Professional Documents
Culture Documents
∗
Liviu C. FLORESCU
∗
Universitatea “Al.I.Cuza”,
Facultatea de Matematică,
Bd. Carol I, 11,
R–700506 Iaşi, ROMANIA,
e–mail: lflo@uaic.ro
În mod intenţionat această pagină este lăsată albă !
Cuprins
Introducere 5
1 Măsura Lebesgue pe R 7
1.1 Măsura mulţimilor deschise . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.2 Măsura exterioară Lebesgue . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.3 Mulţimi măsurabile Lebesgue . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
2 Funcţii măsurabile 15
2.1 Definiţii. Proprietăţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
2.2 Convergenţa şirurilor de funcţii
măsurabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.3 Structura funcţiilor măsurabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
3 Integrala Lebesgue 23
3.1 Integrarea funcţiilor măsurabile pozitive . . . . . . . . . . . . 23
3.2 Funcţii integrabile. Integrala Lebesgue . . . . . . . . . . . . . 26
3.3 Proprietăţi ale integralei Lebesgue . . . . . . . . . . . . . . . . 28
3.4 Comparaţie ı̂ntre integralele Riemann şi Lebesgue . . . . . . . 31
4 Spaţiile Lp 35
4.1 Structura algebrică şi topologică . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
4.2 Proprietăţi de densitate ı̂n Lp . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
4.3 Spaţiul L∞ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
4.4 Serii Fourier ı̂n L2 [−π, π] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
3
4
6 Măsuri reale 55
6.1 Spaţiul măsurilor reale pe o σ-algebră . . . . . . . . . . . . . . 55
6.2 Variaţia unei măsuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
6.3 Măsuri absolut continue. Teorema Radon-Nikodym . . . . . . 57
Bibliografie 59
Introducere
n
X
s(f, ∆) = inf f (x) · (xk − xk−1 ).
x∈[xk−1 ,xk ]
k=1
Funcţia f este integrabilă Riemann pe [0, 1] dacă distanţa dintre cele două
sume poate fi făcută oricât de mică pentru divizări suficient de fine.
Lebesgue a avut ideea de a inversa lucrurile: fie ∆ = {y0 , y1 , ..., yn } o
divizare a mulţimii valorilor funcţiei f şi fie suma
n
X
σ(f, ∆) = yk · λ({x ∈ [0, 1] : yk−1 ≤ f (x) ≤ yk })
| {z }
k=1 Ek
5
6
Construcţia lui Lebesgue de mai sus este posibilă dacă dăm un sens
“măsurii” mulţimilor Ek .
Scopul prezentului curs este de a extinde noţiunea de lungime a unui
segment la o clasă cât mai amplă de submulţimi ale lui R. Pe baza acesteia
se va introduce şi studia integrala Lebesgue. Spaţiile Lp vor furniza exemple
remarcabile de spaţii Banach. Vom prezenta seriile Fourier ı̂n L2 ([−π, π]),
măsurile reale şi teorema lui Radon-Nikodym de reprezentare a acestora.
Capitolul 1
Măsura Lebesgue pe R
∞
X
|I0 | ≤ |Ip |.
p=1
7
8 Capitolul 1. Măsura Lebesgue pe R
1.2.2 Teoremă.
1). λ∗ (∅) = 0,
2). A ⊆ B =⇒ λ∗ (A) ≤ λ∗ (B),
∗ ∞ ∗
3). λ (∪∞
P
n=1 An ) ≤ n=1 λ (An ), ∀(An )n ⊆ P(R).
1.2.3 Observaţii.
(i) λ∗ (D) = λ(D), ∀D ∈ τ (R).
(ii) λ∗ (J) = |J|, ∀J ∈ J .
1.2.6 Exemple.
(i) λ∗ ({x}) = 0, ∀x ∈ R.
(ii) Pentru orice mulţime numărabilă, A ⊆ R, λ∗ (A) = 0.
În particular, λ∗ (N) = λ∗ (Z) = λ∗ (Q) = 0.
1.2.8 Teoremă.
(i) Fie A = B ∪ C astfel ı̂ncât d(B, C) = inf{|x − y| : x ∈ B, y ∈ C} > 0;
atunci λ∗ (A) = λ∗ (B) + λ∗ (C).
∪pn=1 An astfel ı̂ncât d(An , Am ) > 0, ∀n 6= m;
(ii) Fie A = P
atunci λ∗ (A) = pn=1 λ∗ (An ).
(iii) Fie A =P∪∞ n=1 An astfel ı̂ncât d(An , Am ) > 0, ∀n 6= m;
∞
atunci λ (A) = n=1 λ∗ (An ).
∗
10 Capitolul 1. Măsura Lebesgue pe R
1.3.3 Teoremă.
(i) {A ⊆ R : λ∗ (A) = 0} ⊆ L.
