Professional Documents
Culture Documents
REZISTENŢA
MATERIALELOR
I
Editura Printech
2010
Prefaţă
Autorul
Cuprins
Prefaţă 1
Cuprins 3
1. Modelarea corpurilor deformabile 7
1.1 Modelarea corpurilor 7
1.2 Modelarea sarcinilor 10
1.3 Modelarea reazemelor 11
1.4 Ipotezele rezistenţei materialelor 12
2. Eforturi în bare 15
2.1 Metoda secţionării 15
2.2 Convenţii de semne 16
2.3 Definiţia eforturilor 17
2.4 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte 20
2.5 Diagrame de eforturi la bare drepte 22
2.6 Diagrame de eforturi la bare cotite plane 29
2.7 Diagrame de eforturi la bare cotite spaţiale 32
2.8 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare curbe plane 35
2.9 Diagrame de eforturi la bare curbe plane 36
6. Răsucirea barelor 93
6.1 Calculul momentului de răsucire 93
6.2 Tensiuni în bare de secţiune axial-simetrică 94
6.3 Caracteristicile geometrice Ip şi Wp 98
6.4 Deformaţii la răsucire 99
6.5 Energia de deformaţie la răsucire 100
6.6 Răsucirea barelor cu secţiune dreptunghiulară 101
6.7 Răsucirea profilelor deschise cu pereţi subţiri 103
6.8 Răsucirea profilelor închise cu pereţi subţiri 106
6.9 Calculul arcurilor cilindrice elicoidale 109
6.10 Sisteme static nedeterminate solicitate la răsucire 111
6.11 Concentrarea tensiunilor la răsucirea barelor 114
CUPRINS 5
Bibliografie 279
Anexe 283
Index 303
1.
MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE
Barele pot fi drepte, cotite sau curbe, de secţiune constantă sau variabilă. În
figura 1.2 se prezintă câteva tipuri de secţiuni uzuale pentru bare.
Fig. 1.1
Barele solicitate la încovoiere se mai numesc grinzi, cele solicitate la
întindere sunt tiranţi, iar cele solicitate la întindere şi compresiune sunt tije, zăbrele
şi contrafişe. Barele verticale solicitate la compresiune poartă numele de coloane
sau stâlpi. Arborii sunt bare solicitate la răsucire şi încovoiere (fig. 1.3).
În general, în cadrul Rezistenţei materialelor se studiază bare de secţiune
compactă. O categorie aparte o formează barele cu pereţi subţiri, cu profil deschis
sau închis. Bara cu pereţi subţiri este un corp a cărui lungime este mare şi a cărui
grosime este mică în comparaţie cu dimensiunile generale ale secţiunii
transversale.
Firele au aceleaşi caracteristici geometrice ca unele bare, dar sunt flexibile,
adică au rigiditate la încovoiere neglijabilă, putând fi solicitate numai la întindere.
Fig. 1.2
Fig. 1.3
Fig. 1.4
Sarcinile distribuite pot fi: 1) uniform distribuite (q = const.) - ca în cazul
greutăţii proprii a unei bare sau a unui fir de secţiune constantă, 2) distribuite liniar
- ca în cazul presiunii hidrostatice pe un perete vertical şi 3) sarcini distribuite
conform unei legi date, ca presiunea vântului pe o structură etc.
Fig. 1.5
Sarcinile aplicate unei grinzi (fig. 1.5) pot fi forţe concentrate, sarcini
distribuite pe unitatea de lungime şi momente concentrate. Primele sunt ilustrate în
figura 1.5, a în care sarcina acţionează de fapt pe suprafaţa barei în lungul unei linii
1. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 11
Fig. 1.6
Articulaţia rigidă (fig. 1.6, b) permite numai rotirea capătului barei, deci
acţionează cu o reacţiune de mărime şi direcţie necunoscute, care se descompune în
două componente perpendiculare între ele.
Încastrarea rigidă fixă (fig. 1.6, c) blochează toate cele trei grade de
libertate ale capătului barei şi produce ca reacţiuni un moment şi o forţă
reprezentată prin cele două componente. Încastrarea rigidă mobilă (fig. 1.6, d)
permite deplasarea pe o direcţie, deci produce ca reacţiuni un moment şi o forţă
perpendiculară pe direcţia de mişcare.
În structurile reale, atunci când nu se poate neglija deformabilitatea
reazemelor, acestea se modelează prin reazeme elastice, la care forţele sunt
proporţionale cu deplasările, sau încastrări elastice, la care momentul este
proporţional cu rotirea.
Astfel, sarcina distribuită q şi forţa F din figura 1.7, echivalente din punct
de vedere static, produc local distribuţii diferite de tensiuni şi deplasări, dar la
distanţă, de exemplu în încastrare, efectul lor este acelaşi.
8. Ipoteza secţiunii plane (Jakob Bernoulli - 1744). O secţiune plană şi
perpendiculară pe axa unei bare nesolicitate, rămâne plană şi perpendiculară pe axa
barei şi după aplicarea sarcinilor exterioare. De exemplu, secţiunea B-B, normală la
axa nedeformată a barei din figura 1.8, a, rămâne plană şi perpendiculară pe axa
deformată a barei (fig.1.8, b) şi după aplicarea forţei F.
Ipoteza secţiunii plane este valabilă la bare cu variaţie lentă a momentelor
încovoietoare şi a forţelor axiale în lungul barei. Variaţia momentelor
încovoietoare datorită forţelor tăietoare produce deformaţii de forfecare care
deplanează secţiunea transversală. Efectul este neglijabil doar la bare zvelte, aşa
14 REZISTENŢA MATERIALELOR
cum se arată în capitolul 6. În cazul răsucirii, ipoteza secţiunii plane este valabilă
doar la bare cu secţiune axial-simetrică.
Primele şapte ipoteze sunt comune Rezistenţei materialelor şi Teoriei
elasticităţii. Ipoteza lui Bernoulli este specifică Rezistenţei materialelor. În studiul
plăcilor subţiri, se adoptă ipoteza normalei rectilinii (ipoteza lui Kirchhoff)
conform căreia o linie dreaptă şi normală la suprafaţa mediană nedeformată rămâne
dreaptă şi perpendiculară pe suprafaţa mediană deformată a plăcii în urma
solicitării.
Alături de ipotezele menţionate, în special la studiul barelor cu pereţi
subţiri, se adoptă următoarele "ipoteze de bară":
9. Ipoteza constanţei secţiunii transversale. Barele sunt în general corpuri
cilindrice sau cu variaţie mică a secţiunii în lungul barei.
Relaţiile de calcul stabilite în Rezistenţa materialelor sunt strict valabile în
cazul barelor cu secţiune compactă constantă. Ele pot fi extinse la corpuri cu
variaţie mică şi monotonă a secţiunii în lungul axei longitudinale şi, cu anumite
corecţii privind concentrarea locală a tensiunilor, la bare cu secţiunea variabilă în
trepte.
10. Ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale. Secţiunea barei are
deplasări transversale ca rigid şi deplasări elastice normale la planul secţiunii
transversale. La barele cu profil închis, forma secţiunii transversale nu se modifică
iar proiecţia pe planul secţiunii iniţiale rămâne aceeaşi. La barele cu pereţi subţiri
secţiunea transversală se poate deplana. Împiedicarea deplanării produce tensiuni
suplimentare. La torsiunea barelor de secţiune circulară, diametrele secţiunilor
transversale se consideră că rămân linii drepte. La bare cu secţiunea în I sau T, se
admite că tălpile rămân perpendiculare pe inimă.
Tradiţional, în Rezistenţa materialelor se studiază bare şi sisteme de bare.
Studiul plăcilor plane subţiri, al tuburilor axial-simetrice cu pereţi groşi şi al
discurilor de grosime constantă în mişcare de rotaţie se face uneori la Rezistenţa
materialelor, dar constituie obiectul Teoriei aplicate a elasticităţii. Studiul barelor
cu pereţi subţiri şi al structurilor şi componentelor din materiale compozite face
obiectul unor capitole speciale sau al unor cursuri aparte.
2.
EFORTURI ÎN BARE
Fig. 2.1
16 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 2.2
Cele şase ecuaţii scalare de echilibru static al părţii din stânga a barei se
scriu sub forma:
Σ X S + R xS = 0, Σ M xS + M xS = 0,
Σ Y S + R yS = 0 , Σ M Sy + M yS = 0, (2.1)
Σ Z S + R zS = 0 , Σ M zS + M zS = 0.
R xD = −R xS , M xD = − M xS ,
R yD = −R yS , M yD = − M yS , (2.2)
R zD = −R zS , M zD = − M zS .
Din relaţiile (2.1) şi (2.2) rezultă
R xD = Σ X S = N , M xD = Σ M xS = M t ,
R yD = Σ Y S = Ty , M yD = Σ M yS = M iy , (2.3)
R zD = Σ Z S = Tz , M zD = Σ M zS = M iz .
18 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 2.3
Forţa axială.
Componenta pe axa x a rezultantei forţelor interioare se numeşte forţă
axială şi se notează N. Într-o secţiune oarecare, forţa axială este egală cu suma
proiecţiilor pe axa x a forţelor exterioare care acţionează asupra părţii din bară
situate în stânga secţiunii (sau a celor situate în dreapta, cu semn schimbat). Forţa
axială N produce întinderea sau comprimarea barei (fig. 2.4, a şi b).
Forţele tăietoare.
D
Componenta pe axa z a rezultantei R se numeşte forţă tăietoare şi se
notează T z . Ea este egală cu suma proiecţiilor pe axa z a forţelor ce acţionează
asupra părţii de bară situate la stânga secţiunii (sau a celor din dreapta, cu semn
schimbat). La fel pentru componenta R yD = T y . Forţele tăietoare produc forfecare
(tăiere) (fig. 2.4, c).
Momentul de răsucire.
Componenta pe axa x a cuplului M D se numeşte moment de răsucire
(torsiune) şi se notează M t . Într-o secţiune dată, momentul de răsucire este egal cu
suma proiecţiilor pe axa x a momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţioneză asupra
părţii din stânga a barei (sau a celor din dreapta, cu semn schimbat). Momentul
M t produce răsucirea (torsionarea) barei (fig. 2.4, d).
Momentele încovoietoare.
Componenta pe axa y a cuplului M D se numeşte moment încovoietor şi se
notează M iy . (La fel Mz D = M iz ). Ea este egală cu suma momentelor forţelor şi a
cuplurilor ce acţionează asupra părţii din stânga a barei, calculate în raport cu axa y
D
(respectiv z). Momentele My şi Mz D , notate în general M i , produc îndoirea
(încovoierea) barei (fig. 2.4, e).
2. EFORTURI ÎN BARE 19
Fig. 2.4
Fig. 2.5
Fig. 2.6
Ecuaţiile de echilibru ale forţelor se scriu :
N + dN − N = 0;
T − p ⋅ dx − ( T + dT ) = 0.
2. EFORTURI ÎN BARE 21
dM = T ⋅ d x , M = ∫ T ⋅ dx + C ,
22 REZISTENŢA MATERIALELOR
unde C este o constantă de integrare, în general diferită de zero dacă asupra barei
acţionează cupluri concentrate. Rezultă că
g) Într-o secţiune dată, momentul încovoietor este egal cu aria diagramei
forţelor tăietoare calculată de la capătul din stânga al barei până la ordonata din
secţiunea respectivă (sau cea calculată de la capătul din drepta, cu semn schimbat),
dacă pe intervalul respectiv nu există cupluri concentrate (C = 0).
qx 2 qx 2
M x = V1 (0,4l + x ) − = 0,18 ql (0,4l + x ) − .
2 2
În secţiunea 4 se obţine valoarea maximă
q
M max = 0,18 ql ⋅ 0,58l − (0,18l )2 = 0,0882 q l 2 .
2
ql 1 x q l x q x3
Mx = x − qx x = − .
6 2 3 6 6l
Anulând expresia forţei tăietoare, se obţine abscisa x = l 3 în care
2
ql
momentul încovoietor are valoarea maximă M max = .
9 3
a b
c d
e f
Fig. 2.13
28 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 2.1
Se cere să se construiască diagramele T şi M la grinda din figura 2.12.
Rezolvare
Reacţiunile sunt : V1 = 5 N; V 2 = 11 N .
Forţele tăietoare au valorile: T1− 4 = 5 N ; T4− 2 = (5 − 7 x ) N ; T2−5 = 2 N .
5
Pentru T4− 2 = 0 se obţine x 6 = m.
7
Momentele încovoietoare au valorile : M 3−ε = 2 ,5 Nm; M 3+ ε = −2 ,5 Nm ;
M 2 = −4 Nm ; M 6 = 1,785 Nm .
Exemple de calcul
În figura 2.13 se dau şase exemple de grinzi la care s-au construit
diagramele forţelor tăietoare şi ale momentelor încovoietoare.
Pentru bara din figura 2.14, a, solicitată de forţe dirijate în lungul axei
barei, se calculează forţa axială pe fiecare porţiune :
N 1− 2 = −2 F ; N 2−3 = F ; N 3− 4 = 2 F ; N 4−5 = − F
şi se construieşte diagrama de eforturi din figura 2.14, b ţinând cont de convenţiile
de semne.
Barele cotite şi cadrele sunt formate din mai multe bare drepte, legate prin
noduri rigide. Nodurile rigide realizează legături care menţin unghiul dintre axele
barelor concurente în nod şi după aplicarea solicitării.
Pentru construcţia diagramelor de eforturi trebuie precizat, pentru fiecare
bară componentă, sensul pozitiv al axei x. În cele ce urmează se consideră bare
cotite solicitate de sarcini coplanare.
Fie bara din figura 2.16. Se calculează reacţiunile. Din ecuaţia de proiecţii
pe verticală a forţelor se obţine V1 = 2 q l . Se înlocuieşte sarcina distribuită cu o
forţă orizontală 3 q l aplicată la mijlocul barei 1-3. Ecuaţia de momente faţă de
punctul 1 se scrie
3l
3ql + 2 q l ⋅ l − H2 ⋅ 2 l = 0
2
13
Rezultă H 2 = q l . Din ecuaţia de proiecţii pe orizontală a forţelor se obţine
4
ql
H1 = .
4
Forţele axiale au valorile :
13
N1−3 = −2 q l , N 3− 5 = − q l, N5− 2 = 0 .
4
Cu aceste valori se construieşte diagrama din figura 2.16, b.
30 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 2.16
Forţele tăietoare sunt :
ql ql 13
T1 = − , T1−3 = − − q x, T3− ε = − q l,
4 4 4
13
T3+ ε = 2 q l , T3− 4 = 2 q l , T4 −5 = 0, T5− 2 = ql.
4
Cu aceste valori se construieşte diagrama din figura 2.16, c.
Momentele încovoietoare au valorile :
21 2 13
M1 = 0 , M 3 = − q l , M 4 = M 5 = − q l2 , M 2 = 0 ,
4 4
cu ajutorul cărora se construieşte diagrama din figura 2.16, d.
Se observă că la colţurile barei cotite, valorile forţelor axiale şi forţelor
tăietoare se modifică la trecerea de la o bară la cealaltă, deoarece aceste eforturi
depind de direcţie. În schimb, valorile momentelor încovoietoare sunt aceleaşi
pentru cele două bare concurente într-un nod, deoarece valoarea momentului
încovoietor depinde numai de punctul în care se calculează şi nu de direcţia barei.
Exemple de calcul
În figura 2.17 se dau patru exemple de grinzi cotite la care s-au construit
diagramele forţelor axiale, forţelor tăietoare şi ale momentelor încovoietoare.
2. EFORTURI ÎN BARE 31
a b
c d
Fig. 2.17
32 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 2.2
Fie bara din figura 2.18, a, la care s-a precizat sensul axei x pe fiecare
porţiune.
Se consideră porţiunea 2-3, încastrată în 2 (fig. 2.18, b). Se calculează
eforturile şi se reprezintă pe porţiunea respectivă din diagramele din fig. 2.18, d, e,
f, g: N 2 −3 = 4 kN , T2 −3 = 2 kN (în plan vertical), M 2 = −1,6 kNm (în plan vertical),
M t 2 − 3 = 0.
2. EFORTURI ÎN BARE 33
b c
d e
f g
Fig. 2.18
34 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 2.3
Fie bara din figura 2.19, a, solicitată în punctul 4 de forţa F şi de cuplul
concentrat 2Fa. Se alege sensul pozitiv al axei x pentru fiecare porţiune.
Se consideră porţiunea 3-4, încastrată în 3 (fig. 2.19, b) şi se calculează
eforturile aferente.
a b
c d
e f
g h
Fig. 2.19
dϕ
M − ( M + dM ) − N R ( 1 − cos dϕ ) + T R sin dϕ − p ds R sin = 0.
2
Înlocuind sin dϕ ≅ dϕ , cos dϕ ≅ 1 , făcând reducerile necesare şi neglijând
infiniţii mici de ordin superior, se obţine
− d N + T dϕ = 0,
− dT − N dϕ − p ds = 0,
− d M + T R dϕ = 0.
Înlocuind ds = R dϕ , rezultă ecuaţiile diferenţiale de echilibru
dN T dT N dM
= , =− − p, =T . (2.9)
ds R ds R ds
La bare în formă de arc de cerc (R=const.), relaţiile (2.9) devin
dN dT dM
=T , = −N − pR , =TR. (2.10)
dϕ dϕ dϕ
Pentru R → ∞ , din ecuaţiile (2.9) se obţin relaţiile diferenţiale de echilibru
(2.4) şi (2.5) de la bare drepte.
Exemplul 2.4
Se vor construi diagramele de eforturi la bara semicirculară din fig. 2.22, a.
Se calculează reacţiunile
H1 = F , V1 = F 2 , V2 = F 2 .
Se scriu expresiile analitice ale eforturilor într-o secţiune oarecare :
F F
N13 = F sin ϕ + cos ϕ , T13 = F cos ϕ − sin ϕ ,
2 2
F
M13 = F R sin ϕ − R (1 - cos ϕ ),
2
F F F
N32 = − cos α , T32 = − sin α , M 32 = R (1 - cos α ) .
2 2 2
Se calculează valorile eforturilor în secţiunile 1, 2 şi 3 :
F
N1 = , T1 = F , M1 = 0,
2
F
N2 = − , T2 = 0 , M 2 = 0,
2
F FR
N 3 −ε = F , N 3+ ε = 0 , T3 = − , M3 = .
2 2
Se trasează mai întâi, aproximativ, diagramele N, T, M, unind cu linii
continue ordonatele punctelor obţinute pe baza valorilor de mai sus.
Se observă că T13 = 0 la ϕ = arctg 2 = 63º30΄. În această secţiune se
calculează N max = 1,118 F şi M max = 0 ,618 F R , după care se corectează
diagramele (fig. 2.22, b, c, d).
38 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 2.22
Exemplul 2.5
În figura 2.23 se prezintă diagramele de eforturi la o bară în formă de S, cu
o porţiune centrală rectilinie şi două porţiuni circulare având curburi de semne
diferite.
2. EFORTURI ÎN BARE 39
Fig. 2.23
Exemplul 2.6
În figura 2.24 se prezintă diagramele M i şi M t la o bară curbă plană
rezemată în trei puncte, solicitată de o forţă perpendiculară pe planul barei.
Fig. 2.24
Mi 4 =
3 ( 3 −1)F R = 0 ,2745 F R ,
8
3− 3
Mt 4 = − F R = −0,1585 F R .
8
Pe intervalul 2-4, măsurând unghiul β faţă de raza din secţiunea 2, se
obţine momentul încovoietor
3 −1 3
M i 2− 4 = − F R cosβ + F R sinβ
4 2
3.1 Tensiuni
Pentru a caracteriza solicitarea din interiorul unui corp elastic,
determinată de aplicarea unor sarcini exterioare, se secţionează corpul (fig. 3.1, a)
şi, prin separarea celor două părţi, se pun în evidenţă forţele interioare care
exprimă legătura între particulele din interiorul corpului, situate de o parte şi de
cealaltă a planului de secţionare (fig. 3.1, b).
Fie un element de suprafaţă Δ A , din planul secţiunii în al cărui centru de
greutate P se aplică forţa Δ F , rezultanta forţelor interioare ce acţionează pe acest
element, care în general este oblică faţă de elementul Δ A .
Prin definiţie
ΔF dF
p = lim =
ΔA → 0 Δ A dA
reprezintă valoarea tensiunii în punctul P, pe suprafaţa cu normala n.
42 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 3.1
Fig. 3.2
În notaţia indicială, tensiunile normale au un singur indice, care defineşte
axa cu care sunt paralele. Tensiunile tangenţiale au doi indici. Primul indice arată
direcţia normalei la planul sau faţa pe care acţionează tensiunea. Al doilea indice
arată direcţia componentei tensiunii.
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 43
a b
Fig. 3.3
În figura 3.3, a s-au pus în evidenţă componentele în lungul axelor de
coordonate ale tensiunilor pozitive care acţionează pe feţele unui element de volum
paralelipipedic. Pe faţa pozitivă B'C'D'E' tensiunile pozitive au sensul axelor de
44 REZISTENŢA MATERIALELOR
(
2 τ yz dx dz ) d2y − 2 (τ zy dx dy ) d2z = 0 ,
de unde rezultă τ yz = τ zy . Relaţii similare se stabilesc în planele xOz şi yOz.
Fig. 3.4
N= ∫σ
A
x dA, Mi y = ∫σ
A
x z dA,
∫
Ty = τ xy d A ,
A
∫
Miz = − σ x y d A ,
A
(3.4)
Tz = ∫τ
A
xz dA, Mt = ∫ (τ
A
xz )
y − τ xy z d A .
Fig. 3.5
Asupra unui element detaşat din peretele vasului acţionează (fig. 3.5, d)
tensiuni normale circumferenţiale σ 1 , datorite "dilatării" vasului sub efectul
presiunii interioare, şi tensiuni normale longitudinale σ 2 , datorite efectului
"capacelor" de la capetele vasului (fig. 3.5). Valorile acestor tensiuni se pot calcula
din ecuaţiile de echilibru axial şi circumferenţial.
Echilibrul axial. Dacă se secţionează vasul cu un plan perpendicular pe axa
longitudinală (fig. 3.5, b) şi se izolează partea din dreapta, aceasta trebuie să fie în
echilibru sub acţiunea forţei axiale produse de presiunea p pe suprafaţa π R 2 şi a
tensiunilor longitudinale σ 2 ce acţionează în peretele vasului, pe suprafaţa inelară
2π R h .
Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe axa longitudinală a vasului se scrie
p π R 2 = σ 2 2π R h ,
de unde rezultă
pR pD
σ2 = = . (3.5)
2h 4h
Echilibrul circumferenţial. Se secţionează vasul cu un plan longitudinal
orizontal care trece prin axa vasului (fig. 3.5, c), apoi din partea superioară se
detaşează o porţiune de lungime l . Pe un element de suprafaţă l R dθ acţionează
forţa p l R dθ care face unghiul θ cu orizontala. Componenta verticală este
p l R dθ ⋅ sinθ . Suma forţelor de presiune este echilibrată de cele două forţe
σ1 h l produse de tensiunile circumferenţiale. Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe
diametrul vertical se scrie
π
∫ p R l sinθ dθ = p 2 R l = 2 σ
0
1 hl,
de unde rezultă
pR pD
σ1 = = = σ max . (3.6)
h 2h
Dacă se atribuie lui σ max valoarea admisibilă σ a , rezultă grosimea vasului
pD
h= . (3.7)
2σa
În practică, la această valoare se adaugă adaosuri tehnologice, adaosuri de
coroziune etc., deci în final grosimea vasului este mai mare decât valoarea
calculată cu ajutorul formulei (3.7).
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 47
Inelul din figura 3.6, a are raza medie R, aria secţiunii transversale A şi se
roteşte cu viteza unghiulară constantă ω .
Pentru calculul tensiunilor circumferenţiale σ din inel, se aplică principiul
lui d'Alembert. Asupra unui element de lungime R dθ (fig. 3.6, b) acţionează forţa
centrifugă
dF = Rω 2 dm = Rω 2 ρ A R dθ ,
unde ρ este densitatea materialului.
