Cicero : In Catilinam orationes quattuor

1. Contextul social-politic
Conform tradiţiei, in 509 a.Cr., in urma alungării regelui etrusc Tarqinius Superbus se
instaurează republica. Prin victoria de la Actiun in 31 a. Cr. şi preluarea puterii de către
Octavianus, republica primeste o noua denumire - principatul. De iure este principat, de
facto este monarhie.În cei cinci sute de ani de existenţă, Roma a evoluat surprinzător de
rapid, dintr-un obscur oraş-stat devine în sec al III-lea a. Cr stăpâna Italiei, iar la
începutul sec. al II-lea p. Cr, stăpâna lumii în timpul lui Traianus.
Republica romană e sortită dispariţiei tocmai pentru că instituţiile republicane, concepute
pentru funcţionarea unui oraş-stat nu s-au adaptat suficient la nevoile realităţii istorice ale
sec. I a. Cr. Aparatul de guvernare – consiliul, senatul– era dominat de aristocratie,
procedurile de votare îi aveau în vedere pe cetăţenii din clasele superioare, iar sistemul
patronatului contribuia la decalajul dintre bogati şi săraci.
Odată cu dezvoltarea statului roman, presiuni noi au subminat supremaţia senatului,
creându-se asfel un vid de putere. Războaiele civile reflectă exact breşa creată in
guvernarea republicană, prin tendinţele dictatoriale ale unor comandanţi, siguri pe
legiunile lor, precum: Sulla, Crassus, Pompeius, , Caesar, Octavianus. Aceşti oameni
politici şi comandanţi militari nu-şi mai fac scrupule, chiar dacă Roma, patria-mamă, e
ameninţată de război civil.
Autoritatea senatului păleşte în faţa ambiţiilor politice ale unor grupuri de interese sau
personalităţi ale vremii. Se formulează tot felul de soluţii de salvare a republicii. Cicero
propune armonizarea claselor sociale, conduse de un moderator echidistant, care să
imprime guvernării cumpătare, impaţialitate şi consecvenţă politică. Aşadar, Cicero în
opera sa De republica propune o formă de guvernământ mixtă (moderate premixta) cu
elemente politice specifice monarhiei, aristocraţiei şi democraţiei. Cel care dorea salvarea
republicii piere, fiind eliminat de pe scena istoriei.
2. Contextul literar
Roma – centru multicultural – atrage ca un magnet poeţi, filozofi, profesori, îndeosebi
retori. În sec. I a. Cr s-au dezvoltat toate genurile si speciile literare. Progresiv se
constituie clasicismul, întemeiat pe cultul armoniei şi simetriei, pentru adecvarea dintre
conţinutul operei şi mijloacele de expresie. În poezie a strălucit Titus Lucretius Carus,
autor al unui amplu poem filozofic De rerum natura. Apoi se dezvoltă alexandrinismul
roman promovat de poeţii neoretorici care promovează un lirism centrat pe o artă
elegantă, simplă, voit neconformistă, cel mai semnificativ exponent fiind Gaius Valerius
Catullus. În proză se disting Cicero, autor al unei opare plurivalente, Caesar, care îşi
narează războaiele, Sallustius, Cornelius Nepos şi Varro.
3. Cicero – Operă. Temă. Relaţia individ – comunitate – stat.
În privinţa operei lui Cicero, fie câ ne referim la tratatele de retorică (Orator, De oratore,
Brutus,) , fie la discursuri (In Catilinam orationes quattuor) , fie la tratatele de filozofie
(Despre supremul bine şi supremul rău, De amicitia, etc), fie la scrisori, se evidenţiază
drept temă elogiul statului roman. Opera lui evidenţiază legătura indisolubilă dintre
individ - comunitate – stat. Cicero îşi propunea să-i înarmeze pe cetăţenii romani cu arma
puternică a cuvântului pentru a oferi statului roman oameni politici calificaţi. Ca filozof,
se străduieşte să legitimeze politica imperială a Romei şi să dea imperiului o ideologie şi,
totodată, să-l înarmeze pe cetăţeanul roman cu o morală susceptibilă de a-l face mai apt
ca apărător al statului.
