreau Defarges, Les
Institutions européennes, ed. Armand Colin, Paris, 2002, versiune tradusă în limba română - Ed
Armacord, Timişoara, 2002, p.63.
225
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional
contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.
226
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 241
227
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit Communautaire general, 8 Ed.,
Dalloz, 2001, p. 207-212; A se vedea şi Decizia Comisiei europene a drepturilor
omului din 19 ianuarie 1989 cu privire la calitatea de jurisdicţie internă a Curţii de
Justiţie de la Luxemburg raportată la art.26 din Convenţia Europeană a drepturilor
omului, în Annuaire francais du droit international, 1988, p.383, A se vedea,
Roxana Munteanu, op. cit. p. 241.

78
 3. Principiile dreptului uniunii
3. 1. Ordinea juridică a uniunii
→ Ordinea juridică reprezintă un ansamblu organizat şi
structurat de norme juridice care are propriile izvoare, propriile
organe şi proceduri apte să adopte acte, să le interpretează, să constate
şi să sancţioneze, dacă e cazul, încălcarea acestora229.
→ Ordinea juridică internă sau naţională, este în vigoare în
interiorul unei colectivităţi statale; cunoaşte o centralizare aproape
completă de funcţii prin care se creează şi se aplică dreptul; are ca
principale izvoare, constituţia şi legea, inclusiv actele unilaterale ce
provin de la puterile publice naţionale, puse în aplicare de către
organele guvernamentale şi sancţionate de instanţele judecătoreşti.
→ Ordinea juridică de drept internaţional reprezintă un
ansamblu de norme juridice, scrise sau nescrise, create în principal de
către state în relaţiile pe care le stabilesc în acest scop; se
caracterizează printr-o descentralizare accentuată de funcţii prin care
se lasă statelor controlul direct asupra - asupra organizării, asupra
sancţiunilor (……………..Vezi Aurescu

→ Ordinea juridică a uniunii reprezintă un sistem organizat de

norme juridice diversificate şi ierarhizate, dotat cu organe şi
proceduri apte de a le emite, a le interpreta, a constata şi
sancţiona încălcarea lor.
Transferul de suveranitate realizat de către statele membre
organelor/instituţiilor comunitare, în scopul instituirii, iniţial a
Comunităţilor Europene, şi ulterior, a Uniunii Europene este
considerat a avea natură ireversibilă230. În vederea respectării
principiului egalităţii de tratament, prin raportare la statele membre,
pe ansamblu Comunităţilor există o echitabilă repartizare a drepturilor
şi îndatoririlor, şi o corectă şi uniformă aplicare a actelor comunitare.
Pentru aceasta noua ordine juridică ce constituie fundamentul
Comunităţilor şi al Uniunii trebuie să se impună pe lângă sau în cadrul
ordinii juridice naţionale din fiecare stat membru231. Literatura juridică
228
A se vedea, L. Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris – Rome – Maastricht, Paris,
Dalloz, 1996, p.164-165………………………..
229
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.131
230
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.65; P.J. Kapiteyn, P. Ver Loren van Themat,
Introduction to the law of the European Communities, Ed. by L.W. Grmley, Kluwer- Deventer,
1990, p.40
231
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.66.

79
 a evocat în acest sens două caractere aparent în contrast ale ordinii
juridice comunitare232:
1) este o ordine juridică de sine stătătoare, autonomă,
independentă de diversele sisteme juridice naţionale, care presupune:
a. autonomia izvoarelor dreptului uniunii;
b. autonomia noţiunilor de drept al uniunii, în sensul că acestea
nu depind de calificările recunoscute prin dreptul naţional;
c. autonomia reglementărilor jurisdicţionale ale litigiilor prin
prin implicarea organelor de jurisdicţie ale uniunii, care au
competenţe de atribuţie;
d. autonomia normelor uniunii care nu pot fi lipsite de
eficacitate prin reguli de drept intern al statelor membre.
2) este o ordine juridică integrată în sistemul juridic din
statele membre, care priveşte următoarele aspecte:
a. subiectele de drept ale uniunii; acestea fiind, după cum am
arătat, nu numai statele ci şi persoanele (fizice/juridice);
b. organele naţionale, inclusiv instanţele naţionale (de toate
gradele) care aplică regulile dreptului comunitar; acestea trebuie să
aplice dreptul comunitar identic, în timp şi în spaţiu, fără să contrazică
unitatea şi uniformitatea regulilor comunitare.

3. 2. Ordinea juridică internă şi ordinea juridică de drept

internaţional

În privinţa raporturilor dintre dreptul naţional şi dreptul

internaţional şpublic au fost evocate de trei teorii233.
→ Primele două teorii, denumite dualiste, consideră dreptul
internaţional şi dreptul naţional ca fiind două ordini juridice separate,
independente, cu aceeaşi forţă juridică, ceea ce determină
imposibilitatea apariţiei de conflicte între ele. Pentru a se putea aplica
în dreptul intern, norma de drept internaţional trebuie transformată
într-o normă internăcare poate fi astfel modificată sau abrogată de o
normă internă ulterioară234. Această teorie nu este însă preluată în
practica generală statelor.235
232
A se vedea, J.- C. Gautron. op. cit.p.204, şi O. Manolache, op. cit. p.66.
233
A se vedea, P. Ver Loren van Themat, .......... p.1427, 1435-1437; şi H. G. Schermers, D.
Waelbroeck, Judicial, D. Waelbroeck, Judicial protectionin the European Communities, 5-th ed.,
Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer- Boston, 1992, p.79
234
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p.16; şi Gr.
Geamănu, Drept internaţional public, vol.II, E.D.P., Bucureşti, 1983, p.79
235
A se vedea, pentru detalii în acest sens, O. Manolache, op. cit. p.68.

80
 → Doctrina monistă, în ansamblu ei, este construită pe ideea că
dreptul internaţional şi cel intern formează o singură ordine juridică,
un sistem unic ale cărui norme cunosc o anumită ierarhizare236.
Această teorie are două variante, cea a primatului dreptului
intern, şi cea a primatului dreptului internaţional237. Pentru ambele
variante normele de drept internaţional, în aplicarea lor, nu sunt
asimilate cu legile interne, nefiind necesar un proces de transformare
prin măsuri legislative naţionale.238 De asemenea, constituţiile
diverselor state conţin prevederi referitoare la locul pe care îl au
normele de drept internaţional în ordinea juridică internă şi raportul
acestora cu normele de drept intern. Astfel, în constituţiile Republicii
Federale Germane, din 1949, a Franţei, din 1958, se stipulează la
modul general, supremaţia dreptului internaţional asupra celui intern.
Reguli asemănătoare se găsesc în Constituţiile Greciei şi Spaniei, în
privinţa tratatelor din domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, sau Constituţia Olandei care prevede că ,,legile în
vigoare nu vor fi aplicate dacă această aplicare este în conflict cu
prevederile tratatului…sau cu rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.
În acelaşi spirit Constituţia României în art.11 prevede că ,,Statul
roman se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună – credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte (alin.1). Tratatele
ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern (alin.
2). În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei.
,,Jurisprudenţa internaţională şi, din ce în ce mai frecvent,
jurisprudenţa internă, ca şi practca diplomatică, au confirmat
principiul conform căruia dreptul internaţional nu poate exista fără
ca primatul său în raport cu ordinea juridică naţională să nbu fie
recunoscut,,239

3. 3. Prioritatea / supremaţia dreptului uniunii

Dreptul uniunii are o forţă specifică de a se impune ca drept
comun, propriu, tuturor statelor membre240.
236
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p.16;
237
A se vedea, pentru detalii, în privinţa variantelor doctrinei moniste, Gr. Geamănu, op. cit. p.
78-79.
238
A se vedea, pentru detalii în acest sens, O. Manolache, op. cit. p.68.
239
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p.18;
240
A se vedea, Ştefan Munteanu, Integrarea europeană. O perspectivă juridico-filozofică, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.101

81
 Acest drept nu numai că se înserează în ordinea internă a
statelor membre, ci posedă o aptitudine generală de a completa
patrimoniul juridic al particularilor - drepturile subiective şi/sau
obligaţii, atât în raporturile cu alţi particulari cât şi în relaţiile cu
statul. Aceste drepturi se nasc nu numai când ele sunt expres acordate
de Tratat, 241dar şi în temeiul obligaţiilor pe care Tratatul le impune
într-un mod clar definit persoanelor precum şi statelor membre şi
instituţiilor Comunităţiilor.
Cu toate acestea, în dreptul uniunii, respectiv, în tratatele
institutive ale acesteia nu există nici o prevedere expresă care să
reglementeze problema încorporării sale în ordinea juridică naţională
a statelor membre. Numai art. 249 alin. 2 C.E. prevede referitor la
regulamente că sunt obligatorii în toate elementele lor ,,şi direct
aplicabile în toate statele membre,,. Aceste acte comunitare trebuie
aplicate ca atare de instituţiile naţionale, nefiind necesară
transformarea lor în drept naţional prin măsuri legislative interne.
Supremaţia sau prioritatea dreptului comunitar a fost consacrată
implicit prin tratatele institutive – care, prin contrast cu tratatele
internaţionale obişnuite - au creat o ordine juridică proprie,
integrată în sistemul juridic al statelor membre, din momentul
în care tratatul intră în vigoare şi pe care organele lor de
jurisdicţie sunt obligate să o aplice. Se poate afirma că, în dreptul
uniunii, monismul decurge din chiar natura Uniunii Europene242. În
spiritul doctrinei, moniste, s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie în
diversele sale hotărîri 243.
Astfel, prin Hotărârea Costa/ Enel Curtea a creat pe cale de
interpretare doctrina priorităţii dreptului uniunii:
- ,,Prin crearea unei Comunităţi(în prezent Uniune) de durată
nelimitată, având propriile ale instituţii, propria sa personalitate,
propria sa capacitate juridică şin propria capacitate de
reprezentare pe plan internaţional şi, cu deosebire, puteri reale
provenind dintr-o limitare de suveranitate ori dintr-un transfer de
puteri de la state la comunitate, statele membre şi-au limitat drepturile

241
C. 28/67, Firma Molkerey Zentrale Westfalen Lippe GmbH c. Hauptzollant Padeborn, hot.
Prelim. Din 3 aprilie 1968, în ECR,1968, 143-152 şi, în acelaşi sens, C.26/62, N.V.Algemene
Transport – en Expeditie Onderneming van Gend and Loos c. Nederland Administraţie der
belastingen, hot. prelim. din 5. 02. 1963, CML, Rep., 1963, 129-130. A se vedea şi D.Simon, Le
système juridique communautaire, p.36-37.
242
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p.19.
243
A se vedea, hot Costa/ ENEL din 15 iulie 1964, E.C.R., 585 la 594.

82
 lor suverane, deşi în domenii limitate, şi astfel nu creat un sistem
de legi care obligă pe naţionalii lor, cât şi pe le însele.
- Integrarea în dreptul fiecărei ţări membre a dispoziţiilor care
provin din sursă comunitară, şi mai general din termenii şi spiritual
tratatului, au drept corolar imposibilitatea pentru state de a face să
prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către
acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară,
care nu ar putea astfel să-i fie opozabilă.
În sprijinul caracterului prioritar al dreptului comunitar Curtea
de Justiţie a invocat şi alte argumente244 :
- principiul nediscriminării:,, Forţa executorie (obligatorie) a
dreptului comunitar cu privire la legile interne ulterioare nu poate
diferi de la un stat la altul fără să pericliteze realizarea obiectivelor
tratatului avute în vedere la articolul 10 alineat 2, sau fără a da naştere
la o discriminare interzisă de articolul 7 (abrogat prin Tratatul de la
Amsterdam),, ;
- caracterul necondiţionat al angajamentelor: ,,Obligaţiile
contractate prin Tratat nu ar fi necondiţionate, ci numai eventuale,
dacă ele ar putea fi puse în cauză prin actele legislative viitoare ale
semnatarilor;
- mecanismul derogărilor: ,,atunci cînd dreptul de a acţiona
unilateral este recunoscut statelor, aceasta se face în baza unei clause
speciale precise; iar cererile de derogare ale statelorsunt supuse unor
proceduri de autorizare care ar fi fără obiect dacă statele ar avea
posibilitatea să se sustragă obliigaţiilor lor printr-o printr-o simplă
lege;
- caracteristica regulamentelor: faptul că, potrivit art. 249 din
Tratatul C.E., regulamentele sunt obligatorii şi direct aplicabile în
fiecare stat membru, fără nici o rezervă, înseamnă că dispoziţiile
respectivelor regulamente n-ar avea nici un efect dacă un stat ar putea
în mod unilateral să-i anihileze efectele printr-un act normativ
opozabil textelor comunitare.
Curtea a precizat, pe cale de interpretare, prin intermediul unei
trimiteri prejudiciare245 în baza art. 234 C.E., că ,,dreptului izvorât
din Tratat - sursă de drept independentă - nu ar putea să i se opună,
din cauza naturii sale originale şi speciale, prevederi juridice
interne, fără a fi privat de caracterul său de drept comunitar şi
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 358-359.
244

A se vedea, Ioana Nely Militaru, Trimiterea prejudiară în faţa Curţii Europene de Justiţie,
245

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.89-92.

83
 fără a pune în discuţie baza juridică a Comunităţii însăşi.
Transferul operat de state, din ordinea lor juridică internă în beneficial
ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi obligaţiilor corespunzând
dispoziţiilor din tratat, antrenează deci o limitare definitivă a
drepturilor lor suverane împotriva căreia nu ar putea prevala un act
unilateral incompatibil cu noţiunea de Comunitate,,246. Prin urmare
trebuie să fie asigurată interpretarea uniformă a dreptului comunitar în
fiecare stat membru, în caz contrar el s-ar reduce la o simplă
construcţie teoretică, sau având un caracter facultative sau obţional ar
periclita însăşi bazele economică şi juridică ale Tratatului.
Ulterior, Curtea a evidenţiat, într-o altă hotărâre, că,, dreptul
comunitar, originar şi derivat, fac parte integrantă, cu rang de
prioritate din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din
statele membre247. În noua formulare dată de Curtea dreptul comunitar
nu se mai integrează în dreptul statelor membre ci în ,,ordinea juridică
aplicabilă pe teritoriul acestora.
Literatura juridică248 a evidenţiat şi principiul eficacităţii sau al
efectelor utile în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar
precizând în acest sens că, relaţia între prevederile Tratatului şi
măsurile direct aplicabileale instituţiilor comunitare, pe de o parte, şi
dreptul naţional al statelor membre, pe de altă parte, trebuie să fie în
aşa fel concepută încât acele prevederi şi măsuri nu numai că fac
automat inaplicabilă orice prevedere contrară din dreptul naţional
actual, dar, în măsura în care sunt parte integrantă şi au prioritate în
ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru,
împiedică adoptarea valabilă de noi măsuri legislative naţionale în
măsura în care ele ar fi incompatibile cu dispoziţiile comunitare249.
Dată fiind prioritatea dreptului comunitar ca principiu, statele membre
au obligaţia de a garanta ca legislaţia naţională să nu prezinte vreun
obstacol la deplina lui eficacitate, un stat membru care ignoră oastfel
de îndatorire ar putea fi acţionat în justiţia comunitară potrivit art. 226
C.E. (acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor
ce le revin prin Tratatele comunitare)250. Astfel că, în baza
246
CJCE, Costa/ ENEL, 15 iulie 1964, E.C.R., 585 la 594.
247
CJCE, 106/77, Simmenthal, 9. 03. 1978, Rec.629.
248
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 71.
249
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 71; şi C. 213/89, Regina c. Secrétary of State for
Transport, ex parte Factorame Ltd. and others, hot. prelim. din 19.06.1990, consid.18/23, în ECR,
1990, I, 2433.
250
A se vedea, W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish Publishing Limited,
London- Sydney,1997, p.96; şi O. Manolache, op. cit. p. 71.

84
 principiului priorităţii, regulile de drept comunitar vor face
inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare sau viitoare,
în măsura în care ar fi contrare251.
Prioritatea dreptului comunitar trebuie să se manifeste chiar şi
asupra prevederilor naţionale de ordin constituţional sau eventual,
penal252. De altfel, Constituţia României, revizuită în anul 2003253,
precizează în articolul 148 alineat 2 ,,Ca urmare a aderării,
prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum
şi celelalte reglementări comunitare cu cararcter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare,,

3. 4. Caracterul direct aplicabil al dreptului comunitar

Legat de caracterul direct aplicabil al dreptului comunitar

literatura juridică254 face distincţie între aplicabilitatea directă şi
efectul direct, evidenţiind faptul că norma direct aplicabilă are
efect direct, în timp ce norma care are efect direct nu este
întotdeauna direct aplicabilă, şi reclamă adoptarea de acte naţionale
complementare de aplicare din partea puterii legislative sau executive,
de exemplu, regulamentele ,,incomplete,, sau anumite directive.255
De asemenea, caracterul direct aplicabil al dreptului comunitar,
are două consecinţe:
a) în ceea ce priveşte statele şi autorităţile naţionale, inclusiv
tirbunalele, adică aplicabilitatea directă; şi
b) în ceea ce priveşte persoanele, adică efectul direct al dreptului
comunitar.

3. 4. a) Aplicabiliatea directă a dreptului comunitar.

Legat de acest caracter, Curtea a precizat că regulile de drept

comunitar, stabilite de tratatul însuşi sau de procedurile pe care le
instituie, se aplică de plin drept în acelaşi moment şi cu efecte
identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunităţii. 256

251
A se vedea, Hot. Trib. Suprem Spaniol din 17. 04. 1990, în REDI, vol.XLIII, nr.1/1991, p. 77.
252
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 71
253
M.Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003.
254
A se vedea, J. -C. Gautron, op. cit. p. 242-243.
255
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 76.
256
C.J.C.E., hot. Din 13. 07. 1972, Commission c. Italie, cauza 48/71

85
 Statele, autorităţile naţionale, tribunalele nu posibilitatea de a
interveni în privinţa dispoziţiilor respective
Nefiind prevăzută expres calificarea unui text ca direct
aplicabil revine Curţii de Judtiţie obligaţia de interpretare.
▪ Aplicabilitatea directă are în vederea ansamblul dreptului
comunitar, atât dreptul primar, cât şi derivat.
→ Referitor la dreptul primar, Curtea a cosiderat că tratatele
comunitare nu puteau fi lipsite de natura lor proprie printr-o asimilare
directă sau indirectă în dreptul intern, precizând că aceste tratate au
putere obligatorie prin ele înşile în ordinea juridică aplicabilă pe
teritoriul fiecăruia dintre statele membre.257Prin urmare dspoziţiile din
Tratatele comunitare au caracter direct aplicabil, sunt suficient de
clare şi precise, încât nu se impune intervenţia autorităţilor
naţionale258;
→ În privinţa dreptului comunitar derivat, acesta se impune
în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare,
receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către
autorităţile naţionale.259 Însă dispoziţiile cuprinse în actele unilaterale
ale instituţiilor se impun statelor membre în condiţii diferite.260
Între actele instituţiilor, regulamentul, potrivit art. 249 C.E.,
este singura categorie de acte pentru care tratatul prevede în mod
expres aplicabilitatea directă. În privinţa lui nu este necesară
adoptarea vreunei legislaţii suplimentare sau transformare.
Şi directivele beneficiază de aplicabilitate directă, dar, cer
măsuri naţionale de aplicare, ele se integrează numai în baza
publicării comunitare în dreptul aplicabil pe teritoriul statelor
Comunităţii.261 Prin urmare, directivele trebuie transpuse în dreptul
intern, iar problema aplicabilităţii lor directe se pune numai în cazul în
care nu au fost transpuse în termenele prevăzute. Incorecta
transpunere a directivei de către statele membre nu atrage după sine
inexistenţa juridică a respectivei directive.
În privinţa deciziilor trebuie făcută distincţia între deciziile
adresate de instituţiile comunitare statelor membre şi deciziile care au

C.J.C.E., hot. Simmenthal, din 9. 03. 1978, cauza 106/77, Rec.629; A se vedea, Roxana
257

Munteanu, op. cit. p. 344;

258
Dispoziţiile Tratatului au, după caz, efect direct integral (orizontal şi vertical) sau efect direct limitat
(numai vertical); A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.75, nota 3, cu operele citate acolo.
259
A se vedea, R. Kovar, Obsevation sur l’intensité normative des directives, în Du droit
international au droit de l’intégration, Liber amicorum Pierre Pescatore, p. 359 şi urm.
260
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 344.
261
Sunt numite acte de ,,legislaţie indirectă,,. A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 344.

86
 ca destinatari persoane fizice sau juridice. Prima categorie se
integrează în dreptul aplicabil statelor membre, ca urmare a publicării
lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene262.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar presupune că
regulile acestuia trebuie să fie pe deplin şi uniform aplicate în toate
statele membre de la data intrării în vigoare şi cît timp continuă să fie
în vigoare263.
,,Prevederile direct aplicabile sunt un izvor direct de drepturi şi
obligaţii pentru toţi cei afectaţi de ele, indiferent că sunt state sau
persoane care sunt părţi în relaţia juridică în conformitate cu dreptul
comunitar; această consecinţă priveşte orice tribunal naţional, a cărui
sarcină, ca organ al unui stat membru, este de a proteja, într-o cauză
de competenţa sa, drepturile conferite persoanelor prin dreptul
comunitar,,264. O consecinţă a aplicării dreptului comunitar este efectul
direct al acestuia265.

3. 4. b) Efectul direct al dreptului comunitar

Deşi din interpretarea textelor comunitare şi a normelor de
drept internaţional public ar rezulta că tratatele internaţionale nu pot
crea direct drepturi şi impune obligaţii persoanelor particulare, ci doar
statelor (ca subiecte de drept internaţional), jurisprudenţa comunitară
a recunoscut că statele pot adopta prin clauzele specifice ale
respectivului tratat, drepturi şi obligaţii pentru particulari, în măsură
de a fi aplicate de tribunalele naţionale266. În hotărârea sa, Van Gend
en Loos, care constituie fără îndoială decizia de referinţă pe care a
pronunţat-o în materie, Curtea se îndepărtează de soluţia tradiţională
din dreptul internaţional. Astfel, Instanţa Ccomunitară solicită
aplicabilitatea directă a art. 12 (art. 25 nou, după renumerotarea făcută
de Tratatul de la Amsterdam), potrivit căruia ,,Statele membre se
angajează să se abţină să introducă între ele, noi taxe de vamă (…) şi
să se abţină să le mărească pe cele pe care le aplică în relaţiile lor
comerciale reciproce,,. Articolul nu face deci nici o menţiune despre
particulari. Bazându-se pe concepţia internaţionalistă, mai multe
guverne, care îşi prezentaseră observaţiile, puneau în evidenţă faptul
că redactarea însăşi a art. 12 CE (25 nou), care sublinia că destinatarii
262
A se vedea infra, ,,Izvoarele dreptului comunitar,, Dreptul derivat, ,, Deciziile”.
263
A se vedea, O Manolache, op. cit. p.77
264
C. 106/77, Simmenthal SpA, cit. supra. Şi Hot. Trib. Suprem Spaniol din 17 aprilie 1990.
265
A se vedea, L. Cartou, L’Union européenne.Traités de Paris – Rome – Mastricht, Paris,
Dalloz, 2006.........p.144.
266
A se veda, C. Lefter, op. cit. p. 86; O. Manolache, op.cit. p.76.

87
 obligaţiei pe care articolul amintit o creează sunt statele –
nemenţionându-se particularii, era o dezvăluire a voinţei neechivoce a
autorilor tratatului de a nu-i conferi un efect direct. În pofida
împărtăşirii acestei teze de către unul dintre avocaţii generali, Curtea
se îndepărtează în mod deliberat de interpretarea textuală şi subiectivă
care îi este astfel propusă şi hotărăşte, dimpotrivă, în funcţie de
scopurile şi sistemul tratatului. Soluţia consacrată de către Curte este
diferită de cea care ar fi fost impusă în cazul unui tratat internaţional
obişnuit şi se găseşte în raţiunea naturii speciale a Tratatului ce
instituie C.E. Fundamentul aplicabilităţii directe constă în
particularitatea însăşi a ordinii juridice comunitare, constă în
finalitatea integrării care solicită aplicabilitatea directă a dreptului
comunitar. Pentru a demonstra aceasta, Curtea ia în considerare mai
întâi obiectivul tratatului; mai mult, reaşează în această perspectivă,
cadrul instituţional şi mai ales jurisdicţional pe care-l prevede267:
„obiectivul tratatului CE (...) este de a instaura o piaţă comună a cărei
funcţionare vizează în mod direct pe orice justiţiabili ai Comunităţii“,
iar Tratatul „constituie mai mult decât un acord care nu creează
decât obligaţii reciproce între statele contractante şi Comunitate,
constituie o nouă ordine juridică... ale cărei subiecte sunt nu
numai statele membre, ci mai ales resortisanţii lor“268. În plus,
Curtea reaminteşte că „preambulul Tratatului de la Roma se adresează
popoarelor, dincolo de guvernele naţionale, că cetăţenii ca şi statele
membre sunt afectaţi prin funcţionarea mecanismelor comunitare, şi
în fine, că individul contribuie direct la luarea deciziilor
comunitare prin participarea lui în cadrul instituţiilor
comunitare, precum Parlamentul sau Comitetul economic şi social269.
În sfârşit, Curtea invocă un argument juridic extras din art. 234 CE,
potrivit căruia această dispoziţie confirmă că statele i-au recunoscut
dreptului comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată în faţa
instanţelor naţionale.
Ea deduce de aici un veritabil principiu general: dreptul
comunitar, independent de legislaţia statelor membre, nu numai că
impune obligaţii persoanelor, dar este de asemenea, destinat să le
confere drepturi270 care devin parte a moştenirii lor juridice. Aceste
drepturi se nasc nu numai când ele sunt expres acordate de Tratat, dar
şi în virtutea obligaţiilor pe care Tratatul le impune statelor membre şi
267
CJCE, 05.02.1965, Van Gend Loos, aff. 26-62 Rec.1.
268
Idem .
269
Ibidem.

