PREFAŢĂ

În spiritul şi tradiţia şcolii economice, cartea destinată învăţământului

superior a făcut, întotdeauna, o notă distinctă faţă de alte produse editoriale. Având
o tematică orientată de programa şi planul de învăţământ şi o adresabilitate bine
precizată, cartea universitară a fost şi rămâne „o piatră de încercare” pentru autor,
care este obligat să prezinte noţiuni autentice (de înalt nivel), într-o manieră
didactică şi metodică, accesibilă celor care se iniţiază şi se formează în domeniul
vast al asigurărilor, dar şi celor care cercetează şi practică această activitate.
În contextul economico-social şi conceptual contemporan, asigurările
operează în medii concurenţiale internaţionalizate, cu puternice tendinţe de
globalizare. În acest sens, dezvoltarea industriei asigurărilor din România
reprezintă o necesitate susţinută de specialiştii din domeniul asigurărilor, de către
mediile universitare, dar mai ales de realitatea economică actuală.
Lucrarea „ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI” este adresată studenţilor
economişti şi, în primul rând, celor de la Facultatea de Management Financiar-
Contabil din cadrul Universităţii SPIRU HARET, cursanţilor de la programele
postuniversitare, lucrătorilor din domeniul asigurărilor şi tuturor celor care vor să
pătrundă în tainele acestei vaste activităţi.
Ca o curiozitate, avertizăm cititorul că această carte poate fi studiată şi
invers! Adică, începând cu ultima parte: glosarul şi legislaţia în vigoare şi încheind
cu prima parte, care este structurată în 10 capitole, consacrate principalelor
probleme de asigurări şi reasigurări. De ce? Întrucât cartea poate fi un model
instrucţional în asigurări, un manual de abordare teoretică şi aplicativă, un asistent
(consilier), care se adresează studenţilor de la învăţământul la distanţă, care pot
deprinde metode şi tehnici de însuşire a cunoştinţelor într-un ritm rapid şi eficient,
eliminând astfel insuccesul. De altfel, Cicero spunea: „Adesea în calea celor care
vor să înveţe stă autoritatea celor care predau”.
Accesul cititorului la informaţiile cuprinse în prezenta lucrare este facilitat de
folosirea unor modalităţi variate de expunere şi prezentare (descrieri, exemplificări,
tabele, figuri, grafice). La unele capitole am adăugat câteva probleme integrative
care acoperă, într-un mod cuprinzător, conceptele importante tratate în cadrul
capitolelor respective. Aceste probleme pot fi abordate de profesor ca bază pentru
seminar, sau de student ca exerciţii exhaustive de studiu.
Bibliografia selectivă recomandată oferă celor interesaţi posibilitatea de a
aprofunda cunoştinţele dobândite, printr-un proces complex şi continuu de
perfecţionare profesională în domeniul asigurărilor.
Pornind de la aceste considerente, menţionăm că studiul lucrării de faţă,
însoţit de o documentare adecvată la societăţile de asigurări, îi ajută pe absolvenţi
la elaborarea lucrărilor de diplomă.
5
 La orizont, în cadrul învăţământului la distanţă, se conturează tot mai clar un
nou mijloc de învăţământ, cu impact puternic asupra şcolii, care va zdruncina din
temelii concepţia tradiţională despre predare, învăţare şi evaluare: COMPUTERUL.
Nu pretindem că am spus ultimul cuvânt în materie de asigurări - reasigurări.
Problema este complexă şi rămâne în continuare deschisă.
Vom fi bucuroşi dacă lucrarea va avea impactul scontat în lumea universitară.
şi nu numai, şi a practicienilor şi le mulţumim anticipat celor dispuşi să formuleze
opinii, aprecieri, observaţii şi sugestii constructive pentru o eventuală nouă apariţie.
În încheiere, nu pot pune punct la această prefaţă, fără să exprim gratitudinea
mea echipei de specialişti care a concurat la realizarea acestei lucrări. Mulţumiri
deosebite coordonatorului profesor doctor Dan Anghel Constantinescu pentru
sugestiile şi recomandările realizate.
Recunoştinţa mea se îndreaptă către domnul profesor universitar doctor
Constantin Mecu prorector, pentru încurajările şi sfaturile profesionale date.

AUTORUL

CUPRINS

PREFAŢĂ …………………………..……………………….………………… 5

Capitolul 1. Noţiuni teoretice în asigurări …………..…………..….…… 11

6
 1.1. Conceptul de asigurare ……………….…….…………..………...… 11
1.2. Elementele tehnice ale asigurării ……...……………….…………… 21
1.3. Clasificarea asigurărilor ………..……………………....…...…….... 26

Capitolul 2. Piaţa asigurărilor ..……...………..…..…………………….. 31

2.1. Caracteristicile pieţei asigurărilor ………..………………….……... 31
2.2. Dimensiunea şi structura pieţei asigurărilor ……………….….....… 35
2.3. Piaţa unică a asigurărilor ….…………..……………………....……. 40
2.4. Influenţa asigurărilor asupra activităţii economice …………….…... 49

Capitolul 3. Legislaţia în asigurări …………………………....…..……… 52

3.1. Cadrul actual de
reglementare a asigurărilor în România ……………….…....……… 52
3.2. Reglementarea în
domeniul asigurărilor la nivel internaţional ………………………... 62

Capitolul 4. Asigurarea clădirilor, construcţiilor

echipamentelor şi a altor bunuri ……………….……… 65
4.1. Condiţii generale ale
asigurării de bunuri şi clădiri .………….……………...…..……….. 65
4.2. Tipuri de asigurări de bunuri şi clădiri ……………..……………… 76
4.2.1. Asigurarea clădirilor,
a altor construcţii şi a conţinutului
acestora împotriva pagubelor
produse de incendiu şi alte calamităţi ……………..…..…….. 76
4.2.2. Asigurarea maşinilor,
utilajelor şi a instalaţiilor
împotriva avariilor accidentale ….……………..…….……… 78
4.2.3. Asigurarea lucrărilor
de construcţii-montaj
şi a răspunderii constructorului …………………………….... 79
4.2.4. Asigurarea bunurilor sau
valorilor împotriva furtului prin
efracţie sau prin acte de tâlhărie …..……………….………... 80
4.2.5. Asigurarea complexă
a gospodăriilor persoanelor fizice …...………………………. 82
4.3. Evaluarea pagubelor
şi stabilirea despăgubirilor ….………..………………….……….. 89

Capitolul 5. Asigurări de transport ……...….………………..…...……. 96

5.1. Asigurarea bunurilor pe timpul
transportului terestru (asigurarea cargo) ………………………........ 96
5.2. Asigurarea autovehiculelor (asigurarea autocasco) …………….….. 101
5.3. Asigurarea aeronavelor …………..………………………………… 112
5.3.1. Asigurătorii riscurilor aviatice ………..………………….….. 114
5.3.2. Riscuri de pierdere
7
 sau avariere a aeronavelor ………………………….……….. 115
5.3.3. Asigurarea aparatelor de zbor …………………….…….…… 120
5.3.4. Asigurarea de răspundere
civilă a proprietarului
sau utilizatorului unei aeronave ………….……………….…. 125
5.4. Asigurări maritime …………………….……..…………………….. 128

Capitolul 6. Asigurări de răspundere civilă …………..………….…..…. 143

6.1. Elemente generale
ale asigurărilor de răspundere civilă ……………………….…..…... 143
6.2. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto ………………..… 145
6.3. Asigurări facultative de
răspundere civilă, la nivel intern şi internaţional ………………....... 149

Capitolul 7. Asigurări de riscuri financiare ….……………..…….…….. 166

7.1. Asigurarea creditelor interne ……………………………….….…... 166
7.2. Asigurarea creditelor de export …………………………….…...…. 167
7.3. Asigurarea creditelor de consum ..……………………………...….. 179
7.4. Asigurarea creditelor de investiţii ……………………………...….. 181
7.5. Asigurarea de cauţiune …..……………….…………………..……. 181

Capitolul 8. Asigurări de persoane ………………………...…………..…. 185

8.1. Caracteristici de bază ale asigurărilor de persoane ……………....… 185
8.2. Condiţiile generale şi speciale ale
asigurărilor de persoane practicate în România …………….…….... 196
8.3. Tipuri de asigurări
de persoane practicate pe plan internaţional ………………..…...…. 198

Capitolul 9. Reasigurări …….…..……………………...…………………. 206

9.1. Necesitate şi concept ……………….…………...…………....……. 206
9.2. Forme de reasigurare …………………….………..……………….. 208
9.2.1. Reasigurarea facultativă ……………….……..……………. 208
9.2.2. Reasigurarea obligatorie ……………….……..……………. 211
9.3. Caracteristici
principale ale reasigurării obligatorii …………………....…………. 218
9.3.1. Reasigurarea cotă-parte ………………….…..…………….. 218
9.3.2. Reasigurarea excedent de sumă asigurată ..………………... 220
9.3.3. Reasigurarea mixtă
şi poolurile de reasigurare ……….………………………… 222
9.3.4. Reasigurarea excedent de daună ………………..…………. 223
9.3.5. Reasigurarea oprire de daună …………………..….………. 226
9.4. Piaţa internaţională a reasigurărilor .……………………………….. 227

Capitolul 10. Asigurările sociale de stat în România ……....……………. 231

10.1. Conceptele de
8
 securitate socială şi asigurare socială …………………….……..…. 231
10.2. Sistemul naţional de asigurări sociale ……………….…………...… 232
10.3. Principiile asigurărilor sociale ……….………………..…………… 232
10.4. Surse de formare a
fondurilor asigurărilor sociale de stat …………………………..…. 233
10.5. Forme de ocrotire a
cetăţenilor prin asigurările sociale de stat …..………………..…….. 237
10.6. Asigurările sociale de sănătate în România ………………………... 247
10.7. Bugetul asigurărilor sociale de stat ………………………………… 250

Anexa ………………………………………………………………………. 25
3

Glosar ……………………………………………………………………….. 26
4

Bibliografie ………..………….……………….………………………………… 27
0

Overview

„Insurance and reinsurance” is designed to be a very comprehensive

course and to assist students in gaining insights into insurance theory.
9
 Starting with the outstanding necessity of insurance, the edition focuses on
details about insurance market, insurance regulation, the insurance contracts
elements, the main classes of insurances and the basis of reinsurance.
In this volume the reader will find theoretical aspects and case studies that
help him to identify best practices and increase his effectiveness.
This book is aimed to both clarify the characteristics of various insurance
classes and provide a practical insurance approach. It is intended to be a truly
useful material for insurance professionals and also for students and other
persons who are seeking to develop their insurance knowledge.

1. NOŢIUNI TEORETICE ÎN ASIGURĂRI

1.1. CONCEPTUL DE ASIGURARE

De-a lungul timpului, viaţa şi bunurile oamenilor au fost adesea ameninţate

de nenumărate pericole. În trecut, oamenii apăreau în postura de victime doar ale
diferitelor fenomene naturale. În zilele noastre, au apărut şi alte riscuri extrem de
variate, ca urmare a perfecţionării continue a tehnicii şi tehnologiilor, a extinderii
aglomerărilor urbane, a creşterii numărului mijloacelor de transport, a utilizării pe
o scară tot mai largă a energiei atomice etc.

10
 Existenţa diferitelor riscuri au determinat oamenii să descopere şi să aplice
diverse mijloace de protecţie împotriva riscurilor generatoare de pagube potenţiale
la care erau expuse activităţile lor sau însăşi fiinţa lor. Asemenea mijloace au la
bază prevenirea, asistenţa şi prevederea.
Prevenirea constituie cel mai bun mijloc de protecţie, dar nu este întotdeauna
posibilă, mai ales dacă riscurile sunt generate de forţele dezlănţuite ale naturii.
Asistenţa reprezintă o acţiune ce vizează repararea daunelor. Ea este incertă şi
nu întotdeauna suficientă, neputând repara decât parţial şi momentan pagubele
suferite.
Prevederea implică constituirea anticipată a unor resurse pentru nevoi
viitoare. Cea mai reuşită şi mai eficientă formă a prevederii s-a dovedit a fi
asigurarea.
Trebuie evidenţiat rolul asigurării în încercarea oamenilor de a rezolva o
parte din problemele create de existenţa riscurilor. Asigurarea trebuie delimitată de
„autoasigurare”, care constă în crearea de rezerve proprii, ce urmează să fie
utilizate numai în cazul producerii evenimentelor generatoare de pagube, pentru
acoperirea acestora.
Asigurarea are rolul de a acoperi consecinţele financiare ale unor evenimente
nedorite de către persoane sau organizaţii, a căror cauză este denumită risc.
O caracteristică importantă a asigurării constă în faptul că are la bază
principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu o sumă, numită
primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare, din care se compensează
pagubele suferite. Asigurarea poate fi definită ca un acord de voinţă între
asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţia pentru
riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acorde asiguratului contravaloarea
daunelor în limita sumei asigurate în cazul producerii riscurilor, în schimbul plăţii
de către asigurat a primei de asigurare.
Principalele probleme legate de conceptul de asigurare pot fi abordate sub
aspect juridic, economic şi financiar.
Asigurarea sub aspect juridic
Abordarea din punct de vedere juridic este perfect justificată, datorită formei
juridice pe care o îmbracă asigurarea. O astfel de formă îi este conferită de
contractul de asigurare, ce reprezintă „legea părţilor”, precum şi de legea propriu-
zisă. Acestea sunt complementare şi constituie sursele din care decurg drepturile şi
obligaţiile în materie de asigurări.
Contractul de asigurare reprezintă un act juridic, prin care asiguratul se
obligă să plătească societăţii de asigurare o primă, societăţile de asigurare
obligându-se să-şi asume riscul producerii unui anumit eveniment şi să plătească
beneficiarului (care poate fi asiguratul sau o terţă persoană) o despăgubire, în
limitele stabilite.
Principalele aspecte juridice ale contractului de asigurare sunt:
 caracterul consensual;
 caracterul sinalagmatic;
 caracterul aleatoriu;
 caracterul succesiv;
11
  caracterul de adeziune;
 caracterul oneros.
Caracterul consensual al contractului este relevat de faptul că acesta se
încheie numai prin consimţământul părţilor. Chiar dacă prin lege se prevede în
mod expres, obligativitatea încheierii în scris a contractului, precum şi elementele
de bază ale acestuia, aceasta nu determină o abdicare de la principiul
consensualismului.
Caracterul sinalagmatic este determinat de faptul că părţile contractante îşi
asumă reciproc anumite obligaţii. În principal, asiguratul se obligă să facă
declaraţii exacte şi să-şi achite primele, iar asigurătorul se obligă să plătească
indemnizaţia cuvenită, după producerea evenimentului asigurat.
Caracterul aleatoriu este determinat de faptul că părţile contractante nu
cunosc, în momentul încheierii contractului, efectele acestuia, respectiv beneficiile
sau pierderile ce vor rezulta din acest contract.
Obligaţiile asiguratului şi ale asigurătorului depind de un eveniment viitor şi
incert. Astfel, dacă se încheie un contract de asigurări de bunuri, asigurătorul are
obligaţia de a plăti despăgubirea numai în cazul producerii unei daune a cărei
cauză reprezintă un risc asigurat. Dacă riscul se produce, iar valoarea despăgubirii
depăşeşte valoarea primelor plătite de asigurat, acesta obţine un beneficiu în urma
asigurării.
Dacă riscul nu se produce, atunci beneficiul este de partea asigurătorului,
acesta păstrând primele de asigurare aferente.
Caracterul succesiv este relevat de eşalonarea în timp a prestaţiilor
prevăzute în contract. Asiguratul este obligat să plătească primele la termenele
stabilite, iar asigurătorul să ofere continuu protecţia prin asigurare. Deoarece
valabilitatea contractului se întinde pe o lungă perioadă de timp, există
posibilitatea eşalonării plăţii primelor, fapt ce demonstrează caracterul succesiv al
realizării contractului.
Caracterul de adeziune este evidenţiat de faptul că forma şi clauzele
contractului sunt stabilite de către societatea de asigurări, potenţialul asigurat
având posibilitatea de a accepta sau de a respinge acest contract. Marea
majoritate a contractelor de asigurare standard cuprind condiţii contractuale
(perioada de asigurare, cota de primă, riscuri asigurate etc.). Totuşi, în cazul
contractelor de valoare foarte mare sau foarte importante, conţinutul contractului
este supus negocierilor între părţi. Pentru a evita formulările insuficient de clare
sau mai puţin accesibile potenţialului asigurat, reglementările legale din unele
ţări prevăd o serie de dispoziţii obligatorii cu privire la modul de întocmire a
contractului, a caracterelor literelor folosite, a locului în care trebuie amplasate
anumite prevederi etc.
Caracterul oneros rezidă din faptul că fiecare parte urmăreşte obţinerea unui
avantaj sau a unei contraprestaţii pentru prestaţia pe care o face sau se obligă să o
facă în favoarea celeilalte părţi. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care o oferă
asigurătorul în schimbul primelor de asigurare. Cu toate că asiguratul poate opta ca
beneficiul asigurării să revină unei terţe persoane (beneficiarului), acest lucru nu
modifică caracterul oneros al contractului.

12
 Principii ce stau la baza contractului de asigurare. Contractele de
asigurare se desfăşoară pe baza unor principii, care, deşi nu sunt menţionate în
contract, trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi. Cele mai importante
dintre acestea sunt:
 principiul despăgubirii;
 principiul interesului asigurabil;
 principiul subrogaţiei.

Principiul despăgubirii poate reprezenta cel mai important principiu al

asigurării. Acest principiu subliniază una dintre funcţiile principale ale asigurării -
aceea de a readuce asiguraţii în situaţia financiară pe care au avut-o înainte de
survenirea evenimentului asigurat, fără a intenţiona să-i îmbogăţească în mod
injust. Conform principiului despăgubirii, contractele de asigurare nu oferă
despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de un asigurat. Altfel spus,
principiul despăgubirii prevede faptul că o persoană nu poate profita din pagubele
asigurate.
Se poate observa că principiul despăgubirii nu presupune reparaţia completă
a asiguratului. În final, despăgubirea va fi mai mică decât valoarea daunei, datorită
deducerii franşizei, limitelor de asigurare sau datorită altor limitări privind
despăgubirea. Atunci când asigurarea furnizează o despăgubire ce reprezintă doar o
parte din pagubele financiare, nu se încalcă principiul despăgubirii. Totuşi, această
problemă se va pune atunci când un asigurat ar putea fi supracompensat. Aplicând
principiul despăgubirii, se reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului
pentru profit al asiguratului.
Riscul subiectiv apare în acea împrejurare în care o persoană provoacă în
mod intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse. Conform
semnificaţiei acordate de specialiştii în asigurări, termenul de „risc subiectiv” se
referă la defecte sau slăbiciuni ale caracterului uman. Totuşi, de cele mai multe ori,
acest risc este consecinţa unei supraasigurări, sau a unor circumstanţe care pot
tenta oamenii să cauzeze sau să exagereze pagubele asigurate, pentru a obţine
un profit.
Principiul interesului asigurabil. O persoană are un interes asigurabil dacă
producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un
prejudiciu persoanei respective. Interesul asigurabil poate fi definit ca o expunere
la un prejudiciu financiar. Existenţa interesului asigurabil este absolut necesară
pentru a obţine o asigurare legal executorie. Astfel, prezenţa interesului asigurabil
depinde de relaţia dintre persoana şi bunul sau evenimentul luat în considerare.
Dacă aceste relaţii expun persoana unor posibile pierderi financiare, acest lucru
este suficient pentru a susţine un interes asigurabil.
Principiul interesului asigurabil sprijină principiul despăgubirii, stipulând
că beneficiile asigurării vor fi disponibile doar acelor persoane ale căror raporturi
cu evenimentul asigurat pot cauza acestora o pierdere financiară şi doar în limita
acestor pagube. Tribunalul nu poate sili un asigurător să plătească despăgubiri
către sau în interesul asiguratului, dacă asiguratul nu are un interes asigurabil.
Condiţia interesului asigurabil sprijină principiul despăgubirii doar în acele
contracte care sunt definite contracte de despăgubire, care compensează pagube
evaluabile financiar. Majoritatea asigurărilor de viaţă sunt poliţe cu valoare
13
agreată, care plătesc o sumă prestabilită la moartea asiguratului, ele nefiind
considerate contracte de despăgubire. Astfel, susţinerea principiului despăgubirii
nu este relevantă în asigurarea de viaţă.
Principiul subrogaţiei. Subrogaţia este o doctrină legală cu multiple
posibilităţi de aplicare, chiar şi în afara domeniului asigurărilor. Acest principiu are
o importanţă deosebită în situaţiile în care asigurătorul este obligat prin poliţa de
asigurare să despăgubească o daună produsă din culpă unei terţe persoane.
În anumite situaţii, subrogaţia previne dubla despăgubire a asiguratului. În
alte situaţii, aceasta împiedică părţile să obţină în mod inechitabil un beneficiu.
Deseori, drepturile de subrogaţie se bazează pe legea de drept comun sau pe
regulamente, iar asigurătorii au dreptul la subrogaţie, chiar dacă aceasta nu este
stabilită în poliţa de asigurare.
Drepturile la subrogaţie pot fi, de asemenea, drepturi contractuale, dacă în
contractul de asigurare sunt specificate drepturile de subrogaţie ale părţilor.
Prevederi legislative privind contractul de asigurare. Contractul de
asigurare este reglementat prin Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi
reasigurările din România. Conform prevederilor acestei legi, orice contract de
asigurare trebuie să se întocmească în formă scrisă şi să cuprindă următoarele
elemente:
 numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
 obiectul asigurării: bunuri, persoane sau răspundere civilă;
 riscurile ce se asigură;
 momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
 primele de asigurare;
 sumele asigurate;
 alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un

început de dovadă scrisă. Dovada încheierii rezultă şi din emiterea şi trimiterea
unui document de asigurare, cum ar fi poliţa sau certificatul de asigurare, cererea
de plată a primei ori înscrisul prin care se exprimă voinţa asigurătorului de a
încheia contractul.
Documentul de asigurare poate fi, după caz, nominal, la ordin sau la purtător.
Dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs
sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea
obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă,
contractul se reziliază de drept.
Cu excepţia cazului în care se prevede altfel, contractul de asigurare se
reziliază în situaţia în care sumele datorate de asigurat, cu titlul de primă, nu sunt
plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare.
În cazul în care contractul de asigurare este modificat prin acordul părţilor,
este denunţat sau este reziliat, plata, respectiv, restituirea primelor se va face
conform contractului de asigurare sau hotărârii judecătoreşti. Codul civil stabileşte
în Art. 948 condiţiile de validitate ale unui contract. Supus aceloraşi prevederi,
contractul de asigurare trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
 părţile să aibă capacitatea de a contracta;
 consimţământul acestora să fie valabil;
14
  să aibă un obiect determinat sau determinabil;
 cauza contractului să fie licită.
Conform dispoziţiilor Art. 949 din Codul Civil, orice persoană poate încheia
contracte, dacă nu este declarată incapabilă prin lege. Contractele de asigurare pot
fi încheiate de persoanele juridice în mod direct, prin organele lor de conducere,
prin subunităţile lor, sau prin reprezentanţi. În cazul persoanelor fizice, acestea pot
încheia asigurări numai dacă au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub
interdicţie.
Cu toate acestea, poliţele încheiate de minorii sub 14 ani sau de persoanele
puse sub interdicţie rămân valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanţii lor
nu cer anularea.
Contractul de asigurare nu este valabil dacă consimţământul părţilor este dat
prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
De exemplu, cazuri de dol apar atunci când asigurări facultative sunt
prezentate ca obligatorii sau când se apelează la sancţiuni imaginare, pentru a se
obţine consimţământul potenţialului client de a contracta.
De asemenea, se poate întâmpla ca asiguratul să dea răspunsuri inexacte sau
incomplete, cu sau fără rea-credinţă, privind împrejurările esenţiale referitoare la
risc. Contractul poate fi anulat şi dacă asigurătorul, cunoscând de la început
situaţia reală, nu ar mai fi încheiat contractul.
Alături de contract, legea constituie o altă formă juridică de realizare a
asigurării. Asigurarea ex contractu se bazează pe principiul facultativităţii, adică
este încheiată din propria iniţiativă a persoanelor fizice şi juridice interesate,
împotriva evenimentelor ce le ameninţă activitatea economică, productivă şi
comercială, sau chiar integritatea fizică şi existenţa lor ca persoane.
Asigurarea ex lege se bazează pe principiul obligativităţii, adică persoanele
fizice şi juridice care au în posesie bunuri ce fac obiectul asigurării obligatorii sunt
obligate să le asigure împotriva anumitor riscuri prevăzute de lege. De asemenea,
asigurătorii care deţin autorizaţie legală de practicare a unei astfel de asigurări sunt
obligaţi să o realizeze în condiţiile prevăzute de lege şi să elibereze un înscris
probator al asigurării.
Alături de bunuri, în cadrul asigurării obligatorii, mai pot fi incluse şi
persoanele fizice aflate într-o anumită situaţie prevăzută de lege, sau persoanele
fizice şi juridice care poartă o răspundere civilă faţă de terţi, prevăzută expres în
lege.
În ţara noastră, în cadrul asigurărilor obligatorii, s-au cunoscut mutaţii
importante de-a lungul timpului. Dacă, în condiţiile monopolului de stat, sfera
asigurărilor obligatorii era foarte largă, în condiţiile actuale s-a restrâns, existând
doar asigurarea de răspundere civilă auto.
Cadrul legislativ actual prevede şi alte tipuri de asigurări destinate anumitor
categorii de profesii, cum ar fi: asigurarea pompierilor împotriva accidentelor, a
contabililor şi experţilor contabili, a brokerilor în asigurări pentru răspundere civilă
profesională etc. Prin asigurările obligatorii se oferă protecţie de asigurare
anumitor categorii de persoane fizice şi juridice din considerente de ordin social şi
economic naţional. Aceste asigurări se aseamănă cu asigurările facultative prin

15
modul de procurare a fondurilor necesare pentru plata indemnizaţiilor, adică pe
seama primelor încasate de la asigurat.

Asigurarea sub aspect economic

Pentru acoperirea pagubelor provocate de un eveniment sau de un complex
de evenimente, se pot utiliza diferite categorii de fonduri băneşti. Fondul constituit
la dispoziţia unei organizaţii specializate este denumit fond de asigurare.
Constituirea acestui fond reprezintă baza existenţei asigurării.
Fondul de asigurare constituit din primele plătite de asiguraţi capătă o formă
bănească. Chiar dacă unele organizaţii de asigurare din străinătate practică
despăgubirile sub formă de prestaţie în natură (organizarea funeraliilor în cazul
asigurărilor de deces, acordarea de asistenţă medicală în cazul asigurărilor
medicale sau de accidente), fondurile constituite de acestea au tot expresie
bănească, numai că, în loc ca indemnizaţia de asigurare să fie înmânată sub formă
de numerar beneficiarului sau unui terţ, ea se foloseşte de organizaţia de asigurare
pentru suportarea cheltuielilor aferente prestaţiei în natură, la care s-a angajat prin
contract.
Nu se poate concepe constituirea fondului de asigurare în natură, deoarece s-ar
ivi probleme legate de stabilirea structurii materiale, de depozitarea şi păstrarea lor,
de evitarea pierderilor inerente manipulărilor şi conservării acestora etc.
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat, pe seama primelor de
asigurare sau a cotizaţiilor achitate de persoanele fizice şi juridice, care au un
interes în înlăturarea pagubelor ce ar putea apărea o dată cu producerea diverselor
evenimente.
Prin fondul de asigurare se vor acoperi pagube provocate de evenimente
viitoare şi nesigure. Astfel, din acest fond nu se suportă pierderile determinate de
utilizarea normală a bunurilor, de consumarea acestora în procesul de producţie sau
de diminuarea valorii lor din diverse motive, necuprinse în asigurare.
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc. Persoanele fizice şi
juridice ameninţate de aceleaşi pericole acţionează pentru protejarea intereselor lor
comune. Comunitatea se formează spontan, doar prin participarea la constituirea
fondului de asigurare la dispoziţia unei societăţi specializate. Membrii comunităţii
de risc consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor ce pot apărea
după producerea fenomenelor respective. Împărţirea pagubei între membrii
comunităţii porneşte de la premisa că posibilitatea producerii evenimentului
asigurat vizează fiecare membru în parte. Astfel, asigurarea oferă avantajul că
membrii comunităţii ce au suferit de pe urma producerii evenimentului asigurat vor
primi de la fondul de asigurare, cu titlu de despăgubire, sume care pot depăşi
cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv.
Paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii
comunităţii după principiul mutualităţii, ceea ce înseamnă că la formarea
fondului de asigurare îşi aduc contribuţia toţi asiguraţii, dar numai o parte din ei
vor beneficia de acest fond, respectiv cei care au suferit prejudicii de pe urma
producerii riscului asigurat.
Împărţirea riscului trebuie să se facă între membrii aceleiaşi comunităţi de
risc, adică la fiecare risc sau complex de riscuri trebuie ca primele de asigurare să
16
acopere integral cheltuielile cu plata despăgubirilor sau a sumelor asigurate. Acest
lucru urmăreşte echilibrarea rezultatelor financiare atât pe total societate, cât şi pe
fiecare tip de asigurare.
Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:
 acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate, dacă este
vorba de asigurările de bunuri şi răspundere civilă, respectiv plata
sumelor asigurate, dacă este vorba de asigurările de persoane;
 finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
 constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii de asigurare;
 acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale societăţii de
asigurare etc.
Între participanţii la asigurare se nasc anumite relaţii economice în cadrul
procesului de formare şi utilizare a fondului de asigurare.
Mai întâi, fluxurile băneşti, sub forma primelor de asigurare, pornesc de la
persoanele fizice şi juridice asigurate către societatea de asigurare. Apoi, fluxurile
băneşti, sub forma despăgubirilor sau sumelor asigurate, pornesc de la fondul de
asigurare, format la dispoziţia societăţii de asigurări, către persoanele fizice şi
juridice care au fost afectate de producerea evenimentului asigurat. Astfel,
asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute.
Aceste relaţii apar în procesul de formare şi utilizare a fondului de asigurare, în
vederea desfăşurării fără întrerupere a activităţii economice, menţinerii integrităţii
bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente ce
ar putea afecta viaţa sau integritatea fizică a acestora şi onorării obligaţiilor de
răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi.
Funcţiile economice ale asigurării. Asigurările îndeplinesc anumite
funcţii1), ca şi celelalte componente ale sistemului financiar: funcţia de repartiţie şi
cea de control.
Cea mai importantă dintre funcţiile asigurării, cea de repartiţie, se manifestă
în două cazuri. În primul rând, această funcţie se manifestă în procesul de formare
a fondului de asigurare, pe seama primelor de asigurare pe care le plătesc
asiguraţii, fie ei persoane fizice, fie persoane juridice. În al doilea rând, această
funcţie de repartiţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare
către destinaţiile sale legale, adică:
 plata indemnizaţiei de asigurare;
 finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv;
 acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiei
de asigurare;
 constituirea unor fonduri de rezervă.

Prin intermediul funcţiei de repartiţie, impozitele datorate de organizaţia de

asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, iar

1)
Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări şi reasigurări, ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti,
1998, pag. 60.

17
contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor
sociale de stat.
Fondurile bugetare se formează prin participarea mai multor categorii de
persoane (contribuabili persoane fizice, agenţi economici, instituţii publice), care
nu se află în corelaţie cu beneficiarii de alocaţii de la aceste fonduri. În schimb,
formarea şi repartizarea fondului de asigurare sunt riguros limitate. La constituirea
unui astfel de fond participă, aşa cum s-a arătat, numai acele persoane care
întrunesc condiţiile stabilite prin contract sau prin lege, pentru a încasa
indemnizaţia de asigurare.
Funcţia de control – ca funcţie complementară a asigurărilor – urmăreşte
modul cum se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de
asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare,
cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ-gospodăreşti,
determinarea corectă a drepturilor cuvenite asiguraţilor, gospodărirea judicioasă a
fondului de asigurare şi a rezervelor legale constituite, îndeplinirea integrală şi la
termen a obligaţiilor financiare ale asigurătorului faţă de stat şi de terţi.
Unii specialişti consideră că principala funcţie a asigurării este de
compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi naturale şi de accidente (la
asigurările de bunuri şi răspundere civilă) şi plata unor sume asigurate (la
asigurările de persoane), în cazul producerii unor evenimente prevăzute în
contractul de asigurare1.
În concluzie, prin mecanismul de asigurare se refac bunurile distruse în urma
unor evenimente nedorite, se acordă indemnizaţii, în cazul producerii unor riscuri
care afectează viaţa sau integritatea persoanelor fizice, această acţiune evidenţiind
aspectul social al asigurării. În viziunea aceloraşi specialişti, o a doua funcţie a
asigurării este de prevenire a pagubelor, aceasta fiind atât în folosul asiguraţilor,
cât şi al asigurătorului, despăgubirile scăzând ca volum în urma unui proces de
prevenire eficient. Funcţia de prevenire este exercitată pe două căi:
 prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor
(de exemplu, construirea de diguri pentru prevenirea inundaţiilor,
desecări, irigaţii, împăduriri);
 prin includerea în contractul de asigurare a unor prevederi care să-l
motiveze pe asigurat să-şi întreţină bunurile asigurate în stare
corespunzătoare.
Asigurarea sub aspect financiar
O ultimă abordare a asigurării este cea financiară, concretizată în plasarea
fondurilor constituite de asiguraţi pe piaţa de capital, comună însă mai multor
abordări referitoare la problematica funcţiilor asigurării.
Privită într-o manieră tradiţionalistă, „asigurarea constituie un mijloc de a
repartiza, asupra unui mare număr de persoane fizice şi juridice, paguba
provocată de un fenomen (eveniment) sau de un complex de fenomene
(evenimente) unui număr redus dintre acestea”2.
1
Alexa, C., Ciurel, V., Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992, pag. 16-17.
2
Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări şi reasigurări, ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti,
1998, pag. 62.
18
 O pagubă importantă este mult mai uşor suportată de o comunitate de risc
decât de un individ, asigurarea acţionând prin spectrul legii numerelor mari. Nu
trebuie însă neglijat faptul că întreaga operaţiune de asigurare este posibilă prin
intermediul societăţilor de asigurări.
Pe piaţa asigurărilor, concurenţa este deosebit de puternică, ceea ce face ca
serviciile oferite de societăţile de asigurare să fie din ce în ce mai performante. De
aceea, asigurarea poate fi abordată şi ca o ramură prestatoare de servicii, un
intermediar financiar şi un activ financiar în economie, prin fondurile oferite pe
piaţa de capital.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii. O societate comercială de
asigurări, în schimbul primelor de asigurare încasate de la persoanele fizice şi
juridice, oferă acestora un produs sui generis, şi anume, obligaţia de a prelua asupra
sa efectele negative ale producerii unui anumit fenomen sau complex de fenomene.
Prin urmare, asigurarea apare ca un mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate
de pericolele care le ameninţă, de a le oferi „protecţie” în cazurile stabilite prin
contractul de asigurare. Întrucât „protecţia” este un bun necorporal, asigurarea poate
fi considerată ca o ramură a economiei prestatoare de servicii către asiguraţi.Este
cunoscut faptul că evenimentele asigurate au caracter aleator. Numai în cazul în care
acestea se produc aşa cum au fost presupuse în contractul de asigurare va exista
echilibrul corespunzător între primele încasate şi indemnizaţiile acordate. Dacă
abaterile sunt favorabile pentru asigurător, societatea de asigurare va înregistra o
creştere a profiturilor estimate ale respectivei societăţi. În caz contrar, pierderile
rezultate vor trebui compensate cu câştigurile din plasamentele în diferite active,
bunuri imobiliare etc. De exemplu, societăţile de asigurare, care încheie asigurări de
viaţă acumulează treptat sumele pe seama cărora urmează să-şi onoreze obligaţiile
faţă de asiguraţi. Între momentul încasării primelor şi cel al exigibilităţii sumelor
asigurate se scurg adesea perioade mari (de câţiva ani). În tot acest interval de timp,
societatea de asigurare dispune de banii încasaţi din prime, pe care îi poate fructifica
în mod eficient. Astfel, societatea de asigurări de viaţă nu este numai prestatoare de
servicii, ci reprezintă şi un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate,
care plătesc prime eşalonat, şi persoanele fizice şi juridice, care au nevoie de resurse
financiare suplimentare.
Acest rol de intermediar financiar nu este îndeplinit numai de societăţile de
asigurări de viaţă, ci şi de cele de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă.
Oferta de capital de împrumut a societăţilor de asigurare este adresată
diverşilor solicitanţi de resurse financiare, cum ar fi:
 băncile comerciale, ce caută să primească depuneri pe diferite termene
pentru creşterea resurselor de creditare;
 societăţile comerciale de producţie, ce urmăresc majorarea capitalului
activ;
 autorităţile publice centrale şi locale, ce caută resurse de împrumut
pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanţarea unor investiţii
importante din fonduri extrabugetare;
 deţinătorii de terenuri şi imobile destinate vânzării etc.

19
 Fenomenele conjuncturale, interne şi externe, determină incertitudini
şi diverse variaţii pe piaţa financiară. Evoluţia conjuncturii pe toată perioada
de valabilitate a contractului de asigurare influenţează mărimea nominală
a sumei acumulate, precum şi mărimea reală a acesteia. Din acest punct de
vedere, asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie dominată
de incertitudini.

1.2. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII

Pentru a percepe mecanismul de funcţionare al proceselor ce apar în cadrul

acestei pieţe specifice asigurărilor, trebuie abordate într-o manieră detaliată
elementele unui contract de asigurare.Astfel, este necesară prezentarea unor
noţiuni, cum ar fi: raporturile dintre persoanele fizice şi juridice care iau parte la
asigurare, în calitate de asiguraţi, şi, respectiv, societăţile de asigurări, în calitate
de asigurători; bunurile sau persoanele care sunt cuprinse în asigurare; drepturile şi
obligaţiile care revin părţilor din contractul de asigurare; beneficiarul asigurării;
dauna sau paguba; despăgubirea; prima de asigurare; durata asigurării etc.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în
schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a
acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau
accidente (în cazul asigurărilor de bunuri), de a plăti suma asigurată la producerea
unui anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate (în cazul asigurărilor de
persoane), sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul
răspunde - în baza legii - faţă de terţe persoane (în cazul asigurărilor de răspundere
civilă).
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de
asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi
naturale sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente
ce pot să apară în viaţa sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigură
pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.La asigurările de
bunuri pot apărea ca asiguraţi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, în timp
ce la asigurările de persoane pot fi asigurate numai persoane fizice.
Beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul de a încasa suma
asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte la contractul de asigurare.
Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contract, sau acest
lucru se face în cursul executării contractului de asigurare, prin declaraţie scrisă
comunicată societăţii de asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul
asigurării este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare (moştenitorii). Pot
exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate
(despăgubirii), sau cu drepturi diferenţiate (cote), dacă s-a dispus astfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia
asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat. Evident că există
posibilitatea ca asiguratul şi contractantul asigurării să coincidă, dar pot fi şi
situaţii în care contractantul să fie un agent economic care încheie o asigurare de
accidente pentru salariaţii săi, o agenţie de turism care îşi asigură turiştii împotriva

20
riscurilor de accidente, pagube materiale, răspundere civilă, o societate de transport
care încheie contracte de asigurare pentru călătorii săi etc.
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în cazul
asigurărilor de persoane, la asigurările de bunuri asiguratul îndeplinind simultan
atât rolul de contractant, cât şi pe cel de beneficiar, în timp ce la asigurările de
răspundere civilă beneficiarul asigurării este întotdeauna terţa persoană care a
suferit paguba/vătămarea. Spre exemplu, la asigurarea turiştilor împotriva
riscurilor de răspundere civilă, contractantul este agenţia de turism care a organizat
excursia, asiguraţi sunt turiştii, iar beneficiarul despăgubirilor este cel care a suferit
dauna sau, după caz, vătămarea.
Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau grupul de fenomene care,
odată produse, datorită efectelor sale, îl obligă pe asigurător să plătească
asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată. Pentru fiecare tip
de asigurare există riscuri specifice: la asigurările de persoane, riscul asigurat poate
fi decesul, la asigurările de bunuri - posibilitatea de distrugere a bunurilor de
fenomene imprevizibile (naturale sau provocate de om) etc. În ultimul timp sunt
tot mai cerute şi mai practicate contractele de asigurare prin care se acoperă mai
multe riscuri. Astfel, pe piaţă au apărut poliţele de asigurare de tip umbrelă, cum ar
fi asigurarea familială complexă. Prin acest tip de asigurare sunt acoperite riscurile
de accidente în gospodărie ale tuturor membrilor familiei, riscurile de distrugere,
deteriorare, furt ale bunurilor din gospodărie, precum şi răspunderea civilă a
asiguraţilor. Prin acest tip de contract se bucură de avantaje atât asiguraţii (primele
plătite pentru un contract de tip complex fiind mai reduse decât suma primelor
plătite pentru contracte specifice fiecărui risc în parte), cât şi asigurătorul, prin
scăderea cheltuielilor de administrare.
Evaluarea este o etapă necesară în procesul încheierii asigurării, deoarece
stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea
bunului care face obiectul asigurării trebuie cunoscută cu exactitate, pentru a evita
supra- sau subevaluările. În caz de supraevaluare, asiguraţii îşi pierd interesul
pentru întreţinerea sau repararea bunului/clădirii asigurate, ducând chiar la acte
intenţionate ale beneficiarilor despăgubirilor. Pe de altă parte, subevaluarea duce la
plata unor prime mai mici, dar, în caz de producere a evenimentului asigurat,
despăgubirea este sub valoarea pagubei. În plus, asigurătorul poate lua măsuri de
pedepsire a declaraţiilor false.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului respectiv, înregistrat în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul
de vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii
asigurării.Valoarea de asigurare este un termen întâlnit numai în cazul asigurărilor
de bunuri. La asigurările de persoane, deoarece capacitatea de muncă şi viaţă nu
pot fi cuantificate, exprimate valoric, această noţiune nu se foloseşte. De
asemenea, nici în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu se poate stabili ce
valoare va avea prejudiciul cauzat unei terţe persoane, deoarece este vorba de un
prejudiciu viitor.
Suma asigurată este, conform contractului de asigurare, partea din valoarea
de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
fenomenului (evenimentului), pentru care s-a încheiat asigurarea.

21
 În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată este limita maximă de
răspundere a asigurătorului. Pe baza sumei asigurate şi a altor elemente, se
stabileşte prima de asigurare. Suma asigurată nu poate depăşi valoarea reală a
bunului asigurat, deoarece, prin mecanismul asigurării, nu este permisă acordarea
unor despăgubiri mai mari decât valoarea reală.
La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza
normelor de asigurare, iar la cele facultative, în funcţie de propunerea asiguratului,
cu condiţia ca asigurătorul să fie de acord cu această valoare. La asigurările de
persoane şi de răspundere civilă suma asigurată se stabileşte diferenţiat, după cum
este vorba de asigurări obligatorii sau facultative. La asigurările obligatorii, suma
asigurată are o limită riguros stabilită prin lege. La asigurările facultative de
persoane şi de răspundere civilă, suma asigurată se stabileşte în funcţie de acordul
dintre asigurat şi asigurător.
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe
unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri.
De exemplu, la clădirile aparţinând persoanelor fizice, norma de asigurare poate fi
stabilită pe metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind fixat diferenţiat,
pe medii (rural şi urban) şi în funcţie de destinaţia construcţiei asigurate. La
culturile agricole, norma de asigurare se poate stabili la hectar, cuantumul acesteia
fiind precizat în funcţie de felul culturilor. Între norma de asigurare, suma asigurată
şi numărul de unităţi cuprinse în asigurare există relaţia:
Suma asigurată=Norma de asigurare*Numărul de unităţi [u.m.]
Prima de asigurare reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului, pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii
indemnizaţiilor, în cazul producerii riscului asigurat. În afara acestui fond,
societatea de asigurare are obligaţia de a mai constitui şi alte rezerve sau fonduri
prevăzute prin dispoziţiile legale. De regulă, valoarea primei de asigurare se
stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota de primă stabilită la 100 sau 1000 u.m.
sumă asigurată, adică:
Prima de asigurare=Suma asigurată*Cota de primă [u.m.]
Cotele de primă se stabilesc pe baza datelor statistice, folosind metodele şi
principiile calculului actuarial. La asigurările de viaţă, de exemplu, cotele de primă
se stabilesc în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului, în timp ce la
asigurările de bunuri, cotele de primă sunt diferenţiate, în funcţie de felul bunului
asigurat, de ramura de asigurare, de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor
asigurate rezultate din datele statistice. Prima brută este compusă din două
elemente: prima netă şi suplimentul de primă.
Prima brută=Prima netă+Supliment de primă [u.m.]
Prima netă de asigurare serveşte la formarea fondului necesar achitării
indemnizaţiilor (sume asigurate sau despăgubiri), iar suplimentul serveşte la
formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi
administrarea fondului de asigurare, finanţării unor eventuale măsuri de prevenire a
pagubelor, constituirii fondurilor de rezervă şi realizării unui anumit beneficiu.
22
 Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există raporturi de
asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de
asigurare.
Părţile au obligaţia ca pe durata asigurării să respecte obligaţiile stabilite prin
contract. Asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile (sumele asigurate), în
timp ce asiguratul are obligaţia de a achita primele de asigurare cel târziu la data
scadenţei, de a întreţine bunurile asigurate în bune condiţii etc.
Durata asigurării diferă de la un tip de asigurare la altul. În timp ce la
asigurările de bunuri contractul de asigurare durează între câteva luni şi un an de
zile, la asigurările de viaţă acesta are o valabilitate mult mai extinsă, în general
între 5 şi 30 de ani.
Pot exista asigurări facultative încheiate pe termen nelimitat (de exemplu, o
asigurare de deces). Durata de asigurare exercită o puternică influenţă asupra
mărimii primei.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un
bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen (eveniment) împotriva căruia
s-a încheiat asigurarea.
Paguba nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului
asigurat. În funcţie de gradul în care bunul a fost distrus, întâlnim noţiunea de
pagubă totală (bunul a fost distrus în întregime) sau de pagubă parţială, caz în care
pierderea survenită este mai mică decât valoarea bunului.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul este
obligat să o plătească cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult
egală cu valoarea pagubei, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului
ce a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica asigurărilor de bunuri se utilizează trei principii valabile la
acordarea despăgubirilor:
 principiul răspunderii proporţionale;
 principiul primului risc;
 principiul răspunderii limitate.

În cazul principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea se stabileşte

în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat.
Fie:
d - despăgubirea de asigurare;
p - paguba;
s - suma asigurată;
v - valoarea bunului asigurat.

Atunci, vom avea relaţiile:

d s p∗s s
= , iar d= sau d = p ∗
p v v v
Din relaţiile anterioare este evident că mărimea despăgubirii este dependentă
atât de valoarea pagubei, cât şi de raportul dintre suma asigurată şi valoarea
23
bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată reprezintă valoarea reală a bunului
asigurat, atunci despăgubirea este egală cu paguba.
În ceea ce priveşte principiul primului risc, acesta este mai des aplicat în
SUA, mai ales la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai
redus (de exemplu, la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este
considerată, în acest caz, ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru
bunul respectiv. La acoperirea pagubei după principiul primului risc, despăgubirea
este egală cu paguba, fără însă a putea depăşi mărimea sumei asigurate. Prin
urmare, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează
nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei
asigurate. Operând o comparaţie între cele două principii, observăm că ele diferă
atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba
înregistrată a fost parţială. În cazul ambelor principii, partea din pagubă care
depăşeşte suma asigurată este suportată în întregime de asigurat.
Se observă, de asemenea, că principiul primului risc este mai avantajos
pentru asiguraţi decât cel al răspunderii proporţionale, deoarece pagubele sunt
compensate într-o măsură mai mare; în acelaşi timp, însă, nivelul primelor de
asigurare este şi el mai ridicat.
Principiul răspunderii limitate se caracterizează prin faptul că despăgubirea
se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită.
Drept urmare, o parte din pagubă va cădea în sarcina asiguratului, această
parte fiind numită franşiză. Franşiza poate fi: atinsă (simplă) sau deductibilă
(absolută). În cazul franşizei atinse (simple), asigurătorul acoperă în întregime
paguba – până la nivelul sumei asigurate – dacă aceasta este mai mare decât
franşiza. La franşiza deductibilă (absolută), aceasta se scade în toate cazurile din
pagubă, indiferent cât este volumul acesteia din urmă; în concluzie, asigurătorul
acoperă numai partea din pagubă care depăşeşte franşiza. Indiferent de tipul de
franşiză cu care se operează, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se
încadrează în limitele franşizei.
Prin aplicarea principiului răspunderii limitate, asigurătorul evită cheltuielile
privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la pagubele de
volum mai redus. În acelaşi timp, existenţa franşizei îl face pe asigurat să
manifeste mai multă grijă în ceea ce priveşte întreţinerea bunurilor asigurate.
Fiecare dintre aceste principii se regăseşte în practică, în funcţie de tipul de
contract de asigurare. Astfel, principiul răspunderii proporţionale se aplică în cazul
asigurării mărfurilor în transportul internaţional, în cazul asigurării culturilor
agricole sau a animalelor. Principiul primului risc îşi găseşte aplicabilitatea în
cazul asigurării clădirilor, în timp ce principiul răspunderii limitate se aplică, în
special, la asigurarea mărfurilor în transportul internaţional.

1.3. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Asigurarea reprezintă un element important al programelor de management al

riscului. În continuare, vor fi descrise cele mai uzuale tipuri de contracte de
asigurare.
24
 Aici accentul cade pe utilizarea asigurării ca instrument al managementului
riscului în abordarea diferitelor tipuri de risc. Obiectivul acestui subcapitol constă
în explicarea scopului fiecărei acoperiri şi nu a detaliilor poliţei.
După domeniul (ramura) la care se referă, putem clasifica asigurările astfel:
Asigurările de bunuri: ele acoperă riscul de avariere a bunurilor. Mai precis,
aceasta acoperă daune financiare întâmplătoare, cauzate de deteriorarea sau de
pierderea bunului asiguratului, sau a altui bun pe care asiguratul are interesul să-l
asigure. Când se produce o pierdere, compania de asigurări plăteşte reclamantului-
asigurat o despăgubire, în concordanţă cu termenii contractului. În ţara noastră fac
obiectul asigurărilor de bunuri: mijloacele de producţie fixe sau circulante,
culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navele
maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice,
precum şi alte categorii de bunuri aparţinând populaţiei.
Asigurările de persoane: acestea au ca obiect persoana fizică. În cadrul
acestora, asigurările de sănătate au rolul de a proteja indivizii şi familiile împotriva
pierderilor financiare cauzate de accidente şi/sau de boli. Unele poliţe de sănătate,
cum sunt cele pentru pasagerii care călătoresc pe liniile de transport aeriene, sau
pentru elevii sau membrii unei echipe sportive, acoperă numai daunele provocate
de un anumit tip de accidente. Poliţele de asigurare de sănătate acoperă costurile de
îngijire medicală, achitând contravaloarea chitanţelor de spitalizare şi de tratament
şi contravaloarea altor documente care atestă că asiguratul a beneficiat de servicii
de îngrijire a sănătăţii. Aceste cheltuieli medicale trebuie să fie cauzate de boli sau
de răni întâmplătoare. Asigurările de accidente compensează pierderile de venit ale
asiguratului pe perioada în care acesta se află în incapacitate de muncă, ca urmare a
unei boli sau a unei vătămări, ca urmare a unui accident.
În sfârşit, prin asigurarea de viaţă este acoperit riscul de supravieţuire/deces
al asiguratului, la producerea evenimentului asigurat beneficiarul primind suma
asigurată înscrisă în poliţă. Prin urmare, caracteristic asigurărilor de persoane este
faptul că prin intermediul lor se realizează o protecţia economică pentru cazul
producerii decesului sau vătămării corporale a asiguratului.
Asigurarea de răspundere civilă: prin acest tip de contract asigurătorul îşi
asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor
terţe persoane. Prejudiciul se poate materializa prin vătămare corporală sau deces,
rezultate ca urmare a unui accident, prin avarierea sau distrugerea unor bunuri sau
prin alte pagube pentru care asiguratul răspunde în faţa legii.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut1),
societăţile comerciale din domeniul asigurărilor din ţara noastră pot practica
următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă; asigurări de persoane, altele
decât cele de viaţă; asigurări de autovehicule; asigurări maritime şi de transport;
asigurări de aviaţie; asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri; asigurări de
răspundere civilă; asigurări de credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare
din riscuri asigurate; asigurări agricole.

1)
Legea privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor, nr. 47, din 16 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 151, din 19 iulie 1991.
25
 După forma juridică de realizare, asigurările se grupează în asigurări
obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale).
La asigurările obligatorii, raporturile dintre asigurat şi asigurător sunt
stabilite prin lege, ca şi tarifele practicate. Acest tip de asigurare se impune în
momentul în care riscul de producere al unui eveniment indezirabil este ridicat şi
poate afecta o mare parte a populaţiei. Scopul este tocmai acela de a proteja avuţia
naţională şi de a asigura continuitatea activităţii. Pot constitui obiect al asigurării
obligatorii o serie de bunuri: clădiri şi alte construcţii, animalele aparţinând
populaţiei; în acelaşi timp, pot face obiect al asigurării călătorii în traficul intern
feroviar, rutier, aerian sau pe apă. În prezent, conform cadrului legislativ, în ţara
noastră deţinătorii de autovehicule (persoane fizice şi juridice) sunt obligaţi să se
asigure pentru cazurile de răspundere civilă din accidente de autovehicule pe
teritoriul României.
În asigurarea obligatorie sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel aparţinând
persoanelor fizice sau juridice care întrunesc condiţiile prevăzute de lege, deci este
o asigurare totală, excluzând posibilitatea selecţiei riscurilor. Prin numărul mare de
asiguraţi, există o dispersie optimă a riscurilor, ceea ce se reflectă şi în cuantumul
primelor, mult mai redus decât cel de la asigurările facultative.
Suma asigurată la asigurările obligatorii se stabileşte pe baza normelor de
asigurare prevăzute în lege.
Normele de asigurare pot fi absolute sau relative. În stabilirea normelor de
asigurare absolute se porneşte de la bunurile de acelaşi fel, care au valoarea cea
mai mică, pentru a preveni situaţiile în care deţinătorii unor astfel de bunuri să
primească despăgubiri mai mari decât valoarea lor reală.
Rezultă că asigurarea obligatorie va fi completată cu o asigurare facultativă,
care să acopere diferenţa dintre valoarea reală a bunului şi norma de asigurare.
Asigurarea obligatorie este fără termen, acţionând atâta timp cât există bunul
asigurat şi cadrul legislativ reglementator. În cazul în care bunul asigurat
obligatoriu este înlocuit cu altul, asigurarea rămâne valabilă în continuare.
Răspunderea asigurătorului începe automat în momentul în care asiguratul intră în
posesia bunului asigurat. Se poate spune că momentul intrării automate în
asigurare coincide cu cel al începerii răspunderii asigurătorului, dar nu coincide
întotdeauna cu cel al intrării bunului în gospodăria asiguratului. De exemplu, la
asigurarea animalelor, acestea erau cuprinse în asigurare în momentul în care
împlineau o anumită vârstă.
Termenul la care se achită prima de asigurare este stabilit prin lege, ceea ce
poate duce la situaţii în care să se acorde despăgubirea înainte ca asiguratul să-şi fi
plătit primele aferente perioadei respective. În cazul în care asiguratul este în
întârziere privind plata, asigurătorul îi poate pretinde majorări, penalizări sau poate
reţine contravaloarea primelor neachitate din cuantumul despăgubirii.
Asigurările facultative apar în momentul în care se încheie un contract între
asigurător şi asigurat. Atât asiguratul, cât şi asigurătorul sunt obligaţi să respecte
prevederile din contract pe toată durata acestuia, contractul de asigurare având
putere de lege pentru cele două părţi. Asiguratul este obligat să răspundă la toate
întrebările din chestionar, fie că este vorba despre date necesare identificării
bunului asigurat, despre împrejurările esenţiale privind natura şi sfera riscului, fie
26
despre un chestionar privind starea de sănătate a asiguratului (la asigurările de
persoane).
Spre deosebire de asigurarea obligatorie, asigurarea facultativă nu este totală,
fiind cuprinse numai o parte din bunurile de acelaşi fel sau persoanele asigurabile
existente la un moment dat în economie. Gradul de cuprindere în asigurare variază
de la un bun la altul, de la o societate la alta.
Deosebit de importantă la asigurările facultative este evaluarea în vederea
stabilirii valorii reale la bunuri sau clădiri. Suma asigurată este stabilită aici nu pe
baza normei de asigurare, ci în funcţie de dorinţa asiguraţilor, cu acordul
asigurătorului. De multe ori, asigurătorul stabileşte anumite limite minime/maxime
de sume asigurate. La asigurările de persoane, de cele mai multe ori, se pleacă de
la prima de asigurare stabilită în funcţie de posibilităţile materiale ale asiguraţilor,
urmând a se ajunge apoi, prin intermediul cotei de primă, la suma asigurată.
Formula care stă la baza acestui „mers invers” este:
Suma asigurată=Prima de asigurare/Cota de primă [u.m.]
Asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp,
stabilită prin contractul de asigurare, răspunderea asigurătorului acţionând numai
pe acest interval de timp.
Asigurarea facultativă intră în vigoare numai după îndeplinirea condiţiilor
prevăzute în contractul de asigurare.
După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
 asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor
seismice etc.; bunurile care se asigură împotriva acestor fenomene sunt:
clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile, mijloacele de transport,
inventarul gospodăresc, mobilierul şi obiectele de uz casnic;
 asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale,
inundaţiilor, prăbuşirii sau alunecărilor de teren; împotriva acestor riscuri
se asigură, de regulă, culturile agricole şi rodul viilor;
 asigurări pentru boli, epizootii şi accidente, pentru animale;
 asigurări contra avariilor şi a altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri,
căderi, derapări) la care sunt expuse mijloacele de transport şi
încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi al mersului; în
această categorie intră asigurările mijloacelor de transport şi ale
mărfurilor în timpul traficului intern şi internaţional;
 asigurări împotriva unor evenimente care apar în viaţa oamenilor ca, de
exemplu, deces, boli, accidente, evenimente ce pot duce la pierderea
temporară sau definitivă a capacităţii de muncă - în cazul asigurărilor de
persoane;
 asigurări pentru cazurile de răspundere civilă, care se referă la prejudicii
cauzate terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea
unei anumite activităţi etc.
După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în
asigurări interne şi asigurări externe.

27
 Asigurările interne au caracteristic faptul că părţile contractante domiciliază
în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se
află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi
teritoriu. Primele, sumele asigurate şi despăgubirile la aceste asigurări se plătesc în
moneda naţională.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoanele,
răspunderea civilă sau bunurile care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care
se încheie contractul de asigurare.
Exemple de astfel de asigurări sunt: asigurarea navelor maritime, a navelor
de pescuit oceanic şi a navelor aeriene, care fac parte din flota civilă; asigurarea
creditelor pentru export; asigurarea mărfurilor care fac obiectul transportului
internaţional; asigurarea construcţiilor şi a răspunderii constructorului pentru
obiective realizate în străinătate de firme dintr-o ţară în altă ţară; asigurarea
bunurilor unui stat aflate în străinătate; asigurarea autovehiculelor aparţinând unor
persoane fizice sau juridice dintr-o ţară, care circulă în afara teritoriului ţării
respective.
După felul raporturilor care se stabilesc între asigurător şi asigurat,
asigurările pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.
Asigurările directe sunt cele mai des întâlnite şi caracteristica lor specifică este
că raporturile de asigurare se stabilesc nemjlocit între asiguraţi (diferite persoane
fizice sau juridice) şi asigurător, pe baza contractului de asigurare sau a legii.
Reasigurarea este privită ca un raport ce se stabileşte între două societăţi de
asigurare, una dintre ele primind calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de
reasigurător.
Reasigurarea are la bază un contract de reasigurare, prin intermediul căruia
reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat
prin intermediul contractului de asigurare. Reasigurătorul îşi asumă obligaţia de a
participa la acoperirea pagubelor care se pot produce asupra bunurilor cuprinse în
contractul de asigurare. Deşi contractul de reasigurare derivă din contractul de
asigurare, între reasigurător şi asigurat nu există nici un raport juridic.

