You are on page 1of 13

Studiu de caz III

~ Formarea conştiinţei istorice ~

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,


Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere.
Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?”

(Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)


Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea
religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de
domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de
conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât
înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de
scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului
Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este
înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea
în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte
cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina
existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.
Aşa cum afirma criticul Dan Horia Mazilu în lucrarea sa ,,Istoria – izvorul viu al
conştiinţei naţionale”, întoarcerea spre propriul trecut, preocuparea faţă de origini şi
valorificarea tradiţiilor dovedesc un nou mod de a înţelege lumea ca succesiune a faptelor
şi a evenimentelor aflate în perpetuă schimbare. Începe să fie tot mai mult vehiculată
ideea de apartenenţă a prezentului la un curs comun al istoriei.
Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte, ca achiziţii
definitive, ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre.
Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului
român. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că
românii sunt urmaşi ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani –
cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. La rândul lor, primii umanişti
originari din ţinuturile româneşti, precum Nicolaus Olahus, apoi curtenii şi învăţaţii din
Ţările Române, formaţi la şcolile din Polonia sau Italia, descoperă noi argumente care să
confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Toate acestea
urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări.

Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin


conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin
care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele
noastre. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor
istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie
înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna
trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.1
Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei,
idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor,
să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele
bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.2
1
Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…), Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, pag. 9
2
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955,
Colecţia Clasicii Români, pag. 1.

2
Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi de origine îşi
pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii.
Triada Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, precum şi stolnicul Cantacuzino,
urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de pe poziţii de clasă precise, cu limitele generate de
apartenenţa la acestea, însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe
şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în
evoluţia ulterioară a culturii române.

Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. Acestuia îi


aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a
secolului al XVI-lea. Criticul Al. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a
umanismului românesc: ,,Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus
Olahus, primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra
provenienţei sale, şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa, făcându-l cunoscut
nu numai în patria sa adoptivă, dar şi în toată Europa.”1
Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice, istorice, poezii şi scrisori.
Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice, Hungaria,
Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu
încoronarea lui Matei Corvin (1458), şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551).
Hungaria, deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al ,,Panoniei”, oferă şi
informaţii despre români, pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care
provine el însuşi. Este pentru întâia dată când, pana unui român afirmă unitatea de neam,
de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania:
,,moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii. [...] Limba lor şi a
celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sînt colonii de romani”2. Referindu-se la
locuitorii Transilvaniei, N. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic
cu cel al societăţii maghiare stăpâne, şi anume faptul că ,,valahii” reprezintă cea mai
veche populaţie din această zonă.

Redactând prima cronică în limba română, Grigore Ureche e nevoit să inventeze o


limbă scrisă, cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. Fără
îndoială că, scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica, autorul a
fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a
adevărului istoric, precum el însuşi afirmă: ,,ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte
ci de direptate”3 . Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic, letopiseţul poate fi un izvor
de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma, fixând în memoria lumii actul de naştere
a poporului nostru. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o
datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi, în acelaşi
timp, conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii
va rămâne ,,asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”4 .

1
Al. Piru - ,,Literatura română veche”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag. 47-48.
2
Şt. Bezdechi - ,,Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”, Editura RAM, Aninoasa Gorj,
1939, pag. 30.
3
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955,
Colecţia Clasicii Români, pag. 2.
4
Grigore Ureche – op. cit., pag. 1

