Algoritmi şi programare – Curs 3 1

3. Limbajul de programare Pascal

3.1. Structura programelor Pascal

În continuare este prezentat un exemplu de program Pascal, care deşi este foarte
simplu, el conţine elemente care permit ilustrarea structurii unui program Pascal, a
vocabularului limbajului şi a unităţilor sale lexicale.

PROGRAM Exemplu; antet

CONST n = 1; parte declarativă
VAR x,y,z:integer;

BEGIN
x := 20;
writeln(‘Introduceti un nr. intreg:’); parte executabilă
readln(z);
y:= (x+y)/2;
writeln(’Rezultatul este:’, y);
readln;
END.
Un program sursă Pascal este o succesiune de caractere, care, la fel ca o frază a limbajului natural,
respectă anumite reguli sintactice, ca de exemplu: se utilizează „semne de punctuaţie”, cuvintele sunt folosite
într-o anumită succesiune, „propoziţiile” au anumite legături între ele.
Un program Pascal este alcătuit din următoarele părţi:
Antet;
Parte declarativă;
Parte executabilă.
Dintre aceste părţi, obligatorie este doar partea executabilă.

3.2 Vocabularul limbajului

În scrierea programelor Pascal pot fi folosite doar anumite caractere (simboluri) care
alcătuiesc vocabularul limbajului. Acesta cuprinde:
 literele mari şi mici ale alfabetului latin, precum şi caracterul „_” inclus tot în
categoria literelor, fiind folosit ca element de legătură într-un identificator compus;
 cifrele zecimale din intervalul 0 – 9 .
2 Algoritmi şi programare – Curs 3

 simboluri speciale, reprezentând operatori şi delimitatori

 operatori: - , +, *, / , = , := , < , >, etc.
 delimitatori: ( , ) , [ , ] , { , } , ’ , etc.
 cuvinte cheie: and, asm, array, begin, case, const, else, if, end, etc. Cuvintele cheie
pot fi folosite doar în scopul pentru care au fost definite, ele nu pot fi redefinite de
către utilizatori.

3.3. Unităţile lexicale ale limbajului Pascal

Unităţile lexicale sunt grupuri de caractere cu semnificaţie de sine stătătoare. Acestea sunt:

 Identificatorii. Un identificator este o secvenţă de litere şi cifre, prima fiind

obligatoriu literă. El desemnează variabile, constante, tipuri, nume de proceduri,
funcţii. O parte a identificatorilor sunt predefiniţi (standard) iar o altă parte sunt
definiţi de către utilizator. Spre deosebire de cuvintele cheie, identificatorii
predefiniţi pot fi redefiniţi de către utilizatori.
 Numerele. Un număr desemnează o valoare numerică întreagă sau reală. Sintaxa
(modul de scriere al unui număr) în limbajul Pascal este:
parte_întreagă.parte_fracţionară E cifre_exponent
exemplu: 3,1415926536E+00 este modul implicit de afişare al constantei PI
 Şirurile de caractere, care reprezintă o secvenţă de caractere cuprinse între apostroafe.
De exemplu, ‘ Introduceti un nr. intreg’.
 Comentariile care sunt reprezentate de o secvenţă de caractere incluse între paranteze
acolade. Comentariile nu influenţează execuţia programului şi au doar un rol
explicativ.
Algoritmi şi programare – Curs 3 3

Tipuri de date, constante, variabile, expresii

Un program Pascal conţin o descriere a acţiunilor ce trebuie executate de calculator,

precum şi o descriere a datelor ce sunt manevrate de aceste acţiuni. Acţiunile sunt descrise
prin instrucţiuni, iar datele prin declaraţii. Un tip de date defineşte atât o mulţime de valori,
cât şi o mulţime de operaţii ce se pot efectua cu aceste valori. Fiecărei date i se asociază un
tip unic.
Tipurile de date implementate în limbajul Turbo Pascal se pot clasifica astfel:
- Tipuri simple: - tipuri predefinite - întregi
- reale
- logice
- caracter
- tipul enumerare
- tipul subdomeniu (interval)
- Tipuri de date structurate:
- tipul de date tablou (array)
- tipul de date şi de caractere (string)
- tipul de date mulţime (set)
- tipul de date înregistrare (second)
- tipul de date fişier (file)
- tipul de date obiect (object)
- Tipuri de date pointer (referinţă)
- Tipul procedural
Tipurile date simple: întregi, logice, caracter, enumerare şi subdomeniu constituie
tipuri ordinale de date, adică tipuri caracterizate printr-o mulţime finită de valori, tipuri
caracterizate printr-o mulţime finită de valori, pe care este definită o ordine liniară şi, astfel,
pentru orice element al unui asemenea tip se poate stabili numărul său de ordine (cu ajutorul
funcţiei ORD), elementul predecesor (cu funcţia PRED) şi elementul succesor (cu funcţia
SUCC).
Tipurile reale nu sunt tipuri ordinale.
Declararea tipurilor de date definite de utilizator se face în secţiunea declarării type,
având următoarea sintaxă:
type nume_tip_1 = tip_1;
nume_tip_2 = tip_2;
....................
4 Algoritmi şi programare – Curs 3