2. PIAŢA ASIGURĂRILOR

2.1. CARACTERISTICILE PIEŢEI ASIGURĂRILOR

Pornind de la conceptul restrâns, conform căruia piaţa înseamnă totalitatea

tranzacţiilor care se realizează într-un domeniu, putem defini piaţa asigurărilor ca
fiind totalitatea operaţiunilor de asigurare efectuate de către societăţile de asigurări.
Evoluţia pieţei asigurărilor şi a reasigurărilor din România a urmat cursul
contradictoriu al economiei în ansamblul ei. În aceste condiţii, piaţa este acoperită
doar în mică măsură. Se poate observa discrepanţa între cererea potenţială mare şi
cererea efectivă redusă, ca urmare a lipsei suportului financiar şi a educaţiei în
domeniul asigurărilor, a neînţelegerii necesităţii asigurării de către agenţii

28
economici şi de către populaţie. Din punct de vedere economic, fiecare piaţă se
caracterizează prin două componente: cererea şi oferta.
Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice şi juridice care
doresc să încheie diverse tipuri de asigurări şi constituie un element hotărâtor în
definirea dimensiunilor pieţei, fiind determinată, pe de o parte, de puterea
economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile, iar pe de altă parte, de
convingerea şi cultura acestora în legătură cu utilizarea asigurărilor oferite de
instituţiile specializate.
Cererea potenţială este mare, datorită populaţiei numeroase a României, dar
cererea efectivă este redusă, din cauza puterii economice precare a populaţiei
asigurabile şi a convingerii scăzute a acesteia în legătură cu utilitatea asigurărilor.
Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea
ei cu oferta.
Oferta de asigurare vine din partea organizaţiilor specializate, autorizate să
funcţioneze în acest domeniu şi capabile, din punct de vedere financiar, să
desfăşoare o astfel de activitate.
Societăţile de capital. Societăţile de capital sunt constituite pentru a obţine
profit pentru proprietari şi includ: societăţile comerciale pe acţiuni şi cu răspundere
limitată, sindicatele Lloyd’s şi bursele de asigurări.
 Societăţile comerciale pe acţiuni şi cu răspundere limitată. Societăţile
comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară
activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi
sunt obligate să respecte predeverile legale referitoare la mărimea
capitalului social minim subscris şi vărsat, mărimea obligaţiilor pe care
şi le pot asuma, rezervele de prime şi/sau de daune pe care trebuie să le
constituie etc.
 Sindicatele Lloyd’s. O altă categorie de asigurători o reprezintă
sindicatele Lloyd’s şi American Lloyd’s of London. Lloyd’s of London
nu reprezintă o societate de asigurări, ci se comportă ca o piaţă. Toate
asigurările sunt subscrise de către sau în numele anumitor membri, fiind
garantate cu întreaga avere personală a acestora. Cu toate acestea, fiecare
membru este răspunzător numai pentru asigurarea pe care a acceptat să o
subscrie şi nu pentru obligaţiile asumate de oricare alt membru. Iniţial,
piaţa Lloyd’s a fost destinată în exclusivitate asigurărilor maritime, dar,
spre sfârşitul secolului XIX, a început şi subscrierea riscurilor
nemaritime. În timp, activitatea pieţei s-a extins pentru acoperirea
riscurilor de incendiu, furt, la o categorie tot mai mare de bunuri
(autovehicule, clădiri, bijuterii, blănuri, bani, opere de artă etc.). Pentru
asigurările de viaţă există o companie distinctă a Lloyd’s. Piaţa
reasigurărilor reprezintă o mare parte a pieţei Lloyd’s, existând un
sindicat specializat în astfel de tranzacţii (Syndicate Reinsurance). Pentru
a asigura securitatea fiecărei poliţe subscrise pe piaţa Lloyd’s, societatea
şi-a creat un fond special alcătuit din contribuţia anuală cu un anumit
procent din veniturile din prime ale fiecărui membru. Fondul garantează
despăgubirea daunelor, conform poliţelor în situaţia în care membrul
29
 societăţii a devenit insolvabil. Acest sistem a contribuit la reputaţia
Lloyd’s care nu a fost niciodată pusă în situaţia de a nu putea plăti. De
aceea, odată în plus, Lloyd’s este similar cu reputaţie, seriozitate,
renume. O trăsătură a acestei pieţe o constituie specializarea strictă a
sindicatelor care nu pot subscrie afaceri în afara obiectului lor de
activitate. O altă particularitate este faptul că nici un contract de
asigurare sau reasigurare nu se poate încheia în mod direct între părţile
interesate, ci numai prin intermediul brokerilor Lloyd’s. Reprezentativă
este contribuţia Lloyd’s în privinţa reasigurării neproporţionale,
preponderent, „excedent de daună” pe care, de altfel, a inventat-o şi a
extins-o. Deosebit de utile pentru toate pieţele din lume sunt publicaţiile
periodice renumite ale Lloyd’s, care oferă informaţii precise şi la zi în
cele mai diverse domenii de interes pentru societăţile de pe piaţă şi
pentru aceste publicaţii de larg interes, Lloyd’s îşi consolidează poziţia
pe piaţa londoneză, activitatea sa rămânând un etalon pentru toate pieţele
de asigurări şi reasigurări.
 Bursele de asigurări. La fel ca şi sindicatele Lloyd’s, aceste burse apar
ca adevărate pieţe. Fiecare asigurare sau reasigurare achiziţionată la bursă
este subscrisă de către membrii acesteia. Membrii pot fi indivizi,
asociaţii sau corporaţii.
Societăţile cooperative. Spre deosebire de societăţile de capital, societăţile
cooperative nu sunt constituite, în principal, pentru a obţine profit. De regulă,
proprietarii acestora sunt deţinătorii de poliţe care primesc acoperire prin asigurare
la preţuri minime. Societăţile cooperative includ organizaţiile de asigurare de tip
mutual, tontinele, organizaţiile de schimburi reciproce, organizaţiile frăţeşti şi alte
organizaţii de asigurare.
 Organizaţiile de asigurare de tip mutual. Acestea efectuează
operaţii de asigurare pentru membrii lor, potrivit statutelor acestora, având
la bază principiul mutualităţii, ceea ce presupune întrajutorarea membrilor
lor, nu obţinerea de profit. Fiecare membru al unei organizaţii mutuale are
o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător.
 Tontinele. Tontinele sunt asociaţii constituite pentru o perioadă
determinată de timp, în decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul
comun o cotizaţie anuală, care variază în funcţie de vârsta fiecărui
membru. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia,
suma rezultată din fructificarea cotizaţiilor se împarte între membrii
supravieţuitori.
 Organizaţiile de schimb reciproc. Organizaţiile de schimb
reciproc, denumite şi schimburi de asigurări, ca şi societăţile mutuale, sunt
constituite pentru a oferi membrilor lor asigurare la preţuri minime. Cu
toate acestea, există diferenţe importante între societăţile mutuale şi
organizaţiile de schimb reciproc. Atunci când se cumpără o asigurare de la
o societate mutuală, riscul este transferat organizaţiei ca entitate
individuală. În cazul schimburilor reciproce, riscul este transferat celorlalţi
membri.

30
  Alte societăţi cooperative. Există câteva tipuri „noi” de societăţi de
asigurare, care au fost constituite cu un scop precis, şi anume, acela de a
face asigurarea disponibilă pentru o anumită organizaţie sau grup de
entităţi dintr-un anumit domeniu de activitate, în schimbul unor prime
acceptabile.
 Organizaţiile frăţeşti. Aceste organizaţii seamănă cu societăţile mutuale,
numai că ele combină rolul de asigurător cu o funcţie socială sau de
investiţii. Acestea subscriu, în principal, asigurări de viaţă şi asigurări
medicale.
În ultimii ani, au pătruns pe piaţa asigurărilor, sau au început să concureze cu
asigurătorii, şi alte instituţii financiare. În unele state, băncile de economii s-au
lansat în afaceri cu asigurări de viaţă. Acestea acţionează ca asigurători, nu ca
agenţi sau brokeri. Totuşi, în unele state, legile interzic băncilor şi holding-urilor
bancare să activeze ca asigurători, deşi, în anumite condiţii, acestea pot funcţiona
ca agenţi sau brokeri de asigurare. Câteva holdinguri bancare deţin, alături de bănci
sau societăţi de împrumut şi economii, şi societăţi de asigurări. Unele dintre
acestea au fost iniţial holdinguri doar pentru bănci şi organizaţii de economii şi
împrumut, ulterior achiziţionând şi asigurători. Altele s-au lansat ca holdinguri de
asigurări şi, mai târziu, au achiziţionat şi bănci şi societăţi de economii şi
împrumut.
Poolurile şi asociaţiile. Uneori, asigurătorii sunt puşi în situaţia de a accepta
expuneri pe care nu pot să le asigure, deoarece daunele fie au o frecvenţă prea
mare, fie sunt prea mari. Poolurile şi asociaţiile sunt constituite pentru a soluţiona
astfel de situaţii, preluând aceste expuneri fie facultativ, fie pentru a satisface
anumite cerinţe legale.
Un pool sau o asociaţie sunt constituite din câţiva asigurători independenţi,
care cooperează pentru a asigura riscuri pe care membrii nu sunt dispuşi să le
acopere singuri. De exemplu, daunele provocate de un accident la o centrală
nucleară mare pot solicita câteva miliarde de dolari pentru răspundere civilă şi
daune materiale. Deoarece nici un asigurător nu este în măsură să acopere singur o
asemenea răspundere, poolurile privind energia nucleară sunt constituite din mai
mulţi asigurători care acoperă daunele produse. În plus, poolurile se reasigură la
alţi asigurători, pentru a-şi creşte capacitatea de asigurare.
Poolurile pot funcţiona ca sindicat, sau prin intermediul reasigurării. Un pool
sindical emite o poliţă mixtă, care include toţi membrii poolului, şi specifică partea
din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru. În cazul acestor poliţe,
asiguratul are o relaţie contractuală cu fiecare membru al poolului şi îl poate da în
judecată pe fiecare dintre aceştia (sau pe toţi), atunci când apar divergenţe.
Dacă poolul funcţionează pe baza reasigurării, un membru al poolului emite
poliţa, iar ceilalţi membri reasigură o anumită parte din riscul asigurat. În acest
caz, asiguratul are o relaţie contractuală directă numai cu societatea care a emis
poliţa. Deţinătorul poliţei nu are drepturi legale directe faţă de ceilalţi membri ai
poolului şi poate să nu ştie că aceştia există.

31
 Asigurătorii de stat. În unele ţări, se mai derulează încă activităţi de
asigurare de stat ca, de exemplu, asigurarea forţei de muncă a tuturor agenţilor
economici din ţările respective.
Concurenţa pe piaţa asigurărilor. Concurenţa este o coordonată esenţială a
unei economii de piaţă şi reprezintă un model de comportament al purtătorilor
cererii şi ofertei. Din punct de vedere al concurenţei, se deosebesc două tipuri de
piaţă, valabile şi pentru piaţa asigurărilor: piaţa cu concurenţă perfectă (monopolul
absolut şi monopolul) şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele caracteristici:
 atomizarea pieţei;
 libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă;
 descentralizarea deciziilor;
 transparenţa pieţei;
 omogenitatea produsului de asigurare.

Dacă cel puţin una dintre trăsăturile amintite nu caracterizează o piaţă, se

consideră că aceasta are o concurenţă imperfectă.
Din acest motiv, în domeniul asigurărilor, se consideră că piaţa asigurărilor
de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă este o piaţă cu concurenţă impură,
imperfectă.
În aceste condiţii de concurenţă de pe piaţa asigurărilor, este necesar ca
fiecare societate de asigurare să cunoască toate cazurile posibile cu care se poate
confrunta în cadrul acestei pieţe.
Teoria economică a pieţelor de asigurare reţine, în mod esenţial, trei tipuri de
comportament din partea societăţilor de asigurare aflate în concurenţă pe piaţa de
asigurări, şi anume:
 comportamentul de concurenţă perfectă, care se aplică de către
societăţile de asigurare cu un volum de activitate redus, cu o putere relativ
mică pe piaţa de asigurări, şi care oferă pe piaţă un preţ al asigurării ce îi
asigură un profit cât mai mare;
 comportamentul de concurenţă imperfectă, care presupune existenţa
unui mare număr de societăţi de asigurare pe piaţă, preţul oferit de fiecare
fiind în funcţie de cererea de asigurări existentă pe piaţa respectivă;
 comportamentul managerial, care presupune recunoaşterea importanţei
deciziilor luate de managerii societăţilor de asigurări asupra rezultatelor
obţinute de acestea, fiind practicat de societăţile mari, unde conducătorii
acestora au mai multă putere decât acţionarii în luarea deciziilor.

2.2. DIMENSIUNEA ŞI STRUCTURA PIEŢEI ASIGURĂRILOR

În anul 1988, piaţa asigurărilor era dominată de numai câteva ţări dezvoltate
economic. Astfel, 66,3% din totalul mondial al primelor la asigurările de bunuri şi
răspundere civilă, respectiv 69,4% din totalul primelor la asigurările de viaţă
reveneau Statelor Unite, Japoniei şi Germaniei. Aceste ţări, la care se adaugă
Marea Britanie, Franţa, Italia şi Canada, adică cele şapte mari puteri industrializate
ale lumii, realizau împreună 81,4% din primele mondiale la asigurările de bunuri şi
răspundere civilă, respectiv 83,0% la cele de viaţă.
32
 Piaţa europeană a asigurărilor traversează, în prezent, o perioadă de
schimbări rapide şi de consolidare. Planurile şi strategiile elaborate de Uniunea
Europeană pentru anul 1992, promovau extinderea prin achiziţii. Rezultatele nu au
fost însă pe măsura aşteptărilor. Diferenţele între culturile organizaţionale şi
naţionale au împiedicat crearea mecanismelor financiare necesare. Cele mai
rentabile s-au dovedit pieţele asigurărilor de viaţă, care au apelat la eficientizarea
activităţii şi reducerea costurilor. Asigurările de viaţă continuă să aibă o evoluţie
favorabilă, iar intensificarea concurenţei determină creşterea achiziţiilor şi
fuziunilor.
Cea mai mare schimbare în orientarea pieţei europene, după anul 1992, o
reprezintă modificarea perspectivei. Societăţile din Vestul Europei nu mai sunt
singurele participante pe piaţa acesteia. Piaţa asigurărilor europene include acum şi
ţări din blocul Est-european.
Incidentele din fosta Iugoslavie au condus la conştientizarea problemelor
politice din această regiune şi a importanţei sprijinirii dezvoltării acesteia. Primele
societăţi care au reluat colaborările cu pieţele Germaniei de Est şi Ungariei au fost:
Allianz Group din Germania şi Generali Assigurazioni SpA din Italia. Compania
Allianz, care controlează societatea Hungaria Biztosito, intenţionează să devină al
treilea mare asigurător de viaţă pe piaţa Ungariei în numai trei ani. Astfel, Allianz
se va situa după AB-Aegon Insurance Rt., cu capital majoritar german, şi după
Nationale Nederlanden Biztosito, cu capital olandez, dar înaintea societăţii
Providencia Austrian - Hungarian Insurance Co.
Interesant este faptul că principalele societăţi de asigurare de viaţă cu capital
majoritar străin din Ungaria sunt interesate în dezvoltarea relaţiilor cu băncile,
pentru a acapara piaţa fondurilor de pensii şi economii.
International Nederlanden Group a înfiinţat societăţi de asigurare în Slovacia,
Republica Cehă şi Ungaria.
Alte grupuri de asigurări, precum Oberursel, Alte Leipziger din Germania,
Trygg-Hansa AB Group din Suedia, activează în Polonia. Alte Leipziger a
achiziţionat 49% dintr-o companie rusească Rus, specializată în asigurări de
transport, accidente şi răspunderea producătorului. Asigurătorii din Scandinavia se
orientează către Ţările Baltice. Trygg-Hansa este interesată de piaţa Estoniei şi
Letoniei. Pohjola Group din Finlanda deţine societăţi mixte în Estonia şi Letonia şi
în zonele învecinate din Rusia, permiţând grupului să sprijine clienţii grupului
Skandia şi ai altor parteneri vest-europeni, ce fac parte din aceeaşi reţea
internaţională.
Este relevant de analizat nivelul de dezvoltare al asigurărilor din România, în
raport cu ţările dezvoltate. Spre exemplu, comparând ponderea primelor de
asigurare în P.I.B., în diferite ţări, în anul 1995, se constată că în ţări precum
Luxemburg aceasta este de 17%, în Anglia - 11%, iar în restul ţărilor Uniunii
Europene această pondere este cuprinsă între 5-10%, în cazul României acest
indicator fiind de numai 0,4%.
Dacă ne referim la densitatea asigurării, exprimată în prime de
asigurare/locuitor, în anul 1995 media europeană era de 1250 USD/locuitor, în
timp ce în România era de numai 5,6 USD/locuitor.

33
 Intrarea pe piaţa românească a unor mari firme de asigurări cu capital străin,
în paralel cu adaptarea legislaţiei româneşti la cerinţele europene, va contribui în
mod favorabil la evoluţia asigurărilor şi reasigurărilor din România.
În România, începând din anul 1991, activitatea de asigurare se desfăşoară
prin intermediul societăţilor de asigurare, al societăţilor de asigurare-reasigurare şi
al societăţilor de reasigurare. La activitatea de asigurare mai participă şi societăţile
de intermediere, care negociază şi încheie contracte de asigurare şi reasigurare sau
prestează alte servicii de specialitate pentru societăţile menţionate anterior. Piaţa
românească a asigurărilor este o piaţă competitivă, deşi nu se află în faza de
maturitate, din acest punct de vedere.
Dacă ţinem seama de numărul ridicat al societăţilor de asigurare, oferta este
mare numai în aparenţă, capacitatea lor financiară fiind însă total insuficientă
pentru a susţine riscurile cu care sunt confruntaţi potenţialii asiguraţi. Societăţile se
confruntă cu un proces intens de fărâmiţare a activităţii de asigurare, cu consecinţe
care pun în pericol încrederea în întreaga piaţă a asigurărilor. Fenomenul se
concretizează în creşterea rapidă a numărului societăţilor de asigurare: de la 15, în
anul 1993, până la 74, în anul 2000. Îngrijorătoare, în această explozie, este
capacitatea profesională şi financiară scăzută a majorităţii noilor societăţi,
consecinţă a componenţei acţionariatului lor, dată de preponderenţa capitalului
investit de persoane fizice.
Aceasta îşi pune amprenta pe întreaga organizare şi pe modalităţile de lucru
adoptate de societăţile de asigurare; lipsindu-le asistenţa tehnică şi programele de
reasigurare necesare, societăţile de asigurare devin vulnerabile, în cazul apariţiei
riscurilor asumate.
O altă caracteristică a pieţei româneşti constă în faptul că un număr mic de
societăţi de asigurare şi/sau reasigurare concentrează cea mai mare parte a
activităţii. Astfel, în anul 1996, 12 societăţi de asigurare deţineau circa 85% din
totalul capitalului social al celor 47 de societăţi, iar în anul 1995 au deţinut aproape
98% din totalul încasărilor din primele de asigurare pe piaţa asigurărilor.
Oferta este concentrată pe un număr restrâns de participanţi şi produse, dar,
în acelaşi timp, există tendinţa spre diversificarea paletei produselor de asigurare.
Societăţile care vin însă cu marile noutăţi pe piaţă sunt societăţile de
asigurare cu capital străin, care încep să constituie o concurenţă serioasă pentru
cele româneşti.
Valoarea totală a capitalului social subscris în asigurări la sfârşitul anului
1996 se cifra la 119,2 miliarde lei, capitalul străin fiind de 7,7 milioane dolari.
Primele 10 societăţi, în funcţie de primele încasate în cursul anului 1996, cumulat
pentru asigurări de viaţă şi nonviaţă, sunt prezentate în Tabelul 2.1.
Tabelul 2.1.
Clasamentul societăţilor de asigurări pe anul 1998,
funcţie de primele încasate
Nr. Total Procent
crt. Denumirea societăţii mil. lei %
1 ASIGURAREA ROMANEASCĂ S.A. 1.044.761 43,26
ASIROM
34
 2 ASTRA S.A. - SOCIETATE DE 268.284 11,11
ASIGURARE REASIGURARE
3 ASIGURĂRI ION ŢIRIAC S.A. ASIT 191.725 7,94
4 ASIGURARE-REASIGURARE ARDAF 133.930 5,55
S.A.
5 OMNIASIG S.A. 110.741 4,59
6 UNITA S.A. 93.812 3,88
7 ASIGURAREA ANGLO-ROMÂNĂ S.A. 92.612 3,84
8 SOCIETATEA DE ASIGURARE AIG 61.173 2,53
ROMÂNIA S.A.
9 METROPOL S.A. 60.365 2,50
10 NEDERLANDEN ROMANIA S.A. 43.884 1,82
TOTAL 1.205.644 92,45
Societăţile de asigurare s-au orientat, în principal, către asigurări de persoane,
altele decât cele de viaţă, către asigurări împotriva incendiilor şi altor calamităţi
care afectează bunurile, asigurări de viaţă şi asigurări pentru autovehicule.
Domeniile mai puţin acoperite sunt cele privind asigurările de aviaţie,
motivele fiind multiple: lipsa legislaţiei, existenţa unei cereri reduse, riscul ca rata
daunei să fie foarte mare etc.
Situaţia ratei daunei pe categorii de asigurări, pentru anul 1998, este
prezentată în Tabelul 2.2. Se observă că rata daunei este foarte mare în cazul
asigurărilor de credite şi garanţii (111,49%), pentru care se înregistrează pierderi.
Cauzele pentru care s-au înregistrat pierderi pentru anumite categorii de
asigurări pot fi multiple:
 nivelul primelor este inadecvat, fiind insuficient pentru acoperirea
despăgubirilor solicitate;
 asiguraţii au început să-şi cunoască foarte bine drepturile contractuale şi
solicită mai frecvent despăgubiri;
 nu a existat o dispersie suficient de mare a riscului între deţinătorii de
poliţe;
 nu s-a realizat o selecţie foarte bună a deţinătorilor de poliţe.

Tabelul 2.2.
Situaţia ratei daunei pe categorii de asigurări
- mil.lei
-
Nr. Categorie de Daune
asigurări Prime încasate Rata daunei
crt. întâmplate
1 Viaţă 96.073 21.051 25,84
2 Persoane, altele decât 671.527 413.154 62,12
cele de viaţă
3 Răspundere civilă 683.802 421.350 61,61
auto
4 Credite şi garanţii 87.004 97.001 111,49
35
 5 Asigurări de 84.113 77.776 59,81
autovehicule
6 Asigurări de aviaţie 60.715 13.486 20,86
7 Asigurări de pierderi
financiare din riscuri 36.462 10.722 29,40
asigurate
8 Asigurări maritime şi 60.715 13.486 22,21
de transport
9 Asigurări de incendiu
şi de alte pagube 332.494 94.518 28,43
10 Asigurări agricole 23.606 13.968 59,17
11 Răspundere civilă 131.669 86.692 65,84
Din punct de vedere al capitalului social, observaţia care poate fi făcută este
că societăţile de asigurare sunt subcapitalizate, cu excepţia câtorva care dispun de
capitaluri ce pot fi considerate suficiente pentru stadiul actual. Astfel, în ciuda
numărului relativ mare de societăţi de asigurare, datorită puterii financiare reduse a
acestora, capacitatea totală de asigurare a pieţei româneşti este restrânsă. Riscurile
de asigurare mari (cum ar fi în cazul unei flote navale sau aeriene) obligă la
reasigurare, iar pentru reasigurare pe piaţa internaţională contează foarte mult
credibilitatea de care se bucură respectiva societate.
Un eveniment pe piaţa românească a asigurărilor îl constituie realizarea,
pentru prima dată, a unui pool atomic, format din cinci companii de asigurări:
ARDAF, GENERALA ASIGURĂRI, METROPOL, ASIROM şi ASTRA. Scopul
urmărit constă în acoperirea riscului atomic de la centrala de la Cernavodă. O
problemă pe care societăţile de asigurare ar trebui să o considere destul de
importantă, pentru a putea fi rezolvată în cel mai scurt timp, se referă la lipsa
personalului calificat.
Referitor la aceasta, ar fi imposibil să nu remarcăm inexistenţa unui institut
sau a unei asociaţii pentru formarea personalului specializat în domeniul
asigurărilor, ceea ce pare paradoxal pentru o ţară cu un număr destul de mare de
societăţi de asigurare şi de intermediere şi cu un domeniu al asigurărilor în plină
dezvoltare.
Problema personalului este o problemă comună tuturor companiilor de
asigurare, fiind unul dintre factorii de care depind performanţele societăţilor de
asigurări.
Se apreciază că la constituirea unei noi societăţi este nevoie de minimum 2-3
specialişti, care să o facă să funcţioneze. În marea majoritate a cazurilor, societăţile
de asigurare nou înfiinţate şi-au atras specialişti pe baze concurenţiale de la cele
mai mari companii de asigurare: ASIROM şi ASTRA.
Totuşi, acest fenomen normal nu poate alimenta la nesfârşit necesităţile de
personal din asigurări.
Dacă în ceea ce priveşte personalul de bază (economişti, ingineri, contabili),
societăţile mai nou înfiinţate s-au ocupat de formarea lui pe parcursul a 1-2 ani, în
cazul personalului cu specializare mai pronunţată (actuari, jurişti) se poate spune
că acesta este inexistent, sau redus ca număr.

36
 Confruntate cu această problemă, societăţile de asigurări au căutat soluţii
concretizate în cursuri şi seminarii în ţară şi străinătate, aşa cum este cazul
ARDAF, ASIROM, sau cursuri de specialitate pentru 1-2 persoane din cadrul
fiecărei societăţi membră UNSAR, cu asistenţă tehnică şi financiară din străinătate.
Totodată, există o ofertă din partea BRITISH KNOW-HOW şi a Asociaţiei
Asigurătorilor din Anglia pentru derularea unui program destinat personalului care
lucrează deja în asigurări. În viitor, se urmăreşte înfiinţarea unui institut de
asigurări pentru formarea viitorilor lucrători în acest domeniu, cu sprijinul, sub
diverse forme, al unor instituţii şi şcoli din toată Europa.

2.3. PIAŢA UNICĂ A ASIGURĂRILOR

Pe plan mondial, se observă o tendinţă de internaţionalizare a activităţii de

asigurare-reasigurare, fapt datorat creşterii numărului, dimensiunii şi complexităţii
riscurilor asigurate, incapacităţii pieţelor naţionale de a oferi singure o protecţie
corespunzătoare a riscurilor etc.
La nivel european, această tendinţă este cel mai bine ilustrată de preocupările
Uniunii Europene pentru crearea unei pieţe unice a asigurărilor, considerându-se că
acest lucru este de natură să aducă beneficii importante ţărilor membre. În acest
sens, U.E. a fost angrenată într-un proces de armonizare a legislaţiilor naţionale ale
statelor membre, care va determina legea aplicabilă tuturor contractelor de
asigurare. Uniunea Europeană împarte asigurările în două categorii: de viaţă şi de
nonviaţă, justificarea acestei clasificări fiind dorinţa de a standardiza nivelul de
supraveghere a pieţelor de asigurare, astfel încât asigurătorii din toate statele
membre să poată fi protejaţi împotriva riscului insolvabilităţii asigurătorului.
Atât pentru asigurările de viaţă, cât şi pentru cele de nonviaţă, au fost
stabilite 3 generaţii de directive care urmează să creeze, gradual, o piaţă omogenă.
Cu cea de-a treia generaţie de directive, care a fost implementată în iulie 1994,
U.E. urmăreşte să deschidă pieţele naţionale de asigurări, astfel încât societăţile de
asigurare autorizate în ţara de origine să poată desfăşura activităţi în condiţii
similare în toate ţările membre U.E.
Din punct de vedere al asiguraţilor, realizarea acestei armonizări ar duce la
creşterea posibilităţilor de cumpărare a produselor de asigurare de la societatea care
are sediul central în oricare din ţările membre U.E.; în afara faptului că această
piaţă unică ar crea o ofertă mai mare de produse pentru asiguraţi, preţurile
produselor de asigurare ar fi mai mici, datorită unei concurenţe mai mari.
Cadrul legislativ comunitar se bazează pe o structură formată din două
niveluri:
 Tratatul de la Roma, care stabileşte principiile generale ale Pieţei Unice;
 Directivele adresate statelor membre U.E., care le obligă pe acestea să
îşi actualizeze legislaţia în conformitate cu cea comunitară.
Tratatul de la Roma

37
 Tratatul de la Roma, semnat în anul 1957, arată, în Articolul 8, că Piaţa
Comună „va fi creată în decursul unei perioade de tranziţie de circa 12 ani”.
Tratatul numeşte două metode principale pentru atingerea acestui scop, şi anume:
libertatea de mişcare şi armonizarea legilor statelor membre.
Articolul 3 prevede: „Eliminarea obstacolelor între statele membre cu
privire la libertatea de mişcare a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.
În domeniul serviciilor financiare, aceasta înseamnă dreptul asigurătorilor de
a-şi desfăşura activitatea printr-o companie sau o sucursală, în orice stat membru,
chiar dacă nu are sediul în respectivul stat (dreptul de stabilire). Înseamnă, de
asemenea, dreptul de a presta servicii în statele membre, fără a trebui neapărat să
aibă un sediu acolo (dreptul de a presta servicii).
Armonizarea legislaţiilor naţionale trebuia să reprezinte principala metodă de
creare a pieţei unice în U.E. În anul 1962, a fost conceput un program general care
cuprindea atât dreptul de stabilire, cât şi dreptul de a presta servicii. Aceste
obiective urmau să fie realizate printr-o serie de directive emise şi completate până
în anul 1970. Însă, procesul a durat mai mult decât s-a anticipat şi, între timp, au
intervenit o serie de conflicte politice între statele membre ale Comunităţii,
culminând cu recesiunea din anii ’70, care a condus chiar la tendinţe de revenire la
protecţionism. Obiectivul Pieţei unice a asigurărilor a fost relansat puternic în anul
1985, când Comisia a publicat un document - „Carta Albă” -, care prevedea
programul amănunţit până în anul 1992. În anul 1986, a fost emis Actul European
Unic, care traducea în viaţă propunerile din Carta Albă, prin amendarea şi
adăugarea de noi clauze Tratatului de la Roma. Se prevedea că „Piaţa comună ar
trebui să ia fiinţă într-o perioadă ce expiră cel mai târziu la 31 decembrie 1992”.
Piaţa Comună
Art. 8 al tratatului defineşte „Piaţa comună” ca fiind „o arie fără frontiere
interne, în care libertatea de mişcare a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului sunt asigurate în concordanţă cu prevederile Tratatului”.
În domeniul asigurărilor, obiectivele Pieţei Comune sunt:
 libertatea consumatorilor de a alege orice poliţă de asigurare de la orice
asigurător autorizat în orice Stat Membru;
 libertatea asigurătorilor autorizaţi în orice Stat Membru de a-şi
comercializa produsele în cadrul U.E., în virtutea dreptului de stabilire şi
a libertăţii de a presta servicii;
 asigurarea unei concurenţe loiale între asigurători, în ceea ce priveşte
preţul, produsele şi serviciile, cu desfiinţarea tuturor barierelor în calea
liberei concurenţe.
Deşi armonizarea diferitelor legi din cadrul Comunităţii a fost privită iniţial
ca o metodă de realizare a unei pieţe unice, Comisia a observat că negocierile de
armonizare reprezintă un proces foarte lent şi complex.
Statele Membre nu s-au dovedit prea interesate de abandonarea practicilor
tradiţionale sau de adoptarea celor din alte state. În aceste condiţii, sub preşedintele
Jacques Delors, Comisia a decis să adopte o nouă tactică, în speranţa realizării mai
rapide a obiectivului propus. Tactica este cunoscută sub numele de „recunoaşterea
38
reciprocă a standardelor” sau „principiul Cassis de Dijon”, după numele unei
rezoluţii a Curţii Europene de Justiţie.
În anul 1985, Carta Albă sublinia clar că, pentru depăşirea obstacolelor ce
apar în calea pieţei unice, trebuie ca întregul proces legislativ să fie reformat. O
problemă esenţială a fost considerată necesitatea asigurării unui „vot” unanim din
partea tuturor statelor membre, înainte de emiterea oricăror legi comunitare.
Carta Albă propunea o înlocuire a acestei proceduri, care a condus la
amendamente la Tratatul de la Roma. Acest fapt a adus una din schimbările majore
din Actul Unic European, schimbare ce permitea ca programul de implementare a
pieţei unice, care viza perioada până în anul 1992, să fie aprobat cu o „majoritate
calificată”, în locul „votului unanim”.
Pentru definirea Pieţei Unice, Tratatul de la Roma conţine 3 principii
esenţiale: dreptul de stabilire, dreptul de desfăşurare a activităţii şi libertatea
mişcării capitalului.
Dreptul de stabilire – articolele 52-58 ale Tratatului de la Roma – permite
oricărei persoane fizice sau juridice din U.E. să facă afaceri într-un stat membru,
fără a exista discriminare determinată de naţionalitate. Aceasta implică faptul că
orice asigurător din Uniunea Europeană va fi tratat în orice alt stat membru ca şi
asigurătorii autohtoni.
Dreptul de stabilire oferă două soluţii posibile:
 începerea unei activităţi de asigurare într-un alt stat membru U.E. de
către o companie care nu desfăşoară o activitate de acest gen în ţara de
origine;
 extinderea activităţii unei companii de asigurare dintr-un stat membru
U.E., în alt stat membru U.E.
Asigurătorii care beneficiază de dreptul de stabilire trebuie să fie înfiinţaţi
conform legislaţiei statului de origine, să fie înregistraţi şi să aibă administraţia
centrală sau să-şi desfăşoare principala activitate în cadrul U.E.
Dreptul de desfăşurare a activităţii – articolele 59-66 – permite unei
persoane fizice sau juridice din cadrul U.E. să facă afaceri într-un alt stat membru
U.E., fără a avea domiciliul sau sediul în respectivul stat.
Libertatea mişcării capitalului - articolele 67-73 - permite oricărui cetăţean
sau oricărei societăţi din U.E. să efectueze transferuri de capital în spaţiul
comuniar şi să utilizeze instrumentele financiare oferite de ansamblul pieţelor din
statele membre.
Pentru aplicarea acestor principii au fost adoptate, de-a lungul timpului, trei
seturi de directive, dintre care unele vizau asigurările de bunuri, de răspundere
civilă şi alte asigurări de daune, denumite generic „asigurări nonviaţă”, iar altele
se refereau la „asigurările de viaţă”.
Prima generaţie de directive se referă, în principal, la dreptul de stabilire
pentru companiile care practică asigurări de viaţă şi nonviaţă, la dreptul de stabilire
şi de prestări servicii în domeniul reasigurărilor, la coordonarea regulilor de
reasigurare şi la adoptarea clauzelor pentru servicii de intermediere în asigurări. În
perioada anilor 1986-1990, a fost elaborat şi aplicat cel de-al doilea set de
39
directive, care completează cadrul legislativ creat anterior. Directivele din cadrul
acestui set pun accentul, în principal, pe libertatea prestărilor de servicii.
Directivele cuprinse în cel de-al treilea set sunt cunoscute şi sub denumirea de
directive-cadru. Directivele-cadru pentru asigurările de nonviaţă şi Directivele-
cadru pentru asigurările de viaţă prevedeau faptul că societăţile de asigurări vor
putea funcţiona în fiecare ţară, în condiţii identice, pe baza eliberării unei autorizări
unice şi a supravegherii de către compania mamă din ţara de origine. Ele instituiau
sistemul de licenţă unică, în baza căruia, societăţile de asigurare agreate de statul
de reşedinţă, membru U.E., sunt autorizate să opereze atât prin stabilire (prin
crearea de agenţii sau sucursale), cât şi prin libera prestare de servicii în orice
spaţiu comunitar, pe baza acestui agrement unic.
Directivele în domeniul asigurărilor de nonviaţă
Directivele de acest tip se referă atât la activitatea nesalarială a asigurărilor
directe practicate de societăţile de pe teritoriul unui stat membru, cât şi la
exercitarea acestei activităţi. Aceste directive vizează activităţi de asigurare ce
acoperă o mulţime de riscuri, aparţinând unor ramuri diverse, cum ar fi:
1. accidente;
2. boli;
3. corpuri de vehicule terestre, altele decât cele feroviare;
4. corpuri de vehicule feroviare;
5. corpuri de vehicule aeriene;
6. corpuri de vehicule maritime, lacustre şi fluviale;
7. mărfuri transportate;
8. incendiu şi elemente naturale;
9. alte daune asupra bunurilor;
10. răspundere civilă pentru vehicule terestre cu propulsie proprie;
11. răspundere civilă pentru vehicule aeriene;
12. răspundere civilă pentru vehicule maritime, lacustre şi fluviale;
13. răspundere civilă generală;
14. credit (insolvabilitate generală, credite la export, vânzare în rate, creditul
ipotecar, creditul agricol);
15. cauţiune;
16. pierderi pecuniare diverse;
17. protecţie juridică;
18. asistenţă.

Aceste directive nu privesc o anumită parte a societăţilor de asigurare

mutuale, asociaţiile de asigurare mutuale de ajutor reciproc, o serie de organisme
de drept public sau semipublic etc. Pentru a desfăşura activităţi de asigurare de
natura celor de mai înainte, este necesară obţinerea autorizaţiei administrative
prealabile, ce poate fi solicitată autorităţii statului membru de origine.
Autorizaţia are valabilitate în întreaga Comunitate şi permite societăţii solicitante
să-şi realizeze activităţile fie în regim de stabilire, fie în regim de liberă prestare
de servicii. Pentru ca statul de origine să acorde această autorizaţie, o societate
de asigurări trebuie să respecte condiţiile impuse de acel stat. Mai întâi, este
40
necesar ca societatea să adopte o formă de organizare prevăzută în legislaţia în
vigoare a statului respectiv. În al doilea rând, societatea solicitantă a unei
autorizaţii de extindere a activităţilor la alte ramuri, ori de extindere totală, sau a
unei autorizaţii acoperind numai o parte din ramurile regrupate, trebuie să
prezinte un program de activitate şi să dovedească existenţa unei marje de
solvabilitate prevăzută de directivă. În al treilea rând, statele membre pot să
păstreze sau să introducă dispoziţii legale, regulamentare sau administrative ce
prevăd aprobarea statutelor şi comunicarea oricărui document necesar
desfăşurării normale a controlului.
După obţinerea autorizaţiei de funcţionare de către societatea de asigurare,
autorităţile competente ale statului membru de origine urmăresc realizarea unei
activităţi de supraveghere financiară a activităţii societăţii. Astfel, se verifică
starea de solvabilitate, constituirea provizioanelor tehnice şi existenţa activelor
reprezentative.
Statul membru poate autoriza societatea de asigurări cu sediul principal pe
teritoriul său să-şi transfere portofoliul, total sau parţial. De asemenea, persoanele
fizice sau juridice care doresc să dobândească, direct sau indirect, o participare
calificată într-o societate de asigurări, trebuie să informeze mai întâi autorităţile
competente ale statului membru de origine. Se consideră participare calificată
deţinerea într-o societate, direct sau indirect, a cel puţin 10% din capitalul
societăţii sau din drepturile de vot sau orice altă posibilitate de exercitare a unei
influenţe semnificative asupra societăţii în care se deţine o participare.
Tot în cadrul acestor directive, se prevede ca persoanele care exercită sau au
exercitat o activitate pentru autorităţile competente sau revizorii şi experţii
mandataţi de acele autorităţi să respecte secretul profesional.
Pentru onorarea angajamentelor stabilite prin contracte, societăţile de
asigurare trebuie să constituie provizioane tehnice, care să fie reprezentate de
active corespunzătoare.
Statele membre au obligaţia de a respecta regulile de concordanţă prevăzute
de directivele comunitare, fiind vorba de concordanţa ce trebuie să existe între
garanţiile unui contract şi angajamentele asigurătorului, sub aspectul monedei în
care sunt exprimate.
Societăţile de asigurare ce desfăşoară o activitate de asigurare a creditelor
sunt obligate să-şi constituie o rezervă de echilibrare pentru compensarea pierderii
tehnice eventuale, sau a cotei calamităţilor, superioară mediei ce apare la sfârşitul
fiecărui exerciţiu financiar. Se pot face plasamente în diverse categorii de active,
autorizate în mod expres de către statele membre de origine, pentru asigurarea
securităţii, randamentului şi lichidităţii investiţiilor societăţii de asigurare.
Pentru o bună determinare şi aplicare a acestor reguli, statul membru de
origine veghează la respectarea anumitor principii privind activele reprezentative,
împrumuturile, instrumentele derivate (opţiuni, futures, swaps), valorile
imobiliare, creanţele.
Organele competente ale statului membru de origine sunt obligate să ia
măsuri restrictive pentru redresarea unor societăţi de asigurare aflate în
dificultate. Astfel, acestea pot interzice libera dispoziţie asupra activelor.
Societăţile de asigurare care nu mai dispun de marja de solvabilitate prescrisă sunt
41
obligate să prezinte autorităţilor competente un plan de redresare. De asemenea,
autorităţile pot cere societăţilor în dificultate prezentarea spre aprobare a unui plan
de finanţare pe termen scurt. Acestea au fost câteva dintre demersurile ce trebuie
îndeplinite de către o societate de asigurare care doreşte să se înfiinţeze şi să
desfăşoare activităţi pe teritoriul unui stat membru U.E.
Pentru deschiderea unei sucursale pe teritoriul unui alt stat membru, o
societate de asigurare notifică acest lucru autorităţii competente a statului membru
de origine şi îi furnizează o serie de informaţii privind numele statului pe teritoriul
căruia se va înfiinţa sucursala, programul de activitate, numele mandatarului
general al sucursalei etc.
Dacă o societate de asigurare doreşte să efectueze activităţi în regim de
liberă prestare de servicii, trebuie să informeze în prealabil autoritatea competentă
a statului membru de origine. Asupra acestor activităţi se exercită din partea
autorităţii un control ocazional, nesistematic.
Dacă o societate prezintă nereguli, autorităţile competente ale statului
membru pot exercita controlul asupra documentelor acesteia, pot lua măsurile de
rigoare pentru a preveni sau reprima noi nereguli, ajungându-se, uneori, până la
obstrucţionarea societăţii de a încheia noi contracte de asigurări pe teritoriul său.
Un loc aparte în cadrul directivelor comunitare este rezervat regulilor
aplicabile agenţiilor şi sucursalelor stabilite în interiorul comunităţii şi care sunt
dependente de societăţi de asigurări având sediul principal în state terţe.
Autorităţile competente ale statului membru sunt preocupate ca societăţile de
asigurări ce au sediile sociale în interiorul U.E. să beneficieze de dreptul de
stabilire, de liberă prestare de servicii, precum şi să poată dobândi participaţii în
societăţile de asigurări din ţări terţe. Statele membre ale Uniunii pot astfel dobândi,
din partea statelor terţe, condiţii comparabile cu cele ale societăţilor din afara
Comunităţii, asigurându-se condiţiile unei concurenţe loiale pe piaţa asigurărilor.
Directivele în domeniul asigurărilor de viaţă
Aceste directive au apărut ca o condiţie a desăvârşirii pieţei interne
comunitare, pentru a permite societăţilor de asigurări desfăşurarea activităţii lor în
diverse state ale U.E.
Cele trei generaţii de directive comunitare au urmărit ca accesul la activitatea
de asigurare şi exercitarea acestei activităţi să se realizeze numai după acordarea
autorizaţiei administrative unice.
Această autorizaţie va permite societăţii să desfăşoare activităţi în cadrul
Comunităţii fie în regim de stabilire, fie în regim de liberă prestare de servicii.
Societăţile de asigurare au diverse obligaţii privind soliditatea financiară, mai ales
în legătură cu starea de solvabilitate, constituirea de provizioane tehnice suficiente
şi reprezentarea acestora prin active congruente.
Soluţiile adoptate în Directivele comunitare privind asigurările de nonviaţă
se regăsesc şi în Directivele privind asigurările de viaţă. Normele stabilite sunt
minimale, statul membru de origine putând adopta şi reguli mai stricte.
Directivele vizează accesul la activitatea nesalarială a asigurărilor directe,
precum şi exercitarea anumitor activităţi de asigurare, cum ar fi:

42
 1. asigurările cuprinse în ramura „viaţă”, mai ales asigurarea de viaţă,
asigurarea de deces, asigurarea mixtă, asigurarea de viaţă cu
contraasigurare, asigurarea de „nupţialitate”, asigurarea de „natalitate”;
2. asigurarea de rentă;
3. asigurările complementare practicate de întreprinderile de asigurări de
viaţă, mai ales asigurări pentru cazurile de „atingeri ale integrităţii
corporale, inclusiv incapacitate de muncă profesională”, asigurări de
„deces ca urmare a accidentelor”, asigurări de „invaliditate ca urmare a
accidentelor şi de boală”, dacă aceste asigurări au fost subscrise în mod
complementar la asigurările de viaţă;
4. asigurarea practicată în Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii,
denumită asigurare de sănătate, pe termen lung, nereziliabilă.
Directivele se referă şi la o serie de operaţiuni care decurg dintr-un contract şi
sunt supuse controlului autorităţilor competente de supraveghere a asigurărilor
private.
De asemenea, directivele mai vizează şi operaţiunile care depind de durata
vieţii oamenilor, definite sau prevăzute de legislaţia asigurărilor sociale.
Directivele comunitare din domeniul asigurărilor de viaţă nu vizează însă:
1. asigurările, altele decât cele de viaţă, denumite asigurări de daune;
2. operaţiunile de prevederi şi de asistenţă socială, ce acordă prestaţii în
funcţie de resursele disponibile şi determină forfetar contribuţia
membrilor lor;
3. operaţiunile efectuate de organizaţii ce au ca obiect acordarea, oamenilor
muncii, salariaţi sau nu, de prestaţii în caz de deces, de supravieţuire sau
de încetare ori de restrângere a activităţii, dintr-o întreprindere sau
într-un grup de întreprinderi;
4. asigurările cuprinse într-un regim legal de securitate socială, exceptând
operaţiunile de la pct. 3).
O societate de asigurări, pentru a putea desfăşura activităţi în regim de
stabilire sau de liberă prestare de servicii în cadrul Uniunii, trebuie să obţină o
autorizaţie administrativă prealabilă din partea autorităţilor competente ale
statului membru de origine. Această autorizaţie se acordă pentru fiecare dintre
următoarele ramuri:
1. asigurările cuprinse în ramura „viaţă”;
2. asigurările de „nupţialitate”, asigurare de „natalitate”;
3. asigurările de „viaţă” şi asigurări de rentă, legate de fonduri de investiţii;
4. asigurarea de sănătate, pe termen lung, nereziliabilă;
5. operaţiunile tontiniere;
6. operaţiunile de capitalizare;
7. operaţiunile de gestionare a fondurilor colective de pensii;
8. operaţiunile efectuate de societăţile de asigurări vizate de Codul francez
al asigurărilor;
9. operaţiunile ce depind de durata vieţii oamenilor, definite sau prevăzute
de legislaţia asigurărilor sociale.

43
 Dacă legislaţia naţională a statului permite practicarea simultană a mai
multor ramuri de asigurare, autorizaţia se poate acorda şi pentru mai multe ramuri.
Pentru a obţine autorizaţia, societatea de asigurări trebuie să adopte o formă
de organizare prevăzută de legislaţia naţională, sau forma societăţii europene, când
aceasta va fi creată, să-şi limiteze obiectul social la activităţi preconizate de
Directiva privind asigurările de viaţă, să prezinte un program de activitate, să
deţină un fond minimal de garanţie şi să fie condusă de persoane onorabile, cu
calificarea şi experienţa profesională necesară.
Autoritatea competentă a statului membru de origine realizează
supravegherea financiară a societăţilor de asigurări, urmărindu-se starea de
solvabilitate, constituirea provizioanelor tehnice şi a activelor reprezentative.
Societăţile de asigurări sunt obligate să-şi constituie provizioane tehnice
suficiente, dimensiunile acestor provizioane fiind în conformitate cu principiile
enunţate de Directivele comunitare.
Calculul provizioanelor tehnice trebuie făcut pe baza unei metode actuariale
prospective, suficient de prudentă, ţinând seama de toate obligaţiile viitoare
asumate prin fiecare contract în curs de executare. Provizioanele tehnice trebuie
calculate pentru fiecare contract în parte.
Rata dobânzii utilizate trebuie fixată cu prudenţă, după regulile autorităţii
competente a statului membru de origine. Directiva comunitară stabileşte şi
categoriile de active în care pot fi reprezentate provizioanele tehnice ale
societăţilor de asigurări de viaţă, aceleaşi ca şi în cazul asigurărilor de daune. În
plus, la asigurările de viaţă sunt acceptate avansuri în contul poliţelor de asigurare
şi dobânzi reversibile.
Statul membru de origine solicită fiecărei societăţi de asigurări ca
provizioanele referitoare la totalitatea activităţilor desfăşurate să fie reprezentate
prin active congruente. Regulile de congruenţă sunt stabilite de Directiva
comunitară şi sunt asemănătoare celor referitoare la societăţile de asigurări de
nonviaţă.
Un obiectiv important al activităţii de supraveghere a societăţior de asigurări
este menţinerea unei marje de solvabilitate suficiente, constituită din:
1. patrimoniul societăţii, liber de orice angajament previzibil, după
deducerea elementelor necorporale;
2. rezervele de beneficii cuprinse în bilanţ, în măsura în care acestea pot fi
utilizate pentru acoperirea eventualelor pierderi şi nu au fost afectate
participării asiguraţilor;
3. 50% din beneficiile viitoare ale societăţii, estimate pe baza rezultatelor
obţinute în ultimii 5 ani;
4. alte elemente, stabilite cu acordul autorităţii de supraveghere.
Directivele comunitare prevăd anumite limite pentru constituirea fondului de
garanţie, care reprezintă o treime din minimul marjei de solvabilitate.
Periodic, societăţile de asigurări trebuie să furnizeze documente autorităţilor
competente ale statelor membre de origine, pentru efectuarea controlului asupra
activităţii desfăşurate de aceste societăţi.
Autorităţile competente, dispunând de puteri şi mijloace adecvate, sunt
abilitate să ia, faţă de societăţile de asigurări, de conducătorii acestora sau de
44
persoanele care o controlează, orice măsuri necesare pentru a asigura desfăşurarea
activităţilor societăţilor de asigurări în conformitate cu dispoziţiile legislative,
regulamentare şi administrative şi respectarea programului de activitate întocmit.
În caz de necesitate, autorităţile sunt împuternicite să aplice aceste măsuri prin
executare silită, cu ajutorul organelor judecătoreşti.
Portofoliile subscrise în regim de stabilire sau de liberă prestare de servicii
ale societăţilor de asigurări de persoane pot fi transferate, total sau parţial, unui
cesionar stabilit în cadrul Comunităţii, cu condiţia ca acesta să deţină marja de
solvabilitate necesară. Statele membre sunt obligate ca, într-un anumit termen,
să-şi adapteze prevederile legislative, regulamentare şi administrative şi să
furnizeze informaţii referitoare la acest lucru autorităţilor comunitare.
În Uniunea Europeană se disting, în principiu, două forme de protecţie a
asiguraţilor:
 cea a Marii Britanii şi a Olandei, care se concentrează asupra urmăririi
solvabilităţii asigurătorilor şi cercetării cifrei de afaceri la asigurările
obligatorii, precum şi asupra urmăririi creării unui fond de rezervă sigur;
autoritatea de supraveghere poate interveni, când este cazul, în activitatea
unei societăţi de asigurări, pentru a preveni insolvabilitatea acesteia;
 cea a Germaniei şi a altor ţări din U.E., care constă într-un control mult
mai amănunţit al acurateţii operaţiunilor asigurătorilor.
Pentru a se ajunge la o piaţă unică a asigurărilor, obiectivele sunt, în esenţă,
următoarele:
 companiile de asigurări cu sediul în oricare dintre ţările membre U.E. să
aibă libertatea de a înfiinţa sucursale în orice ţară membră;
 companiile de asigurări din oricare ţară membră a Uniunii Europene să
poată vinde servicii de asigurări în orice altă ţară comunitară, pe baza
unei singure autorizaţii şi sub supravegherea ţării în care îşi are sediul
central, fără a fi obligată să-şi înfiinţeze sucursale în ţara în care sunt
oferite serviciile de asigurări;
 să aplice aceleaşi reglementări privind supravegherea activităţii de
asigurare-reasigurare de către toate statele membre U.E.;
 să fie armonizate clauzele principale ale contractelor de asigurare,
eliminându-se posibilităţile de alegere a legii aplicabile, care ar putea
crea avantaje nejustificate uneia dintre părţi;
 asigurătorii să opereze în ţările membre U.E. de pe poziţii de egalitate cu
companiile naţionale din alte ţări, supunându-se aceluiaşi cadru
legislativ;
 să nu se restricţioneze transferurile valutare între părţile contractante.

În concluzie, prin parcurgerea documentelor fundamentale ce reglementează

domeniul asigurărilor, se observă efortul de armonizare a legislaţiei în scopul
creării unei pieţe unice. Totodată, se lasă la latitudinea statelor membre rezolvarea
unor probleme care ţin de specificul şi de practica existentă pe plan naţional la
nivelul fiecărei ţări. Directivele U.E. au caracter de legi organice, care se vor aplica
la multitudinea de situaţii existente în statele membre, însă cu dorinţa de atingere a
unui grad de omogenitate pe piaţa asigurărilor cât mai înalt.
45
 2.4. INFLUENŢA ASIGURĂRILOR
ASUPRA ACTIVITĂŢII ECONOMICE

În majoritatea ţărilor dezvoltate, asigurările reprezintă o importantă ramură a

economiei. Ele participă la creşterea produsului intern brut, prin valoarea adăugată
în societăţile de asigurări, în cele de intermediere, sau în cele de prestări de servicii
auxiliare.Asigurările intervin şi pe piaţa muncii cu o ofertă de locuri de muncă, ce
duce la creşterea productivităţii muncii în cadrul economiei naţionale. De
asemenea, asigurările participă cu ofertă de capital de împrumut pe piaţa
financiară, punând la dispoziţia băncilor, agenţilor economici sau a autorităţilor
publice diverse resurse băneşti. Prin asigurări se accelerează şi procesul de
producţie, uneori întrerupt, deoarece, prin indemnizaţia pe care o acordă
asiguraţilor, asigurările contribuie la refacerea bunurilor care au suferit daune.
Asigurările ca ramură creatoare de valoare adăugată. În cadrul ramurii
asigurărilor sunt cuprinse companiile de asigurare, agenţii şi curtierii de asigurare,
alte servicii auxiliare, consiliile asiguraţilor şi organizaţiile de expertiză, precum şi
casele de pensii independente ce asigură anumitor categorii de persoane venituri în
momentul retragerii lor din activitate. Dintre elementele ce alcătuiesc primele de
asigurare, doar o parte din acestea sunt incluse în producţia brută a ramurii de
asigurări, respectiv cele privind remunerarea activităţilor desfăşurate de serviciul
considerat. În cazul asigurărilor de bunuri, remuneraţia activităţii de asigurare
reprezintă diferenţa dintre primele încasate şi indemnizaţiile plătite. În cazul
asigurărilor de viaţă, remuneraţia aferentă acestei activităţi este egală cu diferenţa
între primele încasate de asigurători şi indemnizaţiile achitate, plus soldul net al
rezervelor tehnice, minus dobânzile aferente acestor rezerve. Rezervele de
asigurare propriu-zise, realizate pentru acoperirea riscului asigurat, precum şi
sumele reprezentând economii la asigurările de viaţă constituie rezervele tehnice.
Remuneraţia activităţii desfăşurate de casele de pensii este egală cu
cheltuielile de gestiune, ce cuprind şi consumul intermediar al caselor respective,
salariile plătite şi amortizarea capitalului fix.
Prin consum intermediar se înţelege, în principal, chiriile, materialul de
birou, furniturile, cheltuielile de telecomunicaţii, diurne şi de deplasare, întreţinere,
încălzire, iluminat, cheltuieli legate de reparaţii. Dacă din producţia brută se
deduce consumul intermediar, se obţine valoarea adăugată brută a ramurii
respective.
Valoarea adăugată brută înregistrează fluctuaţii de-a lungul timpului, în
funcţie de conjunctura economică şi de sinistrele produse. În general, această
valoare are o dinamică mai alertă decât cea a produsului intern brut.
Asigurările ca ramură creatoare de locuri de muncă. Asigurările apar şi
pe piaţa muncii, oferind locuri de muncă unui număr important de persoane. Acest
lucru determină, în acelaşi timp, şi o creştere a productivităţii muncii, exprimată ca
valoare adăugată brută ce revine unei persoane ocupate în această ramură.
Asigurările ca ramură participantă la oferta de împrumut pe piaţa
financiară. Societăţile de asigurări sunt obligate să-şi constituie o serie de rezerve,
pentru a putea face faţă obligaţiilor asumate faţă de asiguraţi şi faţă de beneficiari,
46
rezerve ce includ rezerve de prime la asigurările de viaţă şi rezerve de prime şi de
daune la asigurările de bunuri şi cele de răspundere civilă.
Fructificarea acestor rezerve se face prin plasarea lor în acţiuni, obligaţiuni
sau participaţii ale societăţilor comerciale în bonuri de tezaur, obligaţiuni sau alte
înscrisuri ale împrumuturilor de stat, acordarea de împrumuturi asiguraţilor în
contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă, depuneri pe termen la bănci,
achiziţionarea de bunuri imobiliare etc. Fiecare societate îşi plasează aceste rezerve
în funcţie de natura lor, de posibilităţile reale de fructificare de pe piaţa financiară,
precum şi de prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate şi
proporţiile investiţiilor în diversele tipuri de active.
De asemenea, societăţile de asigurări îndeplinesc şi un rol de intermediar
între asiguraţii care deţin resurse temporar disponibile şi persoanele fizice şi
juridice care solicită aceste resurse. Importanţa rolului financiar jucat de societăţile
de asigurări se desprinde şi din procesul de intermediere financiară
nemonetară, la care acestea participă, cu efecte pozitive asupra stabilităţii
monedei naţionale. Astfel, resursele băneşti atrase prin acest mod în cadrul
circuitului economic sunt orientate spre creşterea capitalului productiv al
societăţilor comerciale, sau spre acoperirea deficitului bugetar, la nivelul
administraţiilor centrale de stat sau locale.
Există şi o situaţie în care plasamentele societăţilor de asigurări au un
caracter monetar. Este cazul împrumuturilor acordate pe baza poliţelor de asigurare
de viaţă. În astfel de condiţii, creşte masa monetară, dar nesemnificativ. Această
creştere a masei monetare este egală cu sumele acordate de societate asiguraţilor şi
este ţinută sub control. Societăţile de asigurări influenţează şi balanţa de plăţi a
ţării, atunci când efectuează şi operaţii de reasigurare. Dacă aceste operaţii trec de
graniţele ţării, apar fluxuri valutare ce constau în prime, comisioane, participaţii la
profit, despăgubiri primite sau plătite. Influenţa asupra balanţei de plăţi poate fi
pozitivă sau negativă.
Asigurarea ca factor de diminuare a incertitudinii economice şi ca
mijloc de reluare a activităţilor întrerupte temporar. O persoană fizică sau
juridică încheie o asigurare atunci când devine conştientă de faptul că un
eveniment sau un complex de evenimente îi poate afecta viaţa, integritatea fizică
sau bunurile ce îi aparţin, provocând prejudicii importante. Astfel, între persoana
fizică sau juridică şi societatea de asigurări se încheie o asigurare, pentru o
dispersare a riscurilor şi nu pentru o eliminare a lor.
Asiguratul a optat pentru o protecţie oferită de societatea de asigurare, ştiind
că, în cazul producerii evenimentului asigurat, el va fi la adăpost de efectele
negative, viitorul căpătând astfel o anumită certitudine.
Numărul riscurilor nu se reduce, însă pagubele provocate sunt repartizate,
prin intermediul asigurării, asupra tuturor asiguraţilor. Prin asigurare se rezolvă
problemele financiare legate de sinistru, rămânând de rezolvat problemele tehnice
şi organizatorice privind refacerea fizică a bunurilor avariate şi repunerea lor în
stare de funcţionare. Astfel, asigurarea face posibil ca, într-un termen cât mai scurt,
să se reia procesul de producţie. Ca o completare firească a asigurărilor, au apărut
reasigurările. Acestea favorizează păstrarea unui anumit echilibru privind

47
rezultatele financiare ale asigurărilor, prin omogenizarea şi dispersarea riscurilor
subscrise.

