PETRONIUS –SATYRICON

INTRODUCERE. Romanul exprimă în literatura antică valori civile, dar şi individuale. O

posibilă sursă de inspiraţie a romanului latin este modelul grecesc, dar şi însemnările de
călătorie scrise la pers. I, fapt ce ar explica utilizarea acestei persoane în Satyricon.
GENEZA. Criticii recunosc în textura romanului elemente de satiră menipeee. Se pare că
sursa este scriitorul erudit Varro, influenţat, la rândul său, de Menippos din Gadara. În
satirele sale, Varro critică paraziţii, avarii, filozofii strili, femeile ahtiate de lux. O galerie
de astfel de portrete există şi în romanul latin. În opera lui Petronius, se realizează astfel
un amestec bizar de grav şi ironic.
TEMA. Petronius nu se mulţumeşte să evoce fapte, gesturi, ci doreşte să creeze o vastă
FRESCA DE MORAVURI. Personajele romanului colindă frenetic prin casele noilor
înavuţiţi şi prin şcoli, prin taverne şi prin hanuri, prin lupanare şi prin pieţe, prin parcuri
elegante.
SUBIECTUL. Satyriconul narează la persana I, sub forma povestirii lui Encolpius,
aventurile unor eroi tineri cu o anumită pregătire intelectuală, dar declasaţi şi hotărâţi să
trăiască tot felul de experienţe. Personajele sunt: Encolpius, Ascyltos, micul Giton,
acestora adăugându-li-se şi bătrânul poet netalentat Eumolpus. Fragmentele conservate îi
înfăţişează iniţial într-o şcoală de retorică pe care o părăsesc curând. Cunoaştem numai
din aluzii succinte aventurile lor anterioare. De la şcoală, Encolpius şi Ascyltos nimeresc
direct într-un lupanar. Scăpaţi de aici, ei îşi continuă aventurile în cele mai surprinzătoare
condiţii. Împreună cu micul Giton, ei ajung oaspeţii unui libert îmbogăţit, Trimalchio.
Astfel, începe Cena Trimalchionio, cel mai important episod al Satyriconului, capitolele
26 şi 78. După ce părăsesc în grabă banchetul lui Trimalchio, Euncolpius şi Ascyltos şi-l
dispută pe Giton, care, în cele din urmă, fuge împreună cu Encolpius. Pentru a scăpa de
urmărirea lui Asycyltos, cei doi tineri se îmbarcă pe o corabie împreună cu Eumolpus.
După tot felul de peripeţii, ei naufragiază şi ajung în oraşul Crotona. Aici vor trăi
confortabil de pe urma prostiei şi lăcomiei unor localnici care cred că bătrânul poet,
Eumolpus, este bogat şi în căutare de moştenitori. Fragmentele păstrate se încheie cu o
scenă de un grotesc senzaţional. Pentru a calma bănuielile celor păcăliţi, bătrânul escroc
Eumolpus citeşte public testamentul său, declarând că lasă averea numai acelora care îi
vor tăia cadavrul în bucăţi şi îl vor mânca în faţa mulţimii.
OSPĂŢUL LUI TRIMALCHIO Multe aspecte ale ospăţului dat de Trimalchio
evidenţiază ridicolul, grotescul. Petronius se foloseşte de Encolpius ca martor al său
inteligent şi ironic la neghiobia mesenilor liberţi. Petronius zugrăveşte şi persiflează o
serie de cusururi ale societăţii umane, unele din ele concentrându-se atât în Crotona,
centrul viciilor, cât şi în cadrul banchetului dat de Trimalchio. Este evocată cu o ironie
acidă lipsa de scupule, imoralitatea şi perversiunea. Romancierul sugerează şi efortul
unor fruntaşi din oraşele Italiei de a mima viaţa ultrarafinată, scăldată într-un lux
exorbitant.
PERSONAJELE.