3
Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul
târziu şi cu Antichitatea latină, cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului
polon. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze, la rându-i, începuturile unei culturi
istoriografice în spaţiul său originar. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica
Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu, n-a izbutit să ajungă
decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594).
Marcat de începuturile unei laicizări a culturii, letopiseţul lui Grigore Ureche
urmăreşte istoria unei ţări şi destinele unei naţiuni. Criticul George Ivaşcu afirmă faptul
că ,,în scrierea lui Ureche se întâlnesc – alăturate – gândirea regionalistă feudală şi
patriotismul local, moldovenesc, cu noua concepţie modernă în plin proces de elaborare:
a unităţii de origine, de neam şi de limbă a locuitorilor Ţării Româneşti, Moldovei şi
Transilvaniei”.1 În acelaşi timp, lui Grigore Ureche îi aparţine prima formulare
memorabilă a conştiinţei originii latine: ,, de la Rîm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s
amestecate”2 , bunăoară, ,,pîine ei zic panis, carne ei zic caro, găină zic galina; muiare,
mulier; părinte, pater, al nostru, noster, etc...”3
Ureche îşi redactează letopiseţul călăuzit de o concepţie unitară, gândirea sa
istorică, socială şi politică introducând naraţiunea şi aspirând la prelucrarea izvoarelor.
Cronicarul vede istoria Moldovei în context şi simte nevoia de a privi în jur, nu atât
pentru a consemna evenimentele, cât pentru a cuprinde întreaga realitate socială. Fără a fi
conştient de faptul că face literatură, acest personaj umanist reuşeşte să exerseze modurile
de expunere, procedeele literare prin care să exprime sentimente precum, emoţia,
patriotismul, etc. Arta sa însă, se valorifică îndeosebi prin capacitatea lui de a creiona
portrete. Bunăoară, cronicarul are meritul de a fi primul biograf al domnitorului Ştefan
cel Mare, insistând cu precădere asupra eroismului acestuia: ,,la lucruri de războaie
meşter, unde era nevoie însuşi se vîrîia (...) şi raru războiu de nu biruia”4 . Dincolo de
faptul că Grigore Ureche îl elogiază, este totuşi conştient de condiţia umană a acestuia.
De aceea, nu-l consideră sfânt în sensul absolvirii de păcat, ci pentru că a săvârşit ,,lucruri
vitejeşti carile nimenea din domni nici mai nainte, nici după aceaia nu l-au ajunsu”5 .
Referindu-se la limba întrebuinţată aici de cronicar, Nicolae Iorga observă că portretul
este realizat în ,,fraze bătute ca o medalie”, armonia graiului ,,lovind” de la cele dintâi
rânduri; ,,se vede spiritul format la buna şcoală latină”6.
Prin toate cele menţionate mai sus vizând cronica lui Grigore Ureche, suntem
îndreptăţiţi să credem că aceasta reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale
umanismului românesc.
Continuatorul lui Grigore Ureche, Miron Costin, este considerat de critici cea mai
puternică personalitate, atât literară cât şi ştiinţifică, a secolului al XVII – lea. Înainte de a
deveni marele cronicar fixat ca atare în conştiinţa culturală românească, Miron Costin a
fost poet şi teoritician literar, care ne-a dat întâiele noţiuni de prozodie şi teorie literară.

1
George Ivaşcu - ,,Istoria literaturii române”, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, cap. Afirmarea
fiinţei naţionale prin cultură, pag. 149
2
Citatele după GRIGORE URECHE, ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Ediţia a doua revăzută, Bucureşti,
1958, pag. 67.
3
Ibidem.
4
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Manual pentru clasa a XI-a, Ed. Humanitas Educaţional,
2007, pag. 56
5
Ibidem.
6
Nicolae Iorga, Istoria Literaturii Româneşti, Introducere Sintetică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, pag. 82

4
Acesta începe să scrie versuri, ,,într-un moment când poezia era la noi o îndeletnicire vag
încercată, incidentală”1 . Intenţia autorului – prin acest poem – mărturisită în
,,Predoslovie sau voroavă cătră cetitoriu” este aceea de a experimenta posibilităţile
poetice ale limbii române pe care aspiră să o ridice la rangul de limbă de cultură, ,,să să
vază că poate fi şi în limba noastră acest feliu de scrisoare ce se chiamă stihuri” (Miron
Costin). De altfel, potrivit Ioanei Em. Petrescu, ,,Miron Costin împlineşte, pentru spaţiul
culturii române acţiunea umanistă de emancipare a <<limbii vulgare>>”2 . Prin ,,Viaţa
lumii”, scriitorul intuieşte că viaţa nu e decât un joc de aparenţe fugare într-o ,,lume
hicleană, lume înşelătoare”, a cărei singură realitate este veşnica alunecare în moarte.
Având o cultură clasică foarte bine dezvoltată şi o profundă conştiinţă filosofico-
religioasă, Miron Costin este conştient ca preia modele şi teme din Antichitatea latină. Un
exemplu elocvent în acest sens e prezenţa motivului temporalităţii ca eroziune (fugit
ireparabile tempus): ,,vremea, <<soţie>> a lumii sau <<soţie>> a norocului – nu e,
pentru poetul român, un timp al naşterii sau al înfloririi decât la modul aparenţei; în
esenţă, vremea e măsura <<căderii>> sau a <<prăvălirii>>” (Ioana Em. Petrescu).