3. LEGISLAŢIA ÎN ASIGURĂRI

3.1. CADRUL ACTUAL DE REGLEMENTARE A

ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

Până la sfârşitul anului 1989, România dispunea de o singură societate de

asigurări de stat. Economia de piaţă a impus însă necesitatea creării unor structuri
noi, precum şi calificarea de noi cadre, activitatea de asigurare şi reasigurare
desfăşurându-se în prezent prin societăţi de asigurare, de asigurare – reasigurare şi
societăţi de reasigurare cu capital de stat, privat sau mixt.
La sfârşitul anului 1998, erau înregistrate 64 de societăţi de asigurare, dar,
dintre acestea, numai 51 de societăţi şi-au desfăşurat activitatea, celelalte 13
neîncasând prime în cursul anului 1998. Din totalul de 64 de societăţi de asigurare
numai 5 sunt constituite sub forma societăţilor cu răspundere limitată, celelalte
fiind societăţi pe acţiuni, toate desfăşurându-şi activitatea potrivit Legii
nr. 47/1991.
Activitatea de asigurare se desfăşoară şi prin societăţi de intermediere, care
negociază şi încheie contracte de asigurare şi reasigurare pentru societăţile
menţionate mai înainte, ori pentru societăţi care prestează alte servicii privind
48
încheierea şi executarea unor astfel de contracte. (Art. 1 din Legea nr. 47/1991
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor).
Până la data de 10.04.2000, cadrul legislativ în domeniul asigurărilor era
reprezentat, în principal, de Legea nr. 47 din 1991 privind constituirea, organizarea
şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, Legea nr. 136 din
1995 privind asigurările şi reasigurările din România, Hotărârea de Guvern nr.
574/1991, privind atribuţiile Oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi
reasigurare, precum şi de alte hotărâri de guvern şi norme prudenţiale, emise de
Ministerul Finanţelor. Din data de 10.04.2000, a intrat în vigoare Legea nr. 32
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. La data intrării în
vigoare a noii legi a asigurărilor se abrogă Legea nr. 47/1991 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor,
precum şi H.G. nr. 574/1991 privind atribuţiile Oficiului de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare.
Prin adoptarea acestei legi se urmăreşte armonizarea legislaţiei româneşti cu
cea comunitară, precum şi crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilităţii
asigurătorilor şi stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internaţional. Acest
proiect de lege a fost elaborat de către Oficiul de Supraveghere a Activităţii de
Asigurare şi Reasigurare, cu sprijinul Fondului Britanic de Know – How şi
reglementează:
 organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, de
asigurare – reasigurare şi de reasigurare, a societăţilor mutuale, precum şi
a intermediarilor în asigurări;
 organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
care va prelua atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de
Asigurare şi Reasigurare;
 supravegherea asigurătorilor şi reasigurătorilor care desfăşoară activitatea
în sau din România;
 supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări şi reasigurări,
precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea.
În textul noii legi sunt cuprinse doar prevederi cu caracter general, urmând
ca, în termen de trei luni de la adoptarea legii, să se elaboreze norme şi
regulamente de aplicare a legii.
Pentru supravegherea respectării dispoziţiilor legii se înfiinţează Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, autoritate administrativă având următoarele atribuţii:
 elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative, care privesc
domeniul asigurărilor sau care au implicaţii asupra acestui domeniu,
precum şi avizarea actelor administrative individuale, dacă au legătură cu
activitatea de asigurări;
 supravegherea situaţiei financiare a asigurătorilor, în vederea protejării
intereselor asiguraţilor sau a potenţialilor asiguraţi, în care scop poate
dispune efectuarea de controale asupra activităţii asigurătorilor sau
brokerilor de asigurare;
 luarea măsurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie
gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;
49
  participarea, ca membru, la asociaţiile internaţionale ale autorităţilor de
supraveghere în asigurări şi reprezentarea României la conferinţe şi la
întâlniri internaţionale referitoare la supravegherea în asigurări;
 aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor semnificative ale
asigurătorului, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme;
 aprobarea divizării sau fuzionării unui asigurător înregistrat în România;
 aprobarea transferului de portofoliu;
 îndeplinirea altor atribuţii prevăzute de lege;
 poate solicita prezentarea de informaţii şi de documente referitoare la
activitatea de asigurare, atât de la asigurători, cât şi de la orice altă
persoană care are legătură cu activitatea acestora;
 participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi regulamentelor
contabile, după consultarea cu asociaţiile profesionale ale operatorilor
din asigurări.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată să prezinte
Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exerciţiu financiar, un
raport asupra pieţei asigurărilor din România, precum şi o informare privind
activităţile desfăşurate, urmând să editeze şi să publice un raport informativ anual
asupra pieţei de asigurări, instituţiilor şi organismelor acesteia.
Potrivit noii legi, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite decizii prin
care:
 aprobă norme de aplicare a prevederilor prezentei legi;
 impune interdicţii, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii;
 modifică sau revocă condiţii, cerinţe sau termeni impuşi de aceasta prin
actele sale;
 aprobă divizarea sau fuzionarea asigurătorilor;
 aprobă transferul de portofoliu de asigurări;
 aprobă persoanele care vor examina activitatea de asigurări de viaţă;
 aprobă componenţa şi avizează statutul Corpului Experţilor în Asigurări,
care funcţionează pe lângă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
 stabileşte salarizarea membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor şi a personalului său;
 dispune efectuarea de acţiuni de analiză, îndrumare şi control ale
operatorilor din domeniu;
 dă dispoziţii privind prezentarea de documente, situaţii, informaţii şi
audieri;
 constată şi aplică sancţiuni operatorilor din domeniu, pentru încălcarea
prevederilor prezentei legi şi a normelor sale de aplicare.
Legea nr.32/2000 cuprinde şi o secţiune care se referă la obligaţiile
asigurătorilor autorizaţi, pe care aceştia trebuie să le îndeplinească, pentru o
gestionare prudentă a activităţii lor, astfel încât să poată fi monitorizaţi, în mod
adecvat, de către autoritatea de supraveghere.
Astfel, fiecare asigurător trebuie:
 să menţină un anumit capital social şi o marjă de solvabilitate;
 să-şi conducă activitatea pe baze prudenţiale şi competente;

50
  să prezinte periodic rapoarte asupra activităţii desfăşurate;
 să gestioneze separat fondul de asigurări de viaţă;
 să constituie şi să menţină rezerve tehnice etc.;

Pentru ca un asigurător să poată fi înmatriculat la Registrul Comerţului,

trebuie să deţină autorizaţia de constituire emisă de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.
Cererile pentru autorizarea constituirii şi pentru autorizarea de funcţionare
vor fi adresate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va verifica dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
 societatea va dispune de marja de solvabilitate legală, fapt ce rezultă din
studiul de fezabilitate;
 capitalul social vărsat sau fondul de rezervă liberă vărsat este în
conformitate cu prevederile legale;

 societatea prezintă un program de reasigurare corespunzător, sau

dovedeşte că nu este necesar să se apeleze la un astfel de plan de
reasigurare;
 societatea prezintă calcule actuariale pentru activitatea de asigurări de
viaţă;
 numele societăţii nu induce în eroare publicul;
 societatea va desfăşura numai activităţi în legătură cu activitatea de
asigurare;
 în cazul unui asigurător străin, dacă face dovada că, în ţara în care este
înregistrat, s-a constituit legal şi desfăşoară o activitate de asigurare,
similară cu cea pentru care solicită autorizarea în România, de cel puţin
5 ani.
Având în vedere dispoziţiile prevăzute în noua lege, precum şi dispoziţiile
legii abrogate privind societăţile de asigurare, se observă unele modificări
importante în ceea ce priveşte procedura de autorizare a societăţilor din domeniul
asigurării. Astfel, cerinţele care trebuie îndeplinite pentru obţinerea autorizaţiei,
conform prevederilor noii legi, sunt mai numeroase şi mai dificil de îndeplinit, pe
când în Legea 47/1991, în afara condiţiilor prevăzute în Legea nr. 31/1990
modificată, singurele condiţii ce trebuiau îndeplinite erau:
 prezentarea unui memoriu de fundamentare la O.S.A.A.R., care să
cuprindă o prezentare a obiectului de activitate şi a bazelor financiare ale
acesteia;
 prezentarea proiectului de contract de societate şi statut şi a declaraţiei cu
privire la capitalul social subscris şi vărsat şi la structura acestuia.
În urma analizării documentaţiei depuse, Oficiul de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare emitea sau nu un aviz favorabil. Împotriva
avizului nefavorabil, care era în mod obligatoriu motivat, se putea face contestaţie

51
la ministrul economiei şi finanţelor, iar decizia acestuia putea fi atacată la
Tribunalul Bucureşti.
Precizăm că, spre deosebire de Legea 47/1991, care nu prevedea un termen
de eliberare a autorizaţiei de funcţionare de către O.S.A.A.R., în noua lege se
dispune: „Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în termen de cel mult 4 luni de
la înregistrarea cererii de autorizare, va decide asupra autorizării de constituire sau
respingerii cererii de autorizare.” Împotriva respingerii cererii de autorizare,
solicitantul poate face plângere la Curtea de Apel, în termen de 30 de zile de la
comunicarea deciziei.
O altă modificare importantă adusă Legii nr. 47/1991 este aceea că, ulterior
eliberării autorizaţiei de constituire a societăţii, este necesară o nouă autorizaţie de
funcţionare a societăţii, pentru ca societatea să-şi poată exercita efectiv activitatea.
În urma eliberării autorizaţiei de constituire a societăţii, aceasta trebuie înregistrată
la Registrul Comerţului, potrivit Legii societăţilor comerciale şi a Legii privind
Registrul Comerţului.
În termen de 6 luni de la data eliberării autorizaţiei de constituire, solicitantul
va depune la Comisia de Supraveghere documentele care atestă înmatricularea
legală a societăţii, urmând ca, după 60 de zile de la data primirii documentelor,
Comisia să decidă asupra eliberării autorizaţiei de funcţionare. Dacă studiul de
fezabilitate iniţial a fost modificat, Comisia va proceda la analizarea acestuia încă
o dată, putând ca, în urma verificărilor efectuate, să revoce autorizaţia de
constituire. Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, autorizaţia de funcţionare fiind
eliberată asigurătorului, acesta îşi va putea începe activitatea.
Pentru eliberarea autorizaţiei de constituire şi de funcţionare a societăţii,
solicitantul trebuie să achite anumite taxe la Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor; taxa de autorizare nu se restituie în cazul respingerii cererii de
autorizare. În urma eliberării autorizaţiilor de către Comisie, asigurătorul îşi începe
efectiv activitatea, fiind obligat să respecte anumite norme prudenţiale specifice şi
să prevadă :
 organizarea şi desfăşurarea activităţii cu prudenţă şi profesionalism, în
concordanţă cu natura şi mărimea activităţii prestate;
 încadrarea unui număr suficient de persoane care îndeplinesc condiţiile
de pregătire şi competenţa profesională.
În ceea ce priveşte asigurările facultative, asigurătorul trebuie să elaboreze:
 propriile condiţii de asigurare, cu respectarea prevederilor legale
referitoare la contractul de asigurare;
 propriile clauze de asigurare care pot modifica condiţiile de asigurare, în
funcţie de opţiunea proprie sau cea a asiguratului;
 propriile criterii de stabilire a primelor de asigurare;
 propriile reglementări şi instrucţiuni de constatare şi lichidare a daunelor,
în strictă concordanţă cu prevederile din condiţiile şi clauzele de
asigurare;
 reglementări interne privind constituirea şi menţinerea rezervelor tehnice,
în funcţie de propriul sistem de evidenţă operativă, cu respectarea
normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

52
 Asigurătorul are obligaţia să conducă evidenţa contabilă şi operativă care să
permită:
 întocmirea rapoartelor cerute de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
 analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări, în scopul de a stabili
dacă activitatea sa, în ansamblu, este rentabilă.
De asemenea, asigurătorul trebuie să supravegheze activitatea unităţilor din
subordine şi a agenţilor săi, astfel încât să nu fie periclitată activitatea de asigurare
desfăşurată de asigurător.
Societatea de asigurare este obligată să îşi organizeze procedurile de control
intern, în aşa fel încât să îndeplinească prevederile legale.
În Art. 21 din noua lege se dispune că: „Asigurătorul care exercită o
activitate de asigurări generale are obligaţia să constituie şi să menţină următoarele
rezerve tehnice:
a. Rezerva de prime: se calculează lunar, prin însumarea cotelor părţi din
primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de
asigurare, astfel încât diferenţa dintre volumul primelor nete subscrise şi această
rezervă să reflecte primele nete alocate părţii din riscurile expirate la data
calculării.
b. Rezerva de daune: se creează şi se calculează lunar, în baza estimărilor
pentru avizările de daună primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie
suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune.
c. Rezerva de daune neavizate: se creează şi se ajustează cel puţin la
încheierea exerciţiului financiar, dacă reglementările interne ale asigurătorului nu
prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor
actuariale, pentru daunele întâmplate, dar neavizate.
d. Rezerva de catastrofă: se creează prin aplicarea lunară a unui procent de
minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care
acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul
reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce
acoperă riscuri catastrofale; această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor
aferente daunelor de natură catastrofală.
e. Rezerva pentru riscuri neexpirate: se calculează pe baza estimării daunelor
ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar, aferente contractelor de
asigurare încheiate la acea dată, în măsura în care valoarea estimată a acestora
depăşeşte suma dintre rezerva de prime şi primele care urmează a se mai încasa la
aceste contracte.
f. Rezerva de egalizare: se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile
pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele
tehnice vor fi nefavorabile. Sumele transferate rezervelor tehnice, constituite şi
menţinute în condiţiile legii, reprezintă obligaţii ale asigurătorului şi se deduc din
veniturile acestuia pentru determinarea profitului. În cazul în care contractul de
asigurare prevede încasarea primelor şi plata despăgubirilor în valută, rezervele
tehnice aferente se pot constitui şi menţine în valută.
Alte categorii de rezerve tehnice pot fi stabilite prin norme.

53
 O altă problemă care n-a fost abordată în Legea nr. 47/1991, dar care a fost
luată în discuţie la elaborarea Legii nr.32/2000, este aceea a acţiunilor emise de
către societatea de asigurări. Astfel, acţiunile nu pot fi decât nominative, orice
formă de asociere prin care proprietatea acţiunilor este ascunsă Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor fiind lovită de nulitate. Scopul acestei dispoziţii este
acela de a se asigura o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte acţionarii
societăţii.
Legea nr.32/2000 cuprinde şi prevederi referitoare la activitatea de asigurări
de viaţă, aceste dispoziţii completându-se cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995.
Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viaţă este obligat:
 să înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente asigurărilor de viaţă
într-un cont separat, care să constituie şi să aparţină unui fond de
asigurare distinct ( fondul asigurărilor de viaţă);
 să asigure conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă pentru
identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente acestuia.

Asigurătorul care desfăşoară o activitate de asigurare de viaţă trebuie să

calculeze obligaţiile aferente fondului asigurărilor de viaţă şi ale rezervelor
matematice necesare, examinând dacă există o concordanţă între fondurile
asigurărilor de viaţă şi activele aferente. În urma efectuării acestor analize,
asigurătorul trebuie să redacteze un raport asupra asigurărilor de viaţă, o copie a
acestui raport urmând a fi depus la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care
va analiza situaţia financiară a fondului.
În capitolul VII din noua lege este reglementată activitatea pe care o
desfăşoară „intermediarii în asigurări”, adică agenţii de asigurare şi brokerii de
asigurare.
Societăţile de asigurare sunt obligate să exercite activităţi de asigurare doar
prin brokeri autorizaţi de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, acestea îşi pot desfăşura activitatea ca
agenţi de asigurare doar dacă deţin o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui
asigurător, numită „contract de agent”.
În baza acestei autorizaţii, agenţii de asigurare pot acţiona în numele
societăţii de asigurare. Agenţii de asigurare – persoane fizice - au dreptul să se
înregistreze la Camera de Muncă, în raza căreia domiciliază, pentru a li se calcula
vechimea în muncă şi pentru a achita taxele necesare în vederea constituirii
fondurilor de pensii şi de asigurări sociale.
În cazul în care un asigurat încheie un contract de asigurare printr-un agent,
atunci societatea de asigurare, în numele căreia a acţionat agentul, este
răspunzătoare faţă de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de
asigurare. Legea prevede interdicţia, în sarcina agentului de asigurare, de a
intermedia aceeaşi clasă de asigurări pentru mai mulţi asigurători.
Referitor la brokerii de asigurare, aceştia au dreptul să-şi desfăşoare
activitatea în baza autorizaţiei de funcţionare din partea Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor, care va fi eliberată numai în cazul în care au fost îndeplinite
următoarele cerinţe:
 să fie o persoană juridică;

54
  să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui
valoare nu poate să fie mai mică decât 150 milioane lei; această
valoare va fi actualizată prin norme de către Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor;
 să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă profesională, în concordanţă cu cerinţele prevăzute în norme;
 să aibă ca obiect de activitate brokerajul în asigurări şi
activităţi conexe.
Ulterior eliberării autorizaţiei de funcţionare de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, orice broker de asigurare trebuie:
 să păstreze şi să pună la dispoziţia Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor, la cerere, registrele şi înregistrările contabile care să
evidenţieze şi să explice operaţiunile efectuate în timpul desfăşurării
activităţii; de asemenea, este obligat să furnizeze informaţii privind
contractele de asigurare încheiate, precum şi informaţii referitoare la
înţelegerile cu asigurătorii;
 să se conformeze solicitărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
în ceea ce priveşte raportările, precum şi activităţile pe care le desfăşoară.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este îndreptăţită să refuze eliberarea
autorizaţiei de funcţionare, în cazul în care brokerul de asigurare se află într-una
din următoarele situaţii:
 acţionarul semnificativ sau persoana semnificativă a solicitantului are
cazier judiciar;
 societatea nu are cel puţin un angajat cu carte de muncă, care să
îndeplinească condiţiile de pregătire şi experienţa prevăzute în normele
emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
 numele solicitantului induce în eroare publicul;
 solicitantul nu respectă cerinţele privind capitalul social necesar, precum
şi cele referitoare la necesitatea existenţei unui contract de asigurare de
răspundere civilă.
În cazul în care Comisia de Supraveghere observă, după eliberarea
autorizaţiei de funcţionare, că brokerul de asigurare a ajuns în una din situaţiile
precizate mai înainte, aceasta poate retrage autorizaţia acordată.
Aceeaşi sancţiune operează şi în cazul în care brokerul nu a achitat taxele
pentru brokerii de asigurare prevăzute de lege.
Astfel, conform Art. 36 din lege, brokerul de asigurare trebuie să achite, la
depunerea cererii de autorizare, o taxă de autorizare, al cărei cuantum se va
actualiza periodic, în funcţie de rata inflaţiei, prin decizie a Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor.
Pe durata valabilităţii autorizaţiei, brokerii de asigurări sunt obligaţi să achite
o taxă de funcţionare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor de
maximum 0,3% din comisioanele încasate în perioada pentru care sunt datorate.
Pentru nevirarea sau virarea cu întârziere a taxei de funcţionare prevăzută mai
înainte, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va calcula majorări de întârziere,
55
în conformitate cu reglementările în vigoare, referitoare la sumele nevirate la
termen la bugetul de stat.
Partea finală a noii legi cuprinde prevederi cu privire la transferul de
portofoliu, procedura de lichidare a unui asigurător, normele şi regulamentele ce
pot fi emise de autoritatea de supraveghere, sancţiuni şi scutiri de impozite şi taxe.
Spre deosebire de Legea nr. 47/1991, în Legea nr. 32/2000 sunt prevăzute
dispoziţii referitoare la redresarea şi reorganizarea asigurătorilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în cazul în care constată că
asigurătorul, prin activitatea desfăşurată, pune în pericol onorarea obligaţiilor
asumate faţă de asiguraţi, va solicita Consiliului de Administraţie al asigurătorului
să întocmească şi să aplice un plan de redresare financiară, în care să se prevadă în
principal:
 limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumită
perioadă, astfel încât acestea să nu depăşească anumite valori;
 interzicerea vânzării sau reînnoirii contractelor de asigurare de un anumit
tip;
 interzicerea efectuării anumitor investiţii;
 majorarea capitalului social vărsat sau a fondului de rezervă liberă vărsat;
 orice măsuri pe care le consideră necesare, în vederea redresării.

Dacă măsurile prevăzute în planul de redresare nu au dat rezultate, Comisia

de Supraveghere a Asigurărilor poate, în scopul prevenirii insolvabilităţii unui
asigurător, să solicite Curţii de Apel din Bucureşti numirea unui administrator
special. Toate atribuţiile legale ale persoanelor semnificative ale asigurătorului vor
fi transferate administratorului special pe durata numirii sale. Pe aceeaşi durată se
suspendă dreptul de vot în privinţa numirii şi revocării administratorilor şi dreptul
la dividende al acţionarilor, activitatea Consiliului de Administraţie şi a cenzorilor,
precum şi dreptul la remuneraţie al Consiliului de Administraţie şi al cenzorilor.
În ceea ce priveşte lichidarea unui asigurător, decizia aparţine instanţei
judecătoreşti, decizie luată în baza legislaţiei cu privire la faliment, sau în urma
sesizării de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în măsura în care
această decizie protejează interesul asiguraţilor.
În cazul în care a început procedura de lichidare, asigurătorul poate dovedi că
nu mai este în stare de insolvabilitate, răsturnând prezumţia că, dacă există dovada
că acesta a fost insolvabil în orice moment înainte de începerea procedurii de
lichidare, este în continuare insolvabil.
Există dispoziţii speciale referitoare la lichidarea unui asigurător ce exercită
activitatea de asigurări de viaţă. Astfel, instanţa judecătorească poate decide ca
poliţele de asigurări de viaţă să rămână în vigoare, păstrându-se activele aferente
fondului asigurărilor de viaţă. În acest scop, lichidatorul este obligat să prezinte
instanţei judecătoreşti un plan pentru continuarea poliţelor de asigurări de viaţă,
iar instanţa, prin decizia dată, nu va permite efectuarea de noi contracte de
asigurări. Planul trebuie să cuprindă dispoziţii referitoare la continuarea poliţelor
de asigurări de viaţă, cu respectarea normelor prudenţiale specifice, interesul
asiguraţilor fiind primordial. Instanţa poate aproba în aceste condiţii planul
propus de lichidator, chiar dacă în planul prezentat se prevede posibilitatea
modificării poliţelor de asigurări de viaţă şi a sumelor asigurate. Dacă se iniţiază

56
procedura de lichidare, în urma unei hotărâri judecătoreşti, asiguraţii vor
beneficia de prioritate asupra activelor asigurătorului, având întâietate faţă de
ceilalţi creditori ai asigurătorului, dar numai dacă s-au achitat cheltuielile ce au
fost necesare pentru lichidare.
În cazul unui asigurător care a exercitat o activitate de asigurări de viaţă,
activele ce reprezintă fondul asigurărilor de viaţă vor fi folosite numai pentru
achitarea obligaţiilor faţă de asiguraţii care deţin poliţe de asigurare de viaţă.
În ultimul capitol al Legii nr. 32/2000 sunt cuprinse dispoziţii referitoare la
impozite şi taxe.
Astfel, sunt scutite de impozite şi taxe:
 primele de asigurare şi reasigurare, precum şi comisioanele aferente
acestora;
 despăgubirile, sumele asigurate şi orice alte drepturi ce se acordă
asiguraţilor, beneficiarilor sau terţelor persoane păgubite, din asigurările
de orice fel;
 transferurile de valori ale plasamentelor şi transferurile de portofolii de
asigurări intervenite între asigurători, din patrimoniul societăţii cedente
în patrimoniul celei cesionare;
 contribuţiile plătite de asigurători şi brokerii de asigurare la uniuni
profesionale de profil.
Precizăm că această ultimă scutire reprezintă o noutate, deoarece în Legea nr.
47/1991 nu se făceau referiri la contribuţiile ce se achită de către asigurători şi
brokerii de asigurare la uniunile profesionale din care fac parte. Având în vedere
faptul că dispoziţiile cuprinse în noua lege sunt mult diferite faţă de cele cuprinse
în Legea nr. 47/1991, se prevede un termen de 12 luni pentru ca asigurătorii
autorizaţi şi brokerii de asigurări să se poată conforma noilor dispoziţii.
În primul rând, aceştia trebuie să-şi majoreze capitalul social, pentru a
atinge limita minimă stabilită prin noua lege. De asemenea, în cazul societăţilor
al căror capital social este divizat în acţiuni la purtător, acestea trebuie
transformate în acţiuni nominative, procedură care poate dura o perioadă de timp
mai lungă. Majorarea capitalului social pare a fi preocuparea primordială a
companiilor de asigurări, ca urmare a intrării în vigoare a noii legi. Pentru
societăţile care nu au această posibilitate, alternativele sunt fuziunea cu alte
societăţi sau lichidarea.
În urma analizei situaţiei capitalizării societăţilor de asigurare, din punct de
vedere al prevederilor noii legi, se constată că 50 dintre cele 73 de societăţi
înregistrate la sfârşitul anului 1999 la OSAAR au un capital social mai mic de 7
miliarde de lei, iar 24 dintre acestea au capital social sub un miliard de lei.
Conform noii legi, limitele minime ale capitalului social sunt: de 7 miliarde lei
pentru asigurările generale, exceptându-le pe cele obligatorii, de 14 miliarde pentru
asigurările generale, inclusiv cele obligatorii şi de 10 miliarde lei pentru asigurările
de viaţă.
O companie care practică toate categoriile de asigurări va trebui să deţină un
capital social de minimum 24 miliarde lei, care va fi actualizat periodic de către
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

57
 Piaţa asigurărilor va suferi modificări importante datorită prevederilor
referitoare la capitalul social minim, dar, în final, de aceste modificări vor
beneficia, în primul rând, asiguraţii, acesta fiind, de altfel, şi obiectivul urmărit.
Este posibil ca din 73 de companii de asigurări să rămână doar 20-30, dar
dacă acestea vor face faţă cerinţelor pieţei, atunci şi misiunea Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor va fi mai uşoară. Având în vedere faptul că unele
dispoziţii sunt neclare şi că au rămas nereglementate anumite probleme specifice
domeniului asigurărilor, este imperios necesară adoptarea normelor de punere în
aplicare a acestei legi, atribuţie ce revine în răspunderea Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor.
Cu toate aceste deficienţe, apariţia noii legi a asigurărilor, care reglementează
condiţiile de autorizare şi de funcţionare a societăţilor din domeniul asigurărilor,
reprezintă o condiţie absolut necesară pentru armonizarea legislaţiei româneşti cu
cea a statelor Uniunii Europene.

3.2. REGLEMENTAREA ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR LA

NIVEL INTERNAŢIONAL

Deşi asigurările internaţionale se bazează pe anumite norme juridice şi uzanţe

uniforme, există deosebiri de reglementare între legislaţiile statelor. Principiul „lex
voluntatis” este norma conflictuală de bază în materie. Conform acestui principiu,
condiţiile de fond, mai puţin capacitatea părţilor şi efectele obligaţionale ale
contractului comercial internaţional, sunt supuse legii desemnate de către părţile
contractante. Astfel, părţile au posibilitatea de a alege acea lege pe care ar
considera-o cea mai potrivită. În principiu, nici o lege şi nici un sistem juridic nu
sunt excluse din raporturile de drept internaţional privat.
În cultura franceză, un element fundamental este reprezentat de „codificare”;
iniţiată prin Codul civil al lui Napoleon, care a reuşit să pătrundă în întreaga
Europă, codificarea dreptului francez, care se realizează azi sub egida unei Comisii
superioare de codificare, comportă multiple coduri, în domeniile cele mai diverse.
În Codul civil este doar menţionat contractul de asigurare, între contractele
aleatorii, în Art. 1964.
În fapt, libertatea contractuală permitea asigurătorilor (celor care redactau
poliţele de asigurare) să impună asiguraţilor clauze draconice, care, în mod cert,
le-ar fi alterat imaginea lor pe piaţă.
Ca urmare a acestui fapt, aparţine legislatorului obligaţia de a stabili un
echilibru între părţile contractante. Opera legislatorului a progresat, datorită
dublului impuls: în primul rând, datorită necesităţii existenţei unei protecţii a
asiguraţilor, apoi, în al doilea rând, datorită formării „Pieţei comune a
asigurărilor”.
Se poate sintetiza această evoluţie în trei mari etape: Legea din 13.07.1930,
codificarea din iulie 1976, şi, în cele din urmă, o serie de legi ulterioare, ce au fost
integrate în Codul asigurărilor.
Legea privind contractul de asigurare din 13 iulie 1930

58
 Legea privind contractul de asigurare se disociază de principiul libertăţii
contractuale, care s-a dovedit mult prea prejudiciabil pentru asiguraţi; protejarea
asiguraţilor şi a terţilor a fost un principiu imperativ.
Codificarea asigurărilor: decretele din 16.07.1976
O lege din 8.11.1955 permitea să se întrevadă deja o codificare a textelor
privind asigurările, dar tocmai 20 de ani mai târziu, prin decretele publicate în iulie
1976, s-a realizat codificarea asigurărilor.
Impulsul care a dat naştere acestui ambiţios proiect a constat în cele două
directive comunitare din iulie 1973, relativ la libertatea de stabilire în materie de
asigurări de daune, care au impus încorporarea dispoziţiilor lor în dreptul intern.
Codificarea a fost efectuată prin două decrete distincte:
 Decretul nr. 76-666 din 16.07.1976, care se referă la codificarea textelor
legislative privind asigurările;
 Decretul nr. 76-667 din 16. 07.1976, care se referă la codificarea textelor
reglementare privind asigurările.
Din anul 1976, până în prezent, multe legi au modificat articolele iniţiale ale
„Codului privind asigurările”.
Legislaţia ce guvernează contractele de asigurare în U.E.
În ceea ce priveşte practica asigurărilor în Uniunea Europeană, se observă o
preocupare tot mai intensă orientată în direcţia internaţionalizării activităţii de
asigurare – reasigurare, fapt ce se datorează creşterii numărului, dimensiunii şi
complexităţii riscurilor asigurate, incapacităţii pieţelor naţionale de a oferi singure
o protecţie corespunzătoare împotriva riscurilor. La nivel european, această
tendinţă este ilustrată de preocupările Uniunii Europene pentru crearea unei pieţe
unice a asigurărilor, acest lucru având o importanţă majoră pentru toate statele
membre. S-a iniţiat astfel un proces de armonizare a legislaţiilor naţionale ale
statelor membre, care va determina legislaţia aplicabilă tuturor contractelor de
asigurare. Pentru a determina legislaţia căreia i se va supune contractul de
asigurare trebuie mai întâi să definim noţiunea „statul membru în care există
riscul”, noţiune prin care se înţelege:
 statul membru în care se află bunurile, dacă asigurarea are ca obiect
bunuri imobile;
 statul membru în care s-a făcut înmatricularea, când asigurarea are ca
obiect vehicule de orice natură;
 statul membru în care contractantul a semnat contractul, dacă avem de-a
face cu un contract încheiat pe o perioadă mai mică sau egală cu patru
luni, prin care s-au acoperit riscuri posibile în timpul unei călătorii sau al
unei vacanţe, indiferent de ramura interesată;
 statul membru în care contractantul asigurării are reşedinţa obişnuită;
atunci când contractantul asigurării are reşedinţa obişnuită sau
administraţia centrală pe teritoriul statului membru unde este situat
riscul, contractului de asigurare i se aplică legea acestui stat membru.

59
 În cazul în care legea acestui stat permite, părţile contractante pot opta la
încheierea contractului pentru legea altei ţări.
Dacă reşedinţa (administraţia centrală) contractantului nu se află pe teritoriul
statului membru unde este situat riscul, contractului de asigurare i se poate aplica
fie legea statului membru pe teritoriul căruia se află riscul, fie legea statului
membru în care contractantul asigurării are reşedinţa obişnuită sau administraţia
centrală.
Atunci când contractantul asigurării exercită activităţi comerciale, industriale
sau profesii libere în diferite state membre, iar contractul acoperă două sau mai
multe riscuri ce privesc aceste activităţi, opţiunea pentru încheierea contractului de
asigurare poate fi făcută în favoarea legilor acelor state membre şi ale ţărilor în
care contractantul asigurării îşi are reşedinţa obişnuită sau administraţia centrală.
În cazul în care avem de-a face cu un stat care cuprinde mai multe unităţi
teritoriale, care au fiecare propriile reguli în materie de obligaţii contractuale,
fiecare unitate este considerată ca o ţară în vederea aplicării legii.

4. ASIGURAREA CLĂDIRILOR, CONSTRUCŢIILOR

ECHIPAMENTELOR ŞI A ALTOR BUNURI

4.1. CONDIŢII GENERALE

ALE ASIGURĂRII DE BUNURI ŞI CLĂDIRI

Asigurarea joacă un rol important în protejarea bunurilor (mobile şi imobile)

de care cineva dispune.
Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile impuse de repararea sau de
înlocuirea acelor bunuri care sunt avariate, distruse sau pierdute.
60
 În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca, la
producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat
în poliţă o despăgubire.
Interesul asigurabil. O cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de
asigurare este interesul asigurabil. Dacă pentru un contract de asigurare nu există
interes asigurabil, acesta nu va fi valid, din punct de vedere juridic. O persoană are
un interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o
pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective.
În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea
pecuniară a bunului, expusă pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi
pierdută de asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil, în cazul unui
bun, sunt:
 în cazul pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere o daună, ce
poate fi evaluată în bani;
 bunul menţionat să constituie obiectul asigurării;
 asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat;
altfel spus, asiguratul trebuie să fie într-o relaţie directă, recunoscută
legal, cu obiectul asigurării, astfel încât să aibă de suferit în urma
distrugerii obiectului asigurat.
În cazul în care, în poliţa de asigurare a fost desemnat un beneficiar al
asigurării, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibă un interes
patrimonial faţă de bunul asigurat.
Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe
atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului
asigurat. Nici o instanţă de judecată nu poate sili o societate de asigurări să
plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului, dacă acesta nu are un
interes asigurabil.
De regulă, în asigurarea de bunuri, interesul asigurabil decurge din statutul
de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Însă, în afara proprietarului
bunului, există şi alte persoane care pot avea interes asigurabil, în situaţii cum
ar fi:
 Proprietate în comun: o persoană, care deţine în comun cu una sau cu
mai multe persoane un bun sau o clădire, are dreptul legal de a asigura bunul sau
clădirea respectivă la întreaga valoare. Acest lucru nu înseamnă că, în caz de
distrugere totală a bunului sau clădirii asigurate, persoana respectivă va fi singura
care va fi despăgubită. Aceasta va putea beneficia de despăgubire doar în limita
dreptului său de proprietate, iar dacă încasează valoarea totală a despăgubirii, va
acţiona ca agent al celorlalţi proprietari, fiind obligată să le ofere acestora partea ce
li se cuvine din despăgubire.
 Proprietate ipotecată: în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi
au un interes asigurabil; debitorul ipotecar, în calitate de proprietar şi societatea
ipotecară, în calitate de creditor. De obicei, în asemenea cazuri se încheie o
asigurare în numele ambelor părţi.

61
  Proprietate închiriată: chiriaşul nu este obligat să încheie un contract
de asigurare a proprietăţii închiriate, însă, în cazul în care încheie o astfel de
asigurare, el o încheie în numele şi folosul proprietarului, neputând pretinde
încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar să pretindă
proprietarului restituirea primelor de asigurare.
 Proprietate aflată în custodie: custodele are un interes asigurabil în
ceea ce priveşte proprietatea sau bunul pe care îl deţine în custodie, deoarece este
responsabil, din punct de vedere legal, pentru orice daună produsă bunului
respectiv.
 Asiguratul să facă parte din familia proprietarului: persoanele din
familia proprietarului pot utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină existenţa
unui interers asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
Obiectul asigurării. În contractele de asigurări de bunuri şi clădiri pot fi
asigurate facultativ: a) bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice cu
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România; b) bunurile primite în folosinţă sau
aflate la acestea spre păstrare, reparare, prelucrare, curăţare, vopsire, vânzare ori
spre a fi expuse în cadrul muzeelor sau expoziţiilor; c) bunurile care fac obiectul
unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune.
Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă
despăgubiri, sunt prevăzute în condiţiile speciale stabilite pentru fiecare fel de
asigurare.
În principiu, nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot
fi folosite potrivit destinaţiei.
Riscuri asigurate. În asigurările de bunuri există o clasificare a riscurilor în:
 riscuri civile - asociate clădirilor ce servesc ca locuinţe şi birouri şi
bunurilor aflate în acestea;
 riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce servesc ca unităţi
de producţie şi comercializare şi bunurilor aflate în acestea.
În general, societăţile de asigurare acordă despăgubiri în caz de pierdere sau
avariere a bunurilor asigurate, produse de: incendiu, trăsnet, explozie (chiar dacă
aceste două din urmă riscuri au fost urmate de incendiu), ploaie torenţială (inclusiv
efectele indirecte ale acesteia), grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de
pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă sau de
gheaţă, avalanşe de zăpadă şi cădere pe clădiri sau pe alte construcţii a unor
corpuri, lovire a clădirii de către un autovehicul.
Pentru clădiri sau construcţii se mai acordă despăgubiri şi:
 în cazul în care, datorită iminenţei unui incendiu, a unor inundaţii,
prăbuşiri sau alunecări de teren, a fost necesară dărâmarea sau
demontarea clădirii asigurate sau mutarea ei în alt loc;
 în cazul în care, ca urmare a unei inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de
teren, a devenit imposibilă folosirea clădirii şi este necesară demontarea
sau mutarea acesteia din loc;
 pentru cheltuielile reclamate de curăţarea locului unde s-a produs paguba
(ridicarea molozului, aluviunilor, pământului provenit de la prăbuşiri sau
alunecări de teren etc.).
62
 Pentru alte bunuri decât clădirile, se mai acordă despăgubiri şi pentru
pagubele produse ca urmare a:
 carbonizării şi topirii acestora;
 avariilor accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau
încălzire centrală;
 dărâmării, demontării sau mutării în alt loc a clădirilor în care se află
bunurile asigurate, sau a unor clădiri învecinate, în cazul iminenţei unui
incendiu, inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de teren;
 pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate, cauzate direct de riscuri
asigurate.
Unele societăţi de asigurare oferă asigurări pentru maşini, utilaje şi instalaţii
pentru cazurile de avarii accidentale. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri
precum: ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte
corpuri, explozie, lipsa apei din cazane sau recipiente, efectul unor substanţe
chimice, acţiunea curentului electric, scurt-circuit şi altele asemenea.
În legătură cu riscul producerii de pagube ca urmare a furtului prin efracţie
sau a tâlhăriei, societăţile de asigurare practică o anumită specializare atât în ceea
priveşte asiguraţii, cât şi bunurile acceptate în asigurare. Astfel, unele societăţi
emit poliţe distincte pentru două categorii de bunuri asigurate: (i) bunuri din
locuinţe şi birouri şi (ii) bunuri din unităţi de producţie şi comercializare. Unele
societăţi tratează furtul şi tâlhăria ca riscuri de sine stătătoare, altele le asigură în
mod complementar, cu plata unei prime corespunzătoare, în timp ce altele le
refuză.
În anumite împrejurări, cum ar fi vânzarea pe credit a anumitor mărfuri
susceptibile de a fi furate înainte de achitarea acestora, încheierea unei poliţe de
asigurare pentru protejarea bunurilor respective corespunde atât intereselor
furnizorului, cât şi celor ale cumpărătorului.
În caz de furt, atunci când acesta este însoţit de alte daune (spargerea uşii,
geamului, peretelui etc.), produse încăperii în care s-a aflat obiectul asigurării, se
pot acorda despăgubiri în limita sumei asigurate.
În cazul asigurării obiectelor şi hârtiilor de valoare, principalul risc asigurat
este furtul prin efracţie sau tâlhăria.
În cazul asigurării obiectelor casabile, pe lângă riscurile acoperite în mod
obişnuit, se oferă despăgubire şi pentru pagubele produse de: faptele oamenilor;
accidente de orice fel, inclusiv cele produse prin acţiunea animalelor; lucrări de
montare, demontare sau mutare a bunurilor asigurate, precum şi greşita montare
iniţială. În general, obiectele casabile sunt acoperite pentru cazurile de spargere sau
fisurare.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă produse de asigurare de bunuri pe
mai multe niveluri, în funcţie de riscurile acoperite. Astfel, există:
 poliţe de asigurare împotriva incendiului;
 poliţe FLEXA, adică Fire Lightening Explosion and Aircraft (care
include următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, căderea
aparatelor de zbor, părţi ale acestora şi obiecte transportate de acestea);
 poliţe de asigurare standard (care, în general, acoperă riscurile de
incendiu, trăsnet, explozie şi căderi de corpuri);
63
  poliţe de asigurare extinse (care acoperă, pe lângă riscurile prevăzute în
poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare);
 poliţe de asigurare „toate riscurile” (în care nu sunt numite riscurile
acoperite, ci doar excluderile).
Excluderi. Există situaţii în care asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru
pagubele produse bunurilor asigurate. Aceste situaţii sunt prevăzute în contractul
de asigurare ca excluderi.
Deşi de multe ori termenul „excludere” este rezervat clauzelor poliţei
identificate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a
poliţei a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la
daună. Prima funcţie a unei excluderi este aceea de a clarifica acoperirea acordată
de asigurător. De asemenea, excluderile elimină posibilitatea acoperirii unor riscuri
considerate neasigurabile de către asigurător.
În general, în baza poliţelor de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri
pentru pagubele provocate de război, de invazie, de insurecţie, de revoluţie şi de
altele asemănătoare. Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele rezultate în
urma actelor intenţionate ale asiguratului, în urma radiaţiei nucleare sau a viciului
intern (de exemplu, rugina fierului, putrefacţia lemnului, deteriorarea cauciucului).
Nici una dintre aceste excluderi nu reuşeşte să cuprindă, în mod suficient, măcar
una dintre caracteristicile unei expuneri la pagubă, ideal asigurabile.
Războiul şi radiaţia nucleară cuprind un potenţial de catastrofă incalculabil.
Viciul intern şi pericolele similare nu sunt accidentale, sau nu au un caracter
fortuit, ci sunt predictibile, aşteptate şi, într-o anumită măsură, controlabile de
asigurat.
Suma asigurată. În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată nu trebuie să
depăşească valoarea reală a bunului în momentul încheierii contractului de
asigurare, deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită, sub nici o
formă, acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de
asiguraţi.
Suma la care sunt asigurate bunurile trebuie să fie stabilită în deplină
concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoarece orice subevaluare sau
supraevaluare poate avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru
asigurat. Astfel, supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării
asiguratului pentru prevenirea pagubelor. Pe de altă parte, subevaluarea bunurilor
nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să
poată compensa în întregime pierderea suferită. Pentru prevenirea subasigurării,
majoritatea societăţilor de asigurări aplică principiul răspunderii proporţionale.
Conform acestui principiu, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost
încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce
proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului respectiv.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
 la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul construirii sau
achiziţionării clădirilor/construcţiilor respective sau a unora similare, din
punct de vedere al parametrilor funcţionali sau constructivi, la preţurile
uzuale de pe piaţa locală), din care se scade uzura, în raport cu vechimea,
64
 cu gradul de întrebuinţare şi cu starea de întreţinere a clădirii/construcţiei
asigurate;
 la mijloacele fixe şi obiectele de inventar - valoarea din nou a acestora
(valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura, în raport cu vechimea,
întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunurilor respective;
 la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele
asemănătoare - preţul de cost sau preţul de achiziţie al acestora;
 pentru bunuri casabile - valoarea de înlocuire;
 pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii - valoarea
nominală;
 pentru hârtii de valoare - preţul pieţei sau, după caz, cotaţia la închiderea
bursei din ultima zi lucrătoare, înainte de data completării cererii de
asigurare;
 pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii,
perle, pietre preţioase, precum şi altele asemenea - preţul pieţei;
 pentru colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de piaţă),
determinată pe bază de cataloage şi/sau expertize.
În asigurarea de bunuri se foloseşte o varietate de limite în ceea ce priveşte
suma asigurată. Astfel, în unele poliţe se specifică o sumă asigurată pentru fiecare
bun asigurat („pe articol”), în timp ce în altele se prevăd sume asigurate „pe
incident”. Aceste două metode sunt similare, în sensul că se acoperă fiecare articol
asigurat sau fiecare incident până la o anumită sumă asigurată.
O limită specifică este o valoare bănească ce fixează limita superioară a
despăgubirii pe care o va plăti asigurătorul, „pe articol” sau „pe incident”, pentru
fiecare pagubă asociată unui anumit bun sau unei anumite categorii de bunuri.
Limitele de sumă asigurată se pot aplica unui singur articol (asemenea
clădirii), sau unei categorii de bunuri (ca de exemplu, bunurile personale).
Bunurile personale nu sunt, de obicei, inventariate separat sau identificate şi,
astfel, limitele de sumă asigurată din cadrul poliţei se aplică tuturor bunurilor
neidentificate aparţinând categoriei de bunuri acoperite. De exemplu, în cadrul
unei poliţe de asigurare a gospodăriei se poate aplica o singură sumă asigurată
pentru toate bunurile personale, fără a inventaria separat nici un obiect de
proprietate.
Însă, poate exista situaţia în care bunurile sunt identificate, întocmindu-se o
listă în care fiecare obiect este inventariat şi precis identificat prin descrieri, număr
de serie etc. În acest caz, se stabileşte suma asigurată pentru fiecare bun identificat.
Uneori, în cadrul aceleiaşi poliţe, sunt acoperite atât bunurile identificate, cât
şi cele neidentificate; pentru fiecare bun identificat se stabileşte o sumă asigurată,
iar pentru bunurile neidentificate se aplică o singură sumă, în mod colectiv, tuturor
articolelor din cadrul acestui grup. De exemplu, o poliţă emisă pentru un
colecţionar de timbre poate să asigure un număr de timbre identificate, cu o sumă
de asigurare precizată separat pentru fiecare timbru descris. Aceeaşi poliţă conţine
o altă sumă globală pentru câteva albume de timbre mai puţin valoroase.
În ultimul deceniu, rata inflaţiei a fost accelerată, efectul acesteia fiind
resimţit prin creşterea valorii bunurilor. În general, oamenii sunt conştienţi că
valoarea multor obiecte tinde să crească în timp, crescând în proporţii ce depind de
65
o varietate de factori externi. Aceste fluctuaţii de valoare ridică probleme serioase
privind corelarea sumei asigurate cu valoarea reală a bunului. Asiguratul care,
iniţial, încheie o poliţă la o sumă asigurată corespunzătoare, poate să constate că, la
momentul expirării poliţei, sau la momentul producerii riscului asigurat, suma
asigurată este inadecvată. Pe de altă parte, asiguratul care achiziţionează o poliţă la
o sumă asigurată mai mare decât cea potrivită, plăteşte până la expirarea poliţei
mai mult decât este necesar.
Pentru această problemă există mai multe soluţii.
Anumiţi asigurători soluţionează problema inflaţiei prin creşterea automată a
sumelor asigurate şi a primelor la fiecare reînnoire anuală, în afara cazului în care
creşterile sunt refuzate de asigurat. Valoarea acestei creşteri se bazează, de obicei,
pe rata anuală medie a inflaţiei. Deşi, evident, este o metodă sigură, aceasta nu
garantează limite de acoperire adecvate pentru deţinătorii de poliţe, din
următoarele motive:
 deţinătorul poliţei, care este subasigurat la începutul perioadei de
asigurare, va fi subasigurat şi după reînnoire;
 chiar dacă acoperirea este corespunzătoare la începutul perioadei fiecărei
poliţe, aceasta va fi, probabil, inadecvată la momentul producerii pagubei
- în special dacă paguba totală se produce chiar înaintea reînnoirii.
Aceasta este consecinţa faptului că limitele de asigurare nu se măresc
între datele de reînnoire.
Societăţile de asigurare de bunuri utilizează metode prin care sumele
asigurate cresc automat, conform unei metode prestabilite, pe timpul perioadei
poliţei. Astfel, suma asigurată poate fi mărită la fiecare trei luni cu un anumit
procent (de fapt, de trei ori pe durata poliţei de un an). Această metodă reduce
problemele asociate creşterii valorii bunului pe perioada unui an, însă, nu face
nimic pentru creşterea corespunzătoare fiecărei perioade de trei luni. Există
societăţi de asigurare care utilizează poliţe care prevăd creşterea sumei asigurate cu
un procent determinat pe zi şi nu pentru o perioadă de trei luni, prin împărţirea
procentului de creştere anuală la numărul de zile dintr-un an.
O altă metodă utilizată de societăţile de asigurare pentru corelarea sumei
asigurate cu valoarea reală a bunului este indexarea, adică exprimarea sumei
asigurate, în funcţie de un indice al preţurilor.
Prima de asigurare. Prima de asigurare este un element foarte important al
unui contract de asigurare şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte
asigurătorul de la asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care
acesta este expus. Primele de asigurare se stabilesc de către asigurător şi se achită
fie anticipat şi integral, fie în rate subanuale.
Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată
şi se plăteşte anticipat şi integral, sau se plăteşte în rate. Cota de primă este
diferenţiată, în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi de intensitatea
producerii riscurilor asigurate. În cazul asigurărilor de bunuri, societăţile de
asigurare diferenţiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă se
stabileşte o cotă de primă specifică.

66
 În cazul unităţilor de producţie, magazinelor, depozitelor, cotele de primă se
diferenţiază şi în funcţie de natura produselor folosite în procesul de producţie sau
depozitate:
 produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozive;
 produse combustibile;
 produse inflamabile;
 produse explozive.

Franşiza. Un alt element important al contractului de asigurare de bunuri şi

clădiri este franşiza. Franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este
suportată de către persoana asigurată. În general, franşiza are următoarele funcţii:
 Încurajează măsurile de control al riscului: anumiţi asiguraţi nu sunt
dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau banii pentru a preveni
pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de
asigurări. De exemplu, o persoană poate renunţa la instalarea unui sistem
de alarmă contra spargerilor, atunci când ştie că societatea de asigurări îi
va acoperi pagubele rezultate în urma unui furt. În cazul în care, în poliţa
de asigurare se prevede o franşiză, asiguratul va fi încurajat să instaleze
un astfel de sistem, deoarece este conştient că, în caz de furt, va trebui să
suporte o parte din daună.
 Reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu
despăgubirea: de cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică
valoare, cheltuielile administrative ale asigurătorului efectuate în vederea
soluţionării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită
efectiv asiguratului ca despăgubire; existenţa unei franşize implică
reducerea numărului de cereri de despăgubire, cu care se confruntă
societatea de asigurări, deoarece sunt eliminate cererile de despăgubire
pentru pagubele de mică valoare.
 Reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o
plătească: deoarece franşiza reduce cheltuielile efectuate de asigurător în
legătură cu despăgubirea, aceasta determină, de asemenea, reducerea
valorii primelor plătite de asigurat.
Franşiza poate fi deductibilă sau atinsă. În cazul franşizei atinse, asigurătorul
acoperă în întregime paguba - până la nivelul sumei asigurate - dacă aceasta este
mai mare decât franşiza. Franşiza deductibilă se scade, în toate cazurile, din
valoarea daunei, indiferent de volumul acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, în cazul
franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care
depăşeşte franşiza. De exemplu, o persoană şi-a asigurat televizorul la o valoare de
5.000.000 lei. Aceasta este valoarea de piaţă a bunului. În perioada asigurată,
acesta suferă o pagubă în valoare de 2.000.000 lei. Pot exista două situaţii: (i) în
cazul în care se stabileşte o franşiză atinsă de 500.000 lei, societatea de asigurări va
plăti întreaga valoare a despăgubirii, 2.000.000 lei, deoarece valoarea daunei
depăşeşte valoarea franşizei; (ii) în cazul în care se stabileşte o franşiză deductibilă
de 500.000 lei, societatea de asigurare va plăti o despăgubire în valoare de
1.500.000 lei, adică valoarea pagubei (2.000.000 lei), minus valoarea franşizei

67
deductibile (500.000 lei). În ambele cazuri, dacă valoarea pagubei ar fi fost mai
mică decât 500.000 lei, societatea de asigurări nu ar fi plătit nici o despăgubire.
Franşiza se poate stabili pe eveniment sau ca sumă agregată pentru întreaga
perioadă de asigurare. Franşiza pe eveniment se aplică fiecărei daune în parte.
Franşiza agregată se aplică pe o anumită perioadă de timp. De exemplu, un
televizor asigurat la o valoare de 5.000.000 lei, cu o franşiză deductibilă de
500.000 lei, înregistrează o pagubă în valoare de 300.000 lei şi, după o anumită
perioadă, o pagubă de 350.000 lei.
Pot exista două situaţii: (i) în cazul în care franşiza este stabilită pe
eveniment, societatea de asigurări nu va plăti despăgubire în nici unul dintre
cazuri; (ii) în cazul în care se stabileşte o franşiză agregată pe întreaga perioadă de
asigurare, societatea de asigurare nu va plăti despăgubire în primul caz, iar în al
doilea caz va plăti 150.000 lei (300.000 + 350.000 - 500.000); în cazul producerii
altor daune, acestea se vor plăti în întregime de societatea de asigurare.
În cazul în care, în aceeaşi poliţă de asigurare de bunuri, sunt acoperite mai
multe articole, se poate stabili o franşiză pentru fiecare articol în parte, sau o
franşiză agregată pentru toate articolele asigurate în cadrul poliţei respective. De
exemplu, să considerăm că, în cadrul aceleiaşi poliţe de asigurare împotriva
incendiului, o persoană îşi asigură televizorul, la o sumă asigurată de 5.000.000
lei, şi frigiderul, la o sumă asigurată de 6.000.000 lei, şi că, în urma unui incendiu,
televizorul suportă o pagubă în valoare de 500.000 lei şi frigiderul este afectat de o
pagubă în valoare de 150.000 lei.
Pot exista două cazuri:
(i) în cazul în care franşiza deductibilă se stabileşte pentru fiecare articol în
parte (300.000 lei pentru televizor şi 450.000 lei pentru frigider), societatea de
asigurări va plăti 200.000 lei ca despăgubire pentru televizor (500.000 - 300.000)
şi nu va plăti nimic ca despăgubire pentru frigider, pentru că valoarea pagubei nu
depăşeşte valoarea franşizei;
(ii) în cazul în care se stabileşte o franşiză agregată pentru ambele articole în
valoare de 800.000 lei, societatea de asigurări nu va plăti nimic ca despăgubire,
deoarece suma valorii pagubelor la cele două articole (500.000 + 150.000 =
650.000 lei) nu depăşeşte valoarea franşizei agregate.
Perioada de asigurare. Asigurarea se încheie pe o perioadă de un an, însă,
la cerere, se poate încheia şi pe perioade mai scurte.
Limitele de răspundere şi drepturile asigurătorului. Asigurarea se
consideră încheiată prin plata primelor de asigurare şi prin emiterea de către
asigurător a contractului de asigurare şi este valabilă numai pentru bunurile şi
riscurile specificate în contract, la adresele indicate de acesta.
Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un
început de dovadă scrisă. Răspunderea asigurătorului începe, de regulă, după 24 de
ore de la expirarea zilei în care s-a plătit prima de asigurare şi s-a întocmit
contractul de asigurare. Dacă evenimentul asigurat s-a produs înainte de a începe
răspunderea asigurătorului, asigurarea rămânând astfel fără obiect, precum şi dacă
producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă după începerea răspunderii
68
asigurătorului, contractul de asigurare se reziliază de drept, iar primele de asigurare
plătite pentru perioada ulterioară rezilierii se restituie.
Dacă asiguratul a dat răspunsuri incomplete sau inexacte sau dacă nu a
informat imediat asigurătorul referitor la schimbarea împrejurărilor esenţiale
privind riscul, asigurătorul are dreptul ca:
 înainte de producerea evenimentului asigurat, să propună asiguratului
modificarea corespunzătoare a contractului, sau să-l denunţe, în cazul în
care, cunoscând adevărata situaţie, nu ar fi încheiat contractul;
 după producerea evenimentului asigurat, să reducă indemnizaţia
cuvenită, corespunzător raportului dintre prima stabilită iniţial şi cea care
ar fi fost stabilită, în cazul în care se cunoştea adevărata situaţie, sau să
refuze plata despăgubirii în cazul în care, cunoscându-se această situaţie,
contractul nu ar fi fost încheiat.
Dacă asiguratul a dat răspunsuri (ori a făcut comunicări) incomplete sau
inexacte cu rea-credinţă, asigurătorul are dreptul ca:
 înainte de producerea evenimentului asigurat, să denunţe contractul;
 după producerea evenimentului asigurat, să refuze plata indemnizaţiei.

Obligaţiile asigurătorului. În baza contractului de asigurare, asiguratul

trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a
căror neîndeplinire poate conduce la rezilierea contractului sau la refuzul
asigurătorului de a plăti despăgubirile.
Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi
obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la producerea unei
daune.
Una dintre obligaţiile asiguratului este aceea de a întreţine şi de a folosi
bunurile asigurate în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în
scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate.
Dacă prin nerespectarea de către asigurat a acestor obligaţii s-ar putea
produce pagube, asigurătorul are dreptul să denunţe asigurarea, fără restituirea
primei achitate.
Asiguratul este obligat să ia, pe cheltuiala sa, toate măsurile şi să se
conformeze tuturor recomandărilor făcute de asigurător pentru prevenirea
producerii pagubelor, în conformitate cu prevederile legale şi/sau recomandările
producătorului.
De asemenea, asiguratului îi revine obligaţia de a-i comunica asigurătorului,
în scris, orice modificare faţă de situaţia existentă la încheierea asigurării,
modificare ce poate agrava riscul asigurat. De exemplu, o agravare a riscului poate
avea loc atunci când:
 mijloacele de siguranţă care existau la momentul când s-a făcut oferta,
sau au fost ulterior stipulate în poliţă, sunt înlăturate sau reduse ca
număr, capacitate sau dimensiune;
 urmare a pierderii unei chei de la intrarea clădirii în care se află
bunurile asigurate sau de la un seif sau tezaur, încuietoarea nu este
înlocuită cu una de aceeaşi calitate;

69
  în clădirea asigurată sau în care se află bunurile asigurate, ori într-
o clădire învecinată, se desfăşoară lucrări de construcţie, se montează
schele, instalaţii sau alte obiecte;
 încăperile direct învecinate cu cele în care se află bunurile asigurate,
sau situate deasupra sau dedesubtul acestora, devin permanent sau
temporar neocupate;
 activitatea este temporar sau permanent întreruptă;
 clădirea - care de altfel este ocupată permanent - este nelocuită şi
nesupravegheată mai mult de 30 zile.
Asiguratul are şi obligaţia de a permite reprezentantului asigurătorului să
efectueze inspecţia de risc ori de câte ori consideră că este necesar şi să pună la
dispoziţia acestuia toate informaţiile necesare pentru evaluarea riscului.
În cazul producerii unui risc asigurat, asiguratul este obligat:
 Să ia, pe seama asigurătorului şi în limita sumei asigurate, măsuri
pentru limitarea pagubelor, prin protejarea, salvarea, transportarea,
depozitarea şi păstrarea resturilor valorificabile în condiţii
corespunzătoare specificului fiecăruia. Să presupunem că acoperişul
clădirii asiguratului este parţial deteriorat de un risc asigurat. Prin
cumpărarea sau închirierea unei prelate şi fixarea acesteia peste
acoperişul deteriorat, asiguratul împiedică ploaia să cauzeze alte pagube
clădirii asigurate sau bunurilor asigurate care se află în clădirea
respectivă - pagube care ar fi mult mai costisitoare decât cheltuielile
făcute cu prelata. Evident, asigurătorul va prefera să plătească costul mai
redus al prelatei, decât costurile mai mari ale pagubei ce s-ar putea
înregistra în cazul în care acoperişul nu ar fi acoperit.
 Să înştiinţeze imediat, în caz de incendiu, explozie, furt, după caz,
organele de poliţie, unităţile de pompieri sau alte organe de cercetare,
cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele şi împrejurările producerii
evenimentului asigurat şi la pagubele provocate. Unele pagube pot fi
rezultatul săvârşirii unei infracţiuni (spre exemplu, furtul). Dacă a fost
comisă o infracţiune, poliţia are posibilitatea de a-l aresta pe infractor,
iar bunurile furate ar putea fi recuperate. De asemenea, această clauză de
notificare poate ajuta la prevenirea revendicărilor frauduloase. Un
asigurat care întocmeşte o cerere de despăgubire frauduloasă poate fi
solicitat să completeze şi o declaraţie la poliţie. Multe persoane care au
intenţia de a întocmi cereri de despăgubire frauduloase ezită să
completeze această declaraţie.
 Să înştiinţeze imediat asigurătorul, personal sau printr-o persoană
împuternicită, despre producerea pagubei. În înştiinţare trebuie precizate:
seria, numărul şi data emiterii poliţei de asigurare; felul bunurilor
avariate sau distruse; locul, data, ora, cauzele şi împrejurările producerii
evenimentului asigurat; locul unde se află resturile avariate sau distruse;
mărimea probabilă a pagubei. Întârzierea poate fi dăunătoare
asigurătorului, dacă aceasta împiedică o investigare şi o soluţionare
promptă. Perioada de timp în care asiguratul este obligat să anunţe
70
 societatea de asigurări despre producerea daunei variază de la o societate
la alta şi poate fi exprimată sub forma unei perioade efective de timp
(ore, zile), sau se poate prevedea ca notificarea să fie făcută „imediat”.
Aceasta înseamnă că înştiinţarea trebuie făcută cât mai repede posibil, în
funcţie de circumstanţe. Dacă anunţul nu a fost făcut suficient de
prompt, sau dacă ar fi fost practic posibilă o înştiinţare mai rapidă, este
problema instanţei de judecată de a decide. De asemenea, este
importantă măsura în care capacitatea asigurătorului de a-şi apăra
interesele (dacă acestea există) a fost afectată de întârziere.
 Să contribuie alături de asigurător la determinarea naturii şi a
cuantumului pagubei. El trebuie să furnizeze toate informaţiile şi probele
documentare solicitate de asigurător şi să permită acestuia să facă toate
investigaţiile necesare.
 Să conserve dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor
vinovaţi de producerea daunei.