(ii) ∀(An )n ⊆ L, ∪∞
n=1 An ∈ L.
1.3.5 Lemă. Fie F o mulţime ı̂nchisă şi K o mulţime compactă aşa fel
ı̂ncât F ∩ K = ∅; atunci d(F, K) > 0.
Demonstraţie. (A \ B)c = (A ∩ B c )c = Ac ∪ B ∈ L.
1.3.9 Teoremă.
(i) ∀A ∈ L, ∀x ∈ R, x + A ∈ L şi λ(x + A) = λ(A).
(ii) ∀A ∈ L, −A ∈ L şi λ(−A) = λ(A)
.
(iii) ∀A ∈ L, ∀x > 0, x · A ∈ L şi λ(x · A) = x · λ(A).
(iv) ∀A ∈ L, ∀x ∈ R∗ , x · A ∈ L şi λ(x · A) = |x| · λ(A).
Cadru abstract
1.3.11 Definiţie. Fie X o mulţime abstractă şi fie A ⊆ P(X); A se
numeşte σ-algebră pe X dacă:
1). ∀(An )n ⊆ A, ∪∞n=1 An ∈ A;
2). ∀A, B ∈ A, A \ B ∈ A;
3). X ∈ A.
12 Capitolul 1. Măsura Lebesgue pe R
1.3.13 Propoziţie. Fie U ⊆ P(X); atunci există o cea mai mică σ-algebră
pe X, A(U), care conţine clasa U.
1.3.16 Exemple.
1, x ∈ A
(i) Fie x ∈ X şi δx : P(X) → R+ definită prin δx (A) = .
0, x ∈
/A
δx este o probabilitate pe X numită măsura Dirac cu masa ı̂n punctul x.
card(A) , A = finită
(ii) Fie µ : P(N) → R̄+ definită prin µ(A) = .
+∞ , A = infinită
µ este o măsură pe N numită măsura de numărare.
Am menţionat (vezi exemplul (ii) din 1.2.6) că orice mulţime numărabilă
este neglijabilă. Există ı̂nsă şi exemple de mulţimi nenumărabile care sunt
neglijabile. Un astfel de exemplu este mulţimea ternară a lui Cantor C (vezi
[2], 3.5.8). C este o submulţime ı̂nchisă de măsură nulă a lui [0, 1] care are
cardinalul |C| = c = |R|. Cum măsura Lebesgue este completă, familia
submulţimilor lui C, P(C) ⊆ L ⊆ P(R) de unde |P(C)| = 2c ≤ |L| ≤
|P(R)| = 2c . Deci |L| = 2c . Deoarece τ (R) ⊆ L rezultă că L conţine σ-
algebra părţilor boreliene ale lui (R, τ (R)), B u . Se poate arăta că |B u | =
c < 2c = |L|. Deşi L conţine mult mai multe elemente decât B u , ca măsură,
mulţimile din L nu diferă de cele din B u . Restricţia măsurii Lebesgue pe B u
nu este completă (o submulţime a unei mulţimi boreliene de măsură nulă nu
este, ı̂n mod obligatoriu, boreliană). Rezultatul următor arată că L este cea
mai mică σ-algebră completă care conţine B u .
Complemente
(i) Mulţimea lui Cantor (vezi [2], 3.5.8).
(ii) Exemplul lui Vitali (vezi [2], 3.5.16).
Capitolul 2
Funcţii măsurabile
În acest capitol vom scufunda clasele de funcţii cunoscute (continue, mono-
tone, integrabile Riemann) ı̂ntr-o clasă foarte amplă de funcţii, clasă care se
va bucura de o serie de proprietăţi remarcabile.
χA ∈ L(R) ⇔ A ∈ L.
15
16 Capitolul 2. Funcţii măsurabile
2.1.4 Corolar. Fie A ∈ L şi fie C(A) clasa funcţiilor reale continue pe A.
(i) C(A) ⊆ L(A).
(ii) Orice funcţie monotonă pe A este măsurabilă pe A.
∀p ∈ N∗ , ∃np unic a.ı̂. np (n2p −1) < p ≤ np (n2p +1) şi atunci gp = fnp ,kp , unde
kp = p − np (n2p −1) ∈ {1, 2, ..., np }.
∀ε > 0, λ(|gp | > ε) ≤ λ( kpn−1 , nkpp ) = n1p → 0; deci gp −
λ
p
→ 0.
R
2.3. Structura funcţiilor măsurabile 19
2.2.7 Corolar.
λ ·
(i) fn −
→ f =⇒ ∃kn ↑ +∞ a.ı̂. fkn −
→ f.
A A
· λ
→ f şi λ(A) < +∞ =⇒ fn −
(ii) fn − → f.
