Universitatea din Zurich

Facultatea de Teologie

SUVERANITATEA LUI
DUMNEZEU
ÎN
MÂNTUIRE
Cuprins

Introducere………………………………………………………………...…2

I. Doctrina predestinări în istorie………………………………………...…..3

II. Incapacitatea omului de ase mântui sau de a dori să vină la mântuire…...6

III. Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire………………………………..6

1. Suveranitatea lui Dumnezeu Tatăl în mântuire……………………………….6

2. Suveranitatea lui Dumnezeu Fiul în mântuire………………………………...9

3. Suveranitatea lui Dumnezeu Duhul sfânt……………………………...…….10

IV. Alegerea şi Neprihănirea lui Dumnezeu………………………………..12

Concluzi …………………………………………………………………....13

Bibliografie…………………………………………………………………15

2
Introducere
Lucrarea de faţă prezentă doctrina suveranităţi lui Dumnezeu în mântuire, din
perspectiva teologiei reformate. Vom privi asupra rolului pe care îl desfăşoară persoanele
Sfintei Treimi în planul de mântuire. Pentru că pilonul de bază al acestei doctrine este
alegerea sau predestinarea făcută de Tatăl înainte de întemeierea lumii, în primul capitol
vom urmări traseul pe care la urmat această doctrină de-a lungul istoriei creştinismului.
Începând cu părinţi biserici şi până la teologi liberali din vremurile noastre. Iar în
capitolul următor lucrarea are o scurtă privire asupra depravări toatele a omului şi a
incapacităţi sale de a veni la mântuire sau a se mântui singur. Ca în capitolul III să
privească efectiv la doctrina suveranităţi lui Dumnezeu în mântuire şi să încercăm s-o
înţelegem în mod corect aşa cum reiese ea din Scriptură. Pentru ceasta vom privi la
suveranitatea Tatălui în mântuire, care este alegerea făcută de El înainte de întemeierea
lumii, la suveranitatea Fiului în mântuire care este jertfa Sa minunată de la Calvar şi
implicaţiile acestea, la suveranitatea Duhului Sfânt în aplicarea acestei jertfe păcătoşilor
aleşi. Iar în ultimul capitol lucrarea de faţă priveşte la disputa legată de neprihănirea şi
dreptatea lui Dumnezeu versus alegerea necondiţionată făcută de Dumnezeu înainte de
întemeierea lumii.
Pentru alcătuirea lucrări de faţă am folosit ca material bibliografic cărţile autorilor
reformaţi: John Calvin, James Montgomery Boice, Louis Berkhof, R. C. Sproul, Philip G.
Ryken şi alţi autori după cum reiese de la fişa bibliografică. Lucrarea de faţă a urmat
cursul teologiei reformate, deoarece acesta a rămas fidelă principilor reformate dobândite
în timpul Reformei Protestante şi datorită legăturilor spirituale şi intelectuale pe care le
avem cu Reforma Protestantă, noi credincioşi protestanţi de azi. Iar acele principi
reformate au fost redescoperite de mari reformatori în Scriptură, sub călăuzirea Duhului
Sfânt, Scriptură care de secole a fost neglijată şi uitată de Biserica Romei.