Tensiunile normale produc forţe circumferenţiale σ A ale căror
componente radiale sunt echilibrate de forţa centrifugă
dθ dθ
2 σ A sin ≅ 2σ A = ρ Aω 2 R 2 d θ .
2 2
Rezultă valoarea tensiunii normale de întindere din inel
σ = ρ R 2ω 2 = ρ v 2 , (3.8)
unde v este viteza tangenţială a centrului secţiunii transversale.
Fig. 3.6
Fig. 3.7
2 π r h σ 1 sinθ 1 = p π r 2 ,
unde raza cercului paralel
r = ρ 2 sinθ 1 .
Rezultă
p ρ2
σ1 = , (3.10)
2h
apoi, din relaţia (3.9), se calculează σ 2 .
Răsucirea barelor este o problemă static nedeterminată, aşa cum este tratată
în general în Capitolul 6. Totuşi, dacă raza unui tub circular este mare în
comparaţie cu grosimea (de ex., de zece ori mai mare), atunci se poate considera că
tensiunile sunt constante pe grosimea peretelui, iar problema devine static
determinată.
50 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 3.8
În îmbinarea cu tijă găurită şi furcă din figura 3.9, a, bolţul este forfecat ca
în figura 3.9, b. Se consideră că tensiunile tangenţiale τ sunt uniform distribuite pe
suprafeţele de forfecare (ceea ce contravine complementarităţii tensiunilor
tangenţiale).
Fig. 3.9
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 51
Fig. 3.10
deformaţii, care vor fi tratate separat: lungimile laturilor se modifică (fig. 3.11, a)
iar elementul se distorsionează, laturile sale rotindu-se relativ (fig. 3.11, b).
Latura AB, de lungime iniţială dx, se deplasează în poziţia A'B', alungirea
⎛ ∂u ⎞
sa fiind egală cu diferenţa deplasărilor capetelor ⎜ u + dx ⎟ − u . Împărţind
⎝ ∂x ⎠
alungirea la lungimea iniţială se obţine alungirea specifică pe direcţia x, apoi,
printr-un calcul analog, alungirea specifică pe direcţia y
∂u ∂v
εx = , εy = . (3.18)
∂x ∂y
a b
Fig. 3.11
Tabelul 3.1
E, G,
Materialul
GPa GPa
1 oţeluri 190 - 208 77 - 83
2 cupru 110 - 120 37 - 46
3 aluminiu 69 - 70 24 - 28
4 sticlă 50 - 80 20 - 35
5 polistiren 1,1 - 3,3 0,4 - 1,2
Fig. 4.1
Fig. 4.2
Pe curba din figura 4.2, care corespunde unui oţel cu conţinut redus de
carbon, s-au marcat câteva puncte importante, ale căror ordonate definesc unele
caracteristici mecanice ale materialului.
a) Limita de proporţionalitate σ p este valoarea tensiunii până la care
relaţia între σ şi ε este liniară (ordonata punctului A). Ecuaţia porţiunii OA a
curbei caracteristice se poate scrie sub forma legii lui Hooke (3.22)
σ = Eε (4.1)
a cărei pantă E este modulul de elasticitate longitudinal (Th. Young, 1807).
b) Limita de elasticitate σ e este valoarea tensiunii până la care materialul
se comportă elastic (ordonata punctului B), deci până la care deformaţiile sunt
reversibile. La unele materiale se defineşte o limită de elasticitate convenţională
σ 0,01 . Aceasta reprezintă valoarea tensiunii la care apar local primele deformaţii
plastice, căreia îi corespunde, după descărcarea epruvetei, o alungire specifică
remanentă de 0,01% (100 μm / m ).
Pentru majoritatea materialelor utilizate în construcţia de maşini, limita de
elasticitate este foarte apropiată de limita de proporţionalitate, deşi cele două
mărimi sunt definite diferit. De asemenea, unele materiale pot avea o comportare
elastică (revin după descărcare la dimensiunile iniţiale), însă neliniară. De
58 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 4.3
Fig. 4.4
O grupă mare de materiale, printre care se pot aminti alama, cuprul, aliajele
de aluminiu, betonul şi cauciucul, prezintă curbe caracteristice ca în figura 4.5, cu
un traseu curbiliniu până la rupere. Pentru acestea se definesc:
1) modulul de elasticitate tangent (F. Engesser, 1889)
dσ
Et = , (4.3)
dε
dat de panta tangentei MT3 ;
2) modulul de elasticitate secant
MP
Es = , (4.4)
OP
dat de panta secantei OT2 .
Deobicei se utilizează modulul de elasticitate în origine, E , dat de panta
tangentei OT1 în origine la curba caracteristică, denumit modulul lui Young.
Valorile modulelor Et şi Es depind de nivelul tensiunii la care se măsoară.
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 61
Fig. 4.7
unde
62 REZISTENŢA MATERIALELOR
⎛ 17 ⎞
log ⎜ ⎟
n = 1+ ⎝7⎠ (4.6)
⎛σ ⎞
log ⎜ 0 ,7 ⎟
⎜σ ⎟
⎝ 0 ,85 ⎠
iar σ 0,7 şi σ 0,85 sunt ordonatele punctelor de intersecţie a curbei caracteristice cu
liniile secante de pantă 0,7E, respectiv 0,85E.
σ 0 ,7
Diagrama exponentului n în funcţie de raportul este dată în figura
σ 0 ,85
4.7.
Pe baza relaţiilor (4.5) şi (4.6) se pot defini algebric modulul secant
E
Es = n −1
(4.7)
3 ⎛ σ ⎞⎟
1+ ⎜
7 ⎜⎝ σ 0 ,7 ⎟⎠
şi modulul tangent
E
Et = n −1
. (4.8)
3n ⎛ σ ⎞
1+ ⎜ ⎟
7 ⎜σ ⎟
⎝ 0 ,7 ⎠
Rezultă că sunt suficiente trei valori E, σ 0,7 şi σ 0,85 , măsurate pe o curbă
caracteristică determinată experimental, pentru a stabili relaţia (4.5) care reprezintă
o bună aproximare a curbei σ − ε a materialului până la apariţia gâtuirii.
ε~ =
Δ L1
L1
+
Δ L2
L2
+
Δ L3
L3
+ .... =
∑ ΔLL
i
i
i
(4.13)
iar Δ L =
∑ΔL . i
relaţii valabile numai până la apariţia gâtuirii şi numai dacă deformaţiile elastice
sunt neglijabile faţă de cele plastice.
σ~ = K (ε~p ) n , (4.19)
sau
1
~ ⎛ σ~ ⎞ n
εp = ⎜ ⎟ , (4.19, a)
⎝K⎠
atribuită lui J. H. Hollomon (1945).
În relaţia (4.19), K este coeficientul de rezistenţă iar n este coeficientul de
ecruisare la tracţiune (conform SR ISO 10275 pentru table şi benzi metalice). De
notat că exponentul n este diferit de cel din formula (4.5).
Un oţel cu σ r = 440 MPa şi σ c = 260 MPa are K = 737 MPa şi n = 0,19.
În general n = 0 ,...,0 ,5 . Valori ale lui n sub 0,1 sunt considerate mici, iar valori
peste 0,2 sunt considerate mari.
Din (4.18) rezultă alungirea specifică reală totală
1
~ σ~ ⎛ σ~ ⎞ n
ε = +⎜ ⎟ , (4.20)
E ⎝K⎠
relaţie care permite o descriere analitică a curbei caracteristice reale (fig. 4.8). O
relaţie asemănătoare este utilizată în cazul încărcărilor ciclice ale materialelor.
De notat că în relaţia (4.20) s-a utilizat modulul de elasticitate longitudinal
E calculat ca panta în origine a curbei caracteristice convenţionale. Se poate arăta
~
că modulul de elasticitate real, calculat din relaţia E = σ~ ε~ , diferă nesemnificativ
de modulul E = σ ε calculat pe baza curbei convenţionale, mai uşor de măsurat.
La alungiri specifice mari, în secţiunea gâtuită apare o stare de tensiuni
triaxială. Datorită coexistenţei unor tensiuni circumferenţiale, tensiunile axiale sunt
66 REZISTENŢA MATERIALELOR
mai mari, fapt de care se ţine cont prin factorul de corecţie B introdus de P. W.
Bridgman (1944). Tensiunea reală se calculează din relaţia
σ~B = B σ~ (4.21)
unde, pentru 0,15 ≤ ε~ ≤ 3, factorul lui Bridgman este
B = 0 ,83 − 0,186 log ε~ . (4.22)
Fig. 4.8
Fig. 4.9
Fig. 4.10
c) la încovoiere σ ai = 0,66 σ c
Stabilirea valorilor rezistenţelor admisibile face obiectul cursului de
Organe de maşini. În problemele de Rezistenţa materialelor, valorile rezistenţelor
admisibile sunt date fără comentarii. Valori orientative sunt prezentate în Anexa 1.
Metoda de calcul pe baza rezistenţelor admisibile este larg utilizată în
construcţia de maşini, unde apar frecvent probleme dinamice şi unde modelarea
piesei reale este mai dificilă. La calculul construcţiilor este mai larg răspândită
metoda capacităţii portante (metoda sarcinilor limită), bazată pe valori maxime
admisibile ale sarcinilor exterioare aplicate structurilor.
5.
ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR
Fie bara din figura 5.1, solicitată de forţa F. În secţiunea x, forţa axială
N = F . Se observă că după aplicarea forţei F, secţiunea BC are o deplasare axială
Δx , dar rămâne plană şi perpendiculară pe axa barei, deci ipoteza lui Bernoulli este
valabilă.
Rezultă că alungirea specifică este aceeaşi în toate punctele secţiunii
transversale:
Δx
ε= = const.,
x
şi, conform legii lui Hooke
σ = E ε = const.,
72 REZISTENŢA MATERIALELOR
N
σ= (5.1)
A
Nl
Δl = (5.3)
EA
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 73
σ2
unde U 0 = este energia de deformaţie specifică (în unitatea de volum).
2E
Se consideră o bară i-j articulată la capete (fig. 5.3), deci solicitată axial,
element component al unei structuri deformabile (de ex.: grindă cu zăbrele). Bara
face iniţial unghiul α cu axa X a sistemului de referinţă XOY. Ca urmare a
deformării structurii sub acţiunea sarcinilor exterioare, bara se deformează, iar
capetele i şi j se deplasează în i' şi j'.
Fig. 5.3
Fig. 5.4
Δl 13 = Δl 32 . (5.10)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pe baza legii lui Hooke s-a stabilit expresia (5.3)
a alungirilor care, pentru cele două porţiuni de bară, se scrie
N13 a N b
Δl13 = , Δl 32 = 32 . (5.11)
EA EA
Din diagrama forţelor axiale rezultă
N 13 = H 1 , N32 = H1 − F = − H 2 . (5.12)
Din relaţiile (5.10)-(5.12) se obţin valorile reacţiunilor
b a
H1 = F , H2 = F , (5.13)
l l
deci tensiunile din bară au expresiile
N13 F b N 32 Fa
σ 13 = = , σ 32 = =− . (5.14)
A Al A Al
Tensiunile pozitive sunt de întindere iar cele negative sunt de compresiune.
N
σ= = − E α Δt (5.17)
A
care în acest caz nu depind de aria suprafeţei secţiunii transversale.
La bara cu secţiunea variabilă în trepte din figura 5.6, încălzită uniform cu
diferenţa de temperatură Δt , un raţionament analog conduce la condiţia
(l 1 + l 2 )α Δt = − N l 1 −
N l2
,
E A1 E A2
deci tensiunile termice sunt
N l + l2 N l + l2
σ1 = =− 1 E α Δt ; σ 2 = =− 1 E α Δt .
A1 A A2 A
l1 + 1 l 2 l 2 + 2 l1
A2 A1
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru. Forţa exterioară F este preluată în proporţii diferite
de cele două materiale. Suma forţelor axiale N1 şi N 2 egalează forţa totală:
N1 + N 2 = F . (5.18)
Compatibilitatea deformaţiilor. Cele două materiale, cu aceeaşi lungime
iniţială l , au deformaţii identice, fiind solidarizate între ele:
Δl1 = Δl 2 . (5.19)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pe baza legii lui Hooke, s-a stabilit expresia
(5.3) a alungirilor, care pentru cele două materiale se scrie
N1 l N2 l
Δl1 = , Δl 2 = . (5.20)
E1 A1 E2 A2
⎛ E ⎞ ⎛ E ⎞
F' = σ a1 ⎜⎜ A1 + 2 A2 ⎟⎟ ; F" = σ a2 ⎜⎜ A2 + 1 A1 ⎟⎟
⎝ E1 ⎠ ⎝ E2 ⎠
şi se alege Fcap egală cu cea mai mică dintre cele două valori F' şi F" .
a b c d
Fig. 5.11
T4 + T5 2 5 + T1 / 2 = 0 ,
(5.31)
F + T1 / 2 + T5 / 5 = 0.
82 REZISTENŢA MATERIALELOR
T2 + T3/ 2 − T1/ 2 = 0,
(5.32)
T1 / 2 + T3 / 2 = 0.
Pentru nodul 1 (fig. 5.11, c)
T2 + T5 2 5 − F2 = 0,
(5.33)
T5 / 5 + F1 = 0.
Pentru nodul 2 (fig. 5.11, d)
T4 + T3/ 2 − F4 = 0,
(5.34)
F3 − T3 / 2 = 0.
Cele 8 ecuaţii de echilibru (5.31)-(5.34) conţin 9 necunoscute. Sistemul
este static nedeterminat. Rezolvarea se va face prin metoda deplasărilor.
Ecuaţiile de compatibilitate geometrică. Pentru cele cinci bare, relaţia între
deformaţii şi deplasări (5.8) se scrie sub forma
T1 2 l T2 l T3 2 l
Δl 34 = , Δl13 = , Δl 23 = .
EA EA EA
T4 2 l T5 5 l
Δl 24 = , Δl 14 = . (5.41)
EA EA
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 83
Calculul la întindere, bazat pe relaţia (5.1), este valabil numai pentru bare
de secţiune constantă, deci care respectă ipoteza constanţei secţiunii transversale.
Discontinuităţile geometrice, de exemplu, variaţii în trepte ale secţiunii
transversale (reducţii), găuri transversale, crestături, şanţuri sau scobituri laterale,
produc variaţii locale importante ale tensiunilor, ale căror valori maxime sunt mai
mari decât tensiunea medie în secţiunea transversală netă a barei. Acest fenomen
este denumit concentrarea tensiunilor iar discontinuitatea geometrică respectivă se
numeşte concentrator de tensiuni.
La un concentrator de tensiuni, tensiunea maximă este funcţie de forma şi
dimensiunile piesei în vecinătatea discontinuităţii.
Se defineşte factorul teoretic de concentrare a tensiunilor elastice Kt prin
relaţia
σ max
Kt = (5.43)
σ nom
unde σ max este tensiunea maximă la discontinuitatea geometrică şi σ nom este
tensiunea medie în secţiunea transversală respectivă. Acest factor este constant în
domeniul comportării elastice a materialului.
În literatura tehnică (Peterson [48], Neuber [45], Frocht [24], Pilkey [52])
se dau diagrame ale factorului Kt în funcţie de dimensiunile concentratorului. Ele
se bazează fie pe soluţii analitice din Teoria elasticităţii sau soluţii numerice prin
Metoda elementelor finite, fie pe determinări experimentale cu ajutorul
fotoelasticimetriei.
84 REZISTENŢA MATERIALELOR
a b
Fig. 5.14
F
La bara cu gaură transversală (fig. 5.14, b), fie σ 1 = tensiunile normale
A1
uniform distribuite pe o secţiune de arie A1 situată la o anumită distanţă de
discontinuitate. În secţiunea din dreptul găurii, de arie A2 < A1 , tensiunea
A1
nominală este tensiunea medie σ 2 = σ 1 > σ1 .
A2
Se observă însă că în peretele găurii apar tensiuni σ max mult mai mari
decât tensiunea medie, σ max = Kt σ nom , unde Kt = 2,...3 , deoarece în vecinătatea
găurii starea de tensiuni nu mai este liniară. Apare un gradient de tensiune, o
variaţie locală bruscă a tensiunilor, care scad de la valoarea maximă la nivelul
86 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 5.15
Înlocuind F A = σ x , rezultă
σ = σ x cos2α , (5.44)
1
− τ = σ x sinα cosα = σ x sin 2 α . (5.45)
2
Din relaţia (5.44) se observă că, atunci când α = 0 , σ are valoarea
maximă σ x iar când α = 900 , σ = 0 , deci în bară nu există tensiuni normale
transversale.
Din relaţia (5.45) rezultă că τ este maxim când sin 2α este maxim, deci
atunci când 2α = 900 şi 2700 , sau când α = 450 şi 1350 .
Rezultatul se confirmă în practică. La materiale a căror rezistenţă la
forfecare este mai mică decât jumătate din rezistenţa de rupere la tracţiune,
încărcarea la întindere monoaxială produce ruperi la 450 , în lungul planelor pe
care acţionează tensiuni tangenţiale maxime. Astfel epruvetele de fontă solicitate la
compresiune se fisurează la 450 faţă de direcţia de aplicare a sarcinii.
Exemplul 5.1
Să se calculeze tensiunile normale în bara din figura 5.16, a, cu diametrul
d = 5 mm , solicitată axial de o forţă F = 2 kN .
Rezolvare
Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe orizontală este
R1 + R2 − F = 0 .
88 REZISTENŢA MATERIALELOR
π d2 π (1,4 d ) 2
A1 = = 19 ,62 mm2 , A2 = = 38,47 mm 2 .
4 4
Exemplul 5.2
Un suport format dintr-o tijă de oţel introdusă într-un manşon din fontă,
este comprimat axial cu o forţă de 60 kN (fig. 5.17). Cunoscând lungimea barei
l = 0,2 m, aria secţiunii transversale a tijei AOL = 200 mm2, aria secţiunii
manşonului AFc = 800 mm2 şi modulele de elasticitate EOL = 210 GPa şi
EFc = 120 GPa, să se calculeze tensiunile care apar în tijă, respectiv manşon,
alungirea totală Δl şi fracţiunile din efortul N preluate de tijă, respectiv manşon.
Rezolvare
Tensiunile se calculează cu relaţiile (5.21)
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 89
N 60 ⋅ 103 N
σ OL = = = 91,3 ,
EFc 1,2 mm 2
AOL + AFc 200 + 800
EOL 2 ,1
N 60 ⋅ 103 N
σ Fc = = = 52 ,18 .
E 2,1 mm2
AFc + OL AOL 800 + 200
EFc 1,2
Alungirea totală este
Nl − 60 ⋅ 103 ⋅ 200
Δl = = = − 0,0869 mm .
EOL AOL + E Fc AFc 2,1 ⋅ 105 ⋅ 200 + 1,2 ⋅ 105 ⋅ 800
Eforturile preluate de cele două piese sunt
NOL = σ OL AOL = 91,3 ⋅ 200 = 18260 N = 18,26 kN,
N Fc = σ Fc AFc = 52,18 ⋅ 800 = 41744 N = 41,74 kN.
Exemplul 5.3
O bară din cupru, având lungimea l = 1,8 m, este încastrată la extremitatea
1, iar extremitatea 2 se poate deplasa liber 2 mm pe orizontală, după care
deplasarea este împiedicată (fig. 5.18). Cunoscând coeficientul de dilatare termică
liniară al cuprului α = 17 ⋅ 10−6 grd-1 şi modulul de elasticitate longitudinal
E = 130 GPa, să se determine tensiunile care apar în bară la o creştere a
temperaturii cu 80oC.
Rezolvare
Se determină întâi variaţia de temperatură Δt1 pentru care bara se dilată
liber cei 2 mm :
Δl 2
Δt1 = = −6
= 65,30 C .
α l 17 ⋅ 10 ⋅ 1800
90 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 5.4
Ansamblul simetric din figura 5.19 este compus din trei bare având fiecare
secţiunea transversală A, modulele de elasticitate E1 şi E2 > E1 , şi coeficienţii de
dilatare termică liniară α1 şi α 2 < α 1 . Sub acţiunea forţei F, în bare apar tensiuni
de compresiune neegale. Se cere să se calculeze creşterea temperaturii Δt prin care
se realizează egalizarea tensiunilor în bare.
Rezolvare
Etapa I. Fie σ 1 şi σ 2 tensiunile în barele 1 şi, respectiv 2. Condiţia de
echivalenţă între forţe şi tensiuni se scrie
− F = 2 Aσ1 + Aσ 2 .
Rezultă o primă relaţie între tensiuni
F
2σ 1 + σ 2 = − ,
A
σ1 σ2
iar din condiţia de deformaţie ε1 = ε 2 , = , o a doua relaţie între tensiuni
E1 E2
E
σ 2 = 2 σ1 .
E1
Se obţin tensiunile produse de forţa F :
F E1 F E2
σ1 = − , σ2 =− , σ1 < σ 2 .
A (2 E1 + E 2 ) A (2 E1 + E 2 )
Etapa a IIa. Condiţia de deformaţie în cazul dilatării împiedicate
Nl Nl
l α1 Δt − = l α 2 Δt + ,
E1 2 A E2 A
unde N este forţa axială de interacţiune între bara centrală şi barele laterale, se mai
scrie sub forma
∗ ∗
(α 1 − α 2 ) Δt = − σ 1 − σ 2 .
E1 E 2
Se adaugă relaţia între forţa axială şi tensiunile în etapa a doua
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 91
σ 1∗ 2 A = σ 2∗ A = N ,
Exemplul 5.5
Un şurub de oţel cu diametrul δ = 10 mm şi pasul filetului h = 1,6 mm este
introdus într-un tub de cupru cu d = 12 mm , D = 18 mm şi fixat cu o piuliţă fără
strângere (Fig. 5.20). Lungimea părţii active a şurubului este l = 100 mm . Să se
calculeze tensiunile produse prin strângerea piuliţei cu o cheie şi rotirea 900 (un
sfert de rotaţie). Se cunosc modulele de elasticitate la oţel E1 = 208 GPa şi la
cupru E 2 = 100 GPa .
Rezolvare
La strângerea piuliţei, tubul este comprimat şi şurubul este întins, cu forţe
egale şi de sens contrar X 1 . Tubul este comprimat cu Δl 2 iar şurubul este întins cu
Δl1 . Prin rotirea piuliţei, şurubul se scurtează cu nh, unde n este numărul de rotaţii
complete. Alungirea şurubului însumată cu scurtarea tubului egalează modificarea
lungimii şurubului prin strângerea piuliţei, egală cu numărul de rotiri ale piuliţei
înmulţit cu pasul filetului. Condiţia de deformaţie se scrie
Δl1 + Δl 2 = nh
sau, deoarece nh << l ,
X 1l X 1l
+ = nh .
E1 A1 E 2 A2
92 REZISTENŢA MATERIALELOR
unde
πδ 2 π ⋅ 10 2
A1 = = = 78,54 mm 2 ,
4 4
A2 =
(
π D2 − d 2 ) = π (18 2
)
− 12 2
= 141,37 mm 2 .
4 4
Fig. 5.20
Atunci când asupra unei bare acţionează mai multe cupluri exterioare,
având vectorul dirijat în lungul axei barei, este necesară construcţia unei diagrame
de momente de răsucire (fig. 2.15).
În unele aplicaţii se dau puterea transmisă şi turaţia unui arbore, pe baza
cărora trebuie calculat momentul de răsucire.
