Relaţia dintre motivaţie şi

afectivitate
Motivaţia
Definirea motivaţiei a pus probleme psihologilor de-a lungul timpului şi rând
pe rând, motivaţia a fost considerată ca o stimulare şi descărcare de energie
(Freud, 1900; Lorenz, 1937; Huli, 1943); ca o reacţie învăţată, asociată unui stimul
(mai ales în teoriile behavioriste); ca un factor psihologic ce influenţează
comportamentul (Brown, 1979).

Termenul „motivaţie” provine din latinescul „move”sau „movere”= a mişca, a

pune în mişcare. Rezultă că motivaţia este orice forţă, indiferent de natura ei, care
pune în mişcare organismul.

Putem defini motivaţia ca fiind totalitatea imboldurilor interne ale conduitei, fie
înnăscute sau dobândite, fie conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe
fiziologice sau idealuri abstracte care-l stimulează şi îl determină pe om să
acţioneze pentru a le satisface. În mod stiinţific (riguros) motivaţia este o formă
specifică de reflectare prin care se semnalizează mecanimesmelor de comandă-
control ale sistemului personalităţii o oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un
deficit energetico-informaţional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută. Motivaţia
transformă fiinţa umana dintr-un simplu receptacul al influenţelor externe, în
subiect activ şi selectiv, cu un determinism intern propriu în alegerea şi declaşarea
acşiunilor şi comportamentelor devenind structura cognitiv-dinamica care dirijeaza
actiunea spre scopuri concrete .

Al. Roşea înţelegea prin motivaţie ” totalitatea mobilurilor interne ale conduitei,
fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple
trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte".

Nevoia de substanţe nutritive, oxigen, presiune etc. nu sunt altceva decât

trebuienţe şi alături impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată,
expre-sivă), intenţii (implicări proiective ale subiectului în acţiunea), valenţe
(orientări afective spre anumite rezultate), tendinţe (forţe direcţionate mai mult sau
mai puţin precis) formează sfera motivaţiei.

Existând tipuri extrem de diferite de motivaţii, ca structură şi funcţionalitate,

complexitate şi rol (trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile, interesele, convingerile,
idealurile) vor exista şi funcţii diferite ale acestora. Printre funcţiile motivaţiei
numărăm:

- funcţia de activare internă dtfuză şi de semnalizare a unui dezechilibru

fiziologic sau psihologic, în această fază, starea de necesitate dăinuie dar nu
declanşează acţiunea
 - funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective
- funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter
activ şi selectiv.

Motivaţia actionează ca un câmp de forţe (Kurt Lewin) în care se află atat

subiectul cât si obiectele, persoanele, activităţiile. Pentru a caracteriza o
componentă a motivaţiei s-a folosit conceptul de vector care posedă in fizica:
mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivaţiei sunt
caracterizati prin intensitate, directie si sens, proprietăti care pot fi măsurate prin
anumite metode psihologice. Direcţia şi sensul unui vector exprima atractia,
aproprierea sau evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regaseste in forta de
apropiere sau respingere. Intre motivatiile active la un moment dat, ca si intre
fortele fizice, pot exista relatii diverse, dar mult mai complexe.

Motivatia este esentială in activitatea psihică si in dezvoltarea personalităţii:

- este primul element cronologic al oricarei activitati, cauza ei internă
- semnalizează deficituri fiziologice si psihologice (ex: foamea semnalizeaza
scăderea procentului de zahăr din sânge sub o anumită limita, in vreme ce
trebuinta de afiliere este semnalizată de sentimentul de singuratate);
- selectează si declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri si le
susţine energetic (trebuinţa de afirmare a unui elev declansează activităţi de
invăţare, participare la concursuri);
- contibuie, prin repetarea unor activităţi si evitarea altora, la formarea si
consolidarea unor însuşiri ale personalităţii (interesul pentru muzică favorizează
capacitatea de execuţie a unei lucrairi muzicale).