3
 I. Doctrina predestinări în istorie
Doctrina predestinări nu a fost un important subiect de discuţie în istoria biserici
până în timpul Sfântului Augustin. Părinţi Biserici din istoria timpurie a creştinismului,
au făcut aluzie la această doctrină, dar se pare că nu aveau încă o concepţie clară despre
ea. Şi cei ce au spus câte ceva despre această doctrină, au spuso prin prizma preştiinţei lui
Dumnezeu cu privire la faptele oamenilor, ca bază prin care El determină destinul etern al
fiecărui om. Primul care a scris concret despre această doctrină a fost Pelagius, dar el
avea o perspectivă greşită asupra acestei doctrine şi nu numai asupra acesteia. El susţinea
că omul nu este depravat total şi respingea predestinarea totală în favoarea predestinări
bazate pe preştiinţa lui Dumnezeu adică o „predestinare condiţionată”1. Acesta a citat în
ajutorul lui câţiva părinţi timpuri care au comentat câte ceva pe marginea acestei doctrine,
dar foarte vag. La început chiar şi Augustin a fost înclinat să creadă în predestinarea
bazată pe cunoaşterea mai dinainte lui Dumnezeu asupra faptelor omului, dar după o
cugetare mai adâncă asupra suveranităţi lui Dumnezeu şi a bunei Lui plăceri a ajuns la
concluzia că predestinarea nu depinde în nici un fel de cunoaşterea mai dinainte. Ci ea se
bazează doar pe buna plăcere a voiei Sale.2 Augustin a mai ajuns la concluzia că într-un
fel există două predestinări, dar există o mare diferenţă între ele. Dumnezeu predestinează
pe aleşii Săi la viţă veşnică pentru că este Suveran, dar pe restul lumii nu o condamnă la
moartea veşnică doar pentru faptul ce El e Dumnezeu şi face ce vrea ci pe baza păcatelor
lor. Dumnezeu a ales ca faţă de uni să îşi arate dreptatea şi harul Său iar faţă de alţi doar
dreptatea Sa, iar pe baza dreptăţi Sale noi toţi merităm pedeapsa veşnică.3
În Evul Mediu această doctrină aproape dispare deoarece Biserica Romano-
Catolică dă învăţătura cum că voia lui Dumnezeu este să mântuiască toţi oamenii. Doar
spre sfârşitul Evului Mediu când deja se vedea în zare zori reformei protestante apare în
biserica Thomas de Aquino care credea în dubla predestinare a lui Augustin, dar pe lângă
el mai era Molina care mergea pe Semi-Pelagianism, dar biserica a urmat pană azi pe
Molina şi Semi-Pelagianismul.

1
G. F. Wiggers, An Historical Presentation of Augustin and Pelagiunism from the original sources, Gould,
Newman and Saxton, New York, 1840, Pag 252
2
Lois Berkhof, Systematic Theology, Wm. B. Eerdmans Publishing CO, Grand Rapids, Michigan, 1996,
pag 109
3
Polman,De Predestinatieleer van Augustin, Thomas de Aquino, en Calvijn, Franeker, 1936 pag 158

4
 Reforma protestantă din sec XVI-lea se întoarce înapoi la adevărurile Scripturale,
ca urmare se întoarce şi la doctrina predestinări. Pe măsura ce Luther se adâncea în
studierea Scripturi, accepta tot mai mult doctrina predestinări. În teologia lui acestă
doctrină a ocupat un loc important deşi el nu a vorbit sau scris prea multe despre ea. Dar
după moartea lui Luther şi a contemporanilor săi, această doctrină se pierde din teologia
luterană care o priveşte în întregime sau în parte condiţionată. Această doctrină a fost
îmbrăţişată şi de Zwingli, care credea că aleşii lui Dumnezeu care nu au auzit evanghelia
sunt de asemenea mântuiţi prin jertfa lui Cristos.
John Calvin conducătorul reformei târzii, a urmat întru totul învăţătura Sfatului
Augustin despre dubla predestinare. Iar în apărarea doctrinei în faţa teologului catolic
Pighius, Calvin arată că intrarea păcatului în lume nu survine decretului predestinări, ci
este doar un decret permisiv. Nu Dumnezeu este autorul păcatului şi nu El poartă
responsabilitatea intrări păcatului în lume, El doar a permis acest lucru.4 Mai apoi ca
rezultat al asaltului Arminian asupra acestei doctrine,s-au născut Canoanele de la Dort
care conţin o explicaţie clară şi detailată a doctrinei predestinări. 5
În teologia liberală doctrina predestinări primeşte cu totul o altă formă şi o altă
înţelegere, care nici pe departe nu este înrudită cu cea a lui Augustin şi Calvin. Karl Barth
ţine această doctrină strâns legată de suveranitatea lui Dumnezeu în alegere, revelaţie,
chemare, etc. dar în acelaşi timp nu vede în predestinare, o separare a oamenilor ( aleşi,
nealeşi), şi nu înţelege alegerea la fel ca şi Calvin, ca o alegere personală. Barth spune:
„Trebuie subliniat că predestinarea nu înseamnă selectarea unui număr de oameni pentru
salvare şi restul pentru condamnare conform determinării unei voinţe necunoscute care nu
se lasă cunoscuta. Această idee nu aparţine predestinări.”6 El spună că predestinarea îl
aduce pe omul în criză în momentul revelări şi deciziei. Şi îl condamnă în relaţia lui cu
Dumnezeu prin însuşi natura lui de păcătos şi îl îndepărtează, dar îl alege în privinţa
chemări în Cristos, pentru care a fost destinat în creaţie. Dacă omul răspunde lui
Dumnezeu prin credinţă, este exact cea ce a dorit Dumnezeu să fie, un ales. Dar dacă
omul nu răpune prin credinţă, rămâne în continuare un păcătos depravat. Bath mai spune
că întrucât omul este zi de zi în criză, iertarea necondiţionată şi respingerea totală este
4
Lois Berkhof, Systematic Theology, Wm. B. Eerdmans Publishing CO, Grand Rapids, Michigan, 1996,
pag 110
5
Duane Edward Spencer,Calvinismul în lumina Scripturi, Editura Multimedia, Arad, 2003, pag 67
6
Karl Barth, Der Romerbrief, European Schoolbooks, 1999, pag 332