Dacă un arbore transmite puterea P (kW) la turaţia n (rot/min), momentul
de răsucire se calculează cu relaţia
94 REZISTENŢA MATERIALELOR
P
M t = 9550 [Nm] .
n
Dacă se cunoaşte puterea N (CP) şi turaţia n (rot/min), atunci
N
M t = 7026 [Nm] .
n
Relaţiile de mai sus se bazează pe formula puterii în mişcarea de rotaţie:
Puterea = Cuplul × Viteza unghiulară
deci
puterea [W ] 1000 ⋅ puterea [kW] 30 000 P
M t [Nm] = ( = = ⋅ .
viteza unghiulara [rad/s] π π n
⋅ turatia [rot/min]
30
Deoarece
kgf ⋅ m N⋅m
1 CP = 75 = 75 ⋅ 9,81 ≈ 736 W = 0,736 kW ,
s s
P [kW] = 0,736 ⋅ N [CP]
şi deci rezultă
30 P [W] 30 N [CP] N N
M t [Nm] = = ⋅ 75 ⋅ 9 ,81 = 7025,895 ≅ 7026 .
π n π n n n
a b
Fig. 6.1
Fig. 6.2
Mt r
τ= (6.7)
Ip
Fig. 6.3
(
π D4 − d 4 )
Wp =
Ip
= 32 =
(
π D4 − d 4 ). (6.14)
rmax D 16 D
2
I p = 2π R 3 h , W p = 2π R 2 h .
6. RĂSUCIREA BARELOR 99
Exemplul 6.1
O bară din oţel cu rezistenţa admisibilă τ a = 50 N/mm2 este solicitată la
răsucire de un moment M t = 750 Nm. Se cere să se dimensioneze bara în două
variante: a) de secţiune circulară plină, cu diametrul δ ; b) de secţiune inelară, cu
diametrul interior d, diametrul exterior D şi d = 0 ,8 D . Să se compare ariile
secţiunilor transversale în cele două cazuri.
Rezolvare
Pentru ambele variante, din formula (6.10, a) se obţine modulul de
rezistenţă polar necesar
Mt 750 ⋅ 10 3
W pnec = = = 15 ⋅ 10 3 mm 3 .
τa 50
Varianta 1.
πδ 2
0,2 δ 3 = 15 ⋅ 103 , δ = 42 mm , A1 = = 1385 mm2 .
4
Varianta 2.
⎡ ⎛ d ⎞4 ⎤
( )
0,2 D ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 0,2 1 − 0,84 D3 = 0 ,118 1 D3 = 15 ⋅ 103 ,
3
⎢⎣ ⎝ D ⎠ ⎥⎦
π D2 ⎡ ⎛ d ⎞ ⎤
2
D = 50 mm , d = 40 mm , A2 = ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 707 mm2 .
4 ⎢⎣ ⎝ D ⎠ ⎥⎦
A1
Se observă că ≅ 2 deci, la lungimi egale, greutatea barei de secţiune
A2
inelară este jumătate din greutatea barei cu secţiune circulară plină, pentru aceeaşi
tensiune tangenţială maximă pe conturul secţiunii. Aceasta se explică prin variaţia
liniară a tensiunilor tangenţiale în lungul razei. Secţiunea inelară are aria distribuită
mai avantajos pentru a prelua tensiunile mari din vecinătatea suprafeţei piesei.
τ2
U=
∫ 2 G dV
V
(6.19, a)
2
τ
unde U 0 = este energia de deformaţie specifică la forfecare.
2G
6. RĂSUCIREA BARELOR 101
a b
Fig. 6.4
Tabelul 6.1
hb 1 1,5 2 2,5 3 4 6 10 ∞
α 0,208 0,231 0,246 0,258 0,267 0,282 0,299 0,313 0,333
β 0,141 0,196 0,229 0,249 0,263 0,281 0,299 0,313 0,333
γ 1,000 0,859 0,795 0,766 0,753 0,745 0,743 0,742 0,742
Fig. 6.5
Fig. 6.6
Fig. 6.7
6. RĂSUCIREA BARELOR 105
Exemplul 6.2
Să se calculeze tensiunile tangeţiale maxime şi unghiul de răsucire
specifică la profilul din aluminiu din figura 6.8, solicitat de un moment de răsucire
de 20 Nm. Se cunoaşte G = 27 GPa .
Rezolvare
Se consideră că profilul U este compus din trei platbenzi subţiri, cele
două tălpi şi inima. Fie M t 1 momentul de răsucire preluat de fiecare talpă şi M t 2
momentul preluat de inimă.
Fig. 6.8
47 ,3 θ = 20 ⋅ 10−3 ,
deci unghiul de răsucire specifică este
Fig. 6.9
∫
M t = τ δ r ds .
Mt =τ δ ∫ r ds = q ∫ r ds .
Dar r ds este dublul suprafeţei haşurate şi ∫ r ds pentru tot conturul este
2Ω , unde Ω este aria delimitată de linia mediană a peretelui profilului (desenată
punctat). Rezultă
M t = 2Ω q . (6.28)
Tensiunile tangenţiale au valoarea (formula lui Bredt)
Mt
τ= . (6.29)
2Ω δ
Pentru calculul unghiului de răsucire, se egalează energia de deformaţie
exprimată în funcţie de momentul de răsucire M t cu energia de deformaţie
exprimată în funcţie de tensiunile tangenţiale τ (6.19, a).
Energia înmagazinată într-un element de dimensiuni δ ⋅ dx ⋅ ds este
τ2
dU = δ dx ds .
2G
108 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 6.3
Să se compare tensiunile tangeţiale maxime şi rigidităţile la răsucire pentru
un tub circular cu pereţi subţiri şi un tub cu aceleaşi dimensiuni, în care s-a tăiat o
fantă longitudinală pe toată lungimea (fig. 6.10), solicitate de momente de răsucire
egale.
Fig. 6.10
Rezolvare
La profilul închis, din relaţiile (6.8,a) şi (6.17) se obţine
6. RĂSUCIREA BARELOR 109
Mt R Mt R Mt
τ max 1 = = = ,
Ip 2π R δ 2π R2 δ
3
Mt GIp G
k1 = = = 2π R3 δ .
Δϕ 1 l l
La profilul deschis, din relaţiile (6.23) şi (6.24) se obţine
3Mt 3Mt
τ max 2 = δ 3
= ,
sδ 2π R δ 2
Mt G It G 2
k2 = = = π Rδ3.
Δϕ 2 l l 3
Raportul tensiunilor tangenţiale maxime este
τ max 2 R
=3 .
τ max 1 δ
Fig. 6.11
π d3 Mt FR
Wp = = =
16 τa τa
de unde se obţine diametrul spirei arcului
3 16 F R
d= . (6.34)
π τa
Numărul de spire n se calculează pe baza formulei săgeţii arcului. Aceasta
se poate deduce egalând lucrul mecanic produs de forţa F când arcul se deformează
cu săgeata f, cu energia de deformaţie la răsucire, înmagazinată de arc
M t2 dx M t2 l
∫
1
F f = = ,
2 2G Ip 2G Ip
l
π d4
unde Mt = F R , l = 2π R n , Ip = .
32
Rezultă săgeata arcului
6. RĂSUCIREA BARELOR 111
64 F R3 n
f = . (6.35)
G d4
Relaţia (6.35) se mai scrie sub forma
G d4
F= f =k f , (6.36)
64 R3 n
unde k este rigiditatea arcului (denumită şi constanta elastică a arcului).
Reprezentarea grafică a relaţiei (6.36) se numeşte caracteristica elastică a arcului.
Dacă se impune valoarea rigidităţii arcului
ΔF
k= ,
Δf
din relaţia (6.36) rezultă numărul de spire necesar
Gd4
n= . (6.37)
64 R 3 k
La oţelurile de arcuri τ a = 400 − 600 N/mm2 şi G = 85 GPa.
Fig. 6.12
M 13 M b M 32 Ma
τ 13 = = , τ 32 = = (6.43)
Wp Wp l Wp Wp l
a b
Fig. 6.13
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru. Cuplul exterior M t este preluat în proporţii diferite
de cele două materiale. Suma momentelor de răsucire M t 1 şi M t 2 egalează
momentul total:
Mt 1 + Mt 2 = Mt . (6.44)
Mt1 Mt 2
θ1 = , θ2 = . (6.46)
G1 I p 1 G2 I p 2
Înlocuind relaţiile (6.46) în (6.45) şi utilizând ecuaţia (6.44) se obţine
M t1 Mt2 Mt
= = .
G1 I p 1 G2 I p 2 G1 I p 1 + G 2 I p 2
Rezultă tensiunile în cele două materiale la o distanţă r faţă de centru
Mt1 r Mt r Mt2 r Mt r
τ1 = = ; τ2 = = . (6.47)
I p1 G2 Ip2 G1
I p1 + Ip Ip2 + Ip
G1 2 G2 1
Înlocuind r = R2 în relaţiile (6.47), se obţine
τ max 1 G1
= .
τ min 2 G2
Se observă că în dreptul suprafeţei de contact, tensiunile tangenţiale în cele
două materiale sunt diferite, raportul lor fiind egal cu raportul modulelor de
elasticitate transversale. De acest fapt trebuie ţinut cont la solidarizarea
materialelor.
Diagramele de variaţie a tensiunilor tangenţiale în lungul razei sunt date în
figura 6.13, b. Acelaşi rezultat s-ar obţine dacă cei doi arbori concentrici ar fi
solidarizaţi doar la capete.
Calculul la răsucire, bazat pe relaţia (6.8, a), este valabil numai pentru bare
cu secţiune constantă. Discontinuităţile geometrice, de exemplu, arbore în trepte,
găuri transversale, degajări, şanţuri de pană, produc variaţii locale ale tensiunilor,
ale căror valori maxime sunt mai mari decât cele calculate în ipoteza constanţei
secţiunii transversale (A. Föppl, 1906). La un concentrator de tensiuni, tensiunea
maximă este funcţie de forma şi dimensiunile piesei în vecinătatea discontinuităţii.
La răsucire, factorul de concentrare a tensiunilor elastice Kt se defineşte
prin relaţia
τ max
Kt = (6.48)
τ nom
6. RĂSUCIREA BARELOR 115
unde τ max este tensiunea maximă la discontinuitatea geometrică iar τ nom este
valoarea obţinută neglijând efectul de concentrare a tensiunilor.
Exemplul 6.4
Un arbore este antrenat cu o putere N = 200 kW la o turaţie n = 600
rot/min şi transmite puterile N1 = 120 kW şi respectiv N 2 = 80 kW unor
116 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 6.15
Rezolvare
Se trasează diagrama puterilor (fig. 6.15, b) şi se calculează momentele de
răsucire pe intervalele 0-1 şi 1-2 :
N 01 200
M t 01 = 9550 = 9550 = 3183 Nm,
n 600
N12 80
M t 12 = 9550 = 9550 = 1273 Nm .
n 600
Se poate trasa şi diagrama momentelor de răsucire (fig. 6.15, c).
Din relaţiile (6.10,a) şi (6.12) rezultă diametrele arborelui :
3 16 M t 01 3 16 ⋅ 3183
d1 = = 10 ⋅ = 74 mm ,
π τa π 40
6. RĂSUCIREA BARELOR 117
3 16 M t 02 3 16 ⋅ 1273
d2 = = 10 ⋅ = 54 ,5 mm .
π τa π 40
π ⋅ 754 π ⋅ 554
unde : I p 1 = = 310 ,6 ⋅ 104 mm4 , I p 2 = = 89 ,84 ⋅ 104 mm4 .
32 32
Rezultă
M t 12 1273 ⋅ 103
θ 12 = = 4 4
= 1,75 ⋅ 10−5 rad/mm < θ a .
G Ip 2 8,1 ⋅ 10 ⋅ 89,84 ⋅ 10
Exemplul 6.5
Să se determine momentul de răsucire capabil pentru bara din figura 6.16,
precum şi rotirea secţiunii 3 faţă de încastrare. Bara este din oţel cu τ a = 60 MPa şi
G = 81 GPa, d = 20 mm, b = 10 mm, h = 15 mm, a = 0,2 m, b = 0,1 m.
Rezolvare
Pentru secţiunea circulară
π d3 π 203
Wd = W p = = = 1,57 ⋅ 103 mm3 ,
16 16
iar pentru secţiunea dreptunghiulară ( α = 0,231 şi β = 0,196 pentru h/b = 1,5)
Fig. 6.16
π ⋅d4 π ⋅ 204
unde Ip = = = 1,57 ⋅ 104 mm4 ,
32 32
Exemplul 6.6
Să se dimensioneze bara încastrată la capete din figura 6.17, a din oţel, cu
secţiune circulară, cu τ a = 50 MPa.
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru a momentelor se scrie
M1 + M 2 = 150 .
Sistemul este simplu static nedeterminat. Problema se va rezolva prin
suprapunerea efectelor, pe baza rezultatelor de la paragraful 6.10.1.
6. RĂSUCIREA BARELOR 119
Fig. 6.17
M tmax = 87,5 Nm .
M tmax 87 ,5 ⋅ 103
W pnec = = = 1750 mm3 ,
τa 50
120 REZISTENŢA MATERIALELOR
π d3
deci = 1750 , de unde rezultă d = 20,7 mm . Se alege d = 21 mm .
16
Exemplul 6.7
Un arc cilindric elicoidal având raza de înfăşurare R = 40 mm şi numărul
de spire n = 8 este comprimat de o forţă F = 1250 N. Să se dimensioneze arcul şi
să se calculeze săgeata f, cunoscând τ a = 500 MPa şi G = 85 GPa.
Rezolvare
Se dimensionează arcul cu formula (6.34)
3 16 F R 3 16 ⋅ 1250 ⋅ 40
d= = = 7 ,985 mm .
π τa π ⋅ 500
Se alege d = 8 mm .
Săgeata arcului are expresia (6.35)
64 F R3 n 64 ⋅ 1250 ⋅ 403 ⋅ 8
f = = = 117 ,6 mm .
G d4 8,5 ⋅ 104 ⋅ 84
Exemplul 6.8
O supapă este închisă cu două arcuri elicoidale concentrice (fig. 6.18). Se
cunosc razele de înfăşurare R 1 = 35 mm, R2 = 25 mm, diametrele spirelor d 1 = 6
mm, d 2 = 5 mm, numărul de spire n 1 = 10 , n 2 = 8 , şi lungimile arcurilor în
stare liberă l 1 = 120 mm, l 2 = 100 mm. În stare montată arcurile au o lungime
l ′ = 90 mm, iar când supapa este deschisă, o lungime l ′′ = 80 mm. Se cere forţa cu
care sunt comprimate arcurile când: a) supapa este închisă, b) supapa este deschisă;
c) tensiunea tangenţială maximă în fiecare arc. Se dă G = 85 GPa.
Rezolvare
Se calculează rigidităţile arcurilor
G d 14 8,5 ⋅ 104 ⋅ 64 N
k1 = = = 4 ,01 ,
64 R13 n1 3
64 ⋅ 35 ⋅ 10 mm
G d 42 8,5 ⋅ 104 ⋅ 54 N
k2 = = = 6,64 .
64 R 32 n2 3
64 ⋅ 25 ⋅ 8 mm
Fig. 6.18
Mt 2 F 2′′ R 2 132,81 ⋅ 25 N
τ max 2 = = = = 135 .
Wp 2 Wp 2 24,53 mm2
7.
PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE
Sz = ∫A y dA . (7.2)
124 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 7.1
Originea G a noului sistem se alege astfel încât în sistemul de coordonate
yG z momentele statice ale suprafeţei să fie nule:
Sy =
∫ z dA = ∫ (z - z ) dA = 0,
A A
G
(7.3)
Sz
∫ A ∫
= y dA = ( y - y ) dA = 0.
A
G
yG =
Sz
=
∫ y dA ,
A
zG =
Sy
=
∫ z dA .
A
(7.4)
A A A A
În practică, o suprafaţă este adesea împărţită în mai multe figuri cu forme
geometrice simple (de ex., dreptunghiuri, cercuri, triunghiuri), ale căror suprafeţe şi
centre de greutate sunt cunoscute sau uşor de determinat. Coordonatele centrului de
greutate al suprafeţei compuse se calculează cu relaţiile (P. Varignon, 1724)
yG =
∑ Ai yi , zG =
∑ Ai zi , (7.5)
∑ Ai ∑ Ai
unde yi şi zi sunt coordonatele centrului de greutate al suprafeţei Ai (i = 1, 2 ,..,n ) .
7. PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE 125
∫z ∫
2
Iy = dA , Iz = y 2 dA . (7.6)
A A
I yz = ∫ A
yz dA . (7.7)
Dacă una dintre axe este axă de simetrie, atunci momentul centrifugal al
suprafeţei este nul.
La suprafeţe axial-simetrice, momentul de inerţie polar faţă de punctul O
este
∫Ar ∫A (y )
2 2
Ip = dA = + z 2 dA = I z + I y . (7.8)
Dreptunghiul
La dreptunghiul cu baza b şi înălţimea h din figura 7.2, se consideră
elementul de arie dA = b dz situat la distanţa z de axa Oy. Prima integrală (7.6)
devine
126 REZISTENŢA MATERIALELOR
+h 2 b h3
Iy = ∫
A
z 2 dA = ∫
−h 2
z 2 b dz =
12
. (7.10)
Deci
b h3 h b3
Iy = şi Iz = . (7.11)
12 12
Cercul
Fie cercul de rază R = D 2 din figura 7.3. Elementul de suprafaţă haşurat
dA = r dθ dr este situat la distanţa z = r sinθ de axa Oy. Rezultă
4
(r sinθ )2 r dθ dr = π R
2π R
Iy = ∫A z 2 dA = ∫ ∫ 0 0 4
.
Deci
π D4
Iy = Iz = . (7.12)
64
Aceeaşi expresie se poate deduce din formula momentului de inerţie
polar (6.7), pe baza relaţiei (7.8), I y = I z = I p 2 .
Inelul circular
La un inel gros, cu diametrul exterior D şi diametrul interior d, momentul
de inerţie axial se obţine scăzând momentul de inerţie al cercului interior din
momentul de inerţie al cercului exterior
I y = Iz =
π D4 − d 4
.
( )
(7.13)
64
7. PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE 127
Triunghiul
Fie triunghiul din figura 7.4, a, definit prin coordonatele vârfurilor yi , zi
(i = 1, 2, 3) faţă de un sistem de axe oarecare yOz.
a b
Fig. 7.4
A
Iz = [ y1 ( y1 + y2 ) + y2 ( y2 + y3 ) + y3 ( y3 + y1 ) ] . (7.19)
6
Momentul centrifugal este
A
I yz = [ ( y1 + y2 )( z1 + z2 ) + ( y2 + y3 )( z2 + z3 ) + ( y3 + y1 )( z3 + z1 ) ] (7.20)
12
Calculul relaţiilor de mai sus se poate face simplu utilizând coordonatele
triunghiulare (fig. 7.4, b). Poziţia unui punct P în interiorul sau pe conturul unui
triunghi de suprafaţă A este determinată de trei rapoarte între suprafeţe, numite
coordonate triunghiulare
L1 = A1 A , L2 = A2 A , L3 = A3 A . (7.21)
Între coordonatele carteziene y, z ale punctului P şi coordonatele
triunghiulare L1 , L2 , L3 se stabilesc relaţiile liniare
⎧ 1 ⎫ ⎡ 1 1 1 ⎤ ⎧ L1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨ y ⎬ = ⎢ y1 y2 y3 ⎥ ⎨ L2 ⎬ . (7.22)
⎪z⎪ ⎢ z z z ⎥⎪L ⎪
⎩ ⎭ ⎣ 1 2 3 ⎦⎩ 3 ⎭
Înlocuind coordonatele y, z în relaţiile de definiţie (7.6) şi (7.7) se obţin
formulele (7.18)-(7.20). Se utilizează integrale de forma (R. H. Gallagher, 1976)
(a )! (b )! , (a )!
∫A (L1 ) (L 2 ) ∫A (L1 )
a b a
dA = 2 A dA = 2 A .
( a + b + 2)! ( a + 2 )!
Momentele de inerţie ale triunghiului faţă de axele centrale sunt
Iy =
A
12
(
z12 + z22 + z32 , ) Iz =
A
12
(
y12 + y22 + y32 , ) (7.23)
A
I yz = ( y1z1 + y2 z2 + y3 z3 ) . (7.24)
12
Relaţiile (7.15)-(7.20) sunt utile la calculul momentelor de inerţie ale
suprafeţelor de forme complicate, care pot fi aproximate prin mai multe triunghiuri,
de exemplu secţiunea transversală a unui burghiu sau a unei palete de turbină sau
compresor.
Triunghiul dreptunghic
Fie triunghiul dreptunghic cu baza b şi înălţimea h din figura 7.5.
Din relaţiile (7.18)-(7.20) se obţine
b h3 h b3 b2 h2
Iy = , Iz = , I yz = .
12 12 24
7. PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE 129
b h3 h b3 b2 h2
Iy = , Iz = , I yz = − .
36 36 72
Semnul momentului centrifugal faţă de axele centrale depinde de sensul
acestora în raport cu triunghiul, putând fi pozitiv pentru alte direcţii ale axelor faţă
de cele din figura 7.5.
Iy =
3
(
A 2
z1 + z1z2 + z22 ) (7.25)
Iz =
3
(
A 2
y1 + y1 y2 + y22 . ) (7.26)
Fig. 7.7
∫z ∫ ( z + b) ∫ (z )
2 2 2
Iy = dA = dA = + 2 z b + b 2 dA = I y + b 2 A ,
A A A
∫y ∫ ( y + a) ∫ (y )
2 2 2
Iz = dA = dA = + 2 y a + a 2 dA = I z + a 2 A ,
A A A
I yz =
∫ y z dA = ∫ ( y + a )( z + b) dA = ∫ ( y z + az + yb + ab) dA = I
A A A
yz + abA .
7. PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE 131
I y = I y + A b2 , I z = I z + A a2 . (7.28)
Exemplul 7.1
Se cere să se calculeze momentele de inerţie axiale ale suprafeţei din
figura 7.8, a în care dimensiunile sunt date în mm.
Fig. 7.8
60 ⋅ 203 20 ⋅ 603
Iy = + 20 ⋅ 60 ⋅ 202 + + 20 ⋅ 60 ⋅ 202 = 136 ⋅ 104 mm 4
12 12
132 REZISTENŢA MATERIALELOR
20 ⋅ 603 60 ⋅ 203
Iz = Iz = + = 40 ⋅ 104 mm4 .
12 12
Momentul de inerţie axial I y al suprafeţei în U din figura 7.8, b are
aceeaşi valoare cu cel al suprafeţei în T din figura 7.8, a.
Fig. 7.9
= cos 2θ ∫z ∫ ∫
2
dA + sin 2θ y 2 dA − 2 sinθ cosθ yz dA =
A A A
Deci axele principale de inerţie se pot defini şi ca axele faţă de care momentele
centrifugale sunt nule.
Înlocuind unghiurile θ din relaţia (7.36) în expresia (7.32) a momentului
de inerţie axial I y1 se obţin momentele de inerţie I1 şi I 2 faţă de axele principale
de inerţie numite momente de inerţie principale
2
Iy + Iz ⎛ Iy − Iz ⎞
I 1,2 = ± ⎜ ⎟ + I yz
2
. (7.37)
2 ⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
Este posibil să se stabilească expresii care sunt invariante faţă de rotirea
axelor de coordonate
I y1 + I z1 = I y + I z = I1 + I 2 , (7.38)
I y1 I z1 − I y21 z1 = I y I z − I yz
2
= I1I 2 . (7.39)
Exemplul 7.2
Se cere să se calculeze momentele de inerţie faţă de axele centrale
principale ale suprafeţei din figura 7.10, în care dimensiunile sunt date în mm.
Rezolvare
Figura se împarte în două dreptunghiuri de arii A1 şi A2 la care se
cunosc centrele de greutate G1 şi G2 . Se alege un sistem de axe de referinţă, cu
axa Oy la marginea de sus a figurii şi axa Oz la marginea din stânga. Se calculează
poziţia centrului de greutate
A1 y1 + A2 y 2 40 ⋅ 5 ⋅ 20 + 55 ⋅ 5 ⋅ 2,5
yG = = = 9,87 mm ,
A1 + A2 40 ⋅ 5 + 55 ⋅ 5
7. PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE 135
A1 z1 + A2 z 2 40 ⋅ 5 ⋅ (− 2 ,5) + 55 ⋅ 5 ⋅ (− 32 ,5)
zG = = = −19 ,87 mm .