Afectivitatea
Afectivitatea reprezintă o modalitate psihologică de raportare a individului la
mediu, aceasta nu este una indiferentă, ci dimpotrivă, stimulii externi ce
acţionează asupra organismului uman răscolesc o serie de trebuinţe, incită
aspiraţii, cu alte cuvinte, între organism şi mediu, stimulii externi şi stimulii interni
apare o anumită relaţie de concordanţă, fapt ce generează o serie de stări de
bucurie, satisfacere, reacţii de apropiere sau respingere a acelor stimuli, dar poate
fi vorba şi de o relaţie de neconcordanţă între stimulii interni şi externi, rezultând o
stare de nemulţumire, insatisfacţie ce generează reacţii de respingere a acelor
obiecte ce provoacă reacţiile respective.

P.P.Neveanu – afectivitatea constituie, pe de o parte rezonanţa lumii în subiect şi

măsura mecanismelor rezonatoare ale subiectului, şi, pe de altă parte, este vibraţia
expansivă a subiectului în lumea sa. De aici rezultă că afectivitatea nu este
concepută ca o simplă stare subiectivă interioară, ci ca o conduită (converteşte
interiorul în exterior şi invers). Afectivitatea nu este doar o simplă funcţie
dinamico-energetică vectorială, ci este o comunicare afectivă. este mecanismul
psihic care desemnează o trăire internă, o atitudine(poziţie) faţă de realitatea
înconjurătoare ca urmare a acţiunii repetate şi uneori îndelungate a realităţii asupra
subiectului.

Mihai Golu o defineşte ca fiind acea componentă a vieţii psihice care reflectă în
forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate si de o
anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor
proprii de necesitate si dinamică evenimentelor din plan obiectiv extern . Raportul
respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situatia de statu-quo sau de zero
emotional, prin analogie cu zeroul fiziologic in cazul sensibilitatii termice) şi
semnificativ, generând activare si trăire emotională: pozitivă, în cazul cand este
“consonant” si negativ, in cazul când este ”disonant”.

Afectivitatea este prezentă începând cu pulsaţiile inconştiente şi terminând cu

realităţile ultimative ale conştiinţei. Ea este o componentă bazală, infrastructurală
a psihicului şi constituie trăsătura definitorie a psihicului uman, ce-l diferenţiază
pe om de maşini.

Ceea ce este esenţial pentru afectivitate este nu atât obiectul în sine, cât valoarea,
semnificaţia pe care obiectul respectiv o are pentru subiect. Foarte important este
gradul şi nivelul în care o serie de necesităţi interne ale subiectului sunt satisfăcute
sau nu de acel obiect, relaţia dintre obiect şi subiect, în care obiectul capătă o
anumită semnificaţie pentru subiect.

Proprietăţiile proceselor afective sunt date de :

- polaritate: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv,
fie în jurul celui negativ
- intensitate: indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat
trăirea afectivă.
- durată constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora
- Mobilitate: exprimă fie trecerea rapidă ţn interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale
de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta
- expresivitate: constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea
fi"văzute"
Influenţa structurilor motivaţionale asupra proceselor afective
Dacă motivaţia poate fi considerata "motorul" vieţii noastre psihice afectivitatea
constituie suportul său energetic "combustibilul" său si totodată ecoul sau
rezonanţa în subiect a stimulilor ce actionează din exterior sau din interior, în
functie de starea internă individului la un moment dat. Afectivitatea reflectă relaţia
subiectului cu obiectul, ceea ce justifică de ce acelaşi obiect provoacă trăiri
afective diferite. De exemplu, vizita unei persoane cunoscute te poate bucura
atunci cand ai nevoie de comunicare dar te poate irita atunci cand este mai
puternica trebuinţa de odihnă.

Motivul are întotdeauna un caracter stimulator, iar afectivitatea este reprezentată

de aspectul de câmp. Există afectivitate fără motivaţie, când individul asistă la
întâmplări şi trece nepăsător. Motivaţia este independentă de afectivitate atunci
când un individ stăpâneşte mijloacele pentru realizarea unor probleme.

V. Pavelcu arată că afectivitatea nu este un simplu însoţitor al motivului, deşi

capătă proprietăţi motivaţionale. De exemplu, sentimentul poate căpăta o mare
valoare propulsatoare pentru conduita umană. Pe de altă parte, motivul devine
afectiv şj tensional în procesul realizării scopului. "Afectul se naşte în momentul
în care impulsul este frânat sau suspendat de o altă forţă externă sau internă.
Astfel se creează câmpul afectiv şi dinamic, tensiunea afectivă” .