A A
că există şi 0, atunci familia {A1 , ..., An } formează o partiţie a mulţimii A.
Vom nota cu E(A) mulţimea funcţiilor etajate pe A.
2.3.5 Teoremă.
f ∈ L1 (A) ⇐⇒ f ∈ L(A) şi ∀ε > 0, ∃k > 0 a.ı̂. λ(|f | > k) < ε.
2.3.6 Observaţii. (i) Teorema precedentă afirmă că o funcţie este to-
tal măsurabilă pe A dacă şi numai dacă este măsurabilă şi “asimptotic
mărginită” pe A.
Evident că o funcţie mărginită pe A este total măsurabilă dacă şi numai
dacă este măsurabilă.
(ii) Dacă λ(A) < +∞ atunci L1 (A) = L(A).
(iii) Funcţia f : R → R, f (x) = x, este continuă pe R şi deci este
măsurabilă; f nu este ı̂nsă asimptotic mărginită pe R (∀k > 0, λ(|f | > k) =
+∞) şi deci nu este total măsurabilă. Şirul de funcţii etajate (fn ), definite
n.2n
X k
prin fn = n
· χh k k+1 , converge punctual la f pe R.
k=−n.2 n
2 2n
, 2n
Cadru abstract
2.3.11 Definiţie. Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură σ-finită şi completă;
funcţia f : X → R este măsurabilă dacă, ∀a ∈ R, f −1 (−∞, a) ∈ A.
Vom nota cu M(X) (sau pur şi simplu cu M, când nu este pericol de
confuzie) clasa tuturor funcţiilor măsurabile pe X.
∀A ⊆ X, χA ∈ M ⇐⇒ A ∈ A.
O funcţie etajată este o funcţie f : X → R pentru care f (X) = {a1 , ..., ap }
⊆ R şi Ai = f −1 ({ai }) ∈ PA, ∀i = 1, ..., p. Vom nota cu E(X) clasa funcţiilor
etajate; ∀f ∈ E(X), f = pi=1 ai · χAi , unde {A1 , ..., Ap } formează o partiţie
A-măsurabilă pentru X. Evident E(X) ⊆ M(X).
Dacă X este dotat cu o topologie τ a.ı̂. τ ⊆ A atunci funcţiile reale
continue pe (X, τ ) sunt măsurabile (C(X) ⊆ M(X)).
Dacă ı̂nlocuim corespunzător A cu X, L cu A şi L(A) cu M(X) atunci
se păstrează rezultatele 2.1.3, 2.1.5, 2.1.7 ((i) şi (iii)), 2.1.10 - 2.1.14.
Se pot defini, la fel ca ı̂n 2.2.1, convergenţa ı̂n măsură şi convergenţa
aproape uniformă şi se regăsesc rezultatele 2.2.2, 2.2.4 - 2.2.7.
Se poate demonstra ı̂n acest cadru abstract teorema de aproximare a
funcţiilor măsurabile cu funcţii etajate (vezi teorema 2.3.3).
22 Capitolul 2. Funcţii măsurabile
Capitolul 3
Integrala Lebesgue
În acest capitol vom construi integrala Lebesgue, ı̂ntâi pentru funcţii măsu-
rabile şi pozitive şi apoi pentru funcţii măsurabile ı̂n general.
Vom arăta că familia funcţiilor integrabile Lebesgue pe o mulţime A ∈ L
se organizează ca un subspaţiu vectorial al spaţiului L(A) şi că integrala este
un operator liniar pe acest spaţiu.
Vom prezenta principalele proprietăţi ale clasei funcţiilor integrabile şi ale
integralei; printre acestea se detaşează proprietăţile de trecere la limită sub
integrală. În finalul capitolului vom face un studiu comparativ al integralelor
Riemann şi Lebesgue.
23
24 Capitolul 3. Integrala Lebesgue
R
Funcţia f este integrabilă pe A dacă A f dλ < +∞.
Vom nota cu E 1+ (A) mulţimea funcţiilor etajate pozitive şi integrabile pe A.
Dacă B ∈ L, B ⊆ A, atunci f · χB = pi=1 ai χAi ∩ B ∈ E + (A). Vom nota
P
1, ..., p} şi {Bj : j = 1, ..., q} sunt partiţii măsurabile ale lui A, atunci
X XX XX X
ai λ(Ai ) = ai λ(Ai ∩ Bj ) = bj λ(Ai ∩ Bj ) = bj λ(Bj ).
i i j i j j
Egalitatea din mijloc are loc deoarece, ∀(i, j) pentru care Ai ∩Bj 6= ∅, ai = bj .
Astfel integrala funcţiei f este bine definită.
Z ∞ Z
X
f dλ = fn dλ.