5
aplicată tuturor simultan. Aşa că Esau poate deveni Iacov, dar şi Iacov poate deveni
Esau.7
II. Incapacitatea omului de ase mântui sau de a dori să vină la mântuire.
Faptul că cu toţi suntem păcătoşi şi morţi în păcatele noastre o spune Biblia în
nenumărate rânduri.(Ps 51:5; Efes 2:3; Rom 6:20, 8:7; Iac 1:14) Odată cu intrarea
păcatului în lume prin primul Adam, a intrat în lume şi moartea. În momentul când Adam
şi Eva sau răzvrătit împotriva lui Dumnezeu prin neascultare ei au murit din punct de
vedere spiritual ca mai apoi să moară şi din punct de vedere fizic.8 Deci fiecare urmaşi ai
lor au moştenit natura lor moartă din punct de vedere spiritual şi o fiinţă muribundă din
punct de vedere fizic.9 Iar o dată cu moartea spirituală toate capacităţile noastre, raţiunea,
sentimentul, s-au pervertit şi sunt înrobite de păcat10. Cu alte cuvinte noi suntem morţi
spirituali adică nu avem nici un simţământ sau nici o putere in noi înşine la fel cum este şi
cu moartea fizică, cel decedat nu mai poate să facă absolut nimic. Din cauza acesta noi nu
ne putem mântui singuri şi nu dorim mântuirea, pentru că în primul rând morţi fiind nu
simţim nevoia de mântuire, şi în al doilea rând chiar dacă am simţi nevoia de mântuire nu
putem face nimic, asemenea unui decedat din punct de vedere fizic. De acea avem nevoie
ca cineva din exteriorul nostru să ne mântuiască.11 Iar acest cineva este Dumnezeu care ne
înviază la o viaţă nouă în Isus Cristos prin puterea Duhului Sfânt. 12
III. Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire
Pentru a putea înţelege mai bine această măreaţă doctrină a Sfintei Scripturi, în
continuare vom privi la fiecare persoană a Sfintei Treimi şi vom observa rolul fiecărei
Persoane în mântuirea păcătoşilor.
1. Suveranitatea lui Dumnezeu Tatăl în mântuire
Unul dintre pasajele Scripturi care afirmă cu cea mai mare tărie suveranitatea
totală a lui Dumnezeu în legătură cu faptul că El a hotărât destinul făpturilor Sale este
capitolul 9 din Romani. Dar din acest întreg capitol vom face referire la trei versete.
Romani 9:21-23 Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă
un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? Şi ce putem

7
Lois Berkhof, Systematic Theology, Wm. B. Eerdmans Publishing CO, Grand Rapids, Michigan, 1996,
pag 111
8
C. H. Spurgeon, Voinţa liberă-o sclavă, O voce Baptistă în România, pag 2
9
R. C. Sproul, Doctrinele Harului, Editura Multimedia, Arad, 2002, pag 133
10
John Calvin, Creştinismul Biblic, Editura Făclia, Oradea, 1997, pag 63
11
Philip G. Ryken, Mesajul Mântuire, Reformatio, Oradea, 2004, Pag 49
12
Mărturisirea de Credinţă Baptistă 1689, Editura Multimedia, Arad, 2004, pag 20