4.2. TIPURI DE ASIGURĂRI DE BUNURI ŞI CLĂDIRI

Sub aspect formal, societăţile de asigurare abordează diferit problema

asigurării bunurilor. Astfel, unele societăţi de asigurare iau în considerare toate
riscurile care pot afecta bunul sau clădirea, în timp ce alte societăţi au poliţe de
asigurare prin care se acoperă doar anumite riscuri.
Printre cele mai răspândite poliţe de asigurare a bunurilor şi clădirilor se
numără:
 Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora
împotriva pagubelor produse de incendiu şi alte calamităţi;
 Asigurarea maşinilor, utilajelor şi a instalaţiilor împotriva avariilor
accidentale;
 Asigurarea lucrărilor de construcţii - montaj şi a răspunderii
constructorului;
 Asigurarea bunurilor sau valorilor împotriva furtului prin efracţie
sau prin acte de tâlhărie;
 Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice.

4.2.1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a

conţinutului acestora împotriva pagubelor
produse de incendiu şi alte calamităţi
În poliţele de asigurare a clădirilor şi a conţinutului acestora, unele societăţi
stabilesc condiţii particulare de asigurare pentru riscurile civile şi pentru riscurile
comerciale şi industriale, în timp ce alte societăţi emit condiţii unice, indiferent
dacă acestea se referă la bunuri cu destinaţie civilă (clădiri de locuit, anexe
gospodăreşti etc.) sau la bunuri cu destinaţie comercială sau industrială (unităţi de
alimentaţie publică, magazine şi depozite de mărfuri, unităţi de producţie, prestări
de servicii, ateliere etc.). În ambele cazuri, cotele de primă se diferenţiază, în
funcţie de felul şi destinaţia bunurilor respective.

71
 Unele societăţi practică poliţe de asigurare care acoperă toate riscurile ce pot
afecta bunurile admise în asigurare - atât riscul de incendiu, cât şi calamităţile
naturale.
În cazul încheierii unei asemenea poliţe, dacă asiguratul doreşte să fie
protejat doar împotriva unora dintre aceste riscuri, se va face menţiune specială în
poliţă, urmând ca prima să se reducă proporţional. Alte societăţi practică poliţe de
asigurare prin care se despăgubesc doar daunele directe şi materiale produse
bunurilor asigurate de incendiu. În cazul încheierii unei astfel de poliţe, se acoperă
şi alte riscuri decât incendiul - cum ar fi calamităţile naturale – numai dacă în
poliţa de asigurare s-au prevăzut clauze speciale cu privire la asemenea riscuri şi
dacă s-a plătit în prealabil o primă de asigurare suplimentară. În continuare, vor fi
prezentate cele două modalităţi de cuprindere în asigurare a clădirilor, a altor
construcţii şi a conţinutului acestora:
 asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora
împotriva pagubelor produse de incendiu şi de alte calamităţi;
 asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora
împotriva pagubelor produse de incendiu.
Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora
împotriva pagubelor produse de incendiu şi de alte calamităţi. De obicei, în
cadrul acestei asigurări sunt cuprinse următoarele bunuri:
 clădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, magazine,
restaurante, bufete, depozite de mărfuri, ateliere, teatre, cinematografe,
cluburi, muzee, expoziţii, dependinţe (se au în vedere atât clădirile şi
construcţiile propriu-zise, cât şi instalaţiile fixe de încălzire, electricitate,
instalaţiile sanitare, ascensoarele încorporate în acestea), clădirile în curs
de construcţie, împrejmuirile etc.;
 maşinile, utilajele, instalaţiile, motoarele, uneltele, inventarul gospodăresc
şi alte mijloace fixe;
 obiectele de inventar;
 mărfurile, materiile prime şi auxiliare, materialele, semifabricatele,
produsele finite şi alte mijloace circulante.
Riscurile cuprinse în asigurare sunt: incendiu, trăznet, explozie, ploaie
torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau
alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă sau de gheaţă, avalanşe de
zăpadă, cădere pe clădiri sau pe alte construcţii a unor corpuri etc.
Sumele asigurate se stabilesc după cum urmează:
 separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie;
 în cazul bunurilor:
a) global pentru toate bunurile care se încadrează în aceeaşi grupă
prevăzută în tarifele de prime;
b) separat pentru fiecare bun sau pentru bunuri din aceeaşi grupă
prevăzute în tarifele de prime.

72
 Primele datorate de asigurat la încheierea unei asigurări a clădirilor, a altor
construcţii şi a conţinutului acestora împotriva pagubelor produse de incendiu şi
alte calamităţi, sunt diferenţiate pe tipuri de localităţi şi pe grupuri de bunuri.
Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora
împotriva pagubelor produse de incendiu. În cadrul acestui tip de poliţă, există
condiţii particulare de asigurare pentru riscurile civile şi pentru riscurile comerciale
şi industriale. Categoriile de bunuri asigurate prin această poliţă se diferenţiază, de
asemenea, în funcţie de riscurile asumate, astfel:
 în cazul riscurilor civile:
 clădirile (clădirile edilitare, inclusiv instalaţiile imobile, dependinţele,
împrejmuirile şi cotele-părţi din imobile care constituie proprietate
comună);
 bunurile casnice, conţinutul cabinetelor profesionale şi al birourilor
(mobilier şi alte dotări, aparatură electrică şi electronică de uz casnic
şi de birou, cărţi, alte bunuri);
 în cazul riscurilor comerciale şi industriale:
 clădirile (construcţiile edilitare, localurile cu destinaţie industrială, de
laborator şi comercială, instalaţiile fixe în serviciul clădirilor,
împrejmuirile etc.);
 utilajele şi echipamentele, mobilierul (maşini, utilaje, ustensile,
rezervoare, silozuri, maşini de birou, aparatură electronică etc.);
 mărfuri (materii prime, materiale, semifabricate etc.).
În cadrul poliţei de incendiu, se acoperă de drept riscul de incendiu, iar
suplimentar se pot acoperi riscuri ca:
 stricăciuni pricinuite prin măsurile autorităţilor pentru împiedicarea sau
oprirea incendiului;
 explozie care nu a fost provocată de dispozitive explozive;
 trăsnet;
 căderea aparatelor de zbor şi a obiectelor transportate de acestea;
 lovirea de către vehicule rutiere;
 fum, gaz, vapori;
 cutremur;
 inundaţii şi aluviuni;
 uragan, vijelie, furtună, grindină etc.;
 prăbuşirea sau alunecarea terenului;
 greutatea stratului de zăpadă.

4.2.2. Asigurarea maşinilor, utilajelor

şi a instalaţiilor împotriva avariilor accidentale
Prin această poliţă se asigură maşinile, utilajele şi instalaţiile împotriva
pagubelor produse de diverse accidente, cum ar fi:
 ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte
corpuri, explozie, trăsnet, cutremur, furtună, revărsare a apelor, ca
urmare a spargerii conductelor, avalanşe de zăpadă;
 defecte de construcţie, de materiale, de turnare sau de montare.

73
 Sumele asigurate se stabilesc separat pentru fiecare maşină, utilaj sau
instalaţie.
Primele de aigurare sunt diferenţiate pe grupe de bunuri sau după felul
bunurilor din grupă.
4.2.3. Asigurarea lucrărilor de construcţii - montaj
şi a răspunderii constructorului
Acest tip de asigurare poate fi încheiat pentru societăţi comerciale care au ca
obiect activitatea de construcţii-montaj. În poliţa de asigurare poate fi inclus, la
cererea asiguratului, şi beneficiarul obiectivului de construcţii, în calitate de
coasigurat. Această poliţă de asigurare include două secţiuni: o asigurare de bunuri
şi o asigurare de răspundere civilă.
Secţiunea: Asigurarea de bunuri. În această asigurare sunt cuprinse bunuri
ca:
 materiale aduse de pe şantier şi care urmează a fi încorporate în lucrare
sau a servi la executarea acesteia;
 bunurile încorporate în obiectivul de construcţii-montaj în curs de
execuţie;
 maşini, instalaţii şi echipamente de lucru.

Asigurarea acoperă pagubele, întâmplate în perioada de asigurare, cauzate de

avarierea sau distrugerea bruscă şi neprevăzută a bunurilor asigurate şi care fac
necesară reparaţia sau înlocuirea acestora. Prin această poliţă de asigurare se
acoperă:
 pagubele materiale cauzate bunurilor de: incendiu, trăznet, furtună,
cutremur de pământ, accidente ale mijloacelor de transport în timpul
transportului materialelor asigurate, furt prin efracţie din depozite;
 pagubele materiale cauzate construcţiei-montajului după predarea către
beneficiar, pe durata perioadei de garanţie;
 cheltuieli necesare realizate pentru conservarea bunurilor asigurate,
micşorarea pagubelor, prevenirea extinderii pagubelor.
Secţiunea: Asigurarea de răspundere civilă. În această asigurare se
cuprinde răspunderea constructorului pentru vătămări corporale suferite de terţi,
precum şi pentru pagubele materiale pricinuite terţilor. În baza acestui contract de
asigurare, se acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul este
răspunzător faţă de terţe persoane şi pentru care trebuie să plătească sume cu titlu
de dezdăunare, ca urmare a:
 vătămării corporale accidentale sau a îmbolnăvirilor;
 pierderii sau avarierii accidentale a bunurilor acestora, întâmplate în
perioada de valabilitate a contractului în legătură cu construcţia
asigurată.
Suma asigurată în cazul asigurării lucrărilor de construcţii-montaj şi a
răspunderii constructorului reprezintă:

74
  pentru pagubele materiale – valoarea totală a contractului de construcţii-
montaj, la care se adaugă valoarea maşinilor, instalaţiilor, materialelor şi
a altor bunuri folosite la executarea acestuia;
 pentru răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţi – o sumă convenită
de comun acord între părţi.
Asigurarea se încheie pe durata executării lucrărilor de construcţii-montaj,
până la predarea obiectivului pe bază de proces verbal de recepţie, precum şi pe
perioada de garanţie.
4.2.4. Asigurarea bunurilor sau valorilor împotriva
furtului prin efracţie sau prin acte de tâlhărie
Asigurarea bunurilor împotriva furtului poate fi încheiată atât cu persoane
fizice, cât şi cu persoane juridice. Astfel de contracte de asigurare se încheie pentru
protejarea împotriva sustragerii prin furt sau tâlhărie atât a bunurilor din locuinţe şi
birouri (riscuri civile), cât şi a celor din unităţi de producţie şi comercializare
(riscuri comerciale şi industriale).Unele societăţi acoperă prin asigurare atât
riscurile civile, cât şi cele comerciale sau industriale, în timp ce altele acceptă
asigurări fie pentru acoperirea riscurilor civile, fie pentru acoperirea celor
comerciale.
În ceea ce priveşte furtul şi tâlhăria, unele societăţi de asigurare le tratează ca
riscuri de sine stătătoare, în timp ce alte societăţi le consideră evenimente
asigurate, pe care asiguraţii le acceptă în mod complementar sau le refuză.
În continuare, vor fi prezentate diferite tipuri ale acestei asigurări, menite să
protejeze asiguraţii împotriva celor două genuri de riscuri:
 Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri;
 Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale;
 Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori.

Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri. În această

asigurare sunt cuprinse bunuri ca:
 aparatură electrică, electronică, electrocasnică, audiovizuală;
 ustensile, mobilier, tablouri, obiecte de artă, colecţii etc.;
 alte bunuri de uz casnic şi personal, decoraţiuni interioare, mijloace de
închidere, tapiserii etc.;
 obiecte de îmbrăcăminte, blănuri, cărţi, obiecte preţioase etc.

Suma asigurată se stabileşte în funcţie de o serie de criterii ca: structura,

valoarea de înlocuire, starea de folosinţă a bunurilor.
Ca urmare a încheierii unei astfel de poliţe, asiguratul poate fi despăgubit
pentru pagubele materiale cauzate de pierderea sau deteriorarea bunurilor asigurate
ca urmare a:
 furtului comis ca urmare a pătrunderii în locuinţă;
 tâlhăriei în locuinţă;
 actelor de vandalism şi daunelor produse cu ocazia furtului sau
tâlhăriei.

75
 Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale. În
această asigurare sunt cuprinse bunuri ale unităţilor economice, cum ar fi:
 mărfuri (produse finite, semifabricate, ambalaje, materii prime,
ingrediente, produse în curs de fabricaţie, materiale de consum);
 utilaje, echipamente, maşini, vehicule, maşini de birou etc.;
 metale şi pietre preţioase, metale rare de uz industrial etc.;
 documente, registre, formulare, sisteme electronice de elaborare a
datelor, discuri şi benzi pentru maşini etc.
Asigurătorul îl va despăgubi pe asigurat pentru daunele cauzate prin:
 furt comis prin spargerea mijloacelor de protecţie, utilizarea de chei
false, utilizarea de chei adevărate pierdute sau sustrase asiguratului;
 tâlhărie produsă în localurile de desfăşurare a activităţii;
 acte de vandalism şi daune produse cu ocazia furtului, tâlhăriei sau
tentativei de comitere a acestora.
Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori. O
asemenea asigurare se încheie cu persoane juridice şi poate avea două forme:
 asigurarea bunurilor sau valorilor aflate în localul asiguratului;
 asigurarea valorilor pentru furt prin acte de tâlhărie asupra clienţilor.
Asigurarea bunurilor sau valorilor aflate în localul asiguratului. În
această asigurare nu se cuprind bunurile care nu pot fi utilizate din cauza
degradării, precum şi următoarele categorii de bunuri sau valori:
 mijloace fixe care prin volumul sau greutatea lor ori prin faptul că
sunt zidite nu sunt expuse furtului, precum şi animalele;
 bunurile care se află în localuri situate în afara unei localităţi (la mai
mult de 1 km de cea mai apropiată clădire locuită din localitate) şi care
nu au paznic permanent ori nu sunt locuite în permanenţă;
 mărfurile (produsele) sau orice alte bunuri aflate în vitrine exterioare
care nu fac corp comun cu clădirea sau altă construcţie specificată în
contractul de asigurare;
 pietrele preţioase sau obiectele de platină, de aur şi valorile care nu
sunt păstrate în dulapuri de fier, cu excepţia cazurilor când acestea sunt
expuse în muzee sau expoziţii;
 bunurile sau valorile aflate în: gherete, chioşcuri, tonete, rulote sau
altele asemenea, indiferent de felul materialelor din care sunt executate.
Prin această asigurare se acoperă pagubele produse prin:
 furt prin efracţie a bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de
asigurare, aflate în localul prevăzut în contract, cu condiţia să fie
îndeplinite anumite măsuri de siguranţă şi de pază;
 spargere sau deteriorare – cu prilejul furtului sau a tentativei de
furt prin efracţie – a pereţilor, acoperişului, tavanelor, uşilor, ferestrelor
şi duşumelelor la clădiri sau alte construcţii aparţinând asiguratului,
precum şi a mobilierului şi a sistemului de alarmă;

76
  furt prin efracţie a bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de
asigurare, aflate în localul prevăzut în contract, dacă acestea s-au săvârşit
în localul menţionat în contractul de asigurare, prin violenţă sau
ameninţări, în condiţiile prevăzute de Codul penal, asupra uneia sau mai
multor persoane din conducerea sau din serviciul asiguratului;
 furt prin efracţie a bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de
asigurare, aflate în localul prevăzut în contract, întrebuinţarea cheilor
originale, dar, numai dacă acestea au fost obţinute prin acte de tâlhărie,
comise în condiţiile de mai sus, în localul menţionat în contractul de
asigurare.
Sumele asigurate se stabilesc fie global, pentru toate bunurile (valorile) din
aceeaşi grupă prevăzută în tarifele de primă, fie separat, pentru fiecare bun sau
bunuri (valori) din aceeaşi grupă.
Asigurarea valorilor pentru furt prin acte de tâlhărie asupra clienţilor.
Asigurarea se poate încheia fie cu indicarea fiecărui curier şi a sumelor la care se
face asigurarea pentru fiecare curier, fie cu indicarea numai a numărului curierilor
şi a unei sume globale la care se face asigurarea.
Primele de asigurare sunt diferenţiate, în funcţie de locul unde se săvârşeşte
furtul şi de felul bunurilor sau valorilor.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin furtul săvârşit
prin acte de violenţă sau ameninţări, în condiţiile prevăzute de Codul penal, asupra
unuia sau mai multor curieri din serviciul asiguratului, în exercitarea serviciului lor
de curieri.
4.2.5. Asigurarea complexă a gospodăriilor
persoanelor fizice
Această poliţă de asigurare este o poliţă - pachet, care include acoperirea
pentru locuinţă, pentru conţinutul acesteia şi pentru răspunderea civilă a
persoanelor care locuiesc în casa respectivă. Ea oferă cea mai potrivită acoperire
prin asigurare pentru cele mai multe persoane, respectiv familii, incluzând
numeroase prevederi legate de acoperire, ce pot fi modificate, în funcţie de nevoile
specifice ale asiguraţilor.
Poliţa de asigurare complexă a gospodăriilor practicată în SUA este divizată
în 2 părţi:
 Asigurarea de bunuri - prezintă tipurile de bunuri care sunt
acoperite, riscurile asigurate, precum şi excluderile şi condiţiile privind
extinderea răspunderii asigurătorului;
 Asigurarea de răspundere civilă - oferă informaţii similare
referitoare la acoperirea pentru răspunderea civilă, excluderi şi condiţii.
Partea I-a: Asigurarea de bunuri. Partea I a poliţei de asigurare complexă
a gospodăriilor (Asigurarea de bunuri) este divizată în următoarele secţiuni:
 Locuinţe;
 Alte construcţii;
 Bunuri mobile;
 Imposibilitatea utilizării bunurilor;
77
  Asigurarea suplimentară.
Împreună, toate aceste secţiuni descriu bunurile şi cheltuielile acoperite prin
poliţa de asigurare complexă a gospodăriei.
Secţiunea: Locuinţe. Această secţiune cuprinde locuinţele incluse în una din
următoarele categorii:
 clădirea în care locuieşte o familie şi alte construcţii menţionate în
cererea de asigurare;
 partea în care locuieşte asiguratul din orice altă clădire, menţionată
în cererea de asigurare;
 locuinţă pentru două familii, menţionată în cererea de asigurare, în
care asiguratul locuieşte în cel puţin unul dintre spaţiile corespunzătoare
unei familii.
Secţiunea „Locuinţe” priveşte, de asemenea, structurile ataşate casei, cum ar
fi garajul, cât şi şi materialele depozitate în interior, sau lângă locuinţa asigurată, şi
folosite pentru a construi sau repara această locuinţă. Pământul este în mod expres
exclus din acoperire. Această excludere este prezentă pe tot parcursul contractului.
De exemplu, un asigurat care posedă un lot de pământ aflat lângă ocean, lot care a
fost erodat de acţiunea valurilor, nu va fi despăgubit în baza unei poliţe de
asigurare complexă a gospodăriei.
Secţiunea: Alte construcţii. Termenul „Alte construcţii” se referă la
structurile aflate la locuinţa asiguratului, altele decât casa, neataşate la aceasta şi
separate de ea printr-un spaţiu bine determinat. Exemple de astfel de construcţii
sunt: magaziile, garajele neataşate şi piscinele. O antenă parabolică ataşată unui
suport de beton va fi, de asemenea, acoperită pe această bază.
Secţiunea „Alte construcţii” prevede două excluderi importante. Nu se
asigură construcţiile folosite în următoarele scopuri:
 construcţiile folosite în scopuri de afaceri (în întregime sau în
parţial). O afacere este definită ca o activitate comercială, profesie sau
ocupaţie. Deci, un asigurat care îşi amenajează în garaj o tipografie sau
un atelier de reparaţii auto nu-şi va putea asigura garajul în cadrul poliţei
de asigurare complexă a gospodăriei;
 construcţiile închiriate unei persoane care nu este rezident al casei
respective (cu excepţia situaţiei în care construcţia este închiriată cu
destinaţia de garaj). Astfel, dacă un asigurat a transformat un garaj în
apartament şi l-a închiriat altor persoane, atunci, în baza acestei poliţe,
garajul nu este asigurat.
Riscuri asigurate în secţiunile „Locuinţe” şi „Alte construcţii”. Secţiunile
„Locuinţe” şi „Alte construcţii” acoperă toate riscurile care determină pagube
directe la bunuri; cu alte cuvinte, se oferă acoperire pentru orice pagubă directă la
bunuri, cu excepţia situaţiei în care dauna este cauzată de un risc exclus în mod
expres de poliţa în cauză.

78
 Excluderi pentru secţiunile „Locuinţe” şi „Alte construcţii”. Riscurile
excluse în cadrul acestor secţiuni sunt următoarele:
 prăbuşirea;
 îngheţarea sistemului de încălzire;
 îngheţul, topirea, presiunea sau greutatea apei sau gheţii;
 furtul materialelor de construcţie;
 actele de vandalism şi cele produse cu rea-intenţie asupra
locuinţelor vacante;
 deteriorarea naturală;
 inundaţia.
Secţiunea: Bunurile mobile. Această secţiune se referă la bunurile mobile
ale asiguratului, aflate oriunde în lume. Bunurile mobile includ bunuri pe care
asiguratul le deţine în proprietate sau le foloseşte. Astfel, această secţiune este
valabilă şi pentru bunuri împrumutate şi folosite de asigurat, ca şi cum acestea ar fi
proprietatea sa.
La cererea asiguratului, se pot asigura şi bunurile mobile aflate în
proprietatea altor persoane, dar care se găsesc la locuinţa asiguratului.
Un asigurat poate, de asemenea, acoperi bunurile mobile aparţinând unui
musafir, sau unui angajat la domiciliul său, atâta vreme cât bunurile se află la
oricare din locuinţele asiguratului.
Decizia de a acoperi sau nu bunurile aparţinând altei persoane este o hotărâre
pe care asiguratul o ia după producerea unei daune.
Un asigurat care suferă o daună totală, ca urmare a unui incendiu, de
exemplu, ar putea avea nevoie de întreaga sumă asigurată pentru a înlocui bunurile
sale distruse; acoperirea pentru bunurile aparţinând prietenilor sau oaspeţilor
putând să nu fie practică.
În poliţă se precizează, în mod expres, bunurile excluse din asigurare. În
majoritatea cazurilor, acestea sunt asigurate prin alte tipuri de poliţe. În continuare,
se vor prezenta bunuri care nu pot fi cuprinse în asigurarea familială complexă:
 Bunuri asigurate prin alte tipuri de poliţe (de exemplu,
bijuteriile). Această excludere elimină posibilitatea dublei acoperiri
pentru anumite bunuri.
 Animale, păsări sau peşti.
 Autovehicule. Autovehiculele şi echipamentul electronic, care
funcţionează prin intermediul sistemului electric al acestora (incluzând
accesoriile, antenele, casetele, discurile folosite împreună cu aceste
echipamente electronice) sunt excluse din secţiunea „Bunuri mobile”.
 Avioane.
 Bunuri aparţinând chiriaşilor. Un asigurat care închiriază un
apartament sau o cameră unui chiriaş nu va avea acoperire pentru
bunurile care aparţin chiriaşului. Totuşi, un asigurat, care pune la
dispoziţia unei rude o cameră sau un apartament, va beneficia de
acoperire pentru bunurile care aparţin acelei rude.
 Bunuri aflate într-un apartament închiriat. Un asigurat, care
închiriază un apartament mobilat unui chiriaş, nu va beneficia de
79
 acoperire pentru respectiva mobilă în cadrul poliţei de asigurare
complexă a gospodăriei.
 Bunuri închiriate altor persoane şi care nu se află la adresa
asiguratului. Nici un bun închiriat unei alte persoane şi care nu se
găseşte la locuinţa asiguratului nu este acoperit.
 Informaţii. Nu sunt cuprinse în asigurare informaţiile stocate pe
suport hârtie sau pe suport electronic. Totuşi, sunt acoperite costurile
formularelor şi suporturilor de stocare a datelor şi costul programelor
soft disponibile pe piaţă.
 Cărţile de credit şi cele de transfer al fondurilor.
Riscuri asigurate în cadrul secţiunii „Bunuri mobile”. Riscurile asigurate
în cadrul acestei secţiuni diferă semnificativ de cele acoperite prin secţiunile
„Locuinţe” şi „Alte construcţii”, descrise anterior. În continuare, sunt enumerate
riscurile acoperite în secţiunea „Bunuri mobile”:
 incendiul;
 furtuna, grindina, trăsnetul;
 explozia;
 pagubele produse de vehicule sau de aparate de zbor;
 vandalismul şi actele produse cu intenţie;
 furtul;
 căderea unor corpuri, greutatea stratului de gheaţă, zăpada sau lapoviţa;
 scurgerile accidentale de apă sau de aburi;
 spargerile, fisurile sau arderile produse accidental;
 pagubele accidentale produse de curentul electric generat artificial.

Secţiunea: Imposibilitatea utilizării bunurilor. Prin această secţiune se

acoperă riscul de pierdere financiară a asiguratului, care este cauzat de faptul că
partea din imobil în care acesta locuieşte efectiv este atât de distrusă, încât nu mai
poate fi locuită. Într-o asemenea situaţie, familia va fi, probabil, nevoită să se mute
în altă parte, până la terminarea reparaţiilor.
Prin această secţiune se acoperă:
 Cheltuielile suplimentare de supravieţuire. Dacă, pe durata reparaţiilor
la propria locuinţă, o familie trebuie să locuiască în altă parte, ea este
despăgubită pentru orice creştere a cheltuielilor cotidiene necesară
pentru a menţine standardul de viaţă obişnuit.
 Valoarea de închiriere. Dacă o parte a locuinţei este închiriată şi, în
urma unui eveniment asigurat, ea devine nelocuibilă, asiguratul va fi
compensat pentru chiria pierdută (mai puţin cheltuielile care nu mai
continuă în această perioadă), până la terminarea reparaţiilor.
 Imposibilitatea folosirii datorată unei autorităţi publice. Ocazional,
autorităţile publice interzic proprietarilor de locuinţe să le utilizeze,
datorită faptului că locuinţele învecinate sunt distruse, chiar în situaţia
în care locuinţa deţinătorului de poliţă nu este afectată.

Asigurarea suplimentară. În poliţa de asigurare complexă a gospodăriei sunt

incluse următoarele acoperiri suplimentare:
80
  Îndepărtarea resturilor de la locul producerii unui eveniment
asigurat. Dacă locuinţa asigurată este distrusă de un risc acoperit,
asiguratul va fi compensat pentru cheltuielile în limite rezonabile făcute
pentru îndepărtarea resturilor.
 Cheltuielile de limitare a daunelor. Dacă bunurile asiguratului
sunt distruse de un risc acoperit, acesta va fi compensat pentru măsurile
luate în vederea limitării daunelor suplimentare.
 Arbori, arbuşti şi alte plante. Acestea, dacă se află la locuinţa
asiguratului, sunt acoperite pentru riscurile de incendiu, trăsnet,
explozie, mişcare civilă, accidente produse de avioane, vehicule (care nu
aparţin asiguratului şi nu sunt utilizate de acesta), vandalism, acte
produse cu intenţie şi furt.
 Mutarea bunurilor. Dacă locuinţa asiguratului este distrusă de un
risc asigurat, iar asiguratul intenţionează să salveze câteva din bunurile
aflate în locuinţă, mutându-le din casă, această activitate va contribui la
prevenirea sau reducerea pagubelor. Pentru a suporta costurile acestei
activităţi, asigurătorul va asigura bunurile mutate, în cadrul acestei
acoperiri suplimentare, pe o perioadă de 30 de zile pentru orice risc,
chiar dacă este vorba de un risc în mod normal neacoperit.
 Cărţile de credit, cărţile de transfer de fonduri, falsificarea
hârtiilor de valoare şi a banilor. Un asigurat este acoperit pentru
următoarele daune:
a) Obligaţiile legale datorate furtului sau folosirii neautorizate a cărţii
de credit;
b) Pierderile cauzate de furtul sau de folosirea neautorizată a cardurilor;
c) Pierderile generate de falsificarea sau de modificarea unui CEC;
d) Pierderile cauzate de folosirea monedelor falsificate ale
SUA sau Canadei.
 Cota - parte din daună care revine asiguratului. Este vorba de
partea din dauna produsă la un bun aflat în proprietatea comună a
membrilor unui grup care i se impută persoanei în cauză.
 Prăbuşirea. Această acoperire suplimentară oferă protecţie
împotriva pagubelor la clădiri şi bunuri mobile, cauzate de prăbuşirea
parţială sau totală a clădirii asigurate determinată de următoarele riscuri:
e) Riscuri asigurate în cadrul secţiunii „Bunuri mobile”;
f) Defecte ascunse;
g) Greutatea bunurilor, a echipamentelor, animalelor sau persoanelor
din locuinţă;
h) Acţiunea ploii asupra acoperişului imobilului;
i) Folosirea unor materiale sau metode de construcţie defectuoase.
 Geamuri. Este acoperită spargerea geamurilor sau a geamurilor
securizate, precum şi alte pagube cauzate de acest lucru. Acoperirea este
exclusă, dacă locuinţa a fost vacantă pentru mai mult de 30 de zile înainte
de producerea daunei.

81
  Mobilierul proprietarului. Instalaţiile, covoarele şi mobila
asiguratului aflate la locuinţa acestuia sunt acoperite pentru următoarele
riscuri:
 incendiu;
 furtună, grindină sau trăsnet;
 explozie;
 accidente produse de vehicule sau aparate de zbor;
 vandalism şi acte produse cu intenţie;
 cădere a unor corpuri, greutate a stratului de zăpadă sau de gheaţă;
 scurgeri sau revărsări accidentale de apă şi aburi;
 dezmembrare bruscă şi accidentală a sistemului de încălzire cu apă
sau aburi;
 îngheţ;
 daune bruşte şi accidentale datorate curentului electric generat
artificial.
Trebuie subliniat faptul că riscul furt nu este inclus.
 Efectul reglementărilor legislative. O persoană care deţine o locuinţă
într-o zonă mai veche, istorică, poate descoperi, după producerea unei
daune, că reparaţiile trebuie efectuate în concordanţă cu legile în vigoare.
De exemplu, un asigurat, a cărui instalaţie electrică este confecţionată din
cabluri de aluminiu, ar putea descoperi că toate reparaţiile electrice
trebuie să fie făcute cu cabluri de cupru. Poliţa de asigurare complexă a
gospodăriei oferă acoperire pentru costul de înlocuire al bunurilor.
Această acoperire adiţională include costul suplimentar al construirii,
demolării, amenajării, renovării sau reparării datorate necesităţii aplicării
prevederilor unei legi, în urma producerii unui risc asigurat. Sunt
excluse, în mod expres, pierderile de valoare la clădiri şi costurile
asociate poluării.
Aceste acoperiri suplimentare nu se pot asocia exact uneia din secţiunile
Părţii I-a. Unele bunuri, care au fost excluse din secţiunea „Bunuri mobile” (de
exemplu, cărţile de credit sau mobilierul), apar la acoperirea suplimentară cu sume
asigurate reduse şi cu riscuri mai restrânse.
Excluderi pentru Partea I-a. Unele riscuri sunt excluse, atât de la asigurarea
clădirilor, cât şi de la asigurarea bunurilor din Partea I-a:
 pagubele produse de aplicarea anumitor legi;
 mişcările de pământ;
 căderile de tensiune;
 neglijenţa;
 războiul;
 riscul nuclear;
 pagubele produse cu intenţie;
 lucrările executate defectuos.

Partea a II-a: Asigurarea de răspundere civilă. Această parte conţine două

tipuri principale de acoperire:
 Răspunderea personală;
 Cheltuieli medicale plătite terţelor persoane prejudiciate.
82
 Secţiunea: Răspunderea personală. Toate poliţele de asigurare complexă a
gospodăriei includ acoperirea pentru răspunderea personală, cu o sumă de asigurare
fixată, de regulă, pe eveniment. Această sumă poate fi majorată în schimbul plăţii
unei prime suplimentare.
Acoperirea pentru răspunderea civilă devine operantă în situaţia în care este
făcută o reclamaţie sau o acţionare în justiţie împotriva unui asigurat, pentru o
vătămare corporală sau pentru o pagubă materială provocată de acesta.
Poliţa de asigurare complexă a gospodăriei oferă acoperire pentru răspundere
civilă, în limita sumei asigurate menţionate în poliţă, pentru prejudicii faţă de care
asiguratul este răspunzător, din punct de vedere legal. Această acoperire, care se
aplică oriunde în lume, acoperă vătămările corporale şi pagubele materiale care
rezultă din activităţile asiguratului. De cele mai multe ori, o asemenea răspundere
survine datorită neglijenţei asiguratului.
În plus faţă de limita răspunderii, asigurătorul plăteşte cheltuielile de apărare,
dacă împotriva asiguratului este intentat un proces, care implică o despăgubire
acoperită prin poliţă. Această acoperire este oferită, chiar dacă procesul intentat
este nejustificat sau fraudulos.
Secţiunea: Cheltuieli medicale. Prin poliţa de asigurare complexă a
gospodăriei, se acoperă cheltuielile medicale suportate de terţele persoane
prejudiciate şi nu cele suportate de asigurat, sau rezidenţii gospodăriei acestuia,
spre deosebire de alte tipuri de poliţe, cum ar fi poliţa auto personală, unde
acoperirea cheltuielilor medicale se referă la asigurat, la membrii familiei şi la alţi
pasageri ai autovehiculului asigurat.
Prin această poliţă se acoperă cheltuielile medicale necesare terţelor persoane
(şi nu unui asigurat) în termen de 3 ani de la producerea unei vătămări corporale.
Aceste cheltuieli medicale includ cheltuielile rezonabile pentru medicamente,
operaţii, tratamente cu raze X, tratamente stomatologice, ambulanţă, spitalizare,
îngrijire medicală şi pentru servicii funerare. Cheltuielile medicale nu se plătesc
asiguratului nominalizat sau altor rezidenţi ai gospodăriei sale, cu excepţia celor ce
au calitatea de angajaţi.
Acoperirea cheltuielilor medicale diferă de acoperirea pentru răspunderea
personală, prin faptul că aceasta este valabilă, chiar dacă asiguratul nu este
răspunzător, din punct de vedere legal, pentru prejudiciul produs.
Secţiunea „Cheltuieli medicale” are în vedere persoanele vătămate în una
dintre următoarele situaţii:
 se aflau la reşedinţa asiguratului cu permisiunea acestuia;
 nu se aflau pe proprietatea asiguratului, dar au fost vătămate în urma
unor evenimente care au avut loc la reşedinţa asiguratului;
 nu se aflau pe proprietatea asiguratului, dar au fost vătămate în urma
unor activităţi practicate de acesta;
 nu se aflau pe proprietatea asiguratului şi au fost rănite de un angajat al
acestuia pe perioada în care acesta din urmă îşi îndeplinea atribuţiile de
serviciu;
 nu se aflau la reşedinţa asiguratului şi au fost rănite de un animal care
aparţinea asiguratului.
83
 Excluderi care se aplică secţiunilor „Răspunderea personală” şi
„Cheltuieli medicale”. Aceste două tipuri de secţiuni oferă protecţie asiguratului
pentru consecinţele financiare ale vătămărilor corporale şi ale pagubelor materiale
pe care acesta le poate cauza terţelor persoane.
În cadrul acestor secţiuni nu se acoperă prejudiciile produse:
cu intenţie;
ca urmare a desfăşurării unor activităţi comerciale;
în spaţii care nu sunt asigurate;
în vehicule cu motor, ambarcaţiuni, aeronave;
 în timpul războiului.

În România, o asigurare complexă a gospodăriilor este, de obicei, divizată

trei părţi:
 Asigurarea de bunuri;
 Asigurarea de invaliditate permanentă şi deces;
 Asigurarea de răspundere civilă.

4.3. EVALUAREA PAGUBELOR ŞI STABILIREA DESPĂGUBIRILOR

Atunci când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul

înregistrează o pagubă, se declanşează automat mecanismul despăgubirii. După
producerea evenimentului asigurat, asigurătorul achită despăgubirea cuvenită
asiguratului, numai după ce acesta din urmă a probat legitimitatea sa de a încasa
indemnizaţia; a declarat dacă a mai încheiat asigurări cu alte societăţi pentru
acelaşi risc; a predat asigurătorului întreaga documentaţie necesară subrogării
acestuia pentru a exercita acţiuni de subrogare.
La acoperirea pagubelor, se aplică cele trei principii de despăgubire:
principiul răspunderii proporţionale, principiul primului risc şi principiul
răspunderii limitate.
Despăgubirea datorată de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului în
momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a
făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în condiţiile de asigurare. O
despăgubire mai mare decât paguba suferită ar reprezenta un profit pentru asigurat
sau pentru beneficiar. Pentru a evita această situaţie, societăţile de asigurare
desemnează anumiţi angajaţi, numiţi inspectori de daună, pentru a se ocupa de
verificarea încadrării daunei în acoperirea oferită în baza poliţei, de investigarea
cauzelor producerii daunei. În acest sens, inspectorul de daună ia declaraţii scrise
sau înregistrate părţilor implicate şi martorilor, strânge dovezi materiale, de
documentare şi demonstrative. De regulă, în cazul asigurării de bunuri, rolul
inspectorului de daună este:
 de a determina cauzele producerii riscului asigurat;
 de a verifica încadrarea în acoperirea oferită prin poliţă;
 de a estima costul reparaţiilor sau preţul de înlocuire a bunului avariat.

După efectuarea inspecţiei de daună şi după verificarea încadrării în riscurile

acoperite prin poliţă, se evaluează dauna şi se stabileşte valoarea despăgubirii.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei: totală sau parţială.
84
Prin pagubă totală se înţelege:
 la clădiri şi alte construcţii:
 distrugerea în întregime, fără resturi ce se mai pot valorifica sau
întrebuinţa;
 distrugerea într-un asemenea grad încât, deşi au mai rămas resturi
ce se pot valorifica sau întrebuinţa, refacerea prin reparare nu mai este
posibilă sau cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată;
 la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură
(kilograme, litri, bucăţi, metri liniari, pătraţi sau cubi): partea din
cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;
 la celelalte bunuri:
 distrugerea în întregime, fără resturi ce se mai pot valorifica sau
întrebuinţa;
 distrugerea bunului într-un asemenea grad încât, deşi au mai
rămas resturi ce se pot valorifica sau întrebuinţa, bunurile respective nu
mai pot fi folosite prin repararea părţilor componente ori a pieselor
avariate sau prin înlocuirea, recondiţionarea ori restaurarea acestora;
 costul reparării obiectelor de muzeu depăşeşte suma asigurată.
Prin pagubă parţială se înţelege:
 la clădiri şi alte construcţii: distrugerea sau deprecierea parţială, astfel
încât se poate reface prin reparare sau restaurare;
 la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură
(kilograme, litri, bucăţi, metri liniari, pătraţi sau cubi): deprecierea acelei
părţi din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului
asigurat şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
 la celelalte bunuri: avarierea bunurilor, astfel încât acestea pot fi folosite
după repararea părţilor componente ori a pieselor avariate sau după
înlocuirea, recondiţionarea ori restaurarea acestora.
Cuantumul pagubei reprezintă:
 în caz de daună totală:
 la clădiri şi alte construcţii: valoarea de înlocuire a clădirii
distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scad
uzura şi valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa
sau valorifica;
 la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de
măsură (kilograme, litri, bucăţi, metri liniari, pătraţi sau cubi): valoarea
reală la data producerii evenimentului asigurat a cantităţii de bunuri
distruse în întregime sau dispărute;
 la celelalte bunuri: valoarea reală la data producerii evenimentului
asigurat a bunului distrus sau dispărut, din care se scade valoarea, la
aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
 în caz de daună parţială:
 la clădiri şi alte construcţii: costul reparaţiei, din care se scad
uzura şi valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor
ce se pot întrebuinţa sau valorifica;

85
  la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de
măsură (kilograme, litri, bucăţi, metri liniari, pătraţi sau cubi): valoarea
pierderii de calitate a acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după
pagubă şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
 la celelalte bunuri: costul reparaţiilor părţilor componente sau a
pieselor avariate, ori costul de înlocuire sau de recondiţionare a
acestora, din care se scad uzura corespunzătoare pentru piesele noi sau
recondiţionate şi valoarea resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau
valorifica.
În limita sumei asigurate, societăţile acordă despăgubiri şi pentru: cheltuielile
făcute în scopul limitării daunei; cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la
locul producerii evenimentului asigurat; daunele provocate bunurilor menţionate în
contractul de asigurare, prin distrugeri sau avarii datorate măsurilor de salvare
luate de asigurat pentru împiedicarea şi/sau limitarea consecinţelor producerii
riscului.

Din cuantumul despăgubirii se scad:

 franşiza prevăzută în contractul de asigurare, adică partea din daună care
este suportată de asigurat, pentru fiecare eveniment în parte;
 primele datorate până la sfârşitul perioadei asigurate.

La cererea uneia dintre părţi, dauna se poate evalua prin expertizare, costul
expertizei fiind suportat de către partea care o solicită. Există situaţii în care
societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirii, şi anume:
 dacă dauna a fost provocată în mod intenţionat de către:
 asigurat, contractant sau beneficiar;
 persoane fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc
împreună cu asiguratul, contractantul sau beneficiarul;
 un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, prepuşii
asiguratului sau beneficiarului;
 dacă pagubele au fost provocate din culpa persoanelor indicate mai
înainte;
 dacă persoanele specificate anterior nu au luat măsurile necesare evitării
sinistrului sau limitării acestuia, deşi puteau să facă acest lucru;
 dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea-credinţă, sau dacă
asiguratul (sau oricare altă persoană acţionând în numele său) a
contribuit în mod deliberat ori prin neglijenţă gravă la producerea daunei.
De regulă, societatea de asigurări nu acordă despăgubiri nici pentru:
 pagube sau cheltuieli în legătură cu poluarea şi/sau contaminarea
provocate direct sau indirect din orice cauză;
 pagube produse de influenţe directe ale exploziei atomice, ale
radiaţiei sau infestării radioactive, ca urmare a folosirii energiei atomice
sau a materialelor fisionabile;
 pagube pricinuite de măsuri de război, invazie, ocupaţie militară,
război civil, insurecţie, rebeliune, revoluţie, dictatură militară sau uzurpare
de putere;
86
  pagube produse de operaţiuni militare în timp de război;
 pagube produse de tulburări civile, acte de terorism, vandalism sau
altele asemănătoare;
 prejudicii provocate de măsurile de confiscare, naţionalizare,
sechestrare, rechiziţionare sau altele similare luate de autorităţi;
 pagube indirecte provocate de: întârzieri în livrarea bunurilor,
reducerea valorii bunurilor asigurate după reparaţie, scăderea preţurilor
bunurilor;
 pagube produse prin întreruperea folosirii bunurilor ori prin
întreruperea producţiei;
 cheltuieli făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea bunurilor
în comparaţie cu starea lor dinaintea producerii evenimentului asigurat,
cele pentru repararea unor avarii sau distrugeri produse din cauze
necuprinse în asigurare şi nici cele pentru reparaţii, recondiţionări sau
restaurări nereuşite;
 pagube provocate de alte riscuri necuprinse în asigurare.
După stabilirea valorii daunei, societatea de asigurări va decide asupra
metodei de indemnizare. Există cel puţin trei metode prin care se poate acorda
despăgubirea: plata unei indemnizaţii, înlocuirea, repararea.
Plata unei indemnizaţii. Majoritatea covârşitoare a cazurilor de despăgubire
sunt soluţionate prin încasarea de către asigurat a unui cec ce reprezintă
contravaloarea pierderii suferite.
Repararea bunului sau clădirii avariate. În locul plăţii unei indemnizaţii,
asigurătorul poate să repare bunul sau clădirea avariată prin producerea
evenimentului asigurat. De obicei, această metodă se utilizează mai ales în cazul
asigurării auto. Majoritatea asigurătorilor auto au contract de colaborare cu ateliere
de service auto, care prestează lucrările de reparaţii ale autovehiculelor asigurate.
În ţările cu tradiţie în domeniul asigurărilor, există tendinţa ca societăţile de
asigurare să deţină propriile ateliere de service auto.
Înlocuirea bunului. Un exemplu de soluţionare prin înlocuire a unui caz de
despăgubire este acela al asigurării obiectelor casabile. Astfel, în cazul spargerii
unui geam în urma producerii unui eveniment asigurat, o firmă de specialitate
poate să-l înlocuiască în numele asigurătorului. De regulă, în astfel de cazuri,
societăţile de asigurare beneficiază de discounturi, din partea firmelor de profil cu
care colaborează.
Plata despăgubirii se face numai pe bază de acte care atestă existenţa daunei,
mărimea acesteia, împrejurările în care s-a produs, valabilitatea poliţei, calitatea de
asigurat sau beneficiar a persoanei care revendică despăgubirea, precum şi alte
documente care au legătură cu dauna.
În situaţia în care, în legătură cu dauna, a fost instituită împotriva
asiguratului o anchetă sau o procedură penală, asigurătorul poate amâna acordarea
despăgubirii până la finalizarea anchetei, respectiv a procedurii penale.

87
 Dacă prin reparare, recondiţionare sau restaurare valoarea bunului se măreşte
în comparaţie cu valoarea acestuia la data producerii evenimentului asigurat,
despăgubirea acordată se va diminua corespunzător diferenţei dintre cele două
valori. Astfel, în cazul în care, de exemplu, se repară reţeaua electrică sau sanitară
la o clădire, iar noua instalaţie este într-o stare mai bună decât cea veche, se scade
din costul reparaţiei uzura fizică. În cazul în care la repararea unei clădiri avariate
se mai construieşte o cameră în plus, costul construcţiei acesteia este suportat în
întregime de către asigurat.
Dacă bunul asigurat este gajat/ipotecat unei bănci - în vederea obţinerii sau
garantării unui credit, asiguratul este obligat să înştiinţeze societatea de asigurări
pentru regularizarea eventualelor despăgubiri. În caz de daună totală, despăgubirea
se plăteşte băncii creditoare în limita sumei rămase până la achitarea creditului, iar
eventualele drepturi de despăgubire rămase se plătesc asiguratului. În caz de daună
parţială, despăgubirea se acordă asiguratului; asiguratul va plăti o primă adiţională
pentru readucerea sumei asigurate la nivelul celei stabilite în momentul încheierii
asigurării. Sarcina de a proba că dauna produsă unui bun este consecinţa directă şi
nemijlocită a unui risc asigurat revine asiguratului.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare pentru
acelaşi risc, asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii, şi anume, acea
parte care rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirilor datorate de către
toţi asigurătorii. În felul acesta, se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului de
către toţi asigurătorii să nu depăşească valoarea pagubei, deoarece scopul asigurării
este acoperirea pierderii financiare a asiguratului şi nu îmbogăţirea acestuia.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii
acordate, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul
perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă. Revenirea la suma
asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare
suplimentară, contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare. În caz de furt, când
acesta este însoţit de alte daune (spargerea uşii, geamului, peretelui etc.) produse
încăperii în care s-a aflat obiectul asigurării, asiguratul este despăgubit cu întreaga
valoare a acestei daune, în măsura în care nu se depăşeşte suma asigurată.
Dacă înainte ca asiguratul să primească despăgubirea, bunurile furate au fost
găsite, societatea de asigurări îl despăgubeşte numai pentru eventualele pagube
înregistrate ca urmare a furtului.
Dacă bunurile furate nu au fost găsite, despăgubirile se acordă numai cu
condiţia ca asiguratul să dea o declaraţie în care să arate că, în cazul în care
bunurile furate vor fi găsite, se obligă să restituie total sau parţial, după caz,
despăgubirea primită. Astfel, dacă după plata despăgubirii, bunurile au fost găsite,
se procedează în felul următor:
 dacă bunurile au fost găsite neavariate şi complete, asiguratul este
obligat să înapoieze în totalitate despăgubirea primită;
 dacă bunurile au fost găsite, dar sunt avariate sau incomplete,
asiguratul este obligat să restituie diferenţa dintre despăgubirea primită şi
pagubele produse bunurilor respective;

88
  dacă s-a găsit doar o parte din bunuri, asiguratul este obligat să
restituie acea parte din despăgubirea primită, care reprezintă valoarea
bunurilor găsite.
Sunt situaţii în care, pentru paza bunurilor, s-au încheiat contracte cu
societăţi specializate în pază civilă. În caz de daună datorată furtului, dacă
societatea respectivă este absolvită de răspundere, asigurătorul plăteşte în
întregime despăgubirea cuvenită. În cazul în care şi societatea care asigură paza
este considerată răspunzătoare, asigurătorul plăteşte asiguratului diferenţa dintre
despăgubirea cuvenită şi ceea ce datorează societatea de pază civilă.
În unele poliţe, care asigură bunurile personale, există clauze ce stabilesc
modul de acordare a despăgubirii în cazul distrugerii sau dispariţiei unei piese ce
aparţine unei perechi sau unui set (spre exemplu, o pereche de cercei, un set de
tacâmuri de argint). Pierderea unui cercel, de exemplu, poate face ca al doilea
obiect al perechii să nu mai aibă valoare pentru asigurat, valoarea unui cercel fiind,
în mod sigur, mai mică decât o jumătate din valoarea perechii. Dacă poliţa de
asigurare nu se referă la această problemă, asiguratul ar putea argumenta că
cercelul rămas fără pereche nu mai are valoare, pentru că nu mai poate fi purtat.
Existenţa clauzei referitoare la pereche sau la set avertizează asiguratul că paguba
unei jumătăţi de pereche nu constituie o pagubă totală. Asigurătorul va plăti
reparaţia sau înlocuirea părţii deteriorate sau pierdute, pentru a readuce perechea
sau setul la valoarea iniţială.

89
 5. ASIGURĂRI DE TRANSPORT

5.1. ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL

TRANSPORTULUI TERESTRU (ASIGURAREA CARGO)

Obiectul asigurării. Poliţele de asigurare a bunurilor pe timpul transportului

terestru cuprind numai mărfurile obişnuite, care sunt transportate pe căile ferate, cu
vehicule sau prin poştă. La cerere, în baza unor condiţii speciale sunt acoperite şi
mărfurile perisabile, cele periculoase (uşor combustibile, inflamabile sau
explozive, lichidele acide), bunurile de valoare mare (bani, hârtii de valoare,
documente, obiecte preţioase, colecţii, tablouri şi altele asemenea) şi animalele vii.
Riscuri asigurate. La asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru
sunt acoperite următoarele riscuri:
 incendiu, trăsnet, explozie, furtună, ploaie, grindină, inundaţie, uragan,
cutremur, prăbuşire sau alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă
sau de gheaţă, avalanşă de zăpadă, contaminare;
 accidente ale mijlocului de transport: ciocniri, loviri, izbiri, căderi,
derapări, răsturnări, împotmoliri;
 acte de tâlhărie;
 spargere, scurgere, risipire, dispariţie sau furt al bunurilor asigurate, ca
urmare a unui accident al mijlocului de transport;
 accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor.

Excluderi. În afară de cazurile de excludere prezentate în condiţiile generale

de asigurare, nu se acordă despăgubiri pentru:
 pagubele produse din cauza unor însuşiri proprii naturii bunurilor
transportate;
 pagubele produse ca urmare a relei conservări de către asigurat a
bunurilor transportate, a ambalării şi a transportării bunurilor în stare
deteriorată;
 pagubele produse bunurilor transportate, provocate de viermi, rozătoare,
insecte, ger sau căldură atmosferică;
 pagubele produse bunurilor transportate, ca urmare a predării spre
expediere a unor bunuri excluse de la transport, sub denumire falsă,
inexactă sau incompletă.

90
 În cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului internaţional (care poate
implica şi transport maritim), sunt utilizate clauze standard, cunoscute sub
denumirea de A, B şi C. Clauza „A” este cea mai cuprinzătoare, în baza ei fiind
acoperite toate riscurile de pierdere şi de avariere a bunului asigurat, cu excepţia
unor riscuri prezentate separat.
Excluderile sunt comune tuturor celor trei condiţii şi cuprind trei grupe de
riscuri: (a) pierderea, avarierea şi cheltuielile ce rezultă din: comportarea
necorespunzătoare voită a asiguratului; pierderea uzuală în greutate sau în volum a
bunului asigurat; ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a
bunului asigurat; viciul propriu sau natura bunului asigurat; întârzierea directă a
navei; pierderea voiajului sau a călătoriei; utilizarea oricărei arme de război care
foloseşte fisiunea şi/sau fuziunea atomică, nucleară, sau o reacţie asemănătoare;
contaminarea radioactivă; starea de nenavigabilitate a navei; (b) riscuri de război;
(c) riscuri de greve. În baza clauzei de asigurare „B”, sunt acoperite, cu excepţia
excluderilor (a), (b), şi (c) de mai înainte, pierderea şi avaria la bunul asigurat
cauzate de: incendiu sau explozie; eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru; coliziune; descărcarea
mărfii într-un port de refugiu; cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
sacrificiul de avarie comună; aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
intrarea apei în navă.
Clauza de asigurare „C” are o sferă de acoperire mai îngustă decât clauza „B”
şi acoperă aceleaşi pierderi şi avarii ca şi clauza „B”, cu excepţia celor cauzate de:
cutremur de pământ, erupţie vulcanică şi trăsnet; luarea mărfii de valuri peste bord;
intrarea apei de mare în navă.
Suma asigurată. La asigurările cargo suma asigurată poate fi formată din:
a) valoarea bunurilor potrivit facturii;
b) costul transportului şi costul asigurării, dacă acestea nu sunt incluse în
valoarea facturii;
c) cheltuieli şi taxe vamale;
d) supraasigurare de 10% din valoarea bunului, dacă nu s-a convenit
altfel, pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea
asigurării.
Sumele asigurate se pot stabili, la cererea asiguratului, separat pentru fiecare
transport pe căile ferate, cu vehicule ori prin poştă, dacă bunurile asigurate sunt
transportate pe o rută definită, sau separat pentru toate bunurile transportate cu
fiecare vehicul, în cazul persoanelor juridice care efectuează transportul cu
vehicule proprii.
Prima de asigurare. Prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei
asigurate cu cota de primă. Cotele de primă variază în funcţie de felul
transportului.
Când asigurarea se încheie pentru un singur transport, prima de asigurare se
calculează pe baza valorii bunurilor transportate, iar atunci când asigurarea se
încheie pentru o anumită perioadă, prima de asigurare se calculează în funcţie de
valoarea bunurilor transportate în acea perioadă. În cel de-al doilea caz,
91
modalitatea de plată a primei de asigurare prezintă caracteristici specifice. Astfel,
la începutul perioadei asigurate, asiguratul plăteşte societăţii de asigurări o primă
de depozit, reprezentând un anumit procent (de exemplu, 75%) din prima calculată
pe baza valorii totale estimate a bunurilor ce vor fi transportate; la finele perioadei
asigurate, în baza calculului primei de asigurare definitive şi în funcţie de volumul
total al transporturilor efectiv realizat, are loc un procedeu de regularizare, în urma
căruia asiguratul va plăti sau va încasa diferenţa dintre prima de asigurare
definitivă şi cea de depozit. Pentru o mai bună înţelegere, să considerăm următorul
exemplu: o societate comercială încheie o asigurare cargo pentru marfa pe care
doreşte să o transporte din vamă la sediul firmei. Marfa transportată constă în
aparate electrocasnice în valoare de 500.000.000 u.m. Costul transportului este de
1.000.000 u.m. Societatea comercială a mai plătit taxe vamale ce reprezintă 8% din
valoarea mărfii.
Mărfurile transportate sunt acoperite pentru următoarele riscuri:
 calamităţi naturale;
 accidente ale mijlocului de transport: ciocniri, loviri, izbiri, căderi,
derapări, răsturnări, împotmoliri;
 acte de tâlhărie;
 spargere, scurgere, risipire, dispariţie, sau furt al bunurilor asigurate, ca
urmare a unui accident al mijlocului de transport;
 accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor.

Cota de primă corespunzătoare este de 1,3%. Pe durata transportului, datorită

poleiului, camionul a derapat şi s-a răsturnat. În urma efectuării inspecţiei de daună
s-a constatat o pagubă evaluată la 266.000.000 u.m. Pentru măsurile luate în
vederea limitării pagubei, asiguratul a cheltuit 855.000 u.m. În contractul de
asigurare se prevede o franşiză deductibilă de 5% din suma asigurată.
Se cere să se determine:
a) La ce sumă se încheie asigurarea?
b) Care este prima de asigurare plătită de asigurat?
c) Care este nivelul despăgubirii primite de asigurat?
Rezolvare: a) Suma asigurată SA este formată din: preţul mărfii conform
facturii, costul transportului, cheltuieli şi taxe vamale, o supraasigurare de 10% din
valoarea mărfii, pentru acoperirea unor cheltuieli ce nu pot fi prevăzute la
încheierea asigurării.
SA = 500.000.000 u.m. + 1.000.000 u.m. +
+8% ∗ 500.000.000 u.m.+ 10% ∗ 500.000.000 u.m. =
= 591.000.000 u.m.
b) Prima de asigurare PA este dată de produsul dintre suma asigurată şi cota
de primă tarifară:
PA = 1,3% ∗ 591.000.000 u.m. = 7.683.000 u.m.
c) Contractul de asigurare prevede o franşiză de 5% din suma asigurată, ceea
ce înseamnă că asiguratul va suporta o anumită parte din valoarea pagubei, şi
anume:
92
 5% ∗ 591.000.000 u.m. = 29.550.000 u.m.
Societatea de asigurări va suporta diferenţa dintre cuantumul pagubei şi
franşiză:
266.000.000 u.m. - 29.550.000 u.m. = 236.450.000 u.m.
Asiguratul a cheltuit 855.000 u.m. cu măsurile luate pentru limitarea
pagubei, sumă ce îi va fi despăgubită de către asigurător. În concluzie,
despăgubirea primită de asigurat se ridică la valoarea de:
236.450.000 u.m. + 855.000 u.m. = 237.305.000 u.m.
Răspunderea asigurătorului. În cazul transporturilor pe căile ferate,
răspunderea asigurătorului începe din momentul primirii bunurilor de către
transportator şi încetează din momentul eliberării bunurilor către destinatar. În
cazul transporturilor efectuate cu vehicule, răspunderea asigurătorului începe din
momentul încărcării bunurilor în vehicule şi încetează din momentul descărcării
bunurilor din vehicule, la destinaţie.
Exemplu. SC ROMIMPEX SRL doreşte să încheie o asigurare de transport
marfă, transportul efectuându-se cu camionul propriu, din vama Borş în Bucureşti,
la sediul firmei. Marfa transportată constă în aparate electrocasnice marca Rowenta
(350 mixere, 200 cafetiere, 50 aspiratoare), în valoare de 500.470.000 u.m. În acest
scop, reprezentantul societăţii completează o cerere-chestionar menită a furniza
asigurătorului informaţii referitoare la mijlocul de transport, tipul şi cantitatea de
marfă transportată, descrierea mărfii, locul de încărcare şi cel de descărcare,
distanţa pe care se efectuează transportul, data efectuării transportului, precum şi
alte informaţii necesare asigurătorului pentru aprecierea riscului şi pentru eventuala
acceptare a acestuia în asigurare. Pe baza analizei informaţiilor cuprinse în cererea
de asigurare, asigurătorul acceptă încheierea contractului. Astfel, mărfurile
transportate de SC ROMIMPEX SRL vor fi acoperite pentru următoarele riscuri
generale:
a) deraparea sau răsturnarea autovehiculului;
b) coliziunea sau contactul cu un alt autovehicul sau cu orice alt obiect
exterior;
c) incendiu, trăsnet, explozie, inundaţie, furtună, ploaie, grindină, uragan,
cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, avalanşe, cicloane, erupţii
vulcanice, cutremur;
d) prăbuşirea podurilor, clădirilor sau tunelelor;
e) căderi de arbori;
f) ruperi de diguri, baraje şi conducte de apă;
g) accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării mărfurilor.
Condiţiile fiind acceptate de ambele părţi, SC ROMIMPEX SRL achită
integral prima de asigurare, în data de 11.03.2000, prin OP nr.3335, în contul
asigurătorului, iar asigurătorul emite poliţa nr.122 din 11.03.2000 privind
asigurarea mărfurilor pe timpul transportului terestru.