A n=0 A
3.1.14 Teoremă. Fie f ∈ L1+ (A) şi fie L(A) σ-algebra submulţimilor
R lui A (vezi definiţia 1.3.1); definim aplicaţia µ : L(A) → R+
măsurabile ale
prin µ(B) = B f dλ, ∀B ∈ L(A).
Atunci µ este o măsură finită pe L(A) care verifică următoarele două
condiţii: R
1). ∀ε > 0, ∃δ > 0 a.ı̂. ∀B ∈ L(A) cu λ(B) < δ, µ(B) = B f dλ < ε.
2). ∀ε > 0, ∃A0 ∈R L(A) cu λ(A) < +∞ a.ı̂.
µ(A \ A0 ) = A\A0 f dλ < ε.
3.1.16 Exerciţii.
R Dacă A ∈ L şi f ∈ L+ (A) cu 0 ≤ f (x) ≤ a atunci
1).
0 ≤ A f dλ ≤ aλ(A).
2). Dacă λ(A) = 0 şi f ∈ L+R(A) atunci A f dλ = 0.
R
Dacă nu este pericol de confuzie (aşa cum va fi cazul când vom discuta şi
despre integrala sau integrabilitatea Riemann), vom spune pur şi simplu că
f are integrală pe A respectiv că f este integrabilă pe A.
Vom nota cu L1 (A) clasa funcţiilor integrabile pe A; evident E 1+ (A) ⊆
L1+ (A) ⊆ L1 (A).
Dacă B ∈ L(A) atunci spunem că f este integrabilă pe B (respectiv că
f are integrală pe A) dacă f · χB este integrabilă pe A (are integrală pe A).
Vom nota cu L1 (B) mulţimea funcţiilor integrabile pe B.
3.2.2 Teoremă. Fie f ∈ L(A); atunci f ∈ L1 (A) ⇐⇒ |f | ∈ L1+ (A) şi, ı̂n
acest caz, Z Z
f dλ ≤ |f |dλ.
A
Aşa cum am remarcat ı̂n observaţia 3.1.13 funcţia lui Dirichlet este inte-
grabilă Lebesgue pe orice
Am remarcat ı̂n 3.1.13 că funcţia lui Dirichlet este integrabilă Lebesgue
pe orice interval ı̂nchis [a, b] dar nu este integrabilă Riemann pe [a, b]. Deci
incluziunea din corolarul precedent este strictă.
f dλ, ∀f ∈ L1 (A), ∀c ∈ R.
R R
(ii) A
cf dλ = c A
3.2.8 Teoremă. Fie A ∈ L, λ(A) > 0 şi fie f, g ∈R L(A), f = R g, a.p.t. Dacă
f admite integrală atunci şi g admite integrală şi A f dλ = A gdλ.
(i) kf k1 = 0 ⇐⇒ f = 0 a.p.t.
(ii) kcf k1 = |c| · kf k1 , ∀f ∈ L1 (A), ∀c ∈ R
(iii) kf + gk1 ≤ kf k1 + kgk1 , ∀f, g ∈ L1 (A).
Un şir (fn ) ⊆ L1 (A) este şir Cauchy ı̂n medie dacă ∀ε > 0, ∃n0 ∈ N
a.ı̂., ∀m, n ≥ n0 , kfm − fn k1 < ε.
Dacă F ⊆ L1 (A) atunci f ∈ L1 (A) este un punct aderent ı̂n medie
k·k1 1
pentru F dacă există (fn ) ⊆ F a.ı̂. fn −−→ f ; vom nota aceasta cu f ∈ F .
A
k·k1 λ
(i) fn −−→ f =⇒ fn −
→f
A A
(ii) Dacă (fn ) este Cauchy ı̂n medie atunci (fn ) este Cauchy ı̂n măsură.
3.3.6 Teoremă (teorema convergenţei dominate).
Fie (fn ) ⊆ L(A) şi g ∈ L1 (A) a.ı̂.
·
(i) fn −→ f şi
A
(ii) |fn | ≤ g, ∀n ∈ N.
k·k1
Atunci (fn ) ⊆ L1 (A), f ∈ L1 (A) şi fn −−→ f .
A
Z Z Z
3.3.7 Observaţii. (i) Deoarece fn dλ − f dλ ≤ |fn − f |dλ =
A AR A R
= kfn − f k1 rezultă din teorema precedentă că A fn dλ → A f dλ.
(ii) În teorema convergenţei dominate putem relaxa condiţia a doua,
cerând ca, ∀n ∈ N, |fn | ≤ g, a.p.t pe A.