88
 instituţiilor Comunităţii271.
Destinatarul nu este deci criteriul determinant al efectelor unei
dispoziţii comunitare. Persoanele particulare – ca efect al interpretării – pot
deveni titulare de drepturi individuale chiar dacă ele nu sunt expres
desemnate ca destinatari ai unei dispoziţii comunitare.
În lumina jurisprudenţei efectul direct are intensitate variabilă în
funcţie de diferitele categorii de norme comunitare:
a) efectul direct complet, vertical şi orizontal. Astfel, drepturile
şi/sau obligaţiile pe care le generează pot fi puse în valoare atât în
raporturile particularilor cu statele membre - efect vertical- cât şi în
relaţiile dintre persoane – efect orizontal. În această categorie de
acte intră regulamentele272, deciziile adresate persoanelor273,
unele articole din Tratatul C.E. (în materie de concurenţă, liberă
circulaţie a resortisanţilor comunitari, nediscriminare), principiile
generale ale dreptului274.
b) efect direct limitat (parţial), vertical. Drepturile şi obligaţiile pot
fi invocate numai în raporturile dintre state (autorităţile statale) şi
persoane. Este cazul deciziilor adresate statelor şi, în anumite
condiţii, al directivelor, precum şi al unui mare număr de articole
din Tratat. Aceste dispoziţii conţin interdicţii sau obligaţii de a nu
face, sau impun statelor membre obligaţii de a face, iar în măsura
în care acestea din urmă sunt însoţite de un termen, efectul direct
se realizează la expirarea termenului prevăzut275. Directivele, ca şi
270
Prevederile dreptului comunitar (în speţă directivele) pot fi invocate de persoane particulare în
faţa unei instanţe naţionale contra autorităţilor statului, dacă statul respectiv nu
le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus incorect în aplicare, cu condiţia ca această prevedere să
fie clară, precisă şi necondiţionată şi să fie perfectă din punct de vedere tehnic, adică să nu
necesite în executarea ei alte concretizări din partea legislativului naţional.
271
CJCE, 5.02.1965, Van Gend en Loos, aff. 26/62, Rec.1.
272
,,Curtea a precizat că regulamentul produce efecte directe şi este, ca atare, apt să confere
particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionaleau obligaţia să le ocrotească,,. A se vedea în
acest sens, C.J.C.E. hot. din 14. 12. 1971, Politi, aff. 43/71; şi hot. din 07. o3. 1972, Marimex, aff.
84/71; şi hot. din. 17. 05 1972, Leonesio, aff. 93/71.
273
Aceste decizii generează drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau în sarcina destinatarilor,
putând crea drepturi şi pentru terţi. De exemplu, o întreprindere care ar fi victima unei înţelegeri
ilicite ar putea să se prevaleze de o decizie a Comisiei constatând o asemenea infracţiune, după
cum întreprinderile care au obţinut o decizie de scutire vor putea să o opună autorităţilor statale
cât şi altor întreprinderi. A se vedea în acest sens, R. Munteanu, op. cit. p. 352; şi R. Kovar, op.
cit.p. 26
274
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.76.
275
Pentru o listă completă a articolelor din Tratatul C.E. declarate de Curte ca având efect parţial;
a se vedea,. J. Boulouis, Droit institutionnel des Communatés européennes, 4 éd. Avec références
au Traité sur l’Union Européenne, Paris, Montchrestien, 1993, p. 245-246; şi R. Munteanu, op.
cit. p. 351.

89
 deciziile adresate staelor membre trebuie să fie clare, precise şi
complete. Prin urmare, ,,persoanele particulare pot invoca
prevederile unei directive în faţa tribunalului naţional contra
autorităţilor statului în virtutea unui efect direct vertical, dacă
statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus
incorect în aplicare, dacă dispoziţiile respective sunt suficient de
precise, necondiţionate, nefiind necesară omăsură naţională de care
să depindă luarea în considerare a acestor dispoziţii,,276. Deşi între
persoane, în principiu, directivele nu au efect, practica a recunoscut
un efect indirect orizontal, dacă invocarea acestor acte juridice sunt
în măsură să clarifice dispoziţiile dreptului naţional sau ,, să
remodeleze soluţiile oferite de acesta,,277. Efectul orizontal indirect
poate decurge şi din obligaţia judecătorului de a interpreta dreptul
naţional în spiritual directivei278.
Curtea de justiţie a semnalat cazuri în care regula naţională este
contrară unei reguli comunitare ce are efect direct279. În astfel de
situaţii judecătorul nu poate aplica dreptul naţional, Curtea precizând
că revine jurisdicţiilor naţionale să asigure protecţia juridică
decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului comunitar.
De remarcat că pentru judecător, efectul direct al regulii
comunitare, înseamnă obligaţia de a aplica aceste texte, oricare ar
fi legislaţia ţării de care aparţin.280
Aprecierea aptitudinii unei norme comunitare de a genera efecte
directe rezultă din interpretarea dreptului comunitar şi pe cale de consecinţă
din competenţa judecătorului comunitar prin intermediul mecanismului
chestiunilor prejudiciare (potrivit art. 234 C.E.)281.

3.5. Principii ce guvernează sistemul de competenţe în cadrul

Uniunii Europene

3. 5. a. Principiul competenţei de atrbuţie

276
A se vedea, O. Manolache, op.cit. p.77.
277
Idem.
278
Ibidem; W. Cairns. Op. cit.p.91-92; J. Tillotson, op. cit.p. 167-170.
279
C.J.C.E., hot. din 04. 04. 1968, aff. 34/62; hot. din 11. 12. 1973, aff.120/73; hot. din 09. 03. 1978, aff.
106/77.
280
A se vedea, L. Lecourt, L’Europe des juges, Bruxelles, Bruylant, 1976, p. 248.
281
A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p. 347.

90
 Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul
internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor
internaţionale. Principiul competenţei de atribuire instituit, la început, prin
T.C.E.E.şi confirmat ulterior prin T.C.E., în art. 5, precizează ,,Comunitatea
acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi în limitele
obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentu tratat”, iar T.Ms. prevede în
art. 5 ,,Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie şi
Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile în condiţiile şi în scopurile
prevăzute de tratatele institutive ale C.E. şi de actele succesive care le-au
modificat şi completat ulterior.
Atribuirea de competenţă - potrivit art.5 C.E. – are natura juridică a
unui transfer ireversibil, în concepţia jurisprudenţei Curţii, care precizează,
prin intermediul unei hotărîri, exemplare, în acest sens, că este vorba despre
,, o comunitate dotată cu atribuţii proprii… şi mai precis cu puteri reale
născute dintr-o limitare de competenţă sau transfer de atribuţii de la state la
Comunitate; transferul ce se realizează de la state, din ordinea lor juridică,
internă, în profitul ordinii juridice comunitare, priveşte drepturile şi
obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului, şi antrenează … o limitare
definitivă a drepturilor lor suverane”282.
Prin urmare, potrivit prevederilor Tratatului şi jurisprudenţei Curţii,
Comunităţile dispun de competenţe a căror întindere şi natură sunt fără
precedent în dreptul internaţional public283. Astfel, din această perspectivă
competenţele atribuite Comunităţilor se împart în:
- competenţe de control şi competenţe de acţiune, pe de o parte,
- competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal,
pe de altă parte.
În privinţa raporturilor dintre competenţele naţionale (ale statelor
membre) şi cele comunitare (ale instituţiilor), principiul competenţei de
atribuţie, se evidenţiază prin284:
- competenţele rezervate statelor membre,
- competenţele concurente şi
- competenţele exclusive.

282
CJCE, 6/64, Da Costa, 15. 07. 1964, Rec. 1141.
283
A se vedea, Raluca Berecea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.
304.
284
A se vedea, K. Boskovits, Le juge communautairÉe et l’articulation des compétences
normatives entre la Communauté européenne et ses États membres, Sakkoulas, Bruylant, 1999.

91
 → Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când
tratatele creează obligaţii în sarcina statelor membre, ele acordă simultan
instituţiilor comunitare, cu totul independente în raport cu acestea (în
principal, Comisiei) competenţa generală de a controla executarea lor (art.
211 C.E.)285. Într-un anumit număr de cazuri, speciale, tratatele conferă
instituţiilor comunitare o competenţă derivată, de autorizare, prin care,
autorizează, aprobă sau refuză actele adoptate de către statele membre (art.
36, 108, 109, 111, C.E.). În mod special, Comisia are resposabilitatatea de a
pune în aplicare clauza de salvgardare, autorizând statelor să deroge de la
obligaţiile lor (art. 226 C.E.E., abrogat prin T. A.).
Considerate ca fiind cele mai importante, prin intermediul acţiunilor
de acţiune, Comunităţile sunt însărcinate să ia măsurile necesare realizării
scopurilor pentru care au fost create286. Ele sunt definite de către Tratate prin
intermediul obiectivelor de atins (art. 2 C.E. şi art. 1 Euratom) şi a
categoriilor de acţiuni de întreprins (art. 3 C.E. şi art. 2 Euratom).
→ Competenţele de acţiune se exercită în domeniile în care, în mod
tradiţional sunt rezervate statelor membre. Până la Tratatul de la Maastricht,
dispoziţiile Tratatului C.E.E., ca tratat general, avea să consacre numai
competenţele generale, economice şi sociale ale Comunităţii, iar celelalte
două tratate pe cele cu caracte sectorial. După Tratatul de la Maastricht, a
intrat în competenţa de acţiune a Comunităţii, pentru viitor şi alte domenii,
de exemplu: intrarea şi circulaţia persoanelor în piaţa internă, sănătatea,
educaţia, cultura, protecţia consumatorilor, etc287.
→ Un element de originalitate al construcţiei comunitare este
determinat de exercitarea competenţei de tip internaţional şi a celei de tip
intern – statal. Competenţa internaţională a Comunităţii este evidenţiată
de288:
- puterea de informare şi consultare. De exemplu, potrivit art. 284
C.E. ,,pentru îndeplinirea sarcinilor care-i sunt conferite, deci într-o manieră
generală” Comisia este îndreptăţită ,,să culeagă” toate informaţiile şi să
procedeze la verificările necesare; sau acele dispoziţii specifice care obligă
statele membre de a informa sau de a consulta instituţiile comunitare, mai
ales înaintea adoptării măsurilor care ele consideră a fi luate (de exemplu,
art. 34 Euratom şi art. 118 C.E., în versiunea anterioară T.A.);

285
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 32.
286
Idem, p. 33.
287
Ibidem, p. 34.
288
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 34, 35.

92
 - puterea de coordonare a politicilor şi comportamentelor statelor
membre. Aceasta se exercită prin intermediul recomandărilor, care invită la
o anumită conduită, dar care ,,nu leagă” statele membre de aceasta (art. 249
C.E). Un alt exemplu, în cazul Tratatului C.E., care abilitează Comisia să
formuleze avize şi recomandări, cu privire la domeniile ce fac obiectul
Tratatului (art. 211 C.E.), sau Consiliu, în acelaşi scop (art. 37 C.E. şi art.
152 C.E.).
Coordonarea poate îmbrăca şi formă obligatorie, de exemplu, sub
forma unei directive, care leagă statele membre destinatare în privinţa
rezultatului de atins, lăsând autorităţilor naţionale libertatea în privinţa
formei şi a mijloacelor. Directiva , reprezintă prin urmere un instrument
specific de coordonare a legislaţiilor naţioanle (potrivit, art. 44 C.E., art. 47
C.E.). Un alt exempu competenţă de coordonare, se realizează, în anumite
cazuri, prin intermediul deciziilor adresate statelor membre, în aceleaşi
condiţii (art. 104 § 9 C.E.);
- puterea de control, se exercită prin intermediul actelor
neobligatorii (de exmplu, avizul Comisiei prin care se atrage atenţia asupra
riscurilor în privinţa infracţiunilor, recomandările, ce sugerează conduite,
conform cu normele de drept), sau chiar obligatorii (deciziile Comisiei în
maria autorizărilor sau a derogărilor).
Prin intermediul competenţelor de tip intern, Comunităţile dispun,
mai ales, de puterea pe care ele o exercită direct asupra cetăţenilor statelor
membre. Acestea intră în categoria competenţelor, care în mod normal, sunt
rezervate statelor, şi se exercită prin intermediul:
- regulamentului comunitar, ce reprezintă în mod evident puterea
legislativă a Comunităţii. Are caracter general, impersonal, este direct
aplicabil pe teritoriul statelor membre, dând naştere, în aceaşi timp, la
drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele membre, ci şi pentru cetăţenii lor
(art. 249 C.E );
- deciziile (adoptate de Consiliu sau Comisie) care ,,leagă”
particualrii cărora se adresează (art. 249 C.E );
- pretorului Curţii de Justiţie, deschis particularilor, care pot acţiona
în condiţii acţiunii în anulare (art. 230 C.E);

93
 - acordurilor internaţionale pe care Comunitatea le poate încheia cu
statele terţe, prin intermediul cărora creează drepturi şi obligaţii pentru
particulari şi care au forţă juridică pe teritoriul statelor membre289.
3. 5. a) 1.Tehnici de atribuire de competenţe: competenţe exprese
(explicite), competenţe subsidiare (comlementare), competenţe implicite
(de prelungire)290. Potrivit art. 5 C.E., instituţiile comunitare nu dispun
decât de competenţele care le-au fost atribuite, adică acţiunile lor pot şi
trebuie să se manifeste într-un anumit număr de domenii, limitativ
determinate prin tratat. Princiliul atribuirii de competenţe se regăseşte la
nivelul competenţei funcţionale, adică la nivelul puterilor şi mijloacelor de
acţiune acordate instituţiilor în vederea ăndeplinirii misiunilor Comunităţii
(art. 7 C.E.),,… în limitele atribuţiilor conferite prin prezentul tratat. Sunt
avute în vedere, mai ales, instrumentele cu craracter obligatoriu, în special,
ale puterii legislative, instituţiile ,,primind” numai atribuţii specifie, nu
generale (art. 249 C.E., art. 161 Euratom).
→ Competenţe exprese. Din punct de vedere formal tratatele nu
cuprind titluri sau capitole consacrate expres atribuirii de competenţe (cum
este cazul constituţiilor federale). Asemenea dispoziţii nu sunt prezente nici
în capitolele cu privire la instituţii, (în special în art. 202 C.E.sau 211C.E.)
care realizează doar ,,o vedere sintetică a puterilor Comisiei şi
Consiliului”291. Atribuirea de competenţă trebuie căutată în dispoziţiile
materiale ale tratatelor, care determină, mai mult sau mai puţin precis
diferitele acţiuni (drepturi de vamă, agricultură, etc), puteri împărţite
Consiliului, sau Comisiei ca şi formele şi condiţiile de exercitare a acestor
puteri. De asemenea, tratatele nu prezintă competenţele sub formă de
materii292, şi sub formă de obiective de atins, de acţiuni de întreprins, sau
funcţii de îndeplinit. Atribuirea de competenţă, în economia tratatelor, se
face potrivit unui demers funcţional şi într-o perspectivă prepoderent
economică293. Raţiunea metodei funcţionaliste, penru care, considerăm că,
289
A se vedea, P. Manin, À propos de l’accord instituant l’OMC et de l’accord sur les marchés
publics: la qustion de l’invocabilité des accords internationaux conclus par la Communautés
européenne, RTDE, 1997, p. 399
290
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 36, 40; şi J. A. Usher, The scope of
Community Competence . Its Recognition and Enforcement, Journal of Common Market
Studiers, n. 2, december 1985, p. 121; şi A. Tizzano, Quelques observations sur le
développement des compétences communautaires, Revue du marché unique européen , n. 4/1998,
p. 81.
291
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 36.
292
În constituţiile federale sunt prezentate pe materii, de exemplu: comerţ, monedă, justiţie civilă,
apărare, etc.Idem, p. 36.
293
Exemplu de obiectiv economic, creearea unei pieţe unice implică asemenea
competenţe....Ibidem, p. 36.

94
au optat autorii Tratatelor institutive, este lipsa unei delimitări clare între
competenţele - chiar exprese- ale Comunităţilor şi cele ale statelor membre,
motiv pentru care, în practică, întinderea, ca intensitate, a competenţelor
comunitare este foarte variabilă, în funcţie de domenii294. De exemplu:

294
Ibidem, p. 36; şi Raluca Bercea, op. cit. 306.

95
 - competenţa instituţiilor rezultă din ansamblul puterilor ce le sunt
atribuite în mod punctual şi limitativ295;
- competenţele sunt indicate de o manieră sintetică şi
cuprinzătoare296.Metoda funcţională poate conduce la câteodată chiar la un
potenţial de competenţe normative, practic nelimitate, privite totalitatea lor
297
. → Competenţe subsidiare298. Din analiza textelor tratatelor
rezultă conştientizarea de către autorii lor, că puterile conferite sub forma
atribuţiilor specifice exercitate potrivit competenţei funcţionale a
instituţiilor, nu erau suficiente pentru atingerea obiectivele prevăzute expres
prin tratate, potrivit, art. 2 şi 3 CE, art. 1 şi 2 Euratom.
În acest sens, articolele 308 C.E. şi 203 Euratom, precizează
că: ,,dacă o acţiune a Comunităţii apare necesară pentru a realiza, în
funcţionarea pieţei comune, unul din obiectivele acesteia, fără ca prezentul
tratat să fi prevăzut puterile de acţiune atribuite (unei instituţii, n.a.) în acest
scop, Consiliul, statuând în unanimitate asupra propunerii Comisiei şi după
consultarea Parlamentului, adoptă dispoziţiile potrivite (în acest scop, n.a.).
Aceste articole permit, în vederea realizării acestor obiective, extinderea
competenţei funcţionale ale instituţiilor la dimensiunile competenţei
materiale a Comunităţii.Competenţele subsidiare (sau complementare)
reprezintă, tocmai, un mijloc de a extinde competenţa funcţională a
instituţiilor comunitare la domenii de competenţă materială a
Comunităţilor. ,,Dispoziţiile potrivite” pe care Consiliu le poate lua sunt
instrumentele juridice prevăzute la art. 249 C.E. De exemplu, prin
intermediul regulamentelor, Consiliul impune, direct, obligaţii noi pentru
statele membre sau pentru particulari, conferă, exercitarea de noi puteri
instituţiilor comunitare, poate crea organe noi, şi mai ales să le confere

295
De exemplu, Competenţele conferite Comisiei şi Consiliului în scopul de a elimina obstacolele
interpuse în llibera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, pe perioada de tranziţie.
Ibidem. p. 37
296
De exmplu, competenţele conferite instituţiilor ăn materia politicilor comune. Ibidem, p. 37.
297
De exemplu, Consiliul este abilitat să procedeze, potrivit art. 94. C.E., ,,la apropierea
dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative ale statelor membre care au o incidenţă
directă asupra stabilităţii şi funcţionării pieţei comune” sau, care au ca obiect ,,stabilitatea şi
funcţionarea pieţei interne”(art. 95 C.E.). Câmpul de aplicare al acestor dispoziţii nu se
circumscriu unei materii, ci cuprind categorii de acte normative, de natură diveresă, norme:
fiscale, sociale, tehnice, alimentare, veterinare, penale, etc. Idem, p. 37; şi René Berentz, The
internal market unlimited: some observations on the legal basis of Community legislations,
Common market Law Review, 1992, p. 85.
298
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 37; şi, H. Lesguillons, Lextinsion des
compétences de la CEE par l’article 235, Afdi, 1974, p. 886; şi, G. Olmi, La place de l’article 235
CEE dans le système des attributions de compétence a la Communauté, Mélanges Dehousse,
Labor, Bruxelles et Nathan, paris, 1979, p. 279.

96
personalitate juridică299. Curtea a subliniat, în acest sens, că art. 308 C.E.
permite Consiliului ,,să ia măsurile potrivite, înclusiv, în domeniul relaţiilor
exterioare300, Consiliul putând acţiona pe calea acordurilor încheiate cu state
terţe.
Recurgerea la competenţele subsidiare este condiţionată de o serie de
301
cerinţe : acţiunea avută în vedere trebuie să tindă la îndeplinirea unuia din
obiectivele Comunităţilor; această acţiune trebuie să fie necesară pentru
realizarea obiectivului respectv (Curtea dispunând de un control limitat, în
materie), este obligatoriu ca tratatul să nu fi prevăzut competenţe de acţiune
necesare în scopul vizat (sau chiar dacă există asemenea competenţe, sunt
reduse)

299
Utilizarea art. 308 C.E. a permis numeroase acţiuni comunitare: în materie economică şi
monetară, prin creearea Fondului european de cooperare monetară (Regulamnetul din 03. 04.
1973, JOCE, nr. 89/2 din 05. 04. 1973); în materie regională, prin creearea fondului european de
dezvoltare regioanlă (Regulamnetul din 18. 03. 1975 şi din 16. 12. 1980, JOCE, nr. 73/1, din 21.
03. 1975 şi L.349/10 din 23. 12. 1980), în materie socială, prin creearea Centrului european
pentru dezvoltarea de formaţii profesionale, realizarea principiului egalităţii de tratatament între,
lucrătorii, femei şi bărbaţi (directivele, din 09. 02. 1976 şi din 19. 12. 1978, JOCE, nr. L. 39/40
din 12. 02. 1976 şi L. 6/24 din 10. 01. 1979), în materie de relaţii economice externe acordurile de
coperare cu statele terţe. A permis, de asemenea, punerea în aplicare a unor politic, în întregime,
noi, de exemplu: politica energetică (Regulamentul din 09. 11. 1973, JOCE, nr. L. 412/1 din 12.
11. 1973), politica cercetării, în afara, programelor Euratom începînd cu anul 1973, politica
mediului, de exemplu norme de calitate a apei (directivele din 12. 06. 1975 şi din 08. 12. 1975,
JOCE nr. L. 194 din 25. 07. 1975 şi L.31 din 05. 02. 1976), sau protecţia păsărilor sălbatice
(directiva din 02. 04. 1979, JOCE, nr. L. 103 din 25. 04. 1979, politica protecţiei consumatorilor
(directiva din 19. 07. 1979, JOCE, nr. L. 158/19 din 26. 06. 1979).
300
CJCE, 22/70, Comm. c/Conseil, 31.03. 1971, Rec. 263.
301
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. p. 307.

97
 → Competenţe implicite302. Dacă la început, jurisprudenţa
internaţională a recunoscut acele competenţe care nu sunt expres atribuite
dar care sunt indispensabile îndeplinirii, în modul cel mai complet a
sarcinilor conferite unor organisme internaţionale, ulterior a admis atribuirea
de noi competenţe şi funcţii în măsura în care ele sunt necesare realizării
scopurilor fixate prin actele institutive303.Şi instituţiile comunitare dispun de
competenţe nescrise, potrivit teoriei puterilor implicite, iar Curtea de Justiţie
a recunoscut expres că această teorie este valabilă şi în ordinea juridică
comunitară304, prin aplicarea ei în materie de competenţă externă a
Comunităţilor, afirmând următoarele ,, competenţa prin care îşi asumă
angajamente externe poate să rezulte nu numai dintr-o atribuţie expres
prevăzută în tratat ci, rezultă, de o manieră implicită din aceste dispoziţii”305.
Prin urmare Curtea face o paralelă între competenţa internă recunoscută
Comunităţilor şi competenţa externă a acestora, precizând că, din moment
ce, acestor organizaţii li s-a atribuit competenţa de a legifera în propria
ordine internă, sunt în mod necesar competente ca, în acelaşi domeniu să
încheie acorduri cu state terţe306.
3. 5. a) 2. Atribuirea de competenţă şi raporturile între
competenţele naţionale şi competenţele comunitare307.

302
A ese vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 40.
303
CIJ, avis, 11.04. 1949, referitor la repararea prejudiciilor suferite de către irndivid în serviciul
Naţiunilor unite, Rec. 154, p. 174.
304
CJCE, 8/55, Fédéchar, 29. 11. 1956, Rec. 291.
305
Avis, 1/76, 26. 04. 1977, Rec. 754.
306
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. 308.
307
A se vedea, J. V. Louis, Quelques réflexions sur la répartition des compétences entre la
Communauté européenne et ses États membres, Revue d’intégration européenne, Montréal, 1979,
p.355; şi E. D. Cross, Preemtion of member state law in the European Economic Community: a
frame work for analysis, Common market law review, 1992, 447.

