You are on page 1of 58

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

SUPORT CURS
LOGOPEDIE
ANUL 2003-2004

Curs 1.
STRUCTURA CURSULUI

1. Obiectul şi domeniul logopediei.


2. Scopul şi sarcinile logopediei.
3. Cauzele tulburărilor de limbaj.
4. Clasificarea tulburărilor de limbaj.
5. Depistarea şi diagnosticul tulburărilor de limbaj.

1. OBIECTUL LOGOPEDIEI

CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ

=CE ESTE LOGOPEDIA?=

1
Logopedia este o ştiinţă care a apărut din nevoia de a sintetiza pentru limbaj şi pentru acumularea de
procedee pentru corectarea limbajului. Şi alte ştiinţe studiază problemele limbajului dar din perspectiva specificului
lor. De exemplu psihologia, psiholingvistica, pedagogia realizează o perspectivă generală, fără ca nici una dintre ele
să-şi propună o analiză integrală a fenomenului de limbaj şi comunicare. Logopedia îşi propune o analiză integrală a
limbajului având un caracter teoretic care a izvorât din nevoia de a elucida problema complexă privind rolul
limbajului în viaţa psihică, dar mai ales cu caracter practic pentru necesitatea de a corecta tulburările de limbaj.
Constituirea logopediei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în domeniul ştiinţelor psihologice şi
pedagogice, dar şi a progreselor din cadrul medicinei, fiziologiei, lingvistici. Astfel logopedia înglobează cunoştinţe
din mai multe domenii cum ar fi:
 Pentru a înţelege mecanismul de apariţie al limbajului- fiziologie;
 Pentru stabilirea aspectului exterior al limbajului- fonetică;
 Pentru stabilirea specificului tulburării de limbaj- psihologia vârstelor şi psihopedagogia specială;
 Prin strânsa legătură dintre tulburările de limbaj şi copil- pediatria.

Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamnă cuvânt, şi „paideia”, care
înseamnă educaţie. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi
corectarea tulburărilor acestuia.
Primul care foloseşte termenul de logopedie este filosoful Socrate, dar se reţine accepţiunea modernă a
termenului pe care o adoptă Emil Froschels (1909), când precizează că educarea limbajului tulburat se realizează în
contextul în contextul stimulării întregii personalităţi a individului.
O serie de autori, în definirea logopediei ca ştiinţă pun accent pe caracterul ei practic.
M. E. Hatţev o defineşte ca fiind „o ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor
de vorbire”. M. Sovak arată că, este „o ştiinţă despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare,
despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii şi comunicării”.
Obiectul logopediei îl constituie, cercetarea tulburărilor de limbaj, a deviaţiilor de la limbaj ce îngreunează
vorbirea, depistarea şi corectarea lor, dar şi prevenirea.
TULBURĂRILE DE LIMBAJ
 Prin tulburări de limbaj înţelegem toate abaterile de la manifestările verbale unanim acceptate în
limba uzuală, atât sub aspectul exprimării şi recepţiei verbale, începând de la dereglarea diferitelor
componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea verbală de comunicare orală sau scrisă. Se
întind de la forme uşoare la forme grave;
 În limitele de toleranţă pot exista particularităţi individuale în funcţie de exigenţele mediului în
care se vorbeşte (vorbirea prea politicoasă, mai puţin precis articulată etc.);
 Delimitarea tulburărilor de variaţiile individuale admise în limitele normalităţii, se realizează prin:
• Neconcordanţa dintre limbajul şi vârsta cronologică (până la o anumită
vârstă pronunţia greşită reprezintă un lucru normal-după 6 ani se poate
începe corectarea);
• Caracterul staţionar al tulburărilor , care odată apărute au tendinţa de a
se consolida;
• Influenţe negative pe care tulburările le exercită asupra conduitei şi
personalităţii persoanei cu tulburării.
 Aprecierea tulburării se face în funcţie de felul, în care limbajul îşi îndeplineşte funcţia de
comunicare sau de instrument al gândirii de a înţelege şi de a se face înţeles pe bază de comunicare.

CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ

Preocupările pentru corectarea tulburărilor de limbaj, ca o necesitate au existat din cele mai vechi timpuri.
De exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv
şi cât mai pe înţelesul auditoriului, ceea ce a condus la asigurarea unei poziţii de cinste a oratorilor. Datorită acestui
fapt sa dezvoltat interesul profund pentru vorbirea afectată. Operele lui Herodot, Platon, Heraclit, Aristotel, Hipocrat,
Socrate conţin consideraţii interesante cu privire la preocupările societăţii antice de a forma şi dezvolta o vorbire cât

2
mai agreabilă şi mai inteligibilă. În opera lui Hipocrat apar informaţii în legătură cu formarea vocii, cu formarea
auzului, cu bolile creierului care condiţionează dezvoltarea armonioasă a limbajului. Descrierea pe care o face
Plutarh, în „Vieţi paralele”, lui Demostene, ilustrează posibilităţile de modelare a vorbirii sub influenţa exerciţiilor şi
a psihoterapiei. Demostene suferea de o bâlbâială accentuată, cu implicaţii în planul interior, făcând din el o persoană
interiorizată, necomunicativă, negativistă, irascibilă, timidă; prin exerciţii, voinţă, psihoterapie a reuşit să-şi învingă
handicapul devenind apoi cel mai mare orator al Antichităţii. Procedeele care sau utilizat în aceea perioadă sunt încă
de mare actualitate.
Şi la români a existat preocuparea pentru oratorie, pentru corectarea tulburărilor de limbaj, prin glasul lui
Cicero, care în lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l
cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai înalte”. În Evul Mediu, a
avut loc o stagnare datorită concepţiei că limba este acordată termenului de divinitate, fiind interzisă discutarea
problemei. Însă s-au evidenţiat unele idei pozitive transpuse de către Avicena în „Canonul medicinei”, care notează
câteva din exerciţiile utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii, adoptate şi în prezent în corectarea bâlbâielii.
Logopedia sa constituit ca ştiinţă datorită progreselor din secolele XIX-XX, din toate domeniile şi în
special datorită marelui avânt din ştiinţele naturii. Astfel la cunoştinţele anterioare s-au adăugat cunoştinţe de
anatomie, de psihologie.
Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Cercetările lui Diffenbach, care
preconiza utilizarea metodelor chirurgicale pentru remedierea anomaliilor limbii, investigaţiile lui Broca, în
domeniul afaziei motorii şi ale lui Wernicke pentru afazia senzorială.
Până la constituirea logopediei ca ştiinţă multe dintre problemele ei erau studiate de către surdologie.
Pentru corectarea tulburărilor de pronunţie la copilul cu auz normal sunt necesare exerciţii care implică utilizarea
auzului iar metodele folosite de aceştia nu implicau folosirea auzului.
Întemeietorul logopediei este Herman Gutzman-1865-1922- care a prelucrat în mod creator datele de surdo-
pedagogie, însuşite de la tatăl său, Albert Gutzman, fost director la Institutul de Surdo-Muţi din Berlin, cu datele din
diferite sectoare ale medicinei care sunt legate de problemele vorbirii.
H. Gutzman a ţinut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în învăţământul superior şi a
elaborat lucrarea de mare circulaţie intitulată „Sprachheilkunde”, tipărită la doi ani după moartea sa. Activitatea
practică de corectare a tulburărilor de limbaj era cunoscută sub denumirea de „foniatrie”, şi se aplicau în Clinica
ORL din Berlin. După modelul foniatriei, la Viena- E. Froschels, G.E. Arnold la Munchen- M. Nadoleczny, sunt
preocupaţi de tulburările vocii preponderent la cântăreţi.
În 1942, în discursul de deschidere al primului Congres al Societăţii Internaţionale de Logopedie şi
Foniatrie, ţinut la Viena, Emil Froschels cel care folosea denumirea de logopedie, a pus în evidenţă problema
logopediei ca ştiinţă, adoptând termenii de foniatrie şi logopedie delimitând conţinutul celor două domenii: foniatria
se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de patologia vocii, iar logopedia, de prevenirea, corectarea, studierea
tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor.
Acolo unde deficienţele de comunicare sunt combinate cu deficienţe, boli ale vocii sau unde există un
substrat organic logopedia foloseşte ajutorul ORL, chirurgiei plastice dar ca disciplină este independentă. În
corectarea limbajului intervenţia medicală este limitată spre deosebire de activitatea logopedică care este
permanentă, prin ea se înlătură cauzele organice care au provocat tulburarea. Astfel putem conchide că: foniatria este
esenţială pentru lichidarea proceselor patologice, iar logopedia reprezintă prevenire şi corectare; astfel încât
intervenţia lor nu se suprapune şi nici nu se subordonează ci se completează reciproc. Prin urmare logopedia este
ştiinţă psihopedagogică dar nu exclude intervenţia medicală.
În ţara noastră au luat fiinţă mai întâi cabinete logopedice în policlinici şi în spitale de neurochirurgie, iar
apoi au fost organizate centre logopedice interşcolare şi cabinete logopedice pe lângă unele grădiniţe şi unităţile
speciale pentru handicapaţi în 1963 de către Ministerul Învăţământului. După 1990 apar cabinetele logopedice
particulare.

2. SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI

SCOPURILE LOGOPEDIEI

 Logopedia contemporană îşi defineşte, în prezent, menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor
de limbaj, la prevenirea şi studierea lor; scopul ei este educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic
şi dezvoltarea unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu
personalitatea umană;

3
 Logopedia urmăreşte educaţia pe ansamblu prin faptul că ea are un rol educativ complex şi anume
caracterul psihopedagogic aplicat;
 Logopedia se orientează spre vârstele de preşcolari şi şcolarii mici deoarece, acestea sunt vârstele
când limbajul prezintă cea mai mare plasticitate faţă de factorii ce favorizează evoluţia normală a
acestuia şi faţă factorii care declanşează tulburarea;
 Logopedia are ca scop major îndepărtarea trăsăturilor negative care rezultă în urma tulburării; astfel
importanţa logopediei este evidenţiată de implicaţiile tulburării în viaţa socială a logopatului,
deoarece un limbaj defectuos displace celor din jur şi este înlăturat din comunitate; prin urmare copii
cu tulburării prezintă un ansamblu de corelate negative şi anume: negativism, sentiment de
inferioritate, instabilitate emoţională, egocentrism, timiditate;
 În cazul unor tulburări grave cum ar fi: alalia, disartria, care împiedică dezvoltarea gândirii, copii
sunt consideraţi debili mintali şi internaţi în şcoli speciale; logopedia vine în ajutorul acestora cu
metodele şi procedeele de corectare specifice fiecărei tulburări în parte;
 Vorbirea incorectă se revarsă asupra scris-cititului, asupra întregii activităţi şcolare, dar mai ales
asupra personalităţii elevului; datorită faptului că logopatul prezintă dificultăţi în exprimare acesta îşi
va pierde interesul pentru şcoală şi astfel limitându-se câmpul posibilităţilor de alegere a unor
profesii;
 Logopedia contribuie la restabilirea normală a tulburării, ca factor important de încadrare a
subiectului în viaţa şcolară şi alegerea profesiei.

SARCINILE LOGOPEDIEI

 Studierea complexă a persoanelor cu tulburări şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării


limbajului;
 Prevenirea şi studiul cauzelor ce pot provoca tulburarea de limbaj;
 Elaborarea unei metode de examinare şi clasificare a tulburărilor de limbaj;
 Studierea simptomatologiei, metodelor şi procedeelor de corectare a tulburărilor de limbaj;
 Cunoaşterea limbajului, a specificului psihologic şi a personalităţii;
 Pregătirea personalului din anturajul logopatului, pentru ca acesta să găsească sprijinul, căldura şi
afecţiunea necesară;
 Formarea specialiştilor logopezi, organizarea activităţii logopedice, dotarea cabinetelor logopedice
cu aparatura de rigoare.

3. CAUZELE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Tulburările nu pot fi cercetate separat, izolat, ci în funcţie de persoană, de gradul de maturitate al SNC şi al
organelor senzoriale de dezvoltare psihică, intelectuală şi de interdependenţa cu mediul familial. De cele mai multe
ori tulburarea fiind condiţionată de acţiunea unor factori ce se succed sau acţionează concomitent.
Aceste cauze se împart în funcţie de forma ei şi perioada când apar:
1. Cauze care acţionează în perioada prenatală.
2. Cauze care acţionează la naştere.
3. Cauze care acţionează şi după naştere.
4. Cauze psihosociale.

1. Cauze care acţionează în perioada prenatală.

În perioada sarcinii toate afecţiunile pot provoca leziuni ale creierului la făt ce se soldează cu urmări
negative asupra dezvoltării limbajului, cum sunt următoarele:
 Infecţii cu protozoare, toxoplasmoze în primele luni de sarcină;

4
 Unele infecţii virale, bacteriene: rubeola- provoacă riscul ca copilul să se nască cu
afecţiuni; sifilisul, TBC, intoxicaţiile cu diferite substanţe chimice;
 Carenţe nutritive ale mamei;
 Radiaţii, boli care pot provoca naşteri premature cu risc de accidente vasculare;
 Traumatisme mecanice;
 Incompatibilitatea factorului RH, traume psihice sau neacceptarea sarcinii provocate de:
stres, regim de odihnă, spaime care pot afecta fătul;
 Alcoolismul;
 Bolile psihice.

2. Cauze care acţionează la naştere.

Din această categorie le menţionăm pe următoarele: naşterile grele şi prelungite, care pot provoca leziuni ale
sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, diferite traume fizice,
cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice; ele alcătuiesc grupa cea mai mare.
3. Cauze care acţionează şi după naştere.

Acestea se împart în:


1. Cauze organice.
2. Cauze funcţionale.
3. Cauze psiho-neurologice.

1. Cauze organice.

 Pot fi de natură centrală şi periferică;


Traumatisme mecanice ce afectează sistemul nervos, auzul sau organele fonoarticulatoare;
deteriorări ale timpanului, anomali dentomaxilopalatine;
 Infecţii şi intoxicaţii cu substanţe chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta
mecanismele neurofiziologice ale limbajului;
 Unele boli ale primei copilării, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, pot
determina tulburări de limbaj atât pe cale centrală, cât şi periferică.
2. Cauze funcţionale.

 Pot produce tulburări ale limbajului în sfera receptoare cât şi în cea motorie.
 Tulburări ale proceselor de excitaţie sau inhibiţie;
 Insuficienţe funcţionale ale sistemului nervos;
 Tulburări de nutriţie;
 Deficienţe ale auzului fonematic.

3. Cauze psiho-neurologice.
 Aceste cauze se întâlnesc la subiecţii cu handicap mintal, la cei cu tulburări de memorie şi de
atenţie, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice şi acustice.
 Din această categorie fac parte şi subiecţii care se supraapreciază dar şi cei care se subapreciază,
aceste manifestări influenţând negativ structurarea personalităţii şi a limbajului.

4. Cauze psiho-sociale.

 Greşeli educaţionale:
 Încurajarea vorbirii greşite pentru amuzament;
 Pretenţiile exagerate, suprasolicitarea copilului;
 Bilingvismul înainte de însuşirea limbajului matern.

5
 Modele insuficiente de vorbire, insuficienta stimulare a copilului de comunicare, tulburări verbale
ale părinţilor, relaţii afective neadecvate între părinţi şi copii şi stângăcia contrariată.

4.CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Este o perioadă controversată datorită diversităţii criteriilor după diferiţi autori care au adoptat criterii după
poziţia lor. Aceste clasificări nu satisfac integral necesităţile practicii. Este necesar un diagnostic corect pentru că în
funcţie de el se stabilesc metodele şi prognoza tulburărilor în raport cu particularităţile psihice ale subiectului.
Abordarea unui singur criteriu duce la dificultăţi în stabilirea diagnosticului şi deficienţe de recuperare. Pot
avea cauze şi efecte comune.
Exemple de clasificare lingvistică:
1. Tulburări fonetice- se referă la pronunţia greşită dar fără dificultăţi în a recepta.
2. Tulburări fonetico-fonematice- are dificultăţi în discriminare şi în pronunţare.
3. Tulburări fonetico-fonematice lexico- gramaticale, unde se găsesc dificultăţile din primele
două, la care se adaugă şi forme, în proporţii diferite, de nedezvoltare a limbajului.

Exemple de clasificare după criteriul simptomatologic (Ch. Van Riper):


1. Tulburări de ritm- bâlbâială, bolboroseală, tumultus sermonis.
2. Tulburări de articulaţie- dislaliile.
3. Tulburări de fonaţie- afonie, nazalitate, guturalitate.
4. Tulburări de simbolizare- disfaziile.

Exemple de clasificare după criteriul etiologic şi cel simptomatologic (M.E. Hvatţev):


1. dislalii.
2. tulburări de ritm şi cadenţă.
3. tulburări de limbaj cu etiologie organică cerebrală.
4. tulburări de voce.
5. tulburări de vorbire şi voce psihogene.
6. tulburări de vorbire la oligofreni şi nevăzători.

Clasificarea făcută de Prof. Univ. Dr. Emil Verza, clasificare care ţine seama de cât mai multe criterii şi
anume: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic. Clasificarea respectivă se rezumă la
următoarele categorii de tulburări de limbaj:
1. Tulburări de pronunţie sau de articulaţie:
 Dislalie
 Disartrie
 Rinolalie
2. Tulburări de ritm şi fluenţa vorbirii:
 Bâlbâială
 Logonevroza
 Tumultus sermonis
 Tahilalia
 Aftongia
 Bradilalia
 Tulburări coreice
3. Tulburări de voce:
 Disfonie
 Afonie
 Fonastenie
 Pseudofonastenie
4. Tulburări în plan lexico grafic scris citit:
 Disgrafii- agrafii
 Dislexia- alexia
5. Tulburări polimorfe:

6
 Afazia (tulburare dobândită)
 Alalia (surditatea verbală)- incapacitatea de a vorbi. Alalia (surditatea verbală)- incapacitatea de a
vorbi.
6. Tulburări de dezvoltare a limbajului (întârzieri) - retard în dezvoltarea limbajului:
 Retardul de limbaj simplu şi complex
 Retardul la copiii autişti
 Mutismul psihogen electiv sau voluntar
7. Tulburări de limbaj bazate pe disfuncţii psihice:
 Dislogii
 Bradifazii
 Ecolalii
 Jargonafazii (apare pe fondul Schizofreniei)

5. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII LOGOPEDICE

DEPISTAREA- EXAMINAREA-DIAGNOSTICUL

Activitatea logopedică se realizează pe grupe sau în cazurile grave individual. Grupele se constituie după:
vârstă, nivelul de dezvoltare psihică, instrucţie, în funcţie de categoria tulburării.
Grupele pot cuprinde 2-4 subiecţi. Activitatea logopedică de corectare se realizează în cabinetul logopedic.
=CABINETUL LOGOPEDIC=
 Trebuie să fie izolat fonic;
 Să aibă în dotare oglindă logopedică şi oglindă mare;
 Să aibă o canapea logopedică unde să se facă exerciţii de inspiraţie-respiraţie;
 Magnetofon pentru a se constata progresele făcute dar şi pentru a-şi auzi vocea - propria vorbire;
 Metronom - pentru tulburările de ritm şi fluenţa vorbirii;
 Spirometru - pentru măsurarea capacităţii pulmonare;
 Scheme ale aparatului fonator;
 Album logopedic - cuprinde imagini pe baza cărora se exersează atât pentru îmbunătăţirea
vocabularului cât şi pentru pronunţia corectă;
 Instrumente de suflat: nai, muzicuţă, paie.

= ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII LOGOPEDICE=

La începutul fiecărui an şcolar activitatea logopedică se desfăşoară prin depistarea copiilor cu tulburări de
limbaj. În funcţie de aceste depistări logopedul îşi organizează activitatea.
Există un anume specific în centrele logopedice interşcolare care nu corespunde cu activitatea din cabinete.
La şcolile speciale activitatea de depistare are o importanţă mai mică deoarece logopedul are 3-4 clase din care
selectează copii cu tulburări de limbaj, spre deosebire de centrele interşcolare unde activitatea de depistare se
realizează printre toţi copii din şcolile în raza unde funcţionează cabinetul.
= DIAGNOSTICUL=
Logopedul trebuie să cunoască, nu numai metode, ci şi psihodiagnosticul, deoarece pot apărea erori. Fără
posibilitatea de cunoaştere a intelectului, un copil cu alalie senzorială poate fi confundat cu un surd.
Activitatea de depistare şi diagnoză se realizează în etape succesive de:
1. Examinare selectivă
2. Examinare integrală
1. Examinare selectivă
 Se realizează în şcoli şi instituţii preşcolare prin aplicarea unor metode care trebuie să fie
operative, fără să se facă investigaţii speciale pentru stabilirea tulburărilor de limbaj.
 Cuprinde activităţi organizatorice premergătoare şi propriu zise. Ele constau în programarea
unităţilor şcolare şi preşcolare la o anumită data şi alegerea unei încăperi corespunzătoare.

7
 Planificarea ordini în care se vor prezenta copii (1-3 copii).
 Examinarea trebuie să se desfăşoare prin convorbirii simple sau cu ajutorul diferitelor imagini,
urmărindu-se ca sunetele mai dificil de pronunţat să se afle la începutul sau la sfârşitul
cuvântului; în funcţie de nivelul copilului ser pot aplica şi probe de limbaj scris citit: scrierea
unei compuneri, scrierea după dictare.
 În timpul examinări logopedul nu trebuie să poarte halat alb şi să fie prietenos.
 La sfârşit se informează cadrele didactice, care stabilesc datele când se vor prezenta, copii, la
cabinet.

2. Examinarea integrală
 Se deosebeşte de prima prin scop, urmărindu-se stabilirea diagnosticului diferenţial.
 stabilirea prognosticului tulburări.
 În cabinete examenul nu se limitează numai la precizarea aspectelor simptomatologice ci se
extinde şi asupra etiologiei; se urmăreşte dacă deficienţa este provocată de probleme ale
aparatului fonator sau a deprinderilor defectuoase de pronunţie.
 Volumul de informaţii necesare diferă în funcţie de cazurile examinate (un copil dislalic nu
solicită acelaşi volum de informaţii ca un copil cu disartrie).
 Examinarea se poate prelungi chiar câteva săptămâni în funcţie de gravitate; datorită faptului
că se poate confunda lipsa de maturitate a vorbiri cu tulburarea în acest caz adoptarea
procedeelor de corectare este inutilă provocând agravarea şi încurajarea deficienţei.
 În stabilirea diagnosticului logopedul poate apela la endocrinologi şi neurologi.
Examinarea integrală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Să fie complexă, să cuprindă toate aspectele limbajului: pronunţia, lexicul, gramatical,
semantic, scris- cititul, fonetic.
2. Exersarea să fie sistematică; ea presupune precizarea componentelor afectate şi interacţiunea
tulburărilor de limbaj cu alte componente ale personalităţi sau între ele.
3. Să urmărească analiza evolutiv- dinamică a tulburării ce presupune elucidarea factorilor ce au
intervenit de la apariţia tulburării până la formă actuală. Fiecare tulburare poate fi cauză cât şi
efect a tulburării actuale.
4. Rezultatele trebuie consemnate în fişa logopedică.

=FIŞA LOGOPEDICĂ=
Documente in care se consemnează:
 Date generale şi familiale
 Date anamnestice care pot da informaţii asupra factorilor psihogeni sau de mediu care pot
influenta limbajul
 Date obţinute din convorbirile cu părinţii despre felul cum a decurs sarcina, evoluţia copilului:
dinţii, dezvoltarea motorie sau bolile suferite; în urma lor concluziile trebuie trase cu prudenţă
datorită faptului că părinţi pot omite sau uita şi de aceia ele trebuie confruntate cu alte date din
fişele şcolare.
 Datele semantice şi funcţionale- abateri de la normă: înălţime, greutate, conformaţia toracelui, a
craniului.
 Date despre aparatul fonator- se examinează bolta palatină, implantarea dinţilor şi a maxilarelor
(prognatism= proeminenţa maxilarelor), se examinează limba (microglosie şi macroglosie,
anchiloglosie), vestibulul faringian, cavitatea nazală (plopii), mersul- dacă este normal sau
nesigur, dacă coordonarea mişcărilor este deficitară, motricitatea facială (pareze), capacitatea
respiratorie (capacitatea de a conduce aerul pe gură sau pe nas), durata expiraţiei, calitatea
respiraţiei, tipul de respiraţie- toracică sau abdominală.
 Capacitatea vitală măsurată cu spirometrul- volumul de aer ce poate fi eliminat prin plămâni;
lateralitatea- preferinţa pentru un ochi şi/sau o mână (dreapta/stânga); dacă lateralitatea este sau
nu afirmată.
 Starea auzului(audiometria); starea auzului fonematic; capacitatea de reproducere a fonemelor
urmărindu-se analiza şi sinteza fonematică, atenţia auditivă, memoria auditiv verbală (pronunţarea

8
unui anumit tip de silabă), analiza structuri fonematice (ce sunete cuprinde cuvântul), sinteza
structuri fonematice, ritmul şi fluenţa vorbirii (ritm rapid, tărăgănat, dacă prezintă sincinezi-
mişcări parazite, dacă apar mişcări asociate- balansarea capului, stereotipuri verbale).
 Vocabularul activ- se examinează prin denumirea diferitelor obiecte, prin povestirea după
imagini.
 Vocabularul pasiv- prin înţelegerea unor cuvinte după imagini. Se consemnează dacă este adecvat
sau nu.
 Structura gramaticală- se examinează prin diferite propoziţii dându-i -se cuvântul de reper sau
reconstituirea propoziţiei din cuvinte amestecate, completarea lacunelor din propoziţie. Pentru
limbajul scris se dau probe de dictare şi se urmăresc toate simptomele.
 Se examinează devierile de la manifestările de personalitate (CPI).

=ACTIVITATEA DE DIAGNOZĂ=

După analiza datelor se stabileşte diagnosticul diferenţial şi se stabileşte programul terapeutic pe durata a
trei /patru/cinci luni.

Curs 2.

DISLALIA

STRUCTURA CURSULUI

1. Definiţie. Cauze. Clasificare.


2. Metode şi procedee în corectarea dislaliei.

1. 1.DEFINIŢIE

Este cea mai răspândită formă a tulburărilor de pronunţie.


DISLALIE- provine din grecescul „dis” care înseamnă greu, „lalic” care semnifică vorbire.
Tulburare caracterizată prin incapacitatea totală sau parţială de a emite sau articula corect unul sau mai
multe sunete izolate sau în combinaţii fluente în timpul vorbirii.
Tulburări de pronunţie (articulaţie), constând în deformarea, substituirea, omiterea şi inversarea
anumitor sunete în vorbirea spontană şi în cea reprodusă.
Dislalicul nu prezintă dificultăţi în înţelegere şi în exprimare, ci doar dificultăţi de realizare sonoră.
În vederea pronunţiei corecte organele fonoarticulatoare adoptă anumite poziţii, mişcări pentru fiecare
sunet. Mişcările fiecărui organ ce participă la pronunţia unui fonem se numesc articuleme.

9
Pronunţia este activitatea motrică de a exprima verbal sunetele unei limbi şi este socotit a fi corectă atunci
când se respectă baza specifică de articulare a limbii respective. În acest sens vorbirea dislalicului reprezintă o
abatere de la normele de articulare a limbi.

CAUZE

 Malformaţiile organelor periferice ale vorbiri: buze, limbă, maxilare (prognatismul, implantarea
defectuoasă a dinţilor, malformaţii ale limbii: microglosie, macroglosie, anchiloglosie, frenul limbi
prea lung sau prea scurt).
 Leziuni organice ale analizatorului auditiv; insuficienţa atenţiei auditive privind propria vorbire.
 Încurajarea vorbiri greşite, imitarea unor modele defectuoase.
 Deficienţe ale auzului fonematic.

