Subiectul al III-lea .2( 30 de puncte) Relaţia incipit şi final într-un basm cult (bac.

2008)

Basmul este o specie a literaturii populare sau culte (de obicei în proză) , cu
răspândire universală, construit pe o schemă opoziţională bine-rău, în care se narează
întâmplări ,mai cu seamă fantastice, ale unor personaje imaginare ( feţi-frumoşi, zăne,naimale
năzdrăvane/ balauri, zmei, vrăjitoare).
În Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă pot fi identificate particularităţile
basmului popular: opoziţia bine-rău, prezentarea unor întâmplări fantastice şi a unor personaje
imaginare, triumful binelui asupra răului.Fiul cel mic al Craiului întruchipează în basmul lui
I.Creangă binele, în timp ce Spânul reprezintă răul.Harap-Alb este obligat de Spân să ducă la
îndeplinire mai multe probe. De fiecare dată îi sar în ajutor personaje imaginare, unele cu
puteri ieşite din comun. Basmul se încheie, la fel ca şi cel popular, cu o nuntă la care se
petrece mult timp.
Incipitul basmului lui Ion Creangă menţionează că acţiunea se desfăşoară într-un
spaţiu şi într-un timp nedeterminate, la fel ca în basmul popular.”Amu cică era odată într-o
ţara un craiu, care avea trei feciori.Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat
într-o altă ţară, mai departată”.Distanţele nu se pot măsura, nepoţii celor doi fraţi nu se
cunosc,fiecare ţară se afla la câte o margine a pământului.Înainte de a începe povestea,
naratorul îşi dezvăluie prezenţa : „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul
poveştii”. Ca şi în basmul popular, şi în Povestea lui Harap Alb de I.Creangă, incipitul
delimitează lumea reală de cea imaginară, cu menţiunea că la graniţa dintre cele două se află,
în calitate şi de martor, naratorul. Acesta stabileşte în permanenţă o relaţie de comunicare cu
ascultătorii, pe care îi implică în întâmplări.
Povestea lui Harap-Alb prezintă o situaţie iniţială.Craiul primeşte de la fratele său,
Împăratul Verde, o scrisoare prin care îi cere să-l trimită pe unul dintre feciorii săi pentru a-i
urma la tron, întrucât nu are decât fete. Aşadar, unul dintre fiii craiului trebuie să plece pentru
totdeauna de acasă, pentru a împlini voia unchiului său. După eşecul fraţilor mai mari care nu
au reuşit să treacă de pod, mezinul craiului se hotărăşte să-şi încerce şi el norocul..Sfătuit de
Sfânta Dumincă,.el îi cere tatălui său calul, armele şi hainele cu care a fost mire pentru a pleca
la drum.Ajuns sub pod, nu se sperie de ursul care îi taie calea.Sub blana de urs era chiar craiul
care voia sa-şi puna fiul la încercare. Fiul cel mic este sfătuit de crai să nu aibă de-a face cu
spânul şi cu omul roş. Speriat de dificultatea drumului, mezinul acceptă în cele din urmă să se
însoţească cu un spân, pe care îl ia slugă. Spânul află încotro se duce fiul craiului şi cine
este.El îl convinge pe mezinul craiului să coboare într-o fântână, ca să se răcorească.Îl
închide şi îi cere să-i dea toate informaţiile de care are nevoie.Nu acceptă să-l scoată din
fântână decât dacă schimbă rolurile: „Şi de azi înainte ,eu să fiu în locul tău nepotul
împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea”.Spânul este cel care îi dă nume fiului
de crai: „De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu”.
Ca în orice basm, eroul trece prin mai multe probe. Spânul îl pune pe Harap-Alb să
aducă salatele din grădina ursului.Apoi îi pretinde pietrele nestemate de pe capul cerbului.
Calul şi Sfânta Duminică îl ajută .Cea mai dificilă probă la care Spânul îl supune pe Harap-
Alb este s-o aducă pe fata împăratului Roş.Şi de această dată el va fi ajutat.Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă îl însoţesc la Roş împărat şi dejoacă toate planurile
acestuia, oblingându-l să-i dea fata.
Pe drumul de întoarcere, Harap-Alb reuşeşte să o supună pe fata împăratului Roş.
Când ajung la împărăţie, Spânul este atras de frumuseţea ei, dar aceasta le spune tuturor cine
este adevăratul nepot al împăratului.Înfuriat că a fost demascat, Spânul îi taie capul lui Harap-
Alb, dar fata Împăratului Roş îl readuce la viaţă, după ce calul l-a omorât pe răufăcător.