98
 → Competenţele rezervate308 statelor membre. Potrivit principiului
competenţei de atribuire, toate competenţele neatribuite Comunităţilor sunt
rezervate statelor membre: de exemplu, art. 30 C.E., art. 296 C.E. etc.309 În
aceste domenii statele membre îşi conservă integral puterile lor, dar fără a fi
exclusă, potrivit Curţii de Justiţie310 ,, incursiunea competenţei comunitare în
suveranităţile naţionale, acolo unde este necesar, dacă se dovedeşte că din
cauza competenţelor rezervate statelor membre, efectul util al tratatului este
diminuat şi finaliatatea sa compromisă311. Astfel, ansmblul obligaţiilor
statelor membre ce rezultă din îndatorirea acestora de a colabora cu
instituţiile comunitare sunt puse în valoare şi în domeniul lor de competenţă,
rezervată statelor membre.
→ Competenţele concurente312. Competenţele atribuite Comunităţilor
sunt considerate competenţe concurente313, adică statele membre îşi conservă
competenţa de a adopta acte normative sau de a-şi asuma angajamente faţă
de state terţe prin încheierea de convenţii, atâta vreme cât şi în măsura în
care autorităţile comunitare nu au intervenit, încă, în domeniile în cauză.314
Doctrina preferă, în acest sens, folosirea sintagmei competenţe concurente,
acelora, partajate, comune sau paralele, pentru că acestea din urmă dau falsa
impresie că statele membre şi Comunităţile sunt simultan competente în
aceeaşi materie315. Ori, exercitarea efectivă a competenţei comunitare,
exclude progresiv competenţa naţională. Într-o altă formulare, statele
membre pierd posibilitatea de a lgifera în momentul intrării în vogoare a
legislaţieic comunitare316. Trataele institutive nu reglementează expres decât
un singur domeniu de competenţă concurentă, prin art.133 din Tratatul de la
Nisa, acela al politicilor comerciale comune. Referitor la exercitarea
competenţelor concurente doctrina evidenţiază următoarele ipoteze317:

308
Denumire utilizată de, Guy Isaac, Marc Blanquet, în op. cit. p. 40.
309
A ese vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 40.
310
De exemplu, politica pentru învăţământ şi formare profesională, care prin anii 1973-1974, era
de domeniu exlusiv al statelor membre. Statele membre n- ar fi putut invoca competenţa
rezervată, în materie, pentru a impune copiilor de lucrători emigranţi, beneficiari de dreptul de
sejur, unui regim discriminatoriu, referitor la stabilirea lor într-o instiuţie de învăţământ. În acest
sens a se vedea, CJCE, 9/74, Casagrande, 03. 07. 1974, Rec. 73.
311
CJCE, 30/59, Gezamenlyke Steekolenmijnen, 23. 02. 1961, Rec. 46.
312
Denumire utilizată de, Guy Isaac, Marc Blanquet, în op. cit. p. 41.
313
A se vedea, art. 72 din Constituţia R.F.G.
314
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 41.
315
A se vedea, J.- P. Jacqué, Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris, 2001, p.
118.
316
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. 318.
317
Denumire utilizată de, Guy Isaac, Marc Blanquet, în op. cit. p. 41, şi, Raluca Bercea, op. cit.
318.

99
 - competenţe comunitare neexercitate. Atâta vreme ce Comunitatea
nu a exercitat competenţa sa, statele membre sunt autorizate să menţină sau
să ia, pe plan naţional, măsurile cele mai potrivite, dar nu nelimitat, deoarece
sunt obligate să respecte stipulaţiile generale ale tratatului şi principiile
generale de drept318. De asemenea a fost evidenţiată obligaţia statelor
membre, de a utiliza orice mijloace juridice sau politice cu scopul de a
sprijini instituţiile comunitare de îndată ce au demarat proceduri prin care
tind să îşi exericte competenţa proprie şi mai ales, prin care tind să se
substituie Statelor membre, în convenţiile internaţionale la care ele sunt părţi
sau în organizaţiile internaţionale la care sunt membre319.
- competenţe comunitare exercitate parţial. Cel mai frecvent caz
întâlnit în practică este acela în care Comunităţile au început să exercite
competenţa sa într-un domeniu, dar fiind departe de a a-l finaliza prin
acţiunea prioprie, intervenţia statelor este întotdeauna posibilă. Ca şi în
cazul anterior Statele membre au îndatorirea să respecte, tratatele,
principiile generale de drept, inclusiv, obligaţia de cooperare, compatibile
cu măsurile deja luate de instituţiile comunitare, astfel încât să nu pună în
pericol obiectivele sau funcţionarea regimului deja insaturat de acestea320.

318
Idem. De exemplu, în domeniul agricol, dacă o oragnizaţie comună de piaţă n-a fost pusă în
aplicare, statele au dreptul să menţină şi să adopte măsurile naţionale în acest sector, cu condiţia
ca acestea să nu afecteze regulile de liberă circulaţie din tratat (CJCE, 68/76, Comm. c./France,
16. 03. 1977, Rec. 515; şi CJCE, 232/78, Comm. c./France, 25. 09. 1979, Rec. 2729.
319
CJCE, 3, 4, 6/76, Kramer, 14. 07. 1976, Rec. 1279.
320
Exemplul tip este acela al politicii agricole comune, în care, Comunitatea a pus în aplicare o
structură comună pentru un produs determinat, iar statele membre continuând acţiunea acesteia,
trebuie să se abţină de la orice măsură care ar putea deroga de la cea a Comunităţii (CJCE,
111/76, Van der Hazel, 18. 05. 1977, Rec. 901; şi, CJCE, 94/79, Vriend, 26. 02. 1980, rec. 327.)
Sau până la sfârşitul perioadei de tranziţie nu este posibil ca un stat membru să menţină o
structură naţională de piaţă a cărei funcţionare ar fi incompatibilă cu structura pusă în aplicare ca
eşalon de Comunitate (CJCE, 83/78, Redmond, 29. 11. 1978, Rec. 2347; şi, CJCE, 177/78, Pigs
and Bacon, 26. 06. 1979, Rec. 2161). A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, op.
cit. p. 42.

100
 - competenţe comunitare exercitate în totalitate. Din momentul în
care Comunităţile şi-au exercitat integral competenţele într-un anumit
domeniu ,,dispoziţiile adoptate de către acestea sunt exclusive faţă de orice
dispoziţii divergente ale statelor membre,,321. Prin urmare, principiul
priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional face ca dispoziţiile
naţionale contrare să fie lipsite de efecte juridice. Astfel, intervenţia
comunitară interzice statelor membre nu numai adoptarea oricărei dispoziţii
legislative divergente în materie ci şi asumarea unor angajamente,
divergente, prin încheierea de convenţii cu state terţe sau organizaţii
internaţionale322. În acest context ,,caracterul exclusiv, sau nu al competenţei
Comunităţilor nu decurge numai din dispoziţiile tratatului ci poate depinde,
în egală măsură, din intensitatea normativă a măsurilor adoptate de
instituţiile comunitare în aplicarea acestor dispoziţii, care sunt de natură a
lipsi statele membre de o competenţă pe care ele puteau să o exercite,
înainte, cu titlu tranzitoriu323. Iar încheierea de către Comunităţi a unui acord
extern interzice statelor să-şi asume anagajamente pe plan internaţional, şi să
sdopte dispoziţii legislative divergente324.
→ Competenţe exclusive325 (competenţe rezervate statelor
membre326. Curtea de Justiţie a afirmat existenţa competenţei exclusive, ale
statelor membre, în câteva domenii, dar, numai la expirarea unui anumit
termen, independent de faptul că până atunci Comunitatea şi-a exercitat
puterile, sau nu.327. Această afirmaţie a Curţii, în practică, n-a înlăturat
definitiv intevenţia naţională, deoarece, în multe cazuri, Comunitatea n-a
exercitat complet competenţa sa pâna la expirarea termenului328, iar în scopul
de a înlătura un vid juridic, statele membre au rămas abilitate să acţioneze în
materie, dar rămânând supuse, autorizării, controlului sau chiar aprobării
instituţiilor comunitare. În acest context, s-a afirmat în doctrină că, este
preferată intervenţia concurentă a statelor membre, unei competenţe
321
CJCE, 61/77, Comm. C./Irlande, 16. 02. 1978, Rec. 417.
322
De exemplu, intervenţia directivei nr. 79/409 referitoare la protecţia păsărolor sălbaice retrage
statelor membre orice competenţă externă în materie, după cum precizează considerentele
Deciziei Consiliului din 24. 06. 1982, potrivit căreia se încheie în numele Comunităţii, Convenţia
cu privire la conservarea speciilor păsărilor migratoare ce aparţin faunei sălbatice (JOCE, n. L.
210/10, 19. 07. 1982).CJCE, 22/70, Comm. C./Conseil, 31. 03. 1971, Rec. 263.
323
Avizul 2/91 al Curţii de Justiţie, 19. 02. 1993, Convention n. 170 de l’Oit: Rec. I- 1061.
324
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 42.
325
Denumire utilizată de Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 43.
326
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. 319.
327
Idem, p. 43
328
Acest lucru s-a datorat, fie carenţei instituţiilor, fie în materie de angajamente externe, pentru
că anumite state dein Europa de est nu votiau să încheie convenţii cu Comunităţile deoarece nu le
recunoşteau ca atare. Ibidem, p. 43.

101
comunitare, exercitată îngreunat, datorită unor dificultăţi de punere în
aplicare a acesteia329.
Curtea a precizat competenţa exclusivă a Comunităţilor în materia
politicilor comerciale comune şi în adoptarea măsurilor de conservare a
resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune a pescuitului.
Referitor la politicile comerciale comune, Curtea a afirmat că după
expirarea perioadei de tranziţie (01. 02. 1970), Comunitatea va exercita
competenţă exclusivă prin adoptarea măsurile convenţionale330, sau
autonome331. Politica comercială comună a fost concepută ,,în perspectiva
funcţionării pieţei comune, pentru apărarea interesului global al Comunităţii,
în interiorul căreia interesele particulare ale statelor membre trebuie să se
coordoneze reciproc,, (art. 133 C.E.). În acest sens, Curtea a precizat că
nefinalizarea politicii comerciale până la 01. 01. 1970, a dovedit ca necesară,
dacă nu o ,,redelegare” de competenţă către statele membre, cel puţin o
,,abilitare specifică din partea Comunităţii” 332. Astfel, dispozitivele ,,cadru”
ale măsurilor naţionale de aplicare, au luat iniţial forma deciziilor
Consiliului.333

329
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 43.
330
Avizul, 11. 11. 1975., 1/75, Rec. 1359.
331
CJCE, 41/76, Donckerwolcke, 15. 12. 1976, Rec. 1934.
332
Idem.
333
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 43 De exemplu, Deciziile Consiliului din
19.12. 1972., (JOCE, n. L. 299 din 31. 12. 1972) şi din 27. 03. 1975 (JOCE, n. L. 99 din 21. 02.
1975); Decizia Consiliului din 16. 12. 1969. (JOCE, n. L. 326 din 29. 12. 199).

102
 → În privinţa adoptării măsurilor de conservare a resurselor
biologice ale mării, Comunitatea va avea competenţă exclusivă, prin
utilizarea, atât a mijloacelor autonome (proprii) cât şi a angajamentelor
contractuale cu statele terţe la expirarea termenului fixat prin art. 102 al
Actului de adeziune din 1972, începând cu 01. 01. 1979334. Astfel, până la
această dată competenţele erau concurente, statele membre puteau lua, în
cadru naţional, măsurile de conservare cele mai potrivite sub rezerva
respectării dispoziţiilor de drept comunitar 335. În caz de carenţă prelungită a
Consiliului, statele membre au obligaţia de a acţiona prin adoptarea
măsurilor de conservare, de o asemenea manieră, încât să răspundă
interesului colectiv al Comunităţii336. La expirarea acestei perioade măsurile
naţionale – de conservare – în vigoare, contunuă să se aplice, statele membre
putând adduce chiar adaptări solicitate de cerinţele biologice şi tehnice.
Statele membre, în acest caz ,,nu eexercită o competenţă proprie”, ci într-un
,,cadru nou, caracterizat printr-o competenţă exclusivă a Comunităţii, statele
acţionează ca gestioar al interesului comun”, ele fiind obligate în prealabil
nu numai să consulte ci şi să obţină acordul Comisiei337.
3. 5. b) Principiul subsidiarităţii338 Principiul subsidiarităţii este un
principiu de reglare a exercitării competenţelor comunitare şi nu de atribuire
de competenţe, el nu trasează o frontieră rigidă între competenţele statelor
membre şi cele ale Comunităţii, ci permite organizarea pentru fiecare
domeniu de competenţă concurentă, un partaj, care poate varia în timp, ca
urmare a circumstanţelor şi exigenţelor obiectivelor avute în vedere.
→
Principiul a fost introdus în dreptul comunitar prin A.U.E., dar numai într-un
domeniu specific, acela al protecţiei mediului (art. 130 R par. 4 C.E.E.,
modificat prin TMs.). Astfel, acţiunea Comunităţii se impunea în această
materie, în măsura în care obiectivele avute în vedere în par. 1 al articolului
menţionat pot fi realizate mai bine la nivel comuniatar decât la nivelul
statelor membre, considerate individual.
→ Reglementarea principiului este realizată de Tratatul de la
Maastricht, în preambulul căruia se precizează că ,,statele membre se declară

334
CJCE, 3, 4 şi 6/76, Kramer, 14. 07. 1976. Rec. 1279
335
CJCE, 141/78, France c./Royaume-Uni, 04. 11. 1978, Rec. 2923.
336
CJCE, 32/79, Comm c./Royaume-Uni, 10. 07. 1980, Rec. 2403.
337
CJCE, 804/79, Comm c./Royaume-Uni, 05. 05. 1981, Rec. 1045; A se vedea în acest sens, Guy
Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 44.
338
A se vedea, Fabian Gula, op cit p. 68 şi operele citate acolo. (….) principiul subsidirităţii
exprimă voinţa individului sau a statului federal de a depinde de stat, de autorităţi numai în
măsura în care are nevoie de ajutorul acestora. Ideea este ca statul să garanteze peste tot,
acţionând foarte puţin.

103
decise să continue procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele Europei, în care deciziile vor fi luate cât mai aproape de
cetăţeni, conform principiului subsidiarităţii. Acelaşi tratat în art. 2 definind
obiectivele Uniunii Europene se referă şi la principiul subsidiarităţii, care, se
impune, la modul general, tuturor instituţiilor Uniunii.
→ În mod originar principiul subsidiarităţii este ancorat în art. 5 din
tratatul C.E. inserat de TMs., care dispune ,,Comunitatea acţionează în
limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt
încredinţate prin Tratat (par. 1). În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii,
dacât dacă, şi în măsura în care, obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot
fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre însă pot fi
realizate mai bine, la nivel comunitar, date fiind dimensiunile sau efectele
acţiunii avute în vedere (par. 2).
→ Prin Comunicarea din 17 octombrie 1992, Comisia afirmă că
principiul ,,nu determină competenţe”(acest lucru îl face Tratatul) iar
potrivit, art. 3 B (5), ,,nici nu se aplică domeniilor ce aparţin competenţei
exclusive a Comunităţii”, domenii ce nu sunt definite explicit de tratat, ceea
ce determină Comisia să facă această definire cu privire la obligaţia
Comunităţii de a acţiona şi referitor la desesizarea statelor privind dreptul
de a interveni unilateral.339
Principiul nu se aplică decât competenţelor concurente (partajate sau
rezervate-competenţe nedefinite explicit de tratat), în cadrul cărora are două
dimensiuni340:
- necesitatea intervenţiei, fie a Comunităţii fie a statelor membre, prin
compararea şi evaluarea mijloacelor şi instrumentelor de care dispun fiecare;
- eficacitatea legală, Comunitatea trebuie să reţină modul de
intervenţie care lasă mai multă libertate statelor, persoanelor fizice şi
întreprinderilor, conform, art. 3 B (5) alin. 3.
Principiul subsidiarităţii, presupune, prin urmare, două aspecte:
- Uniunea/Comunităţile are competenţa exclusivă să acţioneze
în domeniile şi în măsura obiectivelor care le sunt încredinţate în mod expres
şi evident341. În acest sens ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil şi fără
alternative342. Sub acest aspect, principiul subsidiarităţii acţionează în
domeniile politicilor agricole, a transporturilor, a concurenţei sau în
domeniul politicii comerciale comune. În acest caz intervenţia comunitară
339
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 90.
340
Idem.
341
Avizul nr. 1/75 al Curţii de Justiţie, în ECR, 1975, 1355-1363.
342
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 90.

104
este obiectivă, legal- obligatorie343;
- în domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive ale
Uniunii/Comuităţilor, în care se exercită competenţe concurente sau
partajate, respectiv, domeniile politicii sociale, sănătăţii, protecţiei
consumatorilor sau al mediului, în care statele membre, dat fiind
dimensiunile şi efectele acţiunii respective nu pot realiza obiectivele
propuse, Uniunea/Comunităţile va interveni în măsura în care aceste
obiective pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor
membre. În acest caz intervenţia comunitară are caracter de necesitate, dar
nu este nelimitată, fiind circumscrisă strict obiectivelor avute în vedere.
→ La Consiliul European de la Edinburg, din 11-12 decembrie
1992, s-a afirmat în legătură cu principiul subsidiarităţii că, în baza art. A (I)
şi art. B (2) din TMs., acest principiu constituie esenţa titlului I din tratat.
Astfel, aplicarea principiului are în vedere respectarea identităţii naţionale şi
păstrarea competenţelor naţionale, prin luarea în considarare a cetăţenilor
într-un mod mai efectiv în procesul decizional344. Cu acest prilej, s-a precizt
că art. 3 B (5) pune în lumină trei elemente principale, ce reprezintă esenţa
acestui principiu345:
- limita în acţiunea comunitară, potrivit căruia, Comunitatea
acţionează doar în limitele competenţelor încredinţate de tratat şi dacă
acţiunea are ca obiect realizarea unuia sau mai multora dintre obiectivele
sale(art. 3 B 5 alin. 1). În acest caz, competenţa naţională este regula, iar
competenţa comunitară este excepţia;
- obligativitatea acţiunii comunitare, priveşte doar competenţele
exclusive ale Comunităţii. Comunitatea este obligată să intervină dacă,
obiectivul nu poate fi realizat de o manieră suficientă printr-o acţiune a
statelor membre, considerate separate, şi dacă el poate fi realizat, mai bine,
la nivel comunitar (art. 3 B 5 alin. 2);
- natura şi intensitatea acţiunii comunitare, se pune pentru orice
acţiune comunitară, indiferent că este sau nu de domeniul competenţei
exclusive a Comunităţii. Mijloacele destinate acţiunii comunitare trebuie să
fie proporţinale cu obiectivul urmărit. Un rol esenţial în punerea în aplicarea
regulilor de mai sus revine Comsiei, care trebuie să procedeze la consultări
mai largi înainte de a propune măsuri legislative, care să justifice
conformitatea cu principiul subsidiarităţii346.

343
Idem
344
Ibidem, p. 91.
345
A se vedea pentru detalii, O. Manolache, op. cit. p. 91, 92.
346
Rolul crescut al Comisiei –în exercitarea dreptului se iniţiativă legislativă– se datorează
tratatului de la Maastricht.

105
 → Extrem de relevant în această materie este, de asemenea,
Acordul interinstituţional din 25 octombrie 1993 ,,Democraţie, transparenţă
şi subsidiaritate” care vizează procedurile de punere în aplicare a
principiului subsidiarităţii, adoptat de Parlamentul European, Consiliu şi
Comisie. Acordul întăreşte imperativul general potrivit căruia instituţiile
menţionate, pe parcursul întregii proceduri legislative, trebuie să verifice
dacă acţiunea legislativă pe care o întreprind respectă principiul
subsidiarităţii şi proporţionalităţii347.
→ Prin Rezoluţia sa din 20 aprilie 1994, Parlamentul European a
contatat că principiul subsidiarităţii a dobândit statutul de normă juridică
constrângătoare şi de rang constituţional şi că ea obligă atât instituţiile
europene cât şi statele membre.
→ În contextul preocupării pentru respectarea principiului
subsidiarităţii, în spiritul actelor menţionate anterior348 s-au conturat criteriile
de aplicare şi de control ale acestuia. Înainte de intrarea în vigoare a TMs.
(deci înainte de consacrarea principiului subsidiarităţii) Comisia, care, a fost
cel mai des incriminată pentru depăşirea constantă a competenţelor de către
Comunităţi, a făcut demersuri pentru verificarea respectării regulilor
partajului de competenţă cu instituţiile naţionale, după cum urmează349:
1. fiecare instituţie, în exercitarea competenţelor sale, veghează la
respectarea principiului subsidiarităţii;
2. aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii se face cu
respectarea dispoziţiilor generale şi a obiectivelor Tratatului, a principiilor
stabilite de Curtea de Justiţie, în condiţiile menţineriii echilibrului
instituţional şi a realizării integrale a acquis- ului comunitar;
3. principiul subsidiarităţii nu pune în cauză competenţele atribuite
Comunităţii prin Tratat, aşa cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie;
4. ambele aspecte ale subsidiarităţii trebuie să fie ntrunite;
5. forma acţiunii comunitare trebuie să fie cât mai simplă posibil
pentru realizarea obiectivului şi să dovedească o executare necesră şi
eficace; Dacă se impune măsura legiferării, directivele sunt preferabile
regulamentelor, directivelor- cadru şi măsurilor detaliate;

347
A se vedea, Raluca Bercea, op cit. p. 134. Pentru detaliile reeferitoare la procedură, a se
vedea, O. Manolache, op. cit. p. 92, 93; şi J. -M. Favret, op. cit. p. 143.
348
A se vedea, Actele menţionate în text ( A.U.E., TMs., Comunicarea Comisiei, Rezoluţia
Parlamentului European din anul 1992, Acordul interinstituţional din anul 1993, prevederile
Consiliului de la Edinburg din anul 1992) şi Concluziile Consiliului de la Birmingham din 16
octombrie anul 1992, prevederile Acordului interinstituţional din anul 1995 şi Protocolului cu
privire la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexat la Tratatul de la
Amsterdam.
349
a se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 93, 95; şi Raluca Bercea, op cit. p.334, 335.

106
 6. măsurile comunitare trebuie să lase o cât mai mare libertate
posibilă pentru decizia naţională a statelor membre, în concordanţă cu
asigurarea obiecrivului măsurii şi cu respectarea prevederilor Tratatului;
7. dacă întreprinderea vreunei acţiuni comunitare nu este posibilă ca
urmare a aplicării principiului subsidiarităţii, statele membre sunt obligate să
ia toate măsurile corespunzătoare pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor
lor (potrivit Tratatului) şi să se abţină să ia orice măsură care ar putea să
pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului. Această cerinţă se realizează
numai prin respectarea regulilor generale stabilite de art. 10 C.E.;
8. Comisia trebuie să recurgă la consultări, înainte de a face propuneri
legislative, să publice documentele cu privire la aceste consultări (cu
excepţia cazurilor de urgenţă deosebită şi confidenţialitate); de asemenea,
trebuie să motiveze pertinenţa propunerilor sale în raport de principiul
subsidiarităţii; trebuie să ţină seama de necesitatea ca orice cheltuieli
(financiare, administrative) ce revin Comunităţii, guvernelor naţionale,
autorităţilor locale, operatorilor economici şi persoanelor fizice, să fie
minime, şi proporţionale cu obiectivul de realizat; trebuie să prezinte
Consiliului European, Parlamentului şi Consiliului, un raport annual cu
privire la aplicarea art. 5, raportul trebuie trimis şi Comitetului Regiunilor şi
Comitetului Economic şi Social.
9. Parlamentul şi Consiliul trebuie să analizeze conformitatea
de principiu cu imperativele de subsidiaritate a propunerilor Comisiei.10. În
cadrul procedurilor de codecizie şi de cooperare (potrivit, art. 251 C.E.
respectiv, art. 252 C.E.), Consiliul trebuie să informeze Parlamentul cu
privire la poziţia sa referitoare la aplicarea principiului (art. 5 C.E.) în cadrul
expunerii de motive a propunerii comune. Consiliul este obligate să
detalieze, dacă este cazul, motivele pentru care consideră că o parte a
propunerii sau aceasta în întregime nu este conformă cu principiul
subsidiarităţii, respectiv cu art. 5 C. E.
11. Respectarea principiului subsidiarităţii face obiectul unei
reexaminări potrivit regulilor stabilite prin Tratatul C.E. Prin urmare,
respectarea acestui principiu, în prezent, este verificată, controlată doar
ulterior adoptării actului normative (comunitar)350. În viitor se doreşte ca
parlamentele naţionale să fie avertizate din timp de Comisia Europeană cu
privire la poiectul de act normativ care se bazează pe acest principiu.
3. 5. c. Principiul proporţionalităţii
350
,,Curtea are posibilitatea de a examina respectarea principiului subsidiarităţii la adoptarea
actelor normative comunitare şi de a anula acele prevederi care au fost adoptate cu nesocotirea
ei.” De exemplu, CJCE, 233/1994, Germania c./Parlamentul European şi Consiliul Uniunii
Europene, 1997, Rec. 1997; A se vedea pentru detalii, Fabian Gula , op. cit. p. 71

107
 → Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este cea care a introdus în
ordinea juridică comunitară principiul proporţionalităţii, pe care l-a
circumscris unui domeniu specific: protecţia operatorilor economici
împotriva prejudiciilor ce pot rezulta din reglementările comunitare351.
→ Înainte de a fi reglementat prin art. 5 alin
3 C.E., chiar şi într-o formă generală, referinţe la principiul proporţionalităţii
au fost identificate în dispoziţii diverse ale tratatelor institutive. Astfel, art.
34 C.E. stipulează că, în cadrul Politicii Agricole Comune (P.A.C.),
Consiliul trebuie să se limiteze la obiectvele prevăzute de art. 33352, sau art.
30 C.E., stipulează că atingerile legitime pe care statele membre le pot
aduce principiului liberei circulaţii a mărfurilor trebuie să fie justificate de
interesul general (adică, proporţional cu acesta), sau în materie de
concurenţă, art. 81 par. 3 care prevede ajutoarele de stat considerate
compatibile cu piaţa comună. → Principiul este reglementat
ca atare în art. 5 alin. 3 C.E., ,,Acţiuneaa Comunităţii nu trebuie să
depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului
Tratat”. Principiul proporţionalităţii are
un câmp de aplicare mai întins decît cel al subsidiarităţii, acţiunea sa
cuprinzând atât domeniul de exercitare a competenţelor concurente, cât şi
acela al competenţelor exclusive. Curtea a precizat că ,,principiul
proporţionalităţii solicită ca orice sarcină impusă destinatarilor regulilor
comunitare să fie limitată măsurii strict necesare pentru realizarea
obiectivului prevăzut în Tratat, cu cât mai puţine sacrificii posibile din partea
destinatarilor cărora li se adresează.353 Potrivit acestui principiu, mijloacele
folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor.Î mod concret,
atunci când Comunitatea are de ales între mai multe mijloace de acţiune, ea
trebuie să utilizeze , măsura cu eficacitate egală cu aceea care lasă cea mai
mare libertate statelor membre, particularilor şi întreprinderilor354. În acest
caz trebuie să se examineze cu atenţie dacă o intervenţie pe cale legislativă
(ce presupune adoptarea unui act comunitar) se dovedeşte necesară, sau dacă
alte mijloace, mai puţin constrângătoare, pot fi utilizate: recomandare,
sprijin financiar, aderarea la o convenţie ineternaţională, etc. Dacă actul

351
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 48.şi S. Néri, Le principe de
proportionnalité dans la jurisprudence de la Cour relative au droit communautaire agricole,
RTDE, 1981, p. 652.
352
Această dispoziţie a fost interpretată nu doar ca o referinţă implicită la principiul
proporţionalităţii, ci şi ca o limită de natură obiectivă a competenţei comunitare. A se vedea în
acest sens, Raluca Bercea, op. cit. p. 344; şi C.Blumann, L. Dubouis, Droit institutionnel de
l’Union européenne, Litec, Paris, 2005, 271.
353
CJCE, 265/87, Schrader, 11. 07. 1989, Rec. 2263.
354
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 48.