,,A lumii cînt cu jale cumplita viiaţă,


cu griji şi primejdii cum este şi aţa
prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!”
( Miron Costin, „Viaţa lumii”)

Părăsind poezia, Miron Costin şi-a concentrat eforturile în direcţia istoriei. Aşa
cum menţionează George Ivaşcu, ,,după ce luase cunoştinţă de spiritul veacului său şi de
cultura epocii, el a încercat să lărgească temelia şi orizonturile tradiţionale”3. Cronicarul
însuşi argumentează iniţiativa sa de a scrie datorată raţiunii care a triumfat: ,,biruit-au
gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor
şi seminţie sântu locuitorii ţărâi noastre (...)”4
În ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” regăsim tendinţa recuperării trecutului prin
cuvânt. Cuvântul scris devine ,,oglindă” ce dezvăluie şi restituie în conştiinţă firea
originară a neamului: ,,lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti,
scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute ce multe vremi le va putea şti şi
oblici”5. Miron Costin conştientizează importanţa cunoaşterii originilor pe care le
consideră de esenţă romană: ,,caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te
priveşte de unde eşti (...) că eşti dreptu vlah, adecă italiian şi râmlean”6. Se poate observa
că încă de aici porneşte tendinţa de a-i exclude sau minimaliza pe daci din etnogeneza
românească în favoarea exclusivă a romanilor, tendinţă preluată şi accentuată de Dimitrie
Cantemir, spre a-şi găsi apoi în Şcoala Ardeleană expresia ei cea mai ,,categorică”.

1
Al. Piru, Literatura română veche, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag. 139.
2
Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, varianta digitală.
3
George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, cap. Afirmarea
fiinţei naţionale prin cultură, pag. 186.
4
Miron Costin, De neamul moldovenilor, Manual pentru clasa a XI-a, Ed. Humanitas Educaţional, 2007,
pag. 59.
5
Ibidem
6
Ibidem, pag. 60.

5
Lucrarea ,,De neamul moldovenilor” reprezintă în istoria literaturii române
primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului. În concepţia
cronicarului moldovean, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi
supuşi de romanii lui Traian, care era considerat ,,descălecătorul cel dintâi”. La retragerea
romanilor din Dacia, nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc, rezistând
năvălirilor barbare. Din aceste elemente romane s-a născut poporul român. Originea sa
era atestată după cronicari, atât de numele pe care şi l-au dat înşişi românii din toate
ţinuturile româneşti, cât şi de numele dat românilor de către străini.
Pentru ca diversele numiri date de străini în cursul veacurilor celor trei ramuri să
nu ascundă realitatea existenţei aceluiaşi popor, Miron Costin le supune unei analize
amănunţite începând chiar cu numele: ,,numele cel mai adevărat, autentic, de la primul
descălecat prin Traian este rumân sau rumanus, care nume, acest popor l-a păstrat
întotdeauna între dânşii (...) până astazi acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi
moldovenilor, şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei”1. Miron Costin punctează ideea
că limba este cea mai puternică dovadă a originii romane a poporului român, adevăr
enunţat anterior şi de către Grigore Ureche şi Nicolae Milescu: ,,cea mai strălucită
dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui care este adevărată latină, stricată,
ca şi italiana; totuşi, întreaga temelie a vorbirii se ţine pe limba latină şi o parte din
cuvinte stau vehiculate sau neschimbate nici măcar cu o literă” (Miron Costin).
Dincolo de toate acestea, Miron Costin, dovedeşte o temeinică conştiinţă
culturală, realizând atât importanţa scrisului cât şi aceea a lecturii: ,,Puternicul
Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi ale
anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă altre trebi, să aibi vreme
şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos
în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor”2.
Deşi avea puţine izvoare şi nu era un erudit (aşa cum vor fi stolnicul Cantacuzino
şi Dimitre Cantemir), Miron Costin a reuşit să toarne în tipare noi conştiinţa de sine a
poporului român.
Lăsându-l în urmă pe Miron Costin, îl regăsim pe Ion Neculce care, deşi nu a
intenţioat să scrie literatură, a contribuit mai mult în dezvoltarea acestei laturi şi mai puţin
în cea a istoriei. Cu toate că nu are o formare propriu-zis intelectuală ca aceea a
înaintaşilor săi, Ion Neculce deţine un extraordinar har nativ manifestat în povestire, pe
care el însuşi şi-l atribuie: ,,am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au
fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în
inima mea" . Cu un acut spirit de observaţie, Neculce ştie sa selecteze aspectele esenţiale
pe care le redă cu obiectivitate şi în acelaşi timp, ,,cu reacţia sa sufletească vie, cu
comprehenisune sau revoltă, cu duioşie sau ironie, cu ataşament sau sarcasm”3 (Al. Piru).
Cea mai importantă operă a lui Ion Neculce este considerată ,,O samă de cuvinte”,
lucrare care cuprinde 42 de legende cu un conţinut educativ şi o naraţiune simplă.
Referindu-se la această lucrare, criticul Al. Piru afirmă: „Ceea ce face farmecul
legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic,
epicul cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă, populară. Este lesne de înţeles de ce
legendele din O samă de cuvinte au fost atât de citite şi prelucrate de scriitorii din secolul
1
Miron Costin, Opere, E.S.P.L.A., Bucureşti, pag. 206.
2
Miron Costin, De neamul moldovenilor, Manual pentru clasa a XI-a, Ed. Humanitas Educaţional, 2007,
pag. 59.
3
Al. Piru, Literatura romană veche, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag 425.