unde nume_tip_1, nume_tip_2,... reprezintă identificatori cu noilor tipuri de date, iar tip_1,
tip_2, ... sunt tipuri de date standard sau definite de utilizator.

Tipuri de date simple, predefinite

- Tipuri întregi, desemnate prin identificatorii standard: byte, shortint, integer, word,
logint, reprezintă submulţimi de numere întregi. Domeniile de valori şi modul lor de
reprezentare în memoria internă a calculatorului sunt prezentate în tabelul următor:
Tip Domeniu de valori Reprezentare Semn
internă
Byte 0..255 1 octet fără semn
ShortInt -128..127 1 octet cu semn
Integer -32768..32767 2 octet cu semn
Word 0..65535 2 octet fără semn
LongInt -2147483648..2147483647 4 octet cu semn
Datele corespunzătoare tipurilor întregi cu semn sunt reprezentate în cod
complementar.
Operaţii efectuate cu date întregi:
Operaţii aritmetice: +, -, *, / (cu rezultat real) MOD, DIV - rest şi cât.
Operaţii aritmetice pe biţi:
- not (negaţia aritmetică) - operator folosit pentru complementarea reprezentării binare
a unui număr întreg.
- shl - deplasare la stânga a reprezentării interne a unui număr întreg cu un număr
specificat de poziţii binare. Sintaxa folosirii acestui operator este:
 a shl b
- şi are ca rezultat deplasarea la stânga a reprezentării interne a lui a cu b poziţii binare.
- shr - operator de deplasare la dreapta a reprezentării interne a unui număr întreg cun
un anumit număr de poziţii binare. Sintaxa este asemănătoare cu a operatorului shl.
- and, or, xor sunt operatorii şi aritmetic, sau aritmetic şi sau exclusiv aritmetic. Ei se
aplică bit cu bit reprezentărilor interne a celor două numere.
Observaţie.
În limbajul Turbo Pascal există constantele simbolice predefinite MaxInt şi
MaxLongint reprezentând cel mai mare număr de tip integer, respectiv cel mai mare număr
de tip longint.

- Tipuri reale - desemnat prin identificatori standard real, single double, extended şi
comp, reprezintă submulţimi de numere reale. Elementele tipurilor reale sunt reprezentate, în
Algoritmi şi programare – Curs 3 5

memoria internă a calculatorului în virgulă mobilă. Domeniile de valori, dimensiunea

reprezentării şi precizia valorilor se prezintă conform tabelului.
Tip Domeniu de valori Reprezentare Cifre
internă semnificative
Real 2.9E-29..1.7E38 6 octeţi 11-12
Single 1.5E-29..3.4E38 4 octeţi 7-8
Double 5.0E-324..1.7E308 8 octeţi 15-16
Extended 3.4E-4932..1.1E4932 10 octeţi 19-20
Comp -2.0E-63+1..2.0E63-1 8 octeţi 19-20
Tipul de date comp este o mulţime de numere întregi, cu valori în intervalul
specificat, dar în calcule intră ca un număr real fără parte fracţionară.
Asupra datelor de tip real se pot aplica operatorii aritmetici +, -, *, / precum şi
operatorii relaţionali (=, <>, <, <=, >, >=).
Observaţii
În limbajul Turbo Pascal exista constanta simbolică de tip real PI reprezentând
numărul .
Asupra datelor de tip numeric (întregi sau reale) se pot aplica şi funcţiile
standard prezentate mai jos:
ABS(x) - valoarea absolută (modulul) numărului x;
SQR(x) - x la puterea a doua;
SQRT(x) - radical din x;
EXP(x) - funcţia exponenţială ex;
LN(x) - logaritm natural din x;
SIN(x), COS(x), ARCTAN(x) - funcţiile trigonometrice sin, cos, arctg;
INT(x) - partea întreagă a lui x;
FRAC(x) - partea fracţionară a lui x;