CLASIFICARE

1. Din punct de vedere etiologic dislalia se clasifică în:


a. Dislalie organică- cauzată de modificări patologice ale organelor de vorbire şi deficienţe
organice ale analizatorului auditiv. Poate fi:
 Audiogenă- determinată de lezări ale analizatorului auditiv; gravitatea ei este în
funcţie de gravitatea afecţiuni auditive. Astfel în formele uşoare ale hipoacuziei
subiectul respectiv îşi formează un vocabular corect dar nu percepe tonalităţile
înalte (s, j, ce, ci), pe care le confundă şi le pronunţă defectuos.
-în formele grave tulburările se resfrâng. asupra majorităţii sunetelor.
 Mecanică- determinată de malformaţii ale organelor periferice ale vorbirii. Subiectul
nu realizează mişcările care sunt legate de aceste afecţiuni ale organelor periferice.
b. Dislalia funcţională- determinată de incapacitatea organelor de vorbire normală de a-şi îndeplini
funcţiile organice.
- nu există modificări patologice în recepţia şi exprimarea vorbirii ci este
determinată de incapacitatea organelor de a-şi îndeplini funcţia. Apare pe baza unei dislalii
fiziologice ale căror simptome dispar după vârsta de cinci ani. Poate căpăta o semnificaţie
logopedică în condiţiile în care părinţi încurajează vorbirea greşită a copilului. Poate fi:
 Motorie- apare datorită debilităţii musculare, dizabilităţilor motorii: copii
neîndemânatici.
- consecinţă a unei dezvoltări întârziate a analizatorului motor – componenta
sa verbochinestezică.
- Subiecţii pot deosebi pronunţia corectă cât şi cea incorectă dar prezintă
dificultăţi în controlul şi coordonarea aparatului fonoarticulator; ştiu ce
mişcări trebuie să facă dar nu le pot coordona. La copii apar mai des
omisiunile şi deformările de sunet.
 Senzorială- apare ca urmare a deficienţelor mecanice verbale senzitive în special pe
fondul auzului fonematic- incapacitatea de a discrimina sunete, analiză şi sinteză
chinestezică a propriilor mişcări articulatoare.
- se caracterizează prin înlocuirea unor sunete cu altele.

2. Din punct de vedere simptomatologic dislalia se caracterizează după mai


multe criterii:
A. Aspectul exterior fonetic:
a- dislalie prin substituire
b- dislalie prin omisiune
c- dislalie prin deformare

10
B. Gradul de extindere:
a- dislalie simpla – este afectat un singur sunet sau sunete a căror pronunţie se realizează
cu aceeaşi mişcare.
b- dislalie polimorfă- sunt afectate sunete în diferite regiuni de articulare
c- dislalie universală sau totală- sunt afectate majoritatea consoanelor

C. Fonemul afectat: dislalia primeşte numele de la denumirea în limba greacă a sunetului la care
se adaugă sufixul „ism” în cazul deformărilor şi omisiunilor; în cazul înlocuiri unui sunet cu altul
se adaugă prefixul „para”. Exemple de deformări şi omisiuni ale sunetului: „B- betacism”, „C-
capacism”, „D- deltacism”, „G- gamacism”, „L- lamdacism”, „P- pitacism”, „R- rotacism”, „S-
sigmatism”. Exemple de înlocuiri ale sunetului: „B- parabetacism”, „C- paracapacism”, „D-
paradeltacism”, „G- paragamacism”, „L- paralamdacism”, „P- parapitacism”, „R- pararotacism”,
„S- parasigmatism”. Mai frecvent deformate sunt sunetele din categoria sigmatismului şi
rotacismului.

=SIGMATISMUL=

Sunetul „s” este deformat datorită complexităţii lui articulatorii şi acustice. În sfera noţiuni intră şi pronunţia
greşită a „ş, z, ce, ci, ge, gi”. Din punct de vedere acustic aceste sunete sunt apropiate prin spectrul lor de frecvenţă,
au o tonalitate înaltă care depăşeşte gama celei mai fine sensibilităţi ale urechi umane (1000-3000 Hz); perceperea
optimă este de peste 6000Hz. din punct de vedere al frecvenţei sunt percepute cu dificultate dar au şi o intensitate
scăzută care nu depăşeşte 25-26 decibeli(cei cu hipoacuzie nu îl percep).
Datorită complexităţii acustice, articulatorii solicită un anumit angajament a structuri implicate astfel încât
orice întârziere motrică chinestezică determină achiziţia greşită a sunetului respectiv, aceasta consolidându-se chiar
dacă se depăşeşte această întârziere.
Această tulburare prezintă avantaje de corectare. Sunetul „s” se poate pronunţa şi cu vârful limbi sprijinit pe
incisivi, alveolele incisivilor, incisivi inferiori, efectuându-se aspectul acustic la fel.
Formele sigmatismului
A. Sigmatismul interdental (pelticia)
 pronunţia sunetelor se realizează siflant, cu limba între dinţi;
 cauzat de lipsa dentiţiei, vegetaţi adenoide(polipi), fapt care face copilul să respire cu gura deschisă
şi limba iese afară. Spre deosebire de muşchi extratori, muşchi retractori nu sunt suficienţi
dezvoltaţi; astfel subiectul nu are destulă putere să tragă limba.
B. Sigmatismul addental
 se realizează cu vârful limbii sprijinit pe dinţi şi împiedică ieşirea curentului de aer prin spaţiul
interdental. Copilul nu poate realiza acel jgheab şi atunci aerul iese împrăştiat în formă de evantai.
 Cauze: limbă hipertonică (lipsită de mobilitate), prognatism (proeminenţa maxilarelor),
implantarea defectuoasă a dinţilor. Apare pe fondul auzului fonematic.
 Formă frecventă la hipoacuzici.
C. Sigmatismul palatal
 Se realizează prin retragerea limbi pe bolta palatină. Are aceleaşi cauze ca sigmatismul addental.
D. Sigmatismul lateral
 Se realizează prin lateralizarea curentului de aer care nu se scurge pe centru, şi în funcţie de partea
pe care se scurge avem: sigmatism lateral dexter(partea dreaptă) şi sigmatism lateral sinister(partea
stângă);
 Cauze: pareze unilaterale ale nervului hipoglos, afecţiuni monoaurale (ale unei singure urechi)-
hipoacuzie de percepţie la nivelul urechi interne. Pe acest fond subiectul are tendinţa să pronunţe
mai aproape de urechea lezată.
E. Sigmatism bilateral
 Subiectul deschide buzele şi aerul se scurge prin colturile gurii.
F. Sigmatism strident
 Constă într-o articulaţie fluerantă a siflantelor care deranjează urechea
 Cauze: limba hiperchinetică, deficienţe ale auzului fonematic.
G. Sigmatism labial

11
 Vârful limbii nu atinge dinţii şi curentul de aer se strecoară printre buzele proeminente.
 Cauza: limba hipertonică- în care muşchii extensori sunt slab dezvoltaţi.
H. Sigmatismul labiodental
 Se realizează prin frecarea curentului de aer între incisivi superiori si buza inferioară alungită pe
incisivi inferiori.
J. Sigmatismul nazal specific rinolaliei
 Sunetul „s” se realizează între baza limbi şi peretele posterior a faringelui; în despicătura palatină
când limba nu ajunge la dinţi.
K. Sigmatism lalingual
 Se realizează între baza limbi şi coardele vocale cu participarea epiglotei, specific rinolaliei.

=ROTACISMUL=

Rotacismul reprezintă omiterea sau deformarea sunetului „r ” care este cea mai dificilă fonemă a vorbirii
intrată în limbă. Foarte mulţi copii nu reuşesc să-l pronunţe până la 4-5 ani; până la această vârstă nu prezintă
semnificaţie defectologică. În 40-50% din cazuri există un pararotacism fiziologic când „r” este înlocuit cu „l”. Nu
sunt necesare exerciţii specific logopedice pentru că exersarea lui prea devreme poate duce la pronunţarea lui greşită.
În limba română consoana „r” este alveolară, antelinguală, vibrantă. Forma de pronunţie este apicală- cu
vârful limbi. O pronunţie corectă presupune încordarea şi imobilizarea întregului aparat de articulare cu excepţia
vârfului limbi, care intră în vibrare. Sunt necesare 2-3 vibraţii ale limbii în pronunţarea sunetului „r”.
Caracteristici: avantaje în perceperea lui datorită spectrului său de frecvenţă joasă şi are o intensitate,
sonoritate ridicată (40 decibeli). Datorită acestui lucru „r” este pronunţat şi de hipoacuzici, această facilitate
contrastează cu dificultatea realizării sale articulatori. La pronunţarea sunetului ”r” se cere o mobilitate a limbii, o
proporţie anatomică adecvată a ei în raport cu celelalte elemente ale aparatului fonoarticulator. De aceea pronunţia
defectuoasă poate fi determinată de devieri anatomice ale limbii: construcţia prea groasă într-o parte, frenul limbi
prea scurt, macro sau microglosia, inervaţia insuficientă a nervului hiperglos, limba hipertonică lipsită de elasticitate
luând o formă exagerat de groasă, imitarea modelelor greşite.

Formele rotacismului
A. Rotacismul interdental-se realizează prin vibrarea vârfului limbii în contact cu incisivi
superiori(nuanţă sâsâită).
B. Rotacismul labial- se realizează prin vibrarea buzelor.
C. Rotacismul labiodental-limba nu are suficientă mobilitate şi atunci buza superioară vibrează în
contact cu incisivii superiori.
D. Rotacismul bucal- se realizează prin scurgerea aerului între limbă şi obraji care intră în vibraţie.
E. Rotacismul marginal- vibrează marginile laterale ale limbii, limba este lăţită.
F. Rotacismul apical- prin sprijinirea vârfului limbii pe alveole, dar vibraţiile limbi sunt inadecvate,
astfel există două forme ale acestui tip de rotacism:
- polivibrant- când sunt mai multe vibraţii ale limbii;
- monovibrant- o singură vibraţie a limbii.
G. Rotacismul palatal- limba alunecă spre bolta palatină .
H. Rotacismul dorsal- când vibrează partea din mijloc a limbii.
I. Rotacismul velar-când vibrează vălul palatin.
J. Rotacismul uvular- când intră în vibraţie omuleţul sau uvula.
K. Rotacismul faringian- specific rinolaliei; vibraţia se realizează între baza limbi şi faringe.

2.METODE ŞI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI

Pentru corectarea dislaliei este necesar antrenarea organelor de articulaţie pentru a deveni capabile de mişcării
articulatoare corecte la o viteză corespunzătoare, la o fluenţă a vorbirii normale. Nu este numai un proces de exersare
a organelor. Aceste exerciţii trebuie să fie integrate într-un sistem psihopedagogic organizat dat fiind faptul că modul
de articulare este defectuos, consolidat pe baza unor modele corticale care s-au format şi pe baza unor procese
psihice referitoare la reprezentarea auditiv motrică a sunetelor.

12
Mişcările fiziologice ale organelor de vorbire nu pot fi rupte de sensul fonematic al vorbirii care sunt sunete cu
încărcătură semantică şi psihologică. Prin antrenare se are în vedere destrămarea experienţei senzorial motrice de
pronunţie defectuoasă care a fost consolidată sub forma acelor modele defectuoase.
Procedeul îl constituie înlocuirea modelelor mintale defectuoase de pronunţie cu modele normale prin
modificări complexe atât în componenta efectoare cât şi în cea receptoare aferentă. Modificările prezintă şi
reprezentările auditiv motrice cât şi mişcările lor.
Orientarea timpurie pentru corectarea dislaliei este fundamentată ştiinţific prin plasticitatea mai mare a
proceselor neuropsihofiziologice în legătură cu modelarea sunetului şi prevenirea complicaţiilor de natură
psihologică.
Pentru corectarea dislaliei se folosesc metode cu caracter general şi specific. În aplicarea lor trebuie să avem
în vedere anumite aspecte care ţin de:
 Simptomatologie- tulburările de pronunţie se pot manifesta diferit de la un subiect la altul; se iau în
vedere şi particularităţile temperamentale, efectele tulburării în plan psihic.
 Cauzele care au declanşat dislalia: dacă sunt organice sau funcţionale.
 Condiţiile de viaţă şi activitate- colaborarea părinţilor, educatorilor, învăţătorilor cu logopedul.
 Vârsta şi nivelul de dezvoltare psihică.
 Dacă tulburarea de pronunţie este asociată cu alte tulburări- în condiţiile în care este asociată cu
retard sau dacă sunt în relaţii cu tulburări de scris- citit corectarea se realizează simultan; dacă este în
relaţie cu tulburări de ritm şi fluenţă se dă prioritate acestora pentru corectare (ex. bâlbâiala).

1. METODE CU CARACTER GENERAL


 Nu se adresează direct sunetului dar pregătesc organele fonoarticulatoare pentru aplicarea
celor specifice;
 Se referă la:
a. Dezvoltarea motricităţi generale şi a motricităţii aparatului fonoarticulator.
b. Educarea respiraţiei, mişcărilor şi a echilibrului.
c. Exerciţii pentru educarea auzului fonematic.
d. Educarea personalităţi.
a. Dezvoltarea motricităţi generale şi a motricităţii aparatului fonoarticulator.
 La copii care prezintă neîndemânare motorie se realizează prin exerciţii fizice care au scopul de a facilita
realizarea mişcărilor complexe ale diferitelor grupe de muşchi, ce iau parte la activitatea de respiraţie şi la
motricitatea aparatului fonoarticulator. În pronunţie aparatul fonoarticulator adoptă poziţii fie de relaxare fie
de încordare. Acestea pe porţiuni nespecifice sunetului afectează pronunţia, timbrul şi înălţimea vocii.
Aceste exerciţii trebuie adaptate pe particularităţi: la cei hipochinetici- mişcări motrice generale (săritul)
asociate cu pronunţia normalizează tonusul musculaturii articulatorii; la cei hiperchinetici- exerciţii de
relaxare asociate cu pronunţia pentru a ameliora rigiditatea articulatorie.
 Exerciţii pentru motricitatea facială- sunt necesare la copii care prezintă pareze faciale sau asimetrii
faciale: ridicarea si coborârea sprâncenelor, umflarea simultană şi alternativă a obrajilor, imitarea râsului,
închiderea ochilor
 Exerciţii pentru motricitatea labială – mişcarea buzelor exercită un rol important în pronunţie: închiderea
şi deschiderea buzelor. Copiii cu anomalii ale buzelor sau care prezintă proeminenţe pe unele porţiuni au o
lipsă de sincronizare a buzelor, a mişcării lor. Exemple de astfel de exerciţii: acoperirea unei buze cu
cealaltă; strângerea şi umflarea cu putere a obrajilor şi suflarea aerului cu putere; ţuguierea buzelor,
întinderea comisurilor buzelor şi strângerea cu putere; umflarea obrajilor şi reţinerea aerului; vibrarea
buzelor prin imitarea sforăitului; ţinerea unui obiect pe buze; imitarea sărutului.
 Exerciţii pentru motricitatea linguală – limba deţine cel mai activ rol, ea contractându-se, dilatându-se şi
astfel ia diferite poziţii. Exemple de exerciţii: deschiderea guri şi scoaterea ritmică şi rapidă a limbii, apoi
retragerea ei; ridicarea limbii deasupra buzei superioare şi deplasarea ei stânga/ dreapta, sus/ jos.
 Exerciţii pentru motricitatea mandibulară: ridicarea şi coborârea ritmică a maxilarelor, stânga/ dreapta
cu opunerea rezistenţei; imitarea rumegatului.
 Exerciţii pentru motricitatea vălului palatin (pronunţie nazală) – umflarea obrajilor şi ţinerea aerului
sau aruncarea afară; ingerarea de lichide cu înghiţituri mici; masaj al vălului palatin.

13
b. Exerciţii pentru educarea respiraţiei- presiunea este mai accentuată la consoanele surde decât la cele sonore (p-
b).
 Exerciţii: pe canapeaua logopedică în poziţia de culcat cu greutăţi pe abdomen şi pe piept, doi timpi se
inspiră apoi doi timpi expiră, după care se ridică timpii de executare a exerciţiului; acest exerciţiu se
efectuează pentru întărirea musculaturii diafragmei; exerciţiile care pot fi folosite când copiii nu
reacţionează iau forma jocului: umflarea baloanelor, suflarea într-un pahar cu apă improvizând o poveste,
suflarea în diferite instrumente.
c. Exerciţii pentru educarea auzului fonematic – se referă la capacitatea de diferenţiere şi identificare a sunetului.
Pronunţie fiind un sistem senzorial motric, emisia şi recepţia se influenţează reciproc, controlul şi emiterea sunetelor
presupune perceperea corectă a sunetelor emise de alţii precum şi autocontrolul auditiv. Prin feed beak sunetul
articulat şi efectul se integrează într-o unitate ce primeşte semnificaţia fonematică senzoriomotorie prin raportare la
sistemul fonologic. Pentru a deprinde asemenea conexiuni senzorial- motorii copilul are nevoie de o dezvoltare a
organelor ce participă la respiraţie, articulaţie, fonaţie, precum şi de o capacitate de înţelegere a sensului structuri în
ansamblul său, precum şi a fiecărui sunet în parte ca o unitate distinctă în cuvânt.
 În perioada însuşirii vorbirii pot să apară neconcordanţe în realizarea acestui feed beak, astfel când
deprinderile motrice privind forţa, precizia articulării devansează procesele psihomotrice ce stau la baza
capacităţii de percepere, se formează deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrolul
auditiv şi se pot fixa ca deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt necesare următoarele exerciţii: de
tipul „ghicirea vocii care te-a strigat”, „telefonul fără fir”, exerciţii de diferenţiere a sunetelor fizice
(zgomote) sau identificarea sursei şi direcţiei; identificarea sunetelor fizice produse de diferite obiecte,
instrumente muzicale pentru dezvoltarea atenţiei auditive; exerciţii pentru dezvoltarea memoriei auditiv
verbale: reproducerea de serii de silabe fără sens, memorarea unor cifre; se fac exerciţii de analiză şi
sinteză fonematică la copii mici care nu pot despărţi cuvintele în unităţi fonematice: exerciţii de
desprinderea sunetelor din cuvânt pe baza analizei auditive, şi să formeze un cuvânt din sunete.
 Dacă se fac exerciţii bazate exclusiv pe articulare fără dezvoltarea capacităţii de diferenţiere şi autocontrol
auditiv, aceste exerciţii nu au efect pentru că logopatul nu îşi sesizează propriile mişcări şi semnificaţia
sunetelor emise.
d. Exerciţii de educare a personalităţii- din momentul începerii activităţii logopedice se urmăresc următoarele
obiective: redarea încrederii în propriile posibilităţi, crearea convingerii că tulburarea nu presupune deficienţă
intelectuală şi că tulburarea poate fi depăşită, înlăturarea negativismului.
 Se realizează prin „trăirea succesului”, logopedul oferindu-i şansa; înregistrarea vorbirii la început şi
compararea în vederea observării progreselor făcute pe parcurs.

2. METODE CU CARACTER SPECIFIC

Aceste metode se adresează strict sunetului afectat. Procesul de corectare presupune parcurgerea a patru
etape:
1. Etapa de impostare
2. Etapa de consolidare
3. Etapa de diferenţiere
4. Etapa de automatizare

1. Etapa de impostare (emitere a sunetului)- obţinerea izolată a sunetului se face prin două
procedee:
a. Procedeul demonstraţiei articulatorii.
b. Derivării sunetului din sunetele pronunţate corect

3. Etapa de consolidare – exersarea sunetului în silabe fără sens în care sunetul se află la început,
la mijloc şi la sfârşit. Se realizează cu ajutorul cuvintelor pornind de la cele mai simple la cele mai
complexe, cuvinte care conţin sunetul respectiv; este de preferat ca sunetul afectat să fie prezent de mai
multe ori în cuvânt; apoi să se exerseze în propoziţii din ce în ce mai grele. În această etapă nu este
indicat să folosim sunetul cu care se confundă. Logopedul trebuie să ştie că logopatul şi-a însuşit o
parte din pronunţia corectă a sunetului, şi să nu uite că atunci când pleacă de la cabinet are tendinţa să
vorbească aşa cum este încurajat.

14
4. Etapa de diferenţiere –când sunetul s-a consolidat se exersează sunetul alături de sunetele cu
care se aseamănă în cuvânt şi silaba. Se diferenţiază de sunetul cu care îl confundă. Se introduc cuvinte
în care se află sunete cu care se aseamănă.
5. Etapa de automatizare – autocontrolul este minim şi poate emite sunetul cu uşurinţă. Se
consideră că sunetul a fost însuşit.

Curs 3.

RINOLALIA ŞI DISARTRIA

1. RINOLALIA

STRUCTURA CURSULUI

1. Definiţie. Clasificare.
2. Corectarea rinolaliei.

DEFINIŢIE.

RINOLALIA- este o tulburare de pronunţie asociată cu tulburarea de rezonanţă a sunetului fie prin
comunicarea prea largă buco-nazală fie prin obstrucţie nazală. Uni autori consideră că dat fiind această rezonanţă a
sunetului este afectată predominant vocea, este denumită rinofonie (fonfăiala), dar la persoanele cu nazalitate
tulburările de fonaţie şi articulaţie se condiţionează reciproc. În vorbirea nazală deplasarea locului de articulaţie spre
interiorul cavităţii bucale determină ca suflul de aer şi modelarea lui în cavitatea buco nazală să fie modificat şi prin
aceasta să se scadă inteligibilitatea vorbirii, astfel încât termenul de rinolalie exprimă mai adecvat acest lucru şi
aceasta mai ales că în practica corectării rinolaliei predomină exerciţii de modelare a vocii după modelul de realizare
al sunetului: impostarea, consolidarea, diferenţierea, automatizarea sunetului.

CLASIFICARE

15
1. După aspectul exterior al modificării suflului de aer rinolalia prezintă trei forme:
a. Rinolalie deschisă- Aperta- în care suflul de aer necesar pronunţiei sunetelor orale
în loc să se scurgă pe cale orală se scurge pe cale nazală (sunt afectate toate
consoanele orale).
b. Rinolalie închisă- Clausa- în care unda expiratorie necesară pronunţiei consoanelor
nazale este împiedicată să treacă pe calea nazală şi se scurge pe traiectul bucal,
astfel vocea are rezonanţă de „fund de sac” (afectate consoanele nazale „m” şi „n”).
c. Rinolalie mixtă- în vorbire predomină atât rinolalia deschisă cât şi cea închisă.

a. RINOLALIE DESCHISĂ.

Apare ca urmare a faptului că vălul palatin în timpul pronunţiei orale nu reuşeşte să împiedice trecerea
curentului de aer pe traiectul de aer astfel încât orificiul faringo nazal rămâne deschis şi aerul se scurge pe nas
modificând rezonanţa sunetului şi schimbând locul de articulare a sunetelor.
În funcţie de cauzele care o produc ea se împarte în:
1. RINOLALIE DESCHISĂ ORGANICĂ- apare ca urmare a paraliziei vălului palatin
(periferică şi centrală) şi nazalitatea este disartrică; paraliziile periferice sunt consecinţa unor
procese patologice care se soldează cu leziuni ale nervului vag, sau tumori ale nervului vag. Le
adulţi tumorile nervului vag apar în scleroza laterală amiotrofică sau scleroza multiplică
bulbară. Paraliziile centrale apar mai rar la copii, fiind o paralizie pseudo- bulbară.
 Traumatizme ale vălului palatin care se pot produce prin plăci perforate cu obiecte ascuţite sau
în urma afecţiunilor ţesutului vălului palatin ca urmare a unor boli sau malformaţii
congenitale ale vălului palatin.
 Cea mai gravă formă apare în urma despicăturilor congenitale ale vălului palatin (palatos
schizis” gură de lup”). Ca urmare a complexităţii mai mulţi autori o tratează separat de
celelalte forme ale rinolaliei sub denumirea de palatolalie. Cauza nu este elucidată în totalitate.
 Factori pot fi grupaţi în factori de natură endogenă şi exogenă. Factorii endogeni- modul exact
de transmitere nu este cunoscut, ci se referă la tulburările de metabolism ale mamei, endocrine,
unii factori nutriţionali. Aceşti factori pot modifica ereditatea. Factorii exogeni- infecţii acute-
virale în perioada sarcinii- rubeola, gripa, varicela; infecţii cronice: sifilisul, toxoplasmoza în
perioada embrională. Factori toxici ce pot modifica: alcoolismul, intoxicaţii cu plumb, eter,
nicotină; radiaţii; tulburări endocrine, diabetul mamei; incompatibilitatea factorului RH.
Vârsta înaintată a mamei.
2. RINOLALIE DESCHISĂ FUNCŢIONALĂ- cauzată de incapacitatea sau mobilitatea
redusă a vălului palatin şi a muşchilor faringo- nazali, ei nu reuşesc să închidă cavitatea
nazală. Cel mai adesea ea apare ca urmare a unei ridicări insuficiente a vălului palatin la copil
care articulează într-o manieră relaxată (leneşii, debili mintali).
 Provocată prin imitarea vorbirii unei rinolalii în perioada formării vorbiri. Ea mai apare în
urma neexersării vălului palatin după operaţii (de polipi), astfel în locul ei apare nazalitatea
funcţională când vălul palatin rămâne nemişcat. Gravitatea acestei tulburări este mai redusă.

=SIMPTOMATOLOGIA RINOLALIEI DESCHISE=

Despicăturile palatine, care provoacă tulburări rinolalice cuprinse şi sub denumirea de palatolalie, determină
o nazalitate accentuată şi o tulburare articulatorie pronunţată. Gutzman, Seeman, Hvatţev, Arnold sunt de părere că
palatolaia este o dislalie mecanică în care predomină deficienţele în pronunţarea sunetelor. În acceastă situaţie, vălul
palatin nu îşi poate îndeplini funcţia de separare a cavităţii bucale de cea nazală şi nici să închidă orificiul respectiv
prin mişcări sincronice, ceea ce duce la schimbarea istmului velo- faringian şi, prin aceasta, rezonanţa sunetului este
schimbată.
În această deficienţă copilul în prima copilărie are dificultăţi de supt şi de glutiţie, lichidul se scurge pe nas
astfel încât necesită un timp mai îndelungat pentru alimentaţie. Când se trece la alimentaţia mixtă unele bucăţi pot
trece prin trahee. Datorită faptului că copilul prezintă dificultăţi de supt, este împiedicată dezvoltarea musculaturii
buzelor. La adulţi tulburările de nutriţie sunt neglijabile pentru că ei îşi pot controla alimentaţia pentru a nu trece prin
fisură.

16
Pentru a preveni complicaţiile psihice este necesară operaţia chirurgicală. Pentru prevenirea fixării
modelelor defectuoase de pronunţie, operaţia chirurgicală trebuie făcută timpuriu înainte ca acestea să se
consolideze. Nu există un acord deplin asupra vârstei la care să se realizeze operaţia. Există diferite păreri, unii
specialişti afirmând că până la vârsta de 2 ani se asigură o operaţie reuşită; alţii aduc obiecţii susţinând influenţele
negative ce apar asupra alveolelor, maxilarelor amânând operaţia până după vârsta de 4 ani. În general operaţia se
realizează până la vârsta de 5 ani.

= SIMTOMATOLOGIA VORBIRII ÎN RINOLALIA DESCHISĂ=

 Este diversă din cauza variabilităţii în alegerea modalităţii de vorbire a fiecărui subiect, în funcţie
de nivelul de dezvoltare psihică, de mediul social, de cauza care a provocat tulburarea, în funcţie
de momentul şi rezultatul intervenţiei chirurgicale, de particularităţile de personalitate.
 Din punct de vedere al pronunţiei- pierderea aerului nazal produce modificarea presiunii intraorale
astfel încât apar greşeli în chinezia componentelor aparatului fonoarticulator, apare o asimergie de
contracţie a vălului palatin şi a limbii astfel încât limba adoptă o poziţie posterioară deplasându-se
punctul de articulare pentru consoanele siflante („s”,”z”) şi linguodentale. „R” nu este articulat ca o
vibrantă pentru că aerul fonator, din cauza scurgerilor nazale este insuficient şi nu poate să facă
limba să vibreze. Această asimergie face ca la pronunţarea consoanelor explozive
(„b”,”c”,”g”,”p”), să fie înlocuite cu sunete nedesluşite cu un zgomot glotic pe care francezii îl
denumesc „coup de glotte”- cel mai adesea este întâlnit în cazul consoanelor „c” şi „g”, adică se
creează impresia că vălul palatin se împiedică. Sunt denaturate sunetele fricative „f”, „v” dar sunt
mai puţin afectate decât „c” şi „g”, la ele apărând fenomenul de producere a unor grimase faciale.
La sunetele „s”, „z”, „ş”, care necesită o concentraţie mai mare a aerului, frecarea se realizează la
nivelul faringelui şi apare un efect ca atunci când se suflă într-un butoi gol. Sunt afectate şi
vocalele care apar ca neclare, voalate. Cele mai afectate sunt cele care se pronunţă cu cea mai mare
ridicare a vălului palatin ( „i”, „â”). Cea mai puţin afectată este vocala „a”.
 Din punct de vedere al vocii- datorită pătrunderii aerului fonator în cavitatea nazală este modificată
rezonanţa sunetului, timbrul sunetului.
 Apariţia de elemente parazite în fonaţie- ca un act compensator faringele este antrenat să
suplinească funcţia velară, apărând astfel un suflu răguşit între baza limbii şi peretele laringelui
însoţit de vibraţii ale acestuia.
 Tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii- datorită consumului sporit de aer, datorită scurgerilor
rapide rinolalicul este obligat să inspire mai frecvent.
 Apariţia grimaselor faciale- pentru a compensa această scurgere a aerului pe nas rinolalicul strânge
nările iar aceste grimase deformează fizionomia. Ele provoacă şi efecte psihice negative cum ar fi:
agresivitate, sentiment de izolare, negativism.