Într-adevăr, dacă notăm cu An = (|fn | > g), atunci λ(An ) = 0, ∀n ∈ N
şi deci mulţimea A0 = ∪∞ n=1 An este neglijabilă. Atunci, ∀n ∈ N, funcţia
·
gn = fn · χA \ A este egală a.p.t cu fn . Rezultă că gn − → f şi ı̂n plus,
0
R R A
∀n ∈ N, |gn | ≤ g şi A |fn − f |dλ = A |gn − f |dλ.
3.3.8 Corolar (teorema convergenţei mărginite).
Fie (fn ) ⊆ L(A), λ(A) < +∞ şi c ∈ R+ a.ı̂.
·
(i) fn −→ f şi
A
(ii) |fn | ≤ c, ∀n ∈ N.
k·k1
Atunci (fn ) ⊆ L1 (A), f ∈ L1 (A) şi fn −−→ f .
A
3.3.10 Teoremă. Spaţiul seminormat (L1 (A), k · k1 ) este complet (orice şir
Cauchy ı̂n medie este convergent ı̂n medie).
Cadru abstract
Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi σ-finită, E(X) mulţimea
etajate şi M(X) mulţimea funcţiilor măsurabile pe X.
funcţiilor P
∀f = pi=1 ai · χAi ∈ E + (X), definim
Z p
X
f dµ = ai · µ(Ai ) ∈ [0, +∞].
X i=1
R
Spunem că f este integrabilă dacă X f dµ < +∞.
Vom nota cu E 1+ (X) mulţimea funcţiilor etajate pozitive şi integrabile.
Dacă ı̂nlocuim L cu A şi E + (A) cu E + (X) regăsim ı̂n acest cadru abstract
proprietăţile din propoziţia 3.1.3.
f este integrabilă dacă X f dµ < +∞. Fie L1+ (X) mulţimea funcţiilor
R
Dacă amândouă funcţiile f + şi f − sunt integrabile atunci spunem că f este
integrabilă. Vom nota cu L1 (X) mulţimea funcţiilor integrabile pe X.
Şi ı̂n cadru abstract funcţionează (cu adaptările corespunzătoare) rezul-
tatele 3.2.2 - 3.2.5, 3.2.7, 3.3.1, 3.3.2, 3.3.5 - 3.3.8.
3.4. Comparaţie ı̂ntre integralele Riemann şi Lebesgue 31
Spaţiul (L1 (X), k · k1 ) este spaţiu seminormat complet iar mulţimea func-
ţiilor etajate şi integrabile E 1 (X) = E(X) ∩ L1 (X) este densă ı̂n L1 (X) ı̂n
raport cu topologia convergenţei ı̂n medie.
3.3.12 Exerciţii.
1. Fie f ∈ L1 (A) şi B, C ∈ L(A); arătaţi că
Z Z Z Z
f dλ = f dλ + f dλ − f dλ.
B∪C B C B∩C
3.4.3 Exerciţii.
1). Folosind legătura ı̂ntre integralele Riemann şi Lebesgue, să se cal-
culeze: Z 1 Z 1
−nx2 dx
lim e dx şi lim n .
n→+∞ 0 n→+∞ 0 1 + nx
P∞ R
P∞ 2). Să se arate că, dacă (fn ) ⊆ L 1
+ (A) şi n=1 A fn dλ < +∞, atunci
n=1 nf converge a.p.t.
·
3). Fie fn : [0, 1] → R, fn (x) = n · χ 1 8 ; să se arate că fn −−→ 0 dar
[ n3 , n3
] [0,1]
(fn ) nu converge uniform.
√2 , 0 < x ≤ 1,
Să se arate că, ∀n ∈ N, |fn | ≤ g, unde g(x) = 3
x
0, x = 0.
R R
Este adevărată egalitatea limn [0,1] fn dλ = [0,1] f dλ ?
sin2 x
4). Să se arate că f : [0, +∞) → R, f (x) = , este integrabilă
x2
Riemann şi Lebesgue pe [0, +∞). ( x
, 0 < x < n,
5). Fie fn : (0, +∞) → R, fn (x) = n2
0, x ≥ n.
3.4. Comparaţie ı̂ntre integralele Riemann şi Lebesgue 33
Z Z
Să se verifice dacă limn fn dλ = lim fn dλ şi să se explice
(0,∞) (0,∞) n
rezultatul.
6). Fie f ∈ L1 (R); să se arate că
Z
lim |f (x + h) − f (x)|dλ(x) = 0.
h↓0 R
1
(se va efectua schimbarea de variabilă ex = 1−y ).
10). Fie f ∈ L (R); să se arate că
1
Z
lim f (x)dλ(x) = 0.
n→+∞ (|x|>n)
Spaţiile Lp
1 1
4.1.3 Lemă. Fie p, q > 1 a.ı̂. + = 1 (vom spune că p şi q sunt
p q
conjugate); ∀a, b ≥ 0,
1 p 1 q
a·b≤ ·a + ·b .
p q
4.1.4 Propoziţie (inegalitatea lui Hölder).
Fie p, q > 1 două numere conjugate ( p1 + 1q = 1).