A1 + A2 40 ⋅ 5 + 55 ⋅ 5
Se desenează axa Gy paralelă cu Oy şi axa Gz paralelă cu Oz. Aplicând
formulele (7.28) se obţin momentele de inerţie axiale
40 ⋅ 53 5 ⋅ 553
Iy = + 40 ⋅ 5 ⋅ (19 ,87 − 2,5)2 + + 55 ⋅ 5 ⋅ (32 ,5 − 19 ,87 )2 = 17 ,395 ⋅ 104 mm4
12 12
5 ⋅ 403 55 ⋅ 53
Iz = + 40 ⋅ 5 ⋅ (20 − 9 ,87 )2 + + 55 ⋅ 5 ⋅ (9 ,87 − 2 ,5)2 = 6 ,27 ⋅ 104 mm 4 .
12 12
Fig. 7.10
Exemplul 7.3
Se cere să se calculeze momentele de inerţie faţă de axele centrale
principale la secţiunea din figura 7.11.
Fig. 7.11
Rezolvare
Suprafaţa secţiunii: A = 1400 mm2.
Coordonatele centrului de greutate: yG = 25,71 mm, zG = 26,43 mm.
Momentele de inerţie faţă de sistemul yOz sunt
I y = 164 ,66 ⋅ 104 mm4 , I z = 118,64 ⋅ 104 mm4 , I yz = 83⋅ 104 mm4 .
I y = 66 ,88 ⋅ 104 mm4 , I z = 26,09 ⋅ 104 mm4 , I yz = −12 ,14 ⋅ 104 mm4 .
Exemplul 7.4
Să se determine poziţia centrului de greutate şi momentele de inerţie faţă
de axele sistemului de referinţă yOz pentru suprafaţa sfert de cerc din figura 7.12.
Rezolvare
Momentul static faţă de axa Oy (7.2) este
Rπ 2 R π 2
R3
∫
S y = z dA = ∫∫ r sinθ dr r dθ = ∫ r 2 dr ∫ sinθ dθ =
3
.
A 0 0 0 0
Exemplul 7.5
Secţiunea transversală a unui burghiu are forma aproximativă din figura
7.13. Se cere să se calculeze momentele de inerţie centrale principale şi poziţia
axelor centrale principale de inerţie.
Rezolvare
Se consideră că jumătatea inferioară a secţiunii se compune din
dreptunghiul 1 şi sfertul de cerc 2 din care se decupează semicercul 3.
Momentele de inerţie axiale se calculează pe baza expresiilor stabilite
pentru dreptunghi (7.11), cerc (7.12) şi sfert de cerc (Exemplul 7.4), utilizând
formulele lui Steiner (7.28). Se obţine
⎡ 3a a 3 ⎛a⎞
2
π π π a2 ⎤
Iy = 2 ⎢ + 3a a ⎜ ⎟ + (3a ) 4 − a 4 − (2a ) 2 ⎥ = 20,457 a 4 ,
⎢⎣ 12 ⎝ 2 ⎠ 16 8 2 ⎥⎦
⎡ a (3a ) 3 ⎛ 3a ⎞
2
π π ⎤
Iz = 2 ⎢ + a 3a ⎜ ⎟ + (3a ) 4 − a 4 ⎥ = 49 ,023 a 4 .
⎢⎣ 12 ⎝ 2 ⎠ 16 8 ⎥⎦
⎢⎣ 2 2 8 ⎝ 2 ⎠⎝ ⎠ ⎥⎦
Momentele de inerţie principale (7.37) sunt
2
Iy + Iz ⎛ Iy − Iz ⎞
I 1,2 = ± ⎜ ⎟ + I yz
2
=
2 ⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
2
20 ,457 + 49 ,023 ⎛ 20 ,457 − 49 ,023 ⎞
⎟ + (− 13,08) .
2
= ± ⎜
2 ⎝ 2 ⎠
I 1 = 54 ,1 a 4 , I 2 = 15,37 a 4 .
θ 1 = 69,75 0 şi θ 2 = −21,24 0 .
7. PROPRIETĂŢI ALE SECŢIUNILOR PLANE 139
Exemplul 7.6
Un longeron are secţiunea din figura 7.14. Se consideră t << a . Se cer
momentele de inerţie axiale principale şi direcţiile axelor centrale principale de
inerţie.
Fig. 7.14
Rezolvare
Suprafaţa secţiunii este: A = 5 t a . Coordonatele centrului de greutate
sunt
2at ⋅ 0,5a + 2at ⋅ a 2at ⋅ a + at ⋅ 0,5a
yG = = 0 .6 a , zG = = 0.5a .
5at 5at
Momentele de inerţie faţă de axele centrale yGz sunt
2 3 2
⎛a⎞ ta ⎛a⎞
I y = 2a t ⎜ ⎟ + + 2a t ⎜ ⎟ = 1,083 a 3t ,
⎝2⎠ 12 ⎝2⎠
2 t a3 t (2 a )3
Iz = + 2 a t (0,1 a )2 + a t (0,6 a )2 + + 2a t (0,4 a )2 = 1,533 a 3t .
12 12
Momentul centrifugal este
Exemplul 7.7
Secţiunea unei grinzi este formată din 5 platbenzi şi 4 corniere
L100x100x10 (fig. 7.15). Se cere să se calculeze momentul de inerţie I y neglijând
capetele niturilor.
Fig. 7.15
Rezolvare
Momentul de inerţie al platbenzii verticale este
10 ⋅10003
I ′y = = 8,333 ⋅108 mm 4 .
12
Momentul de inerţie pentru două platbenzi orizontale alăturate este
240 ⋅ 203
I ′y′ = + 2 ⋅ 240 ⋅ 510 = 12 ,486 ⋅108 mm 4 .
12
Pentru un cornier cu aripi egale, din Anexa 2d se obţine suprafaţa secţiunii
A = 1,92 ⋅ 103 mm2 , momentul de inerţie I = 177 ⋅10 4 mm 4 şi distanţa de la
centrul de greutate la marginea tălpii orizontale d = 28,2 mm . Momentul de
inerţie faţă de axa Oy este
( )
I ′y′′ = I + A d 2 = 177 + 19,2 ⋅ 47 ,182 ⋅10 4 = 4,291⋅108 mm 4 .
Exemplul 7.8
Să se stabilească formulele pentru calculul momentelor de inerţie centrale
principale la secţiunea unei palete (fig. 7.16) împărţind secţiunea în fâşii verticale
aproximate prin trapeze.
Rezolvare
În practica industrială, profilul unei palete se defineşte prin cotele unor
puncte de pe extrados şi intrados, măsurate faţă de un sistem de referinţă
convenabil ales. Este bine ca sistemul de axe oarecare yOz să fie ales cu originea
cât mai aproape de poziţia probabilă a centrului de greutate şi cu axa Oy rotită
câteva grade faţă de o paralelă la tangenta pe intrados.
Fig. 7.16
A=
1
2 ∑j ( yj
n +1
=1 +1 − yj ) ( z je − z ji + z je+1 − z ji+1 ).
Coordonatele centrului de greutate sunt
yG =
1
4A ∑j (yj
n +1
=1
2
+1 − y 2j )( z e
j − z ji + z je+1 − z ji +1 , )
zG =
1
8A ∑j ( yj
n +1
=1 +1 )(
− y j ⎡⎢ z je + z je+1
⎣
) −(z
2 i
j
2
)
+ z ji +1 ⎤⎥ .
⎦
Momentele de inerţie faţă de axele yOz sunt
Iy =
1
24 ∑j ( yj
n +1
=1 +1
⎣
)(
− y j ⎡⎢ z je + z je+1 ) −(z
3 i
j + z ji +1 ) 3⎤
⎥⎦ ,
∑ j =1 ( y j +1 − y j ) ( z je − z ji + z je+1 − z ji+1 ) [3 (y j +1 + y j ) 2 + (y j +1 − y j ) 2 ].
1 n +1
Iz =
24
142 REZISTENŢA MATERIALELOR
Iy =
1
16 ∑j (yj
n +1
=1
2
+1 )(
− y 2j ⎡⎢ z je + z je+1
⎣
) −(z
2 i
j + z ji +1 ) 2⎤
⎥⎦ .
I y = I y − A zG2 , I z = I z − A yG2 , I yz = I yz − A yG zG .
Deformaţii longitudinale
Se consideră o porţiune de lungime dx dintr-o bară solicitată la încovoiere
pură în planul xOz (fig. 8.1, a). În urma aplicării momentelor încovoietoare M y ,
bara se deformează ca în figura 8.1, b, cele două secţiuni situate iniţial la distanţa
dx rotindu-se relativ cu unghiul dϕ , dar rămânând plane, conform ipotezei lui
Bernoulli.
Se observă că partea de jos a barei este întinsă, în timp ce partea superioară
este comprimată. Înseamnă că trebuie să existe un plan intermediar xOy în care
deformaţia longitudinală este zero. Acesta se numeşte plan neutru iar axa Ox din
acest plan se numeşte axa neutră a barei.
Fig. 8.1
Dacă bara ar fi formată din fibre longitudinale, atunci s-ar observa că, în
urma încovoierii barei, fibrele inferioare se întind, iar cele superioare se comprimă.
Fibra care nu se alungeşte prin deformaţia de încovoiere este a′b′ = ab şi se
numeşte fibra medie a barei. Fie ρ z raza de curbură a fibrei medii.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 145
Δ (d x ) z dϕ dϕ z
εx = = =z = . (8.1)
dx ρ z dϕ dx ρ z
Dacă se notează curbura fibrei medii deformate
1 dϕ
κy = = , (8.2)
ρz dx
relaţia (8.1) se mai scrie
du x dϕ
εx = =z =κy z . (8.3)
dx dx
unde
ux = z ϕ (8.4)
este deplasarea longitudinală a unui punct situat la distanţa z de planul neutru.
Ca o consecinţă directă a ipotezei secţiunii plane, alungirile specifice sunt
distribuite liniar pe înălţimea secţiunii, fiind nule în planul neutru şi având valori
maxime în fibrele extreme. Relaţia (8.1) este independentă de tipul materialului
barei, fiind valabilă şi la materiale cu dependenţă neliniară între tensiuni şi
deformaţii specifice, sau la solicitări în domeniul plastic.
Deformaţii transversale.
Studiul încovoierii se bazează şi pe ipoteza invariabilităţii secţiunii
transversale a barei. În realitate, alungirile în lungul barei sunt însoţite de contracţii
transversale ε y = ε z = −ν ε x (4.9). În zona întinsă grosimea barei scade, în zona
comprimată grosimea barei creşte, iar suprafaţa neutră se curbează, fenomen
denumit curbură anticlastică. Aceste deformaţii sunt foarte mici şi nu modifică
rezultatele obţinute pentru alungirile specifice longitudinale.
146 REZISTENŢA MATERIALELOR
N= ∫A σ x d A = 0 , (8.6)
Mi y = ∫A z σ x d A = M y , (8.7)
Miz = − ∫A y σ x d A = 0 . (8.8)
În relaţiile (8.6)-(8.8) s-a ţinut cont de faptul că, fiind paralele cu axa Ox,
forţele σ x dA pot produce în general forţă axială şi momente încovoietoare, dar
dintre acestea există numai momentul dirijat în lungul axei Oy.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 147
Axa Oz
∫A z
2
Înlocuind relaţia (8.5) în (8.7) se obţine κ y E dA = M y sau
1 dϕ M y
κy = = = . (8.9)
ρz dx E I y
My z
σx = (8.10)
Iy
axă de simetrie (fig. 8.4, b) tensiunea maximă σ max apare în fibra cea mai
îndepărtată de axa neutră. Această valoare nu trebuie să depăşească rezistenţa
admisibilă la încovoiere pentru materialul barei.
a b
Fig. 8.4
M y zmax My My
σ max = = = (8.11)
Iy Iy Wy
zmax
unde
Iy
Wy = (8.12)
zmax
O grindă rezistă cu atât mai bine la încovoiere cu cât W y are valori mai
mari. Forma secţiunii transversale este cu atât mai raţională cu cât W y este mai
mare pentru un consum de material cât mai mic, deci pentru o valoare cât mai mică
a ariei A a suprafeţei secţiunii transversale.
150 REZISTENŢA MATERIALELOR
În figura 8.5 se arată trei secţiuni cu arii egale (12 pătrate cu latura a), la
care prin distribuirea judicioasă a elementelor suprafeţei (cât mai departe de axa
Oy) se obţine un modul de rezistenţă tot mai mare. Astfel
M y dx
dϕ = .
EIy
1 M y2 dx
dU = M y dϕ = .
2 2 EIy
σ x2
Acelaşi rezultat se obţine dacă în expresia U = ∫ 2E
V
dV se înlocuieşte
Exemplul 8.1
Să se dimensioneze bara din figura 2.13, a din oţel cu σ a = 80 MPa ,
având secţiunea din figura 8.E1.
Rezolvare
Din figura 2.13, a rezultă M max = 250 Nm , deci
M max 250 ⋅ 10 3
W ynec = = = 3,125 ⋅ 10 3 mm 3 .
σa 80
Se calculează poziţia centrului de greutate al secţiunii din figura 8.E1 faţă
de axa y ′ :
6a 2 ⋅ 0 ,75a + 2a 2 ⋅ 2a
zG = = 1,0625 a .
8a 2
Momentul de inerţie faţă de axa Gy este
152 REZISTENŢA MATERIALELOR
4a ⋅ (1,5a )3 2a ⋅ a 3
Iy = + 6a 2 ⋅ (0 ,3125a )2 + + 2a 2 ⋅ (0 ,9375a )2 = 3,635a 4 ,
12 12
iar modulul de rezistenţă axial al secţiunii este
Iy 3,635 a 4
Wy = = = 2,528 a 3 .
z max 1,4375 a
Exemplul 8.2
Să se verifice grinda reprezentată în figura 2.13, e, realizată din două
profile I10 aşezate ca în figura 8.E2, dacă σ a = 140 MPa .
Rezolvare
Din figura 2.13, e rezultă momentul încovoietor maxim M max = 9 kNm .
M 9 ⋅106 N
σ ef = = 3
= 131,6 <σa .
W y 68,4 ⋅10 mm 2
Exemplul 8.3
O grindă de lemn de secţiune dreptunghiulară b × h (b < h ) este tăiată
2 2 2
dintr-un buştean de diametru D, astfel încât b + h = D . Se cere raportul
laturilor secţiunii dreptunghiulare pentru care grinda are rezistenţă maximă la
încovoiere.
Rezolvare
Rezultă b = D 3 , apoi h = D 2 3.
Exemplul 8.4
Un profil I40 este expandat pentru mărirea rezistenţei la încovoiere. Se
taie profilul prin sudare de-a lungul liniei frânte a-b-c-d-e-f (fig. 8.E4, a), apoi cele
două părţi se îmbină prin sudură cap la cap (fig. 8.E4, b). Se obţine un profil
expandat, cu înălţimea de 580 mm . Se cere să se calculeze creşterea modulului de
rezistenţă axial prin expandare.
Rezolvare
Fig. 8.E4
Exemplul 8.5
Să se calculeze energia de deformaţie înmagazinată de un arc spiral de
secţiune dreptunghiulară bxh, considerat ca bară cu rază mare de curbură.
Rezolvare
Fie un arc spiral (fig. 8.E5) cu un capăt înfăşurat în jurul unei tije centrale
C şi cu celălalt capăt fixat în B. Când se ‘trage’ arcul, capătul C se roteşte în sens
orar în jurul tijei centrale, capătul B fiind acţionat de o forţă F. La strângerea
arcului, curbura fiecărui segment ds creşte. Unghiul Δϕ cu care trebuie rotit
capătul arcului este egal cu suma rotirilor relative Δ dϕ ale capetelor elementelor
de lungime ds ale arcului.
Fig. 8.E5
F
Δϕ =
EI ∫ y ds .
l
Integrala de mai sus reprezintă momentul static al liniei arcului faţă de o
dreaptă care coincide cu forţa F. Acesta este egal cu lungimea arcului l înmulţită
cu distanţa R de la centrul de greutate al liniei arcului (presupus a fi în centrul tijei
pe care se înfăşoară arcul) la forţa F. Se poate scrie deci
FRl
Δϕ = .
EI
156 REZISTENŢA MATERIALELOR
U=
1
F R Δϕ =
(F R )2 l .
2 2E I
Pentru a înmagazina energia maximă, se pune condiţia ca în punctul cel
mai solicitat să fie atinsă rezistenţa admisibilă σ a . Acest punct este situat în spira
exterioară, în punctul diametral opus capătului B al arcului, deci braţul forţei este
2 R . Din relaţia (8.14, b) rezultă
1 bh 2
FR = σ a
2 6
care înlocuită în expresia de mai sus conduce la formula energiei de deformaţie
σ a2
U= V,
24 E
unde V = b hl este volumul arcului.
Se observă că energia de deformaţie a arcului spiral nu depinde decât de
volumul arcului şi nu de dimensiunile b, h, l luate separat.
Unghiul maxim de strângere a arcului (de rotire a capătului C) este
σa l
Δϕ = .
Eh
Fig. 8.7
σ x = E ε x = E (ε + κ y z − κ z y ), (8.20)
Condiţii de echilibru
Distribuţia de tensiuni este echivalentă static cu momentul încovoietor din
secţiune, forţa axială fiind zero. Din relaţiile de echivalenţă (3.4) între tensiunile
σ x şi eforturile secţionale, se obţine
N= ∫σ
A
x dA = 0 , (8.21)
Mi y = ∫A z σ x d A = M y , (8.22)
Miz = − ∫A y σ x d A = M z . (8.23)
ε E ∫ dA +κ y E ∫ z dA −κz E ∫ y dA = 0 .
A A A
κ y E ∫ z2 d A − κ z E ∫ y z d A = M y , (8.25)
A A
κ y E ∫ y z d A − κ z E ∫ y 2 d A = −M z . (8.26)
A A
Axa neutră este linia din planul secţiunii transversale în lungul căreia
tensiunile σ x sunt nule. Această axă se află la intersecţia planului secţiunii
transversale cu planul neutru, care trece prin centrul de greutate al secţiunii.
Egalând expresia (8.28) cu zero rezultă că axa neutră este o linie dreaptă, de ecuaţie
I yz M y + I yM z
z= y. (8.29)
Iz M y + I yz M z
Planul care conţine fibra medie deformată a barei este perpendicular pe axa
neutră. El nu coincide cu planul forţelor, care este perpendicular pe vectorul
moment, de componente M y şi M z . De aici denumirea de încovoiere oblică.
Iz z − I yz y
σx = My (8.30)
I y I z − I y2 z
Mz My
σx = − y+ z, (8.32)
Iz Iy
formulă valabilă atunci când axele Oy şi Oz sunt axe centrale principale. În acest
caz, momentele de inerţie I y şi I z sunt momentele de inerţie principale I1 sau I 2 ,
funcţie de forma secţiunii. Pentru simplificare, s-a renunţat la notaţia cu bară
deasupra literelor.
160 REZISTENŢA MATERIALELOR
sau
z Iy
= tgα = tg β . (8.34)
y Iz
Exemplul 8.6
Bara în consolă din figura 8.E6, a, de lungime l = 1 m, are secţiunea
nesimetrică de la Exemplul 7.2 şi este solicitată de forţa verticală F = 200 N care
trece prin centrul de greutate al secţiunii din capăt. Se cere tensiunea normală
maximă din bară.
Rezolvare
Momentul încovoietor este maxim în secţiunea din încastrare
deci axa neutră este înclinată cu unghiul δ = 44,110 faţă de axa Gy . Punctul cel
mai îndepărtat de această axă este punctul P, de coordonate yP = 4,87 mm ,
z P = 40,13 mm .
Din relaţia (8.30) se obţine
I z z P − I yz y P
σP =My =
I y I z − I y2z
6 ,27 ⋅ 40,13 − 6 ,079 ⋅ 4,87 N
= −2 ⋅ 10 5 ⋅ 2
⋅ 10 − 4 = − 61,6 .
17,395 ⋅ 6,27 - 6,079 mm 2
a b
Fig. 8.E6
Mz1 M y1
σx = − y1 + z1 .
I2 I1
162 REZISTENŢA MATERIALELOR
deci axa neutră este înclinată cu unghiul β = 67,89 0 faţă de axa Gy1 .
( ) (
y1 = y cosθ1 + z sinθ1 = y cos - 23,770 + z sin - 23,770 = 0,915 y − 0 ,403 z , )
( ) ( )
z1 = z cosθ1 − y sinθ1 = z cos - 23,770 − y sin - 23,770 = 0 ,915 z + 0 ,403 y .
( )
M y1 = M y cosθ1 = −2 ⋅ 105 ⋅ cos − 23,770 = −1,83 ⋅ 105 Nmm ,
Se obţine deci acelaşi rezultat ca prin prima metodă, însă efortul de calcul
este mai mare.
Exemplul 8.7
Pentru bara din figura 8.E7, a, să se calculeze tensiunile normale în
punctele A, B şi D ale secţiunii din încastrare. Bara este din oţel cornier cu aripi
neegale LL 80 × 65 × 10 (fig. 8.E7, b).
Fig. 8.E7
Rezolvare
Pentru profilul LL 80 × 65 × 10 , în STAS 425-80 se găsesc momentele de
inerţie ale secţiunii: I y = 82 ,2 ⋅ 10 4 mm 4 , I z = 48,3 ⋅ 10 4 mm 4 . Cu ajutorul relaţiei
(7.39), cunoscând momentele de inerţie principale, se poate calcula momentul
centrifugal I yz = 36 ,92 ⋅ 10 4 mm 4 .
Aplicând formula (8.30) se obţine
48,3 ⋅ (− 25,5) − 36 ,92 ⋅ 46 ,9 N
σ A = −2 ⋅ 10 6 ⋅ 2
⋅ 10 − 4 = 227 ,3 ,
82,2 ⋅ 48,3 - 36,92 mm 2
48,3 ⋅ (− 25,5) − 36 ,92 ⋅ (− 18,1) N
σ B = −2 ⋅ 10 6 ⋅ 2
⋅ 10 − 4 = 43,2 ,
82,2 ⋅ 48,3 - 36,92 mm 2
48,3 ⋅ 54,5 − 36 ,92 ⋅ (− 18,1) N
σ D = −2 ⋅ 10 6 ⋅ 2
⋅ 10 − 4 = − 253,2 .
82,2 ⋅ 48,3 - 36,92 mm 2
Exemplul 8.8
Bara în consolă din figura 8.E8 are lungimea l = 1 m şi este solicitată în
capătul liber de o forţă F = 3 kN înclinată cu unghiul α = 200 faţă de verticală. Se
cere tensiunea normală maximă şi punctul unde apare.
164 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Secţiunea transversală se împarte în două dreptunghiuri (fig. 8.E8, b). Se
calculează poziţia centrului de greutate faţă de o axă care coincide cu latura din
stânga
100 ⋅ 10 ⋅ 50 + 90 ⋅ 10 ⋅ 5
yG = = 28,68 mm .
100 ⋅ 10 + 90 ⋅ 10
Faţă de latura de sus se obţine z G = 28,68 mm .
Se trasează axele Gy şi Gz ca în figura 8.E8, b.
Se calculează momentele de inerţie faţă de axele Gy şi Gz
Fig. 8.E8
M = Fl = 3 ⋅ 10 3 ⋅ 10 3 = 3 ⋅ 10 6 Nmm .
Componentele momentului încovoietor în lungul axelor sunt
Exemplul 8.9
O bară în consolă cu secţiunea în Z (fig. 8.E9, a) are lungimea l = 2 m şi
este solicitată la capătul liber de o forţă F = 1 kN înclinată la 300 faţă de verticală.
Se cere tensiunea normală maximă şi punctul unde aceasta apare.
Rezolvare
Secţiunea transversală se împarte în trei dreptunghiuri, ca în figura 8.E9, b.
Datorită antisimetriei, centrul de greutate se află la mijlocul figurii. Se trasează
axele centrale neprincipale Gy şi Gz.