- Tipul boolean (logic) desemnat prin identificatorul standard boolean, este

reprezentat printr-o mulţime formată din 2 elemente false şi true (fals şi adevărat). Pentru a
se asigura compatibilitatea cu sistemul Windows, în versiunea 7.0 a limbajului Turbo Pascal
au fost introduse tipurile bytebool, wordbool şi longbool. Cele 4 tipuri booleene sunt
reprezentate astfel:
- Boolean - pe 8 biţi (1 octet)
- Bytebool - pe 8 biţi (1 octet)
- Wordbool - pe 16 biţi (2 octeţi)
- Longbool - pe 32 biţi (4 octeţi)
Deoarece tipul boolean este un tip ordinal, avem relaţiile:
- false < true
- ord (false) = 0
6 Algoritmi şi programare – Curs 3

- ord (true) = 1
- succ (false) = true
- pred (true) = false

Tipul de date caracter CHAR

Tipul CHAR este definit de o mulţime finită şi ordonată de caractere care cuprinde:
litere, cifre, caracterul spaţiu, caractere speciale, etc. Setul de caractere utilizat este setul
ASCII.
Un caracter se reprezintă în memoria internă printr-un grup de 8 cifre binare (1 octet).
Valoarea unui caracter se poate scrie în mai multe moduri: - un caracter imprimabil cuprins
între apostrofe:
‘a’, ‘+’, ‘$’, ‘F’, etc.
- un număr în intervalul 0  255 (codul ASCII), precedat de caracter #:
#65 (‘A’), #40(‘0’).
Tipul char este un tip ordinal, deci mulţimea caracterelor este ordonată, în consecinţă
se pot aplica funcţiile ord, pred şi succ. Funcţia ord reprezintă şi codul ASCII al caracterului.
O altă funcţie, specifică tipului CHAR este funcţia chr care furnizează caracterul
corespunzător unui anumit cod ASCII.
Exemple:
- ORD (‘0’) = 48 - chr(‘50’) = ‘2’ - succ (‘B’) = ‘C’
- ORD (‘1’) = 49 - chr(‘66’) = ‘B’ - pred (‘A’) = ‘@’
- ORD (‘A’) = 65 - chr(‘90’) = ‘Z’ - succ (‘a’) = ‘b’
Se observă că funcţiile ord şi chr sunt funcţii inverse. Astfel, dacă C este o variabilă
de tip CHAR, iar x o variabilă de tip byte care reprezintă codul ASCII al caracterului C, vom
avea:
ORD(C) = x; CHR(x) = C
sau ORD(CHR(x)) = x CHR(ORD(C)) = C.
Caracterele pot fi comparate între ele pe baza poziţiei lor în setul de caractere ASCII;
astfel:
C1< C2  ORD(C1) < ORD(C2)
Asupra datelor de tip CHAR se poate aplica funcţia predifinită UPCASE. Această
funcţie converteşte literele mici în litere mari; iar celelalte caractere nu sunt afectate de ea.
Instrucţiunile limbajului Pascal

Instrucţiuni simple
Algoritmi şi programare – Curs 3 7

O instrucţiune se numeşte simplă dacă nu conţine alte instrucţiuni.

- Instrucţiunea de atribuire are forma:
v: = e;
unde v este o variabilă, iar e este o expresie.
Prin execuţia unei instrucţiuni de atribuire, expresia e este evaluată şi rezultatul se
atribuie variabilei v. Variabila şi rezultatul evaluării trebuie să fie de tipuri identice sau de
tipuri compatibile.
Două tipuri sunt compatibile dacă ambele sunt subdomenii ale aceluiaşi tip de bază
sau unul este subdomeniul al celuilalt.
Excepţie de la această regulă fac variabilele de tip real şi expresiile de tip întreg.
Exemple:
delta: = b*b-4*a*c;
h: = (x<y+z) or (a>=b+c);
Instrucţiunea apel de procedură realizează, aşa cum sugerează şi denumirea, apelul
unei proceduri. Acest apel se face prin numele procedurii urmat eventual de o listă de
argumente (variabile şi expresii) separate prin virgulă:
nume(p1, p2,...,pn);
Parametrii p1, p2, ...,p n pot fi constante, variabile, expresii, funcţii, proceduri.
Procedura se defineşte la începutul programului şi se inserează în locul în care se doreşte
executarea ei.
Exemple:
1. Instrucţiunea de citire care constă din apelul procedurii read sau readln :
read(v1,v2, . . . vn);
sau
readln(v1,v2, . . . vn);

unde v1,v2, . . . ,vn sunt variabilele ce urmează a fi citite.