Harap-Alb şi fata Împăratului Roş primesc binecuvântarea împăratului Verde şi se căsătoresc.
 În Povestea lui Harap-Alb apar formule specifice basmului.Formula de început,
„Amu cică era odată într-o ţară...”, are rolul de a-l avertiza pe ascultător că pătrunde într-o
lume imaginară , în care spaţiul şi timpul sunt nedeterminate.Formula de mijloc, „ca cuvântul
din poveste, înainte mult mai este” susţine ritmul povestirii, menţine viu interesul pentru
faptele narate.
Finalul prezintă nunta lui Harap-Alb cu fata împăratului Roş.Iau parte chiar şi soarele
şi luna, dar şi „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.Lipseşte formula de încheiere
tipică basmului popular. În mod deliberat, naratorul şterge graniţele dintre real şi imaginar şi
prelungeşte pentru un timp această iluzie : „Şi a ţinut veselia ani întregi,şi acum mai ţine
încă;” ca martor al întâmplărilor, el se lasă vrăjit de lumea poveştii, cu care se identifică.
Vraja este alungată tot de el : „...cine se duce acolobe şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani
bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.” La fel ca şi în incipit, naratorul îl implică pe
ascultător şi elementel de oralitate sunt o dovadă în acest sens.
Pe lângă asemănările evidente cu basmul popular, Povestea lui Harap-Alb prezintă o
serie de particularităţi prin care se deosebeşte de acesta.În basmul lui I.Creangă tema
confruntării binelui cu răul este subordonata temei centrale, şi anume soarta,
destinul..Mezinul Craiului e predestinat să devină împărat pentru că are noroc.Sfânta
Duminică îi spune eroului: „...mare norocire te aşteaptă.Puţin mai este şi ai să ajungi împărat,
care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”.
Eroul din basmul popular rămâne neschimbat pe tot parcursul desfăşurării acţiunii,
Harap-Alb evoluează de la „boboc în felul său” la împăratul vestit şi iubit.Formarea lui se
datorează experienţelor prin care trece şi care îl pun în situaţia de a cunoaşte direct ce
înseamnă să fii necăjit.Fiecare probă la care îl supune Spânul este o lecţie de viaţă care îl
transformă.Iar cel reînviat de fata Împăratului Roş este un tânăr care s-a maturizat, a căpătat o
anumită experienţă, deci poate deveni împărat. Mezinul craiului este ajutat de Sfânta
Duminică şi de cal, dar şi de cei cinci monştri simpatici. Spânul reprezintă răul, dar
comportamentul său este atipic. Nu-l omoară pe Harap-Alb, preferând să-l transforme în sluga
sa, motiv pentru care s-a afrmat că el are rolul de a dezvălui latenţele personajului pozitiv şi
de a-l determina să se maturizeze.
Dacă în basmul popular nu se poate vorbi de o amprentă stilistică anume, în Povestea
lui Harap-Alb naraţiunea se caracterizează prin oralitate şi umor. Personajele , deşi sunt
crai şi împăraţi, vorbesc şi se comportă ţărăneşte.Limbajul personajelor seamănă izbitor cu cel
al ţăranilor din Humuleşti evocaţi în Amintiri din copilărie, astfel că opinia lui G.Călinescu
este perfect întemeiată. Naratorul însuşi se comportă uneori ca martor al evenimentelor pe
care le relatează: „Ce-mi pasă mie ? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi”.El
se adresează unor ascultători pe care îi implică în evenimente, cu care rămâne permanent în
contact. Limbajul naratorului este identic cu al personajelor. Graniţele dintre real şi fabulos
dispar, astfel că la nunta lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roş participă „ş-un păcat de
povestariu, fără bani în buzunariu”. Basmul lui Ion Creangă este poate mai mult decât altele
„o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”.
În opinia aceluiaşi critic „efectul literar vine din originala alăturare a miraculosului cu
cea mai specifică realitate şi e din câmpul comicului”. Umorul este generat de contrastul
dintre starea socială a personajelor şi modul lor de a vorbi şi de a se comporta.
Prin structura narativă, Povestea lui Harap-Alb se încadrează în specia epică numită
basm.Prin amprenta stilistică inconfundabilă specifică prozei lui I.Creangă, prin modificarea
unor stereotipii, această operă este cultă.