Fig. 8E.9
M = Fl = 10 3 ⋅ 2 ⋅ 10 3 = 2 ⋅ 10 6 Nmm .
Componentele momentului încovoietor în lungul axelor Gy şi Gz sunt
z=
I yz M y + I y M z
y=
(− 135) ⋅ 1,732 + 286,66 ⋅ (− 1) y = −1,585 y .
I z M y + I yz M z 111,66 ⋅ 1.732 + (− 135) ⋅ (− 1)
Fig. 8.8
M y z1 My M y S ∗y
Nl =
∫
BCD
σ x dA =
∫
BCD
Iy
dA =
Iy ∫
BCD
z 1 dA =
Iy
, (8.35)
unde S ∗y este momentul static al suprafeţei BCD faţă de axa centrală Oy.
N l + dN l =
(M y + dM y ) S ∗y
,
Iy
Se obţine
1 dN l
τ zx = , (8.36)
b dx
sau
∗ ∗
1 d ⎛⎜ M y S y ⎞⎟ 1 S y d M y
τ zx = = .
b dx ⎜ I y ⎟ b I y dx
⎝ ⎠
dM y
Deoarece = Tz şi τ z x = τ x z , rezultă expresia tensiunilor tangenţiale
dx
Tz S ∗y
τ xz = (8.37)
b Iy
Secţiunea dreptunghiulară
b h3
În cazul secţiunii dreptunghiulare (fig. 8.9), I y = şi
12
⎞ b⎛h ⎞ b h2 ⎛ 4 z 2 ⎞
2
⎛h ⎞1⎛h
S ∗y = b ⎜ − z ⎟ ⎜ + z ⎟ = ⎜ − z 2 ⎟ = ⎜1 − ⎟,
⎝2 ⎠2⎝2 ⎠ 2 ⎜⎝ 4 ⎟
⎠ 8 ⎜
⎝ h 2 ⎟
⎠
deci
Tz S ∗y 3 Tz ⎛⎜ 4 z 2 ⎞⎟
τ xz = = 1− 2 . (8.38)
b Iy 2 b h ⎜⎝ h ⎟⎠
Secţiunea circulară
În cazul secţiunii circulare de rază r (fig. 8.10), b = 2 r sinθ , z = r cosθ ,
dz = − r sinθ dθ , iar aria suprafeţei elementului haşurat este
d A = b dz = −2 r 2 sin 2θ dθ .
Momentul static al suprafeţei situate sub coarda b, calculat faţă de axa Oy,
este
170 REZISTENŢA MATERIALELOR
θ θ
2 3 3
S ∗y
∫ z dA = ∫ 2 r
3
= sin 2θ cosθ dθ = r sin θ .
3
0 0
Secţiunea triunghiulară
În cazul secţiunii triunghiulare simetrice, cu baza c şi înălţimea h (fig.
c h3
8.11), momentul de inerţie axial este I y = iar momentul static al triunghiului
36
situat sub linia BC, la nivelul căreia se calculează tensiunile, este
1 ⎛2h ⎞⎡ 1⎛2h ⎞⎤ b ⎛ 2 h ⎞⎛h ⎞
S ∗y = b⎜ − z ⎟ ⎢z + ⎜ − z ⎟⎥ = ⎜ − z⎟ ⎜ + z⎟ ,
2 ⎝ 3 ⎠⎣ 3 ⎝ 3 ⎠⎦ 3 ⎝ 3 ⎠⎝ 3 ⎠
deci tensiunile tangenţiale paralele cu forţa tăietoare au expresia
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 171
Tz S ∗y 12 Tz ⎛ 2 h ⎞⎛h ⎞
τ xz = = 3 ⎜ 3
− z⎟ ⎜ + z⎟ . (8.42)
b Iy ch ⎝ ⎠⎝3 ⎠
3 Tz
τ x z max = , (8.43)
2 A
unde aria triunghiului A = c h 2 .
Secţiunea în formă de I
La secţiunea în formă de I (fig. 8.12), diagrama tensiunilor tangenţiale de
forfecare τ xz este formată din arce de parabolă, cu o discontinuitate în dreptul
trecerii de la tălpi la inima profilului, unde coarda b are o variaţie bruscă.
Fig. 8.15
Fie grinda metalică din figura 8.15,a îmbinată prin sudare. Conform
relaţiilor (8.36) şi (8.37), forţa de lunecare are expresia
Tz S ∗y
∫
N l = τ xz b dx =
l
Iy
l,
unde
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 173
h+t b (h + 2 t ) 3 (b − t ) h3
S ∗y = b t , Iy = − , Tz = F .
2 12 12
Cordonul de sudură este solicitat la forfecare (fig. 8.15, b). În planul de
forfecare (haşurat) se dezvoltă tensiuni tangenţiale. Considerând că acestea sunt
uniform distribuite, rezultă
N
τ= l ,
2al
deci forţa capabilă a unui cordon continuu de sudură este
N cap = τ as a l ,
înălţimea secţiunii (fig. 8.16, e). Pe baza legii lui Hooke (3.22), se calculează o
tensiune tangenţială medie, constantă pe înălţimea secţiunii, τ m = G γ m .
Forţa tăietoare în secţiune este
Tz = ∫Aτ dA ,
unde τ = τ xz este tensiunea tangenţială paralelă cu forţa tăietoare.
Fig. 8.16
Tensiunea tangenţială medie se calculează cu relaţia
Tz
τm =
Af
unde
Af = k f A (8.44)
este o arie echivalentă numită aria de forfecare, iar k f este factorul de forfecare.
2
τ2 τ m2 Tz2 ⎛ ⎞
∫ ∫
1
dA = Af = = ⎜ τ dA ⎟ .
A2G 2G 2 G Af 2G kf A ⎝ A ⎠
Rezultă formula factorului de forfecare
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 175
kf =
(∫ τ d A )
A
2
. (8.45)
A ∫A τ 2 dA
Calcule mai precise bazate pe metodele Teoriei elasticităţii arată că, pentru
secţiunea inelară, cu diametrul exterior D şi diametrul interior d, se obţine
1
kf = 2
, (8.46)
7 + 6 ν 20 + 12 ν ⎛ d D ⎞
+ ⎜ ⎟
6 + 6ν 6 + 6ν ⎜ 1 + (d D ) 2 ⎟
⎝ ⎠
10 ( 1 + ν )
kf = , (8.47)
12 + 11 ν
independentă de raportul laturilor.
La o bară cu secţiune dreptunghiulară, din oţel, k f = 0,850.
a b
Fig. 8.17
dϕ d2w M y
κy = =− 2 = , (8.49)
dx dx E Iy
de unde rezultă
d2w My
= − . (8.50)
d x2 E Iy
dM y dTz
= Tz , = − pz ,
dx dx
conduc la ecuaţiile
d3w T
3
=− z , (8.53)
dx EIy
d4w p
4
= z . (8.54)
dx EIy
Fl2 ⎛x 2 ⎞
−ϕ = ⎜ − x ⎟,
EI y ⎜ l 2 l2 ⎟
⎝ ⎠
F l3 ⎛ x2 x 3 ⎞⎟
w= ⎜ − . (8.55)
EI y ⎜ 2 l 2 6 l3 ⎟
⎝ ⎠
F l3 F l2
wmax = , − ϕ max = . (8.56)
3 EI y 2 EIy
În capătul barei
M l2 Ml
wmax = , − ϕ max = . (8.57)
2 EIy EIy
ql q x2
M y (x ) = x− .
2 2
Fig. 8.20
d2w ql q x2
EIy =− x+ .
dx 2 2 2
180 REZISTENŢA MATERIALELOR
q l 3 q x4
EIy w = − x + + C1 x + C2 ,
12 24
apoi se determină constantele de integrare din condiţiile ca pe reazeme săgeata să
fie nulă
w x =0 = 0 , w x =l = 0 .
q l3
Se obţine C2 = 0 şi C1 = .
24 E I y
q l3 ⎛ 1 3 2 ⎞
−ϕ = ⎜ + x − x ⎟, (8.58)
EIy ⎜ 24 6 l3 4 l 2 ⎟
⎝ ⎠
w=
q l4
EIy
⎛ x
⎜ +
x4
−
x3 ⎞⎟
=
q
⎜ 24 l 24 l 4 12 l3 ⎟ 24 E I
(
l3 x + x 4 − 2 l x3 . ) (8.59)
⎝ ⎠ y
d4w I z pz − I y z p y d 4 v I y p y − I y z pz
= − , = . (8.67)
d x4 (
E I y Iz − Iyz2
) (
d x4 E I I − I 2
y z yz )
din care, pentru sarcini şi condiţii la limită date, se obţin expresiile analitice ale
componentelor w şi v ale deplasării transversale a punctelor liniei elastice a barei.
w ( x ) = C1 x3 + C2 x 2 + C3 x + C4 , v ( x ) = B1 x 3 + B2 x 2 + B3 x + B4 ,
182 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 8.21
F I z (3l - x ) x 2
w (x ) = .
( 2
6 E I y I z − I yz )
Pentru deplasarea în direcţia y, se obţine B3 = B4 = 0 şi următoarele
condiţii la capătul liber
d2v d3v I yz F
(l ) = 0 , (l ) = ,
d x2 dx 3
(
E I y I z − I y2 z )
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 183
Iz
Relaţia între componentele deplasării se scrie w = − v care comparată
I yz
cu ecuaţia axei neutre (8.31) arată că deplasarea se face pe o direcţie
perpendiculară pe axa neutră. Secţiunea barei fiind nesimetrică, forţa verticală
produce o deplasare pe o direcţie înclinată faţă de verticală, deci încovoiere oblică.
a b
Fig. 8.22
Echilibrul
Ecuaţiile diferenţiale de echilibru (2.7) şi (2.8) sunt
184 REZISTENŢA MATERIALELOR
dM z dM y
= −Ty , = Tz ,
dx dx
dT y dTz
= − py , = − pz .
dx dx
Geometria deformaţiei
Curburile sunt date de relaţiile (8.19)
dϕ dψ
κy = , κz = .
dx dx
Din figura (8.22) se obţin relaţiile între pantă, rotirea secţiunii şi lunecarea
specifică medie
dv dw
γ xy = −ψ , γ xz = +ϕ , (8.68)
dx dx
Ty Tz
γ xy = , γ xz = ,
G Af G Af
dψ dϕ
M z = E Iz , M y = EIy ,
dx dx
⎛ dv ⎞ ⎛ dw ⎞
Ty = G A f ⎜ −ψ ⎟ , Tz = G A f ⎜ +ϕ ⎟ .
⎝ dx ⎠ ⎝ dx ⎠
Eliminând momentele încovoietoare şi forţele tăietoare, rezultă ecuaţiile
diferenţiale ale rotirilor şi săgeţilor
d 2ψ ⎛ dv ⎞ d 2ϕ ⎛ dw ⎞
EIz − G A f ⎜ψ − ⎟ = 0 , E I y 2 − G A f ⎜ ϕ + ⎟ = 0 , (8.69)
dx 2 ⎝ dx ⎠ dx ⎝ dx ⎠
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 185
⎛ dψ d 2 v ⎞ ⎛ dϕ d 2 w ⎞
G Af ⎜ − ⎟ = py , G Af ⎜ + ⎟ = − pz . (8.70)
⎜ dx dx 2 ⎟ ⎜ dx dx 2 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Din relaţiile (8.69) se observă că la modelul de bară cu forfecare săgeţile şi
rotirile sunt cinematic independente.
Exemplul 8.10
O scândură de susţinere a acoperişului, simplu rezemată pe căpriori
înclinaţi cu unghiul α faţă de orizontală, este încărcată cu o sarcină verticală
uniform distribuită q rezultând din greutatea ţiglelor (fig. 8.E10). Se cere a) să se
determine valoarea maximă admisibilă a acestei sarcini pentru a nu se depăşi în
lemn rezistenţa admisibilă σ a = 10 MPa ; b) săgeata totală a scândurii la mijlocul
deschiderii. Se dau α = 250 , b = 180 mm , h = 50 mm , l = 2 m , E = 10 GPa .
Rezolvare
Scândura este solicitată la încovoiere oblică.
Ecuaţia axei neutre (8.34) este
z Iy h2 50 2
= tgα = tgα 2 = tg 250 2
= 0,036 = tg 2,060 .
y Iz b 180
Tensiunea maximă apare în punctul P, de coordonate y P = − b 2 ,
z P = h 2 , şi în colţul opus. La mijlocul scândurii, momentul încovoietor este
q l 2 8 . Egalând tensiunea maximă cu rezistenţa admisibilă, relaţia (8.33) se scrie
q l 2 ⎛⎜ sinα b cos α h ⎞⎟
σP =σa = + .
8 ⎜⎝ I z 2 I y 2 ⎟⎠
Fig. 8.E10
186 REZISTENŢA MATERIALELOR
5 q l4 sin 2 α cos 2 α
f = + ,
384 E I z2 I y2
Exemplul 8.11
O grindă în consolă, cu secţiune Z (t << b ) este solicitată de o forţă F ca în
figura 8.E11, a. Să se calculeze unghiul α astfel încât punctul de aplicaţie al forţei
să se deplaseze pe direcţia acesteia. Să se determine expresia deplasării verticale a
punctului de aplicaţie al forţei.
Rezolvare
Punctul de aplicaţie al forţei se deplasează pe direcţia acesteia dacă forţa
acţionează în lungul unei axe centrale principale de inerţie a secţiunii.
Fig. 8.E11
t (2b )3 8 ⎛ t b3 b2 ⎞ 2
Iy = + 2bt b 2 = t b 3 , Iz = 2 ⎜ + bt ⎟ = t b 3 ,
12 3 ⎜ 12 4 ⎟⎠ 3
⎝
b ⎛ b⎞
I yz = b t (− b ) + b t ⎜ − ⎟ b = −t b3 .
2 ⎝ 2⎠
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 187
2
Iy + Iz ⎛ I y − Iz ⎞ 2 ⎛5 ⎞
I1,2 = ± ⎜⎜ ⎟⎟ + I yz = ⎜ ± 2 ⎟ t b3
2 ⎝ 2 ⎠ ⎝3 ⎠
I 1 = 3,0808 t b3 , I 2 = 0 ,2524 t b3 .
F l3 F l3
v=−
3E I1 I 2
(I yz cosθ 1 + I y sinθ 1 , w = )
3E I1 I 2
(
I z cosθ 1 + I yz sinθ 1 , )
apoi săgeata totală
Fl 3
δ = v2 + w2 = .
3 E I1
În sistemul de axe yOz, deplasarea se face pe direcţia definită de
z I yz cosθ 1 + I y sinθ 1
= = 0,4142 ,
y I z cosθ 1 + I yz sinθ 1
Fig. 8.23
a b
Fig. 8.24
deci modulul de rezistenţă axial Wy să aibă aceeaşi lege de variaţie în lungul barei
ca şi momentul încovoietor M y
M y (x )
Wy ( x ) = . (8.71)
σa
Pentru bara din figura 8.24, a, de grosime constantă h şi lăţime variabilă
b y h2 F x
y ( x ) = x , relaţia (8.48) se scrie = deci
l 6 σa
190 REZISTENŢA MATERIALELOR
6F
y= x. (8.72)
σ a h2
Variaţia liniară a lăţimii duce la îndeplinirea condiţiei de egală rezistenţă la
încovoiere.
Forma din figura 8.24, a este netehnologică. Prin tăierea barei în fâşii şi
suprapunerea fâşiilor, ca în figura 8.24, b, apoi completarea cu structura simetrică,
se realizează arcul de foi (E. Phillips, 1852), întâlnit în suspensia unor vehicule.
Exemplul 8.12
Să se dimensioneze grinda din figura 8.E12 din oţel cu σ a = 100 MPa dacă
F = 1 kN şi l = 1,2 m . Să se calculeze deplasarea verticală a capătului liber
considerând E = 210 GPa .
Rezolvare
Pe porţiunea 1 momentul încovoietor maxim este F l , deci formula de
dimensionare (8.14, a) se scrie
Fl 103 ⋅1,2 ⋅103
W y nec = = = 12 ⋅103 mm3 .
1 σa 100
π d 31
Pentru secţiunea circulară = 12 ⋅ 103 , de unde rezultă
32
3 12 ⋅ 32
d 1 = 10 = 49 ,6 mm . Se alege d 1 = 50 mm .
π
Pe porţiunea 2 momentul încovoietor maxim este F l 3 , deci
Fl
W y nec = = 4 ⋅ 103 mm3 .
2 3σ a
192 REZISTENŢA MATERIALELOR
π d 32
Modulul de rezistenţă axial este = 4 ⋅ 103 , de unde rezultă
32
3 4 ⋅ 32
d 2 = 10 = 34 ,4 mm . Se alege d 2 = 35 mm .
π
Fig. 8.E12
3
⎛ l⎞
F⎜ ⎟
3 1 F l3
w′3 = ⎝ ⎠ = ,
3E I 2 81 E I 2
F l 3 ⎛⎜ I1 ⎞
⎟= 103 ⋅ 1,23 ⋅ 10 9 ⎛ 30 ,66 ⎞
w3 = 26 + ⎜⎜ 26 + ⎟ = 10 mm .
81E I 1 ⎜⎝ I 2 ⎟⎠ 81 ⋅ 2,1 ⋅ 10 ⋅ 30 ,66 ⋅ 10 ⎝
5 4 7 ,36 ⎟⎠
Condiţiile de echilibru
Deoarece nu există forţă axială
∫A σ1 d A1 + ∫A
1 2
σ 2 d A2 = 0 .
194 REZISTENŢA MATERIALELOR
M1 + M 2 = ∫A 1
z1 σ 1 d A1 + ∫A 2
z 2 σ 2 d A2 = M .
a b
Fig. 8.26
Compatibilitatea deformaţiilor
Unghiurile de rotire sunt egale pentru cele două materiale
Δ ϕ 1 = Δϕ 2 . (8.73)
E2 E ⎛ b d3 ⎞ E ⎛ d3 ⎞ ⎛ d3 ⎞
I 2 = 2 ⎜ 2 2 + b2 d 2 z22 ⎟ = 2 b2 ⎜ 2 + d 2 z22 ⎟ = b1′ ⎜ 2 + d 2 z22 ⎟
E1 ⎜
E1 ⎝ 12 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎠ E1 ⎝ 12 ⎠ ⎝ 12 ⎠
E2
unde b1′ = b2 . Rezultă că acelaşi moment încovoietor se obţine dacă partea de
E1
bară din materialul 2 este înlocuită cu o bară executată din materialul 1 de aceeaşi
E
înălţime dar cu lăţimea 2 b2 (fig. 8.27, a). În acest mod se construieşte o secţiune
E1
echivalentă omogenă, numai din materialul 1, la care poziţia axei neutre şi
196 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 8.27
~ ~ ~
Sy = ∫A z d A = ∫A (z - ~zC ) d A = 0,
~ ~ ~
S z = ∫ y d A = ∫ ( y - ~yC ) d A = 0 ,
A A
de unde rezultă
~ ~
~ S
yC = ~z , ~z = S y , ~ E
A= A. (8.81)
C ~
A A E0
Este evident că, în general, centrul de greutate echivalent C coincide cu
centrul (de greutate) geometric G al suprafeţei numai la secţiuni omogene.
Fig. 8.28
E My
σx = ~ z, (8.84)
E0 I y
echivalentă cu formula lui Navier.
O bară sandvici se compune din trei straturi, două feţe şi un miez, lipite
între ele cu adeziv. Acestea joacă rolul tălpilor şi al inimii unui profil I. În
continuare se consideră că feţele sunt identice, deci au aceeaşi grosime şi sunt din
acelaşi material.
Miezul, un strat mai gros, cu densitate şi rezistenţă mecanică mică, are
rolul de a menţine la distanţă feţele, mai subţiri şi mai rigide, cu densitate şi
rezistenţă mecanică mai mare. Feţele conferă ansamblului rezistenţa la încovoiere,
la fel ca tălpile unui profil I, putând prelua şi sarcini longitudinale. Miezul
conferă un suport continuu pentru feţe, preluând tensiunile de forfecare, şi
prevenind cutarea sau flambajul feţelor, precum şi identarea în cazul apăsărilor
laterale. Adezivul utilizat pentru lipire trebuie să reziste tensiunilor de întindere şi
forfecare care apar la interfaţa între miez şi feţele laterale.
În general, se urmăreşte realizarea unui raport rezistenţă/greutate cât mai
mare. Feţele pot fi benzi din oţel, aluminiu, melamină sau stratificate armate cu
fibre. Miezul poate fi confecţionat din polistiren, spumă poliuretanică, din tablă
ondulată, celule de tip fagure, sau din lemn de balsa.
În figura 8.29 se compară trei secţiuni având aceleaşi feţe.
Fig. 8.29
Bara din fig. 8.29, a, cu secţiune omogenă, nu are miez, feţele lipite între
ele având grosimea cumulată egală cu 2t . Greutatea, momentul de inerţie axial şi
modulul de rezistenţă axial sunt
G 1 , I 1 = b (2t ) 3 12 , W1 = b (2t ) 2 6 .
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 199
Bara din fig. 8.29, b, are înălţimea totală 4t , cu un miez uşor de grosime 2t
şi feţe de grosime t fiecare. Mărimile calculate mai sus au valorile
Bara din fig. 8.29, c, are înălţimea totală 8t , cu un miez uşor de grosime 6t
şi feţe de grosime t . Mărimile calculate mai sus au valorile
Fig. 8.30
Rigiditatea la încovoiere
La o bară sandvici, rigiditatea la încovoiere este egală cu suma rigidităţilor
feţelor şi miezului
⎛ 3
d 2 ⎞⎟ bc3
(E I )ech = 2 ⎜⎜ bt + bt Ef + Ec , (8.85)
⎝ 12 4 ⎟⎠ 12
Dacă d t > 5,77 , atunci primul termen reprezintă sub 1% din termenul al
doilea şi poate fi neglijat. Dacă
E f td 2
> 16 ,7 (8.86)
Ec c 3
atunci contribuţia miezului este neglijabilă şi termenul al treilea din expresia
rigidităţii (8.85) poate fi neglijat.
Atunci când condiţiile de mai sus sunt îndeplinite, se poate considera
(E I )ech ≅ bt (c + t )
2
Ef , (8.87)
2
Rigiditatea la forfecare
Rigiditatea la forfecare este
2
(GA)ech = b d Gc ≅ b c Gc , (8.88)
c
Tensiunile normale
Tensiunile normale produse de încovoiere (8.75) sunt
Mz ⎛c h⎞
σf = E , ⎜ ≤ z ≤ ⎟ (8.89, a)
(E I )ech f ⎝2 2⎠
Mz ⎛ c c⎞
σc = E . ⎜− ≤ z ≤ ⎟ (8.89, b)
(E I )ech c ⎝ 2 2⎠
Tensiunile tangenţiale
Tensiunile tangenţiale se calculează cu o formulă de tip Juravski (8.37)
modificată
τ=
( ).
T ⋅ ∑ S ∗y E
(8.92)
b ⋅ (E I )ech
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 201
La distanţa z în miez
( )
∑ S ∗y E = E f
btd
2
b ⎛ c2 ⎞
+ Ec ⎜ − z 2 ⎟ ,
⎜
2⎝ 4 ⎟
⎠
deci
T ⎡ td E ⎛ c 2 ⎞⎤
τ= ⎢E f + c ⎜⎜ − z 2 ⎟⎟⎥ . (8.93)
(E I )ech ⎢⎣ 2 2 ⎝ 4 ⎠⎥⎦
Tensiunea tangenţială maximă în miez, pentru z = 0 , este
T td ⎛⎜ E c 2 ⎞⎟
τ max = Ef 1+ c . (8.94)
(E I )ech 2 ⎜⎝ 4 E f t d ⎟⎠
Dacă
E f 4t d
> 100 , (8.95)
Ec c c
atunci al doilea termen din (8.94) este sub 1% din primul, care reprezintă τ min în
miez, la z = ± c 2 . În acest caz, tensiunile tangenţiale pot fi considerate constante
pe grosimea miezului. Deoarece d ≈ c , condiţia (8.95) este similară cu (8.86) care
conduce la neglijarea contribuţiei miezului la rigiditatea la încovoiere a barei.