6
spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu
multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru peire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de
nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Vasele despre care vorbeşte apostolul Paul aici reprezintă în totalmente omul, în
primul rând pentru că avem aceiaşi materie primă în noi, ţărâna şi în al doilea rând pentru
că suntem la fel de inerţii şi de neputincioşii ca un pumn de lut fără viaţă. Ce este
interesant de observat aici este faptul că Dumnezeu nu face nici o diferenţă între cei aleşi
şi cei nealeşi, toţi suntem făcuţi din acelaşi lut, toţi suntem sub acelaşi păcat. Însă
Dumnezeu face diferenţă la destinaţia pe care o stabileşte vaselor Lui. Unele vase au fost
făcute pentru o întrebuinţare de ocară, pe când altele pentru de cinste.13
Este adevărat că pentru fiinţa umană este umilitor să se considere, în mâinile lui
Dumnezeu, ca lutul în mâinile olarului. Acesta iar răpi independenţa după care a luptat
atât de mult, pentru că lutul în mâinile olarului nu face ce vrea el ci doar ce vrea olarul să
facă şi nimic mai mult. Dar exact aşa este prezentată situaţia în Biblie. Dumnezeu este
olarul, noi lutul şi ca urmare El are dreptul indiscutabil de a face ce vrea cu ceea ce-i
aparţine. Iar faptul că Dumnezeu face cea ce vrea cu făpturile mâinilor Sale nu reiese din
nici o dogmă mai clar ca din dogma harului predestinări. Dumnezeu înainte de
întemeierea lumii a făcut o alegere, o selecţie, conform cu Efeseni 1, prin care din
întreaga rasă umană, de la Adam şi pană la ultima fiinţă umană, a ales un popor, înfiindu-l
ca şi copil al Lui, pe care la predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său şi l-a rânduit
pentru viaţă veşnică. 14
Acest adevăr măreţ se găseşte pe multe din paginile Scripturi, în continuare vom
privi asupra două versete care vorbesc de asemenea în mod desluşit despre această
doctrină.
Fapte 13:48b Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.
În acest verset putem observa patru lucruri. Prima este faptul că credinţa este
consecinţa şi nu cauza rânduiri hotărâte de Dumnezeu. În al doilea rând, numai un număr
limitat de oameni au fost „rânduiţi să capete viaţă veşnică”. Fiindcă dacă toţi oameni fără
excepţie, ar fi fost mântuiţi de Dumnezeu, atunci cuvintele „Toţi cei ce erau” nu îşi mai
au sensul în acest verset. În al treilea rând această „rânduire” este în primul rând pentru

13
Stuart Olyott, Evanghelia aşa cum este ea in realitate, Multimedia, Arad, 1999, pag 108
14
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995, pag 50

7
mântuire, pentru că prin mântuire capeţi viaţa veşnică, şi nu prin slujire sau alt ceva. Şi în
ultimul rând „Toţi cei ce erau rânduiţi” arată ce este un număr fix de aleşi, nici unul mai
puţin, nici unul mai mult. Ci exact caţi a hotărât Dumnezeu mai dinainte de întemeierea
lumii. Iar acest număr îl cunoaşte doar El, şi nu la revelat la nici un om.15
Prinţul predicatorilor C. H. Spurgeon a comentat asupra pasajului de mai sus
următoarele:
„S-a încercat să se demonstreze că aceste cuvinte nu ne învaţă despre predestinare, dar astfel de
încercări agresează atât de clar limba, încât nu-mi voi pierde timpul răspunzându-le. Eu citesc „Şi
toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.” Şi nu voi denatura textul, ci voi slăvi
harul lui Dumnezeu atribuindu-i credinţa tuturor oamenilor. Nu este Dumnezeu cel care ne-a dat
predispoziţia să credem? Dacă oameni sunt dornici să primească viaţa veşnică. Nu este El cel
care, în fiecare caz, le-a dat această dorinţă? Este rău din partea lui Dumnezeu să ofere har? Dacă
este bine ca El să dea har, este greşit să-l dea intenţionat? Ai fi preferat să-l primeşti din
întâmplare? Dacă este bine din partea Lui să dea har şi astăzi, a fost drept să facă acest lucru şi
înainte, fiindcă El nu se schimbă din veşnicie.”16

Romani 11:5-6 Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin
har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi
har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă.
Cuvintele „tot aşa” fac referinţă la versetul precedent unde apostolul Paul citează din
Vechil Testament „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul
înaintea lui Baal.” Observăm cuvântul „păstrat”. Se pare că în vremea lui Ilie Dumnezeu
a avut şapte mii de oameni ( o mică minoritate) care nu sau dedat la idolatrie. Iar aceşti
oameni au fost păstraţi în mod divin de înşişi Dumnezeu.17 Şi apostolul Paul completează,
tot aşa cum a existat o rămăşiţă în zilele lui Ilie, păstrată de Dumnezeu, tot aşa există şi în
zilele noastre. „O rămăşiţă datorită unei alegeri prin har.” Aici găsim baza în care sa făcut
această alegere. Baza nu este credinţa pe care a văzuto Dumnezeu mai dinainte în ei,
pentru că o alegere prin fapte nu mai este prin har. Baza este harul, Dumnezeu a făcut
această alegere necondiţionat de fiinţa umană.18