108
comunitar se dovedeşte indispenspensabil, conţinutul său nu trebuie să se
caracterizeze print-un ,,exces de reglementare, cu caracter constrângător”, ci
se cuvine a se da preferinţă, de exemplu, directivelor prin raportare la
regulament şi directivelor- cadru prin raportare la măsurile mai detaliate355.
În acest sens Curtea a precizat că ,,principiul
proporţionalităţii, care face parte din categoria principiilor generale ale
dreptului comunitar, reclamă ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele
a ceea ce este strict necesar realizării obiectivelor legitime urmărite prin
reglementările în cauză, iar atunci când instituţia are posibilitatea să
aleagă între mai multe măsuri, se cuvine să recurgă la cea mai puţin
constrângătoare pentru cel ce urmează să o execute (pentru destinatarul
măsurii, n.a.), iar atunci când se impun unele sarcin, acestea să nu fie
disproporţionate în raport cu scopurile vizate356.
Reamintim că Tratatul de la Amsterdam, care modifică unele
prevederi ale TMs., conţine în anexă un protocol, prin care se cere fiecărei
instituţii comunitare să vegheze în permanenţă la corecta respectare a
principiilor subsidiarităţii proporţionalităţii. Protocolul, pe lângă faptul că,
este de natură să asigure un control al respectării celor două principii,
reafirmă ideea că în activitatea lor Comunităţile Europene trebuie să lase
autorităţilor naţioanale o marjă largă de decizie, cu condiţia respectării
dispoziţiilor tratatelor institutive357, principiilor generale ale dreptului şi
acqui-ului comunitar.

Capitolul III.
Izvoarele dreptului comuniatar

1. Precizări prealabile
→ În accepţiune materială, prin izvoare de drept înţelegem
condiţiile materiale de existenţă ale societăţii, care determină
acţiunea legiuitorului sau, care dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţile practice (dacă e vorba de obicei)358, ce conduc la apariţia
normelor juridice - a dreptului.
Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiţii
materiale de existenţă ci şi al dorinţei statelor membre, ale

355
Idem.
356
CJCE, 157/96, The Queen, 05. 05. 1998, Rec. I- 2211.
357
A se vedea, Ştefan Munteanu, Integrarea euopeană. O perspectivă juridico-filozofică. Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 101.
358
A se vedea, Nicolae Popa, Mihail - Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a
dreptului, Ed a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 161.

109
 Comunităţilor Europene/Uniunii Europene ,,de a asigura o pace
durabilă între popoarele lor, concretizată în creşterea continuă a
nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea lor reciproc
avantajoasă359.
→ În accepţiune formală izvoarele dreptului reprezintă formele
de exprimare a normelor juridice, actele normative (legile, în sens
generic) în sens restrâns, obiceiul juridic, practica judecătorească şi
precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ360 şi actul
normative, în sens larg,
* În sens restrâns, din perspectivă, formală, dreptul comunitar
distinge două categorii de izvoare:
- izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul
primar sau originar), şi
- izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele
adoptate de instituţii, în aplicarea acestor tratate (dreptul secundar sau
derivat).
* În sens larg361 , din ,,izvoarele dreptului comunitar,, fac parte,
alături de tratatele institutive şi actele adoptate de instituţiile
comunitare şi:
a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară:
normele juridice care rezultă din convenţiile statelor membre încheiate
în aplicarea tratatelor comunitare, izvoare nescrise, principiile
generale de drept, jurisprudenţa Curţii de justiţie;
b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii
juridice comunitare: normele juridice care rezultă din relaţiile
exterioare ale Comunităţilor.

2. Dreptul comunitar primar

Dreptul comunitar primar este format din
a) tratatele institutive (originare) ale Comunităţilor Europene,
inclusiv cele care le modifică, le completează sau le revizuiesc;
b) alte tratate comunitare care au modificat prevederile

359
A se vedea, Conelia Lefter, op. cit. p. 52.
360
În ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub
forma contractelor colective de muncă, în care se prevăd condiţiile generale al organizării
procesului muncii într- ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiateapoi contracte
individuale de muncă. În dreptul constituţional, contractul normativ reprezintăizvor de drept în
materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. În dreptul internaţional public,
contractul normativ îmbracă forma tratatului. A se vedea pentru detalii, Nicolae Popa, Mihail-
Constantin Eremia, Simona Cristea, op. cit. p.178.
361
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 133.

110
 iniţiale al Tratatelor institutive;
c) convenţiile între statele membre362;
a) Tratatele institutive - originare sunt:
- Tratatul de la Paris care instituie C.E.C.O363., semnat la 18 aprilie
1951 intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Este însoţit de numeroase
anexe şi protocoale adiţionale ( protocoale asupra statutului Curţii de
justiţie şi asupra privilegiilor şi imunităţilor), cu aceeaşi valoare ca şi
tratatul.
- Tratatele de la Roma care instituie C.E.E. şi C.E.E.A. 364semnate la
25 martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatele sunt
însoţite de numeroase anexe şi protocoale dintre care amintim pe cel
care defineşte statutul Băncii europene de investiţii, şi protocoalele
semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 asupra privilegiilor şi
imunităţilor, asupra Curţii de Justiţie. Aceste texte au intrat în vigoare
la 14 ianuarie 1958.
→ Modificările şi completările aduse tratatelor originarere zultă
nu numai din tratate propriu-zise ci şi din acte ale instituţiilor
comunitare, de exemplu în cadrul procedurii simplificate de
revizuire365, sau în cazul actelor de natură particulară, adică a
,,deciziilor,, care impun o ratificare din partea statelor membre. Dintre
cele mai importante modificări amintim:
- Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată şi
intrată în vigoare în acelaşi timp cu tratatele de la Roma; tratatul ce
instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi
protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la
Bruxelles, la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august 1965;
- Tratatele ,, bugetare,, de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970,
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, şi de la Bruxelles din 22 iulie
1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977, prin care sporesc puterile
bugetare ale Parlamentului European.
362
A se vedea, Hauschild, L’importance des conventions communautaires pour la création d’un
droit communautaires, RTDE, 1975; şi Louis Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris –
Rome – Maastricht, ed.vi-a, Dalloz, Paris, 2006 p.131 et. suiv.
363
În continuare îl vom folosi în text, prescurtat, T. C.E.C.O.
364
În continuare le vom folosi în text, prescurtat, T.C.E.E., respectiv, T.C.E.E.A.
365
Este vorba despre o revizuire pur comunitară, care evită faza diplomatică. Această procedură
simplificată, în T.C.E.C.O. se realiza cu intervenţia Curţii de Justiţie. În cadrul T.C.E.E. şi
T.C.E.E.A. se impune numai o decizie unanimă a Consiliului, asupra propunerii Comisiei şi după
avizul Parlamentului (art. 76, 85, 90 C.E.E.A., 32 § 3 C.E., 80 § 2 C.E., 149 C.E., 221 C.E., 222
C.E.), asupra propunerii Curţii de Justiţie după consultarea Comisiei şi Parlamentului (art.226 şi
245 alin. 2 C.E. , sau asupra recomandării B.C.E. şi avizul conform al Parlamentului (art.107 § 5
C.E.)

111
 - Decizia cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin
resursele proprii ale Comunităţilor, în baza art. 269 C.E. şi 173
C.E.E.A., intrată în vigoare 1 ianuarie 1971, înlocuită prin decizia
referitoare la sistemul de resurse proprii din 29 septembrie 2000366;
decizia din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea reprezentanţilor
Parlamentului European referitoare la votul universal direct (in baza
art. 190 C.E), care a făcut obiectul unei adoptări de către statele
membre, în conformitate cu regulile constituţionale respective.
Deciziile cu privire la resursele proprii, ca şi celelalte decizii amintite,
sunt asimilate Tratatelor instuitutive, deorece Curtea de Justiţie a decis
că natura unui act nu depinde de forma sau denumirea sa, ci de
conţinutul său. Aceste decizii privesc chiar conţinutul Tratatului deşi
denumirea lor nu corespunde conţinutului lor.
- actele de aderare367 ale statelor care au devenit membre ale
Comunităţilor, constituie surse de drept comunitar primar368; Curtea de
Justiţie a precizat în acest sens că ,,Aderarea noilor state membre se
realizează prin acte care au valoare de drept primar şi care pot
modifica în oricare domeniu dreptul comunitar,,369
b) Alte tratate care modifică Tratatele institutive sunt: Actul
unic European (A.U.E.), semnat la Luxemburg şi la Haga din 17 şi 28
februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987370; Tratatul asupra
Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la Mastricht la 7 februarie 1992;
Tratatul de la Amsterdam (T.A.) semnat la 2 octombrie 1997; Tratatul
de la Nisa.
Aceste tratate nu constituie drept comunitar asimilabil
tratatelor comunitare institutive decât în privinţa acelor dispoziţii care
modifică tratatele comunitare, de exemplu, Titlurile II, III, IV, şi VII
din T.U.E. În schimb alte dispoziţii din titlurile V şi VI, ce corespund
celui de-al 2-lea şi al 3-lea pilon, relifează categoria dreptului

366
J.O.C.E. n. L 253/42 din 07. 10. 2000
367
Acestea conţin dispoziţii instituţionale care au fost deja integrate în tratatele comunitare , de
exemplu, modificarea ponderii voturilor în cadrul Consiliului, modificarea compunerii
instituţiilor şi a organelor comunitare: A sevedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu,
Dreptul european al concurenţei. Înţelegerile între întreprinderi. Reguli generale., Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2001, p.57.
368
Asupra condiţiilor şi limitelor în care actele de aderare conferă valoare de drept comunitar
primar anumitor dispoziţii de drept derivat, a se vedea, C.J.C.E., 28. 04. 1988, S.A. Laissa, aff.
Jtes. 31 et 35/86, Rec. 2285, A se vedea şi, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 133.
369
A se vedea, O. Ţinca, Drept comunitar general, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1999, p. 51………………………………………………………………
370
J.O.C.E. n. L.169 din 29 iunie 1987

112
 comunitar complementar371. Tratatul de la Amsterdam este structurat
pe trei părţi. Prima parte conţine ,,modificări de fond,, aduse T.U.E. şi
celor trei tartate comunitare (institutive). A doua parte realizează o
,,simplificare,, a tratatelor comunitare, cuprinzând anexe şi protocoale
cu scopul de a înlătura dispoziţiile caduce şi pentru a adapta textul
anumitor dispoziţii. Se prevede, de asemenea, abrogarea Convenţiei
din 25 martie 1957 cu privire la anumite instituţii commune şi a
tartatului de fuziune din 8 aprilie 1965 şi înlocuirea lor cu art. 9 din
Taratatul de la Amstedam. Datorită operaţiei de simplificare s-a decis
renumerotarea completă a T.C.E. şi a T.U.E., deoarece ca urmarea
revizuirii decisă la Amsterdam, şi în special datorită simplificării ,
prezentarea T.C.E. devenea tot mai neclară. Astfel, potrivit art. 12 par.
1 din T.A., articolele, titlurile, secţiunile din T.U.E. şi din T.C.E.,
astfel cum au fost modificateprin dispoziţiile T.A, sunt renumerotate
conform tabelelor de echivalenţe figurând în anexa din Tratat, care
face parte integrantă din acesta372.
→ Raporturile dintre tratatele institutive. Autonomia
tratatelor institutive.
Deşi, prin Convenţia cu privire la anumite instituţii comune
(Roma, 1957), şi prin Tratatul de fuziune a executivelor (Bruxelles,
1965), instituţiile sunt comune, aceastea îşi execită atribuţiile în
cadrul fiecărei comunităţi, potrivit dispoziţiilor din fiecare tratat.
Raporturile reciproce dintre tratatele institutive sunt guvernate
de art. 305 C.E., care, potrivit regulilor de drept internaţional,
stipulează că dispoziţiile Tratatului C.E. – tratat general, nu
modifică pe cele ale Tratatului C.E.C.O.373 şi nu derogă de la
stipulaţiile Tratatului C.E.E.A. - tratate speciale.374
Raporturile dintre tratate le putem prezenta astfel:
- dispoziţiile specifice ale Tratatului C.E.E.A. - tratat special, de
integrare sectorială – au prioritate faţă de dispoziţiile Tratatului C.E.-
tratat general, care acoperă toate activităţile economice (inclusiv piaţa
energiei atomice) ;
- în cazul unei lacune în Tratatul C.E.E.A - tratat special - se
aplică dispoziţiile Tratatului C.E. şi dreptul derivat corespunzător
acestui tratat.
371
A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 135. Sunt numite şi tratate
compozite.
372
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 53-59.
373
Deşi a ieşit din vigoare, vom face referire şi la T.C.E.C.O., pentru că, numai din punct de
vedere istoric se înţelege mai bine ansamblul izvoarelor dreptului comunitar şi raporturile dintre.
374
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 135.

113
 Curtea de Justiţie a încercat să atenueze
independenţa/autonomia tratatelor, făcând să prevaleze o mai mare
armonizare în interpretarea dispoziţiilor lor ,,considerând că Tratatul
C.E. este o normă fundamentală în lumina căruia celelalte tratate
trebuie sistematic interpretate.375 Astfel, atunci cînd se constată că
dispoziţiile din Tratatul C.E.E.A. cu privire la Piaţa comună a
produselor nucleare au caracter sumar, ,,acestea trebuie reintegrate din
perspectiva Tratatului C.E.,, ceea ce nu este alteceva decît ,,aplicarea
la un domeniu înalt specializat (cum este Piaţa nucleară, n.a.) a
concepţiilor juridice care inspiră structura pieţei comune în general,,376
→ Structura tratatelor institutive.
Structura tratatelor institutive este aproape identică, cuprinzând
patru categorii de clauze377: preambul şi clauze de început, clauze
instituţionale, caluze materiale, clauze finale.
→ În preambul şi în clauzele de început sunt enunţate:
- în termini similari, scopurile etice şi politice care au animat
şefii statelor fondatoare
- scopurile socio-economice proprii fiecărui tratat comunitar
( art. 2 şi 3 C.E.C.O., şi C.E. şi ! şi 2 C.E.E.A.)
Ansamblul acestor dispoziţii cuprind obiective şi principii cu
caracter general, despre care Curtea de Justiţie n-a ezitat să
precizeze, că au aceeaşi forţă juridică ca orice alte dispoziţii din
Tratat, adică efect direct378, şi că, referirindu-se la art. 2 T.C.E.,
câmpul de aplicare al Tratatului este limitat la activităţile economice
379
.Tratatul nu stabileşte o ierarhie a obiectivelor fundamentale,
menţionează însă că au caracter imperative. Din această perspectivă
Curtea de Justiţie a arătat că incapacitatea unei instituţii comunitare de
a realiza în termen unul din aceste obiective (de exemplu, politica
agricolă) nu va legitima invocarea necunoaşterii unui alt obiectiv
(libera circulaţie a produselor)380

375
Idem
376
14 . 11. 1978, délibération 1/1978, Rec.2151 et JDI 1979. 929.
377
A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 136; objectifs P. Pescatore,
Les objectifs de la Communauté européenne comme principes d’interprétation dans la
jurisprudence de la Cour de Justice, Mélanges Ganshof van der Meersch, p.325
378
De exemplu, C.J.C.E., a invocat preambului Tratatului C.E.E. drept bază legală pentru a
explica principiul efectului direct al dreptului comunitar, în cauza Van Gend en Loos din 05. 02.
1963, aff. 26/62; A se vedea, C. Lefter, op. cit. p. 56; şi Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.
136;
379
C.J.C.E., 12. 12. 1974, Walrave, aff..36/74, Rec.74
380
C.J.C.E., 10. 12. 1974, Charmasson , aff. 48/74.

114
 → Clauzele instituţionale care formează ,,sistemul
instituţional,, al Comunităţilor sunt descrise în prima parte, astfel:
baza Comunităţilor, organizarea, funcţionarea şi competenţele
instituţiilor, finanţele, funcţia publică, relaţiile exterioare. Cu privire la
aceste clauze Curtea a utilizat termenii ,, constituţie,, - cu referire
specială la Tratatul C.E381- şi ,,cartă constituţională,,382.
Este de remarcat o reducere al caracterului supranaţional al
sistemul instituţional al Tratatelor C.E.E.şi C.E.E.A. faţă de sistemul
C.E.C.O., de exemplu, cu privire la atribuţiile Comisiei, la acţiunile ce
se derulează în faţa Curţii de Justiţie
→ Clauzele materiale383. Cea mai mare parte a clauzelor din
tratate definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru
T. C.E.E.A.), pe care ele însele le-au instiuit. Astfel, din punct de
vedere al tehnicii juridice folosite în redactarea clauzelor materiale
distingem două tratate speciale, numite şi tratate de integrare
sectorială - T.C.E.C.O. şi T.C.E.E.A.- şi un tratat- cadru- T.C.E.384
Tratatul C.E.C.O. conţinea o codificare completă şi detaliată a
regimului aplicabil statelor membre şi întreprinderilor în sectorul
cărbune-oţel. Tratatul realizează o adevărată legislaţie în sectorul
amintit, lăsând Înaltei Autorităţi decât misiunea de executare.
Pentru realizarea unei integrări economice de ansamblu,
clauzele materiale ale Tratatului C.E. formulează obiective de atins şi
principii ce stau la baza instituţiilor. În ,,cadrul,, astfel definit de tratat,
se elaborează o legislaţie cu totul specială, în materie de politici
comune (politica agricolă comună – art. 32 la 37C.E., politica
transporturilor – art. 70 şi 71 C.E., politica de conjunctură – art. 99
C.E., politica comercială comună – art. 133 C.E.), dar şi pentru libera
circulaţie a lucrătorilor (art. 40 C.E.), sau libertatea de stabilire (art. 44
C.E.).
Clauzele materiale ale Tratatului C.E.E.A. se impart între cele
ale unui tratat cadru cu cele ale unui tratat lege. De aceea
competenţele încredinţate instituţiilor sunt mai mult operaţionale (de
exemplu în domeniul cercetării) decât normative
Din punct de vedere al naturii efectelor dispoziţiile materiale
ale tratatelor distingem între dispoziţii direct aplicabile (de exemplu,
regulamentele) care dau naştere la drepturi pentru particulari şi de care
381
Aviz, 1/76 din 26. 04. 1977, Rec.741
382
C.J.C.E., 23.04. 1986. Les Verts c/ Parlement européen, aff. 294/83, Rec.339.
383
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 136;
384

115
 aceştia se pot prevala în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre,
şi dispoziţii care trebuie să facă obiectul unei prealabile măsuri de
aplicare din partea fie a instituţiilor fie a statelor membre (de
exemplu, directivele sau deciziile)
→ Clauzele finale ale tratatelor au în vedere modalităţile de
ratificare şi de revizuire, convenite de părţile contractante,
modalităţile de intrare în vigoare ale tratatelor
Tratate solemne, tratatele comunitare sunt ratificate de către
fiecare stat contractant potrivit regulilor constituţionale respective,
neputând intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de
ratificare din partea tuturor semnatarilor385. În această privinţă,
literatura juridică, a arătat, cu referire la Tratatul originar C.E.E.,
caracterul de self-executing al Tratatului, adică, în baza ratificării,
tratatul devin lege în cadrul statelor membre şi trebuie aplicat în mod
direct de către tribunalele naţionale. Sarcina de punere a lor în aplicare
revine în primul rând instituţiilor comunitare în temeiul art 4 C.E., iar
drepturile şi obligaţiile pe care el le stabileşte nu există pur şi simplu
între statele membre pe o bază internaţională reciprocă, ci pe baza
unui set complex de relaţii între statele membre, cetăţenii lor şi
instituţiile comunitare386
Caracterul de autoritate al tratatelor
,,Regulile din tratate se situează în vârful ierarhiei ordinii
juridice comunitare, ele au prioritate în raport cu celelalte acte
comunitare (dreptul derivat sau dreptul născut din relaţiile exterioare
al Comunităţilor,,387. Această prioritate este garantată de o serie de
acţiuni ce pot fi deduse în faţa Curţii de Justiţie care sancţionează ,,
încălcarea tratatelor (art. 230 C.E., art. 232 C.E. art. 234 C.E., art.
146, 148 la 150 C.E.E.A., şi fostul art. 35 C.E.C.O.)

C. Convenţiile între statele membre încheiate în aplicarea

tratatelor comunitare388
În principiu, Tratatele institutive sunt singura sursă de drept
comunitar, dar în baza acestora, statele membre şi-au conservat
385
Guvernul francez este depozitarul Tratatului C.E.C.O., iar cel Italian, al Tratatelor C.E.E.E şi
C.E.E.A. Tratatele de la Mastricht, Amsterdam şi Nisa, deoarece au modificat, în principal,
Tratatul C.E.E., şi în subsidiar, tratatele C.E.C.O.şi C.E.E.A, au ca depozitar, guvernul Italian. A
se vedea în acest sens, C. Lefter, op. cit. p.58.
386
A se vedea, O. Manolache, op.cit. p.21.
387
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 139;
388
A se vedea, Hauschild, L’importance des conventions communautaires pour la création d’un
droit communautaires, RTDE, 1975.

116
 dreptul de a încheia între ele acorduri şi convenţii. ,,Aceste acorduri
constituie neândoielnic un izvor de drept comunitar, în măsura în
care, negociate în executarea tratatelot, sunt destinate să le
completeze,,389
→ Astfel, potrivit art. 293 C.E., statele membre vor începe
negocieri între ele, dacă este nevoie, în vederea încheierii de acorduri,
în diverse domenii, pentru a garanta cetăţenilor lor390:
- protecţia persoanelor, exercitarea şi protecţia drepturilor în
condiţiile acordate de fiecare stat propriilor cetăţeni;
- eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor în sensul alineatului 2
din articolul 48, menţinerea personalităţii juridice în cazul transferării
sediuluidintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii unor societăţi
supuse unor legislaţii naţionale diferite;
- simplificarea formalităţilor privitoare la recunoaşterea şi
executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a
sentinţelor arbitrale.
Au fost încheiate convenţii între statele membre care, deşi nu
au în mod direct fundamentul juridic în art. 239 din T.C.E. sau într-o
altă dispoziţie specificăa unuia din tratatele institutive, obiectul lor
este în strânsă legătură cu executarea tratatelo r 391 :
- Convenţia din 29. 02. 1968. cu privire la recunoaşterea
reciprocă a societăţilor;
- Convenţia de la Bruxelles din 27. 09. 1968 cu privire la
competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială;
- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 cu privire la legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale392;
- Convenţii referitoare la brevetele europene (Műnchen 05. 10.
1973) şi comunitare (Luxemburg 15. 12. 1989)393;
- Convenţia din 23. 07. 1990 referitoare la eliminarea dublei
impuneri în cazul corectării beneficiilor întreprinderilor asociate394,
etc.

389
A se vedea, J. Boulouis, M. Chevalier, Grands arrets de la Cour de Justice des Communautés
européennes, tome 1, 5 éd., Paris, Dalloz, 1991
390
A se vedea, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Ed. a
II-a, Iaşi, 2002, p. 110.
391
A se vedea, R. Munteanu, op. cit.p. 305
392
JOCE, nr. L. 266 din 09. 10. 1980.
393
JOCE, din 17. 10. 1977; L. 401 din 30. 12. 1989
394
JOCE nr. L. 225 din 20. 08. 1990.