=CORECTAREA RINOLALIEI DESCHISE=

Cele mai mari probleme apar la despicăturile palatine ale căror modele de corectare sunt mai variate. Este
necesară o activitate preoperatorie logopedică care urmăreşte formarea corectă a bazei de articulare prin strângerea
nărilor, realizându-se o activare naturală a sfintelui nazofaringian, apoi realizându-se fără astupare prin exerciţii de
suflat prin strângerea nărilor şi pronunţarea de diferite cuvinte. Un rol important îl au exerciţiile postoperatorii
valabile pentru toate formele de rinolalie.
 Exerciţii postoperatorii- pentru mobilitatea vălului palatin: masaj digital, exerciţii de respiraţie
prin suflarea în obiecte- dat fiind faptul că aerul sub presiune este un bun maseour al vălului
palatin; exerciţii prin astuparea unei nări cu solicitarea suflului; exerciţii de deglutiţie a lichidelor
în cantităţi mici cât mai frecvent.
- Condiţia primară pentru corectare este de a suplima participarea normală a
laringelui şi de a muta locul de articulare a limbii. Hipofuncţia muşchilor
trebuie să fie transformată prin exerciţii într-o activitate puternică şi
energică.
- După ce se obţine coordonarea organelor fonoarticulatoare şi a vălului
palatin, se fac exerciţii de emitere a sunetului similare cu cele de la dislalie,

17
eşalonarea sunetelor este în funcţie de exersarea închiderii, exersarea
vocalelor în ordinea uşurinţei de închidere.
- Se începe prin exersarea în cuvinte, în silabe, mai întâi în şoaptă şi apoi mai
tare, după care urmează explozivele şi celelalte sunete care se exersează
folosindu-se alte consoane pe care rinolalicul le pronunţă bine obţinându-se
sunetul afectat (din „n” se obţine „t”). Pentru a preveni contaminarea nazală
se exersează mai întâi sunetele orale după care cele nazale.
 Pentru înlăturarea „coup de glotte” se exersează în şoaptă şi apoi tare cu apăsarea laringelui până
se elimină acest timbru rinofonic.

b. RINOLALIE ÎNCHISĂ

Rinolalia închisă se caracterizează prin blocarea undei de aer fonator pe traiectul faringonazal. Spre
deosebire de rinolalia deschisă în care există o comunicare prea largă între cavitatea bucală şi cea nazală, în rinolalia
închisă această comunicare este blocată total sau parţial la nivel faringonazal şi se manifestă printr-o denaturare a
timbrului, a pronunţiei consoanelor nazale.
Rinolalia închisă în funcţie de cauzele obstrucţiei nazale se împarte în:
1. Rinolalia închisă organică- cauzată de toate modificările patologice ce împiedică şi fac
fonaţia deficitară: hipertrofii ale mucoasei nazale, polipi, deviaţii de sept, hipertrofii amigdaliene cu
vegetaţii adenoide. Obstrucţia cavităţii nazale se manifestă de o manieră diferită în obstrucţie şi în
pronunţie, faţă de afecţiunile nazofaringiene. După localizarea obstacolului rinolalia închisă organică se
împarte în:
a. Rinolalie închisă organică anterioară - se manifestă fie pasager în urma
inflamaţiei mucoasei nazale în rinite, fie permanent apărând din cauza unei
hipertrofii ale mucoasei nazale din cauza polipilor, deviaţiei de sept care conduce la
o blocare a aerului prin narine. Sonoritatea sunetelor „m”, „n” este diminuată.
b. Rinolalie închisă organică posterioară sau adenoidală- specifică persoanelor cu
hipertrofii amigdaliene care blochează faringele. Sunetele „m” şi „n” sunt fie omise
în coarticulaţie cu „p”, „b” şi „t”, fie sunt înlocuite cu „b” şi „d”.
2. Rinolalie închisă funcţională- este determinată de o defectuoasă închidere nazală care se
menţine ridicată în timpul consoanelor nazale. Aceasta este cauzată prin articulaţia neglijentă însoţită de
imitaţie, sau după operaţie se menţine ridicată din obişnuinţă.

2.CORECTAREA RINOLALIEI

Corectarea rinolaliei se efectuează mai întâi prin operaţie chirurgicală (extragerea polipilor) apoi prin
terapie logopedică, deoarece tulburarea se manifestă în continuare datorită automatizării. Exemple de exerciţii de
corectare pentru toate formele de rinolalie:
 Exerciţii pentru mobilitatea vălului palatin;
 Exerciţii pentru educarea auzului fonematic;
 Exerciţii de respiraţie pentru dirijarea curentului de aer pe nas: se folosesc oglinzi; pentru
sesizarea narinelor care se mişcă la „m” şi „n” şi nu se mişcă la „p” şi „b”;
 Exerciţii de emitere a sunetelor nazale- mobilitate a vălului palatin şi emiterea corectă; pentru
„m”- se realizează închiderea ermetică a buzelor cu suflarea aerului pe nas pronunţându-se
„m” prelungit.

c. RINOLALIE MIXTĂ

Rinolalia mixtă - în vorbire predomină atât rinolalia deschisă cât şi cea închisă. Apare pe fondul unei
rinolalii deschise cu hipertrofierea compensatorie a mucoasei nazale sau cu restricţia compensatorie a defileului
rinofaringian. Mai poate apare pe fondul unui factor de închidere care se suprapune rinolaliei deschise, rezultând un
tip special de rezonanţă în care sunt denaturate şi rezonanţa consoanelor orale şi nazale dar şi pronunţia lor.
Corectarea rinolaliei mixte se realizează prin operaţie chirurgicală apoi prin procedee logopedice punându-
se accent pe forma dominantă.

18
2.DISARTRIA

2.1. DEFINIŢIE

Disartria- tulburare de pronunţie dislalică şi rinolalică în care sunt afectate pronunţia, ritmul, fluenţa şi
calităţile vocii. Ea se manifestă printr-o vorbire melodică, disritmică, disfonică, cu rezonanţă nazală fiind afectată
înţelegerea vorbirii. Apare în urma unor boli sau leziuni ale diferitelor zone ale sistemului nervos central care
afectează conductibilitatea impulsului motrico-verbal spre efectori unde se realizează sunetele vorbirii.
Atât în cazul disartriei, cât şi în cel al rinolaliei, sunt o serie de manifestări asemănătoare dislaliei, dar ele
sunt mai accentuate, mai grave şi cu implicaţii extinse în desfăşurarea conduitei verbale. Această situaţie este
determinată de etiologia disartriei, în care se remarcă, pe prim plan, disfuncţionalităţile căilor centrale şi afecţiunile
nucleelor nervilor care iau parte la desfăşurarea actului de pronunţie, apărute, frecvent, în urma unor boli ale
creierului sau a leziunilor de la nivelul acestuia. Ca urmare a acestei etiologii, disartria mai este numită şi dislalie
centrală. Fiind atât de complexă ca şi efectele ei, nu se opreşte numai la nivelul pronunţiei, ci perturbă întreaga
comunicare, precum şi disponibilităţile subiectului de mânuire corectă a componentelor verbale.
Afecţiunile cerebrale produse la nivelul diferitelor zone şi etaje ale creierului nu perturbă numai limbajul în
sine, ci şi toate elementele implicate la producerea acestuia. Mişcările aparatului fonoarticulator, mişcările implicate
în respiraţie şi fonaţie, cele legate de kinestezia mâinii nu răspund eficient comenzilor centrale şi nu pot fi controlate
în toate împrejurările în care se impun, agravând neinteligibilitatea vorbirii disartricului. De cele mai multe ori,
subiectul disartric este conştient de aceste dificultăţi, ca şi de cele care-i afectează vorbirea, ceea ce îl face să depună
un efort mai mare pentru înlăturarea lor, dar, paradoxal, tensiunea psihică şi neputinţa depăşirii acestor dificultăţi,
determină accentuarea dereglajului verbal şi psihoneuromotor.
Dat fiind existenţa unor tulburări de pronunţie supradimensionate, diagnosticul diferenţial, în disartrie, nu
este atât de simplu cum pare la prima vedere. Nu este uşor de pus în evidenţă specificul afecţiunilor cerebrale şi mai
ales localizarea acestora la zone bine delimitate, implicaţiile diferitelor segmente cerebrale în producerea procesului
verbal, când este afectată pronunţia şi alte caracteristici ale limbajului.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi de delimitare a disartriei de alte categorii de tulburări de limbaj şi chiar de
precizarea locului ocupat de acesta în cadrul tulburărilor de pronunţie, o serie de autori recurg la sublinierea
„complicaţiilor” psihice care pot fi generate de disartrie sau de structuri neuropatologice specifice disartriei. Aceste
caracteristici psihice însoţesc dificultăţile verbale. Acesta este şi motivul pentru care putem vorbi de dificultăţi
generale ale activităţii psihice la disartrici şi de tulburări ale componentelor legate direct de funcţionalitatea psihică.
Se disting următoarele categorii principale de disfuncţionalităţi- tulburări psihice care însoţesc disartria:
a. Retardul mintal: acesta poate fi grav, îmbrăcând forma unei deficienţe de
intelect, dar mai frecvent, o întârziere mintală determinată şi de lipsa limbajului
şi comunicării, fără a fi o deficienţă de tip oligofrenic. În acest ultim caz,
subiectul face progrese şi pe linie intelectuală, odată cu progresele înregistrate
la nivelul limbajului şi la nivelul întregii activităţi psihice. Totuşi, trebuie
subliniat că afecţiunile cerebrale, care generează fenomenul disartric, determină
şi alte deficienţe, inclusiv debilitatea mintală propriu-zisă.
b. Tulburările senzoriale: se produc, fie prin lezarea centrilor nervoşi, fie prin
afecţiunea căilor senzoriale care perturbă recepţia şi răspunsul adecvat la
stimulii din mediul înconjurător. Ca atare, însuşirea şi manifestarea limbajului
se realizează cu dificultate.
c. Tulburările de motricitate şi psihomotricitate: ocupă un loc special în cadrul
activităţii disartricului ele fiind cele mai evidente şi extinse după dizabilităţile
verbale. Ca atare, este afectat mersul şi mişcările generale de executare a unor
acţiuni localizate la nivelul unor segmente ale corpului sau pot cuprinde
întreaga motricitate. Mişcările fine care se realizează sub un control central mai
pronunţat, sunt cele mai afectate şi cum ele sunt implicate în producerea
diferitelor forme de limbaj, distorsiunile acestuia sunt direct proporţionale cu
tulburările psihomotricităţii.
d. Tulburările afective: au la bază lipsa de echilibru între excitaţie şi inhibiţie, ca
şi imposibilitatea stăpânirii acestor procese. Trăirile afective, emoţiile, afectele,

19
dispoziţiile şi sentimentele nu pot fi stăpânite, ceea ce face să nu corespundă
neapărat factorului declanşator sau să se manifeste exacerbat în împrejurări
neadecvate care nu pot fi desprinse din contextul general al acestor trăiri
psihice, coordonate de centrii corticali superiori. La acestea se mai adaugă şi
faptul că, de cele mai multe ori, disartricul este conştient de dificultăţile ce le
întâmpină, dar nu încearcă să le depăşească şi astfel, frământările şi tensiunile
interioare îi bulversează şi mai mult planul afectiv.
e. Tulburările psihosociale: privesc dificultăţile subiecţilor disartrici în adaptarea
la mediul înconjurător şi în formarea autonomiei personale. De cele mai multe
ori, ei nu îşi pot forma deprinderi de autoservire şi igienico-sanitare care să le
confere independenţă faţă de cei din jur, nu îşi dezvoltă abilităţi practice de
activitate profesională, deoarece dificultăţile motricităţii depăşesc posibilităţile
lor de autocontrol.
2.2. CAUZE

Există mai multe categorii de factori etiologici care acţionează în diferite etape ale devenirii subiectului:
1. În etapa prenatală: pot acţiona factori nocivi de tipul infecţiilor virotice, boli ale gravidei,
incopatibilitatea factorului RH, diabetul, iradierea radiologică, unele tulburări psihice grave ale
gravidei care au un impact mai mare asupra fătului, cu cât vârsta acestuia este mai mică.
2. În etapa perinatală: dificultăţile sunt determinate de naşterile grele, prelungite şi de asfixii, de
prematuritate.
3. În etapa postnatală: pot interveni mai mulţi factori negativi: stări grave de icter prelungit,
stări convulsive, intoxicaţii cu substanţe chimice, apariţia unor boli somato-psihice grave.

2.3.CLASIFICARE

După sistemul motor afectat disartria se clasifică astfel:


1. Disartria corticală- se produce prin apariţia deficienţelor de la nivelul scoarţei cerebrale, care
pot avea la bază meningoencefalita, tulburări vasculare, traumatisme cranio- cerebrale. Acestea
provoacă, în plan verbal nu numai dificultăţi de pronunţie a sunetelor şi cuvintelor, dar şi
accentuate tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii, de voce şi de melodicitate a vorbirii.
2. Disartria subcorticală (extrapiramidală)- în care predomină tulburările căilor
extrapiramidale de unde şi existenţa unor forme de disartrie piramidală şi extrapiramidală. Ele
prezintă în plan verbal o simptomatologie relativ similară. Aceasta cuprinde printre altele,
tulburări de pronunţie, vorbire de tipul rinonaliei, tulburări de voce, de ritm şi de fluenţă a
vorbirii, retard verbal şi dificultăţi de comunicare prin mimică şi gestică.
3. Disartria cerebeloasă- determinată de leziuni ale cerebelului şi ale căilor cerebeloase.
Vorbirea este afectată nu numai sub raportul articulaţiei, ci şi sub cel al intensităţii emiterii, dar
fundamental- reprezentativ pentru această formă de disartrie este vorbirea neclară, monotonă,
bolborosită, greu de înţeles.
4. Disartria bulbară- caracterizată prin tulburările neuronilor motorii şi ai nervilor din bulb, are
efecte negative în coordonarea mişcărilor limbii, a faringelui şi a laringelui, acelor legate de
respiraţie şi de inervare a cavităţii bucale. Ca urmare a tulburărilor organice se produc paralizii
bulbare cu efecte dizgraţioase asupra mişcărilor faciale care însoţesc vorbirea. În acest caz
dificultăţile de pronunţie sunt marcate de afectarea sunetelor mai greu de pronunţat, cum este
cazul siflantelor şi şuierătoarelor, a sunetului „r”, acelor labiale „p”, „b”, „m” şi labiodentale
„f”, „v”.
5. Disartria pseudobulbară- este marcată de afecţiuni ale căilor cortico-bulbare de unde şi
apariţia de paralizii totale sau parţiale la nivelul buzelor, limbii, vălului palatin şi a coardelor
vocale. Astfel vorbirea este tulburată sub aspectul pronunţiei, fonaţiei, rezonanţei, ritmicităţii şi
precizie. În această formă de disartrie sunt prezente şi tulburări de coordonare a muşchilor şi

20
un dezechilibru pronunţat la nivelul sincronizării expir-inspir, afectând astfel şi mai mult
emiterea verbală.

=CORECTAREA DIARTRIEI=

 Este foarte important să se stabilească tipul de paralizie, dacă prezintă spasticitate, ataxie, cu
tulburări de coordonare a muşchilor.
 Pentru fiecare formă se realizează alt tip de exerciţiu- cei cu spasticitate efectuează exerciţii de
relaxare şi de întărire a musculaturii.
 Prognosticul este în funcţie de fiecare în parte, de particularităţile de personalitate.
 Dacă disartria este însoţită de debilitate mentală- prognosticul nu este optimist- corectarea
trebuie să se realizeze timpuriu; exerciţiile trebuie să se realizeze cu foarte multe pauze
deoarece aceştia obosesc uşor; tulburările motorii impun o atitudine grijulie pentru că nu se pot
concentra asupra mişcării.
 Exerciţii de chinetoterapie.
 Exerciţii pentru pronunţie- logopedul trebuie să ştie că mişcările fiziologice sunt realizate
automat, iar mişcările voluntare nu se pot realiza. Pentru stimulare pot fi folosite mişcările
păstrate: pentru dezvoltarea musculaturi buzelor- poate să reacţioneze când îi dai o bomboană
iar dacă este solicitat să strângă buzele trebuie gâdilat.
 Exerciţii de respiraţie- culcat pe canapeaua logopedică cu greutăţi pe torace.
 Exerciţii de pronunţie- după modelul de la dislalie.
 Terapia este de durată şi necesită perseverenţă.

Curs .4.
TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢA

1. BÂLBÂIALA
1.1. DEFINIŢIE

Bâlbâiala este o tulburare de expresie verbală în care cursivitatea exprimării este afectată prin apariţia unor
blocaje sau spasme la nivelul aparatului fonoarticulator, odată cu încercarea de rostire a cuvântului.
Dificultăţile cele mai mari sunt determinate de inflexiunile verbale solicitate de elementele prozodice ale
limbii: intensitate, intonaţie, accent, viteza de exprimare. Vorbirea este monotonă.

21
Frecvenţa bâlbâieli:
 Bâlbâiala la băieţi este mai frecventă la băieţi decât la fete (3:1).
 Bâlbâiala este mai mare la vârstele mici, dar mai gravă la vârstele mari.
 Bâlbâiala descreşte de la vest la est, datorită climatului (mai frecventă în Franţa decât în Rusia).
 În funcţie de factorii ambianţi, bâlbâiala este mai mică în anumite zone.
 În 90% din cazuri bâlbâiala apare între trei şi cinci ani, când copii utilizează propoziţii dezvoltate
iar adulţii devin mai exigenţi asupra modului de exprimare.
 La o vârstă mai mare când formele limbajului sunt consolidate, bâlbâiala apare când factorii
perturbatori sunt puternici.

1.2. ETIOLOGIA

Cauzele bâlbâielii sunt multiple şi nu pot fi desprinse de contextul global.


Teorii cu privire la etiologia bâlbâieli:
1. Teorii pur somatice: bâlbâiala este provocată de tulburării endocrine sau de hiperaciditatea
anormală a sângelui.
2. Teorii dinamice: bâlbâiala apare ca urmare a disproporţiei dintre vorbire şi gândire. Seeman
arată că bâlbâiala este provocată de modificările dinamice ala corpilor striaţi în urma unor
emoţii puternice fără suport afectiv.
3. Teorii distemice: bâlbâiala se dezvoltă pe bază ereditară prin modificări biochimice, bâlbâiala
fiind un simptom particular a unor tulburării mai complexe.
4. Teorii ale cauzelor psihogene: manifestările psihonevrotice fiind semnul unor tulburării de
acomodare emoţională.
5. Teorii ale dezvoltării: bâlbâiala apare în timpul dezvoltării la copii prin influenţele
nefavorabile.

a. CAUZE SOMATO-FIZIOLOGICE
 Ereditatea – mai mulţi autori au semnalat în familiile bâlbâiţilor un număr
însemnat de descendenţi bâlbâiţi, decât în cazurile copiilor cu familie normală. H.
Gutzman a constatat ereditatea bâlbâieli în 28% din cazuri; unii autori au constatat
că bâlbâiala este mai frecvent moştenită de la mamă. Autorii consideră că se
transmite ereditar o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea
activităţii psihice sau o instabilitate în coordonarea neuromusculară denumită
distenie; pe fondul acestei inabilităţii neuromusculare apar factorii bâlbâielii şi se
consolidează.
 Cauze de dominanţă centrală – a existat părerea că stângacii sunt mai predispuşi
la bâlbâială dar ea a fost infirmată. Autorii sunt de acord cu ideea lui Froschels că
stângăcia controlată, prin tensiunea provocată unui copil cu lateralitate stângă poate
genera bâlbâiala.
 Tulburării de natură endocrină – insuficienţele tiroidiene prin consecinţele pe
care le au asupra activităţii sistemului nervos, asupra troficităţii musculare şi asupra
mecanismului respirator pot provoca bâlbâiala. C. Parhon a pus în evidenţă
frecvenţa bâlbâieli în cazurile în care există focare de guşă endemică şi în cazurile
cu cretinism.
 Întârzieri în dezvoltarea funcţiilor motorii- autorii explică prezenţa bâlbâieli
prin întârzierea mielinizării a fibrelor nervoase ce intervin în coordonarea
musculaturii aparatului fonoarticulator. Astfel se explică frecvenţa mai mare la
băieţi, datorită mielinizării mai tardive (2-4 ani).

22
 Bâlbâiala apare ca urmare unui dezechilibru între procesele de excitaţie şi
inhibiţie a centrilor motorii – G. Marinescu arată că stările de excitaţie la nivelul
centrilor motorii sunt prea slabe fiind inhibate de focarele de excitaţie.

Întârzierea în dezvoltarea vorbirii – decalajul între posibilităţile de gândire şi
cala de exprimare. Inabilitate în exprimarea ideilor urneşte o insuficienţă
lingospeculativă.
b. CAUZE PSIHO-SOCIALE
 Stările de nevroză – autorii de concepţie psihanalitică consideră că bâlbâiala este un simptom al
unui sindrom nevrotic în care persoana este puternic perturbată de existenţa unor conflicte interne.
Bâlbâiala este o perturbare emotivă provocată de privarea climatului afectiv şi de stabilirea unor
relaţii nesănătoase între copil şi părinţi.
 Stările de anxietate – ce provin de la mamă se imprimă în caracterul copiilor şi pot determina
bâlbâiala.
 Greşeli de educaţie – datorită nemulţumiri copiilor că nu pot satisface cerinţele părinţilor;
inabilitatea retardaţi din punct de vedere motor duc la fixarea bâlbâieli îngreunând posibilităţile de
a se exprima. Bâlbâiala poate apărea şi datorită greşelilor cadrelor didactice.
 Bilingvismul înainte de însuşirea limbii materne – îngreunează însuşirea limbajului.
 Terapia greşită a unor tulburări – tratarea timpurie a unei dislali fiziologice.
 Stările de stres – conflictele, spaimele, la vârstele mici duc la un dezechilibru al copilului. În stres
afectiv are loc o dezintegrare a mişcărilor verbale automatizate manifestate prin contracţii
musculare.

CALSIFICARE ŞI SIMPTOMATOLOGIE

1.Bâlbâiala tonică- se manifestă prin spasme de lungă durată ce împiedică emiterea cuvântului iar când
aceasta cedează cuvântul erupe cu forţă.
2.Bâlbâiala clonică- se manifestă prin contracţii de scurtă durată a musculaturii aparatului fonoarticulator
care duc la întreruperea cursivităţii vorbiri, pauze, repetări de cuvinte.
3.Bâlbâiala mixtă – manifestări de tip clonic şi tonic; în funcţie de predominantă pot exista: bâlbâială tono-
clonică şi bâlbâială colono- tonică.

O altă clasificare împarte bâlbâiala în:


1. Bâlbâială primară- caracterizată prin repetiţii, prelungiri de sunete lipsite de efort şi caracter
inconştient.
2. Bâlbâiala secundară- când bâlbâiala este conştientizată şi se încearcă o corectare a ei.

=SIMPTOME=
Simptomele incipiente asemănătoare cu anumite particularităţi specifice în perioada 3-5 ani. Copilul nu
stăpâneşte gândurile prin cuvinte şi structurile gramaticale. Copilul este neîndemânatic în structurarea propoziţiilor
datorită faptului că formele limbajului nu sunt consolidate. Ei caută expresia şi repetă silabe şi cuvinte. Dacă nu sunt
complicaţii aceste interacţii dispar când se consolidează reflexele fonoarticulatorii, când copilul dobândeşte
suficientă eficienţă, securitate în exprimarea gândurilor sale. Dispariţia se face dacă anturajul se comportă adecvat; în
caz contrar se fixează aceste interacţii. La copii care nu sunt bâlbâiţii, prima disfluenţă poate trece neobservată pe
când la cel cu bâlbâială disfluenţele se repetă în continuare.
Bâlbâiala devine o manifestare patologică când fonemul iniţial este pronunţat în mod spasmo-fonic. Când
devine conştient face greşeli, se teme să vorbească astfel bâlbâiala devine secundară. Pentru evitarea acestui lucru
copilul nu trebuie să fie conştient că are o problemă pentru că apoi apar şi alte tulburări de: coordonare între
mişcările organelor fonatorii cu a celor respiratori şi articulatori. La bâlbâiţi- la nivelul faringelui- coardele vocale nu
se aproprie suficient iar organele respiratori şi cele articulatorii sunt pregătite de rostirea sunetului. Din cauza lipsei
de coordonare apar întreruperi a activităţi verbale, bâlbâiţi încearcă să- o înlăture prin forţarea efortului de pronunţare
şi de respirare, el făcând tot ceea ce nu trebuie să facă.

23
Simptome:
 Tulburări de natură respiratorie – sunt frapante- în vorbirea normală aerul este folosit
economicos pe când la bâlbâiţi, uni expiră chiar înainte de a emite sunetul. Această tulburare este
vizibilă în bâlbâiala cronică. Respiră în timpul citirii, în gând vorbirea este normală dar cea
fonatorie este încordată excesiv.
 Tulburări ale mişcării fonatori – bâlbâiţii manifestă mişcări spasmatice ale laringelui, glota se
închide cu forţă şi forţând pot apărea uni noduli verbali.
 Tulburări ala mişcării articulatori – pronunţarea greşită a unor cuvinte; se întâmplă ca bâlbâiţii
să pronunţe cuvintele uşoare mai greu, şi cuvintele mai grele, mai uşor. Interacţiile sunt mai
puţine cânt cântă datorită faptului că i se abate atenţia de la articulaţie.
 Mişcări asociate sau sincinezii: clipesc, împing limba în faţă, scrâşnesc dinţii, întorc capul,
strâng pumnii, bat din picioare. Seeman a observat că uni fac sărituri sau chiar câţiva paşi ceea ce
atrag glume din partea celor din jur.
Manifestări:
 Accelerarea vorbirii : în cuvinte mai lungi ;cu cât propoziţiile sunt mai lungi, cu cât propoziţia are
mai multe cuvinte.
 Articulează corect propoziţii scurte însă la cele lungi vorbirea devine neinteligibilă.
 Ritm sacadat.
 Suprimare şi repetiţii de silabe, omiterea, condensarea cuvintelor.
 Datorită precipitării repetă primele silabe dar şi silabe accentuate din mijlocul cuvintelor.
 Pronunţia este afectată datorită faptului că ritmul este prea rapid.
 Monotonia limbajului- nu sunt respectate inflexiunile prozodice ale limbii: intensitate, accent.
 Activitatea motorie generală: agitaţie continuă chiar şi în timpul somnului; scrisul este precipitat,
omiţând şi deformând cuvintele; locomoţia se desfăşoară foarte rapid, se opreşte brusc.
 Din punct de vedere psihic se manifestă iritabilitate, sunt colerici, comportament inconstant, îşi
pierd stăpânirea de sine, trece drept o persoană certăreaţă şi lasă impresie defavorabilă.
=SIMPTOMELE PSIHICE=
Manifestă teamă de a vorbi (logofobie). Datorită acestei frici bâlbâitul pregăteşte cuvintele cu o forţă
exagerată, accentuând astfel, bâlbâiala. Uneori ei preferă să tacă.
Teama îl face să-şi îndrepte atenţia la propriile mişcări fapt care agravează tulburarea. Seeman a făcut o
comparaţie între mişcările braţelor şi mişcările organelor de articulaţie. El a arătat că sunt normale când sunt
automatizate, inconştiente, dar atunci când sunt conştientizate ele devin anormale, cursul mişcărilor automate este
tulburat şi devine neîndemânatic. Tot el arată că şi firescul derulării limbajului este tulburat atunci când îşi
concentrează atenţia asupra lui. Acestea devin exagerate, explozive, spasmatice şi când sunt supuse la sunet se agită
şi se concentrează.
Bâlbâiala se observă şi în scris. Gutzman a descris interacţii involuntare ale grafemelor; Froschels a descris
greşeli şi inversări de grafeme iar în formele mai grave, apăsări spasmatice, emiţând ipoteza că la bâlbâiţi cuvintele
scrise nu se realizează ca unităţi integrale ci ca unităţi fragmentate.