∀f ∈ Lp (A), ∀g ∈ Lq (A), f · g ∈ L1 (A) şi
Z Z p1 Z 1q
|f · g|dλ ≤ |f |p dλ · |g|q dλ .
A A A
35
36 Capitolul 4. Spaţiile Lp
kf + gkp ≤ kf kp + kgkp .
4.1.8 Teoremă. Dacă λ(A) < +∞ şi 1 ≤ p < r atunci Lr (A) ⊆ Lp (A) şi
k·kr k·kp
fn −−→ f =⇒ fn −−→ f, ∀(fn ) ⊆ Lr (A), f ∈ Lr (A).
A A
4.1.9 Observaţii. (i) Condiţia ca A să fie de măsură finită este esenţială
ı̂n teorema precedentă. Într-adevăr fie aplicaţia f : [1, +∞) → R, f (x) =
1
, ∀x ≥ 1. f ∈ C([1, +∞)) ⊆ L([1, +∞)) şi, ∀p > 1,
x
Z Z +∞
p 1 1 1−p +∞
1
|f | dλ = p
dx = · x 1
= .
[1,+∞) 1 x 1−p p−1
4.2.7 Exerciţii.
n
1). Fie fn : (0, 1] → R, fn (x) = √ . Arătaţi că:
1+n x
a). (fn ) ⊆ L2 ((0, 1]).
b). Există f : (0, 1] → R a.ı̂. fn (x) → f (x), ∀x ∈ (0, 1].
c). (fn ) nu converge ı̂n L2 ((0, 1]) la f .
2). Fie f, g ∈ R([a, b]); să se arate că
Z b 2 Z b Z b
2
f (x)g(x)dx ≤ f (x)dx · g 2 (x)dx.
a a a
38 Capitolul 4. Spaţiile Lp
1
3). Fie f ∈ L1 (R), f (x) > 0, ∀x ∈ R; arătaţi că ∈/ L1 (R). (Indicaţie:
f
1 1
se aplică inegalitatea lui Hölder funcţiilor f − 2 , f 2 pentru p = q = 12 ).
√
4). Fie f : [0, 1] → R+ a.ı̂. f ∈ L1 ([0, 1]); să se arate că
Z sZ
p
f dλ ≤ f dλ.
[0,1] [0,1]
1
5). Fie f : (0, +∞) → R, f (x) = √ .
x · ex
Arătaţi că f ∈ L1 ((0, +∞)) \ L2 ((0, +∞)).
·
6). Fie (fn ) ⊆ Lp (A) şi f ∈ Lp (A) a.ı̂. fn −→ f şi kfn kp → kf kp . Arătaţi
A
k·kp
că fn −−→ f .
A
Indicaţie: se va arăta ı̂ntâi că, ∀a, b ∈ R, ∀p ≥ 1, |a+b|p ≤ 2p−1 (|a|p +|b|p );
apoi se va aplica lema lui Fatou şirului gn = 2p−1 (|f |p + |fn |p ) − |f − fn |p
4.3 Spaţiul L∞
4.3.1 Definiţie. Fie A ∈ L şi f ∈ L(A); definim
kf k∞ ≤ kf k0 ≡ sup |f (x)|.
x∈A
4.3.9 Teoremă. Spaţiul semi-normat (L∞ (A), k · k∞ ) este complet şi deci
(L∞ (A), k · k∞ ) este spaţiu Banach.
4.3.10 Propoziţie. ∀f ∈ L1 (A), ∀g ∈ L∞ (A), f · g ∈ L1 (A) şi
Z
|f · g|dλ ≤ kf k1 · kgk∞ .
A
Vom utiliza curent, ı̂n locul claselor de echivalenţă din spaţiul L2 [−π, π] =
L [−π, π]/∼, reprezentanţi ai acestora.
2
Din teorema 4.1.8 ştim că L2 [−π, π] ⊆ L1 [−π, π]; vom conveni atunci,
pentru uşurinţa scrierii, să notăm, ∀f ∈ L2 [−π, π],
Z Z π
f dλ = f dλ.
[−π,π] −π
4.4.1 Propoziţie. Aplicaţia (·, ·) definită mai sus este un produs interior
pe L2 [−π, π] adică verifică condiţiile:
1). (f, f ) ≥ 0, ∀f ∈ L2 [−π, π] şi (f, f ) = 0 ⇐⇒ f = 0 a.p.t.;
2). (f, g) = (g, f ), ∀f, g ∈ L2 [−π, π];
3). (f + g, h) = (f, h) + (g, h), ∀f, g, h ∈ L2 [−π, π];
4). (cf, g) = c(f, g), ∀f, g ∈ L2 [−π, π], ∀c ∈ R.