ENCOLPIUS apare ca exponent al romancierului, dar şi ca simpu martor, de aceea, eroul
are o substanţă caractereologică bogată. Aparent, Encolpius se află la marginea acţiunii,
căci o narează, însă, în realitate, el este în centrul ei. Din diverse aluzii rezultă că eroul a
practicat diverse meserii: cerşetor, hoţ de buzunare, gladiator, etc. El se caracterizeză prin
inteligenţă, orgoliu, dar şi prin inventivitate.
TRIMALCHIO. Darurile de observator realist ale lui Petronius sunt reliefate în
caracterizarea lui Trimalchio. Numele personajului este semnificativ. Unii cercetători
consideră că numele semnifică „prost” sau „infatuat”, iar alţii au demonstrat că tremenul
este de origine semitică şi înseamnă „stăpân bogat şi arogant”. După alte mărturii,
„malchio” ar echivala cu „basileus” (gr. „rege”).Petronius face din portretul fizic
complemntul celui moral, reliefând astfel ridicolul personajului. Caracterul este sugerat
mai ales cu ajutorul acţiunilor, comportamentului şi limbajului. Vestimentaţia lui
Trimalchio deţine o pondere importantă în caracterizarea personajului. Trimalchio nu se
mulţumeşte ca privitorii să-i contemple bijuteriile expuse, de multe ori el îşi descoperea
braţul ca să i se vadă podoabele ascunse. Lipsa de bun gust şi de bun simţ este relevată cu
ajutorul pseudoculturii personajului. În acest sens, o secvenţă semnificatică este aceea în
care Trimalchio recită versuri din Vergiliu, deşi nu ştie corect latineşte, comiţând erori
grosolane. Viciul fundamental al eroului este lipsa de gust şi de măsură, în jurul ei
gravitând toate celelalte defecte: prostia, îngâmfarea, ipocrizia şi chiar cruzimea.
Cariera lui Trimalchio prezintă un interes deosebit. Din tânăr sclav, pletos, adus din Asia,
el a ajuns intendent. Apoi a fost eliberat şi, după ce şi-a vândut moşiile moştenite, şi-a
sporit averea prin comerţ şi camătă. El a ajuns libertul cel mai important din oraşul său
pentru că se transformase în latifundiar. Considerându-se un aristocrat, Trimalchio îşi
etala cu ostantaţie rangul şi bogăţia. Toţi liberţii care sunt descrişi în secvenţa ospăţului
sunt asemănători personajului pentru că sunt egoişti, infatuaţi, dezumanizaţi de patima
banului.
REALIZAREA ARTISTICĂ. UMORUL lui Petronius are la bază o varietate de nuanţe.
a. Pentru generarea râsului sunt utilizate procedee compoziţionale şi stilistice adecvate.
Adesea limbajul autorului e intenţionat hiperbolic. Petronius exploatează şi resursele
comicului de situaţie.
b. Parodia constituie un alt mijloc fundamental în realizarea efectului comic, de exemplu,
parodierea cuplului clasic al dragostei, din romanele greceşti, prin intermediul lui
Encolpius şi Giton. Mai sunt parodiate episoade homerice, poezia anacreontică şi
vergiliană.
c. Comicul de limbaj ocupă şi el un rol important în Satyricon. Calambururile abundă în
roman, de exemplu, Encolpius aşteaptă cu nerăbdare o cupă, dar se pomeneşte cu un
dansator desfrânat.Un alt exemplu este acela în care Trimalchio afirmă că are vase de
Corint autentice, nu fiindcă şi le-ar fi procurat de acolo, ci pentru că meşterul care i le
confecţiona se numea Corintus.
LIMBAJUL lui Petronius se caracterizează prin cuvinte culte, dar şi populare. Întâlnim
expresii proverbiale, dar şi cuvinte vulgare. Limbajul folosit de autor este un mijloc de
caracterizare a unui mediu social, a unor personaje şi, totodată, e un factor important în
declanşarea efectului comic.
ÎNCHEIEREA. Cu o abilitate fascinantă, Petronius a dezvoltat o proză vivace şi
sugestivă. Cititorul modern poate fi şocat de unele elemente licenţioase, de umorul
romancierului, dar poate fi şi cucerit de fraza simplă, de exprimarea directă, plină de
vervă care domină în Satyricon.
Sus