2.LOGONEVROZA

Logonevroza este asemănătoare cu bâlbâiala, dar se diferenţiază şi este mai gravă prin faptul că tulburarea
este trăită dramatic.
Pe lângă manifestările specifice bâlbâielii, în logonevroză subiectul este obsedat continuu de tulburare.
Fiecare acces de bâlbâială este un traumatism psihic. Subiectul suferă de teama ironiilor, are ideea fixă că fiecare
remarcă imediat tulburarea sa, suferă de sentimentul de inferioritate, de închidere în sine, brutalitate, negativism.
La subiecţii cu intelect normal în peste 90% din cazuri bâlbâiala capătă caracter de logonevroză. La
deficientul mintal bâlbâiala se transformă mai rar în logonevroză datorită faptului că el conştientizează mai greu.

3.TUMULTUS SERMONIS (BATARISMUL)

24
Se caracterizează printr-o rapiditate exagerată a vorbirii ce duce la dezorganizarea propoziţiilor, la omisiuni
sau deteriorări a sunetelor, articulaţii imprecise. Este o tulburare de expresie verbală caracterizată printr-o
disproporţie dintre influxul motor şi capacităţile organelor articulatorii.
Din punct de vedere al ritmului şi a analizei psihologice, se poate face o comparaţie între bâlbâială şi
tumultus sermonis.
BÂLBÂIALA TUMULTUS SERMONIS
Ritmul nu se accelerează- prin reducerea debitului Ritmul este accelerat- prin solicitarea vorbirii mai
verbal, limbajul nu se ameliorează. rare, limbajul se ameliorează.
Apar repetiţii şi spasme. Apare repetiţia dar nu şi spasmele.
Tulburării de coordonare a mişcărilor Aceste tulburări nu apar.
fonoarticulatoare cu cele de articulaţie.
Subiecţii cu bâlbâială îşi accentuează teama în faţa unor La subiecţii cu tumultus sermonis această teamă nu se
persoane pe care le respectă sau de care se tem. accentuează.
Subiecţii se tem de o serie de foneme, nu sunt siguri Subiecţii nu sunt inhibaţi în comunicare, nu dau
că pot pronunţa corect, dă importanţă excesivă importanţă vorbirii.
vorbirii, când i se atrage atenţia este afectat.
Sa constatat că atunci când îşi aude propria vorbire cu Nu se accentuează.
întârziere manifestările sunt mai puţin evidente (efectul
LI).

4.TAHILALIA

 Ritm rapid în exprimare, constant, fără accelerare.


 Pot apărea unele interacţii sau prelungiri de sunete dar vorbirea nu este monotonă.

5. BRADILALIA

 Vorbirea este tărăgănată, ritmul este lent.


 Afectează comunicarea-la deficienţii mintali.

6. AFTONGIA

 Prezintă spasme de lungă durată în timpul vorbirii.

7. PSEUDOBÂLBÂIALA (BÂLBÂIALA DISARTRICĂ)

 Se încadrează la tulburările de pronunţie.

TERAPIA BÂLBÂIELII

Terapia bâlbâielii este foarte complexă, se bazează pe exerciţii combinate cu psihoterapie- ansamblul
mijloacelor de recăpătare a încrederii în sine.
1. Forma primară.
 În fazele incipiente ale bâlbâielii se folosesc mijloace de terapie care se deosebesc de
mijloacele de terapie folosite în forma consolidată.
 Are în vedere formarea vorbirii corecte, evitând conştientizarea tulburării.
 Mijloacele de terapie se bazează pe abaterea atenţiei de la dificultate spre conţinutul şi
elementele estetice ale comunicării.
 Terapia este indirectă- logopedul dă indicaţii asupra felului cum trebuie tratat acasă şi la
grădiniţă.
 Bâlbâiala poate fi înlăturată cu adoptarea unor măsuri educative astfel:

25
 Reducerea intensităţii factorilor conflictuali ce întreţin bâlbâiala şi crearea
condiţiilor favorabile.
 Călirea psihofiziologică pentru a deveni mai rezistent la factorii stresanţi.
 Exersarea vorbirii fluente cu întreţinerea situaţiilor ce stimulează siguranţă şi
dorinţa de comunicare.
 Logopedul trebuie să cunoască modul de manifestare al bâlbâielii, comportamentul copilului în familie
şi la grădiniţă.
 În familie psihoterapia urmăreşte:
 Eliminarea conflictelor şi a stărilor nervoase;
 Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influenţarea copilului prin jocuri care
dezvoltă curajul, evitând jocurile care trezesc agresivitatea; dans, muzică fără a se exagera
evitându-se genurile de muzică care stârnesc agresivitatea;
 Călirea psihofizică- program de viaţă, cu asigurarea orelor de somn liniştit, evitarea stărilor
de agitaţie înainte de somn, asigurarea meselor la ore regulate, excursii, activităţi sportive.
 Exersarea vorbirii fluente fără a i se atrage atenţia, prin conversaţii cu propoziţii simple,
conţinut accesibil, mişcări bine conturate, evitându-se tonul ridicat, întrebări bruşte.
 Atunci când copilul întâmpină dificultăţi părinţii trebuie „să îi ia cuvântul din gură”.
 Nu trebuie forţat să pronunţe propoziţii la care sa tulburat pentru că este făcut atent inutil.
 Utilizarea poveştilor, a cărţilor ilustrate, îmbogăţind astfel vocabularul copilului.
=PSIHOTERAPIA BÂLBÂIELI=
 În grădiniţă copilul trebuie inclus într-o colectivitate normală, în activităţi unde sunt
implicaţi toţi copii.
 Relaţii armonioase între educatoare şi copil, pentru ca el să îşi exprime părerile şi
cerinţele. Ea trebuie să sesizeze situaţiile care provoacă tulburări. Să fie solicitaţi cu
multă prudenţă în comunicările ce produc stări tensionate, suprasolicitatoare.
 Evitarea stărilor conflictuale, a observaţiilor, a întrebărilor adresate în mod brusc, a
situaţiilor de comunicare în stare de oboseală intelectuală sau fizică.
 Menţinerea situaţiilor favorabile: comunicarea în forma memorate de acesta,
implicarea în activităţi de modelaj, desen în zilele în care se bâlbâie, expunerea
rezultatelor, să fie lăudat, implicat în activităţi de dans şi cântec în cor.
 Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trăirea sentimentelor
personajului respectiv astfel încât să-şi învingă timiditatea.
 Să i se atribuie sarcini de răspundere adaptate.
 Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupă, exerciţii de gimnastică, de respiraţie în
grup.
 Exersarea vorbirii fluente prin propoziţii scurte cu modificarea accentului şi cu
lungirea vocalelor.
2. Forma secundară.
Se acţionează în formele incipiente, ce acţionează uşor în această formă; copilul trebuie învăţat să-şi
controleze singur blocajele. Terapia se face în cabinete logopedice. Procedeul se bazează pe psihoterapie, pe
restabilirea ritmului respirator şi restabilirea fluenţei verbale.
=PSIHOTERAPIA=
 Rol de a îndepărta ideile preconcepute, stabilirea legăturilor de încredere între subiect şi logoped pentru a se
putea realiza transferul afectiv.
 Exerciţii prin care se realizează şi se accentuează succesul.
 Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazează pe faptul că o situaţie conflictuală atrage după sine o stare de
hipertensiune şi de acea subiectul trebuie învăţat să se relaxeze.
 Relaxarea conştientă a unor muşchi- după o perioadă ei ajung să se deconecteze.
 La bâlbâiţi cu tendinţe agresive se recomandă descărcarea kinetică, subiecţii sunt solicitaţi să facă diferite
mişcări până când se liniştesc.

=EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE=

26
Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator şi fonator; odată cu agravarea bâlbâieli apare un efort
suplimentar ce duce la contractarea gâtului iar aceste exerciţii au rol de relaxare.
Respiraţia cea mai potrivită este cea diafragmală.
Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus să inspire cu lărgirea cavităţii fără participarea
toracelui.
Exerciţii de respiraţie verbală- au scopul de adapta respiraţia la fonaţie şi invers.
Exerciţii cu marcarea timpilor respiratori şi inspiratori cu pronunţarea vocalelor.
=EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE=

Există mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru folosirea procedeului adecvat
logopedul trebuie să cunoască cât mai multe pentru a le putea folosi în raport cu personalitatea individului.
1. Procedeul silabisirii.
Folosit în faza iniţială a terapiei şi are efect rapid asupra opriri repetiţiilor.
Nu trebuie folosit mult pentru că ritmul obţinut nu corespunde ritmului normal al vorbirii.
Se foloseşte un metronom căruia i se imprimă un ritm iar subiectul trebuie să vorbească silabisit
după bătăile metronomului.
prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capătă încredere în sine.
În bâlbâială , tahilalie şi tumultus sermonis este singurul procedeu care trebuie folosit.
2. Procedeul prelungirii sunetelor.
Presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a învăţa să vorbească pe
scheletul vocalelor prelungite.
3. Procedeul continuităţi tonului vocal.
Schimbarea intonaţiei sau a accentului pe silabe.
El învaţă numai melodia propoziţiei cu accentul pus unde trebuie.
4. Procedeul coarticulaţiei sunetelor.
Presupune pronunţarea după scheletul vocalic pentru a relaxa musculatura şi pentru a preveni
spasmele.
se realizează până când el poate vorbi normal.
5. Practica negativă sau bâlbâiala voluntară.
Se bazează pe ideea că pentru a destrăma un obiect trebuie să o faci deliberat.
se recomandă în formele cuvintelor uşoare de care nu se teme pentru a dispărea frica de a greşi.
Nu poate fi folosit la vârstele mici.
6. Întreruperea şi reluarea vorbiri „stop- go”.
Are rolul de a-l obişnui pe subiect să-şi creeze o stare pregătitoare de câte ori simte apariţia
spasmului pentru a-şi pregăti respiraţia şi pentru a putea articula cuvântul corect.
7. Procedeul masticaţiei- Demostene.
Froschels explică că vorbind sau mâncând participă aceleaşi organe sau muşchi. Dacă el nu are
dificultate mâncând nu ar trebui să se bâlbâie.
8. Procedeul asocieri pronunţiei cu scrisul.

Subiectului i se cere ca atunci când scrie să şi pronunţe, să lungească vocalele.


Înlătură tendinţa de a pronunţa vocalele cu o durată mai scurtă decât la consoane.
9. Procedeul de citire sonoră.
se dă un text care nu creează probleme.
În citire sunt scutiţi de formulare şi se orientează după semnele de ortografie.
10. Întârzierea feed- beack auditiv. Efectul LI.
Se foloseşte un aparat care face ca bâlbâiţi să-şi audă propria vorbire cu întârziere ameliorând
astfel disfluenţa.

SEMESTRUL II
Curs 1.

27
TULBURĂRI DE VOCE

1. DEFINIRE
Vocea este sunetul care rezultă din punerea în vibraţie a coardelor vocale prin mecanismul glotic, de
armonice, sub influenţa presiuni aerului respirator, sunet care este încărcat şi modelat în cavităţile de rezonanţă.
Sunetele vorbirii nu sunt simple ci complexe, care se pot descompune în sunetul fundamental şi sunetul
complementar, care se află în relaţii armonice cu sunetul fundamental de aceea se mai numesc şi sunete armonice.
Pentru producerea vocii intervin trei sisteme:
1. Sistemul energetic.
2. Sistemul generator.
3. Sistemul rezonator.

1. Sistemul energetic.
Mecanismul fonator este pus în mişcare prin efortul anumitor muşchi care se contractă: abdominali
sau intercostali cu ajutorul cărora aerul pulmonar este trimis în exterior.
2. Sistemul generator- în care se produc vibraţiile sonore la nivelul glotei- aici se generează sunetul
fundamental.
3. Sistemul rezonator.
Se încarcă de armonice- se referă la faringe, cavitatea nazală, toracică; rezonează la fiecare
persoană în alt mod.
Dacă starea funcţională a acestor componente nu este afectată, vocea va fi mereu aceiaşi şi îl va
reprezenta pe subiect.
Varietatea randamentului vocal este în funcţie de un număr de factori de ordin constituţional,
fiziologic, psihologic cum sunt: caracteristicile organelor fonatoare, forţa musculaturii care participă la
fonaţie, vârsta, starea de sănătate, capacităţile auditive, calităţile emoţionale.
Funcţia vocală adecvată depinde de coordonarea cât mai perfectă între respiraţie, mişcările laringelui,
vibraţia coardelor vocale, adecvarea cavităţilor de rezonanţă vocală, supleţea mişcărilor articulatorii. O voce corectă
nu solicită efort şi nu oboseşte. Modificările la nivelul compartimentelor duc la afectarea calităţilor vocii: înălţimea,
intensitatea şi timbrul.
Înălţimea:
însuşirea vocii umane în emiterea de sunete grave sau acute, este în funcţie de numărul de vibraţi
pe secundă a undelor sonore, şi depinde de contracţiile efectuate de undele sonore.
sunetele înalte se produc datorită unui număr mai mare de vibraţii pe secundă şi sunt specifice
coardelor vocale mici şi subţiri.
coardele vocale lungi şi groase corespund vocii groase şi joase; acest lucru mai depinde şi de
influxul nervos comandat de creier.
totalitatea sunetelor care pot fi emise fără efort de la nota cea mai joasă la cea mai înaltă, formează
întinderea vocii umane şi este de două octave aproximativ 15 note care sunt emise în trei registre:
registrul grav de piept= corespunzător rezonanţei sunetului în cavitatea glotică; regisrul mediu=
corespunzător rezonanţei sunetului la nivelul glotei; registrul de cap sau înalt; corespunzător rezonanţei
sunetului la nivelul cavităţii supraglotice. Există anumite poziţii care favorizează expansiunea undelor
sonore la un anumit registru al capului- capul plecat cu bărbia în piept favorizează expansiunea undelor
sonore în jos, favorizează registrul grav şi opreşte expansiunea undelor în sus; capul ridicat cu bărbia în
sus favorizează drumul spre cavitatea supraglotică, favorizând registrul înalt. Trecerea de la un registru
la altul se numeşte pasaj; o calitate esenţială a vorbirii este trecerea nesesizabilă de la un registru la
altul.
Intensitatea:
determinată de amplitudinea vibraţiilor coardelor vocale, forţa de percuţie a aerului respirator, care
este în raport direct cu elasticitatea pulmonară, cu forţa musculaturii abdominale şi intercostale, tonusul
musculaturii laringiene.
gradul de forţă pe care îl atinge o voce fără efort, fără să surmeneze; dincolo de ele vocea este
obositoare, capătă caracter de ţipăt, afectează sănătatea coardelor vocale.
Timbrul:

28
particularitatea vocală proprie fiecărui individ;
depinde de natura coardelor vocale şi de natura centrilor de rezonanţă în care sunetul fundamental
produs în laringe se completează cu sunetele armonice.
aceea calitate care deosebeşte două sunete cu aceeaşi intensitate şi aceeaşi înălţime;
depinde de numărul armonicelor şi de repartiţia acestor armonice la sunetul fundamental.
specificul fundamental este determinat de specificul particular al combinaţiei: factori musculari,
osoşi, cartilaginoşi ce formează cavitatea de rezonanţă în care se formează armonicele.
Tulburările de voce se referă la perturbarea calităţii vocii prin afecţiuni organice sau funcţionale ale
laringelui sau coardelor vocale.

=CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE VOCE=

1. DISFONII ŞI DIZODII
2. RĂGUŞEALA VOCALĂ
3. FONASTENIA
4. PSEUDOFONASTENIA
5. MUTAŢIE PATOLOGICĂ A VOCII

1. DISFONII

1.1. CLASIFICARE
A. În funcţie de gravitate se împart în:
Uşoare- vorbirea este diluată, lipsită de claritate.
Accentuate (gradul II)- afectarea intensă a calităţii.
Grave (afonii)- vocea nu se produce sau se produce
în şoaptă.
B. După criteriul etiologic se împart în:
a. ORGANICE
b. FUNCŢIONALE
a. ORGANICE
Afecţiuni organice ale laringelui care apar în urma unor afecţiuni miopatice ale muşchilor
intrinseci ale laringelui; pareze sau paralizii ale nervului recurenţial; afecţiuni inflamatorii- acute ale laringelui
sau cronice mai vechi; tumori laringiene.
Afecţiuni ale muşchilor- în producerea vocii acţionează muşchii contractori ai coardelor vocale,
muşchii abductori, muşchii aductori şi muşchii constrictori; prin afectarea lor se produce: slăbirea tensiunii
coardelor vocale apărând dificultăţi în a emite sunetele înalte astfel vorbirea devine monotonă; afecţiunile
muşchilor închizători fac ca glota să nu se închidă perfect, astfel vorbirea este slăbită ca intensitate, înălţimea
este modificată şi oboseşte mai repede; afecţiunile acestor muşchi sunt asociate cu afecţiuni ale mucoasei
laringiene.
Pot fi provocate de paralizii şi pareze ale nervului recurenţial- produse de întreruperea nervului
recurenţial în oricare dintre punctele din traiectul său (de la nervul vag până la pătrunderea în laringe)- pot fi
provocate de boli ca: sifilisul, febră tifoidă, înţeparea plăcilor, afecţiuni cardiace care provoacă dilatarea
pereţilor vaselor sanguine.
Coardele vocale sunt imobilizate şi în funcţie de poziţia în care s-a oprit coarda vocală, disfonia
poate lua forme de slăbire a intensităţii şi vocea ia forma bitonală.
Ele pot fi şi bilaterale foarte rare şi foarte grave- pot fi mortale dacă coardele vocale se opresc în
poziţia în care glota este închisă deoarece respiraţia devine imposibilă; dacă glota este întredeschisă apar
tulburări pulmonare, neputându-se realiza obstacolul glotei = tusea.
Afecţiuni inflamatorii acute ale laringelui- debut brusc în urma unor infecţii cu pleumocoli,
ingerarea băuturilor reci, respiraţie pe gură astfel încât mucoasa se înroşeşte, se îngroaşe pe alocuri apărând
secreţii purolente, scade intensitatea vocii cu răguşeală vocală. În cea cronică- inflamarea cronică a musculaturii-
se manifestă mai ales dimineaţa cu o voce stinsă necesitând mai multe reprize de tuse pentru a-şi reveni, însă
vocea oboseşte repede şi scade ca intensitate în timpul zilei.

29
Apare ca urmare a tumorilor laringiene- foarte răspândită în profesiunile vocale de mare intensitate
(cântăreţi cu tendinţa de a deplasa vocea spre tonalităţi mai înalte, profesori, actori, avocaţi).
Apariţia nodulilor vocali (noduli vocali= tumefacţii proeminente pe marginea liberă a coardelor
vocale), este favorizată de tensiunea muşchilor tensori şi retractori; vocea scade, timbrul este inegal şi răguşit,
apare oboseala care necesită pauze pentru a-şi recupera calităţile vocii; eforturile vocale mai mari accentuează
nodulii vocali- vorbirea este bitonală şi nu se ajunge la afonie; prima intervenţie este chirurgicală.

b. FUNCŢIONALE
Disfoniile funcţionale sunt alterări ale sonorităţii produse în laringe din cauza utilizării neadecvate a
mijloacelor fonatoare în timp, examenele nerelevând nici un suport organic. În afara unei cauze organice, subiectul în
timpul vorbirii prezintă o tehnică greşită printr-o defectuoasă coordonare şi fonatorie astfel încât vocea devine:
gâtuită, tremurată, spasmică sau în cazul unei hipotomii musculare- voce ştearsă. Ele rezultă din hiperkinezia vocală
ce constă într-un efort maxim sau hipokinezie constând într-o slăbiciune vocală astfel încât:
1. Disfonie funcţională hipokinetică .
Apar la subiecţii slăbiţi după o boală grea sau la cei extenuaţi după eforturi fizice şi psihice de
lungă durată;
Subiectul vorbeşte normal la începutul conversaţiei apoi pe parcursul ei începe să răguşească
apărând pauze cu o intensitate scăzută;
Este necesar să-şi restabilească forţele organismului printr-un regim alimentar bogat şi un
antrenament vocal progresiv;
La copii apare prin forţarea vocii în perioada de creştere a laringelui; la copii care au un
comportament turbulent, vocea devine răguşită şi surdă.
2. Disfonie funcţională hiperkinetică.
Apare în urma unor eforturi vocale intense cu efort pentru a produce sunete ce nu sunt
caracteristice subiectului; subiectul resimte senzaţii anormale, crampe musculare şi senzaţii de
constricţie;
La copii hipotonici cu pieptul mic şi abdomen proeminent, vorbirea este lipsită de intensitate din
cauza lipsei susţinerii respiratorii.
Disfoniile funcţionale pot fi provocate şi de un dezacord în conformaţia organelor fonatorii laringele este
mic şi cavitatea este normală; laringele este normal iar cavitatea prezintă anomalii.

2. RĂGUŞEALA VOCALĂ

Răguşeala vocală apare ca fenomen secundar în disfonii dar poate exista şi răguşeală de sine stătătoare şi să
apară temporar ca urmare a afectării căilor respiratorii, poate fi şi ereditară. Grup de caracteristici vocale alterate- duc
la apariţia unui hârâit în emisia vocală.

3. FONASTENIA

Formă de disfonie funcţională de natură psihică.


Fonastenia apare ca urmare a folosirii vocii abuziv în situaţii de stres în urma acumulării unor conflicte
repetate, pe teren anxios şi pe un fond depresiv.
Nu există un motiv organic şi se manifestă prin scăderea intensităţii vocii, ea este strangulată, tremurată
pierzându-se calităţile vocale- statutul vocal- intrarea în acţiune a falselor coarde vocale asurzesc sunetul format în
coardele vocale.

4. PSEUDOFONASTENIA

Apare pe un fond tensional nefiind persistentă. La copii mici când sunt tensionaţi vocea devine gâtuită.

5.MUTAŢIA PATOLOGICĂ A VOCII

Este provocată de transformările de la nivelul sistemului endocrin.

30
Unii autori o definesc disfonie endocriniană- laringele este considerat un efector endocrinian fiind
foarte sensibil la hormonii secretaţi de glandele sexuale, tiroidiene- influenţând calitatea vocii.
Există o mutaţie fiziologică normală caracteristică unei vârste în care schimbările la nivelul
aparatului fonator care se manifestă prin modificările laringelui şi a celorlalte organe.
La bătrâni aceste glande nu mai funcţionează şi provoacă hipotonia muşchilor, slăbirea intensităţii
vocii, coardele vocale îşi pierd din elasticitate.
Cea mai intensă mutaţie fiziologică se realizează la vârsta pubertăţii când în decurs de 2 ani
laringele se dezvoltă laterolingual mai ales la băieţi unde corzile vocale sunt mai lungi decât la fete.
Caracteristica esenţială este determinată şi de modificările vocii în această perioadă, o agravare a vocii
cu aproximativ o octavă fapt care nu se realizează dintr-o dată ci prin alternarea vocii până când apariţia
vechii este mai rară şi se stabilizează noua voce.
Modificările sunt determinate de transformările sexuale ce se produc intens, testosteronul
exercitând o influenţă puternică asupra vocii.
Există o modificare întârziată generată de întârzierea creşterii organelor, conservându-se vocea
infantilă până 16 -18 ani.
Precocitatea funcţiilor sexuale provoacă o voce bărbătească înainte de pubertate.
La eunuci- datorită insuficienţelor genitale laringele rămâne în urmă la dimensiunile infantile.
Vocea enucoidală- tulburare a mutaţiei vocii care se manifestă prin faptul că deşi laringele este
dezvoltat normal subiectul continuă să vorbească infantil din cauze psihologice (timiditate, teamă,
infantilism, lipsa controlului auditiv, greşeli pedagogice). Poate fi remediată prin mijloace logopedice.
Mutaţii ale vocii pot să apară şi la femei tot din cauză sexuală- foliculina.
Tulburări ale glandelor suprarenale- hiperfuncţia vocii este corespunzătoare unei musculaturi
puternice dar are un anumit timbru metalic deranjant; manifestările la hiposuprarenale- vocea este
lipsită de intensitate.

CORECTAREA TULBURĂRILOR DE VOCE.TERAPIA VOCALĂ.

Terapia tulburărilor de voce este:


1. Terapie cauzală- are la bază intervenţia medicală.
2. Terapia simptomatică- în cazul disfoniei funcţionale- tonus muscular redus, hipotonie şi hipertonie-
repaus vocal chiar complet pentru destinderea funcţiei laringelui şi pentru încetarea senzaţiei anormale;
se realizează prin masaj şi mijloace electromagnetice.
3. Terapia logopedică- are scopul de reda subiectului reprezentarea mişcărilor necesare pentru executarea
corectă a vorbirii şi crearea unui nou automatism vocal. Terapeutul trebuie să:
Să posede cunoştinţe tehnice de ordin acustic, psihologic şi fiziologic, sensibilitate auditivă
exersată;
Să se impună cu tact şi autoritate;
Să cunoască posibilităţile subiectului şi cauzele care au provocat tulburarea;
Să trezească în el dorinţa de a se corecta, să facă efort, să dea atenţie indicaţiilor;
Pentru stabilirea unor reflexe cerebrale, logopedul trebuie să ştie că frecvenţa repetării exerciţiilor
este necesară;
Readaptarea motorie a mişcărilor necesare pentru producerea corectă a sunetului şi readaptarea
auditivă trebuie să fie obiectul unui control constant, pentru că la început subiectul nu se poate controla;
Logopedul nu se poate dispensa de înregistrările cu magnetofonul şi autocontrolul în oglindă
pentru ca subiectul să-şi coordoneze mişcările aparatului fonator pentru că subiectul îşi ignoră defectele
şi ca pe parcursul terapiei să îşi conştientizeze progresele prin comparaţii şi înregistrării; să facă
diferenţa între ceea ce execută corect şi ceea ce nu execută corect pentru a se corecta singur;
Exerciţii de respiraţie şi exerciţii de corectare- educare a calităţilor sunetului prin psihoterapie;
exerciţii de respiraţie sunt foarte utile datorită importanţei respiraţiei pentru fonaţie dar şi faptul că
la cei cu disfonie respiraţia este tulburată.
Tulburării de respiraţie din disfonii:
lipsa de supleţe a mişcărilor cutiei toracice şi abdominale care sunt rigide.
ridicarea cavităţii toracice cu contracţia musculaturii gâtului fapt care împiedică poziţia optimă
fonică a laringelui şi a coardelor vocale. Prin această respiraţie este greu de controlat ieşirea aerului
respirator şi durata este scurtă.

31
dezacord pneumofonic- în timp- subiectul epuizează aerul rapid de îndată ce începe să vorbească
astfel încât fără aer suficient, faringele face o mişcare în plus.
exagerarea mişcărilor respiratorii care deservesc vorbirea; nu cantitatea este importantă ci felul în
care este folosit aerul. Pentru o fonaţie corectă este nevoie de 1000-1500 de cm3 de aer –3000-4500 de
cm3 de aer- cea incorectă. Respiraţia fonatorie este diferită de cea mută.
Ventilaţia pulmonară în timpul actului respirator se caracterizează prin impedanţa de scurgere-
rezistenţa mecanică pe care o întâmpină aerul când trece prin fanta glotică astfel încât scurgerea aerului
este încetinită şi se realizează o presiune subglotică. Are un rol foarte important în fonaţie şi poate fi
educată.
Presiunea subglotică influenţează tonusul coardelor vocala, intensitatea şi durata emisiei; ea nu se
realizează prin inspiraţii profunde ci prin controlul mişcării respiratorii (respiraţia diafragmală); este
diferită de la vocea cântată la vocea vorbită- la cei cu disfonii, exerciţiile de cântat sunt foarte
importante, necesitatea educării unei respiraţii adecvate automată, costoabdominală cu participarea
diafragmei. Trebuie înlăturată respiraţia care favorizează expansiunea toracică în înălţime deoarece
aceasta nu este adecvată.
Inspiraţia este nazală pentru a filtra şi încălzii aerul cu deplasarea înainte a diafragmei, astfel
coastele inferioare se lărgesc iar regiunile pectorale şi claviculare să rămână imobile. Diafragma
coboară determinând lărgirea anteroposterioară şi în respiraţie abdomenul se contractă.
Cea mai bună voce este cea care se produce cu minimum de efort. Variaţia efortului vocal potrivit
cu nevoile intensităţii timbrului menţinând nivelul contracţiilor coardelor vocale la nivelul minim.
Exerciţii de respiraţie- cu braţele încrucişate la nivelul umerilor împiedicându-se contracţia gâtului.
Se poate exersa mai întâi respiraţia mută şi apoi pe vocale.