2
4.4.2 Definiţie.R π Două elemente f, g ∈ L [−π, π] se numesc ortogonale
dacă (f, g) = −π f g dλ = 0; vom nota această situaţie cu f ⊥ g.
Un şir (fn ) ⊆ L2 [−π, π] se numeşte sistem ortogonal dacă ∀m 6= n, fm ⊥
fn ; (en ) ⊆ L2 [−π, π] se numeşte sistem ortonormat dacă este sistem or-
togonal şi ı̂n plus ken k2 = 1, ∀n ∈ N. Rezultă că (en ) ⊆ L2 [−π, π] este
sistem ortonormat dacă şi numai dacă ∀m, n ∈ N, (em , en ) = δm,n , unde
1, m = n
δm,n = este simbolul lui Kronecker.
0, m 6= n
Dacă (en ) ⊆ L2 [−π, π] este un sistem ortonormat atunci, oricărei funcţii
f ∈ L2 [−π, π], ı̂i asociem şirul (cn ) ⊆ R definit prin cn = (f, en ), ∀n ∈ N;
şirul (cn ) se numeşte şirul coeficienţilor Fourier asociaţi lui f ı̂n raport
X∞
cu sistemul ortonormat (en ) iar seria cn · en se numeşte seria Fourier
n=0
asociată funcţiei f ı̂n raport cu (en ).
Ne punem problema dacă seria Fourier asociată unui element din L2 [−π, π]
ı̂n raport cu un sistem ortonormat converge, ı̂n spaţiul normat L2 [−π, π], la
acest element.
L2 [−π, π] este, conform teoremei 4.2.6, un spaţiu Hilbert separabil; ı̂n
orice spaţiu Hilbert separabil există sisteme ortonormate ı̂n raport cu care
seriile Fourier asociate oricărui element al spaţiului converg la acel element.
Rezultă că şi ı̂n L2 [−π, π] există asemenea sisteme ortonormate.
În cele ce urmează ne propunem să introducem şi să studiem un astfel de
sistem - sistemul trigonometric.
4.4.3 Definiţie. Definim, ∀n ∈ N, fn : [−π, π] → R prin f0 (x) = 1,
f2n−1 (x) = cos nx, f2n (x) = sin nx, ∀x ∈ [−π, π], ∀n ≥ 1.
Şirul (fn ) ⊆ C[−π, π] ⊆ R[−π, π] ⊆ L2 [−π, π] se numeşte sistemul
trigonometric; ∀x ∈ [−π, π],
(fn (x))n∈N = (1, cos x, sin x, cos 2x, sin 2x, · · · , cos nx, sin nx · · · ).
4.4.4 Propoziţie.
√ √ trigonometric est ortogonal (fn ⊥ fm , ∀m 6= n)
Sistemul
şi kf0 k2 = 2π, kfn k2 = π, ∀n ≥ 1.
4.4.5 Definiţie. Sistemul (en ), unde, ∀n ∈ N, en = kfn1 k2 · fn , este un sistem
ortonormat - sistemul trigonometric ortonormat; ∀x ∈ [−π, π],
1 1 1 1 1
(en (x))n = √ , √ cos x, √ sin x, · · · , √ cos nx, √ sin nx, · · · .
2π π π π π
42 Capitolul 4. Spaţiile Lp
Introducem notaţiile:
1 π 1 π
Z Z
an = f (x) cos nx dλ(x), bn = f (x) sin nx dλ(x)
π −π π −π
şi atunci, ∀x ∈ [−π, π], valoarea seriei Fourier asociată lui f ı̂n x se scrie:
∞ ∞
X a0 X
cn en (x) = + (an cos nx + bn sin nx).
n=0
2 n=1
4.4.6 Teoremă. Fie f ∈ L2 [−π, π] şi (an ), (bn ) şirurile definite prin:
a0 = π1 (f, f0 ) şi, ∀n ≥ 1, an = π1 (f, f2n−1 ), bn = π1 (f, f2n );
∀x ∈ [−π, π], vom nota cu
n
a0 X
Sn (x) = + (ak cos kx + bk sin kx).
2 k=1
Atunci:
(i) kf − Sn k2 ≤ kf − Tn k2 , ∀n ∈ N.
∞
a20 X 2 1
(ii) + (an + b2n ) ≤ kf k22 .
2 n=1
π
(iii) limn an = 0 = limn bn .
4.4.7 Observaţii. (1) Condiţia (i) arată că, dintre toate polinoamele tri-
gonometrice, cele care formează şirul sumelor parţiale ataşat seriei Fourier
aproximează cel mai bine funcţia f (ı̂n norma k · k2 ).