2. Suveranitatea lui Dumnezeu Fiul în mântuire

15
Wayne Grudem,Teologie Sistematică, Făclia. Oradea, 2004, pag 702
16
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995, pag 51
17
Stuart Olyott, Evanghelia aşa cum este ea in realitate, Multimedia, Arad, 1999, pag 119
18
C. D. Cole, Doctrina Biblică a Alegerii, Multimedia, Arad, 2000, pag 20

8
 Suveranitatea Fiului în mântuire este strâns legată de suveranitatea Tatălui, pentru
că planul mântuiri este conceput în Sfânta treime şi este aplicat tot de persoanele Sfintei
Treimi. Fiecare are un rol bine definit. Tatăl administrează mântuirea, prin alegerea făcută
de El înainte de întemeierea lumi, Fiul realizează mântuirea prin măreaţa jertfă de la
Calvar, iar Duhul Sfânt este cel care aplică această mântuirea aleşilor. 19 Din această
relaţie nu se poate înţelege decât ca jertfa lui Cristos a avut un scop bine definit şi ca
urmare are un caracter limitat. Isus a ştiut exact pentru cine urma să-şi dea viaţa şi fiecare
picătură din prea scumpul Său sânge era dată pentru spălarea păcatelor preaiubiţilor Lui.
Isus pe cruce nu a murit pentru întreaga populaţie a planetei de la Adam şi până la ultimul
om. Cu toate că jertfa lui Cristos este suficientă pentru întreaga lume, dar ea este eficientă
doar pentru cei aleşi.20
Şi pentru a susţine această afirmaţie doresc să aduc în continuare două argumente
scripturale care să ne ajute să înţelegem mai bine adevărurile acestei doctrine.
(1). „Proiectul limitat al Ispăşiri decurge necesarmente din alegerea veşnică,
făcută de către Tatăl, a unor pentru mântuire.”21 Isus a venit pe pământ să împlinească
voia Tatălui şi nici de cum voia Sa. Iar acest lucru Domnul Isus îl declară înainte de
întrupare pe când se afla în Slava cerească împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, iar acest
lucru îl găsim scris în Evrei 10:7 „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Iar după ce
sa întrupat a reafirmat acest lucru în Evanghelia după Ioan 6:38. Voia Tatălui este să
aducă pe anumiţi oameni la mântuire, după cum am afirmat în capitolul precedent, iar
voia lui Isus a fost în deplină concordanţă cu voia Tatălui, ca urmare El nu a încercat să
lărgească alegerea Sa. Acest lucru la confirmat în nenumărate rânduri în timpul lucrări
Sale de pe pământ. Întotdeauna Fiul a făcut referinţă la alegerea Tatălui, „Tot ce-Mi dă
Tatăl”Ioan 6:37, „ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” Ioan
17:2, „oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat” Ioan 16:6,
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” Ioan 6:44,
„Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de
Tatăl Meu.” Ioan 6:65. Cred că se înţelege destul de clar din aceste versete că voia lui

19
Philip G. Ryken, Mesajul Mântuire, Reformatio, Oradea, 2004, Pag 61
20
Wayne Grudem,Teologie Sistematică, Făclia. Oradea, 2004, pag 629
21
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995, pag 59