=CORECTAREA ÎNĂLŢIMII VOCII=


Prin exerciţii de lectură cu voce monotonă aleasă de terapeut iar subiectul să nu dea nici o
intonaţie suplimentară;
Când notele sunt prea grave vocea trebuie adusă la o înălţime normală şi din când în când se
exersează cu o vocală care necesită o deplasare a laringelui apoi se exersează pe cuvânt menţinând nivelul
laringelui;
Exersarea cu bărbia în piept , pentru aşezarea vocii- prin dirijarea curentului de aer spre
alveolele incisivilor superiori la notele înalte, iar la cele joase dirijarea spre alveolele incisivilor inferiori. Se pot
folosi şi instrumente muzicale.

=CORECTAREA INTENSITĂŢII VOCII=


Dificilă datorită faptului că subiectul şi-a automatizat un mecanism acustico-vocal, se
poate realiza şi prin imitaţie;
Sa constatat că mulţi dinte copii vorbeau cu o intensitate scăzută deoarece urmau
exemplul părinţilor (vocea normală-20-30 decibeli);
Cei care vorbesc încet au impresia că ţipă iar cei care vorbesc tare au impresia că vorbesc
încet; ei nu sunt incomodaţi de acest lucru, ba chiar consideră că este un lucru normal.;
Este nevoie de foarte multă perseverenţă şi de exersarea la aceeaşi intensitate a anumitor
lecturi şi nepermiterea subiectului să intensifice sunetului.

=CORECTAREA TIMBRULUI VOCII=


Se realizează atunci când timbrul nu este adaptat corect la actul vocal;
Exerciţii de cântat- duc la îmbunătăţirea coordonări musculaturii;
Urcatul şi coborâtul gamei în surdină;
Jocuri de roluri cu diferenţierea vocală şi exerciţii de antrenament auditiv;
Exerciţii pentru ameliorarea tensiunii laringelui;
Exerciţii de căscat, murmurat, de vorbit la metronom într-un ritm impus;

32
Exerciţii de aşezare a vocii.

=CORECTAREA VOCII ENUCOIDALE=


În plan psihic subiecţii sunt timizi, închişi în sine, jenaţi; datorită acestor disconforturi psihice apar acele
tulburări respiratorii;
Exerciţii pentru corectarea mişcării respiratorii în concordanţă cu fonaţia;
Pentru obţinerea unei emisii sonore grave corespunzător anatomiei vocii; logopedul exercită o presiune
asupra cartilajului tiroid pentru a evita urcarea laringelui şi a hipercontracţiei faringelui;
Se poate apăsa limba cu o lingură în timp ce subiectul pronunţă;
Timbrul nu de corectează odată cu emiterea sunetelor grave.

Curs 2.

TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS- CITIT


DISLEXIA ŞI DISGRAFIA

1. CONDIŢIILE LIMBAJULUI SCRIS- CITIT

În toate categoriile tulburărilor de limbaj, se poate constata existenţa unei terminologii variate, date de
perspectiva psihopedagogiei sau cea medicală. Astfel, mai mult ca în oricare tulburare de limbaj în literatura de
specialitate circulă o pluralitate de termeni, pentru desemnarea tulburărilor lexico- grafice, care îşi au originea
etiologia producerii fenomenului şi a componentei structural-funcţionale afectate care determină imposibilitatea
dezvoltării abilităţilor de scris-citit. Deşi mulţi autori îi folosesc, în final din punct de vedere simptomatologic, ei se
referă la aceeaşi sferă de fenomene pe care o cuprinde azi sub denumirea de disgrafie-dislexie, pentru tulburările
parţiale, şi agrafie- alexie, pentru tulburările totale sau cu o arie complexă şi de profunzime.
În literatura de specialitate tulburările de scris-citit au fost studiate separat sau abordate împreună. Este
dificil să se facă o separare netă din punct de vedere lingvistic, dar şi pentru că în procesul de educaţie scrisul şi
cititul se învaţă împreună. Se formează într-o unitate fiecare fiind suportul celuilalt pentru că odată cu scrierea se şi
citeşte pentru a verifica cele scrise. Citirea se poate învăţa fără un exerciţiu al scrieri, dar priceperea vizuală a
literelor se realizează atunci când se şi scrie.
În însuşirea scris-cititului relaţia lexem- fonem- grafem, este esenţială. Scrisul se însuşeşte prin
transformarea fonemului în grafem prin mecanisme complexe în care sunt implicate în grade diferite procesele
intelectuale, afective, motivaţionale, voliţionale şi elementele motrice. Lexemul dobândeşte semnificaţie când citirea
lui îl transformă în fonem.
Prin „act lexic” se înţelege capacitatea de a recunoaşte, a interpreta simbolul lingvistic şi capacitatea de a şi-
le aminti.
S. Borel-Maisonny afirma că „actul lexic” reprezintă capacitatea de a găsi sonorizarea corespunzătoare de
sens a semnului grafic.
Scrierea- reprezintă capacitatea de a transpune simboluri lingvistice în semne grafice. Scrierea presupune
implicarea succesivă a unor procese lingvistice şi de execuţie sau motorii. Pentru a transpune un text în plan grafic
este necesar ca sistemul lingvistic să selecteze cuvinte, să determine din ce foneme sunt compuse, să găsească
corespondentul lor grafic pe care sistemul motor le execută aşa cum se execută şi alte mişcări. Sistemul lingvistic
transformă sistemul motor de execuţie- această succesiune de foneme care trebuie transformate în grafeme indiferent
dacă sunt scrise la mână sau la maşină.
Citirea- începe prin perceperea, prin recunoaşterea semnificaţiei literelor sau a cuvintelor şi apoi urmează
regăsirea în memorie a cuvântului scris.
Citirea presupune parcurgerea simultană a următoarelor secvenţe:
identificarea indicilor vizuali ai cuvintelor- se face apel la memoria vizuală; factorii fonologi sunt
ignoraţi;

33
lexia- presupune accesul lexic propriu-zis la semnificant; presupune decodarea lexemelor prin
utilizarea corespunzătoare lexem-fonem; identificarea semnificaţiei cuvântului scris a cărui formă
fonologică este stocată în memorie; în acest segment cuvântul este recunoscut vizual şi auditiv;
sesizarea şi recunoaşterea grupării cuvintelor într-o propoziţie, ordinea cuvintelor, topica; sesizarea
funcţiilor de conţinut a cuvântului, funcţia morfologică, rolul sintactic al cuvântului;
înţelegerea mesajului scris ca tot unitar- presupunere conexarea promptă şi adecvată a noilor
semnificaţii la cei anteriori asimilaţi.
Scrisul presupune parcurgerea următoarelor secvenţe (aceleaşi ca la citire dar în altă ordine):
conceperea scrisului. Presupune alegerea cuvintelor, planificarea lor, aspectul semantic;
elementul motor apare în plus faţă de citit;
percepţia vizuală este faza finală.
Există patru grade de dificultate în realizarea scrisului:
1. Compunerea sau autodictarea- presupune conceperea şi elaborarea integrală a textului care
se naşte din limbajul intern.
2. Dictarea – presupune transformarea textului scris de mână a limbajului oral al altei persoane;
presupune analiză acustică a sunetelor altuia, identificarea fonemelor componente şi
transformarea lor în grafeme.
3. Transcrierea- presupune transpunerea textului tipărit în text scris de mână; presupune
discriminarea vizuală şi grafo-motrică a literelor.
4. Copiere sau desenare a literei.
În citire sunt solicitate mecanismele vizuale, auditive, perceptiv-motorii, spaţiale şi temporale; înţelegerea
simbolului codificat de societate; mecanismul intelectual- deficienţii mintali profunzi sunt incapabili să-şi însuşească
scris-cititul; buna funcţionare a sistemului vizual pentru identificare şi localizarea caracterelor scrise unele în raport
cu altele, şi sisteme lingvistic ce primeşte de la un sistem vizual informaţia care a fost analizată vizual şi care este
folosită pentru efectuarea de operaţii de natură lingvistică.
În scris sistemul lingvistic transpune sistemul motor, succesiunea de grafeme ce trebuie produse. Este
nevoie de coordonare şi organizare a mişcărilor, de o corectă desfăşurare în spaţiu şi în timp.
Acţiunea achiziţiei actului lexico-grafic presupune anumite condiţii de dezvoltare fizică şi senzorială,
condiţii afective şi sociale, condiţii legate de dezvoltarea funcţiilor simbolice, funcţii reprezentative care trebuie să
fie dezvoltate; condiţii legate de dezvoltarea limbajului oral; condiţii legate de nivelul intelectual; condiţii legate de
perceperea spaţială şi temporală. Tulburările apar deoarece aceste condiţii nu se îndeplinesc.
Dislexo-disgrafiile- incapacităţile parţiale şi persistente de a identifica scheme motorii sau perceptive
suficient de diferenţiale care să asigure identitatea grafemelor în scris şi identificarea literelor. Incapacitatea de
discriminare a semnelor în cuvântul citit şi ortografiere greşită în scris.
În cadrul Federaţiei Mondiale de Neurologie, în 1968, la care au participat specialişti neurologi, psihologi,
psihiatri, pedagogi sau dat două definiţii edificatoare a dislexo-disgrafiei: „O tulburare manifestată în învăţarea
cititului, în ciuda unei instruiri convenţionale, a unei inteligenţe adecvate şi a unor factori socio-culturali oportuni.
Depinde de disabilităţi fundamentale cognitive care frecvent sunt de natură constituţională” sau „O tulburare la copii,
care, în ciuda unei experienţe de clasă convenţionale, nu pot dobândi abilitatea de a citi, de a scrie, de a silabisi
corespunzător abilităţii lor intelectuale.”
Diagnosticul de dislexo-disgrafie se pune după scurgerea timpului necesar pentru învăţarea scris-cititului, ce
diferă în funcţie de motivaţie, de dezvoltarea psihică, efort şi metodele folosite. La copilul cu intelect normal
diagnosticul se poate pune la sfârşitul clasei a II a, când media copiilor îşi însuşesc scris-cititul. La deficientul mintal
diagnosticul se pune după clasa a IV a. La nivelul limbii române frecvenţa este de 3-5 % din populaţia şcolară. În alte
tării Franţa şi Anglia frecvenţa ajunge la 8-10 % datorită limbii nefonetice.

2. CAUZELE CARE PROVOACĂ TULBURĂRILE LEXICO-GRAFICE

Se pot împărţi în:


1. Cauze care ţin de subiect.
2. Cauze care ţin de mediu.

34
1. Cauze care ţin de subiect:

Deficienţe senzoriale-importanţa auzului, văzului, a kinesteziei în actul lexico-grafic:


Auzul- deficienţe ale auzului fonematic- are un rol deosebit în discriminarea fonemelor de alte forme
cu sonoritate apropriată; acestea perturbă decodarea rapidă în timpul optim; în scrisul după dictare, nu se
face corespondenţa rapidă dintre fonem şi grafem.
Vizuale (lexico-ambioplie)- provocate de afecţiuni de natură occipitală care duc la tulburări de
percepţie de natură centrală, care în cazuri grave provoacă agnozii vizuale- când nu poate identifica nici
litere, nici persoane, nici obiecte; traiectul deficitar al căilor de conducere vizuală în urma unor tulburări;
Tulburări de localizare spaţială- ambiopli- incapacitatea de a descoperii obiecte pe care trebuie să le
perceapă, de a-şi menţine privirea asupra lui, cu dificultate de analiză şi sinteză vizuală care duce la o
investigaţie haotică a obiectului care necesită mult timp; ele sunt accentuate în nistangus- mişcării
involuntare ale globilor oculari, şi în strabism- deviaţia axului vizual;
Deficienţe motrice- tulburările grafice- apar pe fondul neîndemânării motorii generale şi psihomotorii.
Deficienţe neurologice-pot să apară pe fondul funcţiilor carenţiale a S.N.C., pe fondul unor leziuni în
zonele de parietale occipitale.
Tulburări de lateralitate- Samuel Orton explică dislexo-disgrafia prin insuficienţa dominanţă cerebrală,
ambiguă, nefixată pe fondul unei lateralităţi încrucişate care provoacă disociere şi conflict între coordonarea
vizual- motrică. După el cele două imagini ale celor doi ochi, predomină şi este percepută cea din emisfera
dominantă, cealaltă suferă un proces de stagnare, apărând un conflict de dominare care duce la inversarea
literelor, grafemelor. Această formă este denumită streforimbolie şi apare pe fondul lateralităţii contrariate.
Tulburări de orientare şi structurare spaţială-apar ca urmare de schemă corporală şi se manifestă prin
necunoaşterea termenilor spaţiali, tulburare de percepţie spaţială sau memorie, în plan lexico-grafic se manifestă
prin tulburări de memorie spaţială.
Se manifestă în scris la 6-7 ani prin scrierea ca în oglindă sau inversarea orizontal-vertical a grafemelor
şi literelor.
La copii mai mari tulburările lexico- grafice se manifestă prin inversări în ghirlandă, fapt care dă
naştere la o arcadă în locul unei bucle, realizarea unei bucle inferioare în loc de una superioară; se mai
manifestă prin oprirea mişcării inversate şi revenirea la poziţia corectă când îşi dă seama, fapt care duce la
dificultăţi de legare în scris- întreruperea traseului după fiecare grafem pentru a-şi fixa puncte de reper.
Scris întrerupt fără legătură sau apar puncte de sudură pentru a face racorduri; dificultatea de
structurare spaţială, se manifestă în planul scrisului prin punerea defectuoasă în pagină, rânduri în formă de
evantai sau rânduri lipite unul de altul prin spaţii neregulate ale grafemelor, zone rău diferenţiate („l” se
realizează şi pe zona inferioară şi superioară).
Tulburare de structurare temporală- ordinea, succesiunea, durata tulburării acustice; sunt alcătuite din
serii de elemente ce se succed în timp şi aceste tulburării duc la întreruperea lor.
Tulburări de vorbire- retard în dezvoltarea limbajului- este determinat la cei cu dislexo-disgrafie; după S.
B. Maisonny aceste tulburării apar în retard în dezvoltarea vorbirii.
Tulburări de natură psihologică- labilitate emoţională, pe fondul labilităţi sau instabilităţii, acestea duc la
dezorganizarea sistemului verbal; slaba concentrare a atenţiei şi tulburările mnezice.

2. Cauze care ţin de mediu:

 Slaba integrare în colectiv, nivel scăzut socio- cultural;


 Interes scăzut;
 Metodele utilizate necorespunzător;
 Cauzele care ţin de subiect duc al o antrenare către eşec.

3. FORMELE ŞI MANIFESTĂRILOR DISLEXO-DISGRAFIEI

=CLASIFICAREA FORMELOR DE DISLEXO-DISGRAFIE=

1. Dislexo-disgrafia specifică sau propriu-zisă:

35
se manifestă printr-o incapacitate paradoxală în formarea abilităţilor de a citi şi a scrie;
dificultăţile cele mai pregnante apar în dictare şi în compunere, dar subiectul poate copia unele
grafeme şi poate silabisi la citire;
subiecţii care se încadrează în această categorie nu pot efectua legătura dintre simboluri şi grafeme,
dintre sunetele auzite şi literele scrise. Ca atare, ei pot scrie o altă literă decât sunetul auzit sau chiar
vizualizat.
2. Dislexo-disgrafia de evoluţie sau de dezvoltare sau structurală (Critchley):
se caracterizează prin aceea că, subiecţii respectivi nu pot realiza progrese însemnate în achiziţia
scris-cititului, cu toate eforturile depuse, şi se poate presupune că la baza ei stă o cauză genetică;
pe lângă fenomenele disortografice, se manifestă dificultăţi în înţelegerea simbolurilor grafice, a
literelor, cuvintelor, propoziţiilor şi sintagmelor;
apar frecvente omisiuni atât ale grafemelor, literelor, cât şi ale cuvintelor, înlocuiri-substituiri,
confuzii, inversiuni şi adăugiri în propoziţii diferite, în funcţie de fiecare caz în parte.
3. Dislexo-disgrafia spaţială sau spaţio-temporală (H. Hecaen):
se manifestă printr-o scriere şi o citire pe diagonală, odată cu prezenţe unor fenomene de separare a
cuvintelor în silabe şi de scriere ondulată, ceea ce dă aspect şi mai mare de imprecizie în conduitele
grafo-lexice.
4. Dislexo-disgrafia pură sau consecutivă:
se constată frecvent în situaţii de asociere cu alte handicapuri şi pe care mulţi autori o neagă ca
entitate de sine stătătoare şi o consideră ca fiind o manifestare, în cadrul unei categorii bine delimitată,
a unor dereglaje cu nu caracter mai general şi mai grav;
asemenea forme se întâlnesc pe fondul afaziei, alaliei, hipoacuziei.
5. Dislexo-disgrafia motrică:
apare ca urmare a tulburărilor de motricitate şi psihomotricitate şi duce, cel mai des, la un scris
ilizibil;
citit- scrisul unor astfel de subiecţi este neglijent, neregulat, inegal, tremurat, tensionat, rigid, cu
prezenţa unor dificultăţi de înţelegere şi de raportare corectă la citit-scris.
6. Dislexo-disgrafia lineară:
poate fi considerată ca fiind o incapacitate în trecerea de la rândul parcurs la următorul, sărirea
peste unele spaţii, lăsându-le libere pe altele şi care este mai accentuată în scris faţă de citit.

=MANIFESTĂRILE DISLEXO-DISGRAFIEI=

1. Scris- cititul sacadato-silabisit în raport cu colegii- mărunţit, înghesuit; mare depăşind spaţiul;
apare şi o repulsie pentru citit; are lateralitate încrucişată sau rău afirmată.
2. Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi înţelegerea simbolismului
lexiei.
În citit întâmpină dificultăţi de identificare a cuvântului ca întreg cu semnificaţii şi sens, prezintă
dificultăţi de a înţelege semnificaţia corectă în contextul propoziţiei.
Fac greu trecerea de la analiză la sinteză.
Cuvintele mai lungi sunt citite după mai multe poticneli, atenţia fiind centrată pe cuvânt ca întreg.
Prezintă dificultăţi în înţelegere şi în reproducerea celor citite.
Ei încearcă să menţină cuvintele cât mai lungi sau adaugă cuvinte ce pot schimba sensul textului.
Apare pe fondul percepţiilor acustico-vizuale, proceselor cognitive cu implicaţii în procesele de
analiză şi sinteză sau ale memoriei spaţiale.
3. Dificultăţi în reproducerea regulilor grafice, gramaticale şi caligrafice- în scris unele grafeme
se alungesc, tulburări ortografice, citirea este monotonă, lipsită de intonaţie.
4. Omisiunile de litere sau grafeme- la cei cu tulburări de pronunţie apar omisiuni de litere; sunt
frecvente la deficienţe ale auzului fonematic şi la lipsa percepţiei de organizare.
5. Adăugări de litere, grafeme sau cuvinte- în citire şi în scris apar pe fondul tulburărilor de ritm
şi fluenţă, dar şi pe fondul bâlbâieli; datorită slabelor posibilităţi de concentrare a atenţiei- pe
fondul exacerbării excitaţiei.
6. Substituiri de litere şi confuziile de grafeme- datorită asemănării optice şi acustice; slaba
capacitate de analiză şi sinteză vizuală şi auditivă.
7. Contopiri şi comprimări de cuvinte- se manifestă în scris, mai ales în dictări, când scrisul
devine inteligibil; apar tulburări pe fondul tulburărilor de ritm şi fluenţă, pe fondul disartriei;

36
comprimările apar şi în scris şi în citit; sunt mai frecvente la deficientul mintal care citeşte doar
o parte a unui cuvânt.
8. Nerespectarea spaţiului pagini- sărirea şi suprapunerea rândurilor; la subiecţii cu tulburări
oculomotorii, pe fondul stângăciei contrariate, la deficienţii mintali care prezintă dificultăţi în
percepţia vizuală.
9. Scrisul servil- sau scrisul ca în oglindă- o înclinare spre dreapta sau spre stânga fapt care duce
la deformarea grafemelor şi la o scriere exagerată spre dreapta sau spre stânga; printr-o rotire a
grafemelor şi se ajunge la o imagine a cuvântului inversă pe creier. La subiecţii respectivi,
sistemele cerebrale nu primesc imaginea percepută în mod normal ci deformată. Apare datorită
tulburării oculomotorii- la deficienţii mintali care au suferit de encefalită sau pe fondul
stângăciei contrariate.
Există patru categorii de subiecţi în funcţie de conştientizarea tulburării:
1. Subiecţi care nu conştientizează dificultăţile nici la ei nici la alţi.
2. Subiecţii care conştientizează dificultatea la alţi dar nu şi la ei.
3. Subiecţii care conştientizează dificultatea la alţi şi la ei dar au dificultăţi în a se corecta.
4. Subiecţii care conştientizează dificultatea la alţi şi la ei şi fac progrese uşor.

4. TULBURĂRILE LEXICO-GRAFICE LA DEFICIENTUL MINTAL

Scris- cititul este un rezultat al coordonări corticale superioare- o sinteză la nivel perceptiv motor.
Deprinderea de scris-citit presupune, însuşirea dinainte a capacităţii de a înţelege şi interpreta, şi
dezvoltarea capacităţii de concentrare a atenţiei.
Datorită faptului că la deficienţii mintali aceste lucruri se realizează cu dificultate, tulburările de
scris-citit au o frecvenţă mai mare comparativ cu subiectul normal; la deficient îmbracă forme mai
accentuate şi mai persistente.
La începutul achiziţiei scrisului, un copil cu deficienţă mintală întâmpină multe dificultăţi;
dificultăţile de citire încep odată cu recunoaşterea literei şi realizarea legături literei cu sunetul
corespunzător; în scris dificultatea apare în reproducerea oricărui act motor.
Imaginea cuvântului scris sau citit nu se prezintă ca o unitate a imagini acustice, optice, kinestezice,
ceea ce face dificilă cuprinderea sintactică a cuvântului în citire şi redarea unitară în scriere.
Ca urmare a inerţiei patologice se produc disocieri la nivelul legăturilor de asociaţie. Relaţia dintre
învăţare şi scris-citit, pe lingă această inerţie patologică, are un caracter pur specific, de specialitate.
La deficientul mintal datorită dificultăţilor de analiză şi sinteză, apar dificultăţi în a transpune ideile
în scris.
Emil Verza a efectuat un experiment pe 123 de deficienţi mintali, elevi în clasele a IV şi VIII, în
urma căruia a constatat la 78% dintre elevi, fenomene tipice de disgrafie pe baza unor elemente de
dictare iar la 67 %, dislexie pe baza elementelor de scris-citit; la deficienţii mintali tulburările lexiei se
transpun şi în plan grafic.
Cu destulă persistenţă sunt prezente înlocuiri, omisiuni, inversări de cuvinte. Cele mai frecvent
întâlnite la deficientul mintal sunt omisiunile de grafeme, vocale, de silabe atât la începutul, mijlocul,
sfârşitul cuvântului; acest fenomen se transpune şi în lexie.
Omiterea cuvintelor de legătură- slaba centrare psihică pe operaţia efectuată.
Adăugările de grafeme sunt mai frecvente şi se exprimă prin inerţia proceselor nervoase.
Frecvenţă mai mare o au înlocuirile de grafeme asemănătoare acustic şi optic.
Frecvenţă mare prezintă şi inversiunile de grafeme din interiorul cuvântului în scris.
Repetiţiile de cuvinte- apare fenomenul de perseverare.
Cifrele se învaţă mai uşor dar rămân deficitare în ceea ce priveşte forma de orientare în spaţiu.
Agramatisme şi nedespărţirea cuvintelor.
Dificultăţile sunt atât de accentuate încât scrisul devine ilizibil- poate fi mic, ascuţit dau mare
depăşind spaţiile, dilatarea grafemelor la început şi apoi atrofierea lor la sfârşit.
Exprimarea este lacunară fără un fir logic- propoziţiile sunt prezentate ca o înşiruire de evenimente,
dispersate datorită tendinţei lui de a adiţiona şi nu de a schematiza; formulări stereotipe, datorită
stereotipiei specifice deficientului mintal.

37
Se constată mai ales la deficientul mintal accentuat, cu melingocefalită şi cu stângăcie contrariată,
scrisul ca-n oglindă; la cei cu insuficientă dezvoltare a proceselor cerebrale, pot apare fenomene grave
de tipul alexiei şi agrafiei.

5. METODE ŞI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURĂRILOR LEXICO-GRAFICE

Dislexo-disgrafia poate fi înlăturată prin folosirea unei metodologii cu caracter terapeutic adecvat. Succesul
în activitatea educaţional-recuperativă nu depinde numai de alegerea corecta a metodelor si procedeelor terapeutice,
ci si o serie de factori obiectivi şi subiectivi.
Dislexo- disgrafia are un impact negativ chiar mai mare, decât tulburările de pronunţie, asupra activităţii
şcolare si a celor intelectuale în general. In corectarea disgrafiei si dislexiei trebuie să se aibă în vedere câteva
obiective mai importante astfel să se adopte metodele şi procedeele cele mai adegvate. Astfel :
 Simptomatologia şi diagnosticul logopedic diferenţial ;
 Natura etiologiei dislexo-disgrafiei ;
 Dacă tulburările de scris citit sunt dublate de o altă deficienţă-de intelect, senzorială, psihică;
 Dacă mai sunt şi alte tulburări ale limbajului la acelaşi subiect si ce raport există între acestea şi
tulburările citit- scrisului ;
 Nivelul dezvoltării psihice a logopatului;
 Rezultatele şcolare ale logopatului şi impactul dislexo-disgrafiei asupra randamentului;
 In ce relaţii se află logopatul cu colectivul şi cu părinţii ;
 Vârsta logopatului ;
 Nivelul de dezvoltare al limbajului, în general ;
 Relaţia dintre motricitate şi limbaj, nivelul psihomotricităţii şi al achiziţiei deprinderilor lexico-
grafice ;
 Specificul dominanţei şi al lateralităţii ;
 Caracteristicile percepţiei auditive şi vizual-kinestezice ;
 Specificul orientării spaţio-temporale ;
 Reflectarea tulburărilor de limbaj în planul personalităţii şi comportamentului ;
 Motivaţia pentru activitate, în general, şi pentru corectarea dislexo-disgrafiei,în special.
Corectarea tulburărilor lexico-grafice se bazează pe o serie de principii care au fost subliniaţi:
activitatea de corectare se va organiza pornind de la nivelul la care se află subiectul fără să se ţină
seama de vârsta cronologică şi calsă, copilul trebuie să lucreze la nivelul pe care îl preferă.
materialul de lucru, textele trebuie să fie legat de experienţa de viaţă a copilului, să fie ales astfel
încât să nu ducă la insucees.
exerciţiile să fie repetate cu regularitate până se asigură asimilarea achiziţiilor următoare.
exerciţiile să fie variate, scurte asfel încât să nu provoace oboseala.
să se realizeze o corelaţie între scris şi citit.
când dislexo- disgrafia apare pe fondul tulburărilor de limbaj oral, corectarea lor trebuie să aibă
prioritate.
nu se fac dictări până nu ne convingem că copilul cunoaşte literele şi este capabil de analiză
fonetică.
întreaga activitate corectiv terapeutică se va organiza pe baza datelor cu scop diagnostic pentru a se
evalua tipul de manifestare, factorii cauzabili.
în funcţie de etiologie logopedul organizează un program ce cuprinde metode cu caracter general şi
metode cu caracter specific.
Întreaga terapie a tulburărilor scris-cititului va fi centrată pe formarea deprinderilor corecte şi pe înlăturarea
celor deficitare, pe stimularea activităţii psihice şi pe dezvoltarea personalităţii. Se pot folosi două categorii de
metode şi procedee.
 METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER GENERAL.
 METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC.

1. METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER GENERAL

38
Aceste metode pregătesc subiectul pentru aplicarea metodologiei specific logopedice şi facilitează efectele
acţiunii metodelor din categoria celor specifice. Multe din aceste metode şi procedee se pot efectua sub formă de joc
în funcţie de vârsta subiectului sau li se pot imprima un caracter de distracţie- relaxare şi înlăturarea oboselii. Această
metodă cu caracter general vine în sprijinul terapiei specifice şi dobândeşte un conotaţie aparte, menită să stimuleze
şi să dezvolte unele componente ale activităţii implicate în achiziţia corectă a scris- cititului.

1. Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii.

