COMUNICARE SI COMUNIUNE.

Indeobste, oamenii care

nu mai aud bine incep sa vorbeasca tare, de parca intreaga lume
a asurzit. E suficient sa privim imprejur si vom observa cum
omul contemporan se inconjuara de o multime de instrumente
comunicationale care amplifica, inregistreaza, mixeaza si
faciliteaza rostirea sa la distanta. Consecintele? Cu cat se
vorbeste mai mult, cu atat se asculta mai putin.
Pe de alta parte, se poate observa si un alt fenomen: cu cat se
comunica mai frumos, mai artistic un fapt, poate aparea riscul
interpretarii si intelegerii lui doar ca spectacol. A se observa, in
acest sens, participarea pasiva a telespectatorilor la evenimentele
istorice contemporane lor, precum revolutii, manifestatii,
razboaie doar ca simpli spectatori, fara a le patrunde emotiv
consecintele.Cauzele acestor traiectorii false, ale acestui raspuns
incomplet din partea auditoriului constau tocmai in pretentiile
comunicatorului de a stapani tehnicile de comunicare.
Insa, nu este atat de importanta stapanirea comunicarii, pe cat
este de important ca aceasta sa conduca spre comuniunea cu
semenii. Ispita de a domina comunicarea este foarte mare; ea are
radacini profunde, fiintiale, teologice, infipte in dorinta de
desavarsire umana prost inteleasa. Mihai Eminescu a surprins
acest aspect in nuvela "Sarmanul Dionis". Personajul acesteia -
Dan-Dionis - ajunge, la un moment dat, in starea privilegiata ca
tot ceea ce gandeste, Dumnezeu sa implineasca discret. Se
hotaraste atunci, in constiinta lui Dan, inversarea raportului:
armonia nu mai este coincidenta gandirii sale cu Dumnezeu, ci
considera ca el este cel care decide prin vointa sa ce urmeaza sa
se intample. Acest lucru va conduce la prabusirea sa din
comuniune.
 Oamenii aud doar ce si cat pot sa auda! Raportarea la
personalitatea interlocutorului nu trebuie sa se realizeze printr-o
analiza de exterior si o cruda imixtiune in fiinta acestuia, ci prin
substituire, unificare sau comuniune. La fel ca si in arta - in
definitiv, arta provine din cuvantul grec "tehnici" - deci, apare
riscul izolarii intr-o lume proprie (tipic artistilor). Michelangelo,
se spune, atunci cand isi concepea creatiile artistice, era convins
ca viitoare sa opera de arta se afla ascunsa in marmura care ii
statea in fata si astepta sa fie scoasa la iveala. Daca te raportezi
la receptor ca la un bloc de piatra inert, pe care tu crezi ca poti
sa-l modelezi oricum, risti sa pierzi sansa de a te face inteles.
Comunicarea trebuie sa se realizeze printr-o percepere
revelatoare a receptorului, o compasiune a acestuia in intelesul
pur etimologic de "impreuna - patimire".
Comuniunea este esenta comunicarii! Intr-o lume in care intreg
procesul comunicational se regizeaza cu cinism, omul este
condamnat la insingurare si, intrucat singuratatea naste monstri,
asistam chiar la o dezumanizare a lui. Putem spune, astfel, ca cei
care se situeaza in afara comuniunii si, implict, a dialogului sunt
niste insingurati si niste dezumanizati; ei sunt consecinta
comunicarii ca forma imperfecta a comuniunii.