117
 → Acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în
cadrul Consiliului. Statele membre pot încheia acorduri în formă
simplificată, nesupuse ratificării. Aceste acorduri iau forma
acordurilor reprezentanţilor statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului Comunităţilor Europene (U.E.)395.
→ Alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu
de competenţă comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de
Tratat (de exemplu, politica energetică). Cu privira la această
problemă s-a pus întrebarea dacă, instituţiile comunitare se abţin, sau
se impune o revizuire a Tratatului?
Statele membre au acoperit această lacună ,,prin încheierea
sau pregătirea unor convenţii sau acorduri, creând astfel reguli de
drept originale,,396 în domenii precum: politica energetică,
proprietatea industrială, falimentul (proiectul de Convenţie privind
falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri
similare, stabilit de Consiliu în 1995, care n-a fost semnat totuşi de
statele membre; un Regulament – 1346/2000 – adoptat de Consiliu la
29. 05. 2000. privind procedurile de insolvabilitatereţine elementele
esenţiale ale acestui proiect)397. Prin asemenea convenţii statele
membre au creat reguli de drept noi, ce ţin locul funcţiei legislative pe
care tratatul n- a exercitat-o.
După anul 1970, cel mai frecvent s-a recurs la dispoziţiile art
308 C.E. care precizează: Dacă realizarea – în cadrul funcţionării
pieţei comune – a unui obiectiv al Comunităţii impune o acţiune a
Comunităţii, fără ca prezentul Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune
cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European. Domenii diverse sunt vizate, prin folosirea
ca temei juridic al acestui articol, fără a fi necesară revizuirea
Tratatului: uniunea economică şi monetară, politica regională, politica
mediului, mecanismele financiare corectoare, relaţiile cu ţările din
Europa de est398. Recurgând la art. 308 C.E. este pusă în evidenţă

395
Nu există o regulă referitoare la publicarea acestor acorduri. Acestea depend de decizia
Statelor member. A se vedea, chesiunea scrisă din 12. 05. 1971. JOCE, n. C. 110 din 30. 10. 1971.
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 132.
396
Idem.
397
A se vedea, O. Manolache, op.cit. p.22, şi opera citată acolo.

398
Idem.

118
 alături de competenţele de atribuţie şi implicite ale Comunităţilor şi o
competenţă subsidiară a acestora.399

3. Dreptul derivat /Actele juridice adoptate de instituţiile

comunitare
3. 1. Precizări prealabile
O caracteristică principală care distinge Comunităţile europene
de organizaţiile internaţionale clasice, şi care o apropie de ordinea
juridică internă este capacitatea de a crea reguli de drept, încredinând-
astfel anumitor organe, pentru a exercita după o procedură prestabilită,
o putere normativă comparabilă cu o putere legislativă naţională400
Deşi redactorii tratatelor s-au ferit să utilizeze termenii ,,lege,,
sau ,,legislaţie,, Curtea de Justiţie n-a ezitat acest lucru, referindu-se la
T.C.E. ca reprezentând ,,sistemul legislativ al Comunităţii,,401 sau
,,puterea legislativă a Comunităţii,,402. Tratatul de la Amsterdam se
referă la Consiliu în art. 207 C.E. ,,acţionând în calitatea sa de
legislator,, pentru ca apoi ,,Declaraţia nr. 39 anexată la Actul final să
facă referire la caliatatea instituţiilor de a redacta legislaţie
comunitară.
Termenul ,,act comunitar,, înseamnă orice instrument legislativ
sau administrativ, adoptat de autorităţile administrativ, iar actul
denumit comfort letter – scrisoare administrativă informală, care putea
fi adoptat de Comisie potrivit dreptului comunitaral concurenţei a fost
considerat ca şi un regulament de bază403.
Dreptul derivat nu trebuie să contravină dreptului primar, în caz
contrar el va fi lipsit de efecte juridice404. De asemenea, trebuie să fie
conform obiectivelor fundamentale, generale ale Comunităţilor, şi
obiectivelor cu caracter specific – care sunt înfăptute prin intermediul

399
Ibidem, cu operele citate acolo; Eexemplificăm în acest sens, adoptarea de către Consiliu a
Regulamentului nr. 1435/2003 din 22. 07. 2003. privind statutul pentru o societate cooperativă
europeană şi a Directivei nr. 2003/72 din 22. 07. 2003. privind suplimentarea statutului pentru o
societate cooperativă europeană, ambele în J. Of. L.207/1, 25, din 18. 08. 203. Propunerea pe care
o face Comisia în cazul de faţă trebuie să fie rezultatul tuturor statelor membre, cu excluderea
vreunei abţineri, deoarece Consiliul trebuie să acţioneze unanim.
400
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 139.
401
C.J.C.E, 17. 12. 1970, Köster, aff. 25/70, Rec.1161
402
C.J.C.E., 09. 03. 1978, Simmenthal, aff.106/7, Rec.629
403
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 23: şi W. Cairns, p. 61. Termenul ,,act comunitar,, nu
trebuie să fie confundat nici cu termenul identic cu semnificaţia din common law, ca un
instrument legislativ adoptat de organele legislative constituţionale din Marea Britanie şi S.U.A..
404
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 23

119
 diverselor politici comunitare şi principiilor generale ale dreptului
comunitar.
Actele comunitare sunt definite în art. 249 C.E.: ,,Pentru
îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile prestabilite…de tratat,
Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia,
hotărăsc regulamente şi directive iau decizii şi formulează
recomandări şi avize. Articolul 161 din Tratatul Euratom este
identic405.
De reţinut că, nici art. 249 şi nici o altă dispoziţie comunitară
nu stabileşte o ierarhie între categoriile de acte enumerate ,,nici una
neavând vocaţia să se impună celelilalte,,. Încercări de ierarhizare,
nereuşiete însă, au fost întreprinse de Tratatul de la Mastricht şi
Amsterdam406.
De asemenea, nu se face vreo deosebire între instituţii în
privinţa acordării unora dintre ele competenţa adoptării de mai multe
acte, de toate categoriile de acte, sau numai de o categorie. Fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţiunilor ce le sunt încredinţate
prin prezentul tratat (art.7 C.E.) potrivit scopurilor şi în condiţiile
stabilite în Tratat. Prin urmare instituţiile nu posedă o autorizare
generală de a adopta astfel de acte.
Instituţiile comunitaremai pot aadopta şi alte acte care nu au
natura celor menţionate în art. 249 C.E.407:
- acte de modificare a unor prevederi ale Tratatului C.E. ori al
înfiinţării de diverse comitete şi comisii auxiliare, în procedura
bugetară;
- acte comunitare specifice sau nenumite adoptate de Comisie
sub forma unor declaraţii prin care se aduc la cunăştinţă criteriile
pentru examinarea cazurilor individuale în cadrul conduitei
concurenţiale şi a ajutoarelor de stat408.
- acte adoptate de Parlament sub forma unor rezoluţii sau de
Consiliu sub formă de concluzii (fără efecte juridice) prin care, de
405
Actele adoptate potrivit Tratatului C:E.C.O. erau deciziile, recomandările şi avizele (art.14)
406
A se vedea, P. – Y. Monjal, Recherches sur la notion de hierarchie des normes en droit
communautaire, L.G.D.J., 2000; R.Kovar, La Déclaration n. 16 annexée du traité sur L’Union
européenne, chronique d’échec annocé, CDE, 1997, 3; E.Tizzano, La hierarchie de normes
communautaire, Rev. Marché unique, 1995, 319.
407
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 169
408
Idem. De exemplu, pentru domeniul proprietăţii intelectuale, a se vedea, Declaraţia Comisiei
(2005/295) privind art. 2 din Directiva nr. 2004/48 a Parlamentului şi a Consiliului referitoare la
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (Comisia consideră că cel puţin un număr de 11
drepturi de proprietate sunt de domeniul de aplicare a Directivei) – J.Of. L. 94/37 din 13 aprilie
2005.

120
 exemplu se prezintă o situaţie, se poate atrage atenţia asupra unor
urgenţe unor măsuri, se invită sau se solicită organelor abilitate să
adopte măsuri sau să contribuie la luarea lor, se solicită acordarea de
priorităţi etc.
- acordurile interinstituţionale –încadrate din categoria actelor
nenumite- considerate a fi mai apropiate de de declaraţiile politice de
intenţie decât de angajamentele juridice formale ceea ce obligă într-un
sens textual precis409.

3. 2. Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin
Regulament se exprimă puterea legislativă a Comunităţii. Arătând
efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie
completă conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime
comparabile cu cea a unei legi naţionale. Astfel, potrivit art. 249 alin.
2 C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este
obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare
stat membru.
Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament (
în cadrul procedurii codeciziei, potrivit aqrt. 251 C.E.), Comisie (în
domeniile de competenţă proprie sau ale celor delegate de Consiliu) şi
Banca Centrală Europeană.
a. Caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii
generale şi impersonale. Caracterul său esenţialmente normativ rezută
din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi
identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în
ansablul lor410.în timp ce trăsăturile esenţiale ale deciziei rezultă
tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează. Astfel, Curtea
a apreciat că un regulament referitor la un ansmblu de cereri de
autorizaţii de import al cărăor număr nu mai poate creşte datorită
expirării termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un
regulament, ci ca un fascicol de decizii individuale, fiecare intersând
individual pe fiecare autor de cerere411. Curtea a precizat că elemental
409
A se vedea, Jo Shaw, Law of the European Union Third ed., Palgrave, Houndsmills,
Basingstoke, Hamshire, 2000, p.288 (aceste acorduri nu po modifica tratatele de bază sau
legislaţia secundară, dar pot să acţioneze pentru a completa procedurile existente)
410
CJCE, 14. 12. 1962., Fédération nationale de la boucherrie, aff. jtes., 19 – 22/62, Rec. 943.
411
CJCE, 13. 05. 1971, jtes. 41 – 44/1970, Rec. XVII, p.411, şi Robert Kovar, Vlad
Constantineso, Chronique de jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés
européennes, în ,,Journal du droit international,, , 1972, nr. 3, p. 87, Brânduşa Ştefănescu, op.
cit. p. 54.

121
 de distincţie între unregulament şi o decizie trebuie sau nu căutat în
aplicabiliatea generală a actului în discuţie412 .
413
Regulamentul nu-şi pierde caracterul de generalitate dacă,
conţine o reglementare aplicabilă diverselor situaţii cu efecte concrete
diferite sau dacă, are aplicare teritorială limitată414. Trebuie examinate
astfel, şi efectele pe care actul adoptat le produce sau urmează să le
producă în viitor. Prin urmare, în ciuda caracterului său normativ,
regulamentul poate conţine prevederi care se adresează unei anumite
persoane, astfel încât aceasta să poată fi determinată în mod
individual.415
De asemenea, jurisprudenţa Curţii a subliniat, că natura unui
act nu depinde de forma sau denumirea pe care i-a dat-o instituţia care
l-a adoptat, ci de obiectul şi conţinutul său în raport cu definiţiile
furnizate de tratate, Curtea rezervîndu-şi dreptul de a proceda la o
nouă calificare a actului respectiv.416
b. Caracter obligatoriu în toate elementele sale417. Regulamentele
obligă nu numai statele, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de
drepturi subiective în beneficial particularilor418 Prin acest caracter se
deosebeşte de recomandare şi aviz care potrivit art. 249 C.E. acestea
,,nu leagă,, adică nu sunt obligatorii.
De asemenea din faptul că este ,,obligatoriu în toate elementele
rezultă că:
- le este interzis statelor orice aplicare incompletă419 sau selectivă420
aacestuia;
- îl deosebeşte de directivă, care nu leagă decât în privinţa
rezultatatului

412
Concluziile avocatului general Roemer, în cauza 40/1964, Sgarlata c. Comisiei C.E.E., în Rec.
XI, p. 30.
413
,,Regulamentului” din T.C.E. şi T.Euratom îi corespunde în sistemul T.C.E.C.O. decizia
generală. În acest sens Curtea a calificat deciziile generale C.E.C.O. drept acte cvasilegislative
(...) având caracter normativ erga omnes. A se vedea în acest sens, CJCE, 20. 03. 1959, Firma I.
Nold, aff. 18/57, Rec. 89.
414
CJCE, 6/68, Zucherfabrikwatenstedt, 11. 08. 1968; şi CJCE, 30/67, Industria Molitoria Imolese, 13. 03.
1968. J. Boulouis, op. cit. p. 205; şi J. Tillotson, op. cit. p.68, care precizează că regulamentele sunt
principalul instrument pentru uniformitate în tot cuprinsul Comunităţiii.
415
A se vedea , Cornelia Lefter, op. cit. p. 62.
416
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 278.
417
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 143.
418
A se vedea, G. Lyon- Caen, A. Lyon- Caen, Droit social international et européen, Dalloz,
1991, p.166.
419
CJCE, 39/72, Comm./Italie, 07. 02. 1973, Rec. 101.
420
CJCE, 18/72, Granaria, 30. 11. 1972, Rec.1172.

122
 Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă.
Astfel, nu poate numai să prescrie un rezultat, dar poate impune toate
modalităţile de aplicare şi de executare a acestuia, fără să fixeze el
însuşi, în mod obligatoriu modalităţile se executare şi aplicare. De
exemplu, existând ,,o lege imperfectă,, datorită unui regulament
incomplet, revine implicit sau explicit, autorităţilor naţionale sau
comunitare, obligaţia de a lua măsurile necesare de aplicare.
c. Caracterul direct aplicabil în toate statele membre421.
Regulamentul este singura categorie de acte pentru care Tratatul
prevede expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce,
prin el însuşi, automat, fără nici o intervenţie din partea autorităţilor
naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor membre.
În această privinţă Curtea a arătat, nu numai că, nu se permite
nici o recepatare a regulamentului în dreptul intern al statelor
membre,, ci şi faptul că ,,sunt contrare tratatului orice modalităţi de
executare a cărei consecinţă poate fi un obstacol pentru efectul direct
al regulamentelor comunitare şi ar compromite aplicarea lor simultană
şi uniformă pe ansamblul Comunităţii422.
Regulamentul este direct aplicabil ,, în,, toate statele membre,
ceea ce înseamnă că el se adresează, direct, şi subiectelor de drept
intern ale statelor membre - persoane fizice şi juridice, nu numai
statelor membre şi instituţiilor. Astfel, regulamentul dă naştere, prin el
însuşi la drepturi şi obligaţii pentru particulari, aşa cum a subliniat şi
Curtea în jurisprudenţa sa: ,,având în vedere natura şi funcţia în
sistemul izvoarelor de drept comunitar, el produce efecte imediate, şi
este de asemenea apt să confere particularilor drepturi pe care
jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze,,423.
Faptul că regulamentul este direct aplicabil în ,,toate,, statele
membre, înseamnă că el intră în vigoare şi se aplică simultan şi
uniform pe ansamblu Comunităţii, pe ansamblul statelor membre.
→ Clasificare424. Regulamentele se pot clasifica în
regulamente de bază şi regulamente de executare. Distincţia nu este
făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituţiior şi
confirmată de Curte425.

421
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 144.
422
CJCE, 39/72, Comm. c/Italie, 07. 02. 1973, Rec. 101.
423
CJCE, 43/71, Politi, 14. 12. 1972, Rec. 1049; CJCE, 34/73, Variola, 10. 10. 1973, Rec. 990.
424
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 173; şi R. Munteanu, op cit. p. 285.
425
A se vedea, D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, p. 202

123
 Denumirea de ,,regulamente de bază,, este utilizată pentru a
desemna regulamentele adoptate de Consiliu potrivit procedurii
prevăzute în Tratat.
Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu
sau de către Comisie – abilitată de către Consiliu în baza art. 211 din
T.C.E.- şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi
validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Curtea de Justiţie a recunoscut astfel Consiliului posibilitatea de
a adopta regulamente pentru executarea propriilor sale regulamente şi
chiar a validat recurgerea de către Consiliu la o procedură simplificată
pentru elaborarea regulamentelor de executare, prin derogare de la
regulile din Tratatul C.E.426
Regulamentele trebuie să aibă un conţinut427. Ele se publică,
obligatoriu, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.Of. U.E.) şi
intră în vigoare la data menţionată în textul lor, iar în lipsa acestei
precizări, în a douăsprezecea zi de la data acelei publicări.
→ Efecte. Regulamentul nu are efect retoactiv. Curtea a
acceptat totuşi, ca, în anumite situaţii, regulamentele să-şi producă
efectele la o dată anterioară publicării, dacă acest fapt nu produce nici
o vătămare părţilor interesate, sau acestea au fost puse într-o situaţie
mai favorabilă, cu condiţia ca aşteptările lor legitime să fie
respectate428.
→ Condiţii429. În privinţa condiţiilor de fond, un regulament
trebuie să indice: temeiul legal al adoptării sale (scopul şi conţinutul
măsurii), propunerile sau avizele care trebuie obţinute (din partea
Parlamentului, Comitetului Economic şi social, Comitetului
Regiunilor etc., după caz) şi parcurgerea formalităţilor procedurale
prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau
propunerea legislativă, consultarea altor organisme).
Preambulul trebuie să cuprindă şi o motivare în fapt şi în drept
pentru hotărîrile luate430. Potrivit art. 253 T.C.E. aceste condiţii sunt
cerute şi în cazul deciziilor şi directivelor.
Referitor la motivarea actului, jurisprudenţa a precizat că este
suficient ca aceasta să indice situaţia de ansamblu care a dus la
426
CJCE, 25/70, Koster, 17. 12. 1970, citat de , R. Munteanu, op cit. p. 285;
427
Prevăzut de art. 13 al Deciziei Nr. 93/662 din 6 dec. 1993; Citat de O. Manolache, op. cit. p.
173.
428
CPI- C. 7/99, Medici Grimm- consid. 90-91, p.2702-2703; Citat de O. Manolache, op. cit. p.
173.
429
O. Manolache, op. cit. p. 173, şi operele citate acolo.
430
A se vedea, infra ,,Motivarea actelor comunitare”

124
 adoptarea actului şi obiectivele generale pe care acest act şi le propune
să le atingă431.

3. 3. Directiva
Potrivit art. 249 alin. 3 din T.C.E. şi art. 161 alin. 3 din T.
Euratom, directiva leagă (obligă) fiecare stat membru destinatar în
ceea ce priveşte rezultatul ce urmează să fie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a
mijloacelor432. Prin intermediul directivei redactorii Tratatelor au
oferit instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă
bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul comunitar şi
nivelul naţional, deci, mai suplă, special adaptată funcţiei de
apropiere de legislaţiile naţionale (art. 94 T.C.E.)433. Fiecare
caracteristică a directivei, potrivit definiţiei din art. 249. T.C.E. alin. 3,
,, pare să fie aleasă pentru a fi contară regulamentului,,434
a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât
,,destinatarii,, săi care sunt, statele membre, adresabilitatea ei fiind
limitată. Directivele posedă un dublu mecanism de aplicare:
- când sunt puse în aplicare pe plan naţional ceea ce se
realizează prin măsuri legislative sau regulamentare, dobândesc în
final, un efect normativ. Curtea a admis o asemenea posibilitate dacă
sunt în discuţie directive care au o natură regulamentară. Astfel, În
justificarea extinderii efectului direct la directive s- a arătat că art. 234
C.E., potrivit căruia instanţele naţionale au posibilitatea să supună
Curţii probleme privind interpretarea şi examinarea de validitate a
tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără distincţie, implică în plus
ca aceste acte să poată fi invocate de către persoane particulare în faţa
instanţelor naţionale435.
Ca regulă însă, directivele nu pot fi invocate în raporturile
dintre particulari, ci numai contra unui stat membru căruia îi sunt
adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor, şi nu poate fi
invocată în consecinţă ca atare împotriv acestor persoane436.
431
CJCE, 5/67, Bens, 13. 03. 1968 şi CJCE, 87/78, Walding, 30. 11. 1978, în J. Bouluis,
...............p. 206.
432
Corespunde recomandării în sistemul T.C.E.C.O., în cadrul căruia se adresează atât
întreprinderilor cât şi statelor membre.
433
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 144.
434
Idem.
435
CJCE, 41/74, Van Duyn., c. Home Office, hot. prelim. din 04. 12. 1974, cosid. 9-15, în RTDE,
nr. 1/1976, p. 129-130.
436
CJCE, 233/01, RAS c. Dario Lo Bue, ord. prelim. din 24. 10. 2002, cosid. 19, în ECR, 2002,
10(B)I, 9424, citat de O. Manolache. op. cit. p. 175.

125
 - când se adresează tuturor statelor membre, fiind cazul cel mai
frecvent (art. 93 T.C.E., art. 94 T.C.E.) ea face obiectul unei aplicări
simultane pe ansamblul Comunităţii, ea se prezintă ca un procedeu de
legilaţie indirectă, ceea ce reprezintă chiar funcţia proprie în sistemul
tratatului. Curtea a calificat-o în această situaţie, ca fiind act ,,cu
aplicabilitate generală,,.437
Directivele vizează armonizarea legislaţilor (…) în măsura ăn
care această armonizare este necesară pentru asigurarea instituirii şi
funcţionării pieţei interne (art. 93. C.E.), apropierea dispoziţiilor
legislative, de reglementare şi administrative a statelor membre438, cu
dreptul comunitar (n.a.), care au o incidenţă directă asupra instituirii şi
funcţionării pieţei comune (art. 94. C.E.). De exemplu, în materia
liberei circulaţii a lucrătorilor, Consiliul adoptă directive (…, potrivit
art. 43 şi 47 par.1 C. E.), Consiliul hotărăşte prin directive (…, potrivit
art. 44 par. 1 C.E.), prin stabilirea în sarcina statelor membre a unor
obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor interdicţii.
Literatura juridică subliniază de altfel, dreptul de intervenţie al
Comunităţii pe calea directivelor, consacrat în cazul apropierii
dispoziţiilor legislative naţionale cu cele comunitare (art. 94 C.E.),
exemplificând ,,necesitatea apropierii legislaţiilor naţionale foarte
diverse privind alimentele şi medicamentele prin elaborarea de
directive care să impună obligaţia de modificare a legislaţiilor
divergente în măsura în care este necesară pentru funcţionarea pieţei
commune aşa încât comerţul cu aceste produse să nu fie afectat,,439.
b. Directiva obligă în privinţa rezultatului.
Directivele impun statelor ,,obligaţii de rezultat,, şi nu ,,de
mijloace,, ceea ce face necesară modificarea legislaţiilor naţionale sau
adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul lor440.
Directiva este un act obligatoriu care intră în vigoare în ziua pe
care o menţionează cuprinsul ei. Este însă un act incomplet pentru că
reclamă acte normative naţionale în vederea punerii ei în aplicare şi
stabileşte în această privinţă termene, referitoare la transpunerea ei.441
437
CJCE, 7/0/83, Kloppenburg, 22. 02. 1984, Rec.1075.
438
A se vedea, Recomandarea Comisiei (2005/309) din 12. 07. 2004 privind transpunertea în
dreptul naţional a Directivelor referitoare la piaţa internă – J. Of. L. 98/47 din 16. 04. 2005
439
A se vedea, O. Manolache. op. cit. p. 176.
440
A se vedea, Hot. Trib. Suprem Spaniol din 17. 021992, în REDI nr. 2/1996, p. 209.
441
A se vedea, J.- C. Gautron, op. cit. p. 208; Curtea aprecia că directivele sunt destinate să fie
traduse în dispoziţiile interne (CJCE, 124/86, Commission c. Belgique, 24. 11. 1987), sau în alte
hotărâri a folosit expresiilie, ,,măsuri de exexcutare,, ,,măsuri de introducere,, (CJCE, 148/78,
Ministère public c. Ratti, 05. 04. 1979), ,,măsuri de transpunere,, (131/84, Commission c. Italie,
din 18. 09. 1984).

126
 Curtea a precizat caracterul constrângător al directivelor pentru
state în privinţa obligaţiei ce le revine, de a lua în termenele stabilite,
toate măsurile necesare pentru a se conforma directivelor 442şi a arătat
că un stat membru nu ar putea invoca dispoziţii, practici sau situaţii
din ordinea sa internă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor
( neimplementarea corectă a directivei) şi a termenelor rezultând din
directivele comunitare443.
În privinţa condiţiilor de transpunere a directivelor în dreptul
intern, Curtea aprecizat că la expirarea termenelor prevăzute pentru a
proceda la introducerea unei directive în ordinea juridică internă, un
stat nu s-ar putea prevala de propria sa carenţă pentru a refuza
instanţelor sale dreptul de a aplica dispoziţiile de natură să producă
efecte directe444. În măsura în care termenul prevăzut pentru
implementare în ordinea juridică internă nu a expirat, directiva nu
poate să aibă efect direct; acest efect se naşte numai la expirarea
termenului şi în cazul culpei statului în cauză445.
Obligaţiile ce decurg dintr-o directivă pentru statele
membre se impun tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv autorităţilor
jurisdicţionale, în cadrul competenţelor lor, ceea ce înseamnă că,
aplicând dreptul naţional mai ales dispoziţiile unei legi naţionale în
mod special introdusă în vederea executării unei directive, jurisdicţia
naţională este ţinută să interpreteze dreptul său naţional în lumina
textului şi finalităţii directivei, pentru atingerea rezultatului avut în
vedere de art. 249 alin. 3 din tratat446.
În anumite cazuri directivele creează drepturi individuale în
beneficial subiectelor de drept ale statelor membre – al particularilor,
deşi prin definiţie se limitează a se adresa numai statelor membre. În
acest sens Curtea a precizat că, efectul unei directive trebuie să fie
apreciat nu numai în funcţie de forma actului în cauză, ci ţinând
seama şi de substanţa şi de funcţia sa în sistemul tratatului447. Asfel,
fiind adresată statului, directiva se încorporează în mod direct în
ordinea sa juridică, deci ca un element al unei legalităţi a cărui
442
CJCE, 221/83, 279/83 şi 131/84, Commission c. Italie, din 18. 09. 1984, 03. 10. 1984 şi 06.10.
1985, citate de R. Munteanu, op. cit. p. 291.
443
CJCE, 163/78, Commission c. Italie, 22. 02. 1979, şi 124/86 Commission c. Bélgique, 24. 11.
1987, citate de R. Munteanu, op. cit. p. 291.
444
CJCE, 148/78, Ministère public c. Ratti, 05. 04. 1979, citată de R. Munteanu, op. cit. p. 292.
445
A se vedea, J. Boulois, op. cit. p. 231…………………..
446
CJCE, 14/ 83, Von Colson şi Kamann, 10. 04. 1984; şi 79/83, Harz c. Deutsche Tradax ; citate
de R. Munteanu. op. cit. p. 291.
447
CJCE, 41/74, Van Duyn., 04. 12. 1974, hot. prelim. din 04. 12. 1974, cosid. 9 -15, în RTDE, nr.
1/1976, p. 129-130.