2. Instrucţiunea de scriere care constă din apelul procedurii write sau writeln:
Write(e1,e2, . . en);
sau
Writeln(e1,e2,. . .,en);
unde write şi writeln sunt procedurile standard de scriere iar e1,e2, . . ., en sunt expresii. În
urma execuţiei instrucţiunii de scriere pe ecranul utilizator vor fi afişate valorile celor n
expresii în ordinea în care au fost precizate în instrucţiunea de scriere. Deosebirea dintre cele
două forme ale instrucţiunii de scriere este , la fel ca la instrucţiunea de citire : în primul caz
, după afişarea celor n valori cursorul va rămâne după ultima valoare afişată iar în cazul al
doilea cursorul va trece în prima poziţie din rândul următor .
8 Algoritmi şi programare – Curs 3

Formatele de scriere utilizate în instrucţiunea de scriere

Există trei formate de afişare prezentate mai jos :

a) e
Acesta este formatul implicit , în care o expresie reală se afişează utilizându-se 17 caractere :
semn, 11 cifre semnificative, punct zecimal şi 4 caractere pentru exponent (dintre care unul
pentru semnul exponentului).

Exemplu :
-5.4790000000E+04 adică numărul -54790.

b) e:nn
Acest format este un format cu exponent în care numărul este aliniat la dreapta într-un câmp
de cel puţin nn caractere ; tipărirea cu exponent a unei valori reale necesită cel puţin 8
caractere : semn, punct zecimal , o cifră la partea întreagă, una la partea zecimală şi 4
caractere pentru reprezentarea exponentului.
Dacă cu acest format se va afişa un număr întreg sau un caracter atunci el se va afişa
în cadrul a nn poziţii încadrat la dreapta în această zonă.

Exemplu :
Write(x:4);
unde x are valoarea 23. În urma execuţiei acestei instrucţiuni se va afişa :
_ _ 23

c) e:nn:zz
Acesta este un format fără exponent care se aplică numai numerelor reale . Numărul real
afişat cu acest format se va afişa într-un câmp de cel puţin nn caractere cu un număr de zz
zecimale.

Exemplu:
Write(x:5:2);
unde x are valoarea 12.5. Se va afişa :
_12.5
Dacă x are valoarea 12.456 atunci se va afişa :
12.45

Instrucţiunea IF

Instrucţiunea IF are rolul de a decide care este instrucţiunea ce urmează să se

execute dintre două alternative posibile.
Algoritmi şi programare – Curs 3 9

Condiţia este o expresie de tip logic (boolean) .

Efectul execuţiei acestei instrucţiuni este următorul : se evaluează condiţia de tip logic ;
dacă aceasta este adevărată se execută instrucţiune_1 iar în caz contrar se execută
instrucţiune_2.

Instrucţiunea CASE

Instrucţiunea CASE utilizează o expresie (selector) de tip ordinal şi o listă de

instrucţiuni, fiecare instrucţiune fiind asociată cu una sau mai multe constante ale tipului
selector. Fiecare constantă se asociază cel mult unei instrucţiuni.
Forma generală a instrucţiunii este:

CASE selector OF
lista_1:instrucţiune_1;
lista_2:instrucţiune_2;
...
lista_n:instrucţiune_n
ELSE instrucţiune_n+1
END;

Instrucţiunea CASE are următoarea semnificaţie: se compară pe rând valoarea

selectorului cu lista_1, lista_2, . . . lista_n; în cazul în care se găseşte o egalitate a
selectorului cu una din constantele din cele n liste, se execută instrucţiunea
corespunzătoare, altfel se execută instrucţiune_n+1.
Observaţie: partea cu ELSE este opţională.
Exemplu: Se consideră următoarea funcţie:
 x 2  5x  1 dacă  35  x  10
 2
  x  1 daca 10  x  20
f  x   2
 5x  1 daca 20  x  35
 0 daca x  35
unde x este un număr întreg. Se cere un program care să calculeze valoarea acestei
funcţii pentru un x oarecare citit de la tastatură.
10 Algoritmi şi programare – Curs 3

Vom rezolva această problemă în două variante: cu instrucţiunea IF şi cu

instrucţiunea CASE. Reprezentăm algoritmul de rezolvare prezentat în schema logică din
figură.

Varianta a II-a

Se observă din varianta anterioară că variabila x este comparată pe rând cu

domeniul (-35 ,10), [10,20),şi [20,35). Din acest motiv vom putea considera pe x ca fiind
selector într-o instrucţiune CASE, întrucât x este de tip întreg deci de un tip ordinal.
Programul care utilizeată instrucţiunea CASE este următorul:

PROGRAM Exemplul_8_3;
VAR x,f:integer;
BEGIN
write('x='); readln(x);
CASE x OF
-34..9: f:=x*x-5*x+1;
Algoritmi şi programare – Curs 3 11

10..19: f:=sqr(x-1);
20..34: f:=sqr(5*x-1)
ELSE f:=0;
END;
writeln('f=',f); readln;