4.4. Serii Fourier ı̂n L2 [−π, π] 43
(2) Condiţia (ii) este cunoscută sub numele de inegalitatea lui Bessel. Aşa
cum vom demonstra mai departe această inegalitate este de fapt o egalitate.
(3) Condiţia (iii) se rescrie sub forma:
Z π Z π
lim f (x) cos nxdλ(x) = 0 = lim f (x) sin nxdλ(x).
n −π n −π
Rπ 1 x−y
4.4.8 Lemă. Fie, ∀n ∈ N, dn = −π
cos2n tdt şi Dn (x, y) = cos2n .
dn 2
Atunci, ∀r R∈ (0, π),
y+r
(i) limn y−r Dn (x, y)dx = 1 uniform după y ∈ [−π + r, π − r].
Rπ
(ii) −π Dn (x, y)dx = 1, ∀n ∈ N, ∀y ∈ R.
4.4.9 Lemă (lema lui Fejér). Oricare ar fi g ∈ C[−π, π], ∀[a, b] ⊆ (−π, π),
Z π
u
Dn (x, y)f (x)dx −−−− → f.
−π y∈[a,b]
de unde obţinem
∞
X 1 π4
= .
n=1
n4 90
Capitolul 5
45
46 Capitolul 5. Măsura ı̂n plan şi ı̂n spaţiu
În cele ce urmează vom defini intervalele din R2 ; definiţiile şi rezultatele
care urmează se pot uşor adapta pentru R3 .
Vom prezenta acum patru leme care vor pune ı̂n evidenţă câteva pro-
prietăţi importante ale măsurii intervalelor.
5.1.5 Lemă. Fie J1 , · · · , Jn ∈ J (R2 ) a.ı̂. J = ∪nk=1 Jk ∈ J (R2 ) şi J˚k ∩ J̊l =
∅, ∀k 6= l; atunci
X n
|J| = |Jk |.
k=1
Ca şi ı̂n cazul unidimensional introducem măsura exterioară ı̂n plan prin
µ : P(R2 ) → R̄+ prin
∗
1). µ∗ (∅) = 0,
2). E ⊆ F =⇒ µ∗ (E) ≤ µ∗ (F ),
∞ 2
3). µ∗ (∪∞ ∗
P
n=1 En ) ≤ n=1 µ (En ), ∀(En )n ⊆ P(R ).
Vom introduce acum, ca şi ı̂n cazul lui R, integrala şi clasa funcţiilor
integrabile pe o mulţime E ∈ L(R2 ):
1). Integrala funcţiilor etajate şi pozitive.
Fie f = ni=1 ai · χEi ∈ E + (E); atunci
P
ZZ ZZ n
X
f dµ ≡ f (x, y)dµ(x, y) = ai · µ(Ei ) ∈ R+ .
E E i=1
dacă măcar una dintre integralele din membrul doi este finită.
Dacă ambele integrale din membrul doi al formulei de mai sus sunt finite
atunci spunem că f este integrabilă pe E.
Notăm cu L1 (E) clasa funcţiilor integrabile pe E ∈ L(R2 ).
La fel ca ı̂n cazul unidimensional, f ∈ L1 (E) ⇐⇒ |f | ∈ L1+ (E) şi
Z Z ZZ
f dµ ≤ |f |dµ.
E E
Vom ı̂ncerca să dăm un rezultat mai general, valabil pentru orice f ∈ L1 (R2 ).
Fie A, B ∈ L(R) şi fie f ∈ L1 (A × B); următoarele integrale, ı̂n cazul ı̂n
care există, se vor numi integrale iterate ale funcţiei f :
Z Z Z Z
f (x, y)dλ(y) dλ(x), f (x, y)dλ(x) dλ(y).
A B B A
O altă formă ı̂n sub care se mai ı̂ntı̂lneşte teorema lui Fubini este dată ı̂n
corolarul următor.
Măsuri reale
55
56 Capitolul 6. Măsuri reale
[1] Athereya, K.B., Lahiri, S.N. - Measure theory and probability theory,
Springer Texts in Statistics, Springer-Verlag, 2006.
[2] Florescu, L.C. - Topologie. Analiză funcţională. Teoria măsurii, Ed. Univ.
“Al. I. Cuza” Iaşi, 1999.
[3] Hartman, S., Mikusiński, J. - The theory of Lebesgue measure and inte-
gration, Pergamon Press, Oxford. London. New York. Paris, 1961.
[4] Precupanu, A.M. - Analiză matematică. Funcţii reale, Ed. Did. Ped.,
Bucureşti, 1976.
[6] Stein, E.M., Shakarchi, R. - Real analysis, Princeton Univ. Press, 2005.
59