9
Cristos a fost subordonată voi Tatălui, şi prin acesta se înţelege că Isus şi-a dat viaţa ca
preţ de răscumpărare pentru cei atraşi de Tatăl.22
(2). „Însăşi natura Ispăşiri mărturiseşte că, în ceea ce priveşte aplicarea sa în cazul
celor păcătoşi, ea a fost limitată în planul lui Dumnezeu.”23 Ispăşirea lui Cristos poate fi
privită din două perspective. Perspectiva lui Dumnezeu şi cea a omului. Pentru
Dumnezeu jertfa a fost satisfacerea justiţiei şi sfinţeniei Divine. Din perspectiva umană
jertfa lui Cristos a fost o substituţie, Cristos a înlocuit pe păcătos.
Isus pe cruce plătea efectiv plata pe care noi o datoram lui Dumnezeu.24 Iar
Dumnezeu a arătat că primeşte această plată pentru noi din mâna Fiului Său, prin faptul
ca a treia zi la înviat din morţi. Dacă Isus sa jertfit pentru întreaga rasă umană, înseamnă
ca a plătit şi a satisfăcut justiţia lui Dumnezeu pentru toţi oameni. Cea ce înseamnă că toţi
oameni sunt mântuiţi de păcatele lor.
Dar Biblia spune altceva. Ea spune că nu toţi oameni vor fi mântuiţi, că vor fi uni
care vor muri în păcatele lor. Că la judecata finală Cristos le va spune la uni „Duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor
lui!”. Cum poate Cristos să spune acest lucru unora pentru care El a plătit în întregime
datoria aşa în cât na mai rămas nimic de plată. Poate fiindcă El nu sa jertfit pentru ei şi
datoria lor a rămas neplătită. De aici se înţelege cât se poate de clar natura jertfei de la
Calvar. Cum că ea a avut un crater limitat, cu toate că suficienţa ei nu are margini, dar
totuşi ea este eficientă doar asupra celor chemaţi după planul alcătuit mai dinainte de
Dumnezeu Tatăl. 25
3. Suveranitatea lui Dumnezeu Duhul sfânt.
La fel cum suveranitatea Fiului este strâns legată de suveranitatea Tatălui, la fel şi
suveranitatea Duhului Sfânt este strâns legată de suveranitatea Tatălui si Fiului. Acestea
trei fiind într-o perfectă armonie ca de altfel toată Sfânta Treime. Scopul veşnic al Tatălui
în alegere, proiectul limitat al morţi Fiului şi sfera restrânsă a acţiuni Duhului Sfânt sunt
într-un acord desăvârşit.26 Dacă Dumnezeu Tatăl a ales un grup de oameni şi dacă Fiul sa

22
Wayne Grudem,Teologie Sistematică, Făclia. Oradea, 2004, pag 599
23
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995, pag 60
24
Jemes Montgomery Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Editura Institutului Biblic „Emanuel”,
Oradea, 2000, pag 312
25
Duane Edward Spencer,Calvinismul în lumina Scripturi, Editura Multimedia, Arad, 2003, pag 41
26
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995, pag 69

10
dat pe Sine pentru ei ca preţ de răscumpărare, atunci Duhul Sfânt este cel care aplică
foloasele jertfei lui Cristos, păcătoşilor aleşi de Tatăl.27
După cum spune Domnul Isus în Evanghelia după Ioan, Duhul Sfânt este ca
vântul, pe care nimeni nul poate controla, sau săi pună stăvilare. În acesta constă
suveranitatea Duhului Sfânt, că El lucrează după bunul lui plac în armonie cu planul
alcătuit mai înainte în Sfânta Treime. Duhul Sfânt nu lucrează naşterea din nou în om
pentru că omul doreşte, ci pentru că aşa vrea El în suveranitatea Lui.28 Conform Sfintei
Scripturi, credinţa nu este cauza naşteri din nou, ci ea este consecinţa naşteri din nou. Iar
acest lucru îl găsim scris în 2 Tesaloniceni 2:13 „Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul,
trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-
a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.”
Sfinţirea Duhului este înaintea credinţei adevărului. Iar Sfinţirea Duhului este
naşterea din nou, naştere prin care noi suntem separaţi şi puşi deoparte din mijlocul celor
morţi în nelegiuiri şi păcate, unde odinioară eram şi noi cu toţii. În acest verset se vede
cât se poate de clar tiparul pe care Dumnezeu îl foloseşte în mântuire. Mai întâi
Dumnezeu alege păcătoşii spre mântuire, ca apoi săi sfinţească prin Duhul, adică săi
mântuiască prin aplicarea jertfei lui Cristos acestor păcătoşi, ca mai apoi să le dăruiască
harul credinţei. Credinţă care Biblia spune în Efes 2:8 este darul lui Dumnezeu. Dar prin
aceasta noi nu tăgăduim mărimea puteri Duhului Sfânt, mărime care este infinită, ci
încercăm să arătam că puterea şi acţiunile Lui sunt dirijate de înţelepciunea şi
suveranitatea Divină.29
O altă trăsătură a suveranităţi Duhului Sfânt este felul cum lucrează El. La fel ca
şi vântul, Duhul poate fi o adiere lină sau poate fi ca o rafală puternică de vânt. Adică
Duhul Sfânt poate azi să lucreze doar în unu, doi oameni, sau poate lucra ca în ziua
cincizecimii străpungând inimile unei mari mulţimi. Dar fie că lucrează în câţiva oameni
fie în mai mulţi, El nu se consultă cu nici un om, El lucrează după cum vrea.30
Duhul Sfânt este suveran în operaţiunile Lui şi misiunea lui mântuitoare este
dedicată aleşilor lui Dumnezeu.