93
 Transportul urmează a fi efectuat pe data de 12.03.2000, mijlocul de
transport folosit fiind un camion MERCEDES. În baza contractului de asigurare
încheiat, asigurătorul urmează să plătească despăgubiri pentru pierderea şi/sau
distrugerea totală sau parţială a mărfii pe timpul transportului - de la vama Borş la
sediul SC ROMIMPEX SRL din Bucureşti, precum şi pe timpul încărcării şi
descărcării mărfii, cauzate de riscurile generale prevăzute în Condiţiile specifice
privind asigurarea mărfurilor pe timpul transportului terestru.
Suma la care se încheie asigurarea este obţinută prin însumarea preţului
mărfii (conform facturii) cu costul transportului, majorate cu 10%, pentru
acoperirea unor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării:
SA = Pm + Ct + Ss, unde:
Pm - preţul mărfii (conform facturii);
Ct - costul transportului;
Ss - sumă suplimentară.
Pm = 500.470.000 u.m.
Ct = 300.000 u.m.
SS = 10% ∗ (500.470.000 u.m.+300.000 u.m.)=
=50.077.000 u.m.
SA = 500.470.000 u.m. +300.000 u.m. + 50.077.000 u.m.
= 550.847.000 u.m.
Prima de asigurare se determină aplicând cota de primă de 1,30% -
corespunzătoare asigurării pe transport şi unei distanţe de aproximativ 600 km -
asupra sumei asigurate:
PA = 1.30% ∗ 550.847.000 u.m. = 7.161.011 u.m.
Pe durata transportului, datorită poleiului, camionul a derapat şi s-a răsturnat.
Au fost anunţate organele de poliţie cele mai apropiate de locul producerii
accidentului, care au întocmit un proces verbal de constatare a pagubelor.
În aceeaşi zi, este anunţată şi societatea de asigurări, care trimite un inspector
de daună, care să evalueze paguba produsă. Înainte de a efectua constatarea daunei,
reprezentantul asigurătorului verifică dacă poliţa de asigurare este în vigoare, dacă
prima de asigurare a fost achitată, dacă evenimentul produs se încadrează în
riscurile acoperite prin contractul de asigurare, dacă există acte constatatoare
privind producerea evenimentului întocmite de organele de poliţie. În urma
constatării producerii daunei şi evaluării mărimii acesteia, inspectorul de daună
întocmeşte un proces verbal, în prezenţa reprezentantului SC ROMIMPEX SRL.
Cu acest prilej, reprezentantul societăţii de asigurări fotografiază marfa distrusă,
pentru a constitui probă la dosarul de daună.
În urma inspecţiei de daună, s-a constatat distrugerea în întregime a unei
anumite părţi din marfă şi deteriorarea parţială a unei alte părţi. Pentru partea din
marfă distrusă în întregime, cuantumul pagubei este dat de valoarea părţii
respective, şi anume 355.800.000 u.m. Pentru marfa distrusă parţial, cuantumul
pagubei este stabilit în urma expertizei efectuate de un expert desemnat de
asigurător, aceasta fiind evaluată la 88.476.000 u.m.
94
 În concluzie, paguba înregistrată de SC ROMIMPEX SRL se ridică la:
355.800.000 u.m. + 88.476.000 u.m. = 444.276.000 u.m.
Franşiza prevăzută în contractul de asigurare, respectiv partea din pagubă
suportată de asigurat, este de 10% din valoarea daunei, şi anume:
10% ∗ 444.276.000 u.m. = 44.427.600 u.m.
Despăgubirea se acordă după ce asiguratul face o declaraţie precum că,
pentru mărfurile asigurate, nu există alte asigurări în vigoare, la data producerii
evenimentului asigurat. Despăgubirea acordată SC ROMIMPEX SRL este dată de
diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză:
Despăgubirea = 444.276.000 u.m. - 44.427.600 u.m. =
= 399.848.400 u.m.

5.2. ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR

(ASIGURAREA AUTOCASCO)

Importanţa asigurărilor de autovehicule face ca această poliţă să poată fi

încadrată în categoria celor mai cunoscute şi mai bine vândute produse de
asigurare. Consecinţele financiare ale avarierii automobilului proprietate personală,
în condiţiile actualei puteri de cumpărare a consumatorului din ţara noastră, pot fi
uneori catastrofale. Societăţile de asigurări care încheie asigurări de autovehicule
se confruntă cu numeroase probleme, determinate, în principal, de:
 frecvenţa mare a accidentelor auto;
 costurile ridicate pe care le implică accidentele auto;
 pierderile înregistrate în activitatea de subscriere;
 iresponsabilitatea unor conducători auto;
 starea tehnică a autovehiculelor aflate în circulaţie;
 gradul de dezvoltare a infrastructurii;
 posibilitatea de cumpărare a unei poliţe de asigurare.
Frecvenţa mare a accidentelor auto. Accidentele auto provoacă, anual, în
întreaga lume, milioane de victime. În ţara noastră, frecvenţa de producere a
accidentelor se situează cu mult peste media europeană.
Conducerea autovehiculelor sub influenţa alcoolului este cauza unei mari
părţi din totalul accidentelor. O serie de alte metehne ale conducătorilor auto, cum
ar fi viteza excesivă, nerespectarea distanţei regulamentare între autovehicule,
adormirea la volan, pierderea controlului autovehiculului şi pătrunderea pe
contrasens, sunt, de asemenea, principala cauză a unui număr mare de accidente
rutiere. Una dintre tendinţele care se face simţită din ce în ce mai des, în special în
mediul urban, este aceea a accidentelor produse de agresivitatea la volan, aceasta
reprezentând o consecinţă a conducerii autovehiculului sub influenţa stresului şi a
lipsei de respect faţă de ceilalţi participanţi la trafic.
Costurile ridicate ale accidentelor auto. Implicaţiile financiare ale
accidentelor auto sunt foarte mari.

95
 Acestea includ pagubele materiale generate de avarierea autovehiculelor,
cheltuielile medicale pentru vătămările corporale suferite de persoanele implicate
în accident, serviciile medicale de urgenţă, pierderile de venit înregistrate de aceste
persoane, cheltuielile implicate de acţiunile în justiţie şi onorariile avocaţilor etc.
Creşterea costurilor de reparare a autovehiculelor, precum şi creşterea taxelor
legale au contribuit, de asemenea, la creşterea costurilor implicate de accidentele
auto.
Pierderile înregistrate în activitatea de subscriere. Pierderea din
activitatea de subscriere se înregistrează atunci când valoarea despăgubirilor
plătite, împreună cu cheltuielile de funcţionare ale unui asigurător, într-o anumită
perioadă de timp, depăşesc volumul de prime încasate în aceeaşi perioadă.
În asemenea cazuri, asigurătorii ar trebui fie să-şi actualizeze, periodic,
nivelul primelor de asigurare percepute la încheierea contractelor de asigurare, fie
să procedeze la o selecţie mai atentă a solicitanţilor de asemenea contracte de
asigurare, în funcţie de gradul de expunere la risc.
Realitatea de pe piaţa românească a asigurărilor auto este însă cu totul alta.
Preţurile de „dumping” la aceste tipuri de poliţe, practicate de unele societăţi
de asigurare, fac aproape imposibilă recalcularea nivelului primelor de asigurare.
În dorinţa de a încheia cât mai multe contracte de asigurare, aceste societăţi
recurg la una dintre următoarele alternative:
 fie acceptă să compenseze pierderile înregistrate la asigurările auto cu
veniturile înregistrate din vânzarea celorlalte tipuri de produse de
asigurare;
 fie recurg la o politică de „tergiversare” a soluţionării dosarelor de daună
şi deci a acordării despăgubirilor, ceea ce le permite să supravieţuiască,
din punct de vedere financiar.
Iresponsabilitatea unor conducători auto. Conducătorii auto iresponsabili
reprezintă o altă problemă pentru acest produs de asigurare. Ei pot fi grupaţi în trei
categorii principale, cu menţiunea că o parte dintre aceştia pot aparţine, simultan,
mai multor categorii:
 conducători auto neasiguraţi;
 conducători auto aflaţi sub influenţa alcoolului;
 alte categorii de conducători auto expuşi unor riscuri majore.
Conducătorii auto aflaţi sub influenţa alcoolului sunt responsabili pentru
producerea unui număr mare de accidente de circulaţie. La fel ca în multe alte
state, noul Cod Rutier Român a înăsprit pedepsele pentru cei care încalcă legea.
În categoria conducătorilor auto expuşi altor riscuri majore sunt incluşi cei
care, în mod obişnuit, încalcă legile de circulaţie, precum şi cei care se fac vinovaţi
de comiterea unor infracţiuni grave, cum ar fi, de exemplu, conducerea fără permis
sau conducerea autovehiculului în perioada în care permisul este suspendat.
Asigurarea acestei categorii de conducători auto implică acceptarea preluării unor
riscuri mult mai mari decât nivelul standard.
Starea tehnică a autovehiculelor aflate în circulaţie. Spre deosebire de
restul ţărilor europene, una dintre cauzele frecvente ale producerii accidentelor de
96
circulaţie din ţara noastră o constituie starea tehnică a autovehiculelor aflate în
circulaţie. Aceasta se datorează, în principal:
 importului de autovehicule cu un grad ridicat de uzură;
 menţinerii în circulaţie a unor autovehicule de fabricaţie românească, cu
o vechime de peste 15 ani;
 lipsei de resurse financiare a deţinătorilor de autovehicule, necesare
întreţinerii acestora.
Gradul de dezvoltare a infrastructurii. Şi din punct de vedere al gradului
de dezvoltare a infrastructurii, între România şi celelalte state europene există
diferenţe fundamentale. Dacă în celelalte state, unele chiar şi est-europene,
lungimea autostrăzilor însumează mii de km, în ţara noastră aceste tipuri de şosele
sunt de ordinul al câtorva sute de km.
Un alt factor important, care influenţează securitatea circulaţiei rutiere, îl
constituie nivelul de întreţinere a drumurilor existente. Numeroase accidente de
circulaţie, cu consecinţe dramatice, se produc datorită stării proaste a drumurilor,
atât din interiorul localităţilor, cât şi din afara acestora.
Posibilitatea de cumpărare a unei poliţe de asigurare. În ceea ce priveşte
posibilitatea de a cumpăra o poliţă de asigurare, s-a constatat că, în general,
categoria de conducători auto implicaţi în cea mai mare parte a accidentelor de
circulaţie nu dispun de mijloacele financiare necesare cumpărării unei poliţe de
asigurare. Este vorba aici despre persoanele în vârstă de sub 20 de ani, care, deşi
deţin o pondere relativ redusă în totalul conducătorilor auto, sunt implicaţi într-un
număr mare de evenimente rutiere, soldate adesea cu decesul unor persoane.
Factorii enumeraţi mai înainte constituie principalele aspecte legate de
riscurile implicate de conducerea unui autovehicul. Există însă şi o serie de alţi
factori, specifici, care pot duce la creşterea probabilităţii de producere a unor
accidente rutiere cu consecinţe grave.
În momentul în care ne urcăm la volanul unui autovehicul, trebuie să fim
conştienţi atât de riscurile pe care ni le asumăm noi înşine, cât şi de consecinţele pe
care acest lucru le poate avea asupra altor persoane, conducători auto sau pietoni.
Rolul unei poliţe de asigurare nu este acela de a preveni producerea accidentelor, ci
de a face mai uşor suportabile, cel puţin din punct de vedere financiar, consecinţele
producerii acestora.
Asigurarea autovehiculelor, denumită şi „asigurarea pentru cazuri de avarii
ale autovehiculelor” sau „asigurarea autocasco”, poate fi încheiată de persoane
fizice sau juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.
Obiectul asigurării îl pot constitui următoarele grupe de autovehicule:
 autovehicule destinate transportului de persoane, cum ar fi: autoturisme,
autobuze, autocare, autostatioane, motociclete, scutere etc.;
 autovehicule destinate transportului de bunuri, cum sunt: autocamioane,
autofurgonete, autobasculante, autocisterne, autotractoare, tractoare
rutiere etc.;
 autovehicule construite sau echipate pentru diverse destinaţii speciale,
cum sunt:
97
 - autovehicule pentru gospodăria comunală;
- autovehicule pentru stingerea incendiilor;
- autoateliere, automacarale;
- autovehicule echipate cu aparatură specifică pentru transmisii radio
şi de televiziune, pentru explorări geologice, hidrotehnice etc.;
- remorci auto;
- alte tipuri de autovehicule speciale, cu acordul societăţii de asigurări.
Ca o regulă generală, nu pot fi asigurate autovehiculele care nu sunt
înmatriculate potrivit dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice în
România.
În baza unei poliţe de asigurare autocasco se acordă despăgubiri pentru
pagubele produse prin avarierea sau distrugerea autovehiculelor asigurate,
provocate de unul sau de mai multe dintre următoarele evenimente:
- diverse accidente, cum ar fi: ciocniri, loviri sau izbiri cu alte
autovehicule sau cu alte corpuri mobile sau imobile, aflate în afara sau în
interiorul autovehiculului asigurat, zgârieri, căderi, derapări sau
răsturnări;
- producerea unor riscuri generale, ca de exemplu: incendiu, trăsnet,
explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, cutremur de
pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă,
cădere a unor corpuri pe construcţia în care se află autovehiculul etc.;
- cheltuieli de transport al autovehiculului la atelierul de reparaţii cel
mai apropiat de locul producerii accidentului, care poate efectua
reparaţia, sau la locul cel mai apropiat de adăpostire;
- pagube produse autovehiculului asigurat de avarieri sau distrugeri
prilejuite de măsurile de salvare luate în timpul producerii riscului
asigurat, pentru salvarea autovehiculului sau a construcţiei în care se afla
acesta;
- cheltuieli făcute în vederea limitării pagubelor etc.
Autovehiculele pot fi asigurate opţional şi pentru riscul de furt. În asigurarea
pentru furt sunt cuprinse:
- furtul autovehiculului, al unor părţi componente sau piese componente
ale acestuia;
- pagubele de orice fel produse autovehiculului ca urmare a furtului sau
a tentativei de furt al autovehiculului, al unor părţi componente sau piese
ale acestuia ori ale unor bunuri aflate în interiorul autovehiculului;
- pagubele produse încăperii, proprietate a asiguratului, în care se afla
autovehiculul, ca urmare a furtului prin efracţie sau a tentativei de furt
prin efracţie.
Despăgubirea plătită de asigurător se stabileşte în funcţie de starea
autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat. Valoarea despăgubirii nu
poate depăşi însă suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei şi nici
valoarea autovehiculului din momentul producerii riscului asigurat. Reglementarea
cererilor de despăgubire se face în funcţie de tipul daunei - totală sau parţială.

98
 În cazul unei daune parţiale, produsă ca urmare a unor riscuri cuprinse în
asigurare, cuantumul despăgubirii se stabileşte la valoarea costului reparaţiilor
părţilor componente sau a pieselor avariate ori la costul de înlocuire al acestora,
inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare
aferente reparaţiilor şi/sau înlocuirilor efectuate. Din suma astfel obţinută se scade
valoarea eventualelor recuperări.
Valoarea autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat se
stabileşte prin scădere din valoarea din nou a acestuia a uzurii corespunzătoare.
Scala de uzură aplicată în acest caz diferă de la o societate de asigurări la alta. În
general, gradul de uzură nu poate depăşi 75% din valoarea din nou a
autovehiculului.
În cazul unei daune totale, despăgubirea se stabileşte ca o valoare minimă
între suma asigurată şi valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului
asigurat, din care se scade franşiza prevăzută în contractul de asigurare.
După fiecare daună, suma asigurată se micşorează, cu începere de la data
producerii evenimentului asigurat, cu suma cuvenită drept despăgubire.
Pentru perioada de asigurare rămasă, asigurarea continuă pentru suma
rămasă, prima de asigurare rămânând neschimbată.
La cererea asiguratului, suma rămasă poate fi completată, prin încheierea
unei asigurări suplimentare, în condiţiile plăţii unei diferenţe de primă
corespunzătoare.
Este evident faptul că, în cazul unei daune totale, contractul de asigurare
încetează.
La fel ca în cazul oricărui contract de asigurare, şi la asigurarea autocasco
există anumite situaţii excluse expres din acoperire. Astfel, societatea de asigurări
nu plăteşte despăgubiri pentru:
 pagubele produse autovehiculului, unor părţi componente sau unor piese
ale acestuia, din alte cauze decât cele menţionate anterior, cum ar fi, de
exemplu, pagubele cauzate prin întrebuinţare, funcţionare sau uzare,
precum şi cele determinate de defecte de fabricaţie; dacă însă, datorită
defectării din orice cauze a unor piese ale autovehiculului, se produc
pagube de tipul celor acoperite prin asigurare, acestea vor fi despăgubite;
 pagubele produse sub influenţa temperaturii asupra motorului
autovehiculului, ca urmare a îngheţării apei, şi cele produse motorului
sau cutiei de viteze, ca urmare a lipsei sau insuficientei ungeri ori a
supraîncălzirii, din orice alte cauze decât cele cuprinse în asigurare;
 pagube indirecte, cum ar fi reducerea valorii autovehiculului după
reparaţii sau pagube produse ca urmare a întreruperii folosirii acestuia;
 cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea
autovehiculului, în comparaţie cu starea lui dinaintea producerii
evenimentului asigurat;
 pagube provocate de operaţiuni militare pe timp de război etc.

Mai există, de asemenea, o serie de cazuri excluse din acoperirea oferită de

poliţa autocasco, dintre care putem aminti:
 autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil sau altă
autorizaţie de circulaţie valabilă;
99
  în momentul producerii accidentului, autovehiculul era condus sau
acţionat de o persoană fără permis de conducere valabil pentru categoria
respectivă de autovehicule, ori al cărei permis fusese retras, anulat,
reţinut în vederea anulării sau suspendat;
 persoana care conducea autovehiculul şi care se face vinovată de
producerea accidentului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice;
 persoana care conducea autovehiculul şi care se face vinovată de
producerea accidentului s-a sustras de la recoltarea probelor biologice, în
vederea stabilirii alcoolemiei, ori a părăsit locul accidentului;
 paguba s-a produs în timpul comiterii de către asigurat a unei infracţiuni,
ori în timpul cât asiguratul, autor al unei infracţiuni săvârşite cu intenţie,
încerca să se sustragă de la urmărire.
Suma la care se încheie asigurarea este cea declarată de asigurat, dar care
nu poate depăşi însă valoarea autovehiculului la data încheierii asigurării. În
general, pentru autovehiculele cu o vechime de sub un an, asigurarea se încheie la
valoarea din nou a acestora, respectiv la valoarea de factură sau valoarea de
catalog. Pentru autovehiculele care au o vechime mai mare de un an, suma
asigurată se stabileşte în funcţie de valoarea acestora la data încheierii asigurării.
De obicei, valoarea unui autovehicul se stabileşte în funcţie de următorii factori: an
de fabricaţie, stare de întreţinere, distanţă rulată, reparaţii efectuate etc.
Primele de asigurare se obţin prin aplicarea unor cote de primă asupra
sumelor asigurate. Cotele de primă se stabilesc diferenţiat, în funcţie de tipul
autovehiculului şi de provenienţa acestuia (fabricaţie internă sau străină). Plata
primelor se poate face fie integral şi anticipat, pentru întreaga perioadă asigurată,
fie în rate.

În condiţiile reînnoirii unei poliţe, societăţile de asigurare acordă, de obicei,

pentru al doilea an de asigurare şi următorii, reduceri de prime, cu condiţia ca în
anii precedenţi să nu se fi plătit despăgubiri pe acel contract de asigurare. Perioada
asigurată este, în general, de un an. La cererea asiguratului, contractul poate fi
încheiat şi pentru perioade mai scurte de timp, dar nu mai mici de 6 luni. În acest
caz, primele se calculează prorata, în funcţie de numărul de luni de asigurare.
Fracţiunile de lună de asigurare se consideră lună întreagă.
Pentru o mai bună înţelegere a modului de calcul al primei şi de determinare
a despăgubirii în cazul asigurării autocasco, să considerăm următoarele exemple:
Exemplul 1. O societate comercială doreşte să îşi asigure autovehiculul aflat
în proprietatea sa, pentru riscurile de furt şi avarii accidentale. Asigurarea se
încheie pentru suma de 35.000.000 u.m. şi pe o perioadă de 1 an. Cota de primă
anuală este de 3.25%.
După zece luni de la încheierea asigurării, autovehiculul este implicat într-un
accident. În urma inspecţiei de daună, s-a constatat că este necesară efectuarea
următoarelor cheltuieli:
 piese: 8.540.000 u.m.;
100
  manopera: 3.500.000 u.m..
Asiguratul a cheltuit 230.000 u.m. pentru tractarea autovehiculului până la
cel mai apropiat atelier de reparaţii.
Din documentaţia prezentată de asigurat a rezultat că valoarea din nou la
momentul producerii accidentului este de 47.000.000 u.m., iar uzura este de 15%.
Să se calculeze:
a) prima de asigurare anuală;
b) valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului;
c) despăgubirea primită de asigurat;
d) suma asigurată pentru care va continua asigurarea.
Rezolvare: a) Prima de asigurare PA se determină prin înmulţirea sumei
asigurate cu cota de primă:
PA= 35.000.000 u.m. ∗ 3.25% = 1.137.500 u.m.
b) Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului VR
rezultă din diferenţa dintre valoarea din nou a autovehiculului la acea dată şi
valoarea uzurii:
VR = 47.000.000 u.m. - 15% ∗ 47.000.000 u.m. =
= 39.950.000 u.m.
c) Cuantumul pagubei se obţine prin însumarea următoarelor elemente:
 preţul pieselor ce trebuie înlocuite: 8.540.000 u.m.;
 manopera: 3.500.000 u.m.;
 cheltuielilor cu tractarea autovehiculului până la cel mai apropiat atelier
de reparaţii: 230.000 u.m..
Cuantumul pagubei = 8.540.000 u.m. + 3.500.000 u.m. +
+ 230.000 u.m. = 12.270.000 u.m.
Deoarece valoarea autovehiculului în momentul accidentului este mai mare
decât suma asigurată, înseamnă că despăgubirea cuvenită asiguratului va fi mai
mică decât cuantumul pagubei, fiind proporţională cu raportul dintre suma
asigurată şi valoarea autovehiculului la momentul producerii accidentului.
Despăgubirea va fi de:

35.000.000 u.m.
12.270.000 u.m.* = 10.750.000 u.m.
39.950.000 u.m.

d) Asigurarea va continua pentru o sumă egală cu diferenţa dintre suma

asigurată iniţială şi despăgubirea acordată:
35.000.000 u.m. - 10.750.000 u.m. = 24.250.000 u.m.
Exemplul 2. O persoană îşi asigură automobilul aflat în proprietate, printr-o
poliţă de avarii şi furt, pentru suma de 50.000.000 u.m. Contractul de asigurare
prevede o franşiză deductibilă de 10% din suma asigurată, corespunzătoare
asigurării pentru furt. Pe perioada asigurată, automobilul este furat.
101
 Din documentaţia prezentată de asigurat reiese că, la momentul producerii
furtului, valoarea din nou a maşinii este de 60.000.000 u.m., iar cota de uzură este
de 15%. La două săptămâni după ce asiguratul primeşte despăgubirea, automobilul
este găsit abandonat şi avariat, dauna fiind evaluată la 14.000.000 u.m. Să se
determine despăgubirea primită de asigurat.
Rezolvare: Despăgubirea asiguratului se face în funcţie de valoarea reală a
automobilului la momentul comiterii furtului. Valoarea reală este diferenţa dintre
valoarea din nou la momentul comiterii furtului şi uzură:
VR= 60.000.000 u.m. - 15% ∗ 60.000.000 u.m. =
= 51.000.000 u.m.
Deoarece valoarea reală este mai mare decât suma asigurată, cuantumul
pagubei este egal cu suma asigurată.
Din cuantumul pagubei se scade franşiza corespunzătoare asigurării de furt.
Astfel, despăgubirea primită de asigurat este:
50.000.000 u.m. -5.000.000 u.m. = 45.000.000 u.m.
După găsirea maşinii, asiguratul trebuie să returneze societăţii de asigurări
partea din despăgubire ce nu i se cuvine, şi anume:
45.000.000 u.m. - 14.000.000 u.m. = 31.000.000 u.m.
În final, despăgubirea cu care rămâne asiguratul este de 14.000.000 u.m.

Exemplul 3. O persoană îşi asigură autoturismul pentru suma de

60.000.000 u.m., printr-o poliţă de avarii şi furt, pe o perioadă de 1 an. La zece
luni de la încheierea asigurării, din maşină au fost furate, prin efracţie, următoarele
bunuri: un radiocasetofon în valoare de 3.500.000 u.m., o haină de piele în valoare
de 2.600.000 u.m. şi casetofonul din dotarea maşinii, în valoare de 2.200.000 u.m.
Cu ocazia comiterii furtului, maşina a fost avariată, paguba ridicându-se la
4.100.000 u.m.. Ştiind că la momentul producerii riscului asigurat valoarea din
nou a maşinii era de 70.000.000 u.m., iar uzura de 10%, să se determine
despăgubirea cuvenită asiguratului.
Rezolvare: Paguba ce urmează a fi despăgubită de asigurător este
reprezentată de casetofonul furat, care se afla în dotarea maşinii, şi de avarierea
maşinii.
Furtul bunurilor care se află în maşină, dar care nu sunt din dotarea maşinii,
nu se despăgubeşte.
P = 2.200.000 u.m. + 4.100.000 u.m. = 6.300.000 u.m.
Valoarea reală a autoturismului asigurat, la momentul comiterii furtului, este:
VR = 70.000.000 u.m. - 10% ∗ 70.000.000 u.m. =
= 63.000.000 u.m.
Deoarece suma asigurată SA este mai mică decât valoarea reală a
102
automobilului la momentul producerii riscului asigurat, despăgubirea cuvenită D
va fi:
SA
D=P∗
VR
60.000.000 u.m.
D = 6.300.000 u.m. * =6.000.000 u.m.
63000000
. . u.m.
Asigurările auto pot fi considerate ca făcând parte din categoria celor mai
cunoscute tipuri de asigurări.
Acest lucru se datorează, în principal, faptului că, în cazul acestor contracte
de asigurare, probabilitatea de producere a riscurilor asigurate este deosebit de
ridicată, iar consecinţele producerii unui accident rutier sunt semnificative şi, nu de
puţine ori, puternic mediatizate.
Fiecare persoană trebuie să înţeleagă faptul că are posibilitatea de a-şi alege
tipul de asigurare care corespunde cel mai bine cerinţelor sale şi care îi oferă
protecţia adecvată în calitatea sa de individ, de membru al unei familii şi al unei
societăţi. Costul unei poliţe de asigurare nu poate fi comparat cu lipsa protecţiei
oferită de aceasta, în condiţiile producerii unui eveniment nedorit.
Exemplu. S.C. Axim SRL doreşte să îşi asigure autovehiculul aflat în
proprietatea sa. Pentru aceasta, reprezentantul societăţii completează cererea-
chestionar de asigurare din care asigurătorul obţine informaţiile necesare pentru
dimensionarea riscului şi, implicit, a primei de asigurare.
Analiza acestei cereri va fi completată de rezultatele inspecţiei de risc
efectuată de asigurător pentru constatarea stării autovehiculului şi a măsurilor
generale şi specifice de prevenire a riscului asigurat. În funcţie de rezultatele
acestei etape se determină acceptarea sau respingerea de către asigurător şi se va
dimensiona prima de asigurare.
La data de 21.01.1998, S.C. Axim SRL încheie asigurarea de avarii şi furt
pentru autovehiculul respectiv, cu începerea acoperirii din data de 22.01.1998,
ora 00.00 şi cu scadenţa în data de 21.01.1999, ora 24.00.
Asigurarea se încheie la valoarea reală a autovehiculului. Valoarea reală este
valoarea care se obţine aplicând la valoarea din nou scala de uzură utilizată de
societatea de asigurare.
Ţinând seama de faptul că autovehiculul a fost fabricat în anul 1997, potrivit
scalei de uzură se va aplica o cotă de uzură de 11% asupra valorii din nou.
Valoarea rămasă va fi, deci, de 89% din valoarea din nou a autovehiculului.
Astfel, în cazul unui autovehicul DACIA a cărui valoare din nou la data
încheierii poliţei de asigurare este de 30.000.000u.m., valoarea reală a
autovehiculului va fi:
30.000.000 u.m. ∗ 89% = 26.700.000 u.m.
Suma asigurată, menţionată în contractul de asigurare este de 26.700.000
u.m.

103
 Prima de asigurare se determină prin aplicarea asupra sumei asigurate a unei
cote de primă anuală. Cota de primă anuală corespunzătoare autovehiculului cu un
an vechime este de 3.25%. Societatea acordă o reducere de 10% pentru achitarea
integrală a primei de asigurare.
Prima de asigurare va fi:
26.700.000 u.m. ∗ 3.25% = 867.750 u.m.
După aplicarea reducerii de 10%, prima de asigurare va avea valoarea de
780.975 u.m.
La data de 4.04.1998, autovehiculul a fost implicat într-un accident.
Evenimentul a fost anunţat de către asigurat la Circa 13 de Poliţie, care a încheiat
procesul verbal de constatare a daunelor. Din procesul verbal rezultă că au fost
avariate: aripa faţă stânga, portiera stângă faţă şi sistemul de direcţie. În urma
acestor constatări, s-a emis autorizaţia de reparaţie.
În aceeaşi zi, asiguratul anunţă societatea de asigurare în legătură cu
producerea evenimentului, comunicând data, ora producerii evenimentului
asigurat, împrejurările în care a avut loc accidentul, persoana răspunzătoare de
producerea evenimentului.
Înainte de a efectua inspecţia de daună, reprezentantul societăţii trebuie să
verifice dacă asiguratul avea încheiată poliţa la respectiva societate de asigurare,
dacă aceasta era valabilă la data producerii evenimentului asigurat, dacă
evenimentul asigurat se încadrează în riscurile acoperite de societate, dacă prima
de asigurare sau ratele de primă au fost achitate la termenele scadente şi dacă există
acte întocmite de organele competente să cerceteze evenimentul produs din care să
rezulte cauzele, împrejurările, întinderea pagubei şi vinovatul de producerea
evenimentului.
Constatarea daunelor se face în baza unui proces-verbal întocmit de
asigurător, în prezenţa asiguratului, a reprezentantului atelierului de reparaţii şi,
după caz, a vinovatului de producerea accidentului. Cu această ocazie, se
efectuează şi fotografierea tuturor părţilor componente sau pieselor avariate ca
urmare a producerii evenimentului asigurat.
Dacă, din cauza nerespectării termenului de avizare, asigurătorul nu a putut
determina cauzele, împrejurările şi întinderea pagubei, acesta este îndreptăţit să
refuze acordarea despăgubirii.
Cuantumul despăgubirii este format din preţul înlocuirii pieselor, la care se
adaugă cheltuielile efectuate de asigurat cu tractarea autovehiculului până la cel
mai apropiat atelier de reparaţii, astfel:
Pentru aripa faţă stânga ............................…..150.000 u.m.
Pentru uşa faţă stânga....................….......…...250.000 u.m.
Cheltuieli cu manopera
pentru tinichigerie şi vopsire ...................…1.150.000 u.m.
Pentru bieletă direcţie ........................…...........25.000 u.m.
Pentru cheltuieli de tractare................………...210.000 u.m.
TOTAL 1.785.000 u.m.

104
 Înainte de a se proceda la evaluarea finală a pagubei şi la stabilirea
despăgubirii, se verifică dacă dosarul de daună cuprinde toate documentele
justificative, inclusiv actele de cheltuieli privind reparaţia sau înlocuirea părţilor
componente sau a pieselor avariate. În cazul în care actele depuse de asigurat sunt
incomplete, acesta va fi înştiinţat în mod obligatoriu, printr-o adresă scrisă,
menţionându-se toate actele care mai sunt necesare pentru lichidarea daunei.
Pentru stabilirea corectă a despăgubirii, se au în vedere următoarele:
 se verifică actele justificative de cheltuieli şi se iau în considerare la
evaluarea pagubei ce se despăgubeşte numai acele cheltuieli efectuate
pentru părţile componente, piesele, materialele prevăzute în devizul
postcalcul şi celelalte acte prezentate (chitanţe fiscale, facturi), care
corespund părţilor componente sau pieselor care au fost prevăzute să fie
reparate sau înlocuite în procesul-verbal;
 se verifică dacă piesele sau părţile componente procurate corespund
tipului de autovehicul asigurat, respectiv să nu se accepte cheltuielile
aferente unor piese de calitate superioară celor cu care a fost dotat
autovehiculul la data încheierii asigurării, sau cheltuielile aferente unor
accesorii suplimentare ce nu au existat la autovehiculul asigurat;
 se verifică dacă actele privind cheltuielile, altele decât cele privind
reparaţia autovehiculului (cheltuielile de transport), au fost pentru
cheltuieli necesare şi dacă aceste costuri corespund realităţii;
 se deduce din cuantumul despăgubirii valoarea eventualelor resturi ce se
mai pot întrebuinţa sau valorifica. Valoarea acestora se va stabili prin
negocieri cu asiguratul.
Se consideră că a fost necesară revopsirea integrală a autovehiculului atunci
când suprafaţa necesară de revopsit depăşeşte 40% din suprafaţa totală a
autovehiculului. S.C. Axim SRL nu a fost de acord cu valoarea despăgubirii
stabilite de societatea de asigurare. Aceasta nu a acceptat să acopere cheltuielile
efectuate cu vopsirea suprafeţei totale a autovehiculului, deoarece părţile avariate
nu depăşeau 40% din suprafaţa totală a autovehiculului. Pentru a lămuri această
situaţie, asigurătorul întocmeşte o înştiinţare prin care explică concret în ce constă
fiecare sumă ce nu a putut fi luată în calculul despăgubirii care va fi transmisă
asiguratului, stabilind dreptul de despăgubire pe bază de calcul la o valoare de
1.348.500 u.m.
În cazul în care autoturismul constituie gaj pentru împrumutul la o bancă,
societatea de asigurare adresează serviciului credite al băncii o scrisoare în urma
căreia banca trebuie să-şi precizeze poziţia privitoare la destinatarul drepturilor de
despăgubire.
În cazul în care nu se doreşte reîntregirea sumei asigurate, asigurarea
continuă pentru suma asigurată de:
26.700.000 u.m. - 1.348.500 u.m. = 25.351.500 u.m..

5.3. ASIGURAREA AERONAVELOR

105
 Modernizarea flotei aeriene civile, creşterea numărului orelor de zbor, a
valorii mărfurilor şi a numărului pasagerilor transportaţi au condus la accentuarea
nevoii de asigurare a riscurilor aviatice. În plus, numărul important de sinistre
înregistrat în acest domeniu a determinat companiile aviatice să ia măsuri în scopul
evitării posibilelor catastrofe.
Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care include următoarele
secţiuni:
 asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (casco);
 asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora,
precum şi pentru mărfurile transportate;
 asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.

Suma asigurată se stabileşte pe baza valorii declarate de asigurat, care nu

trebuie să depăşească valoarea din nou - în cazul asigurării aeronavei - sau în
limitele prevăzute în legislaţia din România, în convenţiile internaţionale la care
ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate cu partenerii externi - în cazul
asigurării de răspundere. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană
este reglementată pe plan internaţional prin:1)
 Convenţia de la Varşovia (anul 1929), completată cu Protocolul de la
Haga (anul 1955), care se aplică oricărui transport internaţional de
persoane, bagaje sau mărfuri, efectuat pe aeronave, cu plata transportului.
În plus, răspunderile civile ale companiilor de aviaţie au fost completate
prin Convenţia de la Guatemala.
 Convenţia de la Tokyo (anul 1963), care se aplică tuturor infracţiunilor
penale sau actelor care pot compromite securitatea aeronavei, a
persoanelor ori a bunurilor aflate în aeronave sau ordinea şi disciplina la
bord.
 Convenţia de la Roma (anul 1953), care se aplică în cazul daunelor
provocate terţilor din afara aeronavei.
Primul contract de asigurare de aviaţie a fost încheiat în anul 1912 de către
societatea Lloyd’s of London. El acoperea numai răspunderea civilă. De altfel,
poliţele de asigurare realizate înainte de primul război mondial se adresau în
principal răspunderii civile sau accidentelor de persoane. Asigurarea împotriva
avarierii aparatelor de zbor, extrem de fragile din acele timpuri, ar fi însemnat un
risc mult prea mare pentru societăţile de asigurări.
După ce primul război mondial a luat sfârşit, mulţi dintre piloţii reîntorşi de
pe front au intrat în aviaţia comercială. Aceşti piloţi au găsit unele societăţi de
asigurare care şi-au exprimat interesul de a experimenta asigurarea aparatelor de
zbor. Afacerea nu a fost însă profitabilă. Retragerile de pe piaţă erau frecvente.
Până în anul 1922, în SUA nu a existat nici un contract de asigurare de aviaţie
încheiat de societăţile de asigurări americane. Existau câteva contracte de asigurare
realizate de firma Lloyd’s of London, prin intermediul companiei Barbel and
Baldwin Inc. din New York.

1)
Sursa: Văcărel I., Bercea Fl., Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a, Editura Expert,
Bucureşti, 1998, pag. 253.
106
 Adoptarea în anul 1925 a Legii poştei aeriene în SUA şi succesul primului
zbor transatlantic realizat în anul 1927 de către Charles Lindbergh au atras atenţia
asupra posibilităţilor oferite de transportul aerian, conducând, o dată cu aceasta, la
atragerea unor capitaluri însemnate pentru investiţii în acest domeniu. A urmat
dezvoltarea puternică a poştei aeriene, iar apoi a industriei aviatice americane care
a devenit, în scurt timp, un factor foarte important în viaţa economică a SUA.
După anul 1927 şi până la începerea celui de-al doilea război mondial, a avut
loc o creştere continuă a traficului aerian. Zborurile au început să devină regulate şi
mai sigure. Multe companii au cumpărat avioane pentru transportul bunurilor şi
personalului. Avioanele particulare, de o construcţie mai simplă, au devenit tot mai
prezente. S-au dezvoltat continuu facilităţile la sol sub forma aeroporturilor, a
pistelor de aterizare de urgenţă şi a sistemelor de dirijare a zborurilor, pentru buna
decolare şi aterizare a avioanelor.
Utilizarea avioanelor militare în cel de-al doilea război mondial a constituit
un impuls foarte puternic pentru dezvoltarea industriei aviatice, precum şi pentru
realizarea unor sisteme la sol pentru decolare şi aterizare tot mai performante.
Dezvoltarea avioanelor cu reacţie după 1960 a oferit noi oportunităţi transportului
aerian. Concomitent a început şi fantastica cursă de cucerire a spaţiului cosmic, cu
prima aselenizare din anul 1969. Toate segmentele transportului aerian s-au
dezvoltat intens în ultimele trei decenii. Aviaţia a cunoscut o expansiune
incredibilă, ajungându-se, de exemplu, în Statele Unite, de la 76.000 aparate de
zbor în 1960, la 210.000 în 1990.
5.3.1. Asigurătorii riscurilor aviatice
Asigurătorii riscurilor aviatice se pot clasifica în: carteluri formate din mai
multe societăţi de asigurare, societăţi de asigurare individuale şi societăţi Lloyd’s.
Carteluri. Cea mai mare parte a pieţei de asigurări pentru aviaţia civilă este
dominată de câteva carteluri, a căror strategie este aceea de a cumula resursele
financiare necesare acoperirii asigurărilor de mare valoare. În SUA există trei astfel
de carteluri: United States Aircraft Insurance Group, fondat în1928, Associated
Aviation Underwriters, fondat în 1929, şi Aviation Office of America, fondat în
1962. Aceste carteluri încheie contracte de asigurări de aviaţie în numele
societăţilor de asigurare membre.
Practic, orice tip de expunere la pierdere în domeniul aviatic poate fi asigurat
de aceste carteluri. Aceste trei carteluri realizează contracte de asigurare pentru cele
mai multe companii de aviaţie comercială din SUA, pentru companiile
producătoare de avioane comerciale, precum şi pentru majoritatea aeroporturilor.
Fiecare reprezentanţă a acestor carteluri are un personal extrem de
specializat. Mulţi dintre cei care soluţionează cererile de despăgubire sunt ei înşişi
piloţi licenţiaţi. Există reprezentanţe pe întreg teritoriul ţării, iar poliţele de
asigurare sunt realizate de către agenţi sau brokeri. Serviciile fiecărui cartel sunt
puse la dispoziţia societăţilor de asigurări din componenţa sa în mod automat. Nu
există o anumită agenţie care să reprezinte cartelul. Fiecare societate membră are
autoritatea de a încheia contracte de asigurare în numele cartelului.
Societăţi de asigurare. Unele societăţi încheie contracte de asigurare în mod
independent, fără a apela la suportul financiar al cartelurilor.
107
 Aceste societăţi sunt însă suficient de puternice pentru a realiza contracte de
asigurare aviatice şi dispun de o vastă experienţă în domeniu. Altfel, nu ar putea
rezista pe piaţa asigurărilor aviatice.
Societăţi Lloyd’s. Aceste societăţi operează la nivel naţional sau regional ca
intermediari pe piaţa asigurărilor aviatice, în special pentru riscuri care: 1) nu
aparţin claselor omogene, 2) au fost refuzate de alte societăţi de asigurare, sau
3) nu se asigură pe piaţa obişnuită. De exemplu, aparatele de zbor fabricate de
persoane particulare, aparatele de zbor de interes istoric sau elicopterele sunt
asigurate de către aceste societăţi Lloyd’s.
5.3.2. Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor
Aviaţia, indiferent de specificul ei, prezintă o serie de riscuri comune, ce
includ expunerile la pierderi catastrofice, expuneri la risc limitat şi o diversitate
semnificativă de factori care fac ca expunerile să se individualizeze, în funcţie de
aparatul de zbor şi de pilot.
Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de
asigurare, luând în consideraţie calităţile pilotului, tipul aparatului de zbor şi
dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, precum şi scopul
folosirii aparatului de zbor.
Pierderea catastrofală. Pentru societăţile de asigurări, aparatele de zbor şi
riscurile implicate prezintă, fiecare în parte, multe elemente de unicitate, dar nici
unul nu este atât de important ca expunerea permanentă la riscul de catastrofă.
Riscul unor pierderi catastrofale este prezent, de fapt, în grade diferite, în fiecare
formă de asigurare, dar, în asigurarea de aviaţie, el a primit un statut de sine
stătător.
În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică, un rol important îl au
caracteristicile fizice ale avionului. Avionul este, dată fiind natura zborului, un
aparat de contrucţie uşoară, robustă şi foarte sofisticată.
Ingineria aviatică este mult mai complexă decât cea feroviară sau rutieră,
avioanele fiind supuse unor forţe exterioare diferite de cele la care sunt supuse, în
general, trenurile şi automobilele. Având în vedere concepţia, construcţia şi
condiţiile de funcţionare, se poate constata că avioanele sunt mult mai susceptibile
la pierderi catastrofice decât orice alt vehicul terestru sau maritim.
Accidentele aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt avioanele la daune
totale şi cât de rapid se pot transforma unele accidente în catastrofe. O dată cu
creşterea capacităţii de transport şi a îmbunătăţirii parametrilor de zbor (viteză şi
altitudine), creşte frecvenţa accidentelor majore.
Număr limitat de unităţi expuse riscului. Din punctul de vedere al
societăţilor de asigurare, o situaţie mai complicată decât cazul pierderii catastrofice
o constituie numărul limitat de unităţi expuse riscului.
Dacă se iau în considerare aparatele de zbor de pe toate liniile aeriene din
SUA, se ajunge la aproximativ 6.000 de avioane. Numărul total al aparatelor de
zbor din aviaţia civilă a SUA se ridică însă la 200.000. Numărul avioanelor expuse
la pierderi este relativ mic, în comparaţie cu alte tipuri de bunuri (automobile, case
etc.). De aceea, societăţile de asigurare pentru aviaţie nu dispun, pentru anumite
108
clase de risc, de suficiente unităţi expuse la risc, pentru a permite calcule statistice
corecte, pe baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului. Ca şi în
cazul asigurărilor maritime, societăţile de asigurări trebuie să se sprijine mai mult
pe raţionamente logistice, decât pe o bază de date statistice.
Criterii de evaluare a riscului. Chiar dacă numărul limitat de unităţi expuse
riscului ridică atât de multe probleme, iar pierderea catastrofică constituie o
perpetuă ameninţare, sarcina societăţilor de asigurare ar fi mai simplă, dacă
aparatele de zbor ar fi uşor clasificabile pe categorii de risc. Chiar şi atunci când
două avioane sunt asemănătoare, varietatea factorilor de risc la care sunt expuse
face ca asigurarea lor să poarte pecetea individualităţii. Valoarea contractelor de
asigurare poate diferi de la un avion la altul de ordinul miilor de dolari, în funcţie
de echipamentele electronice de bord şi de sistemele de ghidare instalate.
Această valoare depinde foarte mult de abilitatea experţilor societăţii de
asigurări de a evalua cât mai corect probabilitatea producerii riscului.
Există patru criterii majore de evaluare a riscului: 1) caracteristicile
aparatului de zbor care urmează să fie asigurat; 2) abilităţile pilotului; 3)
considerentele geografice; 4) scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor.
1) Tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord. Tipul aparatului de
zbor şi numărul de persoane care pot zbura în calitate de pasageri sau de membri ai
echipajului determină valoarea contractului de asigurare. Aceste informaţii oferă o
bază de plecare în evaluarea potenţialului maxim de risc, respectiv valoarea
maximă a unei daune totale. Valoarea contractului de asigurare va fi mai mică
decât această valoare maximă, dar va depinde de ea. Probabilitatea daunei totale
depinde de o serie de factori, cum ar fi vechimea aparatului, caracteristicile
constructive şi configuraţia lui generală.
 Vechimea. Problema vechimii aparatului de zbor se pune atât în ceea ce
priveşte deteriorarea structurii sale, cât şi în ceea ce priveşte uzura motoarelor.
După o perioadă de funcţionare, aparatul, expus rigorilor zborului şi impactului cu
solul la fiecare aterizare, începe să dea semne de oboseală. Adeseori performanţele
acestuia se reduc, datorită deteriorării suprafeţei aripilor, care creează forţa
portantă, apariţiei unor zone de coroziune, sau a unor crestături pe elicea avionului.
Multe aparate de zbor se construiesc cu o anumită rezervă, astfel ca deteriorările
care se produc în timp să nu afecteze imediat performanţele de zbor. Fiecare aparat
de zbor are propria lui durată de viaţă proiectată, durată ce poate varia de la câţiva
ani, la câteva decenii. De exemplu, mai mult de jumătate din aeronavele aviaţiei
civile din SUA au fost construite cu mai mult de zece ani în urmă.
 Caracteristicile constructive. Caracteristicile constructive ale unui aparat
de zbor sunt foarte importante nu numai în stabilirea probabilităţii de daună, dar şi
în evaluarea reparaţiilor necesare, în caz de avariere a aparatului. În industria
aviatică există o diversitate mai mare de tipuri constructive decât în industria
automobilelor, de aceea fiecare aparat reprezintă un unicat, din punct de vedere al
reparaţiilor. Recondiţionarea suprafeţelor metalice ale avionului necesită multă
experienţă din partea mecanicilor şi dotări corespunzătoare. La avioanele cu

109
structuri mai sofisticate, daune relativ minore pot necesita înlocuirea unui întreg
element structural, implicând costuri deosebite.
Din acest motiv, este preferabil să se declare o pierdere totală a aparatului de
zbor, în cazul în care cheltuielile pentru reparaţii devin excesiv de mari.
 Configuraţia. Configuraţia aparatelor de zbor determină o serie de
particularităţi în manevrarea aeronavelor. De exemplu, avioanele cu tren de
aterizare convenţional, format din două roţi montate în faţă, înaintea centrului de
greutate, prezintă o poziţionare uşor înclinată în sus. Această poziţie este
dezavantajoasă pentru pilot, deoarece atunci când aparatul rulează la sol, pilotul nu
are suficientă vizibilitate. Pe de altă parte, trenul de aterizare sub formă de triciclu,
cu două roţi poziţionate în spatele centrului de greutate, oferă o poziţie mai bună
pentru rulajul aparatului la sol, dar este mult mai pretenţios la aterizarea pe
suprafeţe prea tari sau prea moi. Hidroavioanele şi aparatele de tip amfibie trebuie
să facă faţă la o serie de pericole maritime, în plus faţă de cele aeriene. Avioanele
care dispun de mai multe motoare sunt mai puternice, dar întâmpină serioase
dificultăţi de zbor atunci când cade un motor, datorită asimetriei forţei de
propulsie. Am putea afirma că, practic, fiecare aparat de zbor prezintă propriile
riscuri generate de specificul configuraţiei sale.
2) Piloţii. Există o veche zicală care sună cam aşa: „Aviaţia, ca şi marea, nu
este periculoasă, ci neiertătoare faţă de greşelile umane”. Această zicală
evidenţiază importanţa vitală a piloţilor, a experienţei şi, respectiv, a calităţilor lor.
Având în vedere importanţa covârşitoare a piloţilor, au fost dezvoltate
sisteme complexe şi severe de testare şi evaluare a lor. În SUA, aceste testări şi
evaluări sunt supervizate de către Federal Aviation Administration.
Aceste exigenţe conferă credibilitate companiilor aviatice, atunci când
solicită includerea unui contract de asigurare. Evaluările făcute de către Federal
Aviation Administration sunt necesare, dar nu şi suficiente. Societatea de asigurări
ia în calcul şi vârsta pilotului, starea sănătăţii sale, experienţa, precum şi istoricul
accidentelor. Uneori, cerinţele impuse de către societatea de asigurări sunt chiar
mai severe decât cele impuse de organismele de evaluare a piloţilor. Aceste cerinţe
pot deveni şi mai restrictive, în cazul în care un pilot schimbă aparatul de zbor cu
unul nou, mult mai sofisticat. Dacă pilotul nu este reatestat imediat pentru noul
aparat, atunci societatea de asigurări va impune limite de asigurare asupra
numărului de ore de zbor.
Ocazional, se poate limita acoperirea la zborurile efectuate numai ziua, sau
pe timp favorabil. Faptul că peste 70% din accidentele produse în aviaţia generală
implică erori de pilotaj, demonstrează importanţa factorului uman în aviaţie.
Totodată, acest procent justifică şi exigenţa societăţii de asigurări la încheierea
contractelor de asigurare.
Vârsta pilotului şi starea sănătăţii sale constituie doi parametri foarte
importanţi. Astfel, celor foarte tineri şi celor în vârstă li se vor solicita prime mai
mari. De asemenea, este importantă data ultimului control medical. Federal
Aviation Administration solicită trei categorii de examinări medicale:
 examinări medicale la fiecare 6 luni, pentru comandanţii aeronavelor care
aparţin unei linii aeriene de transport;

110
  examinări medicale la fiecare 12 luni, pentru piloţii liniilor aeriene de
transport;
 examinări medicale la fiecare 24 de luni, pentru celelalte categorii de
piloţi.
Cu cât aceste examinări medicale sunt mai recente, cu atât ele sunt mai
semnificative pentru societatea de asigurări.
3) Considerente geografice. Condiţiile de teren, condiţiile atmosferice,
precum şi alţi factori ce ţin de amplasarea aeroporturilor şi de frecvenţa de zbor,
constituie elemente de referinţă foarte importante în evaluarea expunerilor la
daune.
În acest sens, amplasarea aeroportului prezintă o semnificaţie deosebită.
Fiecare avion are o distanţă minimă necesară de rulaj, atât la decolare, cât şi la
aterizare. Această distanţă se stabileşte pentru un aeroport convenţional, situat la
nivelul mării, la o temperatură a aerului la sol de 15°C. Pentru un aeroport situat la
o anumită altitudine faţă de nivelul mării, cu o temperatură a aerului la sol mai
mare, distanţa minimă de rulaj se modifică.
Din această cauză, un avion care poate folosi, de exemplu, în condiţii
normale aeroportul J.F.Kennedy din New York, poate avea probleme pe aeroportul
din Denver, Colorado.
Alţi factori de influenţă sunt diferitele fenomene atmosferice, cum ar fi
furtunile foarte puternice, tornadele, furtunile de nisip, sau ploile cu grindină. Toţi
aceşti factori contribuie la creşterea riscului de avariere a aparatelor de zbor.
4) Scopul folosirii aparatelor de zbor. În funcţie de scopurile pentru care
sunt utilizate aparatele de zbor, acestea se împart în cinci categorii: aeronave ale
liniilor de transport aeriene, aeronave proprietate personală, aeronave proprietate
comercială, aeronave de închiriat şi aeronave speciale.
 Aeronave ale liniilor de transport aeriene. Acestea pot fi internaţionale,
naţionale sau regionale. Această categorie de aparate de zbor este cel mai bine
definită şi este singura care oferă societăţilor de asigurare baze de date credibile
privind accidentele aviatice şi cauzele care le-au generat. Totodată, acest sector al
aviaţiei se caracterizează printr-un sistem de control exigent, caracteristică ce
lipseşte, în general, altor sectoare. Aceste controale tind să elimine multe dintre
posibilele riscuri de daună. Ele pot reduce frecvenţa de producere a pierderilor, dar
nu şi severitatea lor.
 Aeronave proprietate personală. Această categorie cuprinde aparatele de
zbor proprietate personală, care se folosesc pentru rezolvarea unor probleme
curente ale proprietarului, fie de afaceri, fie pentru agrement.
Există un număr de riscuri care sunt comune pentru avioanele din această
categorie. Dintre cele mai semnificative amintim: piloţi cu experienţă de zbor
redusă, echipare tehnică modestă, aparate de zbor relativ ieftine, folosirea unor
aeroporturi de dimensiuni relativ mici, care nu au dotările tehnice performante ale
marilor aeroporturi.

111
  Aeronave proprietate comercială. În această categorie intră avioanele
care sunt în proprietatea marilor corporaţii şi care au drept caracteristici comune
faptul că:
1) sunt folosite pentru a transporta angajaţi, asociaţi şi persoane din
conducerea companiei;
2) sunt pilotate de profesionişti angajaţi de către corporaţia care deţine
aceste avioane. Piloţii sunt deci certificaţi, autorizaţi ca piloţi pentru
aviaţia civilă. Aceştia zboară regulat, însumând multe ore de zbor pe
lună.
Corporaţia care deţine avioanele exercită un control aproape total asupra
zborurilor.
În consecinţă, aparatele de zbor proprietate comercială prezintă un interes
deosebit pentru societăţile de asigurări. Statisticile privind accidentele pentru
această categorie de aparate de zbor sunt comparabile cu cele ale aparatelor de zbor
aparţinând liniilor aeriene de transport.
Prin urmare, primele de asigurare sunt mai mici decât pentru avioanele
proprietate personală.
 Aeronave de închiriat. Aparatele din această categorie sunt folosite
pentru curse charter, ca taxiuri aeriene, pentru fotografieri de la mare altitudine sau
pentru alte activităţi care au la bază obţinerea de profit.
Tot din această categorie fac parte aparatele de zbor care pot fi închiriate de
către piloţi şi cele destinate instruirii. Aceste aparate au, deci, un scop comercial.
Aparatele utilizate în scop comercial sunt folosite mai intens decât aparatele de
zbor din celelalte categorii.
Aceste ore de zbor suplimentare contribuie la uzura mai accentuată a
avioanelor şi deci la creşterea riscului de accident.
Totodată, experienţa piloţilor variază de la profesionişti cu multă experienţă,
angajaţi în curse charter pe distanţe mari, şi până la începători, care participă la
cursuri de pilotaj.
Experienţa pilotului are mare importanţă în stabilirea primelor de asigurare.
În general, cotele primelor de asigurare pentru aparatele de zbor închiriate sunt mai
mari decât pentru aparatele de zbor din celelalte categorii.
 Aeronave speciale. În această categorie intră avioanele utilitare, folosite
pentru tratarea recoltelor cu insecticide, realizarea de fotografii de la mică
altitudine, supravegherea conductelor de petrol, vânătoare, stingerea incendiilor (în
special a celor declanşate în păduri) etc.
Având în vedere aceste particularităţi, în evaluarea contractelor de asigurare
trebuie să se ţină seama de specificul activităţii pentru care este folosit aparatul de
zbor şi de probabilitatea de risc pe care îl implică respectiva activitate.
În Tabelul 6.1 este prezentată o sinteză a riscurilor caracteristice avioanelor
aparţinând diferitelor categorii prezentate.