6
următor. Aceştia au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata, necesitând doar
versificaţia pentru a fi transformate în cântece, balade sau peome. De cele mai multe ori
însă, observaţie care nu s-a mai făcut până acum, legendele lui Neculce pierd din
autenticitate în prelucrările poeţilor, păstrându-şi mai departe adevăratul parfum numai în
original.”1
Ceea ce rămâne însă de apreciat la acest mare povestitor este faptul că ştie să
găsească întotdeauna cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau caracterul unui om.
Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi,
prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea
să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în
Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Meritul lui Ion Neculce de a readuce în proza noastră istorică spiritul popular
caracterizat prin umor şi ironie este remarcat îndeosebi de către criticul Nicolae
Manolescu. Acesta afirmă faptul că toate aceste calităţi sunt ,,ajutate de un talent de
narator incomparabil, care compensează îngustimea concepţiei şi netemeinicia culturii”.2

Contribuţia cronicilor muntene

Cronicarii munteni, fie că sunt anonimi sau cunoscuţi, sunt, fără îndoială, mai
puţin individualizaţi decât cei moldoveni, însă au în schimb o pronunţată fizionomie
colectivă. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în
judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare; din punct de vedere literar însă, tocmai
subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili
scriitori.
Cronicarii munteni, prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la
concepţia umanistă, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând trecerea de la
cronică la istorie.
Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră,
în acelaşi timp, erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific, direct, lipsit
de podoabe şi intenţii literare.
Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează
la originea etnogenezei românilor elementele de bază, dacii şi romanii, numele sintezei
etnice fiind adoptat după factorul dominant, romanii, ceea ce se apropie foarte mult de
interpretările ştiinţifice din zilele noastre. Pe de altă parte, Constantin Cantacuzino este
primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în
Dacia cu argumente valabile până astăzi. Argumentul principal împotriva golirii Daciei
este, aşa cum consideră Adolf Armbruster, uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi
acelora ce era oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de
atîţea ai, să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”3.
Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii
probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei, românii, ţin şi cred că sunt urmaşi ai
romanilor, origine adeverită de nenumăraţi istorici străini, şi în acelaşi timp, sunt mândri
cu această descendenţă nobilă. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât

1
Alexandru Piru, Literatura româna veche, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag 435.
2
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, 2002, pag 96.
3
,, Crocari munteni, Ed. M Grgorian, Bucuresti, 1951, pag. 50- 52.

7
convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest
teritoriu. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti
într-o sinteză personală, care este prima lucrare de istorie propriu-zisă.

Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român

Dimitrie Cantemir este cel care, fiind ultimul mare umanist român, este format în
mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale
româneşti. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai
complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală, capabilă să
se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. În cultura noastră, este prototipul
intelectualului creat de umaniştii renascentişti: ,,exponent al clasei dominante, reprezentat
al unei puternice şi bine conturate orientări politice, erudit de seamă cu o pregătire
ştiinţifică de nivel european, istoric în primul rând.”1 (Adolf Armbruster)
Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, Dimitrie Cantemir deţine
numeroase lucrări, însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea.
Prima, „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”, surprinde un dialog între
gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. Ideea pe care o dezvoltă autorul
este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. Se
reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită
formării sale intelectuale în spirit renascentist. El reia ideea enunţată de Horaţiu, ,,Non
omnis moriar”, prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului, a cărui
slovă e eternă. Cu alte cuvinte, ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa
omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: ,,exegi
monumentum”. (Horaţiu)
,,Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei
din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, cultural, religios şi politic. În această
lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. Istoricul Adolf
Arnbruster afirmă faptul că ,,Descrierea afirmă, aşadar, lapidar pietrele unghiulare ale
romanităţii: colonizarea romană, descendenţa românilor din romanii Daciei, deci,
continuitatea şi unitatea neamului, latinitatea limbii, romanitatea unor instituţii juridice.”2
Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în
,,Descriptio Moldaviae” cu precădere, timpul şi spaţiul se intersectează într-un ,,punct”
românesc, definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului.
Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern
prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului, decupându-l din contextul universal şi
redându-i prestigiu.
Dincolo de acest aspect, merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a
descrie, fie şi cu o notă de subiectivism, caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor.
Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (,,inima lor nu era departe de
gură”), iar printre defecte aroganţa, irascibilitatea, lipsa de moderaţie şi nestatornicia.
Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii, de la cele de logodnă până la cele
funebre, precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica, Ursitele, Frumoasele, Sânzienele,

1
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag.
223.
2
Ibidem, pag. 231

8
Papaluga, etc. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina,
bocetul, colinda, descântecul.
O altă lucrare cantemirească, ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”,
scrisă deloc întâmplător în limba română, este opera unui umanist care demonstrează nu
numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de
apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare, tătăreşti şi turceşti. Ideile
conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron
Costin în ,,De neamul moldovenilor”, şi se referă la puritatea romană a românilor,
descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. Cu toate că acest lucru este
exagerat, George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile
istoriografiei umaniste europene. Din acest motiv, putem afirma faptul că preocuparea lui
D. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei, dar şi de a restitui o
demnitate gravă acestui popor.
Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este ,,Istoria
ieroglifică”, lucrare foarte semnificativă de altfel, întrucât reprezintă prima încercare de
roman politic social. Scris la Constantinopol în 1705, acesta are un caracter alegoric,
cuprinzând vietăţi din lumea animală, sub măştile cărora se ascund protagoniştii
conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu
(,,Corbul”), şi aceea a Moldovei, condusă de Cantemir însuşi (,,Inorogul”). Deşi epicul nu
este deloc pretenţios, reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife
fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. Darul de a construi portrete
groteşti, caricaturale, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea
aspecte ale talentului unui veritabil scriitor.

Începuturile Iluminismului românesc - Şcoala Ardeleană

Dăruindu-se luptei pentru emanciparea naţională a poporului român din


Transilvania, învăţaţii Şcolii Ardelene din această epocă şi-au căutat armele în vastul
domeniu, insuficient explorat până atunci, al istoriei limbii şi poporului român. De aceea,
aproape întreaga lor activitate are ca obiect fundamental demonstrarea originii latine a
limbii române, precum şi argumentarea continuităţii noastre în Dacia. În aceste condiţii,
era firesc ca şi efortul depus de ei pentru cultivarea limbii române literare să poarte
aceeaşi marcă.
Între cei dintâi şi totodată cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui curent, care a
introdus spiritul modern în ştiinţa şi cultura noastră, se numără, fără îndoială, toţi acei
cărturari români din Transilvania care, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul
celui de al XIX-lea, s-au străduit, în pofida unor imense greutăţi, să asigure emanciparea
culturală şi socială a românilor transilvăneni. Alături de numele bine cunoscute ale
corifeilor Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-
Deleanu, se cuvine să amintim aici şi câteva nume mai puţin ilustre, dar foarte importante
pentru istoria culturii şi mai ales a filologiei româneşti, cum sunt: Ioan Molnar-Piuariu,
Paul Iorgovici, Radu Tempea, Vasile Coloşi, Al. Teodori, Ion Teodorovici, Ion Corneli
ş.a.
Fiind posesorii unor temeinice cunoştinţe filologice, datorate fără îndoială
contactului cu occidentul, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus, pentru prima dată în
mod deliberat, problema creării limbii literare. Ei şi-au dat seama de faptul că