Ion Radu consideră că emoţia nu este doar "un fapt secund", derivat, ci atât
cauză, cât şi efect al motivaţiei.

Paul Popescu Neveanu arăta mai de mult că procesele afective sunt motive
activate şi desfăşurate într-o situaţie dată, iar motivele sunt procese afective
condensate, cristalizate, "solidificate".

Reuchlin arată că există stări de motivaţie fără emoţie (când subiectul cunoaşte
mijloacele de atingere,, a scopului sau când îndeplinirea scopului presupune o
perioadă lungă de timp), dar şi emoţii care nu se asociază cu stări motivaţionale
(atunci când un individ este spectatorul unei acţiuni în care nu este implicat).

Implicarea afectivităţii în formarea motivţiei şi realizarea rolurilor ei

În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o pozitie de interfaţă între

cogniţie si motivaţie, cu care, de altfel, se împleteste cel mai strîns. Cogniţia
mediază si oferă semnalele de activare si declansare a emotiei, dar ea nu este o
cauza a acesteia, ci doar o conditie necesară.
 Legătura afectivităţii cu motivaţia a fost în mod explicit formulată pentru prima
dată de catre Mc. Dougall . În concepţia lui orice instinct este resimţit ca o emotie.
Afirmatia este doar partial adevarată, pentru ca exista unele trebuinte organice, ca,
de pildă, foamea si setea, care nu se resimt ca emoţii, ci ca stări de disconfort
fiziologic general.

Pe de alta parte, ideea legăturii dintre emoţie si motiv nu trebuie redusaă doar la
cea de semnalizare - o emoţie semnalizează o stare de motivaţie. Ea implică şi
recunoaşterea posibilităţii ca emoţia specifică, având un referent obiectual, să
devină motiv declanşator al acţiunii. Astfel, emotiile de frică, teamă, supărare,
furie, gelozie, iubire, bucurie etc. pot dobândi si funcţia de motive, impingând
subiectul sa acţioneze .Motivele sunt procese afective condensate, procesele
afective sunt motive activate şi declanşate într-o situaţie dată. P.P.Neveanu –
afectivitatea intervine într-una din fazele actului voluntar la ciocnirea motivelor.
Afectivitatea îşi găseşte corespondent până la nivelul trăsăturilor de personalitate.
(de exemplu, afectivitatea se găseşte transfigurată în temperament)

Formele motivaţiei se stabilesc in bună măsura pe baza implicarii factorilor

emotţionali: motivaţia pozitivă (faţă de cea negativă) este provocată de factori
premiali ( lauda, elogii...) care produc trăiri afective pozitive ce sunt in general
stenice; motivaţia intrinsecă (faţă de cea extrinsecă) este provocata de chiar
priceperea desfăşurarii acţiunilor respective (ex.:cineva alearga de dragul miscării
si nu pentru a prinde autobuzul); motivaţia afectivă (diferiţa de cea cognitivă)
vizează obţinerea sau mentinerea afecţiunii cuiva.

Motivaţia se exprimă în emoţie, dar şi emoţiile se repercutează asupra motivelor,

declanşand acţiunea. Acest din urmă aspect este in general cunoscut, de exemplu,
in domeniul comerţului cand, prin realizarea de ambalaje si prezentări de produse
afectogene se vizează şi chiar se realizează de multe ori crearea trebuinţei de a
poseda respectivele produse şi, deci, declanşarea acţiunii de cumpărare a lor.

Ceea ce trebuie subliniat, insă, este faptul ca legatura afectivitatii cu motivaţia

are un caracter complex si heteronom, continutul si efectul ei variind semnificativ
in raport de forma si complexitatea entitaţii emotionale (emotii simple, emotii
complexe, sentimente) si de caracteristicile specifice ale trairilor subiective
individuale.
Bibliografie:

1. Fundamentele psihologiei – M. Zlate

2. Fundamentele generale – A. Cosmovici
3. Fundamentele psihologiei – M. Golu
4. Bazele Psihologiei Generale
5. www.e-scoala.ro/referate/psihologie_motivatia.html
6. www.imaginelife.ro/educatie-sexuala/articole-educatie-
sexuala/motivaţie_si_afectivitate/
7. www.psihohipnoza.ro/lucrari-personale/inteligenta-emotionala