Astfel, Cicero se înscrie pe una din liniile dominante ale mentalităţii romane tradiţionale,
potrivit căreia supremul ideal uman era cetăţeanul ca om politic şi militar
4. In Catilinam.. subiectul
Trecând repede prin scara treptelor din „cursus honorum”, „cel mai cult om al vremii”
ajunge în 63 a. Cr pe trepta supremă a conducerii de stat, consul. În această calitate, va
avea dificila misiune de a salva republica de aşa numitul compot al lui Catilina, când
marele şi iscusitul orator a vorbit, apărând interesul proprietarilor care i-au dat titlul de
„pater patriae”. Cicero demască acţiunile lui Catilina informând senatul cu cele ce se
urzesc.
În acea perioadă, activităţile politice desfăşurate în folosul democraţiei se îmbinau cu
intrigi de culise. Complotul lui Catilina din 63 a. Cr indică o agravare a crizei politice şi
sociale. Cămătăria, de exemplu, luase proporţii nemaiîntâlnite. Drept urmare,
contractarea de datorii a căpătat o mare răspândire atât în rândurile plebei, cât şi în
rândurile aristrocraţiei. Anularea datoriilor a fost lozinca lui Catilina. (tabule novae), prin
care şi-a câştigat popularitatea. De fapt, Catilina urmărea să instaureze o nouă dictatură
ceea ce a contribuit la lipsa lui de popularitate în faţa societăţii romane şi la triumful lui
Cicero.
Cele patru Catilinare (In Catilinam orationes quattuor) rostite în toamna anului 63 a. Cr
relevă confruntarea făţişă dintre partida optimaţilor, în fruntea cărora se afla Cicero, şi
cea a popularilor al căror reprezentat devine ambiţiosul Catilina.
Catilina I , cu celebrul ei exordium ex abrupto a fost pronunţată în senat când trebuia să
se declanşeze revolta armată pusă la cale de Catilina. Surprins să-l vadă printre senatori,
Cicero, indignat de îndrăzneala lui, izbucneşte vehement cerându-i să se autoexileze,
deoarece planurile lui sunt date în vileag .
4. Principalele aspecte ale discursului ciceronian constau în argumentaţie, în mărci
oratorice, dar şi în elemente stilistice. Din punctul de vedere al lui Cicero, oratorul de
excepţie este o personalitate complexă, produs nu numai al talentului, ci şi al unei vaste
culturi umaniste, care-i dezvoltă capacitatea de a regândi datele realului. Oratorul este un
luptător autentic, care îşi asumă valorile morale şi civile ale timpului său şi le dă glas cu
forţă şi convingere.
Părţile discusului ciceronian sunt:
a. exordium, care cuprinde:
• principium (introducere în subiect)
• captatio benevolentie (atragerea simpatiei auditoriului)
b. narratio (relatarea evenimentelor) care cuprinde:
• partititio (prezentarea argumentării)
• confirmatio (argumntaţia)
• reprehensio (respringerea argumentelor adversarului/ acuzarea)
c. peroratio ( încheierea), structurată în :
• enumeratio (enumerarea ideilor principale)
• indignatio/amplificatio (se provoacă indignarea, prezentând argumentele în defavoarea
adversarului)
• conquvestio/commiseratio (impresionarea auditoriului, stârnirea milei).
Discursurile lui Cicero relevă şi cele trei calităţi necesare pentru a fi unul de excepţie:
probare, flectere şi delectare.
Dintre mărcile oratorice şi stilistice menţionăm în primul rînd interogaţiile retorice
directe , în cascadă, care relevă atât indignarea oratorului, cât şi o figură retorică prin care
se doreşte impresionarea auditoriului. Interogaţiile şi excclamaţiile retorice sunt de multe
ori reunite într-o apostrofă. Mai sunt folosite : hiperbola, enumeraţia (gândită uneori ca
un climax/anticlimax), perifraza (înlocuirea prin mai multe cuvinmte a unei singure
noţiuni), metafora.
Vocativul şi exclamaţiile creează un hiatus în cadrul discursului, o pauză de mare efect.
Această oprire neaşteptată în fluxul discursului poate semnifica atât ideea că Cicero a
ajuns să trăiască într-o lume atât de putredă încât oricine poate să ridice armele contra
patriei, cât şi dezanmăgirea că acest cap al conjuraţilor este încă în viaţă, datorită
slăbiciunii instituţiilor statului.
5. Valoarea documentară a operei e dublată de cea literară. Unul din meritele esenţiale ale
lui Cicero este şi acela de a fi contribuit la ridicarea limbii latine pe o treaptă care nu mai
fusese atinsă înaintea lui. Alături de Caesar, Cicero a ridicat fraza latină la perfecţiunea
perioadei lungi şi echilibrate, logica în expunere nefiind egalată decât de distincţia
formei.