127
 respectare şi sancţionare, în cazul nerespectării particularul are vocaţia
să o ceară448.
c. Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele
pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei
Deşi statele dispun, potrivit art. 249 C.E., de o libertate totală
în privinţa alegerii actului juridic de transpunere a directivei: lege,
decret, hotărâre, circulară, etc., nu există nici un criteriu care să le
permită identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o
parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv pentru care problema
,,intensităţii normative,, a directivei, rămâne deschisă.449
O altă ipoteză este aceea a creşterii progresive a intensităţii
normative a directivelor, rezultatul neputând fi atins decât printr-un
singur mijloc, caz în care instituţiile comunitare au tendinţa de a
redacta directivele din ce în ce mai precis, şi de a determina cât mai
detaliat chiar şi modalităţile, astfel încât statelor membre nu le
rămâne decât să transpună pur şi simplu reglementarea comunitară în
dreptul intern. Astfel că, distincţia dintre regulament şi directivă a
devenit mai puţin clară, cu atât mai mult cu cât Curtea a admis că
directivele pot să fie direct aplicabile în absenţa măsurilor naţionale de
transpunere, iar autorii tratatelor nu se mai limitează la determinarea
obiectivelor urmărite, ci intră în detaliere măsurilor de implementare a
acestora450.
Deşi structura directivei, potrivit art. 249 C.E., prezintă două
elemente, unul imperativ – rezultatul de atins, şi celălalt rezervat
aprecierii destinatarului, statului membru – forma şi mijloacele,
Curtea a evidenţiat caracterul relativ al acestei distincţii451. Astfel,
utilizarea libertăţii care este rezervată statelor în privinţa alegerii
formelor şi a mijloacelor trebuie să ţină seama de obiectivul urmărit
de directivele în cauză, exigenţă care fixează finalitatea şi limitele
competenţei rezervate statelor452, sau, ,,competenţa lăsată statelor
membre, în cea ce priveşte forma şi mijloacele, sunt în funcţie de
rezultatul pe care Consiliul sau Comisia înţelege îl vrea de atins,,453

448
A se vedea, J. Boulois şi R. M. Chevalier, Grands arrets de la Cour de Justice des
Communautés européennes, Tome I, p. 52.
449
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 144.
450
Idem; şi J. – Favret, op cit. p. 225 şi 245.
451
A se vedea, R. Munteanu. op. cit. p. 292.
452
Idem, şi bibliografia citată acolo.
453
CJCE, 38/77, Enka, 23. 11. 1977, Rec. 2212.

128
 Mergând pe linia îndeplinirii condiţiilor conforme exigenţelor
de securitate şi de certitudine juridică, cerute pentru transpunerea
directivelor în dreptul intern, Curtea a considerat că simple practici
administrative, care prin natura lor se pot modifica potrivit voinţei
autorităţilor naţionale şi care sunt lipsite de o publicitate adecvată, nu
ar purea fi considerate ca reprezentând o executare valabilă a
obligaţiei care revine statelor membre destinatare ale unei directive
potrivit art. 249 din tratat454.
d. Directiva nu are, în principiu, aplicabilitate directă. Directiva
are efect direct
Absenţa aplicabilităţii directe este evidentă deoarece455:
- prin natura ei directiva apeleză la un act naţional pentru
punerea ei în aplicare, sau presupune măsuri naţionale de
implementare;
- conţine o precizare care fixează termenul în care statele
trebuie să ia măsurile naţionale de transpunere.
Prin urmare, intervenţia naţională, ca problemă juridică,
presupune un act de ,,recepţie,, de introducere a directivei în ordinea
juridică, în lipsa căreia aceasta nu se aplică, nefiind un simplu ,,act de
executare,,456, de natură administrativă.
Problema aplicabilităţii directe, de asemeanea, nu se pune dacă
statul destinatar a efectuat obligaţia de transpunere, iar dacă
transpunerea, ca măsură, nu s-a realizat corect este o problemă de
conformitate a dreptului naţional cu dreptul comunitar, nu de
aplicabilitatea directă.
Dacă directiva n-a fost transpusă în termenele prevăzute de
aceasta, se pune problema aplicabilităţii directe. În acest sens, Curtea
a subliniat că ,,în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar
ca fiind, din punct de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi
suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa
măsurilor luate în termen, împotriva oricărei dispoziţii naţionale
neconforme directivei sau în măsura în care ele definesc drepturile pe
care persoanele le pot revendica împotriva statului.
Fiind solicitată să răspundă în legătură cu efectul direct
al directivei, Curtea, după ce s-a pronunţat cu privire la efectul direct
al directivei şi la necesitatea eficienţei ei, a renunţat la cerinţele
454
CJCE, 109/94, 207/94, 225/94, Comisia c. Greciei, din 29. 06. 1995, cosid. 8-9, în ECR, 1995,
6(I), 1801. A se vedea, R. Munteanu. op. cit. p. 293; şi O. Manolache, op. cit. p. 181.
455
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 145.
456
Idem.

129
 preciziei şi necondiţionării şi s - a referit doar la gradul de liberatate
permis statului conform directivei457
Prin definiţie directiva nu are efecte obligatorii decât faţă de
statele destinatare, ceea ce înseamnă că nu are efecte juridice faţă de
alte subiecte, respectiv particularii. Din moment ce vocaţia normală a
directivei în sistemul tratatului este de a face obiectul unei
transpuneri naţionale care antrenează o modificare a situaţiei juridice
a particularilor458, Curtea a admis totuşi că, în condiţii speciale
anumite directive nu sunt lisite de efect direct în statele membre ceea
ce estompează diferenţa dintre directivă şi regulament.
Potrivit jurisprudenţei459 în materie, directiva nu are efect direct
în trei situaţii: 1) când dreptul sau interesul pretins în baza directivei
nu este suficient de clar, précis sau necondiţionat; 2) persoana care
caută să invoce directiva nu are un interes direct în ceea ce priveşte
prevederile invocate; 3) obligaţia presupusă a fi încălcată nu era
destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile
ei. Particularii nu se pot prevala de aplicabilitatea directă decât contra
autorităţilor publice, inclusiv autorităţile fiscale sau autorităţile
descentralizate precum colectivităţile teritoriale şi municipale460
(efect direct vertical). Efectul direct vertical al directivei – raporturile
dintre state şi resortisanţii săi - este pus în lumină, potrivit Curţii de
Justiţie, şi de art. 234 C.E. care ,,împuterniceşte instanţele naţionale
să trimită Curţii orice chestiuni referitoare la examinarea de
validitate şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără
nici o distincţie, ceea ce implică faptul că persoanele particulare pot
invoca astfel de acte în faţa instanţelor lor naţionale,,461.
Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile
unei directive înaintea unei instanţe naţionale constă în faptul că
obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive se impun tuturor
autorităţilor statelor membre462. Efectul direct al unei directive
implică faptul că o autoritate naţională nu poate aplica unei persoane o
măsură legislativă sau administrativă care nu este în acord cu o

457
CJCE, 435/97, WW and others, hot. Prelim. din 16. 09. 1999, consid. 69, în ECR, 1999, (A)(I),
5613.
458
Un stat nu cere respectarea unei directivea cărei transpunerea n- a avut loc; A se vedea, CJCE,
80/86, Kolpinghuis, 08. 10. 1987, Rec.3968.
459
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 183, şi operele citate acolo..
460
Idem.
461
A se vedea, C. Lefter, op. cit. p. 68.
462
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 183,

130
 prevedere a unei directive care are toate caracteristicile necesare spre
a face posibilă aplicarea ei de către insatnţă463.
În practică s-a admis şi un efect orizontal indirect al
directivelor, uneori, în raporturile dintre persoane, în virtutea căruia
aceste acte juridice pot fi invocate în măsura în care acest fapt este
necesar să clarifice dispoziţiile dreptului naţional sau să remodeleze
soluţiile oferite de acesta464. Efectul indirect orizontal decurge din
obligaţia judecătorului naţional de ainterpreta dreptul naţional în aşa
fel încât să fie conciliabil cu directiva.
În cazul în care directiva nu este transpusă în legislaţia
naţională de către un stat membru, persoanele vătămate prin faptul
netranspunerii pot să pretindă repararea daunelor încercate, statul în
cauză are obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în
dreptul său intern, dacă sunt întrunite trei condiţii: 1) rezultatul
prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul
persoanelor; 2) conţinutul acestor drepturi să fie identificabil în baza
dispoziţiei directivei; 3) existenţa unei legături cauzale între încălcarea
obligaţiei ce revine statului şi daunele suferite de persoana lezată465.
Curtea de Justiţie, a precizat de asemenea că, atunci când un
stat membru a luat măsuri de punere în aplicare a unei directive după
expirarea termenului prevăzut, aplicarea retroactivă a acestei măsuri
dă posibilitatea, ca să fie înlăturate consecinţele transpunerii cu
întârziere, cu condiţia ca directiva să fi fost transpusă în mod corect.

3.4. Decizia
Este caracterizată de art. 249 C.E. alin. 4 ca fiind un act
obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea
îi desemnează.
Decizia poate fi adoptatănde Consiliu sau Comisie466. Potrivit
tratatelor de la Amsterdam şi Nisa, în anumite cazuri, decizia poate fi
adoptată şi de Parlamentul European împreună cu Consiliu U. E. prin
procedura de codecizie.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea
destinarilor o deosebeşte de regulament, care are caracter abstract,
esenţialmente normativ. În acest sens, jurisprudenţa Curţii a precizat
463
CJCE, 158/80, Rewe Handelsgesselschaft Nord mbH and Rewe – Markt Steffen c.
Hauptzollamt Kiel, hot. Prelim, din 07. 07. 1981, consid. 41, în ECR, 1981, 1805
464
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 77.
465
Idem, p.185
466
În sistemul T. C.E.C.O., deciziile puteau fi generale, asemănătoare cu directivele C.E., sau
individuale. Adoptarea lor era de competenţa Înaltei (Autorităţi Comisiei)

131
 că, pentru a determina în caz de îndoială dacă este vorba de o decizie
sau un regulament, trebuie să se verifice nu numai dacă actul respectiv
priveşte în mod individual subiecţii determinaţi467ci şi generalitatea şi
abstractizarea măsurii în cauză468. Deciziile se pot adresa, în egală
măsură statelor membre, instituţiilor comunitare, ori persoanelor
fizice sau juridice, interzicând, de exemplu, o înţelegere între
întreprinderi, constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat –
vizează, prin urmare, să se aplice unui caz particular.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual – din
dreptul intern – constituind în cadrul ,,instrumentelor,, autorităţilor
comunitare, unul de executare administrativă al dreptului
comunitar, iar dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un
obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de edictare a
măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, se prezintă ca un
instrument de legislaţie indirectă, asemănându-se cu directiva469..
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul,
decizia este un act obligatorie în toate elementele sale. Spre deosebire
de directivă, care nu leagă decât destinatarii în privinţa rezultatului,
deciziile pot impune un obiectiv ca şi mijloacele proprii de realizare a
acestuia. Caracteristicile precizate permit a distinge decizia de alte
acte care deşi calificate ,,decizii,, sunt lipsite de forţă obligatorie470
Spre deosebire de regulament, deciziile nu reprezintă o
categorie omogenă de acte în materie de aplicabilitate directă,
deoarece soluţiile variază în funcţie de natura persoanelor cărora ele
se adresează.
Astfel, deciziiile produc un efect direct atunci când ele se
adresează particularilor - persoane fizice şi juridice. În această
ipoteză ele modifică, prin ele însele, situaţia juridică a destinatarilor
,,mărind sau grevând,, imediat şi direct, patrimoniul juridic al acestora
prin crearea de drepturi şi obligaţii, pe care judecătorii naţionali,
trebuie să le protejeze471.
Atunci când destinatarul este un stat membru, numai
măsurile naţionale de aplicare pot modifica situaţia juridică a
467
CJCE, 16 şi 17/62, Cofédération nationale des producteurs de fruites et légumes c. Conseil, 14.
12. 1962., Citată de R. Munteanu, op. cit. p. 295.
468
A se vedea, R. Kovar, Sylvane Poillot – Peruzzetto, Christian Gavalda, Repertoire de Droit
Communautaire, ed. Dalloz, Tome II, p.3.
469
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 145.
470
A se vedea, J. Boulouis, R. M. Chevallier, Grands arrets de la Cour de Justice de
Communautés Européennes, 6 èd. 1994, 38, Dalloz.
471
Idem.

132
 particularilor; în acest din urmă caz, ca şi în cazul directivelor,
Curtea de Justiţie, a arătat că un anumit efect intern nu este exclus. De
altfel, Curtea a indicat, de asemenea, să se examineze, în acest scop,
de fiecare dată, dacă natura, economia, şi termenii dispoziţiei în
cauză sunt susceptibile să producă efecte directe472. Pentru aceasta este
necesar ca decizia să formuleze o obligaţie necondiţională, clară şi
suficient de precisă473. În
cazul deciziei, prin comparaţie cu regimul juridic al directivei,
drepturile beneficiarilor pe care ea le creează, sunt întemeiate pe
posibilitatea de a se reclama împotriva statului, a instituţiilor
descentralizate ale acestuia, administrative sau economice, orice
omisiune în executarea ei474. Prin urmare fiind obligatoriii în întregul
lor, destinatarii fiind statele membre, şi terţii vor avea dreptul să se
prevaleze de efectul lor direct. Curtea aprecizat, de altfel, că
recunoscând efectul direct – în relaţiile cu cetăţeanul comunitar- al
unei decizii adresate unui stat membru trebuie asigurat ,,efectul util”,
eficacitatea practică adreptului comunitar derivat475. Prin aceasta ,
Curtea a recunoscut, pentru prima dată, efectul direct al dreptului
derivat, altul decât regulamentul. În schimb ca şi directivele,
aplicabilitatea directă astfel recunoscută deciziilor adresate statelor
membre, rămâne limitată şi lipsită de automatism. În nici un caz, în
starea actuală a jurisprudenţei comunitare, aceste decizii nu pot fi
opuse justiţiabililor, nici de către statul membru, nici de către ceilalţi
particulari.
Decizia, în sensul art. 249. alin. 4, nu trebuie confundată cu
deciziile cadru sau deciziile din cadrul pilonului III, reglementate de
art. 34 alin. 2 lit. b şi c din T.U.E. sau deciziile din pilonul II din
acelaţi Tratat476.

3. 5. Recomandările şi avizele
Potrivit art. 249 C.E. alin ultim, recomandările şi avizele se
deosebesc de celelalte acte de drept derivat, deoarece ,,nu leagă”,
adică nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul, nici pentru
destinatarul lor. Datorită acestui caracter, de a fi neobligatorii,

472
Ibidem.
473
CJCE, C- 100 şi C-101/1989, Kaefer et Procaci, 12. 12. 1990, Rec. I. 4647.
474
CJCE, 103/88, Fratelli Costanzo c/Commune de Milan, 22. 06. 1989, Rec. 1838.
475
CJCE, 9/1970, Franz Grad/Finanzamt Traunstein, 06. 10. 1970, Rec. 1970,825
476
A se vedea. Fabian Gula, op. cit. p. 136.

133
 recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului Curţii de
justiţie, în condiţiile art. 230 C.E (acţiunea în anulare).
Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor
juridice, motiv pentru care, prin raportare la recomandări şi avize
doctrina a subliniat că ,,nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă
obligatorie cu actul, din punct de vedere juridic, fără efect ”477.
Astfel, chiar Curtea consideră, că ele nu sunt lipsite de orice
efect juridic, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să le ia în
considerare atunci când ele clarifică interpretarea dispoziţiilor
naţionale, cu scopul de a le asigura deplina punere în aplicare, iar
atunci când ele au drept obiect completarea dispoziţiilor de drept
comunitar, au caracter obligatoriu 478.
În acest sens, T.C.E.:
- prin art. 211 acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării
şi dezvoltării pieţei comune - competenţa de a formula recomandări
şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului, dacă acesta prevede în
mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;
- prin art. 151 par. 5 Consiliul adoptă recomandări în vederea
realizării obiectivelor prevăzute în acest articol, referitor la Titlul XII
,,Cultură”;
- prin art. 77 alin. 3 Comisia poate adresa recomandări statelor
membre în materie de taxe şi redevenţe percepute în transporturi.
Deşi recomandările şi avizele nu au caracter obligatoriu sunt ,,
instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale”479, învitând pe
destinatar să adopte o linie de conduită determinată480.
Dacă avizele adresate de către Comisie întreprinderilor sau
statelor membre nu exprimă decât o opinie481, recomandările
adoptate de Comisie şi Consiliul sunt invitaţii în vederea
adoptării unei anumite sau anumitor reguli de conduită , înrudite
cu directivele neobligatorii, joacă rolul de ,,mijloc indirect de
apropiere a legislaţiilor naţionale”482.

477
A se vedea, R. Kovar, Ordre juridique communautaire, Juris-Claseurs Europe, 1990, Fasc.
410, n. 127; şi R. Munteanu, op. cit. p. 296.
478
CJCE, 322/88, Grimaldi, 13. 12. 1989, Rec.4407.
479
CJCE, 1 şi 14/57, Sté usines a tubes de la Sarre, 10. 12. 1957, Rec. 201.
480
A se vedea, O. Manolche, op. cit. p. 188, şi operele citate acolo.
481
De exemplu, avizul din 25 09. 1978, adresat de către Comisie guvernului irlandez, referitor la
armonizarea anumitor dispoziţii în materie socială, în domeniul transportului rutier, JOCE n. L
281/23 din 06. 10. 1978; avizele Comisiei nr. 93/551 din 05. 10. 1993 cu privire la aplicarea art. 4
par. 2 al directivei Nr. 91/670 a Consiliului în problema acceptării echivalenţei licenţelor de pilot
britanice şi belgiene (J. Of. L 267/29 din 28. 10. 1993.

134
 În categoria avizelor avute în vedere de art. 249 C.E. nu intră
avizele referitoare la procedura de adoptare a unor acte comunitare
obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică483
Dacă, din actele denumite ,, recomandări sau avize” rezultă un
caracter obligatoriu, el nu mai sunt considerate cu acest titlu, ci vor fi
tratate ca regulamente, directive sau decizii, după caz.484.

3. 6. Motivarea actelor comunitare.

Potrivit art. 253, regulamentele, directivele şi deciziile adoptate
împreună de Parlamentul European şi Consiliu, precum şi cele
adoptate de Consiliu sau Comisie trebuie să fie motivate şi să facă
referire la orice propunere sau aviz cerut obligatoriu în executarea
prezentului tratat.
Astfel, preambulul actului respectiv trebuie să cuprindă în
expunerea de motive raţiunile de fapt şi de drept care au determinat
adoptarea măsurii.
Declaraţia de motive trebuie să menţioneze faptele pe care
măsura se bazează, ca şi argumentarea acelor fapte care au fost
decisive pentru adoptarea măsurii485. A ceastă condiţie se consideă
îndeplinită şi dacă motivarea este cuprinsă şi într-un act anterior
adoptării actului comunitar. Argumentele respective trebuie să aibă
caracter decisiv şi să fie clar formulate. Lipsa motivării sau
insuficienta motivare dă posibilitate Curţii de justiţie să anuleze actul
în cauză, în condiţiile art. 230 C.E. (acţiunea în anulare), pe baza
încălcării unei cerinţe procedurale esenţiale. Scopul precizării
motivelor pe care, de exemplu, o decizie este motivată, este de a se da
posibilitatea organelor comunitare de jurisdicţie de a controla
legalitatea deciziei contestate şi de a furniza persoanei în cauză
suficiente detalii spre a i se permite să aprecieze dacă decizia este bine

482
A se vedea, P. Soldatos et G. Vandersanden, in Les instruments du rapprochement des
législations dans le cadre de la CEE, ed. de l’Université de Bruxelles, 1976, p. 95. Exemplificăm
în acest sens următoarele recomandări: nr. 87/598 din 22. 12. 1986, a Consiliului, cu privire la
Codul european privind plata electronică (Relaţii între instituţii financiare, comercianţi şi
stabilimentele de prestări de servicii şi consumatori); nr.85/612 din 20. 12. 1985, a Consiliului cu
privire la sub - paragraful 2 al art. 25 alin.1 directiva nr. 85/612 privind coordonarea legilor,
regulamentelor şi prevederilor administrative în legătură cu întreprinderile pentru investiţii
colective în documente transferabile ; nr. 95/198 din 12. 05. 1995 a Comisiei adresată statelor
membre, cu privire la termenele de platăîn tranzacţiile comerciale
483
A se vedea, O. Manolche, op. cit. p. 188, şi operele citate acolo.
484
Idem.
485
A se vedea , C. Lefter, op. cit. p.73.

135
 fondată ori să-i conteste legalitatea acesteia dacă este viciată de
eroare486.
Referitor la motivarea legală, un act comunitar poate fi anulat,
spre exemplu, atunci când instituţia care a adoptat actul în discuţie nu
a ales temeiul juridic corespunzător, fapt care a generat încălcarea
unor prerogative ale unei alte instituţii comunitare în procesul de
luarea deciziilor487.
În declararea motivelor nu trebuie să apară contradicţii. Acestea
ar putea constitui o încălcare a art. 253 CE, astfel încât să afecteze
validitatea măsurii în cauză, dacă se stabileşte că, urmare a
contradicţiilor, destinatarul măsurii nu este în situaţia de a aprecia, în
tot sau în parte, motivele reale pentru decizie şi, ca urmare, partea
operativă a acestuia, este, total sau parţial, lisită de vreo justificare
legală488.
În ceea ce priveşte indicarea propunerilor şi avizelor
obligatorii se consideră că este suficient să se menţioneze dacă ele au
fost cerute, fiind irelevant dacă au fost favorabile sau nu489.

3. 7. Intrarea în vigoare a actelor comunitare490.

În ceea ce priveşte soluţiile reţinute de tratate, referitoare la
intrarea în vigoare a actelor comunitare, acestea s-au inspirat din
regulile de drept din ordinea juridică naţională şi de drept
internaţional. În acest sens Curtea de justiţie a formulat ,,un principiu
fundamental al ordinii juridice comunitare potrivit căruia un act care
provine de la o autoritate publică comunitară (instituţie), să nu fie

486
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 194.
487
Idem, p.195. În cauză, Directiva nr. 90/366 a Consiliului a fost anulată întrucât acesta era
competent să o adopte în conformitate cu art. 7 alin. 2 C.E. (în prezent art. 12) şi nu potrivit art.
235 (308). Directiva privea dreptul de şedere al studenţilor, în contextual dreptului la liberă
circulaţie al acestora, asemănător celui al lucrătorilor. În fapt, Consiliu, în luarea deciziei a
modificat propunerea iniţială a Comisiei asupra temeiului juridic al actului respective. Pentru
pmposibilitatea recurgerii la o dublă bază legislativă a unei directive, a se vedea, CJCE, 300/89,
Comisia c. Consiliului, 11. 06. 1991, ECR, 1991, I, p. 2867.
488
Ibidem. Partea operativă a unui act este strâns legată de motivare, astfel încât atunci când ea
trebuie să fie interpretată, trebuie să se ţină seama de motivele carea u dus la adoptarea lui. CPI,
C. 204 şi 270/97 (conexate), EPAC c. Comisiei, hot. Din 13. 06. 2000, consid. 39, în ECR, 2000,
5/6 (II), 2285.
489
Prin excepţie, în cazul ,,avizelor conforme” , răspunsul negative al Parlamentului European
blochează adoptarea actului comunitar respective; A se vedea, C. Lefter, op. cit. p. 73.
490
A se vedea, Guy Isaac, L’entrée en vigueur et l’application dans le temps du droit
communautaire, Mélanges Marty, Toulouse, 1978, p.697; şi Guy Isaac et Marc Blanquet, op.
cit. p. 150-152.

136
 opozabil justiţiabililor mai înainte de a se creea posibilitatea luării lui
la cunoştinţă”491.
→ Publicarea şi notificarea actelor comunitare.
Înainte de Tratatul de la Maastricht, obligatoriu, numai
regulamentele C.E.E. şi ale EURATOM (ca şi deciziile şi
recomandările C.E.C.O., cu caracter general) făceau obiectul unei
publicări. Deciziile şi directivele, chiar dacă se adresau tuturor statelor
membre, în mod contestabil, erau scutite de publicare.
Tratatul de la Maastricht, potrivit art. 254 C.E., ,,repară, cel
puţin parţial, această omisiune”492, precizând că obligaţia de publicare
priveşte:
- regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de Parlament şi
Consiliu, împreună, în cadrul procedurii de codecizie;
- directivele Consiliului şi Comisiei care sunt adresate
tuturor statelor membre. În lipsa acestei publicări, actele nu vor fi
,,aplicabile” (potrivit fostului art. 15 C:E.C.O), şi nu vor intra în
vigoare (art. 254 C.E). De altfel, Curtea a precizat că ,,în lipsa
publicării are efect doar în privinţa caracterului obligatoriu al textului,
nu şi al legalităţii sale”493 ,,dacă instituţiile nu pot aplica un
regulament nepublicat, ele pot să pregătească aplicarea luând măsurile
necesare în vederea aplicării, cu condiţia ca acesta să nu intre în
vigoare decât, după ce textul principal devine executoriu”494
Celelalte acte ale Consiliului şi Comisiei, adică toate
deciziile (cuprinzând deciziile care se adresează tuturor statelor
membre, considerat, în doctrină, un neaju ns al tratatului) şi
directivele adresate anumitor state membre trebuie numai să facă
obiectul unei notificări. Regulamentul interior al Consiliului (art. 17)
prevede că aceste directive şi decizii sunt publicate ,,în lipsa
deciziei contrare a Consiliului sau a C.O.R.E.P.E.R.-ului”, dar o
asemenea publicare nu are decât efectul de informare a publicului (de
opozabilitate), nicidecum o condiţie de intrare în vigoare. Curtea a
precizat, de altfel, că publicarea unei decizii nu înlocuieşte notificarea
acesteia, deoarece numai aceasta din urmă o face opozabilă495.
→ Formele notificării şi publicării496
CJCE, 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69, în Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 150.
491

Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 150.