9
modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină
şi cu limbile romanice ,,surori”. Astfel, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au propus să
elaboreze un sistem ortografic românesc, bazat pe principiul etimologic. În felul acesta ei
sperau să apropie, până la identificare, limba română scrisă de cea latină.
Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de
rogacioni pentru evlavia homului chrestin, tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu, la
Viena, în 1779. La sfârşitul acestei cărţi, Samuil Micu indică alfabetul utilizat (identic cu
cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice .
Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic, dar pe larg
explicat şi argumentat, găsim în prima gramatică tipărită a limbii române: Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae, Viena 1780. Ortografia propusă de Samuil Micu
şi Gheorghe Şincai în această gramatică era menită să asigure o haină cât mai
,,latinească” limbii române şi cerea din partea celor care s-ar fi încumetat s-o utilizeze
serioase cunoştinţe de fonetică istorică.
Pe de altă parte, prin lucrarea Elementa linguae daco-romanae sive valachicae se
urmărea un dublu scop: dovedirea originii latine a limbii române şi deci vechimea
poporului român pe aceste locuri şi folosirea ei în opera de culturalizare a unui număr cât
mai mare de români.
De altfel, crezul Şcolii Ardelene cu privire la originea limbii şi a poporului român
reiese din următorul fragment: ,,Sunt şaptesprezece secole de când Traian, învingându-l
pe Decebal, a colonizat Dacia pustie de locuitori. Urmaşii coloniştilor au fost subjugaţi de
diferite popoare migratoare. În aceste condiţii, limba coloniştilor a suferit transformări
mai ales sub influenţa limbii slave, ajunsă la dorinţa mitropolitului din Ohrida, limbă de
cult şi pentru români, care au împrumutat şi alfabetul chirilic. Se constată, cu bucurie, că,
începând cu secolul al XVII-lea, românii au renunţat la folosirea limbii slave în biserică
şi îşi exprimă speranţa că, după ce se vor înfiinţa şcoli româneşti, se va renunţa şi la
alfabetul chirilic”.
Din cele spuse, reiese că Gh. Şincai considera limba română de origine latină, dar
că recunoştea (cu părere de rău) că limba română a fost influenţată de alte limbi, mai ales
de limba slavă şi că a ajuns să fie scrisă cu chirilice. Dorinţa lui Gheorghe Şincai a fost ca
în scris să se folosească din nou alfabetul latin, fără a cere eliminarea din limbă a
elementelor străine şi înlocuirea lor cu elemente latineşti. Dealtfel, în continuare, se
precizează că ei, autorii, nu au avut de gând să îndrepte limba: ,,De aceea am socotit că
trebuie să amintesc aici aceasta, ca nu cumva să creadă cineva că noi în întreagă această
lucrare nu am avut altceva înaintea ochilor decât să perfecţionăm limba noastră. Căci nu
ne-am trudit să o perfecţionăm, ci numai să arătăm că nu avem alt scop decât să dovedim
râvna şi iubirea noastră spre folosul obştesc …”
Gh. Şincai îşi exprimă convingerea că lucrarea lor va fi folositoare pentru
oameni ,,de diferite stări şi condiţii ”, căci îi va ajuta să-şi însuşească limba română,
limba cea mai folosită din Ungaria până în Cuţo-Vlahia, Moldova şi Crimeea. Acesta
încheie prin a cere cititorului să nu uite că această lucrare este întâia gramatică tipărită a
limbii române şi din această cauză unele lucruri sunt – poate – omise sau greşite, şi-şi
exprimă dorinţa ca lucrarea să fie îmbunătăţită şi să apară într-o nouă ediţie, împreună cu
un dicţionar.