112
 Tabelul 6.1.
Riscuri caracteristice
Categoria Descriere şi riscuri caracteristice
Aeronave ale liniilor Aparate de zbor pentru linii internaţionale, naţionale
aeriene de transport şi regionale:
• Controale obligatorii care reduc frecvenţa
pierderilor, dar nu şi severitatea lor;
• Statistici utile privind accidentele.
Aeronave proprietate Aparate de zbor aflate în proprietatea unor persoane
personală şi folosite de către acestea pentru afaceri şi agrement:
• Experienţa limitată a piloţilor;
• Aparate ieftine şi dotate cu echipamente tehnice
care nu sunt foarte performante;
• Folosirea unor aeroporturi care nu dispun de
dotările tehnice ale marilor aeroporturi.
Aeronave de închiriat Aparate de zbor pentru curse charter, taxiuri aeriene
şi alte activităţi ce urmăresc obţinerea de profit:
• Administratorul are o responsabilitate mai mare
faţă de public, decât are în cazul avioanelor
personale;
• Cotele primelor de asigurare sunt mai mari decât
pentru celelalte activităţi.
Aeronave speciale Aparate de zbor pentru tratarea cu substanţe chimice
a recoltelor, supravegherea conductelor petroliere,
vânătoare şi altele:
• Aviaţia cu cele mai specifice riscuri de daună.
5.3.3. Asigurarea aparatelor de zbor

Inspirându-se din experienţa şi tradiţia asigurărilor maritime, acest tip de

asigurare are drept scop protecţia proprietarului aparatului de zbor împotriva
distrugerilor fizice pe care le poate suferi avionul.
Riscurile de daună sunt, în multe privinţe, asemănătoare expunerilor din
navigaţia maritimă şi oceanică.
Atât aparatele de zbor, cât şi navele maritime pot avea valori extrem de mari
şi sunt susceptibile la daune generate de erori umane sau de condiţiile
meteorologice nefavorabile.
Riscuri asigurate. Cu ani în urmă, sfera de acoperire a asigurărilor oferite de
societăţile de asigurări era restricţionată, în sensul că furniza protecţie numai
pentru un număr limitat şi strict definit de pericole la care erau expuse aparatele de
zbor. De exemplu, incendii, explozii, puternice descărcări electrice în atmosferă,
furturi şi vandalism. În prezent, societăţile de asigurări au adoptat o nouă strategie
de asigurare, în sensul acceptării tuturor categoriilor de riscuri. Se disting două
categorii de asigurări:
 toate riscurile, în timpul zborului, rulării la sol sau staţionării la sol;

113
  toate riscurile, în timpul staţionării la sol.
Toate riscurile, în timpul zborului, rulării la sol sau staţionării la sol.
Aceasta este cea mai cuprinzătoare asigurare. Ea asigură protecţie împotriva
oricărui risc, indiferent dacă avionul se află la sol sau în aer. În poliţa de asigurare,
conceptul timp de zbor este definit de perioada de timp în care avionul se află în
aer, imediat după decolare. Uneori, se poate considera momentul iniţial cel în care
au fost pornite motoarele avionului pentru decolare, iar momentul final acela al
opririi motoarelor, după aterizarea avionului.
Toate riscurile, în timpul staţionării la sol. Această asigurare preia riscurile
care pot apărea la sol, atunci când avionul nu se află în mişcare, sau când se mişcă
prin alte mijloace decât prin propria forţă de propulsie. De exemplu, avionul poate
fi tractat, atunci când este scos din hangar, sau poate fi împins de un alt
autovehicul specializat, atunci când este introdus în hangar. Unele societăţi de
asigurări preferă alternativa toate riscurile în afara timpului de zbor, ceea ce ar
permite includerea situaţiei în care avionul rulează la sol, sub acţiunea propriei
forţe de propulsie. Asigurarea nu se aplică în situaţiile de decolare şi aterizare,
deoarece ele sunt cuprinse în categoria precedentă de asigurări. În poliţa de
asigurare trebuie menţionat tipul aparatului de zbor, inclusiv sistemul de propulsie
şi echipamentul de bord (echipamentul pentru navigare şi transmisiuni radio).
De obicei, acest echipament se poate afla într-una din următoarele situaţii:
 Instalat la bordul avionului;
 Detaşat temporar;
 Detaşat pentru a fi înlocuit cu un alt echipament.

Acele aparate şi echipamente care au fost proiectate şi realizate în mod

special pentru avionul respectiv sunt considerate părţi componente ale aeronavei.
O persoană sau o companie care deţine un avion asigurat prin acest tip de
poliţă de asigurare şi obţine un nou avion sau îl înlocuieşte pe cel avut beneficiază
de continuarea asigurării aeronavei, cu condiţia să anunţe această modificare în
termenul precizat de societatea de asigurări.
Clauzele contractuale existente se extind şi asupra noului aparat de zbor.
Suma de asigurare pentru noul aparat nu va depăşi valoarea reală a acestuia.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
 pierderea sau avarierea navei din orice cauză, în timpul zborului, rulării
la sol şi al staţionării la sol ( cu excepţiile menţionate la excluderi);
 avariile provocate aparatului de zbor de măsurile de salvare;
 cheltuielile făcute pentru salvarea, conservarea, transportul aeronavei la
cel mai apropiat loc de efectuare a reparaţiilor;
 cheltuieli făcute în vederea micşorării pagubei, prevenirii extinderii
acesteia sau pentru stabilirea cauzelor şi determinarea cuantumului
pagubei;
 eventualele cheltuieli de judecată sau arbitraj, făcute de asigurat, cu
acordul asigurătorului, pentru formularea pretenţiilor faţă de terţi;
 dispariţia aeronavei.

Exemplu de asigurare a aeronavei. Proprietarul unui avion are la dispoziţie

la asigurarea corpului aparatului de zbor una dintre următoarele opţiuni:
114
 a) Toate riscurile, în timpul zborului, rulării la sol sau staţionării la sol;
b) Toate riscurile, în timpul staţionării la sol;
c) Toate riscurile, în afara timpului de zbor.
Întrebare: Care dintre opţiunile acestea s-ar putea aplica la fiecare dintre
pierderile descrise în continuare?
1. Aparatul asigurat a suferit o coliziune cu un alt aparat în timp ce rula pe
pistă, acţionat de propriile motoare.
Răspuns: Pierderea s-ar putea acoperi cu o asigurare de tipul a) şi c).
2. Aparatul asigurat a suferit o coliziune cu un alt aparat, în timpul decolării,
dar înainte de a se desprinde de sol.
Răspuns: Pierderea s-ar putea acoperi numai cu o asigurare de tipul a).
3. Aparatul asigurat a fost distrus de un incendiu în timp ce se afla în
hangar.
Răspuns: Pierderea s-ar putea acoperi cu oricare dintre cele trei tipuri de
asigurări.
4. Aparatul asigurat a fost lovit de un vehicul de deservire a
aeroportului în timp ce era scos din hangar, cu ajutorul unui vehicul de tractare.
Răspuns: Aparent, varianta b) nu s-ar aplica. Totuşi, această opţiune acoperă
situaţia descrisă, deoarece avionul nu era acţionat de propria forţă de propulsie.
5. În timp ce un elicopter se afla în faza premergătoare decolării, a fost lovit
de un avion. Coliziunea s-a produs când elicea elicopterului se afla în mişcare.
Răspuns: Pierderea s-ar putea acoperi prin asigurarea de tipul a). De
asemenea, se poate aplica şi varianta c).
Excluderi. În asigurarea aeronavei există un număr limitat de excluderi. Cele
mai multe dintre acestea sunt comparabile cu cele existente la asigurarea auto
casco.
Uzura şi deteriorarea treptată. Poliţa de asigurare exclude pierderea sau
avarierea aparatului de zbor generate de:
 Uzura normală;
 Deteriorarea treptată;
 Îngheţ;
 Defecţiuni ascunse şi cele ale părţilor mecanice şi electrice.

Excluderea nu se aplică dacă pierderea este rezultatul direct al unor riscuri

care sunt acoperite prin contractul de asigurare.
Roţile şi parbrizele. Nu se asigură acoperirea roţilor, cu excepţia cazurilor de
furt, vandalism sau alte evenimente care sunt prevăzute în contractul de asigurare.
Societatea de asigurări nu va plăti pentru parbrizele care se sparg ca urmare a
îngheţării lor şi nici pentru explozia anvelopelor roţilor ataşate trenului de
aterizare. Totuşi, dacă în urma spargerii parbrizului se produce un accident, care se
soldează cu avarierea aparatului de zbor, societatea de asigurări va despăgubi
pagubele produse, inclusiv parbrizul.
Deturnarea aeronavei. Asigurarea aeronavei nu acoperă cazul de deturnare
sau de furt al avionului asigurat de către cineva care are un drept legal de utilizare,

115
conform unui contract de închiriere, de vânzare condiţionată, de vânzare în rate sau
conform altor înţelegeri legale.
Război, confiscare. Asigurarea aeronavei exclude orice pierdere sau avariere
în caz de război declarat sau nedeclarat, de invazie, de rebeliune sau de capturare
şi reţinere a avionului de către un guvern. De asemenea, nu se acordă despăgubiri
pentru:
 pierderi suferite în situaţia folosirii unor piste şi terenuri de aterizare
neautorizate, sau care nu prezintă condiţii pentru siguranţa aterizării, cu
excepţia cazurilor de forţă majoră;
 pierderi generate de transportul de pasageri şi mărfuri peste numărul de
locuri şi greutatea admise;
 cheltuielile pentru elaborarea studiului tehnico-economic de repunere în
funcţiune a aeronavei, efectuate de asigurat;
 pierderi generate de culpa gravă sau de acţiunea intenţionată a
asiguratului ori a reprezentanţilor săi;
 pierderi sau avarieri suferite de aeronavă în timp ce aceasta se afla în
zbor, fără ca certificatul de aeronavigabilitate să fie valabil;
 pierderi în urma transformării greşite a aeronavei;
 pierderea suferită în perioada când aparatul de zbor este folosit în scop
ilegal, sau în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de
aeronavigabilitate;
 piederi în urma modificării sau convertirii aeronavei într-un alt tip decât
cel de la data încheierii asigurării;
 pierderi generate de transferul de interese al asiguratului în legătură cu
aeronava, fără existenţa consimţământului scris al asigurătorului;
 pierderi indirecte (pierderi de profit etc.);
 pierderi produse din cauza zgomotului şi/sau poluării;
 pierderi determinate de contaminarea radioactivă;
 pierdere suferită în perioada când aeronava este exploatată în contradicţie
cu regulile aviaţiei civile aplicabile zborurilor instrumentale, reparaţiilor,
întreţinerii, inspectării, modificărilor şi zborilor de zi cu zi şi de noapte,
având consimţământul sau cunoştinţa asiguratului ori a reprezentanţilor
acestuia.
Evaluarea daunelor. Pentru evaluarea daunelor se pot folosi următoarele
metode: 1) estimare în funcţie de valoarea agreată şi 2) estimare în funcţie de
valoarea reală. Valoarea agreată reprezintă valoarea asupra căreia au căzut de
comun acord cele două părţi ale contractului de asigurare. Această valoare este
menţionată, în poliţa de asigurare, ca limită a daunelor care pot fi acoperite prin
asigurarea respectivă. Abordarea este similară cu cea folosită în asigurarea
maritimă.
Evaluarea pe baza valorii reale se caracterizează şi ea printr-o limită de
asigurare. În această situaţie însă societatea de asigurări nu este de acord ca limita
de asigurare să fie reprezentată de valoarea reală a aparatului de zbor, ci de limita
precizată în poliţa de asigurare pentru fiecare risc în parte.

116
 Dauna totală. În cazul unei daune totale, despăgubirea depinde de metoda
folosită pentru evaluare. Dacă poliţa de asigurare este întocmită pe baza valorii
agreate, atunci despăgubirea se va face până la limita agreată, indiferent de
valoarea de piaţă a aeronavei în momentul producerii accidentului. Dacă poliţa de
asigurare este întocmită pe baza valorii reale, atunci această valoare se stabileşte în
momentul accidentului şi poate fi mai mică decât limita stipulată în poliţa de
asigurare.
Dauna parţială. În cazul producerii unei daune parţiale, trebuie luate în
consideraţie două situaţii: 1) situaţia în care reparaţiile sunt efectuate chiar de către
compania care are în proprietate avionul asigurat şi 2) situaţia în care reparaţiile
sunt efectuate de către o altă companie.
Dacă reparaţiile sunt efectuate chiar de către asigurat, atunci societatea de
asigurări plăteşte pentru materialele folosite, precum şi pentru salariile lucrătorilor,
dar fără a lua în considerare orele suplimentare.
Dacă reparaţiile sunt executate de către o altă companie, atunci se plăteşte
costul efectiv al reparaţiilor (excluzându-se orele suplimentare) şi cheltuielile de
transport. Cu alte cuvinte, se achită în întregime nota de plată a reparaţiilor, mai
puţin franşiza şi orele suplimentare.
Atunci când costul operaţiunilor de salvare, limitare a pagubei, transport,
reparaţie şi punere în funcţiune depăşeşte 75% din valoarea asigurată, dauna se
consideră pierdere totală constructivă.
În anumite situaţii, când se repară aparate de zbor vechi, pentru care nu există
piese de schimb, costul reparaţiilor depăşeşte valoarea aparatului de zbor. De
aceea, poliţele de asigurare conţin, în general, o clauză prin care se interzice plata
unei despăgubiri care să depăşească valoarea pierderii totale a aceluiaşi aparat de
zbor. Cheltuielile cu reparaţia aparatelor de zbor cu o anumită vechime sau ceva
mai ieftine sunt practic imposibil de acoperit. Pentru a depăşi o astfel de situaţie,
poliţele de asigurare conţin o procedură de despăgubire a părţilor componente, care
se bazează pe valoarea relativă procentuală a componentelor respective. De
exemplu, dacă repararea unui motor reprezintă 15% din costul total, atunci
societatea de asigurări va plăti pentru repararea lui cel mult 15% din valoarea totală
asigurată pentru aparatul de zbor.
Multe poliţe de asigurare conţin o clauză care stipulează faptul că societatea
de asigurări poate înlocui aparatul distrus cu unul similar, de aceeaşi calitate.
Dacă aparatul de zbor a fost înlocuit sau dacă societatea de asigurări a plătit
despăgubiri pentru pierderea totală, poliţa de asigurări prevede ca societatea de
asigurări să preia ceea ce se mai poate salva din aparatul distrus.
Cheltuielile de transport. Poliţa de asigurare stipulează faptul că, atunci când
este necesar transportul, se vor folosi cele mai ieftine mijloace de transport,
indiferent dacă este vorba de transportul aparatului avariat sau de transportul unei
serii de componente.
Aparatul distrus trebuie transportat la cel mai apropiat centru de reparaţii, iar
componentele care trebuie înlocuite se achiziţionează de la cele mai apropiate
centre. Pentru transportul aparatului de zbor se despăgubeşte transportul acestuia
de la locul accidentului la centrul de reparaţii şi întors, pe cel mai scurt drum
posibil.
117
 Franşiza. Cele mai multe poliţe de asigurare a aeronavelor prevăd o franşiză
deductibilă.
Aceasta se foloseşte îndeosebi pentru aparatele de zbor cu un singur motor
din categoria aeronavelor personale şi se stabileşte ca valoare fixă pentru pagubele
produse la sol şi ca valoare procentuală pentru pagubele produse în zbor. Sunt
posibile şi alte combinaţii, variind între franşiză de valoare zero şi primă de
asigurare mare şi, la cealaltă extremă, franşiză mare şi primă de asigurare mică.
În general, franşizele pentru aeronavele închiriate sunt mai mari decât acelea
pentru aparatele de zbor proprietate personală. Aparatele de zbor mari, cu mai
multe motoare, care aparţin corporaţiilor şi care folosesc piloţi experimentaţi se
asigură fără a apela la franşize. Reparaţiile la astfel de avioane costă foarte mult şi
deci nu s-ar obţine avantaje semnificative dacă s-ar introduce franşize deductibile
în poliţele de asigurare.

5.3.4. Asigurarea de răspundere civilă a proprietarului

sau utilizatorului unei aeronave
Ca regulă generală, răspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui
aparat de zbor se determină în funcţie de legislaţia existentă în statul în care s-a
produs accidentul, sau în statul care are cea mai mare legătură cu accidentul
produs, cu excepţia cazului în care există tratate de colaborare internaţionale, care
reglementează acest aspect.
Multe state cer reclamantului să stabilească dacă neglijenţa pilotului sau a
proprietarului constituie cauza directă a daunei. Gradul de atenţie necesar se
stabileşte considerându-se un pilot ideal, cu experienţa şi calificarea similară
pilotului care a greşit, în condiţii similare celor în care s-a produs accidentul.
Acesta este un standard foarte exigent de evaluare, dar este comparabil cu cele
pentru alte profesiuni care implică responsabilitate faţă de viaţa altor persoane.
Conform legislaţiei existente în majoritatea ţărilor participante la traficul
aviatic, proprietarul avionului are şi el o serie de responsabilităţi legale, în sensul
obligaţiei de a acorda atenţia cuvenită întreţinerii aparatului de zbor. Acest lucru
este valabil indiferent dacă proprietarul este şi pilotul aparatului de zbor, sau nu. În
multe procese care au rezultat în urma unor accidente aviatice, în special atunci
când condiţiile atmosferice nefavorabile nu au fost singura cauză a accidentului,
reclamanţii au solicitat despăgubiri de la toţi factorii implicaţi: pilotul, proprietarul
şi constructorul aparatului de zbor.
Experienţa a demonstrat că în astfel de situaţii instanţa de judecată decide în
favoarea reclamantului sau a reclamanţilor.
Tipuri de asigurări de răspundere civilă de aviaţie. Asigurarea de
răspundere civilă de aviaţie oferă deţinătorului poliţei de asigurare protecţie pentru
răspunderea legală faţă de cei care au suferit vătămări corporale sau daune. Sunt
disponibile următoarele tipuri de asigurări:
 Asigurare de răspundere civilă pentru vătămări corporale suferite de
alte persoane decât pasagerii. Acest tip de asigurare oferă protecţie celui asigurat
pentru răspunderea legală, în cazul producerii unor vătămări corporale,
îmbolnăviri, a stresului psihic sau decesului persoanelor aflate la bord, altele decât
118
pasagerii. Vătămarea corporală, îmbolnăvirea, stresul psihic şi alte consecinţe
trebuie să fie rezultatul direct al accidentului aviatic pentru care sunt răspunzători
proprietarii aparatului de zbor, cei care îl exploatează şi îl întreţin.
 Asigurare de răspundere civilă pentru vătămări corporale suferite de
pasageri. Acest tip de asigurare este similar cu cel descris mai înainte, dar se
aplică numai pentru prejudiciile aduse pasagerilor în caz de accident. Pasagerii se
pot afla într-una din următoarele situaţii: a) se află la bordul avionului în momentul
accidentului; b) se urcă în avion în vederea decolării acestuia sau c) coboară din
avion după aterizarea acestuia.
 Asigurare de răspundere civilă pentru avarierea bunurilor. Avarierea
bunurilor trebuie să fi fost cauzată de un accident aviatic, deţinerea în proprietate a
unui aparat de zbor asigurat, din folosirea sau întreţinerea lui.
Asigurătorul acordă despăgubiri şi pentru: cheltuielile necesare pentru
procurarea obiectelor de strictă necesitate, în cazul sosirii cu întârziere a bagajelor,
cheltuielile necesare făcute cu salvarea pasagerilor, a bagajelor şi a mărfurilor
transportate, precum şi a persoanelor şi a bunurilor din afara aeronavei, sau pentru
micşorarea şi prevenirea extinderii pagubei, ori pentru cheltuielile de judecată,
arbitraj, făcute de asigurat în scopul reducerii pretenţiilor la despăgubire ori în
scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Excluderi în asigurarea de răspundere civilă. Aceste excluderi sunt
similare celor considerate în asigurarea de răspundere civilă din domeniile maritim
şi auto.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:
 Vătămări corporale ale unui angajat al asiguratului.
 Folosirea terenurilor de aterizare neautorizate, cu excepţia cazurilor de
forţă majoră.
 Pagube produse bunurilor deţinute, utilizate sau aflate în custodia celui
asigurat.

 Vătămări corporale intenţionate, cu excepţia cazului în care se încearcă

prevenirea deturnării avionului.
 Orice obligaţie ce decurge dintr-o lege de asigurare a forţei de muncă, de
protecţie socială sau orice altă lege similară.
 Pretenţiile de despăgubire rezultând din daune morale.
 Pierderi indirecte.
 Acţiunea intenţionată sau culpa gravă a asiguratului.
 Amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi condamnat
asiguratul, precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata
despăgubirilor.
 Daune cauzate de sau rezultate din: orice detonare în scopuri ostile a
oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea nucleară ori
alte reacţii, forţe sau materiale radioactive; război, insurecţie, invazie,
rebeliune; greve, revolte, tulburări civile; confiscare, naţionalizare,

119
 rechiziţionare, măsuri dictate de guvern, sau de o autoritate publică, ori
prin lege marţială.
 Folosirea aeronavei în alte scopuri decât în cele indicate în poliţa de
asigurare.
 Pilotarea aeronavei de către persoanele care nu posedă brevet de pilot
pentru categoria şi tipul aeronavei respective, ori deservirea aeronavei de
personal tehnic nespecializat, care nu posedă brevete corespunzătoare.
 Zborurile de probă după construcţie sau reconstrucţie.
 Gararea, sau părăsirea aeronavei în afara spaţiilor special rezervate de pe
aeroporturi, fără luarea măsurilor corespunzătoare pentru securitatea ei.
Folosirea temporară a unui alt avion. Dacă un avion asigurat este scos din
funcţiune datorită defecţiunilor produse, a reparaţiilor necesare, sau pur şi simplu
datorită pierderii lui, contractul de asigurare de răspundere civilă poate, în mod
normal, acoperi cheltuielile de utilizare a unui alt avion, ce substituie temporar
avionul asigurat indisponibil.
Achiziţionarea unui nou avion. Persoana sau organizaţia care şi-a asigurat
aparatul de zbor pentru răspundere civilă poate beneficia de această asigurare
atunci când achiziţionează un nou avion.
Pentru noul aparat achiziţionat se oferă aceeaşi acoperire şi aceleaşi limite de
asigurare.
Limite în asigurarea de răspundere civilă. Societatea de asigurări impune
anumite limite pentru asigurarea de răspundere civilă, limite ce sunt stabilite
pentru fiecare tip de pierderi în parte.
Prezentăm, în continuare, un exemplu preluat din industria asigurărilor din
SUA:

Vătămări corporale aduse altor 500.000 u.m./ persoană

persoane decât pasageri 1.000.000 u.m./eveniment
Vătămări corporale aduse 500.000 u.m./ persoană
pasagerilor 1.000.000u.m./eveniment
Avarierea bunurilor 1.000.000 u.m./ eveniment
Asigurări complementare. O dată cu asigurările de aviaţie se pot încheia şi
o serie de asigurări complementare. Dintre acestea, vom menţiona numai pe cele
mai importante, respectiv asigurarea medicală şi asigurarea de răspundere civilă
asumată.
În acest context, asigurarea medicală este similară celei din categoria
asigurărilor auto. În mod normal, asigurarea medicală se încheie pentru aparatele
de zbor care nu intră în categoria celor închiriate şi se referă la răspunderea faţă
de vătămările corporale ale pasagerilor. Această asigurare prevede despăgubiri
pentru cheltuielile medicale rezonabile, pentru intervenţii chirurgicale, spitalizare
şi convalescenţă. În caz de deces, asigurătorul plăteşte cheltuielile funerare.
Despăgubirile se acordă indiferent cine poartă răspunderea legală pentru
120
accidentul aviatic. Pentru societatea de asigurări, asigurarea medicală este
deosebit de utilă, deoarece persoanele care au suferit vătămări corporale într-un
accident aviatic şi cărora li s-au plătit cheltuielile medicale nu mai au de ce să
dea în judecată pe cei responsabili de producerea accidentului aviatic. Asigurarea
de răspundere civilă asumată este specifică asigurărilor aviatice. Această
asigurare prevede ca, în caz de accident aviatic, dacă o persoană îşi pierde viaţa,
vederea sau membrele, societatea de asigurări să plătească însoţitorului sau
supravieţuitorului o despăgubire care nu depăşeşte limita stabilită prin contract,
în următoarele condiţii:
1. Solicitarea vine din partea asiguratului.
2. Cel care primeşte banii eliberează persoana fizică sau juridică asigurată
de răspunderea civilă privind accidentul.
Cu alte cuvinte, asigurarea de răspundere civilă asumată urmăreşte să
„dezamorseze” intenţia persoanelor vătămate în accidentul aviatic de a da în
judecată pe cei responsabili de accident. Prin aceasta se evită procesele costisitoare
la care s-ar ajunge în mod normal. O limită obişnuită pentru asigurarea de
răspundere civilă asumată, în SUA, este de aproximativ 500.000 de dolari pentru
fiecare persoană. Cel care primeşte despăgubirea trebuie să se angajeze în scris că
nu va da în judecată asiguratul.

5.4. Asigurări maritime

Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele

maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţii folosite în porturi, precum
şi încărcătura acestora împotriva unui complex de riscuri.
Riscurile maritime au ca efect anumite daune, a căror probabilitate este mai
mult sau mai puţin cunoscută, dar în nici un caz nu se apropie de certitudine. Prin
natura sa, asigurarea este chemată să compenseze daunele posibile şi nu pe cele
inevitabile. De exemplu, evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală
a vietăţilor etc. sunt rezulatul unor procese fizico-chimice interne, care ţin de
natura acestor bunuri, sunt proprii acestora şi din acest motiv, nu sunt riscuri
asigurabile. Dacă însă armatorul nu respectă normele tehnice obligatorii care
asigură transportul în bune condiţii al unor mărfuri, atunci dauna, chiar dacă a
apărut ca urmare a însuşirilor fizico-chimice ale mărfii, va fi pusă în sarcina
armatorului şi va face obiectul acoperirii prin asigurare pentru proprietarul mărfii,
deoarece în acest caz paguba putea fi evitată.
Un alt risc în asigurarea maritimă este expedierea navei în stare de
nenavigabilitate. Practica internaţională a consacrat în această privinţă principiul,
potrivit căruia asigurătorul este eliberat de orice răspundere numai atunci când
starea de nenavigabilitate a navei a fost determinată de defecte ascunse. În cazul în
care starea de nenavigabilitate a navei era cunoscută armatorului şi el a expediat
totuşi nava în voiaj, atunci daunele produse nu formează obiectul acoperirii prin
asigurare. Starea de nenavigabilitate a navei pune în pericol atât nava, cât şi marfa
aflată la bordul său. Uzanţele internaţionale au consacrat regula, potrivit căreia
asigurătorul este eliberat de orice răspundere pentru acoperirea daunelor generate
de starea de nenavigabilitate a navei doar în cazul contractelor de asigurare a navei
121
şi nu se extinde asupra contractelor de asigurare a mărfurilor. Totuşi, dacă
asiguratul (proprietarul mărfii) a favorizat culpa armatorului vinovat de starea de
nenavigabilitate a navei (de exemplu, cunoscând starea de nenavigabilitate a navei
nu a comunicat acest fapt asigurătorului), asigurătorul va fi eliberat de obligaţia
despăgubirii.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în domeniul nuclear a adus cu sine riscurile
atomice ale căror consecinţe pot fi extrem de păgubitoare. Aceste riscuri sunt
excluse atât din contractele de asigurare a navelor, cât şi din contractele de
asigurare a mărfurilor aflate la bordul acestora. Nu se acoperă prin asigurare nici
daunele produse navei de transportul materiilor radioactive şi nici daunele suferite
de proprietarii mărfurilor transportate de o navă propulsată cu ajutorul energiei
atomice. O altă categorie de riscuri excluse din asigurarea maritimă sunt riscurile
de război.
Asigurarea protejează patrimoniul asiguratului, dar nu îl eliberează pe acesta
de obligaţia de a manifesta grija necesară pentru păstrarea bunului asigurat.
Tocmai de aceea asigurătorul nu răspunde pentru daunele care au apărut ca urmare
a actului intenţionat sau a imprudenţei grave a asiguratului.
În concluzie, ca regulă generală, asigurătorul se eliberează de răspundere
pentru acoperirea daunelor generate de cauze a căror manifestare este certă sau se
apropie de certitudine, aşa cum sunt: însuşirile naturale ale bunului asigurat;
încărcarea, fără ştirea asiguratului, a unor obiecte sau substanţe periculoase
(explozive, toxice etc.); proprietăţile dăunătoare ale energiei atomice; acţiunile şi
măsurile cu caracter militar; acţiunea premeditată a asiguratului, expeditorului,
primitorului şi reprezentanţilor acestora; arestul navei. Asemenea limitări de
răspundere se extind atât asupra contractelor de asigurare a navei, cât şi asupra
contractelor de asigurare a mărfurilor. În plus, legat de asigurarea navelor,
asigurătorul se eliberează de răspunderea pentru daunele care au apărut ca urmare a
stării de nenavigabilitate a navei, sau a forţării gheţurilor (cu excepţia
spărgătoarelor de gheaţă). Limitări suplimentare ale răspunderii asigurătorului, în
cazul asigurării mărfurilor sunt: ambalarea sau împachetarea necorespunzătoare a
mărfii; expedierea mărfii în stare deteriorată; vătămarea mărfii prin acţiunea
viermilor, rozătoarelor, insectelor etc.
Trebuie subliniat faptul că asemenea limitări nu au un caracter absolut.
Asigurătorul poate lua asupra sa şi răspunderea pentru unele riscuri excluse, cum
este riscul de război. De aceea, regulile privind eliberarea asigurătorului de
răspunderea pentru daunele pricinuite de anumite riscuri trebuie să fie înţelese în
sensul că riscurile respective nu sunt acoperite în condiţii obişnuite de asigurare.
Totuşi, ele pot fi acoperite în condiţii speciale, în schimbul unor prime de asigurare
deosebite şi prin forme de asigurare specifice. De exemplu, asigurarea armatorului
pentru consecinţele care rezultă din încălcarea contractului de transport şi care fac
obiectul asigurării prin intermediul Cluburilor de protecţie şi indemnizare (cluburi
P&I). Astfel, putem spune că, din punctul de vedere al condiţiilor de asigurare,
riscurile pot fi asigurabile şi neasigurabile. La rândul lor, riscurile asigurabile pot fi
generale şi speciale. Riscurile generale sunt acoperite prin condiţii obişnuite de
asigurare, în timp ce riscurile specifice se tratează diferit, de la caz la caz, şi în
forme specifice de asigurare.
122
 În urma producerii unui risc asigurat, se înregistrează anumite pagube,
denumite, în practica asigurărilor maritime, avarii.
Avaria reprezintă o pagubă materială sau degradarea unui obiect, indiferent
de mărimea sau de cauza acesteia. Pierderea obiectului considerat poate să fie
totală (de exemplu, scufundarea navei) sau parţială (de exemplu, deteriorarea
mărfurilor transportate).
Din punct de vedere al asigurărilor, se face distincţie între avaria particulară
şi avaria comună.
Avaria particulară se caracterizează prin faptul că paguba materială adusă
unor bunuri este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu etc.), a unei
greşeli de navigaţie (abordaj, coliziune etc.), sau a viciilor proprii bunurilor
respective. Pagubele rezultate din avaria particulară privesc interesul uneia dintre
părţile participante la expediţia maritimă. Avaria particulară are un caracter
accidental şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.
Avaria comună reprezintă cheltuiala extraordinară sau sacrificiul realizat în
mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de la pericolul care ameninţa interesele
tuturor celor care participau la expediţia maritimă.
Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să fie intenţionată şi raţională;
 acţiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a
navei, a încărcăturii acesteia, precum şi a navlului; acest sacrificiu să fie
neapărat necesar;
 sacrificiul să fie real (de exemplu, să nu fie vorba de aruncarea
peste bord a unor obiecte considerate ca lipsite de valoare);
 acţiunea să aibă loc în condiţii excepţionale, şi nu în condiţii
normale de navigabilitate;
 sacrificarea voluntară a unei părţi din averea aflată în pericol,
cheltuielile de salvare, ca şi toate cheltuielile ce intră în avaria comună,
se suportă atât de bunurile salvate, cât şi de cele sacrificate, în mod
proporţional, cu valoarea lor netă, la data şi la locul unde expediţia
maritimă s-a încheiat.
În adoptarea măsurilor ce determină avaria comună trebuie să se facă dovada
că acestea sunt în interesul navei, încărcăturii şi navlului. Dacă s-au efectuat
cheltuieli de avarie comună înainte ca marfa să fie încărcată pe navă, acestea vor fi
decontate ca avarie particulară, deoarece ele nu au fost efectuate în interesul comun
al participanţilor la aventura maritimă, ci numai în interesul navei.
Stabilirea caracterului avariei este foarte importantă, deoarece regimul de
decontare a pagubelor diferă, în funcţie de natura avariei. În cazul avariei
particulare, paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură, în funcţie de bunul
care a fost supus avariei sau pentru care s-au făcut cheltuielile de salvare.
În cazul avariei comune, paguba suferită, în urma măsurilor luate în mod
conştient şi raţional, se repartizează între cele trei interese. Adică între navă,
încărcătură şi navlu. Cheltuielile extraordinare pe care le-ar ocaziona armatorul în
legătură cu avaria comună pot fi asigurate. Printre aceste cheltuieli se numără:
 cheltuieli portuare efectuate în portul de refugiu;
123
  reparaţiile la navă efectuate în portul de refugiu;
 salariile şi retribuţia aferentă orelor suplimentare cuvenite
echipajului navei;
 întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat;
 remorcarea până la al doilea port de refugiu sau până la destinaţie;
 închirierea pompelor pentru voiaj;
 cheltuielile de dispaşă;
 costul asigurării.
Regulile referitoare la avaria comună sunt cele recunoscute pe piaţa
internaţională a asigurărilor sub denumirea de Regulile York-Anvers.
Înainte de predarea mărfurilor transportate cu o navă în avarie comună,
comandantul navei solicită un document numit obligaţie / angajament de
contribuţie (la avaria comună), prin care primitorii mărfurilor transportate se
obligă să contribuie la acoperirea pagubelor şi cheltuielile făcute, în mod deliberat,
de către căpitan pentru salvarea comună a navei şi încărcăturii. Pe lângă acest
document, primitorii mărfurilor sunt obligaţi să depună o garanţie de avarie
comună, din care urmează să se acopere contribuţia încărcăturii la avaria comună.
În cazul în care obligaţia de contribuţie este semnată şi de asigurătorul încărcăturii,
armatorul renunţă, de regulă, la solicitarea garanţiei. Pagubele şi cheltuielile
ocazionate de avaria comună sunt estimate şi repartizate de către specialişti
denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare al avariei comune poartă denumirea
de dispaşă. În asigurarea maritimă, pierderea vizează atât nava, cât şi încărcătura şi
poate să fie totală sau parţială. Dauna parţială reprezintă o pagubă produsă de un
risc asigurat la navă sau la încărcătură, care nu este atât de mare încât bunul
asigurat să fie considerat pierdere totală. Pierderea totală poate să fie reală sau
prezumată. O navă este considerată pierdere totală reală atunci când este complet
avariată sau atât de avariată încât nu mai poate fi reparată sau când costul reparaţiei
necesare ar depăşi valoarea comercială a navei. Pierderea totală reală a unei nave
poate fi provocată de scufundarea, distrugerea sau dispariţia fără urme în mare. În
ceea ce priveşte încărcătura, se consideră pierdere totală reală a acesteia, dispariţia
mărfii în urma scufundării navei ori a incendiului, deteriorarea completă a acesteia
sau într-o asemenea măsură încât, din punct de vedere comercial, ea nu mai poate
fi valorificată, nefiind recondiţionabilă.
Pierderea totală prezumată se caracterizează prin aceea că nava există şi
poate fi salvată şi reparată, dar ea este atât de grav avariată, încât operaţiile de
salvarea şi reparare, dacă s-ar efectua, ar reclama cheltuieli extrem de mari, care ar
depăşi valoarea asigurată a navei.
În practica asigurărilor, pierderea totală prezumată este determinată în funcţie
de următoarele criterii:
1. când nava este abandonată în mod deliberat, din cauză că pierderea
ei totală reală apare ca inevitabilă;
2. când nava nu poate fi salvată de la o pierdere totală reală, fără o
cheltuială care ar depăşi valoarea ei comercială;
3. când nava este atât de avariată, încât costul reparaţiilor ar depăşi
valoarea pe care ar avea-o după reparaţie sau valoarea asigurată.

124
 În practică, se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a
considera nava pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor
depăşeşte trei pătrimi din valoarea reală sau din valoarea de asigurare a navei.
Asiguratul are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele soluţii:
a. să considere paguba drept avarie parţială şi să păstreze nava,
primind de la asigurător, cu titlu de despăgubire, o sumă egală cu
valoarea estimată a pagubei;
b. să abandoneze nava asigurătorului, ca şi cum ar fi o pierdere totală
reală şi să primească, drept despăgubire, valoarea asigurată.
Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim
Obiectul asigurării. Acest tip de asigurare este denumit în practică cargo şi
cuprinde bunurile care fac obiectul unui transport internaţional de mărfuri; se
încheie pentru valoarea bunurilor respective, inclusiv cheltuielile de transport,
taxele vamale şi alte cheltuieli asemănătoare.

În practica internaţională a asigurărilor, sunt consacrate trei condiţii de

asigurare stabilite în funcţie de riscurile acoperite, cunoscute sub denumirea de
„A”, „B” şi „C”. Aceste condiţii se deosebesc între ele după sfera de cuprindere a
riscurilor în asigurare.
Condiţia A este cea mai cuprinzătoare. În baza acestei condiţii sunt acoperite
toate riscurile de pierdere sau avariere a bunului asigurat, cu excepţia unor
riscuri prezentate separat.
Condiţia B acoperă, cu aceleaşi excepţii ca şi la condiţia A, pierderea şi
avaria bunului asigurat, cauzate de:
 incendiu sau explozie;
 eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
 coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decât
apa;
 descărcarea mărfii într-un loc de refugiu;
 cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
 sacrificiul în avaria comună;
 aruncarea peste bord sau luarea de valuri;
 intrarea apei de mare, de lac sau de râu în navă, ambarcaţiune,
cală, container etc.;
 dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut, în timpul
încărcării sau descărcării pe şi de pe navă.
Condiţia C acoperă pierderea şi avaria la bunul asigurat, cauzate de riscurile
menţionate la condiţia B, cu următoarele excepţii:
1. cutremurul de pământ, erupţia vulcanică sau trăsnetul;
2. luarea de valuri;
3. intrarea apei de mare în navă;
4. dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul
încărcării sau descărcării pe şi de pe navă.
Asigurările încheiate în condiţiile A, B şi C mai acoperă:
125
  cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuielile de
salvare, plătite de asigurat, stabilite conform contractului de navlosire
şi/sau legii aplicabile, dacă acestea au fost făcute pentru sau în legătură
cu înlăturarea unei pierderi cauzate de orice eveniment;
 suma ce reprezintă proporţia răspunderii stabilite, conform clauzei
culpă comună în caz de coliziune, dacă această clauză este prevăzută în
contractul de navlosire.
Pierderea şi avaria bunului asigurat ca urmare a unui furt, jaf şi nelivrare a
unui colet întreg pot fi acoperite prin asigurare, în măsura în care contractul de
asigurare cargo prevede o condiţie specială în acest sens.
În baza condiţiei riscuri de depozitare, se acoperă pierderea şi avaria bunului
asigurat cauzate de riscurile generale, precum şi de furt prin efracţie.

Riscurile excluse în cazul condiţiilor de asigurare A, B şi C, precum şi în

condiţiile riscuri de furt, jaf şi nelivrare şi riscuri de depozitare, sunt:
I. Pierderea , avaria şi cheltuiala rezultând din sau provocate de:
 comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului;
 scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum ori
uzura normală a bunului asigurat;
 ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a
bunului asigurat;
 viciul propriu sau natura bunului asigurat;
 întârzierea directă a navei, chiar dacă aceasta este determinată de
un risc asigurat;
 pierderea voiajului sau a călătoriei;
 insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către
proprietarii, administratorii, navlositorii sau operatorii navei;
 utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea şi/sau
fuziunea atomică, nucleară sau o reacţie asemănătoare;
 contaminarea radioactivă;
 starea de nenavigabilitate a navei.
II. Pierderea, avaria sau cheltuiala provocate de:
 război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie sau conflicte
civile rezultând din acestea sau orice act ostil al sau împotriva unei puteri
beligerante;
 capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie (cu excepţia
pirateriei), tentativa de a le face şi consecinţele acestora;
 mine, torpile, bombe sau alte arme abandonate.
III. Pierderea, avaria şi cheltuiala provocate de:
 grevişti, persoane care participă la tulburări, revoluţie sau mişcări
civile;
 greve, tulburări, revolte sau mişcări civile;
 orice terorist sau orice persoană care acţionează din raţiuni
politice.
126
 Contractul de asigurare cargo se poate încheia şi în condiţia riscuri de război
sau riscuri de greve, care acoperă riscurile de la litera b) respectiv c) de mai sus,
precum şi cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuielile de
salvare.
Suma asigurată. Într-un contract de asigurare maritimă, suma asigurată
poate fi formată din:
1. valoarea bunului potrivit facturii sau, în lipsa acesteia, valoarea de
piaţă a bunului la locul de expediere în momentul încheierii asigurării;
2. costul transportului, al asigurării, precum şi alte costuri legate de
transportul bunului şi necuprinse în valoarea facturii;
3. cheltuielile şi taxele vamale;
4. supraasigurare de 10% din valoarea bunului, pentru acoperirea
acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării. În contractele de asigurare a mărfurilor în timpul
transportului maritim, nu există o limită de timp bine precizată ca durată a
asigurării, ci potrivit practicii internaţionale se aplică principiul duratei
transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile sunt
asigurate din momentul în care au părăsit depozitul sau magazia din localitatea de
expediţie, menţionată în contract, şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv
a transbordărilor obişnuite, până când au fost descărcate de pe navă în portul de
destinaţie.
De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al
întârzierii care este în afara controlului asiguratului, al devierii, descărcării forţate,
depozitării, reexpedierii sau transbordării, precum şi în cursul schimbării voiajului,
intervenite din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în
cadrul contractului de navlosire.
Răspunderea asigurătorului. Răspunderea asigurătorului începe în
momentul în care bunul asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de
asigurare şi încetează în una din următoarele situaţii:
1. când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;
2. când bunul este livrat la alt depozit sau loc de depozitare, pe care
asiguratul se decide să-l folosească pentru depozitare, alocare sau
distribuţie;
3. când contractul de transport se termină în alt port sau loc decât
destinaţia specificată în contractul de asigurare, sau transportul se
termină în alt fel, înainte de livrarea bunului la depozitul destinatarului;
4. la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe
mijlocul de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului
este justificat de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere
transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările sau eventualele transbordări şi
reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfurilor să aibă siguranţa
continuităţii asigurării. Pe acelaşi principiu, este acoperit şi eventualul voiaj de
deviere, în caz de forţă majoră sau alte cauze, stabilit de comandantul navei,
precum şi descărcarea forţată într-un alt loc pe parcurs, până la destinaţie.
127
 Locul asigurării. La asigurările de transport, locul asigurării este oriunde se
află bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare (în timpul transportului).
Asiguratul are obligaţia să anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin
elemente noi, necunoscute de asigurător în momentul încheierii asigurării, cum ar
fi: schimbarea rutei, a locului de transbordare sau de destinaţie, întârzieri în
expedierea încărcăturii, încărcarea unor mărfuri pe puntea navei, în loc de hambare
etc. Atunci când asiguratul ascunde asigurătorului o serie de elemente, pe care dacă
le-ar fi cunoscut acesta nu ar fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor,
contractul este lovit de nulitate.

Despăgubirea. Pentru compensarea pagubelor materiale cauzate mărfurilor

prin producerea unui risc asigurat, asigurătorul plăteşte o despăgubire care
însumează atât prejudiciul direct, cauzat prin distrugerea sau avarierea bunurilor,
cât şi cheltuielile judicios făcute pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor
rămase după eveniment, precum şi cheltuielile în vederea recondiţionării bunului
avariat.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente care, după caz,
se adună:
1. valoarea bunurilor distruse în întregime;
2. volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor
avariate parţial;
3. volumul cheltuielilor pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor
rămase.
se scad:
1. valoarea recuperărilor care mai prezintă o valoare şi pot fi
valorificate;
2. franşiza, potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul
proporţionalităţii care presupune că, atunci când mărfurile au fost asigurate la o
valoare mai mică decât cea reală (subasigurare), despăgubirea acordată va fi mai
mică decât dauna, fiind calculată proporţional cu raportul dintre valoarea asigurată
şi valoarea reală a mărfurilor.
Pentru acordarea despăgubirii, asigurătorul desemnează un reprezentant
numit comisar de avarie care va constata, stabili valoarea daunei şi va lua toate
măsurile necesare pentru limitarea pagubei. Comisarul de avarie va întocmi un
raport de expertiză denumit certificat de avarie, în care sunt descrise atât detaliile
transportului, cât şi cauza şi mărimea daunei. Pretenţiile de despăgubire se justifică
prin documentul de constatare a daunei, iar dreptul de încasare a despăgubirii se
dovedeşte prin prezentarea documentului de transport, factura furnizorului şi poliţa
de asigurare.
Drepturile şi obligaţiile din poliţa de asigurare pot fi transmise altei persoane
prin andosare.
Asigurarea navelor maritime şi fluviale

128
 Obiectul asigurării. În practică, asigurarea navelor maritime şi fluviale
este denumită asigurare casco şi cuprinde navele comerciale, navele de pescuit
şi navele colectoare, precum şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje plutitoare,
asimilate navelor, cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, şalupele,
şlepurile etc.
Asigurarea cargo se poate încheia în una din următoarele condiţii:
1. Pierdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni - oferă cea
mai largă protecţie asiguratului, acoperind pierderea totală, pierderile şi
avariile la navă, contribuţia la avaria comună, răspunderea pentru
coliziunea navei asigurate cu alte nave, obiecte plutitoare şi alte obiecte
fixe ori plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea;
2. Pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni -
oferă o acoperire mai limitată decât clauza de mai înainte, nefiind
acoperite pierderile şi avariile la navă;
3. Pierdere totală - acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile de
salvare şi alte cheltuieli ce decurg din aceasta;
4. Pierdere totală şi avarii - acoperă pierderea totală, pierderile şi
avariile la navă, precum şi contribuţia la avaria comună;
5. Pierdere totală şi avarie comună - acoperă pierderea totală a navei,
precum şi contribuţia la avaria comună şi cheltuielile de salvare;
6. Asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale.
În baza condiţiilor de mai sus, asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
I. Pagubele produse navei de următoarele riscuri:
 pericole ale mărilor, fluviilor, lacurilor sau altor căi navigabile;
 incendiu, explozie;
 furt comis de către persoane din afara navei;
 aruncare peste bord şi luare de valuri;
 piraterie;
 coliziune cu navă, avion sau alte obiecte similare ori obiecte care
cad din acestea, mijloc de transport, echipamente sau instalaţii de doc sau
portuare;
 coliziune cu cheu, doc uscat sau de alt fel, cală de construcţie, cală
de lansare, suport de carenaj, ponton, mol, dig, platformă, geamandură,
cablu telegrafic sau orice alt obiect fix sau plutitor, inclusiv gheaţă
plutitoare;
 cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
 accidente la încărcarea, descărcarea sau mişcarea încărcăturii ori a
combustibilului;
 spargerea căldărilor sau a instalaţiilor şi orice avarie provocată de
un defect la maşini sau la corpul navei;
 măsuri de salvare a navei;
 măsuri luate de autorităţi pentru prevenirea şi micşorarea
pericolului
de poluare sau al ameninţării cu poluarea, rezultând direct din avaria
la navă;

129
  eroare de navigaţie;
 neglijenţa comandantului, a ofiţerilor, a echipajului sau a piloţilor;
 neglijenţa reparatorilor sau a navlositorilor, cu condiţia ca aceştia
să nu fie asiguratul;
 barateria comandantului, a ofiţerilor sau a echipajului, cu condiţia
ca paguba să nu fie rezultatul lipsei de diligenţă a asiguratului, a
armatorului sau a administratorului navei.

II. Cheltuielile necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei,

micşorarea pagubei produse, stabilirea împrejurărilor, cauzelor, efectelor, realităţii
daunei şi întinderea acesteia;
III. Retribuţiile de salvare sau asistenţa acordată navei, inclusiv
cheltuielile cu experţii, avocaţii de judecată sau de arbitraj şi altele asemănătoare
pentru stabilirea acesteia;
IV. Cheltuieli reprezentând contribuţia navei la avaria comună, inclusiv
cele cu experţii, avocaţii de judecată sau de arbitraj pentru stabilirea contribuţiei;
V. Sumele care cad în sarcina asiguratului când, ca urmare a coliziunii
navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare, alte obiecte fixe sau
plutitoare, acesta este răspunzător pentru:
 pierdere sau avariere la altă navă sau bun de pe aceasta, instalaţie
portuară sau orice obiect fix sau plutitor;
 întârzierea sau pierderea de folosinţă a altei nave sau bun de pe
aceasta instalaţie portuară sau orice obiect fix sau plutitor;
 avarie comună, remorcaj sau salvare în baza unui contract , a altei
nave sau bun de pe aceasta instalaţie portuară sau orice obiect fix sau
plutitor.
În cazul asigurării încheiate în condiţia „Pierdere totală”, asigurătorul nu
despăgubeşte cheltuielile de la punctele IV şi V.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
 uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale
corpului navei, ale maşinilor sau ale celorlalte părţi componente ale
navei, precum şi defectarea sau încetarea funcţionării părţilor electrice
sau mecanice ale acesteia;
 pagubele produse de forţarea gheţei, cu excepţia navelor care au
destinaţia de spărgătoare de gheaţă;
 scoaterea şi îndepărtarea epavei;
 pierderi şi avarii la încărcătura transportată în baza unui contract
sau la bunuri personale, cu excepţia celor de pe altă navă, cu care nava
asigurată intră în coliziune;
 salariile, retribuţiile şi întreţinerea comandantului, a ofiţerilor şi a
echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie comună;
 pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri;
 pagube indirecte ca: pierderea venitului, despăgubiri datorate
întârzierii transportului, chiar dacă sunt urmare a unui risc cuprins în
130
 asigurare;
 pierderi şi avarii la inventarul mijloacelor fixe şi al mijloacelor
circulante materiale, aflate la bordul navei, inclusiv buncărul, lubrifianţi
şi plasele de pescuit;
 pierderi şi avarii la încărcătura aflată la bordul navei, proprietatea
asiguratului, inclusiv producţia de peşte;
 pagubele produse navei de riscurile de război;

 neîncasarea navlului, a contribuţiei la avaria comună şi a altor

sume cheltuite în legătură cu exploatarea navei.
Suma asigurată. Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi
agreată de asigurător şi care nu trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să
depăşească valoarea din nou a unei nave similare la data încheierii asigurării.
Suplimentar, la suma asigurată a navei, se poate asigura până la 25% din
valoarea navei pentru:
 cazul de pierdere totală;
 acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta din aplicarea raportului
dintre suma asigurată şi valoarea navei, stabilită pentru cazurile de
salvare sau contribuţie la avaria comună.
În baza acestei asigurări suplimentare şi ţinând cont că asigurarea se încheie
pe principiul proporţionalităţii, dacă în momentul producerii daunei valoarea navei
depăşeşte suma asigurată, nu se va aplica proporţia la stabilirea contribuţiei la
avaria comună şi la cheltuielile de salvare, în limita sumei asigurate; de asemenea,
se va plăti valoarea majorată a navei, în limita asigurării suplimentare, în caz de
pierdere totală.
Durata asigurării. Asigurarea casco se poate încheia pentru o singură
călătorie sau pentru călătoriile pe care nava urmează să le efectueze într-o anumită
perioadă de timp.
Răspunderea asigurătorului. Răspunderea asigurătorului pentru orice
daună la navă se limitează la suma asigurată.
În caz de pierdere totală, se plăteşte suma asigurată şi suma asigurată
suplimentar. Este considerată pierdere totală constructivă a navei atunci când
costul repunerii sale în folosinţă depăşeşte 3/4 din suma asigurată. Nava se
consideră dispărută, în situaţia în care timp de 180 de zile de la data ultimei ştiri
primite de la aceasta, nu s-a mai reuşit a se obţine o informaţie cu privire la
existenţa ei.
În caz de avarie, asigurătorul plăteşte cuantumul pagubei, fără scăderea
uzurii. Cuantumul despăgubirii este egal cu costul reparaţiilor părţilor sau al
pieselor avariate ori cu costul de înlocuire al acestora, din care se scade valoarea
eventualelor părţi sau piese recuperate.
Avariile provocate de uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele
ascunse ale corpului navei, ale maşinilor sau ale celorlalte componente ale navei
ori de defectarea sau încetarea funcţionării părţii electrice sau mecanice se
despăgubesc, cu excepţia valorii de înlocuire sau a cheltuielilor de reparare a
pieselor sau a altor părţi componente, defecte sau uzate, care au provocat avaria.
131
 Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte
nave, instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.
Pentru pagubele produse de nava asigurată altor nave, instalaţii portuare ori
alte obiecte fixe sau plutitoare, răspunderea asigurătorului se limitează la 3/4 din
suma asigurată pe eveniment.
Exemplu. O navă este asigurată la o societate de asigurări pentru suma de
1.800.000 $. Nava efectuează un transport de mărfuri către Amsterdam, asigurate
pentru suma de 700.000$. Ca urmare a avariei produse de o coliziune, apa a
pătruns în cală şi este nevoie de serviciul unui remorcher pentru a tracta nava
avariată până la primul port unde pot fi efectuate reparaţii. Pentru serviciul făcut,
remorcherului i se plăteşte suma de 150.000$. Întreţinerea echipajului şi
combustibilul consumat în plus până la portul cel mai apropiat pentru efectuarea
reparaţiei presupun cheltuieli de 35.000$. În urma coliziunii, nava suferă avarii în
valoare de 350.000$, iar marfa de 120.000$.
Se cere:
a) să se stabilească cheltuielile care intră în avaria comună;
b) cota de contribuţie la avaria comună;
c) despăgubirea plătită de asigurătorul navei şi despăgubirea plătită de
asigurătorul mărfii.
Rezolvare:
a) În acest caz, cheltuielile care intră în avaria comună sunt:
 cheltuielile de salvare (suma plătită remorcherului) - 150.000$;
 cheltuielile cu întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat
în plus - 35.000$.
b) Pentru stabilirea cotei de contribuţie la avaria comună, se calculează masa
creditoare (daunele suferite de navă şi marfă, cât şi cheltuielile extraordinare şi
rezonabile efectuate în scopul salvării comune) şi masa debitoare (elementele care
au beneficiat de pe urma sacrificiilor şi cheltuielilor efectuate pentru salvarea
comună).
Masa creditoare = cheltuielile de avarie comună
150.000 $ + 35.000$ = 185.000 $.
Masa debitoare = Valoarea salvată a navei + Valoarea salvată a mărfii
= (1.800.000$ - 350.000$) + (700.000$ - 120.000$)
= 1.450.000$ + 580.000$ = 2.030.000$.
Cota de contribuţie la avaria comună este raportul dintre masa creditoare şi
masa debitoare.
185000 $
x100 = 9,11%
2030000 $

c) Contribuţia navei la avaria comună va fi:

132
 9,11% x 1.450.000$ = 132.095$
Contribuţia mărfii la avaria comună va fi:
9,11% x 580.000$ = 52.838$
Despăgubirea acordată de asigurătorul navei va fi:
Valoarea daunei suferite de navă + Contribuţia navei la avaria comună =
= 350.000$ + 132.095$ = 482.095$

Despăgubirea acordată de asigurătorul mărfii va fi:

Valoarea daunei suferite de marfă + Contribuţia mărfii la avaria comună =
= 120.000$ + 52.838$ = 172.838$
Asigurarea de protecţie şi indemnizare
În asigurările maritime există două forme distincte de asigurare:
1. forma contractuală, care are la bază contractul de asigurare încheiat între
asigurat şi asigurător, reprezentat prin poliţa de asigurare;
2. forma asigurării reciproce sau mutuale, prin care asiguraţii
(armatorii) constituie un fond comun din cotizaţiile pe care le plătesc în
calitate de membri ai unei asociaţii de asigurare mutuală, numită pe scurt
Club P&I, fond din care se acoperă daunele suferite de membrii
asociaţiei respective.
Protecţia oferită de un Club P&I este mutuală, adică membrii săi sunt în
acelaşi timp şi asiguraţi şi asigurători. Fiecare armator membru al unui astfel de
club, contribuie la acoperirea daunelor suferite de alţi membri ai clubului şi, la
rândul său, beneficiază de contribuţiile celorlalţi membri la acoperirea propriilor
daune.
În cazul cluburilor P&I, contribuţia iniţială a membrilor asociaţi este
revizuibilă; la finele anului, dacă această contribuţie se dovedeşte a fi
subdimensionată, membrii clubului achită o contribuţie suplimentară.
Cluburile utilizează veniturile realizate (din cotizaţii, plasamente şi din
reasigurări acceptate) pentru acoperirea cheltuielilor lor (pentru despăgubiri, cedări
în reasigurare, cheltuieli de administraţie).
De regulă, protecţia oferită de societăţile de asigurare este limitată ca valoare,
în timp ce protecţia oferită de cluburile P&I, este nelimitată (cu excepţia acoperirii
pentru răspunderea în caz de poluare cu ţiţei, care este limitată la 500 milioane
USD).
Cluburile P&I acoperă riscurile care nu sunt acceptate de societăţile de
asigurare, şi anume:
 lipsuri şi avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă;
 contribuţia mărfii la avaria comună, atunci când aceasta nu s-a
putut încasa de la proprietarii mărfurilor, din cauză că nava nu era în
stare de navigabilitate;
 amenzi aplicate navei pentru infracţiuni la legile vamale sau la cele
ale emigraţiei;
133
  daunele cauzate altei nave sau danelor, cheilor, geamandurilor şi
altor obiecte portuare fixe sau plutitoare;
 cheltuieli pe care armatorul este obligat să le efectueze pentru
ridicarea epavei;
 accidente de muncă, spitalizare, decese şi funeralii ale personalului
navei sau ale muncitorilor folosiţi de navă;
 cheltuieli de carantină;
 franşizele avariilor particulare rămase în sarcina armatorului;
 contaminarea mărfurilor.
Pe linie de „protecţie”, cluburile efectuează anchete pentru elucidarea
împrejurărilor în care s-a produs evenimentul, în care este implicată răspunderea
membrilor săi, ajută în procesele privind încasarea de navlu, contrastalii,
remuneraţii de salvare, reparaţii necorespunzătoare, furnizare de combustibil de
calitate inferioară, abuzuri săvârşite de autorităţile portuare etc.
Fiecare membru plăteşte cotizaţii în avans pentru acoperirea daunelor
obişnuite şi cotizaţii suplimentare pentru acoperirea daunelor excepţionale,
cotizaţii care sunt stabilite în funcţie de felul navei.
Metoda de calcul a cotizaţiei în avans este metoda costului arderii, conform
căreia se stabileşte valoarea fiecărei flote, ce daune s-au plătit în fiecare an, pe o
perioadă de cinci ani. La totalul daunelor plătite în ultima perioadă de cinci ani, se
adaugă:
 totalul daunelor în suspensie, potrivit estimărilor;
 un procent pentru inflaţie;
 un procent pentru cheltuielile generale ale clubului.
Totalul astfel obţinut se împarte la numărul de tone (tonajul tuturor navelor)
înscrise în Club, obţinându-se astfel costul mediu pe fiecare tonă. Acesta se ia în
calcul în stabilirea cotizaţiei în avans pe anul următor. În cazul în care cotizaţia în
avans nu este suficientă pentru plata daunelor, se calculează cotizaţia
suplimentară. Pretenţiile de despăgubire pentru riscurile asigurate la un ClubP&I
sunt reglementate cu ajutorul unei largi reţele de corespondenţi şi reprezentanţi.
Dreptul de a primi despăgubire de la un Club P&I îl are numai armatorul membru
al clubului respectiv, după ce el însuşi a achitat suma respectivă celui păgubit.

134
 6. ASIGURĂRI DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

6.1. ELEMENTE GENERALE ALE ASIGURĂRILOR DE

RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea prejudiciului produs

de asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător, din
punct de vedere legal. Spre deosebire de asigurările de bunuri, în cazul producerii
unui risc, acoperit prin asigurarea de răspundere civilă, mai intervine şi o a treia
persoană, respectiv terţul păgubit.
Asigurarea de răspundere civilă este avantajoasă pentru toate părţile
implicate în contractul de asigurare: permite persoanei păgubite să primească
despăgubirea cuvenită, asigurătorului să încaseze primele de asigurare, iar
asiguratului să-şi protejeze patrimoniul, deoarece, prin cumpărarea unei astfel de
asigurări, el nu mai poate fi urmărit pe cale juridică pentru prejudiciul produs.
Răspunderea civilă reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată
de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Răspunderea
civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
 săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
 dovada existenţei unui prejudiciu;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane;
 constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.

Conceptul de „răspundere civilă” este foarte important pentru societăţile de

asigurări care încheie asigurări de acest tip, întrucât acestea sunt obligate să
despăgubească în numele asiguratului numai dacă se dovedeşte că acesta este
răspunzător legal faţă de o terţă parte; deci numai dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile precizate mai sus.
Asigurarea de răspundere civilă diferă prin câteva aspecte principale de
asigurările de bunuri şi/sau de cele de persoane. Astfel, spre deosebire de
asigurările de bunuri şi persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguratului conduce
la refuzul despăgubirii, în cazul asigurării de răspundere civilă, cerinţa esenţială
pentru a se acorda despăgubirea o constituie tocmai culpa asiguratului. În
asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiar apare numai terţa persoană
prejudiciată, necunoscută în momentul încheierii asigurării, ceea ce nu se întâmplă
la asigurările de persoane.