Au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea ce contribuie la o
mai bună ţinere a instrumentului de scris, la evitarea oboselii şi la alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect,
creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri „silenţioase”. Exerciţiile sunt îmbinate cu adoptarea poziţiei corecte
a întregului corp. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât avem în vedere şi marea varietate a deficienţelor motorii, a
celor psihomotorii, determinate de leziunile sistemului nervos central, a dereglărilor cinetice şi tonice, a
dezorganizării mişcărilor şi modificărilor sincineziilor.
La deficienţii de limbaj, dar mai cu seamă la cei cu tulburări lexico-grafice, la care există o etiologie bazată
pe insuficienţele sau infirmităţile motorii cerebrale, grupa ex. de dezvoltare a musculaturii degetelor şi a mâinii
trebuie extinsă sau îmbinată cu ex. fizice generale. Acestea din urmă au o mare importanţă pentru fortificarea
generală a organismului, dar şi pentru combaterea handicapurilor de motricitate, de slabă organizare spaţio-
temporală şi pentru dezvoltarea mişcărilor fine şi sincronizate.
Aceste ex. se pot desfăşura în forme variate, începând cu mişcări ritmice de întindere a braţelor şi scuturarea
lor, astfel încât să se transmită vibraţia pe întreaga fibră musculară până la cele mai complexe forme ce se utilizează
în terapia de relaxare. În funcţie de vârsta copilului, se poate introduce jocul cu scopul de a stimula efectuarea ex.
respective. Prinderea şi apucarea mingiei, menţinerea, pe o perioadă de timp, atârnat de o bară ori de o frânghie,
trasarea cu degetul a unor contururi precise într-o ladă cu nisip, întinderea corpului paralel cu podeaua şi sprijinirea
pe mâini şi vârful picioarelor, pentru executarea flotărilor, sunt câteva din ex. care pot fi utilizate cu mare eficienţă.
Se mai pot utiliza o serie de ex. mai specializate pe direcţia dezvoltării musculaturii mici a degetelor şi a mâini,
concomitent dezvoltându-se şi capacităţile perceptive şi cinetice. Dintre acestea le vom prezenta pe cele mai
importante:
 Închiderea şi deschiderea ritmică a degetelor;
 Apropierea şi îndepărtarea alternativă şi ritmică a degetelor;
 Mişcarea degetelor prin imitarea cântatului la fluier sau la pian;
 Trasarea cu degetul, în aer, a literelor;
 Decuparea şi colorarea literelor;
 Trasarea cu degetul, pe o sticlă, a literelor;
 Strângerea ritmică a dinamometrului sau a unei mingii de cauciuc;
 Scrierea grafemelor după conturul model;
 Desenarea diferitelor figuri geometrice ori trasarea conturilor lor;
 Modelajul în lut sau plastilină.
Ele pot fi folosite şi în etapa preabecedară, caracteristică copiilor preşcolari, cu scopul de a preveni
eventualele tulburări lexico- grafice şi de a pregăti mâna pentru scris, ca şi pentru evitarea oboselii.

2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic

Auzul fonematic priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii, de a distinge între sunet şi
literă, între sunet şi reprezentarea sa grafică. Existenţa tulburărilor auzului fonematic, sau slaba dezvoltare a acestuia,
determină dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al discriminării literelor şi reprezentării lor în plan
grafic. Dacă fenomenul este accentuat, dificultăţile se extind la nivelul grupurilor de litere şi chiar al cuvintelor. Pe
măsura obţinerii unor rezultate pozitive, în dezvoltarea auzului fonematic, se îmbunătăţesc, în special, cititul şi
scrierea după dictare.
Dezvoltarea auzului fonematic, la copii preşcolari şi la cei cu debilitate mintală, se poate face, sub formă de
joc, prin recitarea cu intonaţie a unor poezioare scurte sau prin ghicirea vocii unor copii pe care nu-i vede. Folosirea
cuvintelor paronime este eficace la toate vârstele. Aceasta contribuie la diferenţierea sunetelor asemănătoare, ca
pronunţie şi poziţie a aparatului fonoarticulator, în emiterea lor, ca şi diferenţierea grafemelor ce au structuri optice
apropiate. Este indicat ca logopedul să aibă la îndemână un set de cuvinte pe care să-l poată mânui uşor şi să-l
recomande, ca exerciţii, pentru logopat în afara activităţilor logopedice.

39
Astfel de exerciţii se pot efectua după următorul sistem de diferenţiere a cuvintelor paronime:

DIFERENŢIERI EXEMPLE DE DIFERENŢIERI


Diferenţierea t-d Tuş-duş
Spate-spade
Roate-roade
Tată-dată
Lată-ladă
Diferenţierea f-v Vată-fată
Var-far
Vag-fag
Vină-fină
Diferenţierea j-ş Jale-şale
Jură-şură
Prăjit-prăşit
Joc-şoc
Diferenţierea s-z Sare-zare
Sac-zac
Varsă-varză
Groasă-groază
Oase-oaze
Diferenţierea p-b Pară-bară
Pun-bun
Poală-boală
Papă-babă
Pere-bere
Diferenţierea l-r Lac-rac
Lege-rege
Lamă-ramă
Lampă-rampă
Diferenţierea g-c Gogoşi-cocoşi
Gară-cară
Goală-coală
Diferenţierea ş-s Şoc-soc
Şcoală-scoală
Muşcă-muscă
Pişc-pisc
Laş-las

În acest scop se pot utiliza ex. cu scopul de conştientizare a asemănărilor şi deosebirilor dintre literele de
tipar şi reprezentarea lor grafică de mână, alegerea şi diferenţierea sunetelor şi literelor asemănătoare acustico-optic
din cuvinte, formarea de cuvinte din litere şi sunete ce pot fi confundate, sublinierea literelor asemănătoare dintr-un
text, perceperea tactil- kinestezică în relief a grafemelor asemănătoare, în special pentru nevăzători, pronunţarea unui
sunet şi găsirea lui în text, analiza fonetică a cuvântului înaintea scrierii acestuia.

3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială

In formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială


devine o condiţie pentru trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiuni desfăşurării literelor în cuvinte, a
cuvintelor în fraze, a succesiuni rândurilor şi repetarea spaţiilor între ele se constituie în faze ale procesului de
achiziţie lexico-grafică, peste care nu se poate trece fără riscul de a crea unele dificultăţi.
Prin prevenirea şi înlăturarea tulburărilor de orientare, se pot evita o serie de fenomene ce intervin în
tulburările lexico-grafice, cum sunt:
 Inversarea literelor şi a grafemelor atât în plan orizontal, cât şi în plan vertical;

40
 Dificultăţi de legare a grafemelor, în scris, şi a literelor în citit, pentru formarea şi perceperea
cuvântului;
 Scrisul şi cititul în oglindă;
 Discontinuitatea în scris şi citit.
Se pot folosi şi ex. de fixare a schemei corporale:
• Recunoaşterea şi denumirea diferitelor părţi ale corpului, plasarea diferitelor obiecte în spaţiu, în raport cu
propriul său corp;
• Să înveţe să stabilească relaţii spaţiale corecte între diferite obiecte, să aprecieze poziţia ocupată de diferite
obiecte în mişcare, în raport cu altele sau cu propriul corp;
• Să înveţe să distingă sau să desprindă un obiect sau o fiinţă dintr-un context mai mult sau mai puţin
aglomerat.
Ele sunt importante pentru deficienţii de intelect, la care se manifestă dificultăţi majore pe această line, şi
care trebuie să-şi însuşească un vocabular denumirilor sau reprezentărilor respective. În cazul nevăzătorilor se
dovedesc a fi eficiente activităţile de analiză a desfăşurării citit-scrisului de la stânga la dreapta şi a distincţiei dintre
direcţia scrisului şi direcţia cititului, în Braille.
Tulburările de structurare spaţială, cu efecte negative în dimensionarea şi plasarea defectuoasă a grafemelor
în spaţiul paginii ori de percepere corectă a literelor şi a raporturilor dintre ele, pot fi înlăturate prin procedee şi prin
ex. de formare a deprinderilor de reprezentare grafică a unor forme mai simple, la început, cu ajutorul desenului şi
reproducerii figurilor geometrice, folosind beţişoare, conştientizarea caracteristicilor liniei drepte şi ale liniilor
paralele, a uniformităţii literelor şi grafemelor, din aceeaşi categorie, a respectării distanţei egale dintre grafeme şi
cuvintele în scris, a respectării constante a înclinaţiei scrisului sau a verticalităţii acestuia.
Trebuie luate în considerare şi elementele care privesc poziţia corectă şi constantă a corpului, a caietului de
scris şi a cărţii de citit, pentru că astfel ele imprimă inconstanţă în forma grafică şi lexică pe direcţia mărimii, a
spaţiului, a modulării, a intensităţii, a respectării spaţiilor dintre grafeme şi a pauzelor dintre cuvinte, a corelării
expir-inspir, cu respectarea regulilor ortografice şi ortoepice.

4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de scris- citit şi educarea personalităţii

Ca orice altă tulburare de vorbire dixlexo- disgrafia, odată instalată, determină o stare de nelinişte şi teamă
de insucces, de penibilitate şi de subapreciere, ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stresante. Repetarea
insuccesului şcolar, ca urmare a neputinţei exprimării corecte prin comportamentul lexico-grafic, accentuează starea
de oboseală intelectuală şi fizică. Cu timpul se instalează o hipersensibilitate afectivă şi o stare de repulsie faţă de
procesul instructiv, în general, şi faţă de activitatea scris-citit, în special. Toate imprimă personalităţii logopatului un
aspect negativist, care perturbă relaţiile cu cei din jur şi închiderea în sine, izolarea de anturaj.
Pentru înlăturarea acestor comportamente, cel mai eficace procedeu este cel al psihoterapiei. Un loc
important în psihoterapie îl ocupă jocul. Psihoterapia se utilizează în scopul de a înlătura stările psihice conflictuale
şi frustrante, determinate de handicapul scris-cititului. Trebuie urmărit să se înlăture sentimentul de inferioritate
instalat. Subiectul trebuie convins că dislexo- disgrafia poate fi înlăturată şi că încrederea în forţele proprii devine o
componentă a succesului. Ca psihoterapia să aibă o eficienţă maximă, ea trebuie să vizeze atât personalitatea
logopatului, cât şi comportamentul lexico-grafic.
Un loc aparte in cadrul tehnicilor psihoterapeutice îl ocupă jocul care este eficient în cazul vârstelor mici,
dar şi pentru vârstele mai mari şi chiar la cele adulte.
Se mai poate folosi desenul şi dramatizarea, care permit pătrunderea în relaţiile complexe ce definesc
personalitatea. Rămâne ca principală formă a psihoterapiei, începând cu vârsta pubertăţii şi a adolescenţei, discuţia
liberă sau pe o temă dată. Problemele abordate în discuţie trebuie să vizeze înlăturarea unor blocaje afective, redarea
încrederii în forţele proprii, îndepărtarea fobiei şi a inerţiei, crearea unor condiţii stimulative şi tonifiante care să ducă
la instalarea confortului psihic.
Principala preocupare a specialistului este aceea de a găsi soluţia necesară pentru încurajarea permanentă a
logopatului, pentru ca acesta să dobândească încredere în forţele proprii şi să depună un efort conştient în corectarea
handicapului respectiv.

2. METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC LOGOPEDIC

41
Metodele şi procedeele specifice pot fi aplicate concomitent cu cele din prima categorie sau după o anumită
perioadă de timp, când se constată efectele pozitive ale celor dintâi. În cazurile în care nu există sau nu se manifestă
tulburări care să necesite aplicarea metodelor şi procedeelor cu caracter general, activitatea terapeutică va începe
direct cu metodele şi procedeele cu caracter specific logopedic. Aceste metode şi procedee trebuie selectate încât să
vizeze, în egală măsură, atât înlăturarea tulburării de scris-citit, cât să şi crearea condiţiilor necesare pentru
dezvoltarea personalităţii.
Primul principiu de care trebuie să se tină seama în terapia specific logopedică a dislexo- disgrafiei,
activitatea de corectare trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei, rinolaliei, bâlbâielii după metodologia cunoscută.
După care se trece la corectarea în planul lexico-grafic.
Un alt principiu cu caracter general este acela al demarării cât mai timpuriu şa activităţii terapeutice şi o
dată cu manifestarea primelor elemente cu caracter disgrafic sau dislexic.
Alt principiu este acela al formării şi dezvoltării la logopat a deprinderilor de analiză-sinteză, atât în planul
lingvistic, cât şi în cel logic. Când subiectul reuşeşte să realizeze, în mod conştient, analiza şi sinteza cuvântului şi a
propoziţiei, activitatea sa lexico-grafică se îmbunătăţeşte în mod evident.
C. Calavrezo este de părere că, de fiecare dată, în terapia dislexo- disgrafiei, logopedul trebuie să aibă în
vedere o serie de principii care vor direcţiona întreaga sa activitate. După cum urmează:
 Corectarea cât mai de timpuriu a dislexo- disgrafiei, la vârstele mici sau imediat după
manifestarea ei;
 Învăţarea scris-cititului va fi uşurată prin corectarea dislexo- disgrafiei;
 Exerciţiile efectuate pentru corectare trebuie să fie individualizate, în raport cu posibilităţile
subiectului si de gravitatea tulburărilor lexico-grafice;
 Câştigarea colaborării şi a participării active a logopatului la activitatea terapeutică;
 Obţinerea colaborării părinţilor, în scopul supravegherii atente a subiectului, pentru continuarea
exerciţiilor şi în afara cabinetului logopedic;
 Obţinerea colaborării învăţătoarei, a educatoarei şi a profesorului în vederea manifestării tactului
şi a îngăduinţei necesare faţă de logopat;
 Exerciţiile efectuate pentru corectarea disgrafiei şi a dislexiei să se bazeze, pe cât posibil, pe
materialul pe care îl foloseşte subiectul în şcoală sau în activităţile profesionale.
În cadrul metodelor şi procedeelor cu caracter specific logopedic se insistă pe acele metode care au fost
verificate în practica logopedică.

1. Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia,
asupra procesului de analiză şi sinteză a elementelor componente ale grafo- lexiei.

Se pot face o serie de exerciţii, folosind un material variat chiar şi de tipul unor probe de atenţie.
Odată cu trecerea la citit-scris, subiectul va fi învăţat să efectueze descompunerea elementelor grafice şi
lexice din care este format cuvântul, şi apoi propoziţia; totodată, va trebui să realizeze unificarea lor pentru a le putea
reda în mod unitar şi cursiv în citit şi scris. Ea trebuie combinată cu formarea deprinderilor de înţelegere şi respectare
a regulilor gramaticale, pentru a da rezultate rapide.
Această metodă se aplică mai greu la deficienţii de intelect, deoarece, în general, disgrafia şi dislexia se
corectează cu mai multă dificultate decât la logopatul cu intelect normal.
Se remarcă faptul că formarea, la copil, a capacităţii de analiză fonetică literară şi verbală, ca şi dezvoltarea
posibilităţilor de sinteză fonetică literară şi verbală, facilitează despărţirea propoziţiilor în cuvinte şi a cuvintelor în
litere şi sunete, respectiv, unirea literelor si a sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii, astfel rezultă că
aceasta nu numai că este o metodă specifică, dar că ea constituie şi un procedeu de prevenire a acestor tulburări.
Dacă avem în vedere limitele procesului de analiză şi sinteză corticală la handicapaţii de intelect, şi chiar la
cei senzorial, mai cu seamă la cei de auz, atunci înţelegem că asemenea dificultăţi pot constitui condiţii de bază în
manifestările dislexo- disgrafiei şi în împiedicarea achiziţiilor limbajului în general.

2. Formarea la logopat a capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexo- disgrafice.

Această metodă determină rezultate pozitive, mai cu seamă la subiecţii cu intelect normal şi la cei cu
handicapuri senzoriale, şi mai puţin la cei cu debilitate mintală sau la cei cu tulburări psihice. Odată formată o
asemenea capacitate, prin acţionarea frecventă asupra greşelilor tipice, subiectul învaţă să-şi controleze, în plan
mintal şi acţional, întreaga activitate necesară manifestării comportamentului lexico-grafic şi astfel capătă

42
posibilitatea de a evita erorile pe care le comitea în mod obişnuit. Întotdeauna atenţionarea subiectului asupra greşelii
comise trebuie să fie însoţită şi de indicarea corectă a felului cum se citeşte sau cum se scrie.
Solicitarea să imite modelul ideal şi repetarea acţiunii, până când dispare greşeala, duce la întărirea
legăturilor nervoase, ce devin condiţii indispensabile formării deprinderilor, şi la trăirea, în plan psihic, a satisfacţiei
comportamentelor corecte. Este semnificativă citirea şi scrierea diftongilor şi a triftongilor, a cuvintelor compuse.
Pentru realizarea legăturii dintre percepţia acustică şi forma sa optico-kinestezică, se va realiza diferenţierea
fonemului de grafem şi reprezentarea acestora în plan acustic şi optic, ceea ce va contribui la dezvoltarea capacităţii
de conştientizare a eventualelor erori. Ca urmare, percepţia devine suport şi catalizator pentru dezvoltarea proceselor
superioare de cunoaştere.

3. Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem- grafem, literă- grafem şi fonem- literă.

La dislexo- disgrafici, relaţiile, fie că sunt necunoscute, fie că sunt uitate adeseori, fie că se confundă şi nu
se pot realiza legăturile dintre planurile acustic şi optic, dintre cele acustic şi kinestezic.
Pentru dezvoltarea unei asemenea capacităţi, se pot utiliza o serie de procedee. Se citeşte de către logoped,
în prima etapă, un text, şi de câte ori este întâlnită litera sau literele afectate, subiectul urmează să le semnalizeze sau
să le sublinieze. Ulterior le va reproduce în scris. În a doua etapă, logopatul citeşte singur textul, sub supravegherea
logopedului, şi îşi subliniază literele sau cuvintele la care întâmpină dificultăţi, ca apoi să le transpună corect în scris.
Procedeul este eficient şi când se recurge la un demers invers, adică erorile făcute, în scris, sunt subliniate într-un
text dat sau pe cel realizat de subiect.
În corectarea dislexo- disgrafiei este indicată, cu aceleaşi rezultate pozitive, folosirea procedeului de citire a
unor litere, a grupurilor de litere şi cuvinte, după principiul de la simplu la complex, de pe scheme-planşe, alcătuite
dinainte; apoi ele vor fi reproduse în scris. La imaginile mai dificil de evocat, se poate scrie începutul denumirii sau
chiar rezultatul povestirii, care să-i sugereze subiectului desfăşurarea unui comportament verbal mai complex.
Procedeul este deosebit de eficace şi în cazul logopaţilor cu deficit de intelect sau de auz; iar pentru deficienţii de
vedere se va utiliza imaginea în relief a diferitelor obiecte şi acţiuni. Avantajul acestui procedeu constă nu numai în
stimularea conduitei verbale, în general, dar şi în faptul că se obţine o mai bună coordonare pe linia celor trei
analizatori implicaţi în scris- citit: acustic, optic şi kinestezic.
Prin toate aceste procedee, logopatul îşi dezvoltă capacitatea de a sesiza legăturile dintre fonem-grafem,
fonem-literă şi literă- grafem în planul perceptiv, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cel al reprezentării şi al
gândirii.

4. Dezvoltarea capacităţii de discriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică.

Această metodă se poate realiza prin folosirea unor procedee care să se situeze şi să faciliteze analiza şi
sinteza fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor. Rezultatele sunt mai bune dacă se folosesc, iniţial, cuvinte
mono- şi bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Pentru a fixa mai bine imaginea vizuală a despărţirii
cuvintelor în silabe, se poate folosi scrierea colorată, cu una sau mai multe culori. Metoda lui S. Borel-Maisonny, de
copiere a unor serii de cuvinte grupate pe principiul structurii gramaticale asemănătoare se dovedeşte a fi eficientă
din acest punct de vedere. Prin antrenarea activă a subiectului la corectarea propriului scris, se realizează o mai bună
fixare a greşelilor tipice, şi astfel învaţă să le elimine, dar şi să aprecieze, din punct de vedere valoric, corectitudinea
şi estetica scrisului.
Cu bune rezultate, în dezvoltarea capacităţii de discriminare, se pot folosi comparaţiile pentru distingerea
asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite grafeme şi litere asemănătoare, din punct de vedere auditiv, vizual şi
kinestezic, cu scopul contribuiri la fixarea şi întărirea legăturilor nervoase pentru consolidarea formelor corecte.
5. Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de scris- citit.

Există o serie de metode şi procedee care contribuie fie la dezvoltarea deprinderilor de citit, fie a celor de
scris, fie a ambelor, în acelaşi timp, dar indiferent pe care cade accentul, rezultatele finale obţinute sunt pozitive
pentru perfecţionarea abilităţilor lexico-grafice. Multe dintre aceste metode îşi dovedesc eficienţa şi în etapa iniţială a
învăţări scris-cititului, când copilul începe activitatea organizată de instruire. Cele mai importante sunt următoarele:
Citirea imaginilor izolate şi în suită.
Pentru copilul preşcolar, citirea imaginilor este şi mai importantă; ea dezvoltă gustul cititului şi poate fi
apreciată ca etapă premergătoare procesului de instruire, ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale.
5.2. Citit-scrisul selectiv.

43
Constă în indicarea cuvintelor şi propoziţiilor apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de
dificultate, ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le citească sau să le scrie. În aceste condiţii,
atenţia logopatului este centrată pe o anumită categorie de cuvinte, litere şi grafeme, învaţă să le diferenţieze de altele
şi să depună eforturi pentru a le reproduce corect. Citit-scrisul selectiv este o metodă care trezeşte interesul copilului
şi-i stimulează motivaţia pentru desăvârşirea acţiunii. În acelaşi timp, se realizează printr-un efort şi îmbracă forma
activităţii plăcut- distractive.

5.3. Citirea simultană şi scrisul sub control.

Subiectul citeşte în acelaşi timp cu logopedul, scrie sub supravegherea nemijlocită a acestuia. Astfel imită
modelul şi fiecare greşeală este corectată pe loc. Cu timpul, subiectul învaţă să se auto-controleze şi să devină
conştient în raport cu propria sa activitate, ca şi modelul corect.

5.4. Citirea şi scrierea în pereche.

Metoda determină rezultate pozitive şi datorită menţinerii situaţiei tensionale, a formării- dezvoltării
motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit. Procedeul poate fi extins la un grup mai mare de
subiecţi, şi ca urmare dispare inhibiţia şi încordarea caracteristică dislexo- disgraficilor. Pentru logopaţi cu deficit de
intelect este şi mai indicată o asemenea metodă; ea are darul şi de a contribui şi la înlăturarea negativismului faţă de
activitatea de scris-citit.

5.5. Citirea şi scrierea în ştafetă.

Metoda presupune ca fiecare subiect, dintr-un grup anumit, să citească ori să scrie una sau mai multe
propoziţii; apoi, el trebuie să indice un coleg care să continue acţiunea. Pentru desfăşurarea în condiţii normale a
activităţii, toţi partenerii trebuie să fie atenţi pentru a putea continua şi corecta pe cel ce greşeşte. Ca atare, această
metodă are o serie de elemente comune cu cea a citirii şi scrierii în pereche, cât şi prin rezultatele pozitive obţinute.

5.6. Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor.


Subiectul primeşte sarcina să scrie sau să citească până în momentul comiterii unei greşeli pe care colegi au
datoria să o semnaleze. Se poate alcătui un grafic, care să pună în evidenţă numărul punctelor obţinute de subiect,
notându-se cu minus fiecare greşeală şi cu plus citirea sau scrierea unui text cât mai lung.
În felul acesta, se va obţine o ierarhizare a subiecţilor într-o activitate dată sau pe un timp limitat, ceea ce
evidenţiază şi progresele făcute. Metoda prezintă avantajul că trezeşte ambiţia subiecţilor şi stimulează interesul
pentru a ocupa un loc cât mai bun în clasificarea finală.

5.7. Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic.

Devine eficientă când fiecare silabă, care se citeşte sau se scrie cu dificultăţi, este repetată de două ori- spre
deosebire de celelalte, ce se scriu şi se citesc obişnuit. Subiectul trebuie să fie atent şi pentru că numărul greşelilor
scade în raport cu capacitatea de a intui, dacă cuvântul următor conţine silabe sau grupuri de silabe la care va
întâmpina greutăţi. Se dezvoltă una din capacităţile importante ale atenţiei şi memoriei, volumul de cuprindere a unui
număr cât mai mare de fapte ce se bazează pe lărgirea câmpului perceptiv.

5.8. Citirea şi scrierea pe roluri.

Deosebit de important este că prin folosirea acestui procedeu se facilitează introducerea intonaţiei şi a
ritmului de citire ca şi în învăţarea regulilor logico- gramaticale în activitatea lexico-grafică.

5.9.Citirea şi scrierea pe sintagme.

Dislexo- disgraficul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite sau scrise şi să cuprindă în câmpul său
perceptiv, unităţile sintactice, sintagmatice, purtătoare de semnificaţii. În acest scop devin foarte eficiente învăţarea
subiectului să împartă textul de citit pe unităţi logice, iar dictările şi autodictările să se efectueze tot pe unităţi
sintagmatice. Această metodă contribuie la formarea deprinderilor lexico- grafice, prin facilitarea vitezei, legarea mai
bună a grafemelor în cuvânt, evitarea săririi rândurilor ori repetarea lor la citit, evitarea suprapunerilor de rânduri, la

44
scris, înlăturarea agramatismelor, dezvoltarea capacităţii de discriminare dintre fonem-grafem, fonem-literă, literă-
grafem.

5.10.Exerciţii de copiere, dictare şi compunere.


Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea cu forma grafemelor şi cu diferenţele
dintre ele. Pentru ca activitatea de copiere să aibă o eficienţă sporită, este indicat să se dea, spre copiere, texte bine
organizate, care vor fi analizate gramatical şi semantic în prealabil şi care se vor corecta imediat, insistându-se
asupra greşelilor tipice.
Dictarea este mai dificilă pentru logopat decât copierea. Este indicat ca textul să nu conţină cuvinte
necunoscute, iar acelea care sunt mai dificile să fie explicate în prealabil. În cazul deficienţilor de intelect sau
senzorial, logopaţi pot fi atenţionaţi, în timpul dictării, atunci când ajung la un cuvânt mai dificil sau la care ei comit
erori frecvente.
Esenţial pentru reuşita copierii, dictării şi compunerii este stabilirea unor raporturi tonifiante, dublate de
încrederea subiectului în forţele proprii şi în eficienţa activităţii logopedice. Astfel, succesul şi satisfacţia reuşitei
creează logopatului confortul psihologic atât de necesar în terapia dislexo- disgrafiei.

6. Corectarea tulburărilor de vorbire se face înainte sau concomitent cu terapia dislexo- disgrafiei.

Cu cât tulburările de pronunţie ori de ritm şi fluenţa vorbirii sunt mai accentuate şi mai persistente, cu atât
este mai necesar să fie corectate înaintea începerea activităţii terapeutice pentru înlăturarea dislexiei şi disgrafiei. Se
respectă principiul de la simplu la complex, ceea ce facilitează obţinerea unor rezultate pozitive rapide şi ca atare,
logopatul se convinge de faptul că tulburările limbajului sunt pasagere, astfel câştigând încredere în forţele proprii şi
în eficienţa activităţii logopedice.

7. Terapia dislexo- disgrafiei trebuie să vizeze în egală măsură, dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii
psihice.

Odată cu corectarea disgrafiei şi dislexiei se poate realiza şi dezvoltare şi stimularea întregii activităţi
psihice.
În dezvoltarea limbajului, diferenţele sunt deosebit de importante de la un subiect la altul, în funcţie de
handicap şi de gravitatea acestuia. Cu toate că achiziţiile limbajului sunt mai mari, cantitativ, faţă de grupa de
control, la debili mintal capacităţile de înţelegere şi comunicare înregistrează un progres mai lent.
Deşi prin activitatea de antrenare verbală intensivă, handicapaţii capătă posibilităţi mai mari în exprimarea
conţinutului activităţii mentale, totuşi comunicarea rămâne impregnată de aspectele emoţional-afective ce se produc
în detrimentul cogniţiei. Comunicarea, în special la handicapaţii de intelect, îmbracă forma prezentării globale a
informaţiilor în cadrul textului laconic dobândeşte valenţe necesare unei depline receptări şi înţelegeri prin
anticiparea de către auditor a subtextului. Datorită evenimentelor nesemnificative pentru conţinutul comunicării se
creează impresia că handicapatul este “bombardat” de impresii cu încărcătură emoţional-afectivă. Ca atare,
comunicarea este centrată pe sens nu pe semnificaţie, cum este normal. Cu toate acestea, progresele favorizează
activitatea psihică atât prin solicitările şi stimulările permanente, cât şi prin achiziţia de cunoştinţe, ca urmare a
explicării conceptelor şi textului cu care operează.

8. Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere este o condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice.

Cele mai frecvente confuzii ale unor litere şi ale fonemelor lor, care se produc din cauza analizatorului
auditiv, sunt: p-b-m, t-d-n, p-b, f-v, s-ş, s-j, z-j, c-g, r-l, iar ca urmare a dificultăţilor analizatorului vizual, pot fi
citate: m-n, u-n, p-b, a-o.
Exerciţiile pentru înlăturarea confuziilor dintre grafeme şi litere trebuie să se efectueze astfel încât să se
respecte principiul de la simplu la complex. În acest caz se vor folosi exerciţii care să urmărească formarea
capacităţii de discriminare, mai întâi, a grafemelor şi literelor separate, iar apoi ]n combinaţii de cuvinte
monosilabice, bisilabice şi trisilabice. Poziţia ocupată, în cuvinte, de grafemele şi literele afectate trebuie să varieze,
pentru a-l obişnui pe subiect cu toate situaţiile posibile. Ele pot fi marcate cu o culoare diferită de restul cuvântului,
evidenţiindu-se pregnant, în plan optic, şi contribuind astfel, la o memorare mai rapidă.
Tot pentru o fixare mai rapidă a caracteristicilor grafemelor şi literelor, se poate indica, prin săgeţi, direcţia
buclelor şi a formelor. Acestea pot fi exersate într-o ladă cu nisip sau pe sticlă.

45
Metoda expunerii scurte la tahistoscop a unor litere, cuvinte mono- şi bisilabice, a propoziţiilor, cu şi fără
sens, pentru dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, de atenţie şi memorare, ca şi pentru învăţarea deosebirilor şi
asemănărilor dintre grafeme. Aceeaşi metodă este eficientă şi pentru formarea deprinderilor de citire rapidă; prin
folosirea ei repetată, se înlătură dificultăţile de percepţie şi se dezvoltă obişnuinţa de reprezentare a întregului prin
perceperea unor elemente. Sporirea vitezei de citire este şi un rezultat al dezvoltării câmpului vizual, antrenat prin
metoda expunerii tahistoscopice sau prin discriminarea unor figuri de tipuri diferite.
Există patru categorii de dislexici şi disgrafici cu intelect normal, sub raportul conştientizării şi al receptării
terapiei logopedice:
 Logopaţi care nu-şi dau seama de deficienţa pe care o au nici ei, nici alţii;
 Logopaţi care sesizează deficienţa la alţii, dar nu şi la ei;
 Logopaţi care îşi dau seama de deficienţa respectivă, dar sunt incapabili de a o înlătura;
 Logopaţi care sunt sensibilizaţi de deficienţele respective şi fac progrese evidente în corectarea
acestora.
Este semnificativă vârsta la care se începe activitatea de corectare. Unii specialişti subliniază necesitatea
începerii corectării dislexiei şi disgrafiei cât mai timpuriu, chiar din clasa I, pentru a preveni formarea şi dezvoltarea
unor deprinderi greşite, negative în însuşirea citit-scrisului.
Pe linia educării şcolarilor dislexici şi disgrafici în a învăţa citit-scrisul se pot distinge trei etape principale:
a. Prima etapă-se caracterizează prin însuşirea, de către elevi, a primelor grafeme şi litere, stabilindu-
se totodată, legătura lor cu formele respective, precum şi cuprinderea acestor elemente în cuvinte
scurte mono- şi bisilabice.
Caracteristic pentru această etapă confuzia fără regulă, întâmplătoare, în scris, a
majorităţii grafemelor: a, m, n, u, p, c, d, t, o, i, şi a fonemelor corespunzătoare
acestor grafeme.
Confuziile cele mai frecvente se manifestă în timpul transcrierii grafemului sau
al denumirii literei pe baza indicării unui anumit fonem, ceea ce înseamnă că
perceperea se realizează mai facil decât transpunerea într-un anumit timp sau spaţiu.
O altă caracteristică se referă la incapacitatea dislexicilor şi disgraficilor de a
desprinde dintr-un cuvânt, în unele cazuri foarte simple, componentele lui
fonematice.
b. A doua etapă-începe odată cu realizarea unor progrese în direcţia stabilirii legăturii dintre foneme
şi respectivele grafeme şi litere. Cele mai frecvente confuzii sunt cele de tipul: f-v, b-p, c-g, s-z, d-
t, ale căror foneme se găsesc două câte două, în opoziţie principală surd- sonor. În opoziţie
asemănătoare se află şi m-n, s-ş, l-r, ţe- ce. În citire literele se confundă cel mai frecvent, din cauza
asemănărilor optice, sunt: d-p-b, u-n, a-ă, m-n, t-ţ şi invers. Tot pe principiul asemănării acustice,
optice şi ca sens, au loc confuzii şi înlocuiri de cuvinte. Această etapă se încheie cu formarea
capacităţii elevului de a citi şi scrie corect propoziţii şi fraze de o complexitate mai redusă, dar cu
posibilităţi limitate în ceea ce priveşte compunerea şi lectura unui text cu cuvinte mai puţin
cunoscute.
c. A treia etapă- se caracterizează prin eliminarea greşelilor şi apariţia posibilităţii de a parcurge şi de
a înţelege texte complexe, efectuarea unor compuneri coerente, logice fără greşeli semnificative.
Subiectul reuşeşte să reţină sensul şi semnificaţia, ceea ce face să crească posibilitatea de a reda
cele citite. Deprinderile lexico-grafice formate trebuie supuse unui antrenament continuu, pentru
dezvoltarea lor şi pentru scutirea subiectului de un efort traumatizant.

Curs 3.
TULBURĂRII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI

1. RETARDUL SIMPLU
2. RETARDUL COMPLEX
3. RETARDUL PE FONDUL AUTISMULUI
4. MUTISMUL PSIHOGEN

46
În general se vorbeşte despre retard de limbaj când subiecţii nu reuşesc să atingă un nivel de dezvoltare a
limbajului corespunzător vârstei cronologice. Retardul de limbaj poate apărea ca fenomen secundar în alte afecţiuni:
deficienţe de auz, tulburării de pronunţie; dar poate apărea şi de sine stătător cu diferite forme de gravitate.
S.B. Maisonny afirmă că dezvoltarea normală a limbajului presupune integritatea a trei funcţii:
1. Funcţia realizatoare- realizarea propriu-zisă a limbajului este efectuată prin alternarea
aparatului senzorial, cel auditiv dar şi vizual, aparatul motor, malformaţii ale organelor
fonoarticulatoare.
2. Funcţia ordonatoare- presupune înţelegerea şi conceperea semnelor, vocalelor, şi regulile
după care se combină cuvintele; dacă aceste lucruri nu se îndeplinesc apar malformaţii
sintactice. Este afectat ca urmare a carenţelor intelectuale de natură psihologică, dar şi la cei
care prezintă tulburării perceptiv motrice şi auditive de natură centrală- practognozice.
3. Funcţia apetitivă- reprezintă dorinţa de a comunica; este afectată la copii cu tendinţe
psihopatice evidente la cei anxioşi, la cei aflaţi în medii nesănătoase din punct de vedere
psihic. Datorită incapacităţii de adaptare sau incapacitatea anturajului de a-i crea o ambianţă
adecvată pentru comunicare. Copilul se menţine într-un puerilism durabil ce îl face să înceteze
să mai vorbească sau să nu mai utilizeze limbajul.
=DEFINIŢIE=
Retardul de limbaj- se defineşte ca fiind o lipsă în evoluţia lingvistică, o proastă utilizare a limbajului sau
persistenţa unui limbaj infantil după vârsta de trei ani. Acest retard de limbaj se caracterizează printr-un vocabular
redus, prin numeroase deformări lingvistice care fac limbajul aproape neinteligibil.
Denumirea de retard de limbaj poate îngloba diferite categorii de copii despre care se spune că vorbesc mai
rar, fie că deformează cuvintele, fie că organizează greşit propoziţii şi au un vocabular foarte redus.
Retardul de limbaj se poate manifesta prin deformări fonetice, prin tulburări monosintactice sau prin
tulburări semantice de înţelegere sau numai prin unul dintre aceste aspecte. Când numai aspectul fonetic este
deformat, unii autori vorbesc de retard de vorbire sau retard în articularea segmentelor complexe. Este asemănătoare
cu dislalia dar se diferenţiază prin faptul că în retardul de articulare nu sunt afectate sunetele izolate; copilul poate
pronunţa izolat dar nu în ansamblu. Se manifestă prin:
omiterea unor consoane în cuvinte;
reducerea cuvintelor complexe;
deformarea cuvintelor;
substituirea unui fonem sub influenţa altuia- disimilare- se manifestă prin incapacitatea de a
menţine locul de articulare în silabe succesive în care o consoană se repetă; prin perseverarea aceluiaşi
loc în cuvântul în care silaba a doua îşi schimbă locul de articulare.
retardul în articularea segmentelor complexe este forma cea mai uşoară a retardului de limbaj.
Autorii de limbă franceză diferenţiază două forme de retard de limbaj:
1. Retardul simplu
2. Retardul complex

1. RETARDUL SIMPLU

Dificil de apreciat când are semnificaţie defectologică. Copii cu retard simplu de limbaj comunică verbal cu
anturajul dar exprimarea şi înţelegerea este inferioară faţă de copii de aceeaşi vârstă a căror dezvoltare lingvistică
este normală.
Majoritatea autorilor sunt de acord că se poate emite diagnosticul când copilul vorbeşte mai puţin exact şi
vorbeşte defectuos în perioada rapidă de dezvoltare a limbajului în perioada 2-6 ani. Amploarea tulburării poate fi
diferită, unii vorbesc mai rău, alţii mai puţin exact.
Ceea ce dă specificitate unui retard simplu şi a unui retard complex nu este amploarea ci tenacitatea
tulburării- în timp ce un retard simplu atinge culmea la 5-6 ani- persistenţa la această vârstă este indiciul unor
dezordini mai precise a cărui natură exactă nu apare cu claritate. Diagnosticului diferenţial este diferit până la 5-6
ani. Dacă până la 5-6 ani la copiii cu intelect normal nu a fost depăşit prin stimulare verbală el devine retard
complex.
Tendinţa spre normalizare- răspunsuri pozitive şi rapide la stimulările verbale. Tendinţa spre normalizare
caracterizează retardul simplu şi îl diferenţiază de celelalte forme de limbaj prin stimulare precoce- face progrese

47
rapide pe care nu le face copilul cu debilitate mintală sau cu retard complex la care recuperarea necesită eforturi mai
mari.
Retardul simplu se manifestă şi poate fi însoţit de dificultăţi privind sintaxa, asamblarea de două cuvinte
până la 3 ani şi la cel normal la 1 an şi jumătate. Utilizarea pronumelui personal se realizează la 4 ani iar la cei
normali la 2-3 ani. Limbajul telegrafic se prelungeşte dincolo de 4 ani; uni vorbesc abundent dar imprecis, auditoriul
îl înţelege cu dificultate; au tendinţa de a compensa exprimarea săracă prin mimică şi gesturi semnificative. Este
însoţit de retard motor, neîndemânare, lipsa preciziei şi dificultăţi de coordonare în mişcare, schema corporală şi
lateralitatea rău afirmată. În unele cazuri copii cu retard simplu prezintă şi tulburări de natură afectivă.
Evaluarea retardului simplu de limbaj are ca obiect determinarea nivelului lingvistic pentru al compara cu
nivelul normal al vorbirii cronologice, paralel se va examina precizia gestului grafomotor, cunoaşterea şi înţelegerea
schemei corporale- a lateralităţii, orientare spaţială şi temporală. În stabilirea diagnosticului sunt excluse deficienţele
majore de auz şi de vedere sau afecţiunile motorii cerebrale- disartria. În stabilirea retardului simplu sunt excluse
tulburările majore de personalitate.

=CAUZE=
1. Cauze de natură ereditară şi constituţională- retardul de limbaj simplu apare pe fondul unui teren
ereditar fragil sau pe fondul fragilităţii psihologice ca urmare a unei relaţii afective cu mama sau din cauza
unor maladii infantile. Ascendenţii sau eredocolateralii prezintă frecvent aceste tulburări de limbaj.
Aspectele polimorfe ale eredităţii, atât moştenirea ereditară propriu-zisă cât şi cea educativ familială, lipsa
stimulărilor verbale pe fondul tulburările de limbaj ale părinţilor. S.B. Maisonny vorbeşte despre o
insuficienţă lingo-speculativă.
2. Cauzele psiho- neurologice- antecedentele personale ce implică o patologie cerebrală, ce provoacă
disfuncţii cerebrale minime sau sindrom hiperkinetic; antecedente: prematuritatea, dismaturitatea, accidente
la naştere. Cazurile cu evoluţie favorabilă pot fi rezultatul unor întârzieri parţiale în dezvoltarea cortexului
motor în regiunea analizatorului verbomotor. Această întârziere este cauzată de apariţia unor agenţi nocivi
mai uşori: traume craniocerebrale uşoare- pot provoca o întârziere în maturizarea celulelor nervoase în
zonele respective, după un timp ele se maturizează fapt care explică apriţia limbajului la o vârstă mai târzie.
3. Factorii afectivi relaţionali- atitudinea mamei prea protectoare, respingătoare sau ambivalentă fapt care îl
fixează într-un puerilism durabil ce îi opreşte curiozitatea, dorinţa de a învăţa.
4. Factorii socioculturali şi familiali- mediul lingvistic nefavorabil. Seeman explică retardul de limbaj prin
leziuni congenitale ale aparatului ortolitic, dat fiind legăturile care există între nucleii vestibulari şi toţi
nucleii motorii ai organelor fonoarticulatoare astfel încât se produce retardul de limbaj simplu (copii născuţi
în poziţie anormală).

2. RETARDUL COMPLEX SAU DISFAZIA

Termenul de disfazie este folosit frecvent de autorii francezi, definind-o ca fiind o tulburare funcţională a
limbajului fără substrat lezional organic decelabil clinic ce se manifestă printr-o elaborare tardivă şi imperfectă a
limbajului.
Termenul de organizare imperfectă şi faptul că se prelungeşte dincolo de 6 ani dar şi faptul că nu cedează
uşor la stimulare duce la retardul complex. Copii cu retard complex nu posedă un limbaj organizat, el trăieşte într-un
cadru lingvistic propriu care este greu de schimbat. Este un deficit durabil al performanţelor vorbirii, semnificativ în
raport cu vorbirea corectă; acest deficit nu este legat de deficienţe auditive, de malformaţii ale organelor
fonoarticulatoare, de deficitul mintal, de leziunile cerebrale sau de carenţe afective grave. Primul şi unul dintre cele
mai complete studii la realizat J. De Ajuriaguerra în care distinge disfazia de alalie unde deficitul este mai grav şi de
disartrie unde sunt afectate căile articulatorii.

=SIMTOME (AJURIAGUERRA)=

 Organele fonoarticulatorii sunt normale, sistemul fonologic este bine achiziţionat în ceea ce
priveşte fonemele izolate, are dificultăţi în a pronunţa cuvintele, nu există deficienţe auditive dar se
întâlneşte o percepere a dizordinii auditiv verbale, vorbirea este la nivelul unui copil de 2 ani
pentru disfazicul de 5-6 ani.
 Este incapabil să reproducă două silabe fără semnificaţie, incapabil să reproducă o propoziţie.

48
 Proastă percepere a diferitelor elemente fonoarticulatorii, poate reproduce corect cuvântul dar nu
reţine auditiv o propoziţie.
 Înţelege cu dificultate noţiuni abstracte ce fac apel la spaţiul, timp, proprietăţile lucrurilor, au
deficienţe de sinteză, reţin unele elemente dar nu şi structura logică a unei povestiri.
 Aceste deficienţe nu apar în viaţa curentă unde suportul exhaustiv permite compensarea, dar sunt
evidente în ceea ce priveşte achiziţiile cunoştinţelor.
 Dat fiind faptul că înţelegerea limbajului nu este totală tocmai din cauza acestui fapt este perturbată
orbirea şi se fac înţeleşi cu dificultate; vocabularul este sărac, imprecis, ordinea sintactică este
neglijată, concordanţa timpurilor verbelor este eronată.

La disfazici testele de personalitate relevă pe ansamblu o personalitate perturbată. Printre disfazicii studiaţi
de Ajuriaguerra au fost desprinşi un grup în limitele normale, altul care prezenta manifestări anxioase şi altul care
prezenta o organizare prepsihotică. Prima categorie prezenta o apetenţă mai mare de comunicare iar celelalte
categorii mai scăzută. Din punct de vedere al comunicării verbale se disting două categorii:
1. Economicii măsuraţi (vocabular mai redus, propoziţii simple, enumerări, descrieri);
2. Prolixii puţin controlaţi- utilizarea propoziţiilor complexe defectuos, nerespectarea ordinii
cuvintelor, slabă coerenţă a discursului.
Din punct de vedere al motricităţii Ajuriaguerra, arată că deşi organele fonoarticulatoare sunt normale, din
punct de vedere anatomic subiectul prezintă deficienţe buco- fonoarticulatorii şi anume dispraxie articulatorie. Au
dificultăţi de a efectua praxi- mişcări, mişcări sinergice mai fine, dar acestea din urmă se realizează mai bine. Deşi
aceste tulburări motorii nu justifică deficienţa verbală el a constituit un handicap la începutul dezvoltării limbajului.
Subiectul prezintă tulburări de lateralitate, de ritm, spaţiale şi temporale.

=CAUZE=

Aceleaşi cu cele de la retardul simplu dar datorită faptului că disfazia este o tulburare a percepţiei centrale, a
percepţiei auditiv motrice care determină o structurare patologică particulară a codului verbal receptat, ca şi o
tulburare a celui exprimat.

=TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU ŞI RETARDULUI COMPLEX=

În vederea corectării retardului de limbaj se folosesc metode ortofonice, de orientare simptomatică care au
în vedere structurarea şi restructurarea limbajului. Metode centrate pe deficienţa observată, metode de orientare
psihoterapeutică precum şi implicarea părinţilor- a mamei, în activitatea de învăţare a limbajului.
1. De orientare logopedică:
Sub formă de joc- logopedul propune o serie de exerciţii sub o formă lurdică care sunt destinate să
dezvolte: memoria, atenţia, orientarea în spaţiu, coordonarea motrică.
Copilul trebuie să fie solicitat să reproducă atitudini corporale (cântece cu texte: înainte, înapoi,
sus, jos cu efectuarea mişcărilor), manipularea unei păpuşi prin indicarea părţilor corpului; jocuri de
clasare, exerciţii de memorie auditivă şi vizuală pe bază de sunete, imagini cu verbalizare.
Se porneşte de la simplu la complex.
Se profită de fiecare exerciţiu în funcţie de scop pentru a formaliza un model lingvistic complex,
îmbogăţirea vocabularului, pronunţarea propoziţiilor simple- complexe, articularea corectă, îmbogăţirea
morfo- sintactică.
2. Prin psihoterapie:
Se are în vedere faptul că limbajul este un mijloc de comunicare şi o modalitate de a intra în relaţii.
Copilul care nu vorbeşte sau vorbeşte defectuos ne adresează un mesaj, iar pentru a-l învăţa trebuie să-l
ascultăm.
Terapia trebuie sa-i trezească dorinţa de a vorbi, încurajând la maxim toate modalităţile de
exprimare ale copilului.
Pentru trezirea dorinţei de a vorbi este importantă stabilirea unor solide legături afective cu copilul.
3. Cooperarea sau participarea mamei:
Unii autori arată că aşa cum limbajul se câştigă spontan la copilul normal, fără efort, la copilul cu
tulburare trebuie să i se trezească plăcerea pentru comunicare.

49
Trebuie să se ştie că unele forme de interacţiune le dezvoltă iar altele le inhibă. Pentru ca mama să
fie un bun model trebuie să articuleze, utilizând propoziţii scurte adaptate la nivelul copilului şi
experienţa practică să-l înveţe să repete, dar fără a-l forţa ci doar furnizându-i acel feed- back necesar.

3.RETARDUL DE LIMBAJ LA AUTIST

Se manifestă printr-un deficit privind dezvoltarea atipică a limbajului, prin această manifestare se aseamănă
cu disfazia, dar la subiectul cu autism în afară de tulburările de limbaj sunt prezente şi alte manifestări ce-i
individualizează în funcţie de care se realizează diagnosticul; se caracterizează printr-o incapacitate de a dezvolta
relaţii interpersonale, izolarea autistă sau nevoia de imuabilitate.
Aceste manifestări sunt expuse în definiţia clasică a autistului dată de Leocanner în 1943: „Sunt numiţi
autişti copii care au o inaptitudine în stabilirea de relaţii normale cu alţii, un retard în achiziţia limbajului, o
incapacitate de a-i da limbajului, şi atunci când se dezvoltă limbajul, o valoare de comunicare; aceşti copii prezintă
stereotipii, o nevoie defectuoasă de a menţine identic mediul material înconjurător, ceea ce demonstrează prezenţa
unei memorii remarcabile, în contrast cu acest aspect ei au o înfăţişare inteligentă şi o aparenţă fizică normală.”
Între retardul de limbaj (simplu şi complex) şi retardul specific autiştilor există unele asemănări şi deosebiri:
1. Asemănări:
Utilizarea rară a limbajului pentru comunicarea interumană; utilizarea puţin funcţională a
limbajului.
Lipsa dorinţei şi plăcerii de a comunica.
Incapacitatea de a se exprima în afara contextului situaţional, imediat.
Deficienţe în înţelegerea limbajului când enunţul conţine un număr mai mare de informaţii.
Gândirea se însuşeşte greu.
Tendinţa de a schimba ordinea sunetelor în cuvinte, cuvintele în propoziţii, cu omiterea cuvintelor
de legătură.
Anomalii ale construcţiei gramaticale.
Capacitate de simbolizare limitată, termenii abstracţi nu sunt folosiţi.
2. Deosebiri:
Cei cu retard simplu sau complex sunt capabili să se exprime prin gesturi, pot juca diferite jocuri
creative şi când învaţă să vorbească manifestă dorinţa de a participa la comunicare.
La autişti vorbirea poate fi mai mult sau mai puţin dezvoltată dar nu pentru comunicare.

=MANIFESTĂRILE RETARDULUI DE LIMBAJ SPECIFICE AUTIŞTILOR=

Limbajul este retardat, prezintă reacţie întârziată la strigătul mamei- răspunde după un timp dar
păpuşii;
Repetă propoziţii streotipe- pun de a manieră stereotipă întrebări la care aşteaptă mereu acelaşi
răspuns identic;
Problemele de comunicare sunt evidente înainte de a vorbi. În primii 3 ani deficienţe la nivelul
vocalizărilor care sunt atipice, inflexiunile verbale sunt alterate şi produce un limbaj atonal sau lipsit de
intonaţie; Comunicarea verbală este limitată sau absentă;
Prezintă deficienţe şi nu sunt capabili să acorde valoare gesturilor; Mimica este înţepenită,
exprimarea este redusă, nu imită verbal, nu este capabil să refacă mişcările făcute de alţii, nu se joacă (ei doar
manipulează stereotip obiectele), limbajul interior este sărac;
Incapacitatea de a dezvolta relaţii interpersonale în primii 5 ani de viaţă, lipsa de reactivitate, lipsa
de ataşament faţă de alţii- când sunt îmbrăţişaţi adoptă o poziţie rigidă; Nu utilizează contactul ocular, nu
răspunde la surâs, se comportă cel mai adesea ca şi cum ar fi singur;
Dezinteresul faţă de alţii explică retardul de limbaj, prezintă o absenţă a ataşamentului selectiv;
când le este teamă nu aşteaptă sprijin; După 5-6 ani poate dezvolta un ataşament dar relaţiile sociale rămân
superficiale şi imature;
Căutarea imuabilităţii- el manifestă o rezistenţă la cea mai mică schimbare a obiectelor. Mutarea
unui obiect îi provoacă reacţii explozive- ţipă şi se automutilează, doreşte aceiaşi rutină în activitatea zilnică- să
meargă pe acelaşi traseu şi să fie îmbrăcat în aceiaşi ordine;

50
Jocurile sunt mecanice- aliniază la nesfârşit sau repetă aceleaşi mişcări: rulează un creion, aprinde
şi stinge lumina, trăieşte într-o lume a obiectelor;
Balansarea trunchiului, balans de pe un picior pe altul, se învârte în jurul său, bate cu mâinile în
masă- acestea sunt prezente şi la cei cu sincinezii sau debilitate mintală- ei nu sunt agitaţi ca cei cu sincinezii sau
tulburări hiperkinetice; Autistul se manifestă într-un anumit moment al zilei şi nu agitat;
Sunt fascinaţi de obiectele în mişcare sau cele care se rotesc;
Anomalii perceptive- senzoriale- autistul prezintă un răspuns perturbat la stimulii auditivi, fie o
hiperreactivitate sau hiporeactivitate; Stimulii auditivi- fie o absenţă la stimuli fie o sensibilitate la stimulii de
mică intensitate;
Preferă stimulii care şi-i provoacă singur: scrâşnesc dinţii, zgârie masa;
Reacţii la stimulii vizuali: nu reacţionează la feţele cunoscute, prezintă interes pentru obiectele
strălucitoare, luminoase; Stimulii tactili, gustativi, dureroşi- răspunsul este perturbat- când cad şi se lovesc tare
nu reacţionează dar nu suportă contactul tactil cu ceilalţi; Răspunsul la stimulii gustativi- linge obiectele pe care
nu le priveşte, mănâncă de pe jos, se şterge de părul altcuiva; răspunsul la stimulii vestibulari: se balansează, se
roteşte mult timp fără să ameţească dar are aversiune faţă de maşină sau lift;
Manifestarea emoţiilor este în contradicţie cu situaţia- râde în situaţii de stres, are frică patologică
de obiecte şi lucruri dar nu întrevede pericolele reale şi nu participă la trăirile afective ale celorlalţi;
Canner a sugerat ideea caracterului înnăscut al autismului; Ulterior el a admis că acest sindrom
poate apărea mai târziu la 1-2 ani, apoi s-a stabilit limita de apariţie la 30 de luni. Alţi autori au sugerat ideea că
prognosticul este mai bun când manifestarea se arată mai târziu, iar prognosticul cel mai prost este atunci când
copilul nu utilizează limbajul până la 5 ani. Prognosticul se face în funcţie de QI;
Autismul a fost considerat manifestarea cea mai precoce a schizofreniei infantile de către unii
autori pe când alţii îl considerau un sindrom net separat de schizofrenie deoarece: schizofrenia debutează după
pubertate sau în timpul ei; nu are o funcţionalitate mentală deficitară; autistul cu un QI scăzut când devine adult
nu prezintă manifestări de tipul schizofreniei ci mai degrabă trece ca un retardat mintal; autistul cu un QI ridicat
îşi ameliorează handicapul şi nu prezintă halucinaţii sau perturbări ale cursului gândirii;
Autismul şi debilitatea mintală pot exista în acelaşi timp dar sunt diferite. Astfel autiştii cu
deficienţă mintală comparaţi cu cei cu debilitate mintală prezintă mai multe asemănări şi mai puţine deosebiri.
Autiştii cu intelect normal comparaţi cu subiecţii normali prezintă mai multe asemănări şi mai puţine deosebiri.

=CAUZE=

1. Teorii organice- provoacă disfuncţii organice de natură biologică şi de dezvoltare structurală


insuficientă a creierului. Sunt evidente unele leziuni cerebrale dar nu se ştie exact cea care
provoacă autismul.
2. Teorii psihogene- considerau că autismul apare ca o retragere psihologică faţă de ceea ce este
perceput ca ostil, apare pe fondul lipsei de afectivitate şi a patologiei părinţilor.
3. Teorii ereditare- legate de cromozomul x- sindromul x fragil la autist dar şi fragilitatea
braţului lung al cromozomului x.
4. Teorii comportamentale- autismul ia naştere în urma unor comportamente învăţate, ca
urmare a unor pedepse întâmplătoare; Caracterul polimorf.

=TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIŞTI=

Dat fiind faptul că lipsa de relaţii şi evitarea contactului sunt simptomele cele mai grave, terapia se îndreaptă
spre învăţarea limbajului şi întrarea în comunicare, în relaţii. Se porneşte de la activităţi simple exersând pe lucrurile
care îi stârnesc interesul.
Activitatea terapeutică trebuie să se facă în condiţii neschimbate, astfel încât tendinţa de imuabilitate să fie
utilizată pentru a-l învăţa să pronunţe şi să vorbească corect. Stereotipiile trebuie folosite în direcţia pe care o dorim:
pentru a intra într-o relaţie comunicaţională.
În funcţie de vârstă şi de capacităţi se pot folosi jocuri: cu mingia, dansuri simple combinate cu muzică şi
folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echipă. Terapia prin muzică are o importanţă foarte mare deoarece cei care
refuză să vorbească pot avea o voce plăcută.

51
Intrarea în comunicare şi ieşirea din izolare se realizează mai bine dacă în mediul terapeutic sunt introduşi
copii cu diferite handicapuri, de preferabil cei cu sindromul Down. Aceştia sunt afectuoşi, dornici de contact şi nu
sunt afectaţi de lipsa de afectivitate a autiştilor. Autiştii observă că cei cu acest sindrom nu fac faţă jocului dar sunt
optimişti. Datorită nevoii permanente de ordine autistul intră în joc.
Cei cu forme uşoare de autism pot merge în şcoli normale. Tendinţa de a înfiinţa centre de autişti este
deficitară deoarece împiedică dezvoltarea acestuia.

4. MUTISMUL PSIHOGEN

Mutismul psihogen reprezintă o reacţie nevrotică ce se manifestă printr-o blocare a vorbirii în condiţii de
stres afectiv. Constă în instalarea unei inhibaţii a capacităţii de exprimare verbală a copilului care posedă şi
staţionarea mecanismului verbal datorită unui blocaj emoţional grav. Starea de inhibiţie a centrilor nervoşi ai vorbirii
care este decelată de situaţia traumatizantă este o formă a reflexului de apărare. Poate să fie total şi se manifestă prin
dispariţia completă a vorbirii sau parţial- mutismul electiv- mai frecvent la preşcolari şi la şcolarii mici, copilul
vorbeşte cu mama sa dar nu vorbeşte la grădiniţă sau cu străini.
Această situaţie de inhibare la nivelul vorbiri este asociată cu manifestări generale: timiditate,
hipersensibilitate, retard motor, neîndemânare motorie, fără perturbarea profundă a personalităţii, nu este asociat cu
dizareri comportamentale fapt care îl deosebeşte de autişti.
Mutismul psihogen are la origine antecedente ce au determinat formarea unor structuri psihice labile: boli,
debilitate, anemie, eşecuri repetate, frustrări- atitudini dezaprobatoare şi jigniri ale anturajului, traume psihice-
tratament brutal, atitudine neînţelegătoare, şocuri. Mediul familial este perturbat, tatăl este insecurizant, brutal,
absent, iar legătura cu mama este foarte strânsă.
Sindromul este psihogen şi nu apar leziuni profunde, însă investigarea profundă poate scoate un fundal
organic microcelular şi o rezistenţă fizică (obosesc repede, sunt greoi) sau neuropsihice.
Mutismul psihogen poate să dureze câteva luni, ani şi provoacă rămânerea în urmă a vorbirii, a exprimării
gramaticale, lacune în achiziţie cunoştinţelor.

=TERAPIA MUTISMULUI PSIHOGEN=

În vederea terapiei se urmăreşte crearea unui climat relaxant, eliminarea conflictelor şi a stărilor de
încordare nervoasă, călirea psihogenă prin jocuri care dezvoltă încrederea în sine, excursii, crearea unui climat
stimulativ pentru vorbire, povestiri;
Întărirea încrederii în forţele proprii; pentru desfăşurarea activităţii în bune condiţii se are în vedere
scoaterea copilului din mediul frustrant, relaţii de înţelegere empatice, cooperarea cu părinţii explicarea acestora
care sunt cauzele şi modul în care vor trebui să se comporte cu copilul, evitarea comparaţiilor referitoare la
performanţele altor copii, orientarea spre activităţi de genul: construcţii, jocuri la care copilul are capacităţi şi pe
care le execută cu succes, pentru a se stabili încrederea în forţele proprii;
La început logopedul îl stimulează în activităţile nonverbale- tulburarea este total ignorată şi este
stimulată înţelegerea dinte logoped şi copil; după o perioadă când copilul este mai bine dispus logopedul poate
să îi adreseze o întrebare în şoaptă la ureche, iar copilul poate să-îi răspundă fără să îşi dea seama, activitatea se
continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi se aşteaptă o situaţie asemănătoare şi copilul se poate
debloca;
Logopedul trebuie să speculeze orice pasiune în diferite domenii: muzică, animale, logopedul se va
implica într-o discuţie pe tema respectivă iar copilul va fi ignorat, logopedul vorbeşte eronat ştiind că copilul îşi
dă seama, astfel el va simţi nevoia să intervină pentru a-l corecta pe logoped;
Includerea copiilor în grupe de copii cu deficienţe grave astfel încât să i se trezească dorinţa de a-i
ajuta;
Activităţi de dramatizări- la început să i se dea numai roluri mute pentru stimularea comunicării
mimico-gestuale;
Mutismul psihogen se poate instala şi la copii cu vârstă şcolară mică- ei trebuie să fie introduşi
într-un grup primitiv iar grupul să nu fie atenţionat de dificultăţile acestuia; atitudinea trebuie să fie adecvată nu
excesiv de îngăduitoare.

52
Curs 4.

TULBURĂRILE POLIMORFE

1. ALALIA

Este o tulburare polimorfă, sindrom rar ce grupează formele cele mai severe de organizare a limbajului.
Copilul nu achiziţionează nici o formă de limbaj sau numai câteva cuvinte până la 5-6 ani, în ciuda faptului
că nu prezintă deficienţe auditive sau intelectuale.
În alalie, progrese ulterioare se realizează foarte lent şi imperfect. În alalie, deficitul este mult mai grav.
Dacă în disfazie, sistemul morfologic este grav la alalie sistemul morfologic este inexistent.

=CLASIFICARE=

1. Alalie motorie- tulburare gravă de exprimare verbală cu păstrarea înţelegeri.


 Diferiţi autori au adoptat termeni cu caracter de similaritate- audiomutitate ideopatică cu retard
al funcţiilor proxice- mutism fiziologic prelungit sau disfazie;
 Mare retard în apariţia vorbirii spontane- până la 5-6 ani nu emite nici un sunet. Când limbajul
începe să se constituie la aceştia se realizează foarte greu, cuvintele sunt deformate,
vocabularul este redus la câţiva termeni, repetă ultima silabă, confuzii articulatorii, deformări
grave ale cuvintelor;
 Înţelegerea este inferioară unui copil de aceeaşi vârstă nu înţelege noţiuni abstracte, termeni de
relaţie (unchi-nepot) sau sensul unor propoziţii mai lungi;
 Modul de gândire este normal- performanţele nonverbale sunt mai bune decât vorbirea;
 Cl. Launay a urmărit un subiect cu alalie motorie până la 20 de ani şi i-a măsurat
performanţele, a observat că ameliorările sunt lente şi trec de la un nivel psihometric de
debilitate mintală până la un nivel de performanţe în limitele normale astfel la 14 ani QI verbal
era de 56 iar QI de performanţă era 82. La 20 de ani QI verbal era de 66 la limită iar QI de
performanţă era de 106. nivelul motor este deficitar şi prezintă neîndemânare motorie.
 Prin anamneză se pune în evidenţă că mersul apare tardiv, în mica copilărie prezintă deficienţe
în a merge, apraxi şi deficienţe ale aparatului fonoarticulator (mişcări ale gurii, sorbitul cu
paiul deficitar) prezintă caracteristici dispraxice- repulsie pentru mişcări dar şi pentru folosirea
aparatului fonoarticulator dar şi pentru alimentaţie.
După Seeman şi Verza cauzele pot fi împărţite în:
a. Cauze generale- alcoolismul părinţilor, consangvinitatea, sifilisul, TBC,
rahitismul;
b. Cauze psihice- lipsa imboldului de a vorbi, timiditatea exagerată, deficienţe în
exprimare, aversiune faţă de vorbire, tonusul psihic scăzut;
c. Cauzele motorii- H. Gutzman- încep să meargă întârziat- prezintă aversiune
înăscută pentru mişcare; E. Froschels- retardul în alalia motorie ca urmare a
rahitismului care determină imobilitatea corporală, perturbă şi mobilitatea
organelor limbajului- copilul care nu se joacă cu toată plenitudinea membrelor sale

53
nu vorbeşte; Seeman o explică printr-o disfuncţie congenitală a aparatului otolitic;
acesta a făcut cercetări pe copii aflaţi în poziţii anormale şi a constatat că toţi
prezintă tulburări de statică a limbajului, neîndemânare în mers, în alergat, se
împiedică uşor şi cad la cel mai mic obstacol.
2. Alalia senzorială- surditate verbală sau agnozie auditivă, idioglosie:
 Se manifestă printr-o disfuncţie în percepţia mesajelor verbale, cu tulburări
consecutive de exprimare. Sunt cazuri foarte rare, dar şi foarte grave.
 Comprehensiunea verbală este slabă sau nulă şi deşi acuitatea verbală este
normală se comportă în faţa propriei vorbiri ca în faţa unei limbi străine.
Vorbirea spontană este înlocuită cu un jargon amelodic pe care nu îl înţelege
nimeni. Deşi este capabil să emită ecolalic diferite cuvinte , este incapabil să
menţină unităţile silabice consecutive de unde marea lui dificultate pentru
adaptare.
 Exprimarea este aproape nulă, sunetele par să fie prezente doar în asociaţii
fără semnificaţii pentru subiect. Aparatul audiometric arată o pierdere
electivă pentru frecvenţele zonei convenţionale. În audiogramă se realizează
o curbă în U, se ajunge la o formă deformată şi apoi la dezinteres verbal. Cl.
Launay limbajul are anumite frecvenţe în care inteligibilitatea limbajului
este maximă, aceste zone sunt perturbate total.
 Seeman- agnozie auditivă- arătând că dacă la adult o leziune distructivă în
zona temporală stânga, determină pierderea înţelegeri cuvântului, prin
destructurarea imagini auditiv verbale- la copil asemenea leziuni împiedică
dezvoltarea limbajului. El a prezentat cinci cazuri de agnozie auditivă şi a
constatat că: apare în urma encefalitei, meningoencefalită- capabil de a
distinge auditiv manifestările muzicale- atât o agnozie de limbaj dar şi de
muzică.
 Comportamentul copilului cu alalie senzorială- poate fi adaptat pentru că
tulburarea poate fi compensată prin alte simţuri sau prin citirea pe buze, sau
entuziasmul prin gesturi-aici tulburările motorii lipsesc.
3. Alalia mixtă- latură apraxică şi de înţelegere; preia caracteristicile de la ambele forme
combinate.

=TERAPIA ALALIEI=

1. Evaluarea terapeutică- evaluarea vocabularului, ce sunete poate emite, cât înţelege din
cuvinte, se urmăreşte necesitatea de exprimare verbală, raporturile emoţionale.
2. Principii terapeutice generale- dozarea progresivă a exigenţei în raport cu nivelul vorbirii;
atragerea în jocuri.
3. Principii terapeutice în alalia motorie:
se urmăreşte întărirea sunetelor urmărite: onomatopee din repertoriu („să facă ca pisica”, să se
„joace de-a trenul”), să formeze cuvinte din sunete şi asocierea lor cu imagini;
nu trebuie forţat ci stimulat, cerinţa de a solicita repetarea duce la aversiune faţă de vorbire;
logopedul trebuie să fie un model pentru el trezindu-i dorinţa pentru vorbire; cu timpul când începe să
emită sunete acest lucru se realizează;
de la cuvintele pe care le pronunţă se formează şi altele noi apoi se trece la exersarea unor
propoziţii scurte, simultan cu exerciţii de dezvoltare a motricităţii, a lateralităţii, de orientare spaţială,
exerciţii fizice cu folosirea muzicii- este foarte important pentru că este influenţată nu numai vorbirea ci
şi mişcarea şi afectivitatea deoarece copilul manifestă mai multă plăcere pentru melodie.
4. Principii terapeutice în alalia senzorială:
este o terapie de lungă durată; se urmăreşte să distingă armonicile emise de diferite instrumente;
exerciţii de educare a auzului după exerciţii de educare a hipoacuzicilor cu resturi auditive- pot fi
folosite procedee pentru demutizarea surdomuţilor; procedee folosite pentru demutizare- se explorează
percepţia vizuală cu mişcări bine conturate astfel încât el trebuie să citească pe buze (labiolexie), se

54
porneşte de la imagini pe care el trebuie să le denumească iar după un timp imaginile i se prezintă în
ordine aleatoare;
executarea de diferite gesturi, comenzi (mergi la masă, mergi la uşă) cu mişcări bine conturate ale
buzelor, la început cu ajutor gestual iar cu timpul el le suprimă; la cei cu vârstă şcolară aceste exerciţii
trebuie să fie însoţite de exerciţii de scris- citit;
progresele sunt lente iar în caz contrar el poate rămâne mut.

2. AFAZIA

Afazia este o tulburare a funcţiei de elaborare şi integrare nervoasă a limbajului cu afectarea recepţiei,
comprehensiunii, formulării şi exprimării simbolismului verbal. Este o tulburare congenitală mai frecventă.
Afazia nu se poate exprima oral sau în scris. Nu înţelege semnificaţia cuvintelor cu toate că nu sunt afectaţi
muşchii sau căile nervoase implicate în articulaţie şi nici acuitatea auditivă. Nu este afectată capacitatea de articulare
ci se pierde memoria semnelor convenţionale ale limbajului: foneme, grafeme, litere, cuvinte. Sunt perturbate
regulile prin care se produc şi se înţeleg mesajele verbale.
Afazia= alterare dobândită a limbajului, ca urmarea unei leziuni organice, diferite ca la mutismul psihogen.
Aceasta apare la vârstele adulte, pe fondul unor accidente vasculare, care sunt provocate de ruptura vaselor ce irigă
S.N.C.- ul sau a traumatismelor cerebrale, procese infecţioase, în urma cărora apar hemoragii cerebrale, cheaguri de
sânge, tumori, hematoame.
Mecanismele producerii afaziei au fost abordate din unghiuri diferite, deoarece afectarea exprimării şi a
înţelegerii vorbiri sunt în multe cazuri asociate astfel încât la cele doua forme clasice de afazie diferiţi autori au
adăugat şi altele. Mecanismele producerii au fost abordate de pe poziţii localizaţioniste, echipotenţialiste şi
psihologizante.
1. Preocupări localizaţioniste.
Sediul leziunii este sediul leziunii funcţionale.
F.I. Gall- fondatorul frenologiei care considera că există anumite zone ale creierului- zona frontală care
provoacă afectarea limbajului. Primii reprezentanţi au fost: P. Broca- 1861- a emis pe baza unor observaţii clinice
teza potrivit căreia sediul limbajului articulat este în a treia circumvoluţiune centrală stângă- lezarea căreia provoacă
afazia motorie în care este afectată memoria mişcărilor ce participă la realizarea sunetului, cuvântului; S. Wernike-
1874- afazia senzorială care se produce ca urmare a unei leziuni ale primei circumvoluţiuni temporare stângă-
centrul imaginii auditiv verbale. Prima circumvoluţiune temporară stânga reprezintă cheia de boltă a limbajului, de
integritatea acestui centru depinde nu numai înţelegerea limbajului oral dar şi emisia corectă care este reglată prin
auz. Când imaginile auditive sunt blocate vorbirea este afectată- posibile parafazii verbale. S. Wernike a emis şi
teoria asociaţionistă asupra afaziei punând în evidenţă anumite puncte de asociere la nivelul creierului. Există
legături asociative între care sunt legate imaginile auditiv verbale (B- Wernike) ele sunt centre ale imaginilor ale
mişcării articulare (M, Broca). Ele sunt legate printr-un fascicul de fibre- unul dintre aceste două centre sau între
căile de asociere între ele, influenţează limbajul. În funcţie de aceasta afazia se împarte în:
a. Corticală
b. Subcorticală
c. Transcorticală
d. De conducere
Lichithein- după acesta copilul când începe să vorbească încearcă să reproducă cuvintele auzite- faza
ecolalică reflexă în care copilul are tendinţa de a repeta. Repetarea cuvintelor auzite se organizează în imagini
acustice ale cuvintelor (A) Şi imagini auditiv verbale astfel încât arcul reflex dintre A şi B permite repetarea
cuvintelor. Înţelegerea cuvintelor se realizează prin stabilirea unei legături între centrul A şi un centru conceptual B.
Trecerea de la idei la exprimarea verbală se realizează prin asocierea dintre centrul B şi centrul M.
Sediul leziunii este sediul funcţiilor, astfel dacă leziunea este în centrul M subiectul cunoaşte sensuri de
articulare a cuvântului dar nu ştie să utilizeze imaginea de articulare corespunzătoare, nu poate utiliza cuvintele
pentru că nu vorbeşte şi nu va putea nici să le scrie spontan însă poate să copieze.
Dacă leziunea este în A subiectul nu mai are memoria imaginilor acustice ale tuturor obiectelor, nu mai este
capabil să înţeleagă cuvântul vorbit. Cu toate acestea el poate folosi un anume număr de cuvinte deoarece abilităţile
conceptuale sunt intacte.
Dacă leziunea afectează centrele de articulaţie între B- M- subiectul poate exprima spontan, poate înţelege
vorbirea celorlalţi dar imaginile acustice nu mai exercită acţiunea corectivă asupra vorbirii, realizează decât un ocol
prin B astfel încât pot apare anumite devieri fonetice de care îşi dă seama.

55
2. Concepţia echipotenţialistă:
Piere Marie- 1906- propune renunţarea la teoria cu privire la imaginile şi centrii statici ai limbajului. El este
de părere că nu există decât o formă de afazie şi anume cea senzorială care este cauzată de un deficit intelectual
specializat pentru limbaj şi care este însoţit de anartrie- tulburare particulară articulării vorbirii ce poate exista şi în
afara afaziei. După el nu există centrii performanţi ai limbajului ci există centri adaptaţi limbajului arătând că la copil
leziunile congenitale au survenit în prima copilărie în aceste zone când ele nu au fost adaptate; funcţia limbajului nu
înlătură posibilitatea ca această funcţie să-şi adapteze o altă regiune a creierului nealterată.
Von Monacov şi Mourgue- erau de părere că nu există centrii pentru limbaj. După ei limbajul este o
sistematizare infinită şi complexă de excitanţi şi de mişcare, o melodie cinetică căreia nu-i poate fi atribuită nici o
localizare cerebrală pentru că limbajul pune în mişcare activitatea întregului creier. O leziune cerebrală dereglează
acordul dintre excitanţi şi mişcare, rupe această melodie cinetică provocând o disoluţie. O leziune bruscă într-un
punct al S.N.C. provoacă perturbarea în toate zonele corticale ce sunt în relaţie direct, sau prin căi aferente/ eferente
cu fibrele din zonele lezate.
3. Concepţia psihologizantă:
Jackson- 1915 propune o nouă orientare cu privire la aspectul psihologic. Conform lui limbajul este o
manipulare psihologică complexă cu componente cognitive mnezice, perceptive, articulatori. Localizarea leziunii ce
afectează limbajul şi locul limbajului sunt două lucruri distincte. În urma unei leziuni cerebrale funcţia nu se pierde
complet, astfel încât unele funcţii se pierd şi altele rămân posibile iar cuvintele care nu pot fi folosite într-o situaţie
pot fi folosite în altele. Destructurările care se produc în urma unei leziuni cerebrale constituie inversiuni ale
evoluţiei- disoluţii, în acest caz este afectat ceea ce este mai fragil şi mai complex, voluntar, limbajul intelectual.
Limbajul automat precum şi utilizarea afectivă sau lurdică este deliberat (sunt păstrate jargourile).
Nu pot fi justificate tulburările afazice prin destructurarea unor centrii ai imaginii verbale. Faptul că este
privat de limbaj nu înseamnă că este privat şi de cuvinte (sunt subiecţi care nu pot pronunţa un cuvânt la solicitare
dar îl pot pronunţa impulsiv).
Head consideră că limbajul este o funcţie de formulare, o funcţie simbolică, o activitate ce exprimă
gândurile cu ajutorul semnelor. Respinge noţiunea de imagini verbale localizate în centrii şi este de părere că o
leziune corticală nu distruge imaginile verbale sau motorii ci va disocia aspecte ale funcţiei simbolice. Cu cât
formularea simbolică a unei acţiuni va fi mai complexă cu atât ea va fi mai alterată. La afazici reprezentarea
simbolică propriu-zisă rămâne dar este afectată exprimarea.
=CLASIFICAREA DUPĂ HEAD=

Aşa cum în limbaj distingem formularea verbală, înlănţuirea cuvintelor într-o sintaxă, adecvarea cuvintelor
la obiecte simbolizante, perceperea intenţiilor discursului, tulburările de limbaj se împart în:
1. Afazia verbală- perturbarea exprimării verbale care se suprapune cu afazia clasică a lui Broca.
2. Afazia sintactică- perturbarea înţelegerii cuvintelor şi înlănţuirea cuvintelor în propoziţii cu
agramatism, specifică afaziei lui Wernike.
3. Afazie nominală- în care este afectată folosirea adecvată a cuvântului.
4. Afazia semantică- în care este afectată semnificaţia schemei propoziţiei.

Concepţia lui L.S. Vîgotski şi a lui Luria- după ei problema localizării corticale a devenit mai subtilă. O
funcţie psihologică are o localizare dinamică şi nu statică. După Luria organizarea cerebrală se modifică permanent
în funcţie de nivelul de dezvoltare atins de o funcţie.
=CLASIFICAREA DUPĂ LURIA (1964)=
1. Afazia senzorială (Wernike).
2. Afazia motorie:
a. afazie motorie aferentă (kinestezică)- devierea fonemelor în timpul exprimării.
b. afazie motorie eferentă (kinetică)- dificultăţi în articularea cuvântului.
3. Afazia semantică- nu înţelege construcţia lexico- gramaticală a propoziţiei.
4. Afazia acustic- amnestică- în care este afectată memoria verbală pe termen scurt, subiectul poate
repeta cuvinte dar nu şi propoziţii, păstrând o proximitate a sensului.
5. Afazia dinamică- care se manifestă prin incapacitatea de a planifica semnificaţiile limbajului.

=CLASIFICAREA FĂCUTĂ DE ŞCOALA GERMANĂ=

56
1. Afazia motorie pură- subcorticală (P. Marie o denumea anartrie)- este afectată numai
exprimarea verbală în timp ce limbajul scris este păstrat şi poate fi citit. Se face distincţia între
lexia receptivă de lexia reflexivă.
2. Afazia motorie totală- corticală (Broca)- eferentă (Luria)- exprimarea verbală este
afectată, discursul este silabisit laconic, cuvintele sunt emise cu efort şi nu întotdeauna găseşte
cuvântul potrivit. Exprimările verbale sunt mai bune în condiţiile unor expresii automate.
Înţelegerea vorbirii este păstrată, prezintă tulburări doar în sesizarea unor semnificaţii mai
complexe. În citit lexia întâmpină dificultăţi în înţelegerea sensurilor complexe. Dificultăţile
din vorbirea orală se transmit şi în scris.
3. Afazia motorie transcorticală- dinamică (Luria)- vorbirea spontană este redusă, nu
vorbeşte decât când este stimulat, nu răspunde decât prin propoziţii scurte, poate repeta dar nu
spontan. Scrisul este copiat, dictat şi lexia se păstrează; se pierd legăturile dintre limbajul
interior şi cel extern. Este greu de corectat.
4. Afazia senzorială totală (Wernike)- sintactică (Head)- fluentă- înţelegerea şi lexia este
perturbată. Se recuperează mai repede şi este un punct de sprijin în recuperarea subiectului.
Vorbirea spontană este bogată, este logoreic, nu ţine seama de intervenţia interlocutorului. În
forme grave apar fargonofozii care sunt asociate cu agnonozii- nu îşi dă seama de tulburare.
În forme uşoare încearcă să facă unele corijări dar în formele grave este chiar iritat când
ceilalţi nu îi înţeleg jargoul folosit. Gesturi abundente, mimică bogată, dispoziţie euforică,
scrisul este păstrat dar greşelile sau repetiţiile din cuvinte, paragrafii literale, din vorbire se
transpun şi în scris.
5. Afazia senzorială pură- surditate verbală pură- se manifestă prin faptul că numai
înţelegerea verbală este afectată iar limbajul scris- citit este normal.
6. Afazia senzorială transcorticală- semantică (Luria)- vorbirea spontană repetată, scrisul
sunt bune, este afectată înţelegerea propoziţiilor complexe. Este afectat sensul semantic al
propoziţiilor.
7. Afazia totală- mixtă- este afectată vorbirea expresivă, receptivă, scris- cititul.
8. Afazia de conducere- înţelege dar nu poate repeta.
a. afazia de conducere clasică- afazia de reproducere- afazia motorie aferentă (Luria)-
limbajul este păstrat dar exprimarea este perturbată de tulburările fonemice; cititul, scrisul sunt
afectate; subiectul realizează şi încearcă să se corijeze.
b. afazia de repetiţie- acustic- amnestică (Luria)- limbajul spontan, scris- cititul este păstrat;
limbajul repetat, memoria auditiv verbală de scurtă durată sunt afectate.

=ASPECTE GENERALE=

Ei păstrează sentimentul că intelectul este normal şi că doar limbajul le scapă, dar după cum au arătat P.
Marie şi Jackson nu este aşa. La afazici are loc o dezinhibare prezentă înaintea accidentului astfel încât dispare
reţinerea. Sunt persoane cu tendinţe impulsive, violente, tendinţe depresive- foarte depresivi, tendinţă de ordonare-
este obsedat. Factorii emoţionali se accentuează în dauna celui intelectual. Aceste reacţii emoţionale sunt folosite
pentru contactul extralingvistic astfel au tendinţa spre comportamente infantile.

=TERAPIA AFAZIEI=

În vederea alegerii celor mai adecvate metode este necesară o evaluare riguroasă sub toate aspectele:
valoarea vocabularului, valoarea de comunicare, capacitatea de pronunţie şi înţelegerea. Principiul de bază este ca
recuperarea să se bazeze pe funcţiile pe care le are limbajul. S-au elaborat mai multe baterii de exerciţii pentru
afazici care permit evaluarea cu precizie a QI verbal. Ion Voinescu şi Natalia Gheorghiţă, explică în „Inventar de
evaluare”, analiza funcţiilor de repetare, de denumire, capacitatea de decodare, de înţelegere, examinarea lexie, litere,
cuvinte scrise, propoziţii pe care să le citească. Prin aceasta se permite stabilirea formei clinice de afazie stabilindu-
se gravitatea ei. În funcţie de gravitate: dacă scorul este sub 20% atunci afazia este gravă, când scorul este păstrat
între 20-40% sau 40-60% afazia este mijlocie, când scorul este păstrat între 60-80% afazia este slabă- uşoară.

57
Obiective: ameliorarea capacităţii lingvistice legate de limbaj facilitatea abilităţii de comunicare trebuie să
înceapă mai repede atunci când el este capabil. După un timp mai îndelungat dificultăţile sunt mai mari datorită
stereotipiilor. Se realizează etalonarea în funcţie de cultură. Colaborarea cu familia este esenţială.
=PROCEDEE=
1. Procedee în afazia senzorială:
tonalitatea relativ gravă cu amplitudinea vocii uşor superioară, cu un debit lent, cu mişcări bine
conturate şi cu dicţie clară;
se începe de la imagini- arătarea de imagini simple din acelaşi câmp semantic;
se introduc informaţii redundante, se arată imagini aleatoriu care nu sunt din acelaşi câmp
semantic;
discuţii cu propoziţii simple;
2. Procedee în afazia motorie:
înţelegerea nu este afectată, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt afectate;
sprijinul pe lexie şi ieşirea din stereotipie- bazându-se pe cuvinte pe care copilul le ştie dar trebuie
stimulat pentru a le folosi unde trebuie;
stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu găseşte cuvântul potrivit;
se exersează vocabularul, automatismele; listă de cuvinte de la uşor la greu;
obţinerea uni sunet pe care el nu-l are, de exemplu pentru sunetul „b” se folosesc cuvinte şi imagini
care încep cu acest sunet;
ieşirea din stereotipie;
se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunţa;
recuperarea diftongilor şi pronunţiei din ruperea din alte cuvinte care se pot pronunţa;
apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;
la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;
datorită faptului că ei sunt succeptibili şi au stări depresive pot fi astfel stimulaţi pentru trăirea
succesului, pentru a-i capta interesul şi a-i reda încrederea în sine.

58

You might also like