Mecanica cuantică (sau imprecis spus teorie cuantică sau "fizică cuantică") este o teorie fizică, care

descrie comportamentul materiei la nivelul atomic și subatomic, fenomene pe care fizica

newtoniană și electromagnetismul clasic nici nu le pot explica. Mecanica cuantică este unul dintre
pilonii fizicii moderne și formează baza pentru multe dintre domeniile sale , cum ar fizica atomică,
fizica stării solide și fizica nucleară și fizica particulelor elementare, dar și ramuri înrudite precum
chimia cuantică.

Fondatorii mecanicii cuantice au fost Max Planck, Erwin Schrödinger ,Werner von Heisenberg.
Contribuții importante au adus Max Born, Pascual Jordan, Wolfgang Pauli, Niels Bohr, Paul Dirac și
John von Neumann. Aceste concepte de bază ale mecanicii cuantice au fost elaborate între 1926 și
1935.

Esența mecanicii cuantice este formalismul matematic, care descrie fenomenele fizice prin
intermediul vectorilor și operatorilor spațiului Hilbert. Pentru a descrie relația dintre formalismul
matematic și caracteristicile observabile ale obiectelor fizice au fost dezvoltate o serie de
interpretări. Mai ales procesul de măsurare este un aspect central și controversat pînă în ziua de azi.
Printre interpretările cele mai populare se numără pe lîngă Interpretarea de la Copenhaga, teoria
funcției de undă universală, teoria de Broglie-Bohm precum și Consistent Histories Interpretation.
Un principiu important in mecanica cuantică este principiul de incertitudine a lui Werner Heisenberg
care afirmă că nu putem afla simultan, cu precizie oricît de bună, atît poziția cît și impulsul unei
particule. Explicația simplă este că încercarea de a măsura sau restrînge poziția unei particule
afectează impulsul ei și viceversa.

Orice sistem fizic este un sistem cuantic, însă în mod practic, se poate considera că în cazul
obiectelor macroscopice proprietățile fizice sînt consecința unei medieri statistice pe un număr
imens de subsisteme, ceea ce face ca parametrii care descriu sistemele macroscopice să varieze
aparent continuu. Există cîteva excepții notabile de la această regulă: supraconductoarele,
superfluidele și cîmpurile electromagnetice.

Fizica clasica newtoniana se baza pe observatia obiectelor solide din experimentele de zi cu zi, de la
caderea merelor la miscarea pe orbita a planetelor. Legile sale erau testate in mod repetat, dovedite
si extinse peste sute de ani. Erau bine intelese si au ajutat mult in previziunile comportamentului
fizic, asa cum vedem in triumful Revolutiei Industriale. Dar la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand
fizicienii au inceput sa dezvolte instrumente de investigare a celor mai mici domenii ale materiei, au
descoperit ceva ce i-a incurcat: fizica newtoniana nu functiona! Si nici nu putea prezice rezultatele pe
care le obtineau cercetatorii.

1 Particule subatomice

2 Fenomene cuantice
3 Teorii

Particule subatomice

Clasificare:

Bosoni: particule subatomice, care transmit forțe.

Exemple: fotoni, gravitoni (gravitonul este o particulă ipotetică momentan), gluoni.

Proprietăți ale bosonilor:

Doi sau mai mulți bosoni pot ocupa acelasi loc în spațiu la un moment dat.

Fermioni: particule subatomice care intră în alcătuirea materiei.

Exemple: protoni, neutroni, electroni.

Proprietăți ale fermionilor:

Doi sau mai mulți fermioni nu pot ocupa același loc în spațiu la un moment dat. Acest lucru se
numește repulsia Pauli.

Fenomene cuantice

Difracția particulelor (vezi Dualismul undă-corpuscul)

Efectul tunel

Întrepătrunderea stărilor cuantice

Teorii

Teoria Corzilor

Teoria M

Bibiliografie

S.Hawking-Universul într-o coajă de nucă