492

493
CJCE, 185/73, Hauptzzollamt Bielefield, 29. 05. 1974, Rec. 607.
494
CJCE, 100/74, C.A.M., 18. 11. 1975, Rec.1393.
495
CJCE, 52/69, Geigy, 14. 07. 1972, Rec. 787.
496
Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 151.

137
 Directivele şi deciziile conţin în textul lor un articol, final, care
precizează expres care este sau care sunt ,,destinatarii” cărora art. 254
prescriul notificarea lor.
Notificarea fie, se trimite prin scrisoare recomandată, fie,
prin remiterea notificării unei persoane împuternicită în acest scop, în
schimbul unei recipise de primire. Pentru statele membre, notificarea
se face, în principiu, prin intermediul reprezentanţilor lor permanenţi
la Bruxelles; pentru particulari – persoane fizice sau juridice –
notificarea se face, în principiu, prin scrisoare poştală, dar instituţiile
comunitare optează să utilizeze calea diplomatică, prin intermediul
ambasadorilor acreditaţi pe lângă ele, în special pentru notificările ce
privesc întreprinderile ce intră sub incidenţa jurisdicţiei statelor terţe .
Este suficient ca actul notificat ,,să intre în sfera internă a
destinatarului, de exemplu, să ajungă la sediul societăţii”497.
Referitor la regimul lincvistic, textele adresate statului membru sau
unei persoane particulare ce intră în jurisdicţia unui stat membru,
trebuie notificate în limba statului respective. Atunci când o societate
are sediul social într-un stat terţ, alegerea limbii oficiale a
deciziei/directivei, trebuie să ţină seama de raporturile stabilite între
societatea respectivă, în cadrul Piaţei comune, cu un stat membru, iar
deschiderea unui birou intr-un stat membru va putea fi determinant498.
Publicarea, potrivit dispoziţiilor din tratat, şi a deciziilor
Consiliului C.E.E. şi EURATOM, din 15. 09. 1958499(şi a Înaltei
Autorităţi C.E.C.O. din 20. 04. 1958), se face obligatoriu în Jurnalul
oficial al Comunităţilor Europene, comun celor trei comunităţi până-n
anul 2002, când Tratataul C.E.C.O. a ieşit din vigoare, iar din anul
2002 până la intrarea în vigoare a tratatului de la Nisa comun pentru
cele două Comunităţi, cu durată nelimitată.
Prin Tratatul de la Nisa denumirea ,,Jurnalul oficial al
Comunităţilor Europene”, a fost înlocuită cu ,, Jurnalul oficial al
Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor referitoare la regimul lincvistic, Jurnalul
Oficial apare în toate limbile oficiale ale Comunităţilor. În ciuda
precauţiilor luate de instituţii, în practică s-a constatat o creştere a
numărului de rectificări, care vizează, în pricipiu, înlăturarea erorilor

497
CJCE, 8/56, Société Alma, 10. 12. 1957, Rec. 183; CJCE, 6/72, Europembalage, 21. 02. 1973,
Rec. 215.
498
CJCE, 6/72, Europembalage, 21. 02. 1973, Rec. 215.
499
JOCE, 06. 10. 1958, p. 390 şi 419;

138
 materiale datorate traducerilor şi publicărilor în culegeri diferite,
corespunzătoare limbilor oficiale ale Comunităţilor
→Termenul de intrare în vigoare500
Actele pentru care se cere notificarea intră în vigoare în ziua
notificării lor.
Actele care se publică, potrivit art. 254 C.E. întră în vigoare la
data fizată în cuprinsul ei, sau în lipsă, în a 20 zi de la publicare.
Curtea de justiţie a precizat că, prin ,,ziua publicării” se
înţelege, nu ziua în care Jurnalul Oficial devine disponibil pe teritoriul
fiecărui stat membru, ci ziua în care este disponibil la sediul Oficiului
de publicaţii oficiale ale Comunităţilor de la Luxemburg, care
coincide, cu data pe care o are Jurnalul Oficial ce conţine textul
regulamentului; alte soluţii sunt considerate a compromite unitatea şi
aplicarea uniformă a dreptului comunitar, impunându-se că întrarea
în vigoare a unui regulament survine la aceeaşi dată în toate
statele membre501.
În practica codificată în Declaraţia scrisă în procesul verbal al
celei de-a 207- a sesiuni a Consiliului din 09. 02. 1967, instituţiile
comunitare prevăd frecvent o intrare în vigoare întârziată –
posterioară celei de-a 20 –a zi de la publicare, sau chiar o aplicare
amânată – o amânare a producerii efectelor, posterior intrării în
vigoare, ceea ce permite destinatarilor să nu fie puşi brusc în faţa unor
noi obligaţii şi/sau lasă timp autorităţilor naţionale sau comunitare să
ia măsurile de aplicare cerute.
Atunci când termenul de intrare în vigoare prezintă un caracter
de urgenţă, adică este fixat înainte de a 20- a zi de la publicare, dar nu
înainte de 3 zile, se apropie de acela utilizat Jurnalul Oficial pe
ansamblul teritoriului Comunităţilor.
În privinţa termenului de intrare în vigoare imediată, adică în
aceeaşi zi a publicării în Jurnalul Oficial, ,,trebuie utilizat în caz de
necesitate imperioasă, în scopul evitării unui vid legislativ sau al unor
interpretări divergente unor texte comnitare. Acest tip de intrare în
vigoare se efectuează, în plus, sub controlul Curţii de Justiţie care
solicită autorului actului să probeze că ,,a avut raţiuni serioase în a
considera că orice termen între publicare şi intrarea în vigoare ar fi
putut fi, în speţă, prejudiciabil pentru Comunitate502. În practică,
500
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 152.
501
CJCE, 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69.
502
CJCE, 17/67, Max Neumann, 13. 12. 1967, Rec. 571.

139
 intrarea în vigoare imediată se realizează sistematic, de exemplu,
pentru regulamentele ce fixează sumele corespunzătoare taxelor ce se
aplică mai ales importurilor şi exporturilor de produse agricole
(restituiri, prelevări, sume compensatorii, et.); inconvenientul intrării
în vigoare imendiate este atenuat în măsura în care Comisia comunică
prin telex, fie cu cu o zi înainte - seara - fie în aceeaşi zi cu apariţia
Jurnalului Oficial, a sumelor raportate, seviciilor naţionale vamale sau
de intervenţie în agricultură, cares e afiţează înainte de a se aplica.
În privinţa directivei, precizăm a nu se confunda data intrării în
vigoare (data notificării sau, în principiu a 20-a zi ce urmează
publicării) cu data transpunerii, adică data (fixată chiar în directivă)
punerii în aplicare în ordinea juridică internă. Numai nerespectarea
acestei ultime date - a transpunerii -constituie o încălcarece determină
posibilitatea invocării în justiţie. Astfel, jurisdicţiile naţionale, trebuie,
aplicând dreptul naţional, să-l interpreteze în lumina textului şi
finalităţii unei directive în domeniul acoperit de aceasta, chiar înaintea
expirării termenului de transpunere503; apoi, considerând că ,,o
directivă produce efecte juridice faţă de statele membre destinatare
din momentul notificării sale”, rezultă că ,,chiar în timpul perioadei
de transpunere statele, ,,trebuie să se abţină să ia acele măsuri de
natură a compromite serios rezultatul prescris prin această
directivă”504.

4. Principiile generale ale dreptului

4. 1. Precizări prealabile
Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura
juridică ca reprezentând supra - legalitatea comunitară505. În acest
sens Curtea impune, respectarea acestora, atât de către instituţiile
comunitare – în adoparea actelor de drept derivat, faţă de care au o
autoritate superioară– cât şi de statele membre – în privinţa tuturor
actelor ce intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi a
fortiorii în executarea acestora.
Principiile generale de drept sunt reguli nescrise pe care
Judecătorul comunitar (Curtea de Justiţe) le aplică şi care astfel sunt

503
CJCE, 80/86, Kolpinghuis, 08. 10. 1986, Rec. 3969.
504
CJCE, C-129/96, AJDA 1998.451, Inter- Environnement Wallonie; a se vedea, Guy Isaac et
Marc Blanquet, op. cit. p. 152, şi operele citate acolo.
505
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 176.

140
 încorporate în ordinea juridică comunitară, ele sunt produsul
metodelor de interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia506.
Pot fi deosebite patru categorii de principii pe care Curtea le
aplică şi cu care se confruntă atât în privinţa identificării cât şi a
stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice,
naţionale şi internaţionale;
2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor
membre;
4. principii proprii dreptului comunitar.
→ ,,Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor
juridice, naţionale şi internaţionale, prezintă mai ales dificiltăţi în
identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele
răspund însă exigenţelor supreme ale dreptului şi ale conştiinţei
colective”507. De exemplu, încălcarea ,,principiului contradictoriu al
procesului”, cu privire la care Curtea a precizat că ar însemna ,,
violarea principiului elementar de drept potrivit căruia hotărârea
judecătorească se bazează pe fapte şi documente, pe care părţile sunt
îndreptăţite să le cunoască, şi cu privire la care îşi pot exprima
opinia”508 . În această categorie includem, cu titlu de exemplu:
principiul general al securităţii juridce, principiul bunei credinţe,
principiul legalităţii, etc.
→ Principiile generale de drept internaţional public nu sunt
compatibile cu structura şi exigenţele sistemului comunitar.
De exemplu, cu referire la ,,excepţia de reciprocitate în
executarea obligaţiilor de către state” - ce poate fi invocată de către
partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin celeilalte
părţi, poate fi dispensată de executarea propriilor obligaţii ridicând
excepţia de mai sus - Curtea a precizat că „Tratatul (C.E., n.a.) nu are
drept scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare
ale normelor comunitare, ci stabileşte o ordine juridică nouă; din
economia tratatului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute, rezultă
interdicţia pentru statele membre de a-şi face singure dreptate”509.

506
A se vedea, Jean- Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, 1997, p.12.
507
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 176.
508
CJCE, 42 şi 49/59, S.N.U.P.A.T., 22. 03. 1961. Rec. 156
509
CJCE, 90-91/1963, Luxembourg et Belgique, 13. 11. 1964, Rec. 1217.

141
 Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional
public, care interzic, de pildă, statelor să refuze propriilor cetăţeni
dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor510.
→ Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor
membre. Prin intermediul acestor principii, Curtea se inspiră din
sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel,
chiar înainte de semnarea tratatelor de la Roma, că ea are obligaţia să
se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către legislaţiile, doctrina
şi jurisprudenţa statelor membre511.
Astăzi, în mod regulat, Curtea invocă ,,principiile generale, care
îndeobşte, sunt admise în sistemele naţionale de drept ale statelor
membre” de exemplu, principiul egalităţii în faţa legii512, al recursului
în faţa unei instanţe naţionale513, etc.
Descoperirea acestor principii comune nu presupune
identificarea lor sub forma unei suprapuneri aproape mecanice a
sistemului naţional de drept, al fiecărui stat membru. Curtea
desprinde, în spiritul, în orientarea şi evoluţia sistemelor naţionale de
drept, acele principii care ,,îşi au originea în apropierea sistemelor lor
juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare
economică, socială şi culturală sensibil egal”514
Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care
provin dintr-un singur stat membru, de exemplu, principiile
proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate
decât în dreptul german.
În concluzie, Curtea îşi rezervă:
- dreptul de a alege dintre diferitele soluţii oferite de sistemele
naţionale de drept pe acelea cu valoare intrinsecă pentru nevoile
sistemului comuniatar515;
- dreptul de respinge acele principii comune care sunt
incompatibile cu exisgenţele comunitare;

510
CJCE, 13/61, Bosch, 06. 04. 1962, Rec. 101; citat de, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p.
176; şi Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,
1999, p. 204.
511
CJCE, 7/56-7/67, Algéra, 12. 07. 1957, Rec.81.
512
CJCE, 8/57, Hats fourneux et aciéries belges, 21. 06. 1958., Rec. 225.
513
CJCE, 23/68, Klomp, 25. 02. 1969, Rec. 43; se vedea şi, P. Pescatore, Le recours, dans la
jurisprudence de la CJCE, a des normes déduites de la comparaisondes droits des Etats membres,
RIDC, 1980, p. 337.
514
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.24.
515
CJCE, 9/69, Sayag, 10. 07. 1969. Rec. 3219.

142
 - dreptul de a adapta acele principii comune pe care înţelege să
le transpună potrivit autonomiei dreptului comunitar516.
→ Principiile proprii sistemului comunitar rezultă din dispoziţiile
tratatelor, de exemplu: supremaţia, efectul direct aplicabil, şi
aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială,
echilibrul instituţional, libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe
naţionalitate, etc.
4. 2. Modul de aplicare a principiilor generale de drept
Principiile generale de drept ,,moştenire juridică comună
vestului Europei ca o formă a dreptului natural”, au caracter prioritar,
dacă tratatele comunitare, nu cuprind prevederi exprese în sensul
dorit517. Dacă un asemenea principiu se regăseşte în categoria
principiilor generale comune sistemelor de drept ale statelor membre
distincţia faţă de acestea se realizează destul de dificil.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în
tratatele comunitare518, de exemplu:
- potrivit art. 288 alin. 2 C.E. ,,în materie de răspundere
extracontractuală, Comunitatea trebuie să repare, conform principiilor
generale comune de drept ale statelor membre, daunele produse de
instiutuţiile sale sau de angajaţii săi aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor”;
- potrivit art. 190 pct. 4, cu referire la alegerile pentru
Parlamentul European, această instituţie elaborează un proiect în
vederea organizării de alegeri prin vot universal direct, după o
procedură uniformă în toate statele membre sau conform principiilor
comune tuturor statelor membre;
- potrivit art. 230 C.E., atunci când se stabileşte competenţa
Curţii de justiţie, se face referire la la acţiuni introduse pe temeiul
unei reguli de drept privitoare la aplicarea Tratatului;
Dacă în tratatele comunitare nu se face referire expresă la
principii de drept obligatorii, ele se vor putea aplica fără reţinere
atunci când nu sunt în contradicţie cu vreo prevedere a Tratatelor519.
Dacă există, prevederi divergente, prevedrile din tratat sunt
prioritare520. Atunci când nici o prevedere contrară nu este cuprinsă în
Tratate se vor aplica principiile generale ca parte a ordinii juridice
comunitare521.
516
CJCE, 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, 17. 12. 1970, Rec. 1125
517
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.24-25.
518
Idem.
519
Ibidem.
520
CJCE, 46/64, Sgarlata, 01. 04. 1965, CML, Rep., 1965, 324.
521
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.26.

143
 Principiile generale de drept pot fi invocate atunci când
organele comunitare de jurisdicţie vor face un control de legalitate a
actelor emise de instituţiile comunitare522.
4. 3. Principiile aplicate de către Curtea de justiţie şi forţa lor
juridică523.
a. Drepturile fundamentale ale omului. Deşi, drepturile
fundamentale ale omului constituie o categorie specială a principiilor
generale, reprezentând partea cea mai numeroasă a acestora524, nici
unul din Tratatele institutive nu cuprinde prevederi, exprese sau
generale, referitoare la acestea. Tratatele ulterioare acestora conţin
astfel de prevederi, după cum urmează525:
- Tratatul de la Maastricht, în art. 6, la par. 1 ,,Uniunea este
fondată pe principiul democraţiei, al respectului drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care
sunt comune statelor membre; la par. 2 ,, Uniunea respectă drepturile
fundamentale, aşa cum au fost garantate de Convenţia Europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950526, şi aşa cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea
fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar”.
- Tratatul de la Amsterdam a introdus în Tratatul de la
Maastricht noi dispoziţii în această materie, modificate la rândul lor
prin Tratatul de la Nisa, la art. 7 pct.1 ,, Pe baza unei propuneri
motivate din partea unei treimi dintre statele membre, a Parlamentului
European sau a Comisiei, Consiliu, acţionând cu o majoritate de patru
cincimi dintre membrii săi după obţinerea avizului conform al
Parlemntului European poate că există u n risc clar al unei încăcări
522
A se vedea, J. Mertens de Wilmars, J. Steenbergen, The Court of Justice of the European
Communities and governance in an economic crisis în MLR, vol. 82, nr. 5-6/1984, p.1388-1389;
şi O. Manolache, op. cit. p.26
523
Mai sunt şi altele principii generale aplicate de către Curtea de Justiţie, decât cele prezentate în
textul lucrării de faţă, şi anume: dreptul de proprietate, principiul îmbogăţirii fără justă cauză,
dreptul la libera exercitare a activităţilor economice, recunoaşterea lgitimei apărări, forţa amjoră
şi starea de necesitate, posibilitatea cesionării unor drepturi, respectul securităţii juridice,
neretroactivitate legii penale, principiul încrederii legitime, principiul egalităţii în domeniul
reglementărilor economice, respectul drepturilor câştigate, respectarea secretului profesional şi al
afacerilor, respectul vieţii private şi de familie, dreptul la libertate de expresie, principiul bunei
administrăriîn raporturile cu statele membre, principiul protecţiei contra intervenţiilor arbitrare
sau disproporţionate din partea autorrităţilor publice, principiul nulla poena sine lege, libertatea
religioasă, dreptul la un recurs jurisdicţional efectiv.
524
A se vedea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 205
525
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.26-28.
526
A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953

144
 gravede către un membru a principiilor enunţate în art. 6, par. 1şi să
adreseze recomandări corespunzătoare acestui stat.
În anii 1969527, respectiv 1970528, Curtea de justiţie a statuat că
drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale
ale dreptului, ce se inspiră din tradiţiile constituţionale comune, a
căror respectare trebuie garantată în cadrul şi structura obiectivelor
Comunităţii. Ulterior, în anul 1974529, Curtea a făcut trei precizări530
importante:
1) în materia drepturilor fundamentale, principiile generale au
menirea să aplice , la nivel comunitar, garanţiile naţionale cele mai
ridicate;
2) prin intermediul principiilor generale, în ordinea juridică
comunitară sunt integrate dispoziţiile Convenţiei Europene a
drepturilor omunlui şi libertăţilor fundamentale ca standard minim.;
3) acestor drepturi fundamentale, care trebuie luate în
considerare în raport de funcţia socială a bunurilor sau activităţilor
protejate li se pot aduce anumite limitări în scopul realizării
obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate, cu condiţia să
nu se aducă atingere acestor drepturi.
În Declaraţia comună din 5 aprilie 1977, a Parlamentului,
Consiliului şi Comisiei, s-a precizat importanţa primordială pe care
aceste instituţii o dau respectării drepturilor fundamentale, aşa cum
acestea rezultă din constituţiilor statelor membre ca şi din Convenţia
Europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale de la
Roma (1950). Referitor la această Convenţie, Curtea de justiţie, în
anul 1986, a sublinit că reprezintă referinţa primordială în materia
drepturilor fundamentale531.
De asemenea, Curtea a considerat că atunci când un stat
membru invocă dispoziliile Tratatului pentru a justifica o reglementare
naţională care este de natură să împiedice exercitarea unui drepr
garantatprin tratat, această justificare , prevăzută de dreptul comunitar,
trebuie interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului şi în
special a drepturilor fundamentale532
S-a pus problema aderării Comunităţilor Europene la
Convenţie, dar Curtea de Justiţie, prin avizul din 28 martie 1996, a
527
CJCE, 26/69, Stauder, 12. 11. 1969., Rec. 419.
528
CJCE, 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, 17. 12. 1970, Rec. 1125
529
CJCE, 4/73, Nöld, 14. 05. 1974, Rec. 491.
530
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 178, 179.
531
CJCE, 222/84, Johnston, 15 05. 1986, Rec. 1663
532
CJCE, 209/90 I, Comisia/Germaniei, 08. 04. 1992, Rec. 2639

145
 apreciat că în prezent Comunităţile nu pot încheia acorduri
internaţionale în acest sens şi, de asemenea, nu pot adopta norme
comunitare în materia drepturilor omului533.
- La Consiliul European de la Nisa din 7 – 11. 12. 2000,
Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia au proclamat
solemn Carta drepturrilor fundamentale ale omului care a fost
elaborată de o convenţie compusă din 30 reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului European,
15 reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau de guvernşi un comisar
reprezentând Comisia534. S-a pus în lumină că, prin această proclamare
protecţia drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii va fi mai vizibilă
şi mai transparentă pentru cetăţean, iar Curtea de justiţie se va putea
referi, în viitor, la Cartă când se va examina compatibilitatea unui act
specific cu drepturile fundamentale, atribuind, astfel, Cartei rangul
unei interpretări autentice a principiilor juridice menţionateîn art. 6
din T.U.E., mai ales că ea a fost aprobată de toate guvernel şi
parlamentele535.O demarcaţie netă între drepturile fundamentale ale
omului şi alte principii de drept nus-a putut stabili, îceea ce înseamnă
că el pot fi aplicate până la confuziune536. De exemplu, Curtea de
justiţie a recunoscut o serie de astfel de principii, dar ele pot intra, în
aceeaşi măsură, şi în categoria drepturilor omului. Încludem în
aceasta, cu titlu de exemplu, următoarele principii: dreptul
fundamental la inviolabilitatea domiciliului (principiu comun tuturor
sistemelor juridice ale statelor membre), dreptul de a forma sindicate
(consacrat în documente internaţionale de referinţă)537, principiul
democraţiei (care se reflectă prin necesitatea participării cetăţenilor la
exercitarea puterii prin intermediul adunării reprenzentative -

533
A se vedea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 206; şi Phillipe Manin, Les Communautés Européennes,
L’Union Européenne, Pedone, 1997, 291.
534
Proclamare a fost făcută împreună de către preşedinţii Consiliului, Parlamentului şi Comisiei în
7 decembrie 2000 – Bull. U.E. nr. 12/2000, p. 171-177. A se vedea, V. Constantinesco, La Charte
des droits fondamenteaux de l’Union européenne, în SUB- B nr. 1/2002, p. 8-16; şi O.
Manolache, op. cit. p. 29.
535
Idem.
536
Ibidem
537
De exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de O.N.U. în 1948.,
Convenţa Europeană a drepturilor omului din 1950, Convenţia nr. 87/1948, a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii asupra libertăţii sindicale şi protecţiei dreptului sindical, Pactul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptat de O.N.U. în 1966, Pactul
internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de O.N.U. în 1966, etc.
A se vedea pentru detalii, Ion Traian Ştefănescu........................................................

146
 Parlamentul European)538, dreptul la respectarea vieţii private (derivă
din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre), dreptul
tuturor persoanelor, în proceduri contradictorii la un proces corect539.
b. Principiul respectării dreptului la apărare. După acest principiu
trebuie să se călăuzească procedura în faţa organelor comunitare de
jurisdicţie. În procesul aplicării dreptului comunitar, garantarea ,,
respectului dreptului la apărare” are multiple aspecte:
- dreptul de a fi audiat, în condiţiile impuse de respectarea
caracterului contradictoriu al procedurii, nu numai în faţa organelor
jurisdicţionale, care presupun sancţiuni pecuniare540, ci şi în faţa
organelor administrative, chiar pur consultative, care presupun
sancţiuni disciplinare541, sau administrative542 . Legat de acest aspect
se pune problema audierii martorilor, când aceasta a fost solicitată, în
cazuri strict determinate, sau dreptul de a obţine informaţii, de
exemplu, despre documente care determină Comisia să hotărască
asupra faptului dacă un acord a încălcat art. 85 C.E., cu respectarea
confidenţialităţii în cazul secretului profesional, faţă de terţii
interesaţi543;
- dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale, dreptul
de asistenţă şi reprezentare legală544.
c. Principiul egalităţii, interzice discriminarea după naţionalitate (art.
sau după sex, presupunând un tratatament egal al părţilor în situaţii
identice şi comparabile545. Princiliul are aplicaţii chiar în textele
comunitare, după cum urmează:
- art.141 C.E., interzice discriminarea între sexe prin aplicarea
principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală
pentru muncă egală;
- art.12 par. 2 C.E., interzice expres discriminarea pe motive de
naţionalitate, Consiliul putând adopta potrivit art. 251 C.E. reguli în
scopul interzicerii unei astfel de discriminări;

538
Potrivit art 43 alin. 2 C.E., se cere consultarea Parlamentului, ca mijloc prin care acesta
participă la procesul legislativ comunitar,ca un factor esenţial în echlibrul instituţional urmărit de
Tratat.
539
Pentru o analiză detaliată a acestor principii , a se vedea, O. Manolache. op. cit. p. 29-33.
540
CJCE, 42 şi 49/59, S.N.U.P.A.T, 22. 03. 1961., Rec.156.
541
CJCE, 35/67, Van Eick, 11. 07. 1968. Rec. 481.
542
CJCE, 85/76, Hoffmann-Laroche, 13. 02. 1979, Rec. 511.
543
A se vedea, O. Manolache. op. cit. p.34, şi operele citate acolo..
544
Idem.
545
CJCE, 8/57, Groupement des hauts fourneaux…, 21. 06. 1958, Rec. 223; CJCE, 265/78,
Ferwerda, 05. 03. 1980, Rec. 617

147
 - art. 13 C.E., face referire la combaterea discriminării bazate pe
sex, origine etnică ori rasială, religie ori credinţă, handicap, vârstă sau
orientare sexuală;
- art. 40. alin. 3, exclude orice discriminareîntre producători şi
consumatori în cadrul Comunităţii în organizarea comună a pieţelor
agricole;
- alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului546.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice
care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea
locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele 547.
Discriminarea trebuie să fie justificată suficient şi în obiectiv, şi nu
arbitrar.
d. Principiul securităţii juridice, se bazează pe ideea certitudinii
dreptului, atât în ceea ce îi priveşte pe particulari, cât şi statele
membre şi instituţiile comunitare548. Principiul se impune, în special,
în următoarele domenii549:
- prescripţia şi decăderea. Curtea impune termene pentru
exercitarea de către instituţii a competenţelor lor, pentru utilizarea
căilor de drept din partea justiţiabililor, de exemplu, Comisia trebuie
să se pronunţe într-un termen de două luni cu privire la
compatibilitatea cu Tratatul a proiectelor de ajutoare prezentate de
către state550, în materia acţiunii în carenţă reclamantul trebuie să
sesizeze instituţia într-un termen rezonabil, sub sancţiunea
decăderii551;
- inopozabilitatea unui act care n-a făcut obiectul unei
publicităţi adecvate552;
- neretroactivitatea. Cu excepţia unor cazuri speciale, un act
comunitar, nu poate avea ca punct de început, al producerii efectelor,
o dată anterioară publicării sale; preocupată, în spiritul securităţii
juridice, Curtea, în anumite cazuri, limitează sau respinge efectul
retroactiv care însoţeşte, în mod firesc, o hotărîre de interpretare sau
546
A se vedea, O. Manolache. op. cit. p.34, şi operele citate acolo.
547
CJCE, 36/74, B.N.O. Walrave and L.J.N. Koch c. Association Union Cycliste International and
others, hot. prelim., 24. 10. 1974, consid. 26-29, în ECR, 1974, 1465; citat de, O. Manolache. op.
cit. p. 40.
548
A se vedea, Ami Barav, Christian Philip, Dictionaire Juridique des Communautée Européennes,
PUF, 1993, p. 211.
549
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 180.
550
CJCE, 120/73, Lorentz, 11. 12. 1973, Rec. 1481.
551
CJCE, 59/70, Pays – Bas, Rec. 639, 06. 07. 1971.
552
CJCE, 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69.