135
 Riscuri asigurate. Prin încheierea contractului de asigurare se acordă
despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de
desdăunare pentru prejudicii de care răspunde în faţa legii şi pentru cheltuielile de
judecată la care este obligat în procesul civil. De asemenea, se acordă despăgubiri
în cazul în care prejudiciile pricinuite s-au produs din culpa prepuşilor asiguratului,
sau a persoanelor pentru care asiguratul răspunde conform legii.
De regulă, prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele
prejudicii, produse de asigurat unor terţe persoane, care sunt urmarea unui
accident. Aceasta înseamnă că, în cadrul asigurărilor de răspundere civilă, nu se
acordă despăgubiri pentru pretenţiile formulate de terţe persoane faţă de asigurat,
ca urmare a neexecutării de către acesta a unor obligaţii preexistente, şi nici în
cazul în care prejudiciul a fost provocat cu intenţie sau din neglijenţă gravă de
către asigurat. Alte excluderi din asigurare se referă la: amenzi şi penalităţi de orice
fel la plata cărora este obligat asiguratul, la pretenţii de despăgubire formulate de
asigurat pentru prejudiciile suferite de el însuşi, la pretenţii de despăgubire
rezultând din daune morale, la prejudicii cauzate de asigurat în legitimă apărare sau
stare de necesitate, la pagube produse de război, explozie atomică, poluare etc.
Suma asigurată. Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de
asigurat şi agreată de societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări
corporale sau pagube la bunuri.
În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcţie
de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor
fizice, se poate aplica una dintre următoarele metode:
 metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;
 metoda evaluării averii personale prezente;
 metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare
corporală sau deces.
O caracteristică specifică a asigurărilor de răspundere civilă constă în
stabilirea unei sume asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care
antrenează răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de
asigurare. Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de
asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe
eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada
asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe
perioadă.
Primele de asigurare se achită fie anticipat şi integral pentru întreaga
perioadă asigurată, fie în rate subanuale.
În cazul producerii unei pagube, despăgubirea se plăteşte, de regulă, pe baza
înţelegerii între asigurat, asigurător şi terţa persoană prejudiciată, sau, dacă nu se
poate ajunge la o soluţie pe cale amiabilă, se recurge la hotărâre judecătorească.
Despăgubirea pentru fiecare daună în parte se plăteşte în limita sumei asigurate
pe eveniment, iar despăgubirea acordată pentru toate prejudiciile produse în decursul
perioadei de asigurare nu poate depăşi suma asigurată pe perioadă. În cazul în care
136
bunurile avariate sau distruse pentru care se datorează despăgubiri au fost asigurate
separat de deţinătorii lor - prin asigurare facultativă de bunuri - de regulă, se acordă
despăgubiri pentru diferenţa dintre cunatumul pagubei şi despăgubirile plătite la
asigurările facultative încheiate. Dacă este vorba despre vătămarea unei persoane
însă, sumele care i se cuvin acesteia din asigurarea de răspundere civilă a celui care i-
a produs vătămarea corporală se plătesc independent de cele la care este îndreptăţit
printr-o eventuală asigurare de persoane.
Multe societăţi de asigurare, pentru a oferi produse mai atractive clienţilor
lor, acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse în perioada de valabilitate a
poliţei, dar care sunt descoperite ulterior.

6.2. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE

CIVILĂ AUTO

Asigurarea de răspundere civilă auto are un pronunţat caracter social, fiind

destinată să protejeze victimele accidentelor de circulaţie, prin repararea
prejudiciilor suferite de acestea (avarierea ori distrugerea bunurilor sau vătămarea
corporală ori decesul unor persoane). De aceea, fiind considerată de o mare
importanţă pentru populaţie, a fost reglementată prin acte normative specifice,
căpătând caracterul de obligativitate. În prezent, legea care guvernează în România
asigurarea obligatorie auto este Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările
în România, care, la capitolul 3, conţine prevederi în legătură cu asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor din accidente de
autovehicule.
Prin Legea 136/1995 şi prin hotărârile de guvern emise în fiecare an în
aplicarea Articolului 53 al acesteia, sunt stabilite clauzele contractului de asigurare,
valoarea maximă a despăgubirilor, precum şi nivelul primelor de asigurare, pe
categorii de autovehicule.
În asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin
accidente de autovehicule sunt cuprinse - cu unele excepţii - toate persoanele fizice
şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării în România şi folosite
pe drumurile publice din ţara noastră. De asemenea, sunt obligate să se asigure
persoanele străine posesoare de autovehicule, pe care le folosesc pe teritoriul
României, dacă nu posedă documente internaţionale de asigurare valabile şi pe
teritoriul României.
Persoanele care folosesc pe teritoriul României autovehicule înmatriculate în
străinătate şi care nu sunt asigurate în ţara lor de origine, sau ale căror asigurări
expiră pe timpul aflării în ţara noastră, sunt obligate să le asigure la punctele de
control pentru trecerea frontierei, respectiv la societăţile acreditate din România.
Toţi deţinătorii de autovehicule trebuie să plătească primele de asigurare la
datele prevăzute în hotărârile de guvern ce se emit pentru aplicarea Legii 136/1995.
În prezent, pentru deţinătorii de autovehicule înmatriculate în România, asigurarea
de răspundere civilă auto obligatorie se încheie fie integral pe o perioadă de 1 an
(1 ianuarie-31 decembrie), fie se încheie două asigurări pe perioade mai scurte, una
în prelungirea celeilalte (1 ianuarie - 31 mai, respectiv 1 iunie - 31 decembrie).
Pentru deţinătorii de autovehicule înmatriculate în străinătate, care intră pe teritoriul
137
României, primele de asigurare se stabilesc pe luni, corespunzător perioadei de
la intrarea, respectiv expirarea valabilităţii asigurării, până la ieşirea autovehiculului
din ţară.
În România, nu toate societăţile de asigurări pot încheia asigurări de
răspundere civilă auto, ci numai acelea care au un capital corespunzător. Conform
noii Legi a asigurărilor, nr. 32 din 10 aprilie 2000, nivelul minim al capitalului
social pentru activitatea de asigurări generale - inclusiv asigurările obligatorii, este
de 14 miliarde u.m.
Răspunderea asigurătorului începe după trecerea a 48 de ore de la expirarea
zilei în care au fost achitate primele de asigurare şi s-a eliberat documentul care
dovedeşte încheierea asigurării.
În nici o situaţie, răspunderea asigurătorului nu poate începe mai devreme de
data înscrisă în document şi nici înainte de data eliberării autorizaţiei provizorii de
circulaţie sau a înmatriculării autovehiculelor. Răspunderea asigurătorului
încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada înscrisă în documentul de asigurare,
sau în momentul radierii autovehiculului din circulaţie.
Asigurătorul plăteşte, din fondul constituit din primele de asigurare realizate
în contul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, despăgubirile pe care
asiguraţii le datorează, conform legii, terţilor păgubiţi de pe urma accidentelor de
autovehicule, prin avarierea sau distrugerea bunurilor şi prin vătămarea corporală
ori decesul unor persoane. De menţionat că se plătesc despăgubiri tuturor
persoanelor păgubite ca urmare a unui accident de autovehicul, iar acestea se
acordă şi în cazul în care conducătorul autovehiculului, răspunzător de producerea
accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. În despăgubirile pe care le
plăteşte asigurătorul se includ şi cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Riscul asigurat, a cărui producere antrenează răspunderea asigurătorului,
constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane, pentru care se
angajează răspunderea asiguratului sau a persoanei care conducea autovehiculul.
Obligaţia asigurătorului apare şi în cazul în care autovehiculul care a produs
accidentul a fost identificat şi era asigurat, chiar dacă nu există o persoană a cărei
responsabilitate să fie angajată, deoarece autorul accidentului nu a fost descoperit.
Rezultă că, pentru caracterizarea riscului asigurat, trebuie avute în vedere:
 accidentul produs de autovehicul unei terţe persoane;
 răspunderea civilă a asiguratului sau a celui care a produs accidentul;
 dacă persoana care a produs accidentul a rămas neidentificată, dovada
existenţei unei asigurări valabile a autovehiculului care a produs
accidentul.
Numai prin îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii se naşte obligaţia
asigurătorului. Potrivit legii, sunt cuprinse în asigurare accidentele de autovehicule
produse pe teritoriul României, indiferent de locul producerii lor (pe drumuri
publice sau drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice), atât în timpul
mersului, cât şi în timpul staţionării, indiferent dacă accidentul s-a produs din
cauza însuşirilor proprii ale autovehiculului propriu-zis sau din cauza existenţei ori
funcţionării instalaţiilor montate pe autovehicul, precum şi din cauza remorcilor
sau ataşelor, inclusiv pentru pagubele produse din cauza desprinderii acestora de
autovehicul.
138
 Este foarte important însă ca pagubele produse să-şi aibă cauza generatoare
în accidentul produs prin mijlocirea autovehiculului, întrucât asigurarea de
răspundere civilă obligatorie operează numai în cazul pagubelor produse prin
accidente de autovehicule.
Conform legii, termenul în care asiguraţii sau reprezentanţii acestora trebuie
să înştiinţeze asigurătorul despre producerea accidentului, este de 4 zile lucrătoare
de la data acestuia, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, în care termenul de 4 zile
lucrătoare începe de la data încetării acestora. În caz de neîndeplinire a acestei
obligaţii, asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii, numai dacă, din
acest motiv, nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi
întinderea pagubei.
Asigurătorul datorează despăgubiri numai pentru prejudicii cauzate prin
accidentul de autovehicul în cazul în care, pentru acest accident, se poate angaja -
potrivit legii - răspunderea civilă a persoanei asigurate sau a celui care conducea
autovehiculul în momentul producerii accidentului. În toate cazurile însă, este
vorba numai despre răspunderea delictuală a asiguratului/persoanei vinovate.
Deoarece legea se referă la „prejudiciile de care asiguraţii răspund în baza legii”,
nu poate fi invocată răspunderea contractuală a deţinătorului de autovehicul, care
îşi are sorgintea în acordul de voinţă între părţile contractante. Efectuarea
transportului pe baze contractuale între asigurat şi persoana păgubită nu este
cuprinsă în asigurarea de răspundere civilă obligatorie.
Nivelul primelor de asigurare şi perioada asigurată, stabilite prin hotărâri de
guvern, diferă în funcţie de locul de înmatriculare al autovehiculelor: în România
sau în străinătate.
În prezent, pentru autovehicule înmatriculate în România, primele de
asigurare sunt stabilite diferenţiat pe 4 grupe:
1. Autoturisme - clasificate în 5 subgrupe, după capacitatea cilindrică;
2. Tramvaie, trouleibuze şi alte autovehicule pentru transportul de persoane,
altele decât cele de la punctul 1;
3. Alte autovehicule cu sau fără remorcă, diferite de cele menţionate la
punctele 1,2 şi 4;
4. Motocicluri cu o capacitate cilindrică mai mare de 69 cm3 (motociclete,
scutere).
Pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate, care sunt neasigurate, sau a
căror asigurare expiră în timpul cât se află pe teritoriul României, perioada de
asigurare este de 1 lună, iar prima se stabileşte în funcţie de felul autovehiculelor:
1. autoturisme;
2. alte autovehicule decât autoturisme şi motocicluri;
3. motocicluri.
În ceea ce priveşte cumulul despăgubirii, trebuie precizat că şi acesta este
stabilit prin hotărâri de guvern. Astfel, în cazul pagubelor produse prin avarierea
sau distrugerea unor bunuri, se prevăd limite minime şi maxime de indemnizare. În
caz de vătămare corporală sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter
patrimonial, se stipulează că despăgubirea nu poate depăşi o anumită valoare,
prestabilită pentru fiecare persoană accidentată, şi nici o sumă maximă asigurată,
139
indiferent de numărul persoanelor accidentate. Există şi cazuri când nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule. De exemplu,
nu pot fi acordate despăgubiri în cazurile în care:
 accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei păgubite ori din
culpa exclusivă a unei terţe persoane;
 pagubele sunt urmare a unui transport de produse periculoase - substanţe
inflamabile, explozive etc.;
 între deţinătorul autovehiculului şi conducătorul auto vinovat de
producerea accidentului există un raport de natură contractuală;
 este vorba despre amenzi şi cheltuieli penale care îl privesc pe
conducătorul autovehiculului asigurat.
De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru avarierea ori distrugerea
bunurilor în urma unui accident, dacă autovehiculul care a produs accidentul nu a
fost identificat şi nu era asigurat. Pentru vătămare corporală sau pentru decesul
unor persoane, se acordă însă despăgubiri şi în cazul în care conducătorul
autovehiculului care a produs accidentul a rămas neidentificat, dar autovehiculul
care a produs accidentul a fost identificat şi era asigurat.
În general, despăgubirile se stabilesc pe baza înţelegerii între asigurat şi terţa
persoană păgubită, cu acordul asigurătorului, sau prin hotărâre judecătorească.
În cazul în care se produce un accident de autovehicul, de care se fac
vinovate în aceeaşi măsură două persoane cuprinse în asigurarea obligatorie de
răspundere civilă auto, despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei doi asiguraţi va
reprezenta jumătate din paguba înregistrată cu prilejul producerii accidentului
respectiv.
Există situaţii în care asigurătorii au dreptul să recupereze sumele plătite cu
titlu de despăgubire de la persoanele răspunzătoare de producerea pagubei.
Aceste situaţii sunt:
 accidentul a fost produs cu intenţie;
 accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte care sunt
incriminate de Legea privind circulaţia pe drumurile publice ca
infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe
astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu
intenţie;
 accidentul a avut loc în timpul când autorul infracţiunii săvârşite încearcă
să se sustragă de la urmărire;
 persoana care răspunde de producerea accidentului a condus
autovehiculul fără consimţământul asiguratului.
Pe lângă asigurarea de răspundere civilă obligatorie auto, în România se
practică şi asigurarea facultativă de acest gen, sub forma asigurării de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu valabilitate numai
în afara teritoriului României (aşa numita Carte Verde). Aceasta se încheie pentru
autovehicule înmatriculate în România, aparţinând unor persoane care se
deplasează în străinătate, şi este destinată să protejeze respectivele persoane de
consecinţele financiare ale prejudiciilor cauzate unor terţe părţi prin accidente de
autovehicule întâmplate pe teritoriul altor ţări.
140
 6.3. ASIGURĂRI FACULTATIVE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ,
LA NIVEL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL

O categorie importantă de asigurări de răspundere civilă o constituie

asigurările de răspundere civilă profesională. Acestea au rolul de a proteja
asiguratul, persoană fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor (corporale,
materiale, financiare etc.) pe care acesta le poate provoca unor terţe persoane. În
ţările dezvoltate, încheierea unei asemenea poliţe de asigurare de răspundere
constituie una din condiţiile principale pentru practicarea anumitor profesii.
În România. Asigurările de răspundere profesională practicate pe piaţa
românească vizează următoarele categorii de profesii: constructori, medici,
contabili, evaluatori, experţi tehnici, consultanţi, manageri, şi, mai recent, avocaţi.
Se observă că, în general, aceste poliţe de asigurare sunt adresate celor care
prestează o muncă de răspundere.
Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii profesionale pot, prin eroare,
greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă pejudicii
persoanelor pentru care lucrează sau unor terţi. Prin asigurarea de răspundere
profesională se garantează plata acestor prejudicii, în condiţiile în care ele se
încadrează în categoria riscurilor asigurate. Sunt despăgubite, astfel, pretenţiile
emise împotriva asiguratului pentru prejudicii provocate de acesta în timpul
perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Ele se referă la orice
răspundere civilă în legătură directă cu activitatea profesională a asiguratului,
activitatea executată de către şi în numele asiguratului, sau de către persoane
pentru care asiguratul răspunde potrivit legii.
În general, despăgubirile se acordă pentru:
 daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau
juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul
răspunde potrivit legii;
 cheltuieli de judecată la plata cărora este obligat asiguratul prin hotărâre
judecătorească;
 despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a pierderii,
distrugerii sau deteriorării unor documente etc.

Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe există anumite

situaţii excluse în mod expres din asigurare, cum ar fi:
 prejudiciile cauzate de activităţile desfăşurate de asigurat în afara unui
contract încheiat cu clientul său;
 pagubele produse cu intenţie de asigurat;
 pretenţiile referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagube produse
hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor sau titlurilor, actelor
manuscriselor, pietrelor scumpe, obiectelor de valoare artistică etc;
 pretenţii referitoare la pagube provocate de război, invazie, acţiunea unui
duşman extern, dictatură militară, confiscare, expropriere, rechiziţionare,

141
 sechestrare, distrugere sau avariere din dispoziţia oricărei autorităţi de
drept sau de fapt etc.
Alături de asigurările de răspundere profesională, piaţa românească mai oferă
câteva tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv: asigurarea de
răspundere a transportatorului, în calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate,
asigurarea de răspundere civilă - alta decât cea profesională, a persoanelor fizice,
asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor de autovehicule cu valabilitate în
afara teritoriului României (Carte verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurări, în ceea ce priveşte
suma asigurată, există două categorii de limitări: o limită de sumă pe perioada
asigurată şi, respectiv, o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de
valabilitate a contractului de asigurare. Despăgubirile acordate pe fiecare dosar de
daună nu vor putea depăşi suma maximă asigurată pe eveniment.
La nivel mondial, acolo unde sectorul asigurărilor ocupă un loc deosebit de
important în cadrul economiilor naţionale, iar asigurătorii au o experienţă vastă în
domeniu, şi asigurările de răspundere civilă cunosc o dezvoltare mult mai
accentuată decât în ţara noastră. Pentru exemplificare, vom analiza, în continuare,
câteva forme de asigurare de răspundere civilă existente în SUA.
Răspunderea civilă legală
Atât agenţii economici implicaţi în tranzacţii comerciale, cât şi alte
organizaţii sunt expuşi la daune în domeniul răspunderii civile legale.
Aceste daune se referă la sumele pe care organizaţia sau persoana respectivă
trebuie să le plătească pentru nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare
a sentinţei judecătoreşti într-un proces în care au fost implicate. De exemplu, orice
companie care oferă servicii populaţiei în propriile clădiri poate fi dată în judecată
de către orice persoană care alunecă pe pardoseala lucioasă a clădirilor respective şi
suferă vătămări corporale care impun spitalizare. Probabilitatea producerii unui
astfel de eveniment este ceea ce numim o expunere la daune în domeniul
răspunderii civile.
Să presupunem, de exemplu, că Mary este o clientă a salonului de cosmetică
A&B. Din neatenţie, ea alunecă pe pardoseala salonului şi îşi fracturează mâna
dreaptă. Ca urmare a accidentului ea se internează în spital unde i se pune mâna în
gips. Timp de două săptămâni Mary se află în concediu medical. Internarea în
spital înseamnă pentru ea nu numai cheltuieli medicale considerabile, dar şi
întreruperea forţată a serviciului, deci o scădere a veniturilor ei salariale.
Pentru a recupera aceste pierderi, Mary intentează proces salonului de
cosmetică pentru neglijenţa cu care a întreţinut pardoseala. A&B pierde procesul şi
trebuie să plătească clientei sale despăgubiri pentru cheltuielile medicale şi pentru
pierderea veniturilor salariale pe perioada spitalizării, ca urmare a fracturii suferite.
Pentru salonul de cosmetică A&B acestea sunt daune în domeniul răspunderii
civile.
Aceste daune pot avea valori cuprinse între câteva sute de mii şi milioane de
u.m.. Dacă aceste expuneri la daune nu sunt tratate corespunzător în cadrul
managementului de risc al companiei, ele pot avea consecinţe financiare

142
dezastruoase asupra companiei. La limită, ele pot conduce chiar la faliment. De
aceea, cele mai multe organizaţii încearcă să prevină producerea unor astfel de
pierderi, iar dacă acestea totuşi se produc sunt căutate modalităţi eficiente pentru
finanţarea lor.
Fiecare persoană fizică sau juridică are responsabilitatea de a respecta legile,
iar în cazul în care le încalcă, are obligaţia de a se supune sancţiunilor ce decurg
din faptele sale.
Răspunderea legală constituie deci, temeiul pe baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată
de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Dacă se
dovedeşte că într-adevăr o persoană este vinovată, atunci aceasta trebuie să
plătească despăgubiri persoanei vătămate.
Rezultă de aici că oricine doreşte să evalueze expunerea la riscul de
răspundere civilă al unei organizaţii, trebuie să înţeleagă diferitele căi prin care
organizaţia respectivă ar putea fi chemată în instanţă, în temeiul răspunderii civile.
De aceea, sarcina principală a reprezentantului societăţii de asigurări este de a
determina dacă asiguratul se află sau nu în situaţia de a plăti daune unei terţe părţi,
în temeiul răspunderii civile.
Dacă concluziile reprezentantului societăţii de asigurări relevă vinovăţia
clientului lor, atunci societatea de asigurări preferă să plătească despăgubirile
pretinse înainte de a se ajunge la instanţa de judecată. Bineînţeles că motivul
reclamaţiei, respectiv cauza prejudiciului, trebuie să fie acoperită de poliţa de
asigurare, iar reclamantul şi compania de asigurări trebuie să cadă de acord asupra
valorii despăgubirilor care se plătesc.
Pentru a înţelege conceptul de răspundere civilă legală, prezentăm în Fig. 6.1
structura de bază a acestuia.

Răspundere legală

Prejudicii Contracte Legi

• Neglijenţă • Încălcarea • Legea asigurării
• Prejudicii clauzelor forţei de muncă
intenţionate contractuale • Alte legi care
• Prejudicii în sensul • Acord de definesc obligaţii
strict al răspunderii despăgubire legale şi standarde de
civile asistenţă

Figura 6.1. Structura conceptului de răspundere civilă

143
 A. Răspundere civilă pentru prejudicii
Un prejudiciu este o pagubă materială sau o vătămare corporală care se poate
produce prin încălcarea sau ştirbirea unui drept protejat legal. Putem menţiona, de
exemplu, dreptul individului la libertate, dreptul la securitate în cadrul proprietăţii
deţinute, dreptul la viaţa particulară şi altele. Dacă se produce o încălcare sau o
ştirbire a unui drept protejat prin lege, având ca rezultat o vătămare corporală sau o
pagubă, atunci legea prevede un remediu sub forma unei despăgubiri. Elementele
caracteristice ale unui prejudiciu sunt următoarele:
 un drept protejat prin lege;
 încălcare sau ştirbire a acestui drept;
 daune rezultate prin acţiunea de încălcare sau ştirbire a dreptului
respectiv.
Numeroasele prejudicii recunoscute de lege se pot clasifica în trei mari
categorii:
a) neglijenţe;
b) prejudicii intenţionate;
c) prejudicii în sensul strict al răspunderii legale.
În practică, delimitarea acestor categorii este greu de realizat, fiind o
chestiune interpretabilă. Structura prezentată în Figura 6.1. rămâne însă utilă
pentru înţelegerea de ansamblu a răspunderii legale.
a) Neglijenţa. Neglijenţa reprezintă un prejudiciu neintenţionat, care se
produce atunci când o persoană nu îşi exercită întreaga responsabilitate impusă de
realizarea unei activităţi, pentru a preveni vătămarea unei alte persoane sau entităţi
legale. Se presupune că, în aceleaşi condiţii, o persoană rezonabil de prudentă şi-ar
asuma această responsabilitate, astfel încât s-ar elimina vătămarea unei alte
persoane sau entităţi legale. Dacă o persoană face ceva ce o persoană rezonabil de
prudentă nu ar fi făcut în condiţii similare, atitudinea acelei persoane este
considerată un act de neglijenţă. Dacă o persoană nu reuşeşte să facă ceea ce o
persoană rezonabil de prudentă ar fi făcut în condiţii similare, atitudinea acelei
persoane este caracterizată drept neglijenţă prin omisiune.
Atunci când un reclamant dă în judecată un individ pentru neglijenţă,
răspunderea civilă legală va fi impusă celui acuzat numai dacă se face dovada celor
patru elemente definitorii ale neglijenţei. Societăţile de asigurări iau în consideraţie
aceleaşi patru elemente când negociază cu o terţă parte acordarea unei despăgubiri
de răspundere civilă. Neglijenţa constituie, de departe, cea mai frecventă acuzaţie
adusă în cadrul proceselor de răspundere civilă în care sunt implicate companiile
de asigurări.
Elementele caracteristice neglijenţei. Neglijenţa se poate dovedi numai dacă
reclamantul poate dovedi următoarele:
1. Acuzatul a avut obligaţia legală faţă de reclamant de a manifesta grija
necesară în realizarea unei acţiuni.
2. Acuzatul nu a respectat această obligaţie pe care a avut-o faţă de
reclamant.
3. Reclamantul a suferit anumite daune.
144
 4. A existat o conexiune cauzală între neglijenţa acuzatului şi daunele
suferite de reclamant.
Elementul 1: Obligaţia legală faţă de reclamant. În contextul legislativ al
neglijenţei, obligaţia legală constituie obligaţia celui care desfăşoară o activitate de
a manifesta atenţia şi grija cuvenite pentru a nu afecta securitatea altora. Astfel de
obligaţii legale decurg din: 1) legislaţia existentă şi 2) statute sau ordonanţe. Prin
ordonanţe înţelegem unele reglementări scrise existente la nivel local. Deoarece
statutele şi ordonanţele pot modifica şi/sau defini modul de aplicare a obligaţiilor
legale în cadrul anumitor activităţi, o violare a acestora reprezintă o încălcare a
obligaţiilor legale.
Elementul 2: Încălcarea obligaţiilor legale. O persoană care are o anumită
obligaţie legală faţă de o altă persoană sau entitate legală trebuie să manifeste o
atenţie deosebită în realizarea acesteia; altfel, va suporta consecinţele. Persoana
respectivă trebuie să observe cu multă atenţie care sunt cerinţele de exigenţă în
îndeplinirea obligaţiei legale, pentru a putea manifesta grija cuvenită. Cu alte
cuvinte, obligaţia legală implică şi o conştientizare a cerinţelor de calitate
corespunzătoare activităţii ce trebuie desfăşurate.
Instanţele de judecată au adoptat testul persoanei rezonabil de prudente,
pentru a putea evalua comportamentul acuzatului.
Prin acest test, se urmăreşte să se stabilească dacă acuzatul s-a comportat în
maniera în care s-ar fi comportat o persoană rezonabil de prudentă, în condiţii
similare. Dacă judecătorul constată că persoana rezonabil de prudentă nu şi-ar fi
permis omisiunea sau actul de neglijenţă în cauză, datorită consecinţelor ce puteau
fi anticipate, concluzia este că acuzatul nu a reuşit să-şi dea seama de exigenţele
impuse de circumstanţele concrete.
Elementul 3: Daunele. Reclamantul trebuie să stabilească prejudiciile
efective în termeni monetari şi să le încadreze într-o categorie recunoscută de lege.
În contextul reglementărilor legale privind neglijenţa se recunosc următoarele
tipuri de daune, care pot fi exprimate în termeni monetari:
 Daune compensatorii, care îl compensează pe reclamant;
 Daune punitive, care îl pedepsesc pe acuzat.
Daunele compensatorii reprezintă sumele pe care le solicită reclamantul cu
titlu de desdăunare.
Daunele compensatorii se împart de obicei în două categorii:
1. daune speciale;
2. daune generale.
Daunele speciale sunt acele daune compensatorii care au rezultat sau vor
rezulta direct din neglijenţa acuzatului, exprimate în unităţi valorice. Ele pot
include:
 Cheltuieli medicale rezonabile făcute de reclamant.
 Daune determinate de avarierea bunurilor reclamantului, considerate ca
fiind valoarea minimă dintre: 1) costul necesar pentru a repara ceea ce
s-a stricat şi 2) costul necesar înlocuirii a ceea ce s-a stricat cu ceva
similar, de aceeaşi calitate.
145
  Daune rezultate din imposibilitatea de a folosi bunurile pentru
producerea de venituri, datorită daunei produse.
 Dacă persoana vătămată moare sau rămâne inaptă de a munci, ca
urmare a neglijenţei acuzatului, atunci se consideră daună: 1) orice
pierdere de venituri datorată încetării activităţii până la data procesului şi
2) valoarea actuală sau echivalentă a veniturilor viitoare ce ar fi fost
obţinute, prin activitatea personală, de la data procesului până la data
anticipată de pensionare sau până la expectanţa de viaţă a reclamantului.
O dată ce au fost stabilite daunele speciale de către reclamant, acestuia i s-ar
putea acorda o sumă adiţională pentru daune generale.
Daunele generale sunt daune compensatorii pentru prejudicii intangibile,
care se pot deduce din daunele speciale şi celelalte fapte şi circumstanţe asociate
cazului, cum sunt prejudiciile intangibile datorate suferinţelor fizice, stresului
psihic, suferinţa în urma decesului unei persoane iubite, problemelor generate de
invaliditatea soţului sau soţiei. Valoarea totală a daunelor generale este stabilită de
către instanţă.
În contrast cu daunele compensatorii, daunele punitive pot fi impuse
acuzatului în scopul pedepsirii lui. Cu alte cuvinte, se urmăreşte să i se dea
acuzatului o lecţie de conduită, pentru a nu mai repeta greşelile făcute sau pentru a-
i avertiza pe alţii, care ar putea face acelaşi lucru.
Atunci când se acordă daune punitive, ele constituie sume adiţionale sau
suplimentare faţă de daunele compensatorii descrise.
Cu ani în urmă, daunele punitive au fost rareori acordate în procesele
ordinare de neglijenţă. Ele erau impuse acuzatului numai în procesele de neglijenţă
gravă, când comportamentul acuzatului era considerat maliţios, neglijent, atroce.
Deşi aceasta constituie încă regula generală, în ultima vreme a crescut frecvenţa şi
severitatea daunelor punitive, în special în domeniul medical. Unele societăţi de
asigurări exclud daunele punitive din poliţele de asigurare.
Într-un număr relativ mic de acţiuni legale, intentate pentru neglijenţă,
reclamanţii urmăresc să obţină în loc de despăgubiri băneşti, sau pe lângă
despăgubiri băneşti, şi un remediu echitabil. Astfel, se poate interzice acuzatului
un anumit lucru (de exemplu, să facă discriminări la angajarea de personal), sau i
se impune să facă un anumit lucru (de exemplu, să cureţe un teren pe care l-a
poluat).
Deşi anumite legi impun limitarea mărimii daunelor pe care un reclamant le
poate obţine în anumite tipuri de procese, practic, nu există nici o limită care să
restricţioneze decizia unei instanţe de judecată într-un proces intentat pentru
prejudiciu. Această caracteristică reprezintă diferenţa fundamentală dintre
expunerea la daune în domeniul răspunderii civile şi expunerea la daune a
bunurilor.
Pierderea maximă posibilă în cazul expunerii la pierderi în domeniul
bunurilor este limitată de valoarea bunurilor şi, respectiv, la pierderea veniturilor
obţinute pe baza bunurilor, până la înlocuirea lor. Spre deosebire de aceasta, dauna
maximă posibilă în cazul răspunderii civile este, practic, nelimitată. Studiind datele
acumulate în domeniu, specialiştii în asigurări pot estima pierderea maximă
probabilă pentru expunerea la daune în domeniul răspunderii civile, dar valoarea
146
estimată este pur orientativă, deoarece se poate întâmpla ca în instanţa de judecată
să se decidă o valoare cu mult mai mare.
Elementul 4: Raportul de cauzalitate. Sentinţa într-un proces de răspundere
civilă intentat pentru neglijenţă nu poate fi dată numai pe baza existenţei unor
daune şi a unui act de neglijenţă din partea unei persoane. Trebuie să se
demonstreze că actul de neglijenţă este cel care a generat daunele respective. Cauza
directă este acea cauză care, într-un şir continuu şi natural de secvenţe, neîntrerupt
de către un eveniment nou şi independent, produce un eveniment care, fără cauza
directă considerată, nu s-ar fi produs. De exemplu, prin lege, un hotel trebuie să fie
echipat cu un sistem automat de incendiu, pentru prevenirea eventualelor incendii.
Hotelul, al cărui patron este cel acuzat, a ars complet într-un incendiu.
Ca rezultat al acestui incendiu, reclamantul a suferit arsuri grave. În cadrul
procesului, reclamantul demonstrează că hotelul nu deţinea sistemul automat de
incendiu şi, ca atare, s-a încălcat legea. Această dovadă nu este suficientă pentru a
atrage răspunderea civilă a patronului de hotel. Reclamantul trebuie să
demonstreze că tocmai această lipsă a sistemului automat de incendiu constituie
cauza directă a vătămării corporale produse. De exemplu, reclamantul s-ar fi putut
afla la capătul opus al hotelului faţă de locul unde a izbucnit focul şi deci ar fi
avut suficient timp să se salveze. Dacă nu a făcut-o înseamnă că au existat
alte cauze.
b) Prejudicii intenţionate. În contrast cu neglijenţa, care este un prejudiciu
neintenţionat, sunt multe cazuri în care prejudiciile sunt clasificate drept prejudicii
intenţionate. Această denumire provine din faptul că, în general, aceste prejudicii
implică un act de rea-credinţă sau o omisiune cu intenţia de a produce o daună. Cu
toate acestea, pentru unele prejudicii nu este necesar, de fapt, nici un act de
intenţie. Aşa cum am arătat încă de la început, liniile de demarcaţie dintre
principalele tipuri de prejudicii sunt uneori foarte neclare.
Câteva dintre cele mai importante prejudicii intenţionate vor fi prezentate în
continuare. Acestea sunt:
1. Prejudicii intenţionate aduse unei persoane;
2. Defăimarea;
3. Încălcarea dreptului la viaţă privată;
4. Frauda;
5. Rea-credinţa;
6. Interferenţă în relaţiile dintre alte persoane;
7. Folosirea improprie a procesului legal;
8. Prejudicii intenţionate aduse proprietăţii;
9. Neplăcerea.
1. Prejudicii intenţionate aduse unei persoane. Exemplele de prejudicii
intenţionate aduse unei persoane cuprind: ameninţarea, bătaia, sechestrarea şi
privarea de libertate.
2. Defăimarea. Orice persoană are dreptul de a-şi păstra reputaţia, pe care a
reuşit să şi-o construiască de-a lungul vieţii. Dacă această reputaţie este defăimată

147
în public prin imagini, expresii scrise sau rostite, atunci persoana respectivă are
dreptul de a acţiona în justiţie persoana răspunzătoare pentru prejudiciul adus.
Având în vedere dezvoltarea deosebită a mijloacelor de comunicaţie, precum
şi impactul fără precedent al mass-mediei asupra publicului, defăimarea poate
aduce prejudicii catastrofale.
3. Încălcarea dreptului la viaţă privată. Prejudiciile aduse prin încălcarea
dreptului la viaţă privată se pot manifesta sub diferite aspecte. Dintre cel mai des
întâlnite, menţionăm următoarele:
 Intruziune în solitudine. Exemple clasice de intruziune sunt: introducerea
neautorizată a unor microfoane în birou sau în apartamentul unei
persoane, înregistrarea convorbirilor telefonice şi folosirea obiectivelor
de fotografiat telemetrice.
 Abuz fizic. Exemplele includ controlul neautorizat al sacoşelor într-un
centru comercial sau prelevarea neautorizată a unor probe de sânge.
 Dezvăluirea în public a unor intimităţi. În acest caz, dreptul de a acţiona
în justiţie depinde de statutul public al reclamantului şi, respectiv, al
acuzatului.
 Transmiterea unor informaţii confidenţiale, în mod neautorizat. De
exemplu, transmiterea neautorizată a unor informaţii confidenţiale
deţinute de medicul personal sau a unor informaţii care se referă la
situaţia financiară a unei persoane.
4. Frauda. Acesta este un act de rea-credinţă, de înşelătorie săvârşit de
cineva în scopul obţinerii unui profit material, cu încălcarea drepturilor altuia.
5. Rea-credinţa. Recunoaşterea actului de rea-credinţă ca un prejudiciu
independent constituie o dezvoltare mai recentă a dreptului. Rea-credinţa are la
bază ideea că, în anumite situaţii, reclamantul este îndreptăţit la daune
suplimentare, peste cele care se cuvin în urma încălcării prevederilor contractului
de către acuzat.
Un exemplu de rea-credinţă din partea unei societăţi de asigurări este refuzul
acesteia de a apăra persoana asigurată, conform clauzei de răspundere civilă sau de
a plăti despăgubirea cuvenită terţei părţi.
6. Interferenţă în relaţiile dintre alte persoane. În acest caz, avem în vedere
atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Dintre cele mai importante tipuri
de astfel de interferenţe menţionăm:
 Injurii;
 Concurenţă neloială;
 Interferenţă cu managementul de personal;
 Interferenţă cu drepturile de copyright;

7. Folosirea improprie a procesului legal. Folosirea procesului legal cu scop

impropriu poate conduce la prejudicii serioase. Această folosire se poate manifesta
sub două forme:
 Acuzare maliţioasă;
 Abuz de acţionare în justiţie.

148
 8. Prejudicii intenţionate aduse proprietăţii. Sunt două tipuri de astfel de
prejudicii: violarea proprietăţii şi conversia.
 Violarea proprietăţii. Ne referim în acest caz la proprietatea sub formă
de terenuri, clădiri şi anumite elemente care sunt ataşate acestor clădiri.
Proprietarul unui teren are dreptul legal exclusiv de posesiune şi
folosinţă a acestuia. Atunci când o altă persoană intră neautorizat pe
acest teren sau încearcă să-l folosească în scopuri personale, aceasta
înseamnă o violare a proprietăţii private.
 Utilizarea bunurilor în alte scopuri. Aceasta reprezintă încălcarea
dreptului de uzufruct asupra bunurilor care sunt în proprietatea altora. De
exemplu, posesorul unui automobil doreşte să-şi vândă vechiul
automobil şi să-şi cumpere altul nou de la acelaşi dealer. În acest scop, el
îşi lasă automobilul la dealer şi aşteaptă ca acesta să fie vândut. În mod
abuziv, dealerul foloseşte acest automobil pentru rezolvarea unor
probleme personale, călătorind cu el mii de kilometri.
9. Neplăcerea. Prejudiciul acesta are un înţeles mai larg şi se referă practic la
orice interferenţă cu dreptul cuiva de a se bucura de viaţă, de proprietate, de muncă
şi de petrecerea timpului liber. Se disting, în general, două clase de acţiuni
specifice:
 Neplăceri în domeniul privat. Acestea se referă la interferenţa nelegală în
folosirea unei proprietăţi. Un exemplu îl constituie zgomotul foarte
puternic produs de o altă persoană.
 Neplăceri în domeniul public. Acestea afectează grupuri de oameni sau
chiar comunităţi. De exemplu, cineva care are o fabrică pe malul unui râu
şi deversează toate deşeurile industriale în apa râului.
c) Prejudicii în sensul strict al răspunderii civile. În anumite situaţii,
inculpatul nu a acţionat neglijent şi nici intenţionat, dar cu toate acestea, prin
acţiunea sa, a produs daune. Termenul folosit pentru a descrie această situaţie este
„răspundere civilă strictă” sau „răspundere civilă absolută”. Principalele tipuri de
răspundere civilă strictă sunt următoarele:
 Depozitarea unor materiale extrem de periculoase (dinamită, substanţe
chimice nocive, substanţe explozive etc.);
 Activităţi foarte periculoase (fabricarea de materiale explozive, foraje,
minerit, lucrul cu substanţe uşor inflamabile);
 Vânzarea unor produse periculoase sau care pot deveni periculoase,
datorită faptului că sunt defecte sau conţin o serie de lipsuri.
d) Răspundere civilă din culpa prepuşilor. Prezentarea prejudiciilor de
mai înainte a avut în vedere numai prejudiciile directe, comise ca urmare a unor
acte ilegale de către o persoană sau o organizaţie. Există însă şi situaţii când o
persoană sau o organizaţie nu a contribuit direct la producerea unui prejudiciu, dar,
din punct de vedere, legal poartă răspunderea acelui prejudiciu.
Este vorba de răspundere indirectă sau din culpa prepuşilor a persoanei sau
organizaţiei respective.

149
 De cele mai multe ori, această răspundere legală delegată se naşte din
relaţiile care există între un patron şi angajaţii lui. Un angajat este o persoană care,
prin contract de muncă, se obligă să realizeze o serie de activităţi cerute de către
patron.
Deci, patronul are controlul deplin asupra muncii angajaţilor săi. Având acest
control, patronul are şi răspunderea legală pentru faptele angajaţilor săi, dar numai
în cadrul procesului de muncă. Orice persoană care suferă un prejudiciu din partea
unui angajat, într-un context dat de atribuţiile de serviciu ale angajatului, poate
acţiona în justiţie atât pe angajatul respectiv, cât şi pe patronul acestuia. Angajatul
este responsabil pentru actele sale, în sensul în care fiecare persoană răspunde în
faţa legii pentru orice încălcare a ei, dar şi patronul este răspunzător, în mod
indirect.
Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când patronul derulează o afacere cu un
contractor independent şi aşteaptă de la acesta anumite rezultate. Răspunderea
civilă a contractorului nu se transmite asupra patronului. Există, totuşi, unele
excepţii care se pot clasifica în:
 Atribuţii ce nu pot fi delegate
 Activităţi care prin natura lor sunt periculoase.

B. Răspunderea civilă contractuală

Pe lângă prejudicii, contractele constituie o altă bază pentru impunerea
răspunderii legale. Problema răspunderii legale în acest caz poate apărea la
încălcarea clauzelor contractuale.
Încălcarea clauzelor contractuale. În general, prin contract înţelegem un act
legal încheiat între două sau mai multe părţi prin care se stabilesc o serie de
obligaţii ale fiecărui participant la contract. Dacă una dintre părţile contractante nu
a îndeplinit ceea ce s-a angajat să facă, aceasta reprezintă o încălcare a clauzelor
contractuale. Partea care are de suferit de pe urma acestui lucru poate acţiona în
justiţie partea care a încălcat clauzele contractuale, cerând despăgubiri.
În mod normal, orice organizaţie încheie cel puţin un contract şi, astfel, se
expune la posibilitatea încălcării clauzelor contractuale.
Evident că fiecare organizaţie vrea să se achite de obligaţiile sale contractuale
în mod legal şi onorabil. Decizia de a onora sau de a încălca un contract este la
îndemâna oricărei organizaţii. De aceea, nu se încheie asigurări pentru cazul în care
una dintre părţile participante la un contract încalcă clauzele acestuia. Ar exista
posibilitatea ca o organizaţie să încalce, în mod conştient, obligaţiile sale rezultate
dintr-un contract mai puţin avantajos, cu scopul de a fi despăgubită ulterior de
către compania de asigurări. De fapt, societatea de asigurări ar despăgubi partea
vătămată, eliminând răspunderea legală a părţii care a încălcat contractul.
Acord de despăgubire. În managementul riscului se iau în consideraţie şi
acele contracte care conţin acorduri de despăgubire. Aceste acorduri se referă, în
general, la expunerile la pierderi aferente răspunderii legale. Un aspect important
în identificarea acestor posibile pierderi îl constituie analiza atentă a tuturor
clauzelor contractuale. De exemplu, contractele de închiriere a unor clădiri,
autovehicule, de prestări servicii de întreţinere etc. conţin acorduri de despăgubire.

150
 În cazul includerii acestor clauze de despăgubire, una dintre părţile
contractante (A) se obligă să plătească celeilalte părţi contractante (B) daunele
aduse bunurilor care fac obiectul contractului.
În anumite situaţii, partea B se obligă să plătească părţii A despăgubiri pentru
prejudiciile aduse unei terţe părţi C, care acţionează în justiţie partea A. Să
presupunem, de exemplu, că partea A este reprezentată de o persoană care deţine
un teren pe care doreşte să construiască o clădire. Partea B este reprezentată de
constructorul care se angajează să construiască clădirea. În contractul de
construcţie, B se angajează să plătească lui A daunele pe care le-ar putea pretinde o
a treia parte C, care s-ar accidenta pe terenul de construcţie. Deci, deşi A este
proprietarul terenului, prin acordul de despăgubire, B poartă răspunderea legală
pentru daunele pe care le-ar putea reclama o a treia parte C, care ar suferi unele
prejudicii pe terenul de construcţie sau datorită construcţiei.
C. Răspunderea civilă stabilită prin lege
Pe lângă prejudicii şi contracte, legile constituie o a treia bază importantă
pentru impunerea răspunderii civile.
Aşa cum am prezentat anterior, în secţiunea referitoare la neglijenţă, legile
modifică în mod frecvent responsabilităţile unei persoane faţă de altă persoană.
Astfel, responsabilităţile impuse de o lege pot fi folosite ca probe într-un proces de
prejudiciu, vis-a-vis de responsabilitatea ce-i revine acuzatului. Dincolo de aceste
aspecte, o lege poate impune o răspundere civilă unei anumite persoane sau
organizaţii, indiferent dacă acestea au acţionat în mod neglijent, au comis
prejudicii, sau şi-au asumat o răspundere legală contractuală.
Cu alte cuvinte, o lege poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia
legală absolută de a compensa alte persoane, în cazul producerii anumitor
evenimente. Această obligaţie este o formă de răspundere civilă strictă, aşa cum
am arătat anterior, cu excepţia faptului că ea se bazează pe cerinţele impuse de o
lege.
Legea asigurării forţei de muncă. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în
acest sens îl oferă Constituţia SUA, care prevede un sistem de compensare a
muncitorilor, care se materializează printr-o serie de legi similare în fiecare dintre
statele federative.
De asemenea, au fost elaborate o serie de acte normative pentru angajaţii
instituţiilor federale, pentru marinari, precum şi pentru funcţionarii publici din
Districtul Columbia.
O lege tipică de asigurare a forţei de muncă cere ca fiecare patron sau
companie să prevadă o serie de indemnizaţii pentru prejudiciile suferite în timpul
lucrului sau pentru bolile cu caracter profesional.
Aceste indemnizaţii au ca scop să despăgubească un angajat care a suferit un
accident de muncă sau care s-a îmbolnăvit, pentru cheltuielile medicale, pentru
pierderea veniturilor, ca urmare a pierderii temporare a capacităţii de muncă şi
pentru recuperare.
Dacă se întâmplă ca angajatul să moară datorită accidentului de muncă sau
bolii profesionale contractate, compania trebuie să plătească o sumă de bani pentru
înmormântare şi compensaţii supravieţuitorilor (soţ sau soţie şi copii).
151
 Pentru a încasa aceste indemnizaţii compensatorii, un angajat nu trebuie să
demonstreze neglijenţa managementului companiei. Angajatul trebuie să demons-
treze numai faptul că accidentul sau boala contractată se datorează condiţiilor de
lucru.
Cu alte cuvinte, el trebuie să evidenţieze faptul că mediul în care lucrează şi
specificul muncii pe care o desfăşoară sunt singurele surse ale evenimentului
produs, satisfăcând astfel condiţiile sistemului de compensare.
Cei mai mulţi patroni cumpără asigurări pentru forţa de muncă proprie pentru
a-şi putea achita obligaţiile ce le revin în cadrul sistemului legislativ de
compensare a angajaţilor.
Pentru o mai bună înţelegere a modului de funcţionare a asigurărilor de
răspundere civilă, să relatăm, în continuare, câteva exemple privind acest tip de
asigurare. Vom oferi, astfel, exemple referitoare la răspunderea civilă legală a
persoanelor fizice, precum şi la răspunderea civilă profesională a unor categorii
profesionale specifice: experţi contabili, medici, manageri.
Exemplul 1 - Asigurarea de răspundere civilă a persoanelor fizice. O
persoană fizică a încheiat un contract de asigurare cu o societate de asigurări,
privind răspunderea civilă - alta decât cea profesională, oferind următoarea
acoperire pe eveniment:
 7 500 000 u.m. suma asigurată maximă pentru deces;
 12 500 000 u.m. suma asigurată maximă pentru vătămări corporale;
 2 000 000 u.m. suma asigurată maximă pentru pagube materiale.

a) Cu ocazia reamenajării apartamentului, Asiguratul a dărâmat doi pereţi ai

apartamentului proprietate personală. În urma acestei operaţiuni, pereţii vecinului
său au suferit crăpături considerabile, molozul căzut dintr-unul din pereţi
producându-i acestuia leziuni multiple.
Pentru degradarea pereţilor vecinului, despăgubirile au fost stabilite prin
înţelegere între asigurat, partea prejudiciată şi societatea de asigurări la valoarea de
1 500 000 u.m.. Pentru vătămarea corporală produsă vecinului asiguratului nu s-a
putut ajunge la o înţelegere, deoarece partea vătămată a solicitat plata unei
despăgubiri de 10 000 000 u.m., sumă considerată nejustificată de către societatea
de asigurări. În aceste condiţii, asiguratul este chemat în judecată pentru a se
stabili valoarea despăgubirii.
Cum se va împărţi despăgubirea între asigurat şi asigurător, în cazul în
care instanţa admite acţiunea şi dă câştig de cauză reclamantului?
Rezolvare: Instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată a admis acţiunea,
obligându-l pe asigurat la plata despăgubirii de 10 000 000 u.m., plus cheltuieli
de judecată în valoare de 1 000 000 u.m..
În final, asiguratul a fost obligat la plata următoarelor sume:
 1 500 000 u.m. pentru prejudicii materiale;
 10 000 000 u.m. pentru vătămările corporale;
 1 000 000 u.m. cheltuieli de judecată.

După deducerea franşizei de 1 250 000 u.m., adică:

152
 10%*1 500 000+10%*10 000 000 u.m. +
+ 10%*1 000 000 u.m. = 1 250 000 u.m.
pe care o suportă asiguratul, societatea de asigurări va avea de plătit diferenţa
de 11 250 000 u.m..
b) În cazul în care vecinul asiguratului ar fi avut încheiată o asigurare de
accidente, care să fie în vigoare la data producerii evenimentului menţionat
anterior şi care oferea o acoperire de 5 000 000 u.m. pentru vătămările corporale
suferite, acesta ar fi fost îndreptăţit să primească şi această despăgubire de la
societatea de asigurări.
În schimb, dacă asiguratul ar fi generat pagube materiale în urma unei
inundaţii din reţeaua de apă potabilă, pentru care ar fi fost obligat la plata unor
despăgubiri de 2 000 000 u.m., iar persoana prejudiciată ar fi avut încheiată o
asigurare a locuinţei care să acopere şi riscul de inundaţie din reţeaua de apă
potabilă, societatea de asigurări care a emis poliţa de răspundere civilă ar fi acordat
despăgubiri numai pentru partea neacoperită de asigurarea locuinţei.
c) La data de 15.12.1999, asiguratul, conducând motocicleta sa personală cu
o capacitate cilindrică de 50 cm3, a accidentat un autovehicul parcat
neregulamentar. În urma constatărilor făcute de organele poliţiei rutiere, s-a stabilit
că valoarea daunei produsă autovehiculului este de 2 500 000 u.m..
Cum va fi soluţionat acest prejudiciu şi care va fi despăgubirea acordată de
asigurător?
Rezolvare: Societatea de asigurări este înştiinţată de producerea
evenimentului şi de valoarea prejudiciului generat de asigurat, însă, în urma
cercetărilor efectuate de către inspectorii de daună ai societăţii se constată că
asiguratul era vinovat doar în proporţie de 60%. Şoferul autoturismului parcat
neregulamentar este şi el răspunzător pentru 40% din valoarea prejudiciului suferit.
Astfel, în urma înţelegerii dintre asigurat, societatea de asigurări şi partea
prejudiciată, societatea de asigurări va trebui să plătească o despăgubire în valoare
de 1 500 000 u.m., adică 60% * 2 500 000 u.m..
În final, asiguratul va acoperi 10% * 1 500 000 u.m., adică 150 000 u.m., iar
societatea de asigurări va plăti 1 350 000 u.m., valoare ce se încadrează în suma
maximă asigurată per eveniment, de 2 000 000 u.m..
Exemplul 2 - Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor
contabili şi contabililor autorizaţi, a evaluatorilor şi experţilor tehnici. Un
expert contabil, membru al CECAR doreşte să încheie o asigurare de răspundere
civilă profesională pentru o perioadă de un an.
Solicitantul a optat pentru o sumă asigurată pe eveniment de 5 000 000 u.m.
şi, respectiv, pentru o sumă asigurată pe perioadă de 15 000 000 u.m.. Prima de
asigurare anuală este de 75 000 u.m., iar plata se face integral, o dată cu
completarea cererii de asigurare.
a) La trei luni de la încheierea asigurării, asiguratul este chemat în instanţă de
către unul dintre clienţii săi, în urma unui control efectuat de Garda Financiară la
sediul clientului. Garda Financiară a constatat anumite nereguli în balanţa de

153
verificare de la sfârşitul lunii precedente, iar clientul a primit o amendă de
5 000 000 u.m..
Clientul prejudiciat va recurge la acţiunea în justiţie. Aceasta presupune că,
în plus faţă de valoarea prejudiciului, asiguratul va trebui să suporte şi cheltuielile
de judecată, în valoare de 1 000 000 u.m..
În urma procesului, instanţa dă o hotărâre prin care asiguratul este obligat la
acoperirea prejudiciului cauzat, în valoare de 5 000 000 u.m..
Cum se va împărţi despăgubirea între asigurător şi asigurat şi care este
valoarea acoperirii oferite de poliţa de asigurare pentru perioada rămasă până la
expirare?
Rezolvare: Poliţa de asigurare oferă o acoperire de 5 000 000 u.m. pe
eveniment, ceea ce înseamnă că, indiferent de valoarea prejudiciului produs de
asigurat, ca urmare a aceluiaşi eveniment, societatea de asigurări nu va acorda
despăgubiri mai mari de 5 000 000 u.m..
În cazul de faţă, se solicită o despăgubire de 6 000 000 u.m. (inclusiv
cheltuielile de judecată). Conform condiţiilor contractului de asigurare, societatea
de asigurare poate acorda o despăgubire maximă de 5 000 000 u.m. pe eveniment,
din care se deduce franşiza de 500 000 u.m. (10% * 5 000 000 u.m.). Prin urmare,
asigurătorul va plăti o despăgubire de 4 500 000 u.m., iar asiguratul va suporta pe
cont propriu franşiza de 500 000 u.m., precum şi partea care depăşeşte suma
asigurată pe eveniment, de 1 000 000 u.m. ( 6 000 000 - 5 000 000 u.m.), deci, în
total, 1 500 000 u.m..
După plata acestei despăgubiri, asigurarea va oferi pentru perioada rămasă
următoarele tipuri de acoperire: maximum 5 000 000 u.m. pe eveniment şi
maximum 10 500 000 u.m. pe perioadă (15 000 000 u.m. - 4 500 000 u.m.).
b) La două luni de la soluţionarea acestei daune, asiguratul este acuzat de
pierderea unor documente contabile aparţinând unuia dintre clienţii săi, valoarea
despăgubirii, de 3 000 000 u.m., fiind stabilită prin înţelegerea părţilor.
Care este valoarea despăgubirii plătite de asigurător?
Rezolvare: În cazul acestei revendicări, societatea de asigurări va plăti o
despăgubire de 3 000 000 u.m., mai puţin franşiza de 300 000 u.m., sumă ce cade
în sarcina asiguratului. Deci, asigurătorul va plăti 2 700 000 u.m., urmând ca
asiguratul să suporte diferenţa până la valoarea despăgubirii, respectiv 300 000
u.m..
c) Dacă asiguratul doreşte să revină la suma asigurată iniţial, are de plătit
prima suplimentară în valoare de:
PS = Da * CP * Nl / 10
Unde:
PS - prima suplimentară;
Da - despăgubirea acordată;
CP - cota de primă;
Nl - număr de luni rămas până la expirarea contractului de asigurare

154
 PS = 7 200 000 u.m. * 0.5 %* 7 / 10 = 25 200 u.m.
În caz contrar, pentru următoarele şapte luni de asigurare rămase, acoperirea
maximă va fi de 7 800 000 u.m. (15 000 000 - 4 500 000 - 2 700 000 u.m.).
Exemplul 3 - Asigurarea de răspundere civilă decurgând din practica
medicală. Un cabinet particular constituit din doi medici autorizaţi şi două
asistente încheie o asigurare de răspundere civilă decurgând din practica medicală
pe o perioadă de un an, cu următoarele limite pe eveniment:
 sumă asigurată maximă pentru deces de 25 000 000 u.m.;
 o sumă asigurată maximă pentru vătămări corporale de 25 000 000 u.m.;
 sumă asigurată maximă pentru pagube materiale de 1 250 000 u.m..

Solicitantul trebuie să achite o primă de depozit care reprezintă 80% din

cuantumul primei de asigurare totale, determinate în funcţie de volumul estimat al
încasărilor pentru anul de asigurare - de 900 000 000 u.m. În condiţiile unei cote
anuale de primă de 0,88%, prima de asigurare totală va fi de 7 920 000 u.m., iar
prima de depozit de 6 336 000 u.m..
a) La o lună de la încheierea asigurării, soţia unui pacient decedat între timp
intentează un proces unuia dintre medicii cabinetului. Medicul este acuzat de
stabilirea greşită a diagnosticului, ca urmare a consumului de alcool. Despăgubirea
solicitată este de 5 000 000 u.m..
În acest caz, va acorda despăgubiri societatea de asigurări?
Rezolvare: Societatea de asigurări este înştiinţată despre chemarea
asiguratului în instanţă, însă, conform condiţiilor de asigurare, hotărăşte
respingerea revendicării, deoarece exercitarea profesiei sub influenţa consumului
de alcool reprezintă una dintre situaţiile excluse expres din asigurare.
b) La trei luni după încheierea asigurării, una dintre asistente este chemată în
instanţă pentru prejudicii materiale de
1 000 000 u.m. şi pentru vătămări corporale în valoare de
10 000 000 u.m., cauzate unui pacient, ca urmare a îndeplinirii defectuoase a
obligaţiilor profesionale.
Conform hotărârii pronunţate de către instanţa de judecată, valoarea totală a
prejudiciului pe care trebuie să îl acopere asiguratul este de 16 000 000 u.m.,
respectiv: 1 000 000 u.m. reprezentând despăgubirea pentru prejudicii materiale,
10 000 000 u.m. constând în despăgubirea pentru vătămări corporale şi 5 000 000
u.m. pentru cheltuieli de judecată.
Care este valoarea despăgubirii suportate de către societatea de asigurări şi
cât trebuie să suporte asiguratul pe cont propriu?
Rezolvare: Conform condiţiilor de asigurare, asiguratul s-a obligat să suporte
franşiza de 10% din valoarea prejudiciului cauzat, adică:
(10% * 1 000 000 u.m. + 10% * 10 000 000 u.m. + 10% * 5 000 000 u.m.
= 1 600 000 u.m.
Având în vedere că despăgubirile solicitate se încadrează în limitele pe
eveniment stabilite la încheierea contractului, societatea de asigurări va plăti în
totalitate diferenţa de 14 400 000 u.m., astfel: 900 000 u.m. pentru prejudicii
155
materiale, 9 000 000 u.m. pentru vătămări corporale şi 4 500 000 u.m. cheltuieli de
judecată.
Exemplul 4 - Asigurarea de răspundere civilă a managerului.
Directorul economic al S.C. CONIMPEX S.A. încheie o asigurare de
răspundere civilă a managerului pe trei ani, cu o sumă asigurată pe perioadă de
100 000 000 u.m. şi, respectiv, pe eveniment de 20 000 000 u.m..
Managerul trebuie să plătească o primă de asigurare de 4 800 000 u.m.
a) În urma încheierii unui contract de livrare de mărfuri, asiguratul
înregistrează o întârziere de două săptămâni în livrarea acestora, situaţie care a
generat beneficiarului o pierdere de 25 000 000 u.m. datorită întreruperii de stoc.
Partea prejudiciată hotărăşte că va solicita despăgubiri în valoare egală cu
prejudiciul suferit.
Care este procedura de soluţionare a prejudiciului şi cum va fi împărţită
despăgubirea între asigurat şi asigurător?
Rezolvare: O dată ce asiguratul este înştiinţat de existenţa acestei revendicări,
va anunţa societatea de asigurări pentru a participa la soluţionarea daunei.
În urma întâlnirii celor trei părţi - asigurat, partea prejudiciată şi societatea de
asigurări - se ajunge la o înţelegere cu societatea de asigurări, prin care aceasta se
obligă să achite partea de despăgubire datorată de asigurat, nefiind deci necesară
soluţionarea cazului în instanţă.
Răspunderea maximă a asigurătorului, pe eveniment, este de 20 000 000
u.m., ceea ce presupune că orice daună care depăşeşte această valoare va trebui să
se suporte de către asigurat.În cazul de faţă, asiguratul va suporta diferenţa de
5 000 000 u.m. faţă de suma maximă asigurată pe eveniment - 20 000 000 u.m. şi
franşiza de 2 000 000 u.m., adică 10% din 20 000 000 u.m.. Diferenţa de
18 000 000 u.m. va fi acoperită de asigurător. În final, asiguratul va acoperi în total
7 000 000 u.m. din valoarea prejudiciului, iar asigurătorul 18 000 000 u.m..
b) Dacă preşedintele S.C. SPERANŢA S.A. consideră că directorul
economic se face vinovat de îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor care îi revin şi
solicită, în numele firmei, o despăgubire de 80 milioane u.m., cât va trebui să
plătească societatea de asigurări ?
Rezolvare: Conform condiţiilor contractului de asigurare, cererile de
despăgubire formulate de un membru al echipei manageriale împotriva altui
membru al aceleaşi echipe nu sunt acoperite prin asigurare, deci societatea de
asigurări nu va acorda nici un fel de despăgubire.