27
A. W. Tozer, The Atributes of God, Cristian Publications, Camp Hill, Pennsylvenia, 2001, pag 149
28
R. C. Sproul Jr., Almighty Over All, Beker Books, Grand Rapids, Michigan, 1999, pag 168
29
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995, pag 71
30
J. I. Packer, Evangelism & The Sovereignty of God, Inter Varsity Press, Downers Grove, Illinois, 1961,
pag 106

11
IV. Alegerea şi Neprihănirea lui Dumnezeu.
Prima problemă pe care o ridică cei care nu cred în această doctrină este „Nu cumva este
nedreptate în Dumnezeu?”. Dar aceiaşi întrebare a puso şi Apostolul Paul în epistola sa
către Romani, anticipând obiecţiile care pot fi aduce la această doctrină. Şi de asemenea
Paul doreşte să le dea un răspuns anticipat. Obiecţia pe care a prevăzuto Paul este că
doctrina alegeri necondiţionate ar arunca o umbră de îndoială asupra neprihăniri şi
dreptăţi lui Dumnezeu. Plângerea frecventă este că alegerea necondiţionată este un act
nedrept din partea lui Dumnezeu . 31
Dar să observăm în capitolul 9 din Romani, că Dumnezeu a ales pe Iacov în
defavoarea lui Esau, înainte ca aceştia să se fi născut şi înainte ca aceştia să facă vreo
faptă bună sau rea. Iar ca răspuns la întrebarea retorică pe care o pune aici apostolul „Nu
cumva este nedreptate în Dumnezeu?” citează cuvintele adresate de Dumnezeu lui Moise
„Voi avea milă de oricine-Mi va place să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va
place să Mă îndur.” (Rom 9:15). Decizia de ai face parte de har la cine crede El de
cuviinţă este prerogativa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este dator cu harul Său nici lui
Iacov, nici lui Esau şi nici nouă astăzi. Dacă n-ar fi ales pe nici unul, n-ar fi călcat nici un
aspect al dreptăţi şi neprihăniri.32 „Dar dacă Dumnezeu dă unuia har, „ar trebui” ca în
interesul corectitudini să dea şi celuilalt har. Tocmai acest „ar trebui” este străin de
conceptul biblic de har. În marea masă a omeniri, în care toţi suntem decăzuţi şi depravaţi
total şi suntem supuşi judecăţi lui Dumnezeu, nu este nimeni care să poată pretinde că are
drept la mila lui Dumnezeu.”33 Dacă Dumnezeu alege să arate milă faţă de unii acesta nu
înseamnă că este obligat să facă şi faţă de toţi. Problema nu este că Dumnezeu nu are
autoritatea şi capacitatea de a face parte la toţi de harul Său, ci că El a hotărât în sine
însuşi să nu facă acest lucru. Toţi merităm iadul şi pedeapsa veşnică, Biblia spune „Nu
este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” Atunci şi Dumnezeu este drept să dăruiască
ceva ce este pe deplin al Lui, la cine doreşte El. 34
Iar acest tipar al alegeri îl găsim pe toate paginile Scripturi. Dumnezeu a ales să
cheme din Ur pe Avraam şi să încheie cu el un legământ, când putea să facă cu oricare

31
Wayne Grudem,Teologie Sistematică, Făclia. Oradea, 2004, pag 714
32
Stuart Olyott, Evanghelia aşa cum este ea in realitate, Multimedia, Arad, 1999, pag 106
33
R. C. Sproul, Doctrinele Harului, Editura Multimedia, Arad, 2002, pag 166
34
Stuart Olyott, Evanghelia aşa cum este ea in realitate, Multimedia, Arad, 1999, pag 41

12
altul din cetate sau chiar cu toată cetatea. Cristos sa arătat lui Saul din Tars şi ia făcut
parte de harul Său, pe când putea să se arate marelui preot Caiafa sau lui Pilat din Pont. Şi
la fel şi azi Dumnezeu alege să se descopere unora pe când pe alţii îi lasă în bezna
păcatului. 35