148
 de declarare de nevaliditate dată cu ocazia unei trimiteri
prejudiciare553.
- încrederea legitimă554. Acest principiu este transpus din
dreptul german şi protejează mai ales destinatarii dispoziţiilor
comunitare împotriva modificărilor, cu efect imediat şi fără un
avertisment prealabil, a reglementărilor în cauză555, ca şi împotriva
furnizării de informaţii eronate556.
- Claritatea şi precizia dreptului. Principiul se opune
formulărilor ambigue ale textelor comunitare557, al transpunerii
directivelor pe simple căi administrative, prin natura lor, juridică,
modificabile558, sau comunicarea unei decizii într-o altă limbă, decât a
destinatarilor559.
În concluzie, reglementările trebuie să fie560:
- clare şi precise, pentru se putea stabili cu certitudine drepturile
şi obligaţiile;
- previzibile pentru justiţiabili;
- eficace şi să vizeze toate cazurile stabilite, când are loc o
transpunere a unei directive în dreptul intern;
- limitate în timp în privinţa efectelor; astfel că, un text nu va
putea fi aplicat decât în mod excepţional la o perioadă anterioară
publicării lui, iar interpretarea textelor comunitare trebuie făcută în
concordanţă cu normele de drept în vigoare şi nu în raport cu
modificările ulterioare.
e. Principiul autorităţii de lucru judecat. Principiu autorităţii de
lucru judecat - non bis in idem – este prevăzut în art. 4 par. 1 din
Protocolul Nr. 7 al Convenţiei Europene privind drepturile omului.
Principiul în cauză interzice o nouă evaluare în profunzime a
săvârşirii unei fapte care ar avea ca rezultat impunerea fie a unei a
doua sancţiuni, în plus faţă de prima, în cazul în care este stabilită
răspunderea pentru a doua oară, fie o primă sancţiune în cazul în care

553
CJCE, 43/75, Defrenne, 08. 04. 1976, Rec. 455; CJCE, 145/79, Roquette, Rec. 1917.
554
A se vedea, F. Hubeau, Le principe de la protection de la confiance légitime dans la
jurisprudence de la CJCE, CDE, 1983, p. 143; şi P. Mengozzi, Évolution de la méthode suivie par
la jurisprudence communautaire en matière de protection de la confiance légitime, rev. Marché
unicque europ. 1997/4, p. 13.
555
CJCE, 74/74, C.N.T.A., 14. 05. 1975, Rec. 533.
556
CJCE, 169/73, Compagnie Continentale France, 04. 02. 1975, Rec. 117.
557
CJCE, 169/80, Société Gondrand, 09. 07. 1981, Rec. 1931
558
CJCE, 102/79, Com. c/Belgique, 06. 05. 1980, Rec. 1473.
559
CJCE, 66/74, Farrauto, 18.02. 1975. Rec. 157.
560
A se vedea, Ami Barav, Christian Philip, op. cit. p. 862; şi Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 208.

149
 răspunderea nestabilită prin prima decizie este stabilită prin cea de-a
doua decizie561.
Au fost însă, acceptate două proceduri paralele, pentru darea
unei hotărâri prejudiciare, una a Comunităţii şi alta naţională, astfel ca
să se impună o dublă sancţiune în materie de carteluri. S-a arătat, de
aemenea, că posibilitatea sancţiunilor concurente nu înseamnă în mod
necesar că posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri
diferite este inacceptabilă562. Accepatbiliatatea unei proceduri duale de
acest fel reiese din sistemul special de împărţire a jurisdicţiei între
Comunitate şi statele membre cu privire la carteluri563. Este necesar
însă ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi
procedurile respective să fie introduse în faţa instanţelor aflate în
cadrul acestuia.
f. Principiul loialităţii564. Principiul loialităţii denumit şi principiul
solidarităţii este promovat de Curtea de Justiţie565 şi prevăzut, în art.
10 T.C.E. Este considerat că rezultă din însăşi natura dreptului
comunitar, deoarece dispune trei obligaţii în sarcina statelor membre,
două pozitive - de natură generală, şi una negativă, astfel:
- să ia toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt
generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea îndatoririlor ce
rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile
Comunităţii (art. 10 alin. 1 T.C.E., partea I);
- să furnizeze Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica
dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar,
adică legislaţiei primare sau secundare (art. 10 alin. 1 T.C.E., partea
II);
- să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea
obiectivelor comunitare (art. 10 alin. 2 T.C.E.);
Un alt exemplu de obligaţie de loialitate rezultă din art. 11 par.
2 T. Ms. care prevede că ,,statele membre sprijină activ şi fără rezervă
politică externă şi de securitate comună într-un spirit de loialitate şi de
solidaritate recprocă (...). Ele se abţin de la orice acţiune contrară
intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dăuna eficacităţii sale”.

561
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 34.
562
Idem, şi operele citate acolo..
563
Ibidem
564
A se vedea, O Manolache, op. cit. p. 45.
565
Curtea de Justiţie, face referire deseori la art. 10 T. C.E.ca la un izvor distinct al obligaţiilor
statului membru în siatemul Tratatului. A se vedea, CJCE, 374/89, Comisia c. Belgiei, 19. 02.
1991, ECR, 1991, 2 (I-II), p. 367.

150
 5. Acordurile (convenţiile) încheiate de Comunităţile europene
(Normele juridice ce rezultă din relaţiile exterioare ale
Comunităţilor)
Tratatul C.E. nu conţine nici o dispoziţie de fond prin care
atribuie Comunităţii competenţa de a încheia acorduri internaţionale
nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixează, ci
conţine în art. 300 C.E. doar o dispoziţie de procedură în acest sens566.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat că o asemenea
competenţă decurge din ,,sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat
Comunităţii posibilitatea să intervină pe scena internaţională fără a se
limita la atribuţiile exprese de competenţă externă.
5.1. Acordurile încheiate de Uniune cu state terţe sau organizaţii
internaţionale567.
Acordurile încheiate de către Uniune în cadrul competenţelor ei
externe, nu numai că o obligă pe plan internaţional, dar se integrează
în ordinea juridică a Uniunii şi devin izvor de drept. În privinţa
încheierii acestor acorduri, Uniunea nu are competenţă absolută, ci o
împarte cu statele membre568. Prin urmare aceste acorduri creează
obligaţii în egală măsură în sarcina Uniunii şi a statelor membre.
Înterpretînd dispoziţiile art. 300 CE (în temeiul căruia încheie
acorduri), şi ale art. 310 (în temeiul căruia încheie acorduri mixte569, la
care sunt părţi, pe lângă Uniune, şi statele membre) Curtea de Justiţie
a precizat că astfel de acorduri ,,leagă instituţiile comunitare şi
566
Potrivit art. 300 CE, Acordurile sunt încheiate de Consiliu, după cum urmează:
1.Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile
necesare(par. 1);
2. înainte de încheierea acordurilor, Consiliul (par. 3) va cosulta Parlamentul European, cu
excepţia acordurilor privind politica comercială comună (art. 133 par. 3 CE). Parlamentul emite
avizul său într-un termen pe care Consiliul îl fixează în funcţie de urgenţă;
3. Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau un statmembru poate să ceară avizul Curţii de
Justiţie privind compatibilitatea cu dispoziţiile Tratatului;
4. sub rezerva competenţelor recunoscute Comisiei în acest domeniu, semnarea şi încheierea
acordurilor sunt decise de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată la propunerea Comisie.
Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 CE obligă instituţiile Comunităţilor şi statele
membre.
567
A se vedea, Analyse synthetique des accords qui lient les Communautés a des pays tiers.
Commission européenne, juin 2001, citat de, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 161, 162;
O. Jacot- Guillarmond, Droit communautaire et droit international public, Librairie de
l’Université de Genevé, 1979, R. Kovar, Les accords liant les Communautés européennes et
l’ordre juridiqué communautaire, RMC, 1973, p. 345; şi J.Rideau, Les accords internationaux
dans la jurisprdence de la CJCE, RGDIP, 1990, p. 289; SFEDI, Droit international et droit
communautaire, Perspectives actualles, Pedone, 2000.
568
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 76.
569
A se vedea, :::::::::::::::::::::::::::::::::CJCE, Demirel, 30. 04. 1974, Rec.

151
 statele membre”, iar în continuare, referindu-se la Acordul de asociere
a Greciei cu CEE, a arătat că ,,dispoziţiile acordului fac parte
integrantă, începând cu intrarea în vigoare a acestuia, din ordinea
juridică a Uniunii (comuniatară)”570. Pentru încheierea acestor
acorduri Consiliul utilizează în practică ,,decizii „ sau ,,regulamente”,
în anexa cărora acestea sunt reproduse. Actele astfel utilizate nu intră
în categoria actelor reglementate de art. 249 CE, prin urmare nu
trebuie analizate din perspectiva ,,receptării”, ,,transpunerii” sau ,,
implementării” acordului571. Tratatele nu conţin nici o prevedere
referitoare la publicarea acordurilor externe, motiv pentru care vor
avea următorul regim juridic:
- dacă autorizaţia de încheiere este dată prin intermediul
regulamentului (în anexa căruia sunt reproduse acordurile),
publicarea acordului se realizează întotdeauna înaintea încheiereii
acordului;
- dacă autorizaţia de încheiere se acordă pe calea deciziei,
încheierea acordului nu are loc înainte ca Instituţia Consiliului să fi
decis publicarea.
Regulamentul intern al Consiliului prevede publicarea ,,
acordurilor internaţionale încheiate de Comunitate”572
În orice caz, acordul nu-şi produce efectele, nefiind, deci,
opozabil decât din momentul publicării.573
Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare – Consiliu
-în măsura în care priveşte Comunitatea, devine parte integrantă a
ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare,
regulamentul sau decizia de încheiere a Consiliului conţinând şi o
menţiune în acest sens, respectiv ,,la data intrării în vigoare a
acordului acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial (este vorba despre
JOCE).
5. 2. Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către
anumite acorduri externe ale Uniunii
Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe cu
state terţe care instituie organe (de exemplu de gestiune) şi cărora le-a
fost conferită puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să
se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării pentru a fi

570
CJCE, 131/73, Haegeman, 30. 02. 1974, Rec. 459.
571
CJCE, avis 1/1991, 14. 12. 1991, Rec. I – 6079.
572
A se vedea, Regulamentul Consiliului în versiunea din 31 mai 1999 (JOCE, n. L. 147/13 din 12
06. 1999)
573
CJCE, , 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69.

152
 obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor
de asociere sau cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri
ai Convenţiei de la Lomé, consiliul internaţional cu privire la cacao:
art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975, consiliul
internaţional referitor la cafea: art. 15 din Acorda ul al cafelei din
1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au
fost reproduse în anexele regulamentelor comunitare, urmând să fie
publicate în JOCE574.
Curtea de Justiţie n-a avut nici o obiecţie în a considera, în
principiu, că astfel de acte normative fac parte integrantă din ordinea
juridică comunitară, fiind prin urmare considerate izvoare de drept
comunitar575. Prin urmare, ea şi-a extins competenţa şi la măsurile
adoptate de către organele instituite prin aceste convenţii, fie că au fie
că nu au caracter obligatoriu576.
De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu
adoptate de către organele instituite prin aceste acorduri sunt deciziile
luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere
între CE şi Turcia577.
Celelalte măsuri l-a care s-a făcut referire nu au caracter
obligatoriu, au valoarea unor recomandări şi sunt numite
aranjamente; ele provin, de exemplu, de la o Comisie mixtă instituită
prin Convenţia între CE şi ţările AELS578 referitoare la un tranzit
comun.579
574
Dintre acestea enumerăm: regulamentul comunitar din 19. 10. 1976, referitor la aplicarea
regulamentului economic şi al regulilor de control adoptate la 26. 07. 1976 de către consiliul
internaţional referitor la cacao publicat în JOCE, n. L. 321 din 10. 11. 1976; regulamentul din 18.
10. 1976 cu privire la aplicarea sistemului de certificate de origine adoptat la 30. 09. 1976, de ătre
consiliul internaţional al cafelei, publicat în JOCE, n. L. 309 din 10. 11. 1976; regulamentul din
19 . 01. 1982, referitor la aplicarea deciziei nr. 1/82 a consiliului de asociere CEE/Malta, publicat
în JOCE, n. L. din 23. 01. 1982; regiulamentul nr. 485/85 referitor la aplicarea deciziei nr. 2/85 a
Consiliului de miniştri ACP- CEE, publicat în JOCE, n. L. 61/1 din 1. 03. 1985. A se vedea, Guy
Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p.162.
575
CJCE, 87/75, Bresciani, 5. 02. 1976., Rec. 129.
576
CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461.
577
CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461; CJCE, 355/93, Eroglu, 5. 10. 1994. Rec.
2311.
578
Este vorba despre acordul multilateralde asociere încheiat la 2 mai 1992, la Porto, între
Comunitatea Europeană şi statele sale membre, pe de o parte, şi ţările membre ale Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), pe de o parte (Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia,
Suedia, Lihtenstein şi Elveţia), privind creearea unui Spaţiu Economic European (SEE). Acordul
a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1994 (nu a fost ratificat de Lichtenstein şi Elveţia).
579
CJCE, 188/91, Rec. I- 363. Curtea de Justiţie şi-a declarat competenţa şi în privinţa
interpretării acestor măsuri; A se vedea, Ioana- Nely Militaru, Trimiterea prejudiciară în faţa

153
 Astfel de organe – comisie mixtă, consiliu de asociere etc – nu
constituie cu siguranţă instituţii ale Comunităţilor, dar Curtea a arătat,
referindu-se la deciziile consiliului de asociere CEE - Turcia că,
ţinând cont de legătura directă pe care actele acestuia le prezintă cu
un acord (respectiv, convenţie) care face parte din ordinea juridică
comunitară, şi ele fac parte integrantă din această ordine, din
momentul intrării lor în vigoare580.
De asemenea, deciziile organelor instituite prin acordurile
externe sau prin organizaţiile internaţionale la care Comunităţile
Europene au aderat fac parte din ordinea juridică comuniatară,
constituind prin urmare, izvoare de drept.
5. 3. Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.
Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile
comunitare (Comunităţile) şi ulterior Uniunea să fie legate prin
acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele
lor membre.
→ În legătură cu acordurile internaţionale încheiate de statele
membre înainte de 1 ianuarie 1958, art. 307 alin.1 T.CE prevede că
drepturile şi obligaţiile izvorîte din asemenea acorduri încheiate între
unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe
state terţe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de dispoziţiile
Tratatului.
Prin urmare, aplicarea Tratatului nu afectează de angajamentul
statelor membre, respective, de a respecta drepturile ţărilor terţe şi de
a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri Comunităţile/Uniunea s-a substituit
statelor membre în privinţa angajamentelor născute. Argumentul
determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a
competenţelor precedent exercitate de către ele în domenii acoperite
prin tratat581.
Este cazul GATT582-ului. La data încheierii Tratatului CEE,
statele membre erau efectiv legate prin angajamente ce decurgeau din
Curţii Europene de Justiţie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 85 şi urm.
580
CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461.

CJCE, 21 a 24/72, International Fruit Company, 12. 12. 1972, Rec, 1210.
581

582
GATT este prescurtarea de la ,,General Agreement on Tarrifs and Trade”- Acordul general
pentru Tarife vamale şi Comerţ . Parte la acest acord sunt în prezent 123 state însumând peste
90% din comerţul mondial. Din 1995, GATT face parte din Organizaţia Momdială a Comerţului
(OMC). OMC este ănsărcinat să trateze toate problemele comercuiale, ,,noua denumire sugerând
permanentizarea dialogului pe acestă temă, justificată de globalizarea şi mondializarea
economiei”. A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit. p. 110.

154
 acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară,
nu este considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest
drept. De aceea în măsura în care aceste acorduri sunt incompatibile
cu Tratatul statele membre, respective, (atât ale Uniunii, cât şi părţi ale
Acordului ) vor trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a înlătura
incompatibilităţile stabilite583.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a acceptat să interpreteze
angajementele care decurg din acordurile multilaterale încheiate între
statele membre la care Comunitatea nu este parte, dar care o leagă
prin efect de succesiune (ca în ipoteza GATT-ului). Curtea şi-a
întemeiat această poziţie – cu scopul de a conchide asupra caracterului
obligatoriu al acestui acord – pe art. 307CE (234) şi pe transferul
gradual al competenţelor intervenit în domeniul politicii comerciale,
ca şi pe exercitarea efectivă a acestor competenţe de către instituţiile
Comunităţii în cadrul GATT584.
Cu toate acestea, Curtea, în grija de a proteja ordinea juridică a
Uniunii, n-a generalizat raţionamentul referitor la GATT, bazat pe
succesiunea Comunităţilor europene la obligaţiile statelor membre. Ea
a analizat articolul 307 CE într-o maieră restrictivă, arătând că
dispoziţiile lui ,,au drept obiect, conform principiilor de drept
intrernaţional, să precizezecă aplicarea tartatului nu afectează
angajamentul statului membru avut în vedere, de arespecta drepturile
statelor terţe decurgând dintr-un acord anterior şi de a respecta
obligaţiile corespunzătoare585. Astfel, Comunitatea nu este legată de o
convenţie internaţională încheiată de statele membre anterior intrării
în vigoare a Tratatului CE decât dacă sunt reunite patru criterii586:
583
Aliniatul 2 al art. 307 CE prevede obligaţia statelor membre de a elimina incompatibilităţile
existente între tratatele anterioare şi dreptul comunitar. În măsura în convenţiile anterioare nu sunt
compatibile cu Tratatul, statele trebuie să folosească mijloacele adecvate pentru a elimina ceste
incompatibilităţi. A se vedea, Joel Rideau, Le droit des Communautés européennes, ed. Presses
Universitaires de France, paris, 1995, p. 60. A se vedea şi, CJCE, 131/73, Haegeman, 30. 02.
1974, Rec. 459; CJCE, 163/90, Leopold Legros, 16. 07. 1992, punct 23, în privinţa acordului de
liber schimb CE-Suedia, citate de Joe Verhoeven, ...........p. 306.
584
Curtea a precizat, că în măsura în care, în baza Tratatului CE, Comunitatea şi-a asumat
competenţe anterior exercitate de statele membre în domeniul aplicării Acordului generale,
dispoziţiile acestui acord au drept efect să lege Comunitatea.
585
Soluţia reţinută de art. 307 CE are meritul de a nu lega un stat membru –prin aderarea sa la
Comunitate – de obligaţii pe care nu şi le-a asumat, iar din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se
desprinde ideea că soluţia consacrată în hotărârea GATT nu se aplică şi altor acorduri (convenţii)
internaţioanle (aşa cum este, de exemplu, Convenţia Europeeană de apărare a drepturilor omului).
A se vedea, R. Kovar, Communautés européennes, Cour de Justice, Procedure. Juris- Classeurs-
Droit international, 1988, Fasc. 161, p. 51.
586
A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p. 302.

155
 atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea
instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii
statelor terţe.
→ Iar în privinţa GATT-ului, după 1 ianuarie 1958, Uniunea în
calitate de succesoare a statelor membre părţi la acest acord, a fost
considerat partener la acesta, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor
născute anterior, care au fost transferate către Uniune.
Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se desprinde ideea că
soluţia consacrată în hotărârea GATT nu se aplică şi altor acorduri
(convenţii) internaţioanle
Prin urmare, Curtea a evitat să se pronunţe că Uniunea este
legată printr-un Acord, chiar ratifictat de către toate statele membre,
de exemplu, în cazul Convenţiei Europeane de apărare a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. A fortiori, rămâne deschisă
problema de a şti dacă Uniunea va fi legată prin acordurile încheiate
de către statele sale membre, posterior intrării în vigoare a Tratatului
CEE, în domenii care relevă competenţa lor internaţională (reziduală
sau tranzitorie), de exmplu, acordurile încheiate în cadrul Consiliului
Europei587
5. 4. Locul acordurilor externe în ordinea juridică comunitară
Acordurile internaţionale încheiate de Uniune (Comunităţi), în
numele ei, se integrează, ca orice act al acesteia, în ordinea juridică a
Uniunii, reprezentând, prin urmare izvoare de drept.
Se consideră că aceste acorduri internaţionale au o valoare
normativă inferioară dreptului primar, şi principiilor generale ale
dreptului şi superioară dreptului derivat588, sau că ele prevalează
asupra actelor de drept derivat (potrivit jurisprudenţei uniunii), ca şi
asupra acordurilor dintre statele membre şi acordurilor între aceste
state şi statele terţe care obligă Uniunea (în speţă Comunitatea)589.
De menţionat că, în măsura în care acordurile externe ,,leagă
instituţiile”, Curtea a dedus că trebuie respectate, ca atare, ceea ce
antreanează prioritatea lor asupra dreptului derivat al uniunii şi în
special al regulamentelor
Prin urmare, aceste acorduri fac parte ,,din blocul legalităţii
comunitare”590(în prezent al Uniunii), a cărui respectare este asiguartă
de Curte în cadrul competenţei sale atât contencioase cât şi
587
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 163.
588
A se vedea, J. – Gautron, op. cit. p. 212; şi
589
A se vedea, J. – M. Favret, op. cit. p. 244.
590
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 164.

156
 necontencioase (prejudiciare)591. Această prioritate priveşte atît actele
comunitare anterioare cât şi posterioare, intrării în vigoarea a
Tratatului CEE, nefiind afectată de forma (decizie sau regulament) în
care s-a încheiat acordul.592
6. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Jurisprudenţa (denumită şi practica judecătorească), este
alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către
instanţele de toate gradele. Rolul jurisprudenţei este acela de a
interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. Deşi, în această lumină,
jurisprudenţa nu poate avea efect creator, nu poate fi izvor de drept, în
practică se constată de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung
la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege593.
În sistemul juridic continental jurisprudenţa nu este acceptată ca
izvor de drept. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru
cauzele ce survin în viitor, prin urmare, ele nu au efecte erga omnes,
în principiu. Interpretarea dreptului, însă, este cu atât mai necesară, cu
cât legea este mai generală şi prezintă mai multe lacune594.
Din această perspectivă, se consideră că jurisprudenţa Curţii de
Justiţie reprezintă un izvor esenţial de drept deaorece în numeroase
probleme Curtea completează şi precizează dispoziţiile Tratatelor,
concomitent cu aigurarea respectării lor595. Reamintim că Tratatul de
la Roma (CE) are caracteristicile unui tratat-cadru, care stabileşte într-
un mod foarte general obiectivele iar în privinţa politicilor prin care se
realizaeză aceste obiective recurge la concepte cu un contur neclar
( de exemplu, art. 28 CE - măsuri cu efect echivalent, art. 39 CE -
ordine publică, la libera circulaţie a lucrătorilor etc)596.
Jurisprudenţa Uniunii a fost considerată izvor de drept, şi
datorită lipsei de reglementare, sau reglementării lacunare, din materia
concurenţei, de exemplu, referitoare la validitatea noilor acorduri
încheiate după intrarea în vigoare a unui Regulament în materie597.

591
CJCE, 21 a 24/72, International Fruit Company, 12. 12. 1972, Rec. 1210.
592
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 164.
593
A se vedea, Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, op. cit. p. 173.
594
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 49.
595
A se vedea, Louis Cartou, p. cit. p. 36.
596
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 49; şi R. Dehousse......................p. 72.
597
Este vorb ade spre Regulamentul nr. 17/62, în prezent abrogat şi înlocuit. Idem, p. 50.

157