7. ASIGURĂRI DE RISCURI FINANCIARE

156
 Unul dintre cei mai importanţi factori care stau la baza dezvoltării
asigurărilor de credite, a celor de cauţiune şi a asigurărilor de riscuri politice îl
constituie amplificarea schimburilor economice interne şi internaţionale, multe
dintre acestea fiind întemeiate pe sistemul de credite. Intensificarea raporturilor de
creditare a condus, în mod firesc, la necesitatea găsirii unei măsuri de protecţie a
creditorilor împotriva eventualelor pierderi pe care le pot suferi în urma
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către debitori. Astfel, a apărut asigurarea
riscurilor financiare şi politice, creată pentru a oferi protecţie creditorilor
împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor acordate de la debitorii rău-
platnici.
Asigurarea riscurilor financiare cuprinde, în general, asigurarea de credite
(interne, externe, asigurarea ratelor de credit şi a creditelor de investiţii), asigurarea
de cauţiune şi asigurarea de fidelitate (ultimele două fiind asigurări de garanţie).
Serviciile majore oferite de o poliţă de asigurare a creditelor se referă la: prevenirea
riscurilor, acoperirea creditelor nerambursate, suportarea pierderilor generate de
producerea riscului.
Asigurarea riscurilor politice, care în limbajul asigurărilor se referă la o arie
mult mai restrânsă decât în vorbirea curentă, denumeşte acoperirea de care dispun
societăţile comerciale dintr-o ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export,
contractare, investiţii în străinătate. Riscurile politice diferă de riscurile de credit
prin faptul că, deşi ambele sunt riscuri financiare, riscurile politice implică
intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice din statul
cumpărătorului (în general guvernul), în timp ce riscurile de credit exclud aceste
intervenţii, cauzele insolvabilităţii fiind pur comerciale.

7.1. ASIGURAREA CREDITELOR INTERNE

Asigurarea de credite este o asigurare specifică economiei de piaţă, care îşi

găseşte utilitatea în contextul existenţei unui sistem de credite dezvoltat.
Asigurarea de credite interne se referă la riscuri din toate etapele producţiei, până
la distribuţie, cu excepţia vânzării finale către consumator, care este acoperită prin
alt tip de asigurare de creanţe, şi anume, asigurarea ratelor de credite de consum.
De asemenea, asigurarea de credite interne nu garantează plata unui debit la
scadenţă. Despăgubirile se acordă numai în cazul în care creditorul se confruntă cu
situaţia de imposibilitate a recuperării împrumuturilor din cauza neplăţii prelungite
de către cumpărător, sau din cauza insolvabilităţii acestuia.
Tipul de poliţă emis în cadrul asigurărilor de credite interne variază, în
funcţie de legislaţia şi de uzanţele fiecărei ţări. Contractul de asigurare poate fi
încheiat pe tranzacţii individuale, sau pe întreaga cifră de afaceri a asiguratului.
Poliţa de asigurare încheiată pe tranzacţie acoperă un singur contract, este o
poliţă scumpă şi necesită, în general, un volum mare de muncă. Se recomandă
numai în cazul unor tranzacţii de valori mari.
Poliţa de asigurare pe cifra de afaceri a asiguratului acoperă toate afacerile
vânzătorului, pe o perioadă de timp determinată, de obicei 12 luni. Înaintea
încheierii unui asemenea contract de asigurare, asigurătorul va solicita vânzătorului
157
o serie de informaţii referitoare la experienţa acestuia în ceea ce priveşte creditele
nerecuperate de la clienţii săi, lista clienţilor, precum şi limitele de credit pe fiecare
client în parte.
La rândul lor, clienţii vor fi verificaţi de către asigurător, în legătură cu
solvabilitatea şi bonitatea lor. În funcţie de situaţia acestora, societatea de asigurări
îşi rezervă dreptul de a exclude din asigurare anumiţi cumpărători, sau de a
diminua plafonul de credit acordat acestora. Este tipul cel mai uzual de asigurare.
Principalele avantaje pe care le prezintă acest tip de asigurare de credite interne
sunt: gestionarea relativ uşoară, costuri reduse şi evitarea de către asigurători a
antiselecţiei, întrucât toate contractele de credit sunt oferite spre asigurare, şi nu
numai cele de valori mari. Pentru asigurat, principalul avantaj îl constituie
verificarea încă o dată, prin specialiştii societăţii de asigurări, a solvabilităţii şi
bonităţii clienţilor săi.
O caracteristică comună a tuturor asigurărilor de credite constă în faptul că
niciodată ele nu acoperă pierderea în proporţie de 100%, asiguratul fiind obligat,
prin prevederile poliţei, să suporte până la 20-25% din pagubă.

7.2. ASIGURAREA CREDITELOR DE EXPORT

În asigurarea creditelor de export, cumpărătorul asiguratului îşi are locul de

desfăşurare a afacerilor într-o altă ţară decât cea în care se află asiguratul
(furnizorul). Astfel, în subscrierea riscului, trebuie avute în vedere informaţii atât
în legătură cu situaţia economico-financiară a cumpărătorului, cât şi informaţii
referitoare la ţara de origine a acestuia. Asigurarea creditelor de export se
deosebeşte de asigurarea creditelor interne prin următoarele:
 cumpărătorul poate fi localizat în orice parte a lumii, ceea ce duce la
necesitatea existenţei unei baze de date cât mai complete, precum şi a
unei reţele de colectare a debitelor;
 la riscul de neplată aferent cumpărătorului se adaugă riscul de ţară; riscul
politic poate fi asigurat în contul statului, sau poate fi subscris de către
asigurători privaţi.
Creditele de export au câteva caracteristici proprii:
 în general, au o durată cuprinsă între 140 - 180 de zile;
 cadrul legal de desfăşurare a activităţii comerciale diferă de la o ţară la
alta;
 sistemele de contabilitate sunt diferite;
 reglementările în materie de faliment sunt diferite.

Acest tip de asigurare a creditelor este destinat să protejeze agenţii economici

împotriva riscurilor specifice activităţii de export.
Un contract de export poate avea ca obiect livrări de mărfuri, executări de
lucrări, sau prestări de servicii, inclusiv cesiuni de brevete sau licenţe, în favoarea
unor cumpărători sau beneficiari străini.
Partenerii de afaceri pot conveni ca plata bunurilor sau a serviciilor care fac
obiectul contractului comercial să fie făcută ulterior livrării bunurilor sau prestării
serviciilor, furnizorul acordând în acest caz cumpărătorului un credit comercial.
158
 Acceptarea unei asemenea modalităţi de plată implică o asumare a unor
riscuri crescute din partea furnizorului.
În cadrul exportului pe credit pot interveni mai multe tipuri de credite1):
1. Creditul - furnizor este un tip de credit comercial pe care furnizorul îl
acordă cumpărătorului extern, acceptând să încaseze banii care i se cuvin de la
acesta, după o anumită perioadă de timp. Consimţind la o asemenea modalitate de
plată, furnizorul preia, pe de o parte, riscurile exportului pe credit, iar, pe de altă
parte, preia efectele de trezorerie ale operaţiei cu plata la termen.
Creditul furnizor se acordă, de regulă, pe perioade scurte de timp. În cazul
acestui tip de credit, părţile contractante - furnizorul şi cumpărătorul - întocmesc
un singur contract - cel comercial, în care sunt incluse toate informaţiile relevante:
cantitate, preţ unitar, valoare, termene şi modalităţi de plată etc. Pentru protejarea
împotriva riscurilor implicate de creditul de export, furnizorul încheie un contract
de asigurare contra acestor riscuri specifice. Cea mai generală este poliţa pe cifra
de afaceri pe credite, prin care se au în vedere toţi cumpărătorii străini ce fac
afaceri cu un furnizor.
2. Creditul - cumpărător. În cazul în care valoarea contractului de export este
mare şi perioada de creditare lungă, furnizorul nu este capabil să susţină din
resurse proprii acest efort financiar. În asemenea cazuri, furnizorul va recomanda
cumpărătorului să recurgă la obţinerea unui credit.
Pentru aceasta, cumpărătorul se va adresa unei bănci de pe piaţa furnizorului
obţinând un împrumut, numit credit-cumpărător.
În cazul creditului-cumpărător, exportul realizat presupune existenţa a două
documente: contractul comercial încheiat între furnizor şi cumpărătorul extern şi,
respectiv, contractul de împrumut încheiat între cumpărător şi banca creditoare.
Pentru acoperirea riscurilor exportului, banca finanţatoare încheie un contract de
asigurare a creditelor de export.
Exportul se poate realiza, aşadar, fie prin mijlocirea creditului comercial -
acordat de furnizor cumpărătorului străin - fie a creditului financiar - acordat de o
bancă din ţara furnizorului, cumpărătorului extern.
3. Creditele - ajutoare din resurse publice. Alături de formele de credit
descrise, mai există sistemul de creditare acordat de state, cu caracter de ajutor,
prin guvernele acestora sau prin instituţii publice specializate. Acest tip de credit
este, în general, mai avantajos, din punct de vedere al nivelului de dobândă, al
termenelor de rambursare, al perioadelor de graţie etc.
Creditele ajutoare urmăresc favorizarea dezvoltării economice a ţării
beneficiare şi, în general, nu sunt garantate de către asigurători, rămânând în
sarcina statului.
Riscurile acoperite în baza unei asigurări a creditelor de export pot fi
clasificate după două criterii principale:
I. Natura acestora;
II. Momentul când survin în raport cu data încheierii contractului de export.

1)
Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări şi reasigurări, ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti,
1998, pag. 281-282.

159
 I. După natura riscurilor specifice creditului de export, există:
1. Pentru cumpărători privaţi:
a) Riscuri comerciale, sau de neplată, cum ar fi: deteriorarea situaţiei
financiare sau chiar insolvabilitatea cumpărătorului, întârzieri prelungite la plată,
refuzul cumpărătorului de a prelua marfa ajunsă la destinaţie, denunţarea
contractului de către cumpărător în timpul desfăşurării procesului de producţie la
furnizor.
b) Riscuri politice, independente de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului,
precum:
 Riscuri politice propriu-zise - războiul, revoluţia, unele decizii
guvernamentale, anumite măsuri administrative care împiedică
efectuarea plăţii, embargoul instituit împotriva anumitor state,
reglementări vamale, refuzul admiterii pe teritoriul ţării a anumitor
produse etc.;
 Riscul de netransfer al valutei către furnizor sau către banca creditoare
- apare atunci când asiguratul nu poate intra în posesia valutei
reprezentând contravaloarea exportului său, întrucât autoritatea monetară
nu transferă suma datorată de agentul importator.
c) Riscuri de origine catastrofică: producerea unor calamităţi naturale, sau
evenimente de forţă majoră, cum ar fi: inundaţii, furtuni, cutremure, incendii,
explozii, alte evenimente care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată.
Diferenţa între o asigurare obişnuită de bunuri şi una de credit de export constă în
aceea că asigurarea obişnuită acoperă pagubele produse bunurilor, iar asigurarea de
credit acoperă imposibilitatea cumpărătorului de a intra în posesia bunurilor
comandate, sau de a le achita la scadenţă, ca urmare a producerii unor asemenea
riscuri.

d) Riscurile valutare sau economice sunt clasificate în:

 Riscuri valutare - cauzate de modificarea cursului de schimb între
moneda ţării furnizorului şi cea a ţării cumpărătorului, în decursul
perioadei dintre încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi
efectuarea plăţii;
 Riscul creşterii costurilor de fabricaţie ale produsului, care face obiectul
exportului, ca urmare a fenomenului inflaţionist manifestat pe piaţa ţării
exportatorului. Contra acestui risc, prezent mai ales în cazul produselor
cu un ciclu lung de fabricaţie, se încheie o asigurare împotriva riscurilor
economice.
 Riscul fluctuării ratei dobânzii - care afectează mai ales contractele de
credit cu dobândă fixă acordate de furnizor/bancă cumpărătorilor externi.
În cazul în care dobânda pieţei din ţara furnizorului (a băncii) va depăşi
dobânda fixată prin contract, acest lucru va fi în dezavantajul
exportatorului.
2. Pentru stat în calitate de cumpărător - întârzieri prelungite la plată,
riscul de neplată (care în acest caz este considerat risc politic).
160
 II. Luând în considerare momentul când survin în raport cu data încheierii
contractului de export, riscurile acoperite prin asigurarea creditelor de export se
referă la:
 perioada premergătoare semnării contractului de export;
 perioada ulterioară semnării contractului de export.

În cadrul primei categorii de riscuri, un loc însemnat îl ocupă asigurarea de

prospectare a pieţei externe, unde furnizorul (asiguratul) doreşte să-şi extindă
afacerile. Aceasta se încheie pentru protejarea asiguratului împotriva pierderilor pe
care le va suferi în cazul în care cercetările sale în legătură cu oportunităţile de
afaceri oferite de piaţa externă îi arată că extinderea pe această piaţă este
ineficientă. Cheltuielile făcute cu aceste prospectări neîncununate de succes vor fi
suportate de către asigurător.
Un factor important ce trebuie luat în considerare în perioada premergătoare
încheierii contractului de export îl constituie concurenţa de pe piaţa internaţională,
care îmbracă forme din ce în ce mai dure. În acest context, pentru a obţine o
poziţie competitivă cât mai bună, unii agenţi economici prezintă oferte ferme
valabile o anumită perioadă de timp.
Modificarea condiţiilor economice (referitoare la preţ, dobândă, curs valutar,
modalităţi de finanţare), în perioada de valabilitate a ofertei ferme, faţă de cele
avute în vedere la întocmirea acesteia, poate genera pentru exportator, în cazul
încheierii unor contracte comerciale, o serie de pagube ce nu pot fi recuperate de la
importatori.
De aceea, în faza premergătoare semnării contractului de export, ofertantul
trebuie să încheie o cauţiune în favoarea cumpărătorului, prin care să se oblige că
va încheia contractul de export în condiţiile prezentate în ofertă. Acestea sunt
asigurări împotriva riscurilor pe care le presupune remiterea, de către exportator, a
unor oferte ferme, cu perioade îndelungate de valabilitate.
În faza ulterioară încheierii contractului de export pot interveni o serie de
riscuri specifice, şi anume:
 riscuri specifice intervalului dintre momentul semnării contractului
comercial şi cel al livrării bunurilor (riscuri de fabricaţie);
 riscuri specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor şi cel al
încasării contravalorii acestora.
Prima categorie de riscuri poartă denumirea de riscuri de fabricaţie. Dacă
exportatorul a depus o cauţiune în favoarea cumpărătorului, spre exemplu de
garantare a restituirii avansului, atunci exportatorul va pierde dreptul asupra
garanţiei respective.
În perioada de producere efectivă a bunurilor care fac obiectul contractului de
export, pentru exportator subzistă riscul întreruperii contractului din diferite
motive. În măsura în care bunurile produse au caracter de unicat, întreruperea
contractului poate genera pierderi importante.
În anumite cazuri, există riscul ca valorile materiale aparţinând
exportatorului să nu mai poată fi readuse în ţară din motive politice.
Există, de asemenea, situaţii în care procesul de fabricaţie se poate întinde pe
perioade lungi de timp.
161
 În condiţiile unei inflaţii ridicate, creşterea costurilor de fabricaţie ar putea
duce la pierderi pentru exportator.
Riscul majorării preţurilor interne poate fi acoperit printr-o garanţie a
riscurilor economice.
După livrarea produselor pot apărea o serie de alte riscuri prezentate anterior:
riscul de neplată la termen a contravalorii mărfii, care afectează, după caz,
exportatorul (la creditul - furnizor), sau banca (la creditul cumpărător), riscul
valutar etc.
Începutul şi încetarea răspunderii asigurătorului. Contractul de asigurare
a creditelor de export intră în vigoare:
 în cazul asigurării creanţelor rezultate din livrări de bunuri, la data la
care, potrivit contractului comercial, s-a efectuat prima livrare de bunuri
şi drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpărătorului extern;
 în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la
care, potrivit contractului de servicii, prestarea a început.
Răspunderea asigurătorului încetează:
 la data ultimei scadenţe a creditului acordat, în condiţiile în care acesta a
fost complet rambursat;
 în condiţiile nerambursării creditului, ca urmare a producerii unor riscuri
excluse din asigurare;
 o dată cu plata despăgubirii de către asigurător;
 în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.

Excluderi. Cele mai uzuale excluderi ale unui asemenea tip de poliţă se
referă la:
 reclamaţii pentru livrări de bunuri, respectiv pentru prestări de servicii
necorespunzătoare;
 penalităţi sau orice alte pierderi în legătură cu neexecutarea obligaţiilor
contractuale;
 amenzi de orice fel;
 pierderi din diferenţe de curs valutar;
 pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
 pierderi provocate de război, război civil, revoluţie, rebeliune, sabotaj
etc.;
 pierderi provocate de calamităţi naturale etc.

Suma asigurată pe un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi valoarea din

factura externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care a fost
încheiat contractul comercial.
Franşiza, reprezentată de partea de pagubă ce cade în sarcina asiguratului, se
situează, în practică, între 10 şi 50%, procent stabilit în funcţie de bonitatea şi
solvabilitatea cumpărătorului, ramura economică, ţara în care se face exportul,
perioada de creditare etc.
Prima de asigurare se stabileşte pe baza cotaţiei de primă determinată de
asigurător, în funcţie de criteriile enumerate. În general, prima de asigurare se
achită anticipat şi integral pentru întreaga perioadă asigurată, în valuta în care a
fost încheiat contractul comercial. La asigurările încheiate pe perioade mai mari de
162
un an, prima poate fi achitată şi în rate anuale. Plata despăgubirilor se face în
baza unor documente care să ateste insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale din cauze comerciale. Principalele cauze care duc la
vulnerabilitatea financiară a debitorilor sunt:
 lipsa capitalului la clienţi;
 lipsa capitalului propriu;
 pierderea unor segmente de piaţă;
 litigiile comerciale;
 scăderea cererii;
 eşecul unor proiecte de anvergură;
 sistemele contabile deficitare;
 pierderea unui număr important de clienţi.

Riscurile produse cele mai frecvente se referă la:

 depăşirea perioadei de aşteptare, prin neplată prelungită;
 iniţierea procedurii de faliment în cazul debitorului.

Constatarea şi evaluarea daunelor şi, respectiv, plata despăgubirilor vor fi

efectuate de asigurător sau de experţi desemnaţi de acesta. Pentru stabilirea
despăgubirii, din valoarea daunei vor fi deduse:
 plăţile efectuate de debitor până la producerea riscului asigurat;
 sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;
 eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârşitul
perioadei de asigurare;
 franşiza stabilită prin contractul de asigurare.

Asigurători în domeniul asigurării creditelor de export. Având în vedere

riscurile mari pe care le implică, asigurarea creditelor de export beneficiază în
aproape toate statele lumii de intervenţia statului, care completează sau înlocuieşte
chiar, după caz, asigurarea clasică. Astfel, instituţiile care acţionează din
împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diverse forme juridice: în Marea
Britanie, Japonia, Ţările Scandinave, de asigurarea creditelor de export se ocupă
departamente specializate din ministerele de resort; în SUA şi Belgia, autoritatea
desemnată să se ocupe cu acest tip de asigurare este o instituţie publică.
Alte ţări au optat însă pentru organizarea de societăţi având statut juridic de
drept privat.
Din această categorie, cea mai importantă instituţie este Companie Francaise
d”Assurance pour le Commerce Exterieur (COFACE), din Franţa, al cărei capital
este deţinut aproape integral de bănci sau de societăţi de asigurare naţionalizate.
COFACE este, de altfel, liderul mondial în materie de asigurări de credite de
export. Cele mai importante filiale ale COFACE în străinătate sunt:
 Germania - AK Mainz;
 Italia - La Visontea;
 Austria - OKU;
 Marea Britanie - Coface LBF.

Ratingul acordat COFACE este AA.

Rata daunei în anul 1998 la această linie de asigurări a fost de 49%.
Portofoliul la acest tip de produs este următorul:
163
• 40% - asigurări de credite pentru export;
• 30% - asigurări de credite interne;
• 10% - asigurări în contul statului;
• - 9% - asigurări de cauţiune;
• 6% - furnizarea de informaţii comerciale;
• 5% - recuperarea debitelor şi altele.
Cifra de afaceri realizată de COFACE din asigurări de credite a fost, în anul
1998, de aproximativ 4,8 mld. FRF. Numărul de clienţi s-a ridicat la circa 62.000
de societăţi.
În fundamentarea deciziei de subscriere, întregul grup COFACE utilizează o
bază de date comune „The Common Risc System” , care poate fi accesată din orice
colţ al lumii, pentru a obţine informaţii despre asiguraţi, debitori etc. Grupul
COFACE deţine în întreaga lume un număr de 225 de parteneri.
În ţara noastră, instituţia autorizată în asigurarea creditelor de export este
Banca de Export Import a României - EXIMBANK. EXIMBANK este autorizată
să:
 asigure creditele acordate exportatorilor şi importatorilor pentru
operaţiunile de comerţ exterior;
 asigure creditele acordate unor persoane fizice şi juridice străine, de către
bănci şi instituţii financiare din România;
 asigure creditele acordate de băncile şi societăţile financiare străine
pentru finanţarea operaţiilor agenţilor economici din România;
 asigure investiţiile în străinătate efectuate de către societăţi comerciale şi
bănci cu sediul în România;
 asigure investiţiile efectuate în România de către societăţi comerciale şi
bănci străine.
EXIMBANK îşi desfăşoară activitatea atât în numele şi pe contul statului, în
calitate de agent al acestuia, cât şi în nume şi pe cont propriu şi/sau în colaborare
cu alte societăţi comerciale sau instituţii financiar-bancare, în condiţiile economiei
de piaţă.
Contractele de asigurare încheiate de EXIMBANK se clasifică în funcţie de
mai multe criterii.
Astfel:
a) După dimensiunea protecţiei pe care o oferă asiguratului, există:
 poliţa specifică - se încheie pentru un cumpărător, pentru o singură
tranzacţie;
 poliţa revolving - se încheie în cazul în care se acordă mai multe
credite (cu caracter de regularitate), de acelaşi nivel, către acelaşi
client;
 poliţă globală - se încheie pentru toate creditele acordate de un
asigurat cumpărătorilor săi din diverse ţări.
b) După riscurile pe care le acoperă, în funcţie de ţara importatorului, există:
 asigurări pentru credite acordate unor cumpărători din ţările
membre O.C.D.E - caz în care se acoperă riscurile de insolvabilitate şi
de întârziere la plată din partea clienţilor externi;
164
  asigurări pentru credite acordate cumpărătorilor din state care nu
sunt membre O.C.D.E.- caz în care se acoperă riscurile de neplată şi de
întârziere la plată, determinate de cauze comerciale (insolvabilitatea
debitorului şi imposibilitatea cumpărătorului de a plăti bunurile
acceptate) şi politice (moratoriu guvernamental, riscuri privind
cumpărătorii publici, război şi alte evenimente similare, retragerea
licenţei de export etc.).
c) După perioada de timp în care este valabilă asigurarea:
 asigurarea pentru prelivrare (pentru fabricaţie) – respectiv, pentru
perioada dintre momentul semnării contractului de export şi cel al
transferului de proprietate; acoperă riscul întreruperii contractului din
motive neimputabile exportatorului, rezilierea contractului de către
cumpărătorul străin (riscul de fabricaţie);
 asigurarea pentru postlivrare - pentru perioada dintre momentul
transferului dreptului de proprietate (al livrării) şi cel al rambursării
creditului; se acoperă riscul exportatorului de a nu-şi încasa creanţa de
la cumpărătorul extern (riscul de credit).
Suma asigurată prin contractul de asigurare a creditelor de export încheiate
de EXIMBANK este reprezentată de un anume procent din valoarea creditului de
export: procent asigurat.
De obicei, procentul este de 75%-85%, în funcţie de natura bunurilor care fac
obiectul exportului.
Diferenţa se constituie în franşiza ce revine asiguratului şi ea nu poate fi
asigurată la alte societăţi de asigurare.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de o serie de criterii precum: ţara
cumpărătorului, statutul juridic al cumpărătorului, condiţiile de plată, procentul
asigurat.
În cazul producerii riscului asigurat, plata despăgubirii se face numai în
condiţiile în care asiguratul şi-a respectat toate obligaţiile faţă de asigurător,
asumate prin contractul de asigurare şi nu mai există nici o dispută între el şi
debitor cu privire la dauna produsă.
Pe lângă condiţiile impuse de asigurătorul român, un contract de asigurare a
creditelor externe trebuie să se conformeze şi cerinţelor acordurilor Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică şi recomandărilor Asociaţiei Internaţionale a
Asigurărilor de credite şi investiţii de la Berna.
Să urmărim, în continuare, câteva exemple practice privind modul de
funcţionare al asigurării creditelor de export.
Exemplul 1. Un export de maşini realizat pe credit furnizor de un exportator
român în Cipru a fost garantat de partenerul cipriot printr-o ipotecă asupra unui
teren al importatorului situat pe malul mării. Contractul de import-export a fost
încheiat pe o perioadă de cinci ani, iar valoarea contractului a fost stabilită la suma
de 2 000 000 USD. Tot prin contract, s-a convenit, de asemenea, ca rambursarea
creditului să fie efectuată în zece rate semestriale egale, în valoare de 200 000 USD
fiecare.

165
 Exportatorul român solicită o asigurare a creditului furnizor, obţinând
acoperirea din partea EXIMBANK, în următoarele condiţii:
 perioada asigurată este de cinci ani;
 prima de asigurare este plătită integral de asigurat, înainte de intrarea în
vigoare a contractului;
 valoarea sumei asigurate este de 2 000 000 USD;
 franşiza este de 15% din valoarea daunei.

În al patrulea an, partea cipriotă anunţă că se află în incapacitate de plată şi,

în consecinţă, nu mai poate plăti ultimele trei rate de credit, în valoare totală de
600 000 USD.
Exportatorul român apelează la contractul de asigurare încheiat şi înştiinţează
asigurătorul despre producerea riscului asigurat. În urma finalizării procedurii de
constatare şi evaluare a daunei, asigurătorul acceptă plata despăgubirii.
Din valoarea totală a daunei de 600 000 USD, asigurătorul plăteşte o
despăgubire de 510 000 USD, iar diferenţa de 90 000 USD este suportată de
asigurat, reprezentând franşiza de 15% stabilită prin contract. Contractul de
asigurare prevede, de asemenea, că în limita despăgubirii plătite, asigurătorul se
subrogă în toate drepturile asiguratului. Astfel, drepturile ce decurg din contractul
de ipotecă revin asigurătorului. Dacă la momentul instituirii ipotecii valoarea
terenului era de 2,2 milioane USD, în intervalul de timp de patru ani, dintre
semnarea contractului şi producerea riscului asigurat, importatorul a construit în
zona respectivă un complex turistic care a dus la creşterea valorii terenului la
aproximativ 6 milioane USD.
Asigurătorul a trecut la executarea ipotecii, această garanţie fiind valorificată
pentru o sumă de 4,8 milioane USD.
Din rezultatul valorificării garanţiei, asigurătorul a reţinut suma plătită cu
titlu de despăgubire, adică 510 000 USD, exportatorul român a recuperat cei
90 000 USD reprezentând franşiza la poliţa de asigurare, iar diferenţa de
4,2 milioane USD a revenit asiguratului, care a înregistrat, astfel, o pierdere de
1,2 milioane rezultată din imposibilitatea valorificării garanţiei la valoarea reală
a acesteia.
Exemplul 2. Un exportator german solicită încheierea unui contract de asigurare
a riscului valutar pentru patru creanţe semestriale în valoare de 5 000 USD, fiecare la
un curs garantat de 1USD = 1,70 DEM.
Contractul de asigurare prevede, de asemenea, o franşiză deductibilă de 5%.
La data scadentă a primului decont semestrial, prima rată de 5 000 USD încasată
de asigurat de la debitorul său a fost vândută la cursul de 1,65 DEM pentru 1USD.
Pierderea înregistrată de exportator ca urmare a modificării cursului de schimb este
de 250 DEM.
Această pierdere nu va fi însă acoperită de asigurător, deoarece este
inferioară franşizei de 425 DEM, stabilită prin contract. La scadenţa celei de a
doua rate semestriale, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de 1USD =
1,45 DEM.

166
 Suma încasată de asigurat în DEM a fost de 7 250. În ziua plăţii celei de a
treia rate la credit, în valoare de 5 000 USD, de către debitor, cursul de schimb a
fost stabilit la 1USD = 1,70 DEM.
Suma încasată de asigurat a fost de 8 500 DEM, egală practic cu valoarea
stabilită la momentul încheierii contractului de asigurare. La data scadentă a
ultimei rate de credit, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de 1 USD =
1,80 DEM.
Suma încasată de exportator prin vânzarea celor 5 000 USD a fost de
9 000 DEM.
Asiguratul a realizat, astfel, un câştig suplimentar de 500 DEM, rezultat din
diferenţa favorabilă de curs.
Schematic, evoluţia contractului de asigurare poate fi prezentată ca în tabelul
următor:
Tabelul 7.1.
Etape de rezolvare a problemei
Nr. Situaţia pieţei la data scadentă a Rezultatul Suma de plată/de încasat de către
crt. creditului schimbului Franşiza asigurător
valutar pentru
asigurat
1. La momentul încasării primului decont
semestrial, cursul de schimb a fost de - 250 DEM 425 DEM -
1USD = 1,65 DEM
2. La data scadentă a celui de al doilea
decont semestrial, cursul de schimb a - 1 250 DEM 425 DEM
fost de 1USD = 1,45 DEM
Subtotal - 1 500 DEM 850 DEM 650 DEM
3. Cea de a treia sumă în valoare de
5 000 USD încasată de asigurat a fost
vândută 0 425 DEM -
la cursul de
1 USD = 1,70 DEM
Subtotal - 1 500DEM 1 275 DEM Teoretic, asigurătorul are de plătit
225 DEM Practic, va încasa
diferenţa de 425 DEM
(650 - 225)
4. La scadenţa ultimei rate semestriale în
valoare de
5 000 USD, cursul de schimb a fost de 500 DEM 425 DEM -
1 USD = 1,80 DEM
Total - 1 000 DEM 1700 DEM -

Întrucât pierderea totală se încadrează în limita franşizei stabilite prin

contractul de asigurare, aceasta va fi suportată de asigurat.
Exemplul 3. În anul 1995, un exportator român a efectuat un export de
utilaj petrolier într-o ţară din Orientul Mijlociu. Valoarea exportului a fost stabilită
la 200 milioane USD. Prin contractul încheiat s-a stabilit ca plata să fie făcută în 5
tranşe semestriale, în valoare de 40 milioane USD fiecare. Ca urmare a
instabilităţii politice din zonă, exportatorul român a solicitat EXIMBANK o poliţă
de asigurare a contractului comercial împotriva riscurilor politice. Exportatorul a
obţinut acoperirea solicitată pentru o perioadă egală cu perioada de creditare,
respectiv 30 de luni, şi un grad de acoperire a pierderii de 90%.

167
 La puţin timp după rambursarea primei tranşe de 40 milioane USD, în ţara
importatorului are loc o lovitură de stat, urmată de o schimbare de guvern. Una
dintre primele măsuri adoptate de noul regim a fost aceea de a interzice orice
transfer de valută în străinătate. Importatorul de utilaj petrolier a intrat, astfel, în
imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile contractuale. Ca urmare a producerii
riscului asigurat, exportatorul solicită asigurătorului său plata daunelor rezultate. În
baza clauzelor contractului de asigurare a riscurilor politice, din valoarea totală a
daunei de 160 milioane USD, EXIMBANK plăteşte asiguratului suma de 144
milioane, diferenţa constituind franşiza, respectiv partea de daună ce cade în
sarcina exportatorului. Asigurătorul va încerca să recupereze de la importator
daunele plătite, o dată cu schimbarea mediului politic din ţara acestuia.
Exemplul 4. Un exportator belgian încheie un contract de asigurare pentru
a-şi proteja trei creanţe semestriale în valoare de câte 3 000 USD fiecare, la un curs
garantat de 1 USD = 50 FB. Franşiza stabilită prin contract este de 3%.
La scadenţa primei creanţe semestriale, cursul de schimb a fost stabilit la
valoarea de 1 USD = 49,50 FB. Pierderea înregistrată de exportator ca urmare a
modificării cursului de schimb a fost de 1 500 FB. În condiţiile unei franşize de
3%, respectiv 4 500 FB, pierderea a fost suportată în întregime de asigurat.
La data scadentă a celui de-al doilea decont semestrial, suma încasată de
exportator din vânzarea valutei, la un curs de schimb de 1 USD = 46,50 FB, este
de 139 500 FB.
Pierderea înregistrată de asigurat a fost de 10 500 FB.
Derularea contractului poate fi prezentată ca în tabelul următor:
Tabelul 7.2.
Etape de rezolvare a problemei
Nr. Situaţia pieţei la data Rezultatul Suma de plată/ de încasat
crt. scadentă a creditului schimbului valutar de către asigurător
pentru asigurat Franşiza
1. La scadenţa primului decont
semestrial, suma încasată a
fost vândută la un curs de - 1 500 FB 4 500 FB 0
schimb
1 USD = 49,50 FB
2. La data scadentă a celui de-
al doilea decont semestrial,
cursul de schimb a fost - 10 500 FB 4 500 FB
stabilit la
1 USD = 46,50 FB
Subtotal - 12 000 FB 9 000 FB Asigurătorul va plăti
3 000 FB
3. La scadenţa ultimului
decont semestrial, asiguratul
a vândut valuta încasată la - 12 000 FB 4 500 FB
un curs de
1 USD = 46,00 FB
Total - 24 000 FB 13 500 FB Asigurătorul datorează
diferenţa dintre valoarea
pierderii şi franşiză.
168
 Acesta va plăti deci
10 500 - 3 000, respectiv
7 500 FB.

La scadenţa ultimului decont semestrial, cursul de schimb a fost de 1 USD =

46 FB. În aceste condiţii, asiguratul a încasat din vânzarea celor 3 000 USD suma
de 138 000 FB, înregistrând o pierdere din diferenţe de curs valutar de 12 000 FB.
Întrucât pierderea totală este mai mare decât franşiza stabilită prin contract,
asigurătorul va suporta diferenţa dintre cele două valori, rezultată ca urmare a
modificărilor cursului de schimb.

7.3. ASIGURAREA CREDITELOR DE CONSUM

La bază, asigurarea creditelor de consum a fost o ramură a asigurărilor de credit

intern, dar, în timp, datorită dezvoltării accelerate a sistemului de vânzări în rate, a
devenit o ramură de sine stătătoare. În prezent, acest tip de asigurare, cunoscut şi sub
numele de asigurare a riscului de neplată a ratelor de credit şi a dobânzilor aferente,
ocupă un loc important în cadrul asigurărilor de credite, fiind destinat să protejeze
băncile şi alte instituţii financiare împotriva nerecuperării de la clienţii lor, parţial sau
total, a ratelor scadente datorate şi a dobânzilor aferente acestora. Pentru acoperirea
acestui risc, societăţile de asigurare încheie contracte, în baza cărora se angajează ca, la
producerea evenimentului asigurat, să plătească despăgubiri, în forma şi cuantumul
stabilite în contract, cu condiţia ca asiguratul să fi plătit primele de asigurare.
Contractul de asigurare se încheie între următoarele părţi: Asigurătorul, care
este societatea de asigurări care preia riscul şi care se obligă ca, în cazul producerii
acestuia, să plătească despăgubiri asiguratului, cu condiţia ca acesta să fi plătit
primele de asigurare datorate.
Asiguratul, adică persoana juridică ce are dreptul legal, în baza obiectului de
activitate, de a fi parte semnatară a unui contract de credit, în calitate de creditor şi
semnează, în nume propriu, contractul de asigurare, angajându-se să plătească
primele de asigurare.
Beneficiarul, adică persoana juridică căreia, în virtutea contractului,
asigurătorul urmează să-i plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului
prevăzut în contract.
Forme ale poliţei de asigurare a creditelor de consum. Modalităţile de
încheiere a unei astfel de poliţe sunt multiple şi ele se adaptează, în funcţie de
particularităţile afacerilor asiguratului, de legea şi de uzanţele din fiecare ţară.
Astfel, asiguratului i se oferă următoarele variante de poliţe:
a) Poliţa tip T - poliţa pe tranzacţie. Asigurarea se încheie pentru o singură
tranzacţie încheiată de asigurat, la o anumită dată, cu unul sau cu mai mulţi clienţi.
Suma asigurată pe o astfel de poliţă este reprezentată de valoarea totală a
datoriilor nete1) pe care clientul le are faţă de asigurat la momentul acordării
creditului, iar prima de asigurare se stabileşte prin aplicarea cotei de primă
1)
Datorie netă = valoarea totală a creditului, inclusiv dobânzile aferente, din care se scad , după
caz, următoarele: avansul achitat de client, garanţiile lichide puse la dispoziţia asigurătorului (sub
forma depozitelor constituite la bănci, scrisori de garanţie bancară), alte lichidităţi puse la
dispoziţia asigurătorului pentru garantarea rambursării creditului, ratele de credit încasate de la
clienţi
169
prevăzută în tarif, la această sumă. Ea poate fi plătită integral, la începutul
perioadei, sau în rate, corespunzătoare anumitor fracţiuni din an (rate trimestriale,
semestriale, lunare etc.).
Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării împrumutului bancar şi
încetează odată cu plata, la scadenţă, a ultimei rate prevăzute în contractul de
credit. Acest tip de asigurare este destinat tranzacţiilor de valori mari (de exemplu,
vânzarea unor echipamente de construcţii), dar prezintă dezavantajul că adminis-
trarea este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă.
b) Poliţa tip F - poliţa pe flux continuu de afaceri. Asigurarea se încheie
pentru un număr nedeterminat de tranzacţii, încheiate de asigurat cu unul, sau cu
mai mulţi clienţi stabiliţi.
Suma care se asigură printr-o astfel de poliţă este reprezentată de valoarea
totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat, la momentul
încheierii primei tranzacţii, şi ea reprezintă plafonul maxim pe care îl poate atinge
această datorie, în orice moment, pe parcursul perioadei de valabilitate a poliţei,
pentru care se oferă acoperire permanentă şi care nu necesită nici un fel de ajustare
a primei. În cazul în care asiguratul constată că datoriile nete totale ale clientului
depăşesc, la un moment dat, limita stabilită iniţial, acesta va trebui să plătească
asigurătorului o primă suplimentară corespunzătoare. Calculul primei de asigurare
se face prin aplicarea cotei de primă prevăzute în tarif, la suma asigurată. Prima se
plăteşte integral la începutul perioadei, sau în rate subanuale. Perioada de asigurare
este nederminată, poliţa fiind continuă şi valabilă fără reînnoire, cu condiţia plăţii
primei de asigurare. Asigurarea începe la data solicitată de asigurat, care trebuie să
coincidă cu data primei tranzacţii efectuate de client.
c) Poliţa tip C - poliţa pe cifra de afaceri. Asigurarea se încheie pentru toate
creditele acordate de asigurat într-o anume perioadă de timp.
Suma asigurată este dată de volumul cifrei de afaceri pe credit estimat. În baza
cifrei de afaceri preliminate pentru anul de asigurare, asiguratul va plăti o primă
minimă de depozit, calculată la cifra de afaceri, estimată pentru perioada de asigurare.
La finele perioadei de asigurare se va efectua operaţiunea de regularizare,
prin recalcularea primei, în funcţie de cifra de afaceri efectiv realizată, comunicată
de asigurat. În cazul în care suma rezultată din calculul ajustării este mai mare
decât prima minimă de depozit, asiguratul va achita diferenţa de primă
corespunzătoare. Dacă, dimpotrivă, suma este mai mică, diferenţa va fi considerată
primă achitată în avans, pentru anul următor de asigurare. Poliţa tip C este
valabilă, de regulă, pe o perioadă de 12 luni.
Intrarea în vigoare a contractului, respectiv, acoperirea efectivă a riscurilor
asigurate, este condiţionată de plata primelor de asigurare. Răspunderea
asigurătorului începe la ora zero a zilei menţionate în poliţă ca dată de început a
asigurării. Înainte de emiterea acestui tip de poliţă, societatea de asigurări solicită
de la asigurat informaţii privind experienţa trecută referitoare la debitele neplătite,
limitele de credit acordate, eventuale litigii în care a fost implicat etc. În general,
asigurarea creditelor de consum nu oferă acoperire pentru următoarele riscuri:
 penalităţi, dobânzi penalizatoare datorate de debitori asiguratului pentru
întârzierile la plata ratelor scadente;
 pierderile datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării leului;

170
  daunele de consecinţă (de exemplu, pierderi de profit) provocate de
întreruperea activităţii, ca urmare a producerii unui risc asigurat;
 frauda, bancruta frauduloasă, reaua-credinţă a debitorului contractului de
credit;
 pierderi financiare cauzate de riscurile produse înainte de intrarea în
vigoare a poliţei;
 riscurile politice (război, război civil, revoluţie, greve, tulburări civile);
 pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţii care nu au fost
cuprinşi în asigurare, precum şi din acordarea de credite peste plafonul
de credit stabilit.
La încheierea contractului de credit, asiguratul trebuie:
 să ia toate măsurile de prevedere ce se impun la acordarea împrumutului,
cu respectarea normelor interne de creditare, respectiv: verificarea
juridică a clienţilor, instituirea garanţiilor şi ipotecilor în favoarea sa,
verificarea solvabilităţii clienţilor şi giranţilor etc.;
 să prevadă în contractele încheiate cu clienţii obligaţia acestora de a
comunica, într-un anumit termen, orice modificare a condiţiilor iniţiale;
 să înştiinţeze imediat asigurătorul atunci când obţine informaţii cu privire
la starea de imposibilitate de plată sau de insolvabilitate iminentă a
clientului debitor;
 să aducă la cunoştinţa asigurătorului orice amânări sau modificări ale scaden-
ţelor de plată a ratelor la credit sau a termenelor de graţie convenite cu clienţii.

7.4. ASIGURAREA CREDITELOR DE INVESTIŢII

Asigurarea creditelor de investiţii garantează plata furniturilor de bunuri de

investiţii, de către clienţi, conform unui anume plan de rambursare. Este o
asigurare ce se încheie pe termen mediu şi lung (în general, până la 60 de luni).
Poliţa cea mai uzuală este poliţa generală pe cifra de afaceri; tranzacţiile
individuale se utilizează mai rar. Acest tip de asigurare se foloseşte atât la
asigurarea exporturilor de bunuri, cât şi a exportului de capital, sub formă de
împrumuturi sau investiţii de capital. În această direcţie, a cunoscut o importantă
dezvoltare asigurarea tranzacţiilor de leasing. În multe state, această formă de
garantare cade în sarcina unor organisme guvernamentale.

7.5. ASIGURAREA DE CAUŢIUNE

Asigurarea de cauţiune este o formă de protecţie prin care societatea de

asigurări garantează că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile legale sau contractuale
pe care le are faţă de creditor. În fapt, cauţiunea este un serviciu similar cu cel
oferit de bănci, când acestea garantează pentru clienţii lor.
Asigurarea de cauţiune are următoarele particularităţi: creditorul este beneficiarul
cauţiunii, care este protejat; debitorul (asiguratul) este responsabil de îndeplinirea
obligaţiilor dintre el şi creditor, obligaţiile fiind garantate prin cauţiune; societatea de
asigurări este partea care se alătură debitorului, în scopul garantării, faţă de beneficiar,
a îndeplinirii de către asigurat a obligaţiilor sale. Poliţa de cauţiune reprezintă un
171
document accesoriu al unui contract principal, care leagă debitorul de creditor. Între
asigurările de credite şi cele de cauţiune există similitudini, dar şi diferenţe:
 ambele poliţe reprezintă un mod de protecţie împotriva neexecutării unor
obligaţii contractuale;
 în cazul asigurării de credite, asiguratul este creditorul, care se protejează
împotriva riscului de nerambursare a creditului de către debitor; de cele
mai multe ori, el este şi beneficiarul asigurării; la asigurarea de cauţiune, în
schimb - care este în fapt o garanţie - asiguratul este debitorul, care se
obligă alături de asigurător să ramburseze creditul acordat de creditor;
creditorul este beneficiarul cauţiunii;
 poliţa de cauţiune este guvernată de prevederile Codului civil;
 poliţa de asigurare a creditelor este guvernată de Legea asigurărilor;
 în cazul poliţei de cauţiune, producerea riscului nu are un caracter
aleator, deci, în acest caz, nu se aplică legea numerelor mari.
Cauţiunea poate fi prezentată sub forma de mai jos:

Asigurător de cauţiune

Creditor
Obligaţie
beneficiar

Debitor principal

Figura 7.1. Modul de funcţionare al asigurării de cauţiune

Tipurile de poliţe de cauţiune sunt următoarele:
a) Cauţiunea simplă:
 există beneficiul discuţiunii şi diviziunii;
 operează numai după recursul împotriva debitorului.
b) Cauţiunea solidară:
 renunţare la beneficiul discuţiunii şi diviziunii;
 excepţiile aparţinând debitorului pot fi opuse creditorului;
 funcţionează dreptul de subrogare.
c) Garanţia autonomă:
 plata către beneficiar se face la prima şi simpla cerere, fără a putea
fi invocată nici un fel de excepţie;
 poliţa de asigurare îşi pierde caracterul accesoriu faţă de contractul
de bază.
În contractele de cauţiune, asigurătorul solicită asiguratului depunerea unor
contragaranţii, cele mai importante dintre acestea fiind:
 acordurile de recuperare - în baza cărora asiguratul se obligă să-i
ramburseze asigurătorului toate sumele acordate cu titlu de despăgubire;
 subrogarea asigurătorului în drepturile creditorului - beneficiar contra
debitorilor;
 contragaranţii bancare aduse de asigurat (scrisori de garanţie bancară);
 contragaranţii ale societăţii mamă pentru filială;

172
  contragaranţii sub formă de gaj/ipotecă asupra unor bunuri/clădiri
aparţinând asiguratului;
 contragaranţii ale persoanelor fizice;
 contragaranţii în numerar (colateral).
În multe ţări, cauţiunea profesională este obligatorie prin lege pentru anumite
categorii profesionale: avocaţi, notari, magistraţi, agenţi imobiliari, administratori,
experţi - evaluatori, consilieri în proprietate industrială, agenţi de turism,
transportatori rutieri, curtieri şi societăţi de curtaj în asigurări, intermediari în
operaţiuni bancare. Poliţa de cauţiune însoţeşte, în general, asigurarea de
răspundere civilă profesională.
Principalele tipuri de asigurări de cauţiune sunt:
 garanţia de bună execuţie a contractului (performance bonds), care
garantează beneficiarului îndeplinirea la termen de către asigurat a
contractului, în concordanţă cu programul şi cu specificaţiile convenite prin
clauzele contractuale; se foloseşte, de obicei, în domeniul construcţiilor;
 garanţia de bună efectuare a plăţilor (payment bonds). Se foloseşte, de
asemenea, în domeniul construcţiilor şi se referă la plăţile pe care asigurătorul
va trebui să le efectueze unor subantreprenori sau furnizori pentru remunerarea
forţei de muncă, sau livrarea unor produse, în cazul în care antreprenorul
principal al construcţiei se află în imposibilitate de a realiza aceste plăţi;
 garanţia de participare la licitaţie (bid bonds), care garantează faptul că
debitorul, în cazul în care câştigă licitaţia, va semna contractul pentru
care a licitat şi va pune la dispoziţia beneficiarului garanţiile de bună
execuţie a contractului şi de efectuare a plăţilor;
 garanţia de restituire a avansului, care este practicată în situaţiile în
care creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans; de fapt, se
garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a
cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate;
 garanţia pentru asigurarea serviciilor de întreţinere (maintenance
bonds), care pot fi solicitate în completarea proiectului de construcţie
pentru asigurarea protecţiei în cazul unei execuţii defectuoase sau al
utilizării unor materiale necorespunzătoare.
În afara acestor tipuri de asigurare de cauţiune, care se încadrează în
categoria cauţiunilor contractuale, se mai practică şi o serie de asigurări de
cauţiune noncontractuale, caracterizate prin aceea că obligaţiile debitorului faţă de
beneficiar, a căror îndeplinire este garantată prin cauţiune, nu sunt de natură
contractuală. Dintre cele mai întâlnite tipuri de cauţiune non-contractuale,
amintim: garanţiile pentru organele judecătoreşti (judicial bonds), garanţiile pentru
obţinerea de autorizaţii (license and permit bonds), garanţii pentru îndeplinirea
obligaţiilor faţă de diverse autorităţi publice (public official bonds).

8. ASIGURĂRI DE PERSOANE

173
 8.1. CARACTERISTICI DE BAZĂ ALE ASIGURĂRILOR
DE PERSOANE

În România, necesitatea asigurărilor de persoane este extrem de puţin

înţeleasă. Folosirea mass-mediei pentru educarea populaţiei în privinţa asigurărilor
nu este suficientă şi nici eficientă. O contribuţie mai mare în acest sens trebuie să o
aibă agenţii de asigurare, care intră în contact direct cu clienţii şi care îşi vor oferi
serviciile pe toată perioada de valabilitate a unei poliţe. Având în vedere rolul jucat
de asigurările de persoane în ansamblul asigurărilor oferite pe piaţă, dar şi în
alcătuirea unui plan financiar care să ofere siguranţă şi profit, se impune o mai
bună cunoaştere şi înţelegere a acestora. Asigurările de persoane oferă soluţii
pentru problemele financiare cauzate de moarte sau accident. Decesul survine în
mod neaşteptat şi în momentul cel mai nepotrivit. Orice planuri în acest domeniu
sunt inutile. Chiar şi persoanele tinere se pot îmbolnăvi sau pot deceda în urma
unor accidente neaşteptate, ce vor genera în mod automat şi dificultăţi financiare.
Aceste dificultăţi financiare sunt determinate de:
1. Necesităţi băneşti pentru funeralii.
2. Asigurarea unor resurse financiare moştenitorului legal, după decesul
asiguratului.
3. Restabilirea morală după deces.
Aceste trei dificultăţi, ce trebuie să fie acoperite, au caracter permanent sau
temporar.
Dificultăţile permanente sunt cele mai greu de acoperit şi se referă la
asigurarea unor sume viagere pentru moştenitor, spre deosebire de dificultăţile
temporare ce acoperă nevoi temporare, cum ar fi repatrierea corpului decedatului
asigurat. Pe lângă motivaţiile economice, care sunt evidente, există şi motivaţii
psihice. Acestea nu trebuie să fie izolate de cele economice, deoarece formează un
tot unitar. Cercetările psihologice se bazează pe studii comportamentale, analize
statistice şi observaţii individuale. Studiile psihologice au scos în evidenţă trei mari
grupe de motivaţii care stau la baza încheierii asigurărilor facultative de persoane:
1. Stresul.
2. Motivaţiile personale.
3. Concepţia despre moarte.
Riscul este un eveniment definit de majoritatea economiştilor prin asociere
cu o pierdere propriu-zisă (ex. distrugerea unei case de către un incendiu), sau cu o
pierdere produsă de o neglijenţă ce poate avea urmări asupra individului sau asupra
unei proprietăţi. În asigurările de persoane, riscul reprezintă acel eveniment legat
de persoana fizică a asiguratului a cărui producere poate duce la vătămarea
corporală, îmbolnăvirea, decesul sau supravieţuirea acestuia.
Riscul poate fi determinat de pericol şi de hazard. De exemplu, la asigurările
de sănătate putem întâlni :
- Hazarduri naturale sau clasice. (Orice slăbiciune fizică a unui om sănătos
asociată cu un mediu viciat poate determina o îmbolnăvire.)
- Hazarduri morale. (Trebuie înţelese ca tendinţe ale oamenilor de a
consuma produse ce pot cauza sau favoriza apariţia unor boli.)
174
 În ceea ce priveşte suma asigurată (despăgubirea) plătită de către asigurător,
în eventualitatea producerii riscului, există anumite deosebiri între asigurările de
persoane şi cele de bunuri. Astfel, în cazul asigurărilor de bunuri, asigurătorul se
angajează să plătească o indemnizaţie care nu poate depăşi cuantumul daunei
suferite de asigurat şi nici suma asigurată. Dacă o persoană fizică sau juridică şi-a
asigurat un bun oarecare, din eroare sau cu intenţie, pentru o sumă mai mare decât
valoarea reală a acestuia şi a achitat primele de asigurare aferente acestei sume
supraestimate, la distrugerea acestuia de către un sinistru, asiguratul are dreptul la
o despăgubire limitată la valoarea daunei înregistrate, fără ca aceasta să depăşească
suma asigurată.
În cazul asigurărilor de persoane, lucrurile stau altfel. Suma asigurată se
stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi posibilităţile
sale financiare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare
împotriva aceluiaşi eveniment (complex de evenimente) şi pentru sume diferite. La
producerea riscului asigurat, asiguratul, sau beneficiarul asigurării, poate încasa
drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de
daună, cum este la asigurările de bunuri. Neavând caracter reparator, asigurarea de
persoane nu suferă restricţiile la care este supusă asigurarea de bunuri.
Dacă, în urma producerii riscului asigurat, asiguratul a suferit o vătămare
corporală sau a contractat o maladie care i-a afectat puterea de muncă, el are
dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care să refacă situaţia financiară existentă
înaintea producerii accidentului sau contractării bolii.
Această categorie de asigurări de persoane reprezintă o măsură de prevedere
şi, în acelaşi timp, de economisire, pentru persoanele fizice şi pentru familiile lor;
are rolul de a diminua efectele financiare ale pierderii totale sau parţiale a
capacităţii de muncă datorate apariţiei unei boli sau a unor accidente, atingerii unor
anumite limite de vârstă, decesului. Sumele asigurate sau indemnizaţiile care se
acordă în asigurarea de persoane suplimentează sumele oferite de asigurările
sociale şi de asistenţa socială, permiţând asiguratului sau familiei acestuia să
depăşească situaţiile de criză şi să-şi continue stilul de viaţă obişnuit.
Contrar asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă, unde valoarea
indemnizaţiilor nu poate depăşi cuantumul pagubei produse, în asigurările de
persoane, principiul despăgubirii nu se aplică, viaţa şi sănătatea oamenilor
neputând fi evaluate în bani.
Obiectul asigurării de persoane. Obiectul asigurărilor de persoane este
reprezentat de un atribut al persoanei (viaţa, integritatea fizică sau capacitatea de
muncă). Obiectul asigurării nu trebuie însă confundat cu obiectul contractului de
asigurare. Viaţa sau integritatea fizică a unei persoane poate face obiectul
asigurării, însă nu poate face obiectul unui contract civil sau comercial. Prin
urmare, obiectul contractului de asigurare constă în prestaţiile reciproce la care se
obligă părţile, respectiv, plata primei şi a indemnizaţiei de asigurare.
În asigurările de persoane, riscul asigurat este un eveniment viitor posibil,
dar incert, la care sunt expuse viaţa ori integritatea fizică a unei persoane.
Incertitudinea se referă la posibilitatea producerii evenimentului (de exemplu, un
accident) sau numai la momentul survenirii sale (de exemplu, decesul este un fapt
inevitabil, însă nu se cunoaşte momentul în care acesta se va produce). Astfel,
175
putem spune că, în asigurările de deces, riscul asigurat nu este reprezentat de
decesul asiguratului (care de altfel este un eveniment cert), ci de durata incertă a
vieţii persoanei asigurate.
Înainte de iniţierea procedurilor de încheiere a contractului, riscul trebuie
determinat cu precizie, căci numai astfel asigurătorul poate aprecia posibilitatea
acoperirii riscului şi, în caz afirmativ, cuantumul primei. Pentru a obţine toate
datele necesare în legătură cu riscul, asiguratul trebuie să răspundă, în scris, la
întrebările cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc formulate de
asigurător în cererea (declaraţia) de asigurare. Deoarece cererea (declaraţia) de
asigurare determină elementele contractului ce urmează să se încheie, ea trebuie să
fie precisă, completă, întocmindu-se întotdeauna pe propria răspundere a
asiguratului. Informaţiile cuprinse în cererea (declaraţia) de asigurare dau
posibilitatea asigurătorului să cunoască natura şi proporţiile riscului şi să determine
valoarea primei de asigurare. Dacă asiguratul ascunde, omite anumite informaţii
sau face o declaraţie inexactă, aceasta influenţează precizia cu care este determinat
riscul şi are efecte juridice pentru asigurat. Constatarea unei omisiuni sau a unei
declaraţii neadevărate din partea asiguratului, la întrebările ce i s-au pus la
încheierea contractului, pot atrage nulitatea acestuia.
Ca obligaţie suplimentară a asiguratului în legătură cu riscul asigurat,
legislaţia prevede că, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în
cursul executării contractului, asiguratul trebuie să comunice schimbarea, în scris,
asigurătorului. Pentru a fi acoperit, riscul trebuie să fie independent de fapta
intenţionată a asiguratului, a beneficiarului sau prepuşilor acestora. De asemenea,
legea prevede că asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei de asigurare în cazul
sinuciderii asiguratului în termen de doi ani de la încheierea contractului sau a
comiterii cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzute în
contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul
asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau
moştenitorilor.
Un aspect important referitor la primă este indivizibilitatea ei. Asiguratul, în
schimbul plăţii primei, obţine protecţia prin asigurare împotriva unor riscuri, pe o
anumită perioadă de timp. Intervalul pentru care s-a stabilit prima, ca unitate de
timp în decursul căreia asigurătorul suportă riscul asigurării, se numeşte perioadă
de asigurare. Prima stabilită pentru perioada de asigurare este indivizibilă. Astfel,
dacă perioada de asigurare este de 1 an, iar evenimentul asigurat s-a produs în
prima jumătate a intervalului, asiguratul nu poate pretinde rambursarea unei prime
proporţionale, pentru intervalul de timp rămas. Aceasta, deoarece probabilitatea de
daună se stabileşte pe întreaga perioadă de asigurare şi nu are relevanţă momentul
când se produce evenimentul asigurat, sau dacă acesta nu se produce deloc în
cursul perioadei. Asigurătorul foloseşte totalul primelor aferente perioadei de
asigurare pentru acoperirea comunităţii de riscuri.
Cu totul altfel se pune problema în situaţia rezilierii contractului de
asigurare, a anulării sau denunţării acestuia. Prima de asigurare fiind o
contraprestaţie a riscului, când garanţia de asigurare încetează a mai exista, rămâne
fără cauză şi se restituie. În caz contrar, s-ar realiza o îmbogăţire în dauna
asiguratului. Asiguratul (contractantul) este obligat să plătească primele de
176
asigurare la termenele stabilite de comun acord cu asigurătorul, în caz contrar
acesta din urmă având dreptul de a rezilia contractul.
Deşi plata ratei de primă iniţiale sau a anticipaţiei condiţionează începutul
răspunderii asigurătorului, neplata următoarelor rate nu conduce întotdeauna la
încetarea răspunderii asigurătorului. În cele mai multe cazuri, societăţile de
asigurare acordă un termen de păsuire pentru plata ratelor de primă restante, pentru
ca raporturile de asigurare să poată continua şi să se evite rezilierea contractului de
asigurare. Neachitarea primelor până la expirarea termenului de păsuire îl
îndreptăţeşte pe asigurător să rezilieze contractul. O situaţie specială întâlnim la
asigurările de persoane, pentru care se constituie rezervă de prime, asigurări la care
asiguratul poate înceta plata primelor de asigurare, cu dreptul de a menţine în
vigoare contractul de asigurare la o sumă de asigurare redusă.
Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator
fiind poliţa de asigurare, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document probator al
plăţii. De asemenea, legislaţia prevede că asigurătorul are dreptul să compenseze