Concluzi
În lucrarea de faţă sa prezenta doctrină suveranităţi lui Dumnezeu în mântuire.
Pentru început sa urmărit evoluţia acestei doctrine dea lungul istorie creştinismului,
începând cu părinţi biserici şi sfârşind cu teologi liberali din zilele noastre. În continuare
sa prezentat pe scurt doctrina depravări totale şi imposibilitatea omului de a veni la
mântuire sau a se mântui singur. Iar în capitolul următor sa prezentat rolul pe care îl
ocupă persoanele Sfintei Treimi în planul de mântuire al păcătoşilor. În capitolul IV sa
privit asupra disputei legată de neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu versus alegerea
necondiţionată făcută de Dumnezeu Tatăl.
Acceptarea acestei doctrine pe deplin ca de altfel întreaga doctrină despre
suveranitatea totală a Dumnezeului nostru adânceşte veneraţia noastră faţă de El. În al
doilea rând, acceptarea suveranităţi lui Dumnezeu, este o mângâiere pentru creştini.
Faptul că Dumnezeu nea ales din dragoste şi pentru meritele noastre trebuie să trezească
în noi un spirit de mulţumire şi slăvire a Dumnezeului Tată care nea iubit din veşnici, iar
faptul că Fiul sa jertfit special pentru noi şi că prin jertfa Lui datoria noastră faţă de
Dumnezeu a fost pe deplin plătită este de asemenea o mare mângâiere pentru noi. Cu alte
cuvinte Dumnezeu a făcut tot ce trebuia pentru mântuirea noastră, iar noi nu mai trebuie
să facem nimic pentru ea, ci doar să ne trăim viaţa de credinţă prin Duhul. 36 Şi a treia
mare mângâiere o avem în evanghelizare, pentru că dacă Dumnezeu Tatăl a ales din
veşnici pe cei ce vor fi mântuiţi, atunci putem fi plini de încredere în evanghelizare, ştiind
că Dumnezeu, prin har, ne poate folosi ca şi canale pentru binecuvântările Sale.37

35
R. C. Sproul, Doctrinele Harului, Editura Multimedia, Arad, 2002, pag 166
36
R. C. Sproul Jr., Almighty Over All, Beker Books, Grand Rapids, Michigan, 1999, pag 169
37
Jemes Montgomery Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Editura Institutului Biblic „Emanuel”,
Oradea, 2000, pag 117

13
 Scopul lucrări prezentate mai sus nu este de a rezolva toate problemele legate de
învăţătura acesta ci mai de grabă de a pune la dispoziţie o serie de date care să nu ajute să
înţelegem mai bine această doctrină în lumina Sfintei Scripturi.

14
Bibliografie

Barth Karl, Der Romerbrief, European Schoolbooks, 1999.

Berkhof Lois, Systematic Theology, Wm. B. Eerdmans Publishing CO, Grand Rapids,
Michigan, 1996.
Boice Montgomery Jemes, Fundamente ale Credinţei Creştine, Editura Institutului Biblic
„Emanuel”, Oradea, 2000.
Calvin John, Creştinismul Biblic, Editura Făclia, Oradea, 1997.
Cole C. D., Doctrina Biblică a Alegerii, Multimedia, Arad, 2000.
Grudem Wayne,Teologie Sistematică, Făclia. Oradea, 2004.
Mărturisirea de Credinţă Baptistă 1689, Editura Multimedia, Arad, 2004.
Olyott Stuart, Evanghelia aşa cum este ea in realitate, Multimedia, Arad, 1999.
Packer J. I., Evangelism & The Sovereignty of God, Inter Varsity Press, Downers Grove,
Illinois, 1961.
Pink W. Arthur, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos. Cluj-Napoca, 1995.
Polman,De Predestinatieleer van Augustin, Thomas de Aquino, en Calvijn, Franeker,
1936.
Ryken G. Philip, Mesajul Mântuire, Reformatio, Oradea, 2004.
Spencer Duane Edward,Calvinismul în lumina Scripturi, Editura Multimedia, Arad, 2003.
Sproul Jr. R. C., Almighty Over All, Beker Books, Grand Rapids, Michigan, 1999.
Sproul R. C., Doctrinele Harului, Editura Multimedia, Arad, 2002.
Spurgeon C. H., Voinţa liberă-o sclavă, O voce Baptistă în România.
Tozer A. W., The Atributes of God, Cristian Publications, Camp Hill, Pennsylvenia, 2001.
Wiggers G. F, An Historical Presentation of Augustin and Pelagiunism from the original
sources, Gould, Newman and Saxton, New York, 1840.

15