Rezultă că pentru un miez “moale”, în formula tensiunilor tangenţiale se
poate considera Ec = 0 deci
T td T T
τ= 2
Ef = ≅ . (8.96)
bt d 2 bd A c
Ef
2
Deformaţii la încovoiere produse de sarcini simetrice
La bare sandvici se limitează săgeata maximă produsă de sarcini
1
transversale. O condiţie uzuală este wmax < l.
360
Săgeata totală are două componente, una produsă de încovoiere, cealaltă
produsă de forfecare. Expresia generală are forma
F l3 Fl
w = w1 + w 2 = K 1 + K2 (8.97)
(E I )ech (GA)ech
unde K 1 şi K 2 sunt funcţii de x şi depind de condiţiile de rezemare ale barei.
202 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 8.31
M (x ) =
ql x q x 2
2
−
2
, w2 ( x ) =
q
2G A
( )
l x − x2 .
ql2
La mijlocul deschiderii w2 max = , deci săgeata maximă totală a barei
8 AG
sandvici este
5 ql 4 1 ql 2
wmax = + . (8.99)
384 (E I )ech 8 (GA)ech
forfecare, a cărui poziţie este funcţie numai de geometria secţiunii. Dacă forţa
transversală din secţiune trece prin centrul de forfecare, atunci se elimină răsucirea.
Deci calculul momentului de răsucire se poate face numai după determinarea
centrului de forfecare.
Privită din punct de vedere al încovoierii, problema se pune şi altfel. La
secţiuni nesimetrice, chiar dacă planul forţelor transversale trece prin axa barei, în
afară de încovoiere se produce şi răsucire. Pentru a produce numai încovoiere, forţa
transversală din secţiune trebuie să treacă prin centrul de forfecare, numit şi centrul
de încovoiere.
Datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale, acestea trebuie să fie orientate
paralel cu linia mediană a profilului. Rezultă că, în porţiunile profilului care nu
sunt paralele cu forţa transversală exterioară, acţionează tensiuni tangenţiale care
nu au direcţia forţei tăietoare, dar a căror mărime este totuşi proporţională cu
aceasta. Forţele tăietoare care rezultă din însumarea acestor tensiuni tangenţiale se
pot reduce la un cuplu diferit de zero care produce răsucirea profilului.
În cazul profilelor subţiri deschise se aplică ipoteza lui Juravski
modificată, conform căreia pe o fâşie subţire din planul secţiunii transversale,
perpendiculară pe linia mediană a profilului, tensiunile tangenţiale provenind din
forfecare sunt constante şi orientate în direcţia liniei mediane. Aşa cum s-a arătat
în capitolul 6, tensiunile tangenţiale produse de răsucirea liberă variază liniar pe
grosimea peretelui, fiind nule pe linia mediană.
Pe baza ipotezei modificate a lui Juravski se calculează tensiunile
tangenţiale provenind din forfecare. Se calculează apoi rezultanta acestora şi, faţă
de poziţia punctului de aplicaţie al acesteia, se calculează momentul de răsucire cu
ajutorul căruia se determină în continuare tensiunile tangenţiale produse de
răsucire.
În cazul profilului U din figura 8.32, a, tensiunile tangenţiale din tălpi
produc forţe tăietoare orizontale egale şi de sensuri contrare. Acestea formează un
cuplu faţă de axa Ox, care tinde să producă răsucirea. Aceasta este evitată dacă
forţa verticală F este aplicată în punctul C, centrul de forfecare al secţiunii,
producând un cuplu egal şi de sens contrar cu cel al forţelor orizontale (fig. 8.32,b).
Formula lui Juravski (8.37) se scrie
T z S ∗y
τ= (8.100)
δ Iy
a b
Fig. 8.32
T1 h δ h 2 b 2
e= = . (8.104)
Tz 4Iy
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 205
δ h3 h2
Înlocuind I y ≅ + 2δ h , se obţine
12 4
3 b2
e= , (8.105)
h + 6b
expresie independentă de grosimea profilului.
Dacă înălţimea barei h este mică în raport cu raza R (bare cu rază mare de
curbură, h R < 1 5 ) atunci se pot aplica relaţiile de calcul stabilite pentru bare
drepte. La bare cu rază mică de curbură ( h R > 1 5 ) se aplică o teorie
aproximativă, bazată pe ipoteza secţiunilor plane, care neglijează tensiunile radiale.
În continuare, se fac următoarele ipoteze: a) barele sunt plane şi au
secţiune constantă, simetrică faţă de planul barei; b) momentul încovoietor este
constant în lungul barei, având vectorul dirijat perpendicular pe planul de simetrie
al barei; c) secţiunile transversale plane, înainte de încovoierea barei, rămân plane
după încovoiere şi perpendiculare pe axa deformată a barei; d) elemente
longitudinale ale barei sunt solicitate doar la întindere sau compresiune, nu există
tensiuni radiale; e) distanţa transversală între fibrele longitudinale nu se modifică;
f) modulul de elasticitate longitudinal este constant în lungul barei şi are aceeaşi
valoare la întindere şi la compresiune (E. Winkler, 1858).
Fie un element de bară curbă (fig. 8.33, a), delimitat de două secţiuni
plane (între care există unghiul dϕ ) şi solicitat la încovoiere pură prin momentul
M considerat pozitiv când măreşte curbura barei. Se notează (fig. 8.33, b): R - raza
centrului de greutate G, R1 - raza interioară, R2 - raza exterioară, r - raza fibrei
neutre, e - excentricitatea axei neutre O y , z - distanţa de la axa neutră O y la o
fibră oarecare, d1 - distanţa de la axa neutră la fibra interioară, d 2 - distanţa de la
axa neutră la fibra exterioară, A - aria suprafeţei secţiunii transversale. Pentru
claritatea figurii, distanţa e este amplificată.
Geometria deformaţiei
Se notează r raza de curbură iniţială a stratului neutru. Aceasta diferă de
raza de curbură R axei barei (linia centrelor de greutate ale secţiunii transversale),
fiind totdeauna mai mică (r < R ) . Linia neutră este deplasată în raport cu centrul
de greutate, spre centrul de curbură. Ordonatele z se măsoară faţă de linia neutră.
Se presupune că în timpul încovoierii distanţa z nu se modifică.
206 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 8.33
Δ dϕ ⎛ 1 1 ⎞ Δκ y
=r⎜ − ⎟= ,
dϕ ⎝ r′ r ⎠ κ y
unde κ y = 1 r .
E Δdϕ
∫ σ dA = ∫ r + z dA = 0,
z
dϕ
A A
de unde rezultă
∫ r + z dA = 0 ,
z
(8.108)
A
∫
dA
r1
relaţie cu ajutorul căreia se determină poziţia axei neutre (Anexa 5).
Suma momentelor forţelor axiale elementare faţă de axa Oy echilibrează
momentul încovoietor M, prin urmare :
E Δ dϕ z2
M=
∫
A
zσ d A =
dϕ ∫
A
r+z
dA,
E Δ dϕ ⎛ ⎞
∫
rz
M= ⎜⎜ z − ⎟⎟ d A ,
dϕ ⎝ r+z ⎠
A
E Δ dϕ E Δ dϕ E Δ dϕ
∫ ∫
z
M= z dA − r dA = A zG ,
dϕ dϕ r+z dϕ
A A
E Δ dϕ
M= Ae.
dϕ
E Δ dϕ M
Înlocuind = în relaţia (8.107), se obţine expresia tensiunilor
dϕ Ae
normale produse de încovoierea pură
M z
σ= (8.109)
Ae r+ z
M d1 M d2
σ max = , σ min = (8.110)
Ae R1 A e R2
h2
e≅ . (8.112)
12 R
La secţiunea circulară de diametru d, raza fibrei neutre este (v. Anexa 5)
1 ⎛ 2R +
r= ⎜ 4 R 2 − d 2 ⎞⎟ . (8.113)
4 ⎝ ⎠
Exemplul 8.13
Să se determine forţa maximă F cu care se poate încărca bara
semicirculară de la Exemplul 2.4 (fig. 2.22), dacă R = 0 ,4 m , iar bara este din oţel
cu σ a = 100 MPa , având: a) secţiune pătrată, cu latura a = 80 mm ; b) secţiune
circulară, cu diametrul d = 80 mm .
Rezolvare
Forţa maximă F se determină din condiţia σ max = σ a . Tensiunea maximă
se calculează cu formula (8.114) unde N = N max = 1,118 F şi
M = M max = 0 ,618 F R (în secţiunea periculoasă, la ϕ = 63 0 30′ ).
a) Dacă bara are secţiunea pătrată cu latura a = 80 mm , condiţia
σ max = σ a devine
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 209
1,118 F 0 ,618 F R d1
2
+ =σa ,
a a 2 e R1
unde
IG a4 80 2
e=R−r≅ = = = 1,33 mm ,
A R 12 a 2 R 12 ⋅ 400
a a
R1 = R − = 400 − 40 = 360 mm , d1 = − e = 40 − 1,33 = 38,67 mm .
2 2
Înlocuind valorile numerice rezultă
1,118 F 0 ,618 ⋅ 400 ⋅ F 38,67
2
+ = 100 ,
80 80 2 ⋅ 1,33 360
de unde se obţine F = 30 ,35 kN .
b) Dacă bara are secţiunea circulară, cu diametrul d = 80 mm , condiţia
σ max = σ a se scrie
4 ⋅ 1,118 F 4 ⋅ 0,618 F R d1
2
+ =σa ,
πd π d2 e R1
unde
d2 80 2
e= R− = 400 − = 1,01 mm
4 ⎛⎜ 2 R − 4 R 2 − d 2 ⎞⎟ 4 ⎛⎜ 2 ⋅ 400 − 4 ⋅ 400 2 − 80 2 ⎞⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
d d
R1 = R − = 400 − 40 = 360 mm , d1 = − e = 40 − 1,01 = 38,9 mm .
2 2
Înlocuind valorile numerice rezultă
4 ⋅ 1,118 F 4 ⋅ 0,618 ⋅ 400 ⋅ F 38,99
2
+ = 100 ,
π ⋅ 80 π ⋅ 80 2 ⋅ 1,01 360
de unde se obţine F = 18,19 kN .
Exemplul 8.14
Se cere să se calculeze tensiunile de încovoiere în fibrele extreme ale
secţiunii BB a cârligului de macara din figura 8.E14, solicitat de forţa F. Secţiunea
reală cu colţurile rotunjite se aproximează cu un trapez isoscel.
Rezolvare
Cu notaţiile din Anexa 5, dimensiunile secţiunii trapezoidale sunt
b 1 = a , b 2 = 0 ,55a , h = 1,5a .
210 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 8.E14
Se calculează raza de curbură a suprafeţei neutre (v. Anexa 5)
A 1,1625 a 2
r= = = 1,461 a .
b 1R2 − b2 R 1 a ⋅ 2,4 a − 0,55 a ⋅ 0 ,9 a 2 ,4
h
ln
R2
R1
(
− b 1 − b2 ) 1,5 a
ln
0,9
− 0 ,45 a
Într-un punct dintr-un corp elastic, starea de tensiuni se poate defini prin
tensiunile care acţionează pe trei suprafeţe (definite în trei plane) perpendiculare
între ele, care trec prin punctul considerat. Pe fiecare suprafaţă acţionează o
tensiune normală şi o tensiune tangenţială, reprezentată prin cele două componente
paralele cu muchiile comune. Datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale, acestea
sunt egale două câte două, deci starea de tensiuni dintr-un punct este definită de
şase tensiuni, trei normale şi trei tangenţiale.
Întrucât tensiunea într-un punct depinde de orientarea suprafeţei pe care
acţionează, se studiază variaţia tensiunilor cu rotirea în spaţiu a suprafeţei.
Este posibil să se aleagă cele trei suprafeţe perpendiculare între ele astfel
încât pe acestea să nu acţioneze tensiuni tangenţiale. Tensiunile normale pe aceste
suprafeţe au valori extreme, una dintre ele fiind tensiunea normală maximă.
Determinarea tensiunii maxime şi a orientării supafeţei pe care acţionează sunt
probleme de primă importanţă în proiectare. Pe feţele unui octaedru, egal înclinate
faţă de direcţiile principale, acţionează tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale
octaedrice. Acestea din urmă sunt utilizate la stabilirea unei condiţii de rezistenţă.
Prin punctul considerat se pot alege alte trei suprafeţe perpendiculare între
ele, pe care tensiunile tangenţiale au valori extreme. Aceste suprafeţe sunt înclinate
la 450 faţă de cele pe care tensiunile normale au valori extreme.
Starea de deformaţii specifice într-un punct se defineşte prin trei alungiri
specifice şi trei lunecări specifice, fiind dependentă de orientarea în spaţiu. În
practică, tensiunile nu pot fi determinate direct. Ele se calculează pe baza
deformaţiilor specifice fie calculate, fie măsurate, de exemplu cu traductoare
tensometrice rezistive. Cunoscând alungirile specifice pe trei direcţii arbitrare, se
calculează alungirile specifice principale, cu care se calculează tensiunile normale
principale, pe baza legii lui Hooke.
Un caz aparte îl constituie materialele compozite, care sunt anizotrope. La
calculul compozitelor stratificate, în care fibrele din fiecare lamină au orientări
diferite, se utilizează relaţiile de calcul al tensiunilor şi alungirilor specifice faţă de
axe rotite.
212 REZISTENŢA MATERIALELOR
a b
Fig. 9.1
p z = τ xz l + τ yz m + σ z n . (9.3, c)
Fig. 9.2
iar { p } = { px py pz }T şi { n } = { l m n }T .
σ n = p ⋅ n = { p }T { n } = p x l + p y m + p z n . (9.5)
{ p }T = { n }T [ Tσ ]T = { n }T [ Tσ ], (9.6)
σ n = { n }T [ Tσ ]{ n } =
(9.7)
= σ x l 2 + σ y m 2 + σ z n 2 + 2 τ xy l m + 2 τ yz m n + 2 τ zx n l.
i j k
p × n = px py pz =
l m n
( )
= p y n − pz m i + ( pz l − px n ) j + px m − p y l k ,( )
deci valoarea absolută a tensiunii tangenţiale este
τn = [(p y ) (
n − pz m 2+ ( pz l − px n) 2+ px m − p y l )2 ]1 2 . (9.8)
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 215
l 2 + m2 + n2 =1. (9.9)
Se introduce multiplicatorul lui Lagrange λ şi se calculează valorile
extreme ale funcţiei
( )
F1 ( l , m, n ) = σ n − λ l 2 + m 2 + n 2 − 1 . (9.10)
σ x − λ τ yx τ zx
τ xy σ y − λ τ zy =0. (9.13)
τ xz τ yz σ z − λ
λ 3 − J1 λ 2 + J 2 λ − J 3 = 0 (9.14)
unde coeficienţii au expresiile
J1 = σ x + σ y + σ z ,
2 2 2
J 2 = σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x − τ xy − τ yz − τ zx , (9.15)
2
J 3 = σ x σ y σ z − σ x τ yz 2
− σ y τ zx 2
− σ z τ xy + 2 τ xy τ yz τ zx = det [Tσ ] .
216 REZISTENŢA MATERIALELOR
{ ni } = { li mi ni }T , i = 1, 2 , 3 (9.16)
τ= [ (σ 1 − σ 2 ) 2 l 2 m2 + ( σ 2 − σ 3 ) 2 m2 n2 + ( σ 3 − σ1 ) 2 n2 l 2 ] 12
. (9.21, b)
Din relaţia (9.21, b) rezultă că, atunci când σ 1 = σ 2 = σ 3 , tensiunile
tangenţiale sunt nule indiferent de orientarea suprafeţei.
Înlocuind cosinuşii directori din relaţiile (9.19) în (9.9), se obţine
2 2 2
⎛ px ⎞ ⎛ py ⎞ ⎛ pz ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ σ ⎟ + ⎜ σ ⎟ = 1. (9.22)
⎝ σ1 ⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 3⎠
Ecuaţia (9.22) defineşte elipsoidul tensiunilor, ale cărui semiaxe sunt
tensiunile principale. Această înterpretare geometrică atestă faptul că tensiunile
principale sunt valorile extreme ale tensiunilor normale.
Matricea tensiunilor este în acest caz
⎡σ 1 ⎤
⎢
{ Tσ } = ⎢ σ 2 ⎥⎥ ,
⎢⎣ σ 3 ⎥⎦
iar ecuaţia (9.14) devine
( σ 1 − λ )( σ 2 − λ )( σ 3 − λ ) = 0 , (9.23)
deci
J1 = σ 1 + σ 2 + σ 3 ,
J 2 = σ1 σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ1 , (9.24)
J3 = σ1 σ 2 σ 3 .
Mărimile J1 , J 2 , J 3 au aceleaşi valori independent de axele de coordonate
faţă de care se defineşte starea de tensiuni. De exemplu
J1 = σ 1 + σ 2 + σ 3 = σ x + σ y + σ z .
2 2 2 1
l oct = moct = noct = , (9.25)
3
deci normalele fac unghiuri de 54,730 cu direcţiile principale.
Înlocuind aceste valori în expresia (9.21, b) se obţine formula tensiunii
tangenţiale octaedrale
τ oct =
1
3
[ (σ 1 − σ 2 )2+ ( σ 2 − σ 3 )2+ ( σ 3 − σ1 )2 ] 12
(9.26, a)
a b
Fig. 9.3
(
F2 ( l , m, n ) = τ 2 − λ l 2 + m 2 + n 2 − 1 . ) (9.28)
( σ1 − σ 2 ) 2 l m2 + ( σ 3 − σ1 ) 2 l n 2 − λ l = 0 ,
( σ 2 − σ 3 ) 2 m n2 + ( σ1 − σ 2 ) 2 m l 2 − λ m = 0 , (9.29)
( σ 3 − σ1 ) 2 n l 2 + ( σ 2 − σ 3 ) 2 n m2 − λ n = 0 .
Soluţiile nebanale sunt
l = 0, m=n=
1
, λ=
( σ 2 − σ 3 )2
,
2 2
m = 0, n=l =
1
, λ=
( σ 3 − σ1 )2
, (9.30)
2 2
n=0, l=m=
1
, λ=
( σ1 − σ 2 )2 .
2 2
Înlocuind aceşti cosinuşi directori pe rând în relaţia (9.21, b) se obţin
tensiunile tangenţiale extreme
σ2 −σ3 σ 3 − σ1 σ1 − σ 2
τ1 = , τ2 = , τ3 = . (9.31)
2 2 2
Deoarece σ 1 > σ 2 > σ 3 , tensiunea tangenţială maximă este τ max = τ 2 .
Din valorile cosinuşilor directori (9.30) rezultă că tensiunile tangenţiale au
valori extreme pe planele bisectoare ale planelor definite de direcţiile principale ale
tensiunilor normale. Desigur, pe aceste plane tensiunile normale nu sunt nule.
a b
Fig. 9.4
Se notează cu A aria suprafeţei BD, deci suprafaţa OB are aria A sinα , iar
suprafaţa OD are aria A cosα .
Se scriu ecuaţiile de proiecţii ale forţelor pe direcţia lui σ α şi a lui τα :
( )
− τ α A − σ x A cosα sinα + σ z A sinα cosα + τ xz A cos 2α − sin 2α = 0 .
Ecuaţia de echilibru a momentelor faţă de mijlocul feţei BD conduce la
relaţia (3.3): τ xz = τ zx .
Se obţine
(
− τ α = ( σ x − σ z ) sinα cosα − τ xz cos 2α − sin 2α ,) (9.32, b)
0
şi, înlocuind unghiul α cu α + 90 ,
σ = σ x sin 2α + σ z cos 2α − 2 τ xz sinα cosα . (9.32, c)
α +90o
σ x +σ z σ x −σ z
σα = + cos 2α + τ xz sin 2α , (9.33, a)
2 2
σ x −σ z
− τα = sin 2α − τ xz cos2α . (9.33, c)
2
dσ α σ x −σ z
=− sin 2α + τ xz cos2α = τ α = 0 . (9.34)
d (2α ) 2
Rezultă
2τ xz
tg 2α = , (9.35)
σ x −σ z
relaţie care defineşte direcţiile principale ale tensiunilor normale.
Din relaţia (9.34) se observă că pe feţele care au ca normale direcţiile
principale, tensiunile tangenţiale sunt nule.
Pentru 0 ≤ 2α ≤ 2π , între cele două soluţii 2α1 şi 2α 2 există relaţia
2α 2 = 2α1 + π , α 2 = α1 + π 2 , deci direcţiile principale sunt perpendiculare între
ele.
Înlocuind valorile unghiului α date de relaţia (9.35) în expresia (9.32) se
obţin tensiunile principale
σx +σz 1
σ 1, 2 = ± (σ x − σ z ) 2+ 4τ xz 2 . (9.36)
2 2
Se observă că invarianţii tensiunilor sunt în acest caz
J1 = σ 1 + σ 2 = σ x + σ z = const . , (9.37)
2
J 2 = σ 1σ 2 = σ xσ z − τ zx = const . (9.38)
dτ α σ −σ z
=− x cos2α − τ xz sin 2α = 0 (9.39)
d(2α ) 2
care se mai scrie
σ x −σ z 1
tg 2α' = − =− . (9.40)
2τ xz tg 2α
a b c
Fig. 9.5
a b
Fig. 9.6
Fig. 9.7
Fie un element de laturi dx, dy şi grosime egală cu 1 (fig. 9.8) detaşat dintr-
un corp elastic solicitat mecanic. Se presupune că tensiunile σ x , σ y , τ xy = τ yx şi
sarcinile volumice X, Y sunt funcţii doar de x şi y (independente de z), iar Z = 0
(stare plană de tensiuni).
Variaţia tensiunilor cu poziţia se poate exprima printr-o dezvoltare în serie
Taylor trunchiată. Dacă pe faţa din stânga acţionează σ x , atunci pe faţa din
∂σ x
dreapta, situată la distanţa dx, acţionează σ x + dx .
∂x
226 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 9.8
Fig. 9.9
α=
∂v
∂x
cos 2θ −
∂u
∂y
( )
sin 2θ + ε y − ε x sinθ cosθ .
−α '=
∂u
∂y
cos 2θ −
∂v
∂x
( )
sin 2θ + ε y − ε x sinθ cosθ .
( )
γ x ' y ' = α − α ' = γ xy cos 2θ − sin 2θ + 2 ( ε y − ε x ) sinθ cosθ (9.50, c)
sau
γ x ' y ' = − ( ε x − ε y ) sin 2θ + γ xy cos 2θ . (9.51, b))
γ xy
tg 2θ = . (9.52)
εx −εy
εb =
ε1 + ε 2
2
+
ε1 − ε 2
2
(
cos 2 θ + 45o , ) (9.55)
εc =
ε1 + ε 2
2
+
ε1 − ε 2
2
(
cos 2 θ + 90o . )
Calculând ε a − ε b şi ε b − ε c , apoi (ε a − ε b )2 şi (ε b − ε c )2 , se elimină
unghiul θ , rezultând alungirile specifice principale în funcţie de alungirile
specifice măsurate
εa + εc 2
ε 1, 2 = ± (ε a − ε b )2 + (ε b − ε c )2 . (9.56)
2 2
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 231
ε a − 2ε b + ε c
tg 2θ = . (9.57)
εa − εc
Valorile calculate cu relaţiile (9.56) se utilizează apoi pentru calculul
tensiunilor principale.
1
ε1 = ε1′ + ε1′′ + ε1′′′ = [ σ 1 − ν (σ 2 + σ 3 ) ] ,
E
1
ε 2 = ε 2′ + ε 2′′ + ε 2′′′ = [ σ 2 −ν (σ 3 + σ 1 ) ] , (9.58)
E
1
ε 3 = ε 3′ + ε 3′′ + ε 3′′′ = [ σ 3 − ν (σ 1 + σ 2 ) ] ,
E
unde E este modulul de elasticitate longitudinal, iar ν este coeficientul de
contracţie transversală.
Relaţiile (9.58) reprezintă legea lui Hooke generalizată raportată la
direcţiile principale.
Legea lui Hooke generalizată faţă de axe oarecare se scrie sub forma
εx =
1
E
[ (
σ x −ν σ y + σ z , )]
εy =
1
E
[
σ y − ν (σ z + σ x ) , ] (9.59, a)
εz =
1
E
[ (
σ z −ν σ x + σ y , )]
τ xy τ yz τ zx
γ xy = , γ yz = , γ zx = , (9.59, b)
G G G
unde G este modulul de elasticitate transversal.
Se demonstrează că între constantele elastice E, G şi ν există relaţia
E
G= . (9.60)
2 (1 +ν )
Dacă în relaţiile (9.59, a) se exprimă tensiunile în funcţie de alungirile
specifice, se obţine
σ x = 2 G ε x + λ e,
σ y = 2 G ε y + λ e, (9.61)
σ z = 2 G ε z + λ e,
unde
1 − 2ν
e = εx +εy +εz =
E
(
σx +σ y +σz , ) (9.62, a)
νE
λ= . (9.63)
( 1 + ν )( 1 − 2ν )
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 233
1 1 ν
ε1 = (σ 1 −ν σ 2 ) , ε2 = (σ 2 −ν σ 1 ) , ε3 = − (σ 1 + σ 2 ) .
E E E
Exprimând tensiunile principale în funcţie de deformaţiile specifice
principale, rezultă
E E
σ1 = ( ε1 + ν ε 2 ) , σ2 = ( ε 2 + ν ε1 ) . (9.64)
1 −ν 2 1 −ν 2
Deoarece ε 3 ≠ 0 , rezultă că starea plană de tensiuni produce o stare
tridimensională de deformaţii specifice.
1
U0 = ( σ 1ε1 + σ 2 ε 2 + σ 3 ε 3 ) ,
2
sau, utilizând legea lui Hooke generalizată (9.58), rezultă energia de deformaţie
specifică totală
U0 =
1
2E
( ν
)
σ 12 + σ 22 + σ 32 − ( σ 1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) .
E
(9.68)
U0 =
1
2E
( ) (
ν
σ x2 + σ y2 + σ z2 − σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x +
E
1
2G
2
τ xy ) 2
+ τ yz 2
+ τ zx(. )
σ m e σ m 3 ( 1 − 2ν ) 3 ( 1 − 2ν ) 2 3 ( 1 − 2ν ) ( σ 1 + σ 2 + σ 3 ) 2
U 0v = = σm = σm = ,
2 2 E 2E 2E 9
deci
1 − 2ν
U 0v = ( σ1 + σ 2 + σ 3 ) 2 , (9.69)
6E
sau
σ2
3
U 0 v = σ mε m = m =
2
1
2 K 18 K
σx +σ y +σz ( )2 . (9.70)
U 0 f = U 0 − U 0v =
1
2E
( )
ν
σ 12 + σ 22 + σ 32 − ( σ 1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) −
E
1 − 2ν
− ( σ1 + σ 2 + σ 3 )2
6E
sau
U0 f =
1 +ν
6E
[ (σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 . ] (9.71)
U0 f =
1 +ν
2E
[ (σ x −σ y )2 + (σ y − σ z )2 + ( σ z − σ x ) 2 + 6 (τ xy2 + τ yz2 + τ zx2 ) ] .
În funcţie de tensiunea tangenţială octaedrică (9.26), energia specifică de
variaţie a formei se scrie
3 (1 +ν ) 2 3 2
U0 f = τ oct = τ oct (9.72)
2E 4G
1 + ν 2 σ x2
U0 f e = σx = (9.73)
3E 6G
global - ataşat de stratificat. Sistemul de axe local are axa Ox în lungul fibrelor şi
axa Oy în planul laminei, perpendiculară pe fibre. Sistemul de axe global are axele
OX şi OY în planul median al stratificatului simetric.
Lamina este anizotropă. În general, pentru a descrie complet un material
anizotrop solicitat la o stare triaxială de tensiuni, relaţia între tensiuni şi deformaţii
specifice se exprimă printr-o matrice simetrică, de dimensiuni 6 × 6 , în care apar
21 constante elastice independente. Pentru un material ortotrop solicitat triaxial
sunt necesare 9 constante elastice independente.
Pentru un material ortotrop solicitat la o stare biaxială de tensiuni, legea lui
Hooke conţine 4 constante elastice independente.
⎧ εX ⎫ ⎡ 1 Ex − ν yx E y 0 ⎤ ⎧σX ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨ εY ⎬ = ⎢− ν xy E x 1 Ey 0 ⎥ ⎨ σY ⎬ (9.75)
⎪γ ⎪ ⎢ 0 0 1 Gxy ⎥⎦ ⎪τ ⎪
⎩ XY ⎭ ⎣ ⎩ XY ⎭
sau
{ ε } = [ S ] {σ } (9.76)
σX =
Ex
1 − ν xyν yx
( ε X + ν yx ε Y ) ,
Ey
σY =
1 − ν xyν yx
( ε Y + ν xy ε X ) , (9.78)
τ XY = G xy γ XY .
[ C ] = [ S ] −1 . (9.82)
a b
Fig. 9.12
⎧ εx ⎫ ⎡ c2 s2 sc ⎤ ⎧ εX ⎫
⎪ ⎪ ⎢ 2 2 ⎥⎪ ⎪
⎨ εy ⎬=⎢ s c − s c ⎥ ⎨ εY ⎬ (9.83)
⎪γ ⎪ ⎢− 2 s c 2 s c c 2 − s 2 ⎥ ⎪ γ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎣ ⎦ ⎩ XY ⎭
unde s-a notat c = cosθ şi s = sinθ .
⎫ ⎡c s2 − 2 s c ⎤ ⎧ σ x
2
⎧σX ⎫
⎪ ⎪ ⎢ 2 ⎥⎪ ⎪
⎨ σY ⎬= ⎢s c2 2sc ⎥ ⎨σ y ⎬ . (9.85)
⎪τ ⎪ ⎢ s c − s c c2 − s2 ⎥ ⎪ τ ⎪
⎩ XY ⎭ ⎣ ⎦ ⎩ xy ⎭
240 REZISTENŢA MATERIALELOR
(
C12 = ( C11 + C22 − 4 C66 ) sin 2θ cos 2θ + C12 sin 4θ + cos 4θ , ) (9.89, a)
(
C66 = ( C11 + C22 − 2 C12 − 2 C66 ) sin 2θ cos 2θ + C66 sin 4θ + cos 4θ , )
C16 = ( C11 − C12 − 2 C66 ) sinθ cos3θ + ( C12 − C22 + 2 C66 ) sin 3θ cosθ ,
C26 = ( C11 − C12 − 2 C66 ) sin 3θ cosθ + ( C12 − C22 + 2 C66 ) sinθ cos3θ .
Fig. 9.13
Fig. 9.14
Laminele sunt lipite una de alta, astfel că atunci când sunt solicitate
mecanic ele au aceleaşi deformaţii specifice. Deoarece rigidităţile laminelor sunt
diferite, tensiunile în lamine diferă (fig. 9.14).
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 243
∫σ ∫σ ∫τ
1 1 1
σX = X dZ , σY = Y dZ , τ XY = XY dZ , (9.94)
h h h
−h 2 −h 2 −h 2
unde h este grosimea stratificatului.
În formă matricială
h h
⎧σ X ⎫ 2 ⎧σ X ⎫ 2 ⎡ C11 C12 C16 ⎤ ⎧εX ⎫ ⎧εX ⎫
∫ ∫
⎪ ⎪ 1 ⎪ ⎪ 1 ⎢C ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨σY ⎬ = ⎨ σ Y ⎬ dZ = ⎢ 21 C22 C26 ⎥ dZ ⎨ ε Y ⎬ = [ A] ⎨ ε Y ⎬ , (9.95)
⎪τ ⎪ h ⎪τ ⎪ h
⎢⎣C61 C62 C66 ⎥⎦ ⎪γ ⎪ ⎪γ ⎪
⎩ XY ⎭ −
h ⎩ XY ⎭ −
h ⎩ XY ⎭ ⎩ XY ⎭
2 2
∫ ∫C
1 2
A11 = C11 dZ = 11 dZ . (9.96, a)
h h
−h 2 0
A11 =
2
h ∑Ci
i
11
dZ =
2
h ∑C
i
i
11
hi =
∑C
i
i
11
⎛ 2 hi ⎞
⎜
⎝ h ⎠
⎟. (9.96, b)
[A ] = ∑ v [ C ].
i
i
i
(9.97)
2 2
1 A A − A12 1 A A − A12
EX = = 11 22 , EY = = 11 22 , (9.98)
a11 A22 a 22 A11
Fig. 9.15
∑C i ⎛ Ii ⎞
D11 = ⎜⎜ ⎟⎟ , (9.101)
11
i
⎝ I tot ⎠
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 245
unde I i şi I tot sunt momentele de inerţie axiale ale laminei i, respectiv ale
stratificatului. Prin inversarea matricei [D ] se obţine matricea de flexibilitate a
stratificatului şi apoi constantele elastice echivalente ale stratificatului.
εx =
1
E
( )
σ x −ν σ y + α T ,
εy =
1
E
( )
σ y −ν σ x + α T , (9.102)
τ xy
γ xy = ,
G
unde T ( x , y ) este variaţia temperaturii iar α este coeficientul de dilatare termică
liniară.
În termoelasticitate, ecuaţiile diferenţiale de echilibru (9.46) şi (9.47),
relaţiile între deformaţii specifice şi deplasări (3.20) şi deci ecuaţia de
compatibilitate (3.21), ca şi condiţiile la limită (9.3) rămân nemodificate, fiind
bazate pe considerente pur mecanice sau geometrice.
Înlocuind deformaţiile specifice (9.102) în ecuaţia de compatibilitate
(3.21), ţinând cont de ecuaţiile de echilibru (9.46) şi (9.47) în care se neglijează
forţele volumice, se obţine o ecuaţie de compatibilitate exprimată în tensiuni
⎛ ∂2 ∂ 2 ⎞⎟
⎜ +
⎜ ∂ x2 ∂ y2 ⎟ x
(
σ +σ y +α ET = 0 .) (9.103)
⎝ ⎠
246 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 9.1
Se consideră bara de secţiune dreptunghiulară din figura 9.16, a, liberă la
T ⎛ 2 y y 2 ⎞⎟
capete, supusă unei variaţii de temperatură T ( y ) = 0 ⎜ 3 − − , la care se
4 ⎜⎝ c c 2 ⎟⎠
calculează distribuţia tensiunilor termice pe înălţimea secţiunii.
Fig. 9.16
d2
(σ x + α E T ) = 0 , (9.104)
d y2
de unde rezultă
σ x = −α E T + c1 y + c 2 . (9.105)
Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită la capete. La
x = ± L forţa axială şi momentul încovoietor trebuie să fie nule
c c
∫σ
−c
x b dy = 0 ,
∫σ
−c
x y b dy = 0 . (9.106)
ε max = ε1 =
1
[ σ1 −ν (σ 2 + σ 3 ) ] = ε e = σ e ,
E E
deci tensiunea echivalentă, care se compară cu σ e , este
σ ech II = σ 1 − ν ( σ 2 + σ 3 ) . (10.2)
10. TEORII DE REZISTENŢĂ 251
U0 =
1
2E
( )ν σ2
σ 12 + σ 22 + σ 32 − ( σ 1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) = U 0e = e ,
E 2E
astfel că tensiunea echivalentă este
[ ]
σ ech IVa = σ 12 + σ 22 + σ 32 − 2ν ( σ 1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) 12
, (10.4)
relaţie care, la materiale tenace, se aplică atunci când tensiunea medie este pozitivă,
1
σ m = ( σ1 + σ 2 + σ 3 ) > 0 .
3
U0 f =
1 +ν
6E
[ (σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 = U 0 fe =] 1 +ν
6E
2 σ e2 ,
σ ech IVb =
2
2
[ (σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 ]
12
, (10.5)
Deci curgerea, conform criteriului von Mises, în orice punct al unei piese
solicitate la o stare complexă de tensiuni, începe atunci când tensiunea tangenţială
octaedrică din corp devine egală cu 0,471σ c , unde σ c este limita de curgere a
materialului, determinată prin încercarea la tracţiune.
De fapt, deoarece expresia energiei de deformaţie este independentă de
semnul încărcării uniaxiale (întindere sau compresiune), criteriul lui von Mises este
valabil şi la materiale cu limita de curgere diferită la întindere şi compresiune.
254 REZISTENŢA MATERIALELOR
1− m
σ ut = − σ uc , (10.13)
1+ m
deci constanta m este
σ uc + σ ut
m= . (10.14)
σ uc − σ ut
Pentru m > 0 , rezistenţa la tracţiune este mai mică decât cea la
compresiune, ceea ce se observă experimental la materialele fragile.
Locul geometric al punctelor care definesc ruperea, pentru starea plană de
tensiuni, poate fi reprezentat prin linia poligonală continuă din figura 10.1.
Fig. 10.1
Pentru a evita erorile menţionate mai sus, s-a elaborat criteriul lui Mohr
modificat. Acesta este o combinaţie a criteriului tensiunii normale maxime, utilizat
la stări de tensiuni dominate de întindere şi a criteriului Coulomb-Mohr, utilizat la
stări de tensiuni dominate de compresiune.
În diagrama locului geometric de rupere (fig. 10.1), punctele care diferă de
criteriul Coulomb-Mohr se află pe liniile întrerupte.
256 REZISTENŢA MATERIALELOR
σ ech II = σ 1 − ν σ 2 ,
σ ech IVa = σ 2 + 2 (1 + ν )τ 2 ,
σ ech IVb = σ 2 + 3τ 2 .
În prezent există şi alte teorii de rezistenţă, însă nici una nu poate descrie
comportarea tuturor materialelor în orice stare de solicitare.
σ xt
c= 1
. (10.25)
⎡ ⎛
2
⎞ 2 ⎛ σ xt ⎞ 2⎤
2 2
⎢σ 2 − σ σ + ⎜ σ xt ⎟ σy +⎜ ⎟ τ xy ⎥
x x y ⎜ ⎟ ⎜τf ⎟
⎢ ⎥
⎣ ⎝ σ yt ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
Acest criteriu nu se aplică în cazul ruperilor prin o serie de mecanisme
specifice compozitelor, cum sunt delaminările în lungul fibrelor sau dezlipirile
laminelor.
Exemplul 10.1
Un vas cilindric este fabricat dintr-un compozit stratificat simetric, din
fibre de carbon în matrice epoxy. Vasul are diametrul D = 0 ,6 m şi grosimea
peretelui h = 10 mm . Fibrele sunt dispuse în două straturi la 450, două straturi la -
450 şi şase straturi la 900 faţă de axa cilindrului. Se cere să se calculeze presiunea
interioară din vas care poate produce fisurarea peretelui vasului conform criteriului
Tsai-Hill. Se cunosc proprietăţile laminelor: E x = 207 GPa , σ xt = 1200 MPa ,
E y = 7 ,7 GPa , σ yt = 28 MPa , G xy = 4 ,9 GPa , τ f = 43 MPa , ν xy = 0,3 .
Rezolvare
Tensiunile în sistemul global (3.5) şi (3.6) sunt
⎧σX ⎫ ⎧ pD / 4h ⎫ ⎧ D / 4h ⎫ ⎧15 ⎫
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ σY ⎬ = ⎨ pD / 2h ⎬ = ⎨ D / 2h ⎬ p = ⎨30⎬ p .
⎪τ ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎪0⎪
⎩ XY ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭
Matricea de rigiditate (9.79) în coordonate locale (în MPa) este
⎡ 207,7 2,3178 0 ⎤
[ C ] = ⎢⎢2,3178
7,7259 0 ⎥ ⋅ 103 .
⎥
⎣⎢ 0 0 4,9⎥⎦
⎡ 207,7 2,3178 0 ⎤
[ ]
C 0 = ⎢2,3178 7,7259 0 ⎥ ⋅103 .
0 ⎢ ⎥
⎣⎢ 0 0 4,9⎦⎥
⎡148,58 21,436 0 ⎤
[A] = 0,2 ⋅ [C ] 450 + 0,2 ⋅ [C ] − 450 + 0,6 ⋅ [C ] 0 0 = ⎢⎢21,436
28,601 0 ⎥ ⋅103 .
⎥
⎣⎢ 0 0 24,019⎦⎥
⎧σ X ⎫ ⎧ ε X ⎫ ⎧− 9,2017 ⎫
⎪ ⎪
[ ]
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ σ Y ⎬ = C 0 0 ⎨ ε Y ⎬ = ⎨ 8,2999 ⎬ p .
⎪τ ⎪ ⎪γ ⎪ ⎪ ⎪
⎩ XY ⎭ 0 0 ⎩ XY ⎭ ⎩ 0 ⎭
F M y z M z y F F z0 z F y0 y
σx = + − = + +
A Iy Iz A Iy Iz
sau
⎛ ⎞
σx =
F ⎜1 + z 0 z + y 0 y ⎟ , (11.1)
A ⎜ i y2 i z2 ⎟⎠
⎝
unde s-au înlocuit razele de inerţie
Iy Iz
iy = , iz = . (11.2)
A A
Axa neutră, definită ca locul geometric al punctelor în care σ x = 0 , are
ecuaţia
z0 z y0 y
1+ + =0, (11.3)
i y2 i z2
Exemplul 11.1
Să se determine locul geometric al punctelor de aplicaţie a unei forţe
excentrice, paralele cu axa barei, pentru care axa neutră corespunzătoare este
tangentă la conturul secţiunii circulare (fig. 11.2).
Rezolvare
d
Fie ecuaţia tangentei în C la cercul de diametru d (fig. 11.2) z = − care
2
prin identificare cu ecuaţia generală a axei neutre (11.2) duce la determinarea
coordonatelor punctului B de aplicaţie a forţei:
d2
2
iy d
y0 = 0 , z0 = − = − 16 = .
z d 8
−
2
Când axa neutră ocupă poziţia altor tangente la cerc, punctul B parcurge un
cerc de rază d 8 , numit "sâmbure central" (J. A. Ch. Bresse, 1859). Când forţa F
este aplicată pe conturul sau în interiorul sâmburelui central, axa neutră este
tangentă sau nu intersectează secţiunea, deci tensiunile au acelaşi semn pe toată
suprafaţa.
Exemplul 11.2
Dacă bara din figura 11.1 are secţiunea pătrată cu latura a, să se calculeze
tensiunea normală maximă din bară când forţa F este aplicată în punctul
B ′ (a 2 , a 2) .
Rezolvare
a 2 a2
În acest caz y 0 = z 0 = , i y = i z2 = şi din relaţia (11.1) se obţine, în
2 12
punctul B ′ ,
7F
σ max = .
a2
Exemplul 11.3
Să se dimensioneze grinda din figura 11.3, a, asupra căreia acţionează forţa
axială F = 36 kN . Grinda este din lemn cu σ a = 10 N/mm 2 şi are secţiunea
dreptunghiulară a × 2a .
264 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Secţiunea periculoasă A − A , de formă pătrată a × a (fig. 11.3, a), este
solicitată la întindere excentrică. Dacă se reduce forţa F în centrul de greutate C al
secţiunii slăbite, se obţine torsorul format din forţa axială F, care produce întindere,
a
şi cuplul, de moment M y = F , care produce încovoiere.
2
Fig. 11.3
4F 4F 4 ⋅ 36 ⋅10 3
σa = , de unde a = = = 120 mm .
a2 σa 10
Exemplul 11.4
Să se verifice cârligul din figura 11.4 a, considerat bară cu rază mare de
curbură, asupra căruia acţionează forţa F = 2 kN . Cârligul este din oţel cu
σ a = 120 MPa şi are secţiunea circulară cu diametrul d = 20 mm .
11. SOLICITĂRI COMBINATE 265
Rezolvare
Secţiunea AB a cârligului este solicitată la întindere excentrică. Se reduce
forţa F în centrul de greutate C al secţiunii, la torsorul format din forţa axială F,
care produce întindere, şi cuplul de moment M y = F e care produce încovoiere.
Fig. 11.4
Exemplul 11.5
Se cere să se calculeze tensiunea maximă într-un cârlig de macara (fig.
11.5, a), destinat să ridice greutăţi F = 30 kN . Secţiunea BB este trapezoidală cu
colţurile rotunjite. (fig. 11.5, b). Într-un calcul aproximativ acesta se poate
aproxima cu trapezul isoscel din fig. 11.5, c.
266 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 11.5
Rezolvare
Cu notaţiile din Anexa 5, dimensiunile secţiunii trapezoidale sunt
b1 = 54 mm , b 2 = 25 mm , h = 95 mm ,
iar razele
R = 90 mm , R 1 = 48,31 mm , R2 = 143,31 mm .
Distanţa de la centrul de greutate la fibra interioară este dată de
h b1 + 2b 2 95 54 + 2 ⋅ 25
e1 = = = 41,69 mm .
3 b1 + b 2 3 54 + 25
Aria secţiunii transversale este A = 3752 ,5mm 2 .
Utilizând formula din Anexa 5 se calculează raza de curbură a suprafeţei în
care tensiunile de încovoiere sunt nule
A 3752,5
r= = = 82 mm .
b1R2 − b2 R 1 R2 54 ⋅143,31 − 25 ⋅ 48,31 143,31
h
ln
R1
− ( −
b1 b2 ) 95
ln
48,31
− 29
σ = 62,7 + 8 = 70,7 N mm 2 .
Exemplul 11.6
Se cere să se calculeze tensiunea maximă în ochiul tirantului din figura
11.6, la care raza centrului de greutate este egală cu diametrul secţiunii circulare.
Rezolvare
Raza fibrei neutre (8.113) este
1⎛ 1 2+ 3
r= ⎜ 2R + 4 R 2 − d 2 ⎞⎟ = ⎛⎜ 2d + 4d 2 − d 2 ⎞⎟ = d.
4 ⎝ ⎠ 4 ⎝ ⎠ 4
Excentricitatea este
2− 3
e= R−r = d = 0,067 d .
4
Fig. 11.6
N M d1 F Fd 0 ,433 d F
σ max = + = + = 13,92 .
A A e R1 A A ⋅ 0 ,067 d 0 ,5 d A
M i2 + M t2 M ie III
σ ech III = = . (11.7)
Wy Wy
Pentru bare din oţel, conform celor cinci teorii clasice de rezistenţă,
momentul încovoietor echivalent are expresia
M ie I = 0,5 M i + 0 ,5 M i2 + M t2 ,
M ie II = 0 ,35 M i + 0 ,65 M i2 + M t2 ,
M ie III = M i2 + M t2 , (11.8)
M ie IV a = M i2 + 0,65 M t2 ,
M ie IV b = M i2 + 0 ,75 M t2 .
M ie
W ynec = , (11.9)
σa
deci problema de solicitare combinată se transformă într-o problemă de solicitare la
încovoiere, neglijând efectul forţei tăietoare.
Exemplul 11.7
Să se dimensioneze bara cotită plană din figura 11.7, solicitată de o forţă
perpendiculară pe planul barei, din oţel de secţiune circulară cu σ a = 80 MPa .
Fig. 11.7
Rezolvare
Pentru bara 2-3, în secţiunea 2,
M i 2 = 1,5 kNm
Fig. 11.8
11. SOLICITĂRI COMBINATE 271
iar în secţiunea 0,
M i0 = 0,5 kNm , M t0 = 1 kNm , M ie0 = 1,1 kNm .
Exemplul 11.8
Rezultă
M ie III 2,418 ⋅ 106
W y nec = = = 30 ,2 ⋅ 103 mm3 ≅ 0,1d 3
σa 80
deci diametrul arborelui este
d = 67 mm .
272 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 11.9
Să se dimensioneze tronsonul 2-3 al barei din figura 2.18 din oţel, cu
σ a = 90 MPa , de secţiune circulară. Să se verifice apoi tronsonul 2-3, considerând
că are aceeaşi secţiune ca tronsonul 1-2.
Rezolvare
Se trasează diagramele de eforturi ca în figura 2.18.
Tronsonul 1-2 este solicitat la încovoiere şi răsucire, cu secţiunea
periculoasă în 1. Secţiunea barei fiind circulară, se calculează momentul
încovoietor rezultant
M ie1
Se dimensionează tronsonul 1-2 utilizând formula (11.9): W ynec = ,
σa
adică
π d3 4 ,75 ⋅ 10 6
= , d = 81,3 mm .
32 90
Se alege d = 82 mm .
Tronsonul 2-3 se verifică la solicitarea de întindere cu încovoiere, în
secţiunea periculoasă 2
N M i 4 ⋅ 4 ⋅ 10 3 32 ⋅ 1,6 ⋅ 10 6 N
σ ef 2 = + = 2
+ 3
= 30 ,3 <σa.
A Wax π ⋅ 82 π ⋅ 82 mm 2
Exemplul 11.10
La bara din figura 2.19, a se cunosc F = 10 kN şi a = 1 m . Dacă
σ a = 90 MPa , se cere să se verifice bara ştiind că tronsonul 1-2 are secţiunea
11. SOLICITĂRI COMBINATE 273
N My Mz F Fa Fa
σ ef 1− 2 = + + = + 2
+ .
A Wy Wz b h bh bh 2
6 6
Înlocuind cu valori numerice, rezultă
10 4 6 ⋅ 10 4 ⋅ 10 3 6 ⋅ 10 4 ⋅ 10 3 N
σ ef 1− 2 = + + = 67 ,3 <σa .
100 ⋅ 150 100 ⋅ 150 2
100 ⋅ 150 2
mm 2
Tronsonul 2-3 este solicitat la încovoiere şi răsucire, cu secţiunea
periculoasă în 3. Se calculează σ 3 şi τ 3 şi se combină conform teoriei a III-a de
rezistenţă
M i3 2a F 32 ⋅ 2 ⋅10 3 ⋅10 4 N
σ3 = = 3
= 3
= 74 ,3 ,
Wax πd π ⋅140 mm 2
32
M t3 aF 16 ⋅ 103 ⋅ 104 N
τ3 = = 3
= 3
= 18,6 ,
Wp πd π ⋅ 140 mm2
16
N
σ ech 3 = σ 32 + 4τ 32 = 74,3 2 + 4 ⋅ 18,6 2 = 83 <σa.
mm 2
Tronsonul 3-4 este de asemenea solicitat la încovoiere şi răsucire, cu
secţiunea periculoasă în 3. Se procedează analog
M i3 aF 32 ⋅ 103 ⋅ 104 N
σ3 = = 3
= 3
= 37 ,1 ,
Wax πd π ⋅ 140 mm2
32
M t3 2a F 16 ⋅ 2 ⋅ 103 ⋅ 104 N
τ3 = = 3
= 3
= 37 ,1 ,
Wp πd π ⋅ 140 mm2
16
274 REZISTENŢA MATERIALELOR
N
σ ech 3 = σ 32 + 4τ 32 = 37 ,12 + 4 ⋅ 37 ,12 = 83 <σa.
mm 2
Exemplul 11.11
Un arbore din oţel cu σ c = 200 MPa şi diametrul d = 50 mm este solicitat
de un moment încovoietor M i = 1,9 kNm. Se cere valoarea maximă a momentului
de răsucire care mai poate fi suportat de arbore conform: a) criteriului de curgere
Tresca; b) criteriului de curgere von Mises.
Rezolvare
Modulul de rezistenţă axial este
π d3 π ⋅ 503
Wy = = = 12 ,27 ⋅ 103 mm3 .
32 32
Momentul încovoietor echivalent este
Mt2 =
4
3
(
M ie2 − M i2 = ) 4
3
( )
2.4542 − 1,92 = 1,79 kNm .
Fie un element de bară curbă (fig. 8.33, a), delimitat de două secţiuni plane
(între care există unghiul dϕ ) şi solicitat la încovoiere de un moment M ′ , de o
forţă axială N ′ şi încălzit într-un câmp de temperaturi cu o variaţie T (z )
Alungirea specifică a fibrei mn situate la distanţa z de fibra ab, este
z Δ dϕ + du0
εs = −α T , (11.10)
(r + z ) dϕ
unde alungirea du0 se datoreşte forţei axiale iar α este coeficientul de dilatare
termică liniară a materialului barei.
Utilizând legea lui Hooke, se obţine expresia tensiunii normale
z Δ dϕ r du
σ= E + E 0 − Eα T , (11.11)
r+z dϕ r + z ds0
unde ab = ds0 = r dϕ .
Condiţiile de echilibru se scriu
N′ = ∫A σ d A , M′ = ∫A zσ d A . (11.12)
care defineşte poziţia axei Oy, deci axa faţă de care se măsoară ordonatele z, se
obţine
du r
N′ = E 0 ∫A
ds0 r + z
d A − Eα T d A , ∫A (11.14)
E Δ dϕ z2
M′ =
dϕ ∫A r+z
d A − Eα T z dA .∫A (11.15)
Deoarece
r z2
∫A r+z
dA = A, ∫A r+z
d A = Ae
unde
NT′ = Eα T dA , ∫A ∫A
M T′ = Eα T z dA . (11.17)
z Ne r N N
σ= + = = const .
r + z Ae r + z A A
Dacă ordonatele z se calculează faţă de axa care trece prin centrul de
greutate al secţiunii, formula tensiunilor produse la încovoierea pură conţine doi
termeni, ca în formularea originală a lui Winkler.
11. SOLICITĂRI COMBINATE 277
Exemplul 11.12
Se cer tensiunile termice în bara în consolă, de secţiune dreptunghiulară,
⎛ 3 z z2 ⎞
din fig. 11.9, a, supusă unei variaţii de temperatură T (z ) = T0 ⎜ − − 2 ⎟ .
⎜4 h h ⎟
⎝ ⎠
Rezolvare
Calculul tensiunilor termice produse de încălzirea neuniformă se poate
reduce la o problemă de solicitări combinate, utilizând metoda blocării (J. M. C.
Duhamel, 1838).
Se presupune că deplasările punctelor barei sunt total blocate. Dilatarea
împiedicată produce alungiri specifice
ε 0 = −α T ,
deci starea blocată este echivalentă cu o pretensionare cu tensiuni de compresiune
longitudinale (fig. 11.9, b)
σ 0 = −α E T .
Bara fiind liberă la capătul din dreapta, pentru a suprima blocarea trebuie
aplicate tensiuni egale şi de sens contrar. Acestea sunt echivalente cu o forţă axială
şi un moment încovoietor aplicate la capete, definite de relaţiile de echivalenţă
h2 h2
NT =
∫ α E T (z ) b d z ,
−h 2
MT =
∫ α E T (z ) z b d z .
−h 2
Fig. 11.9
h 2
N αE 2
σ′ = T =
A h ∫
−h 2
T ( z ) d z = α ET0 .
3
2
⎛ z 1⎞
Este interesant de notat că o distribuţie de temperaturi T (z ) = T0 ⎜ − ⎟
⎝h 2⎠
produce tensiuni termice egale şi de semn contrar.
Bibliografie
1. Alexander, J., and Gunasekera, J. S., Strength of Materials, Advanced Theory
and Applications, vol.2, Ellis Horwood Ltd., New York, 1991.
2. Atanackovic, T. M. and Guran, A., Theory of Elasticity for Scientists and
Engineers, Birkhäuser, Boston, 2000.
3. Bannantine, J. A., Comer, J. J., and Handrock, J. L., Fundamentals of Metal
Fatigue Analysis, Prentice Hall, Upper Saddle River, N.J., 1990.
4. Bedford, A. and Liechti, K. M., Mechanics of Materials, Prentice Hall, Upper
Saddle River, N.J., 2000.
5. Beer, F. P., Johnston, E. R. Jr., and De Wolf, J. T., Mechanics of Materials, 3rd
ed., McGraw-Hill, New York, 2001.
6. Benham, P. P., Crawford, R. J. and Armstrong, C. G., Mechanics of Engineering
Materials, 2nd edition, Longman, 1996.
7. Boley, B. A. and Weiner, J. H., Theory of Thermal Stresses, Wiley, New York,
1960.
8. Boresi, A. P., and Chong, K. P., Elasticity in Engineering Mechanics, 2nd ed.,
Wiley-Interscience, 2000.
9. Boresi, A. P., Schmidt, R. J. and Sidebottom, O. M., Advanced Mechanics of
Materials, 5th ed., John Wiley, New York, 1993.
10. Böge, A., Technische Mechanik, 26. Auflage, Vieweg, Braunschweig, 2003.
11. Brommundt, E. and Sachs, G., Technische Mechanik. Eine Einführung, 3.
Auflage, Oldenbourg, München, 1998.
12. Budynas, R. C., Advanced Strength and Applied Stress Analysis, 2nd ed.,
McGraw-Hill International Editions, 1999.
13. Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, ed. a XI-a, Editura tehnică, Bucureşti,
1980.
14. Case, J., Chilver, L., and Ross C. T. F., Strength of Materials and Structures,
4th ed., Arnold, London, 1999.
15. Craig, R. R. Jr., Mechanics of Materials, 2nd ed., John Wiley, New York, 1999.
16. Crandall S. H., and Dahl, N. C., eds., An Introduction to the Mechanics of
Solids, McGraw-Hill, New York, 1959.
280 REZISTENŢA MATERIALELOR
17. Dowling, N. E., Mechanical Behavior of Materials, 2nd ed., Prentice Hall,
Upper Saddle River, N.J., 1999.
18. Duggan, T. V., Stress Analysis and Vibrations of Elastic Bodies, Temple Press
Books Ltd., London, 1964.
19. Edwards, K. S. and McKee R. B., Fundamentals of Mechanical Component
Design, McGraw-Hill, New York, 1991.
20. Felbeck, D. K. and Atkins, A. G., Strength and Fracture of Engineering Solids,
2nd ed., Prentice Hall, 1996.
21. Feodosiev, V., Strength of Materials, Mir Publishers, Moscow, 1973.
22. Fielding, J. P., Introduction to Aircraft Design, Cambridge University Press,
1999.
23. Flügge, W., ed., Handbook of Engineering Mechanics, McGraw-Hill, New
York, 1968.
24. Frocht, M. M., Photoelasticity, vol.I, vol.II, John Wiley, New York, 1941,
1948.
25. Gatewood, B. E., Thermal Stresses, McGraw Hill, New York, 1957.
26. Gere, J. M. and Timoshenko, S. P., Mechanics of Materials, 4th SI ed., Stanley
Thornes Publ. Ltd, 1999.
27. Gere, J. M., Mechanics of Materials, 5th ed., PW-Kent., Boston, 2001.
28. Gould, P. L., Analysis of Shells and Plates, Prentice Hall, Upper Saddle River,
N.J., 1999.
29. Harwood, N., and Cummings, W. M., eds., Thermoelastic Stress Analysis,
Adam Hilger, Bristol, 1991.
30. Hearn, E. J., Mechanics of Materials, 3rd ed., Butterworth-Heinemann, Oxford,
2001.
31. Herr, H., Technische Mechanik. Lehr- und Aufgabenbuch, 6. Auflage, Verlag
Europa - Lehrmittel, Nourney, 2002.
32. Hertzberg, R. W., Deformation and Fracture Mechanics of Engineering
Materials, 3rd ed., John Wiley, New York, 1989.
33. Hetényi, M., ed., Handbook of Experimental Stress Analysis, 2nd ed., John
Wiley, New York, 1987.
34. Hibbeler, R. C., Mechanics of Materials, 4th ed., Prentice Hall, Upper Saddle
River, N.J., 2000.
35. Jones, R. M., Mechanics of Composite Materials, Scripta Book Co.,
Washington, D.C., 1975.
BIBLIOGRAFIE 281
55. Rivello, R. M., Theory and Analysis of Flight Structures, McGraw-Hill, New
York, 1969.
56. Rusu, O., Rezistenţa materialelor, Partea a III-a, Institutul Politehnic Bucureşti,
1986,
57. Schnell, W., Gross, D. and Hauger, W., Technische Mechanik, Band 2:
Elastostatik, 7. Auflage, Springer, Berlin, 2002.
58. Shigley, J. E. and Mischke, C. R., Mechanical Engineering Design, 6th ed.,
McGraw-Hill Int. Edition, 2001.
59. Timoshenko, S. P., Strength of Materials, 3rd ed., Robert Krieger Pub. Co.,
Malabar, FL, 1984.
60. Timoshenko, S. P., History of Strength of Materials, Dover, New York, 1983.
61. Timoshenko, S. P., and Goodier, J. N., Theory of Elasticity, 3rd ed., McGraw-
Hill, New York, 1970.
62. Timoshenko, S. P. and Gere, J. M., Theory of Elastic Stability, 2nd ed.,
McGraw-Hill, London, 1961.
63. Timoshenko, S. P. and Woinowsky-Krieger, S., Theory of Plates and Shells,
McGraw-Hill, New York, 1970.
64. Tsai, S. W. and Hahn, H. T., Introduction to Composite Materials, Technomic,
Westport, CT, 1980.
65. Ugural, A. C. and Fenster, S. K., Advanced Strength and Applied Elasticity, 4th
ed., Prentice Hall PTR, London, 2003.
66. Vable, M., Mechanics of Materials, Oxford University Press, 2002.
67. Vallat, P., Résistance des matériaux appliquée à l'aviation, Ed. Librairie
Polytechnique Bèranger, Paris, 1950.
68. Vautrin, A. and Verchery, G., Analysis and Design of Composite Materials and
Structures, Part I, Pluralis, Paris, 1990.
69. Young, W. C., Roark’s Formulas for Stress and Strain, 6th ed., McGraw-Hill
International, New York, 1989.
ANEXE 283
284 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 285
286 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 287
288 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 289
290 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 291
Anexa 4
ϕ1 =
Ml
, ϕ2 = −
Ml M l2
wmax =
3E I 6E I 9 3E I
Ml ⎛ 2⎞
M l2⎛ a 3a 2 2a 3 ⎞
ϕ1 = ⎜ 2 − 6a + 3a ⎟ w3 = ⎜ − + 3 ⎟
⎜
6E I l l ⎟⎠
2 3E I⎜ l l2 l ⎟⎠
⎝ ⎝
l = a+b l = a+b
Fal Fa F a l2
ϕ1 = − , ϕ4 = (l + a ) w5 = −
2E I 2E I 8E I
Ml M l2
ϕ1 = −ϕ 2 = w3 =
2E I 8E I
Ml Ml M al ⎛ a⎞
ϕ1 = − , ϕ2 = w3 = ⎜2 + 3 ⎟
6E I 3E I 6E I ⎝ l⎠
ϕ2 Fal
ϕ1 = − =−
2 6E I F a 2 (l + a )
w3 =
F al ⎛ 3a ⎞ 3E I
ϕ3 = ⎜2 + ⎟
6E I ⎝ l ⎠
q a 2l q a3
ϕ2 = = −2ϕ1 w3 = (4l + 3a )
6E I 24 E I
292 REZISTENŢA MATERIALELOR
Anexa 5
Poziţia axei neutre la bare curbe
A – aria secţiunii
R – raza centrului de greutate al secţiunii
r – raza suprafeţei neutre a barei
h h ⎡ 1⎛ h ⎞ 2⎤
= ≅ R ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥
R2 1 + (h 2 R ) ⎢ 3 ⎝ 2 R ⎠ ⎥⎦
ln ln ⎣
R1 1 − (h 2 R )
d2
⎡ 2⎤
⎢ ⎛ d ⎞ ⎥
8R 1 − 1 − ⎜ ⎟
⎢ ⎝ 2R ⎠ ⎥
⎣ ⎦
h b1 + 2b2 h
e1 = , e2 = h − e1 , A = (b1 + b2 )
3 b1 + b2 2
A
b 1R 2 − b 2 R 1 R2
ln − (b1 − b2 )
h R1
b1h1 + b2 h2 + b3h3
R +h R +h +h R +h +h +h
b1ln 1 1 + b2ln 1 1 2 + b3ln 1 1 2 3
R1 R1 R1
ANEXE 293
Anexa 6
Fig. A6.1
Fie rezistenţa firului
l l2
R=ρ =ρ (A6.1)
A V
294 REZISTENŢA MATERIALELOR
ΔR ⎛ Δρ l ⎞
= ⎜⎜1 + 2ν + ⎟ε , (A6.2)
R ⎝ ρ Δl ⎟⎠
unde Δ ρ este variaţia rezistivităţii iar ν este coeficientul de contracţie
transversală.
În construcţia traductoarelor tensometrice se folosesc materiale la care ρ
este practic constant, fiind independent de deformaţie ca şi de variaţia temperaturii.
Pentru Δ ρ = 0 , relaţia (A6.2) devine
ΔR
= (1+ 2ν )ε , (A6.3)
R
Raportul
ΔR R
k= = 1 + 2ν (A6.4)
ε
se numeşte constanta traductorului tensometric. Cunoscând valoarea lui k
(determinat experimental pe traductoare din aceeaşi serie de fabricaţie) şi măsurând
Δ R , se poate afla alungirea specifică ε . Tensiunile se calculează apoi utilizând
legea lui Hooke. Deci traductorul rezistiv măsoară de fapt “extensiuni” (deformaţii
specifice) şi nu tensiuni.
Traductoarele tensometrice cu fir de constantan sau isoelastic au
k = 1,9 ... 2 ,6 . Traductoarele cu semiconductori au valori k până la 150, fiind deci
mult mai sensibile. Variaţia rezistenţei traductorului tensometric cu alungirea este
foarte mică, deci rezistenţa nominală a acestora trebuie să fie relativ mare, între
100 şi 600 ohmi, ceea ce impune diametre mici de ordinul a 30 μm şi lungimi de
ordinul a 125-150 mm. Cele lipite pe suport de hârtie se utilizează la temperaturi
până la 80 0 C , iar cele lipite pe suport de bachelită pot fi utilizate la temperaturi
peste 260 0 C . Traductoarele cu folie au grosimi de ordinul a 3 μm . Câteva
configuraţii de traductoare tensometrice cu folie sunt prezentate în fig. A6.2.
ANEXE 295
a b c
Fig. A6.2
2. Puntea tensometrică
În figura A6.3 se prezintă schema unui circuit potenţiometric. Tensiunea
U t la bornele traductorului rezistiv R t se poate exprima în funcţie de tensiunea U
aplicată celor două rezistenţe
Rt
Ut = U. (A6.7)
R + Rt
Fig. A6.3
a b
Fig. A6.4
⎛ R1 R4 ⎞
Ue = U A − UC = ⎜ − ⎟U ,
⎜ R1 + R 2 R 4 + R 3 ⎟ i
⎝ ⎠
de unde se calculează raportul tensiunilor
Ue R1 R 3 − R 2 R 4
= . (A6.8)
Ui ( )(
R1 + R 2 R 3 + R 4 )
La măsurarea tensiunilor statice se foloseşte metoda punţii echilibrate.
Atunci când
R1 R 3 = R 2 R 4 (A6.9)
R 2 + ΔR 2 R3 + ΔR3
= . (A6.10)
R1 R4
Δ Ue
1
Dacă R 1 = R 2 , atunci k ε , deci pentru o deformaţie specifică
=
Ui 4
ε = 1 ‰ = 1000 μm m şi k = 2 rezultă Δ U e U i = 0,5 mV V .
La montajul în semipunte, cu două traductoare active R 3 şi R 4 (fig.
A6.4, b), variaţia tensiunii de ieşire este
R1 R 2 ⎛ ΔR3 ΔR 4 ⎞
ΔU e = Ui ⎜ − ⎟, (A6.12)
( R1 + R 2 ) 2 ⎜ R3
⎝ R ⎟
4 ⎠
ΔUe R1 R 2 ⎛ Δ R1 Δ R 2 Δ R 3 Δ R 4 ⎞
= ⎜ − + − ⎟. (A6.13)
Ui ( R1 + R 2 ) 2 ⎜ R1
⎝ R 2 R 3 R 4
⎟
⎠
ΔUe k
= (ε1 − ε 2 + ε 3 − ε 4 ) . (A6.14)
Ui 4
ANEXE 299
3. Aplicaţii
Bară solicitată la întindere
Pe bara din figura A6.5 s-au lipit patru traductoare tensometrice rezistive
(TTR) active montate în punte completă, două pe direcţie longitudinală şi două
transversal. Alungirea specifică longitudinală este ε 1 = ε 3 = ε = σ E iar cea
transversală este ε 2 = ε 4 = −ν ε , unde la oţel ν = 0,3 .
Fig. A6.5
ΔUe
Ui
=
k
4
[ ]
ε 1 − (−ε 2 ) + ε 3 − (− ε 4 ) = k ε .
Fig. A6.6
Fig. A6.7
Deoarece ε 1 = ε 2 = ε 3 = ε 4 = ε , raportul tensiunilor (A6.14) este
ΔUe
= kε.
Ui
Montajul asigură compensarea efectului temperaturii şi anularea
deformaţiilor specifice produse de încovoiere şi întindere, fiind utilizat la
măsurarea momentului de răsucire în arbori în rotaţie.
Traductoarele tensometrice rezistive sunt utilizate pentru măsurarea
deformaţiilor elementelor elastice din componenţa captorilor de forţe, presiuni,
cupluri, deplasări, acceleraţii etc.
ANEXE 301
Fig. A6.8
Fig. A6.9
302 REZISTENŢA MATERIALELOR
MB 3 DF
ε B = −ε C = = (π − 2) .
E W 2π b h 2 E
Alungire 52 − specifice 51
− specifică 51, 228 − volumice 233
− − principală 229 − − specifice 233
− − reală 63 Deplanare 101, 173
Arc cilindric elicoidal 109 Deplasări 53
− de foi 190 Diagrame de eforturi 22
Aria de forfecare 175 − − − în bare cotite 29, 32
Axa neutră 159, 262 − − − − − curbe 36
Axe centrale principale 133 − − − − − drepte 22
Dimensionarea 73, 97, 149
Bare 7
Direcţii principale ale tensiunilor 216
− cotite 29, 32
− − de inerţie 133
− curbe 35, 205
Dualitatea tensiunilor tangenţiale 44
− cu secţiune eterogenă 193
− sandvici 198 Ecruisarea 58
Ecuaţia diferenţială a fibrei medii 176
Cadre 29
− lui Poisson 233
Caracteristici mecanice 55
Ecuaţii diferenţiale de echilibru 225
Centrul de forfecare 202
− de compatibilitate 54
− − încovoiere 202
Eforturi în bare 15
Cercul lui Mohr 224
Elasticitatea 12
Coeficient de contracţie transversală 62
Energia de deformaţie 234
− − ecruisare 65
− − − de variaţie a formei 236
− − rezistenţă 65 − − − − − − volumului 235
− − siguranţă 69
− − − la încovoiere 234
Compozite armate cu fibre 236
− − − la întindere 73
Compresiune 71
− − − la răsucire 100
Concentrarea tensiunilor 83, 114, 191
Epruvete 55
Contracţie transversală 62
Convenţii de semne 16, 43 Factorul de forfecare 174
Criterii de curgere 252 − lui Bridgman 66
− − rupere 254 − de concentrare a tensiunilor 83, 114, 191
Criteriul Coulomb-Mohr 254 Fibra medie deformată 144
− Mohr modificat 255 Fluxul de forfecare 107
− Tresca 252 Forfecarea pură 68, 222
− Tsai-Hill 257 Formula lui Bredt 107
− von Mises 253 − − Huygens-Steiner 131
Curba caracteristică 59 − − Juravski 167
Curbura 145, 157 − − Navier 147
− − Ramberg-Osgood 61
Deformaţii elastice 57
Forţă axială 18
− la încovoiere 175, 291 − de lunecare 172
− permanente 58
304 REZISTENŢA MATERIALELOR