10
Lăsând la o parte greşelile, inerente pentru vremea în care a fost elaborată, această
lucrare, a avut o contribuţie reală la fixarea celor dintâi norme ale limbii române literare
moderne.
În privinţa latinităţii limbii române, Petru Maior are o părere deosebită de aceea
exprimată de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, care susţineau că limba română a rezultat
din latina clasică. Petru Maior lărgeşte concepţia asupra originii latine a limbii române şi
a înrudirii ei cu celelalte limbi romanice. El porneşte de la constatarea, relevată şi de
gramaticii latini, a deosebirilor dintre latina literară sau clasică şi latina populară,
numind-o pe cea dintâi ,,limba gramaticească” sau ,,învăţată”, iar pe cea de-a doua
,,limba de obşte a poporului” sau ,,limba poporană”, din care s-a dezvoltat cea ,,învăţată”
sau clasică.
Ioan Budai-Deleanu este singurul din Şcoala Ardeleană care susţine prezenţa în
limba română a unui element de substrat daco-geto-tracic. Budai-Deleanu schiţează
astfel, procesul de formare, din latina populară, al limbilor romanice: latina a încetat,
după el, să mai fie o limbă unitară, mai întâi, prin extinderea ei din Latium în întreaga
Italie şi apoi în teritoriile din afara acesteia. Prin contactul cu limbile populaţiilor
autohtone, latina a început să se diferenţieze în dialecte, care au constituit baza limbilor
romanice de astăzi. De aceea, deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte limbi romanice, limba
română are comun cu ele acest fond popular latin .
Lexiconul de la Buda încununează străduinţele promotorilor Şcolii Ardelene în
sensul celor două mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea cu elemente
noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. Graţie extensiunii materialului
cuprins şi întocmirii lui judicioase, Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă
în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară.
Deşi multe din soluţiile date de către reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost
respinse de evoluţia limbii române literare de mai târziu, ei rămân iniţiatorii preocupărilor
pentru cultivarea limbii române.
Activitatea lor de modernizare şi unificare a limbii române literare va avea un
ecou puternic în concepţia oamenilor de cultură de după 1830. Pentru Şcoala Ardeleană,
unificarea şi dezvoltarea limbii române literare au fost procese strâns legate de unitatea
limbii şi poporului român.
Prin gramaticile şi prin dicţionarul pe care le publică, învăţaţii Şcolii Ardelene
oferă burgheziei româneşti în ascensiune mijloace practice de cunoaştere şi de cultivare a
limbii române. Acestea, împreună cu ideile lor privitoare la dezvoltarea limbii şi cu
revendicările politice şi sociale, au contribuit efectiv la modernizarea limbii şi a literaturii
române.
Chiar dacă, prin coordonatele sale de bază, această mişcare culturală pare un
reflex al iluminismului european, ,,prin rădăcinile pătrunse adânc în trecut până la
primele manifestări ale ideii de neam, prin prelucrarea făcliei de lumină din mâna
înaintaşilor şi, mai ales, prin consecinţele profunde asupra consolidării naţiunii române,
Şcoala Ardeleană rămâne un fenomen cu adevărat românesc”.1

1
A. Nicolescu - Şcoala ardeleană şi limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, pag.
7

11
Punct final sau puncte de suspensie?

Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia


după împlinirea şi consolidarea, prin Marea Unire, a naţiunii. Dacă specificul este, prin
natura lui, vechi, naţiunea este, prin forţa împrejurărilor istorice, relativ nouă, închegată
în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine.
Până să devină o temă culturală, asupra căreia să se poată discuta critic, relaxat şi
nuanţat, specificul românesc a însemnat o lungă luptă, purtată cu sacrificii grele timp de
secole.
Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu, şi cum altfel dacă nu
într-o notă eminesciană: ,,Nu originiea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui
proprie, fie cu mâna, fie cu mintea”.

12
Bibliografie:

1) Adolf Armbruster – Romanitatea românilor, Editora Enciclopedică,


Bucureşti, 1993.
2) Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005.
3) Lucian Boia – România. Ţara de frontieră a Europei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2002.
4) Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1998.
5) George Ivaşcu – Istoria literaturii române, Vol 1, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.
6) Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, Editura Aula, Braşov,
2002.
7) Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale, Prefaţă la
,,Cronicari moldoveni”, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
8) Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni, Prefaţă la ,,Cronicari
munteni”,Editura Militară, Bucureşti, 1998.
9) Alexandru Piru – Literatura română veche, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1961.
10) George Călinescu – Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti,
1983
11) Mircea Scarlat – Miron Costin.
12) Ioana Em. Petrescu – Configuraţii, Editura Dacia, Cluj, 1982.
13) Florica-Elisabeta Nuţiu - Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii
române literare, Târgu Mureş, 1990.
14) A. Nicolescu - Şcoala ardeleană şi limba română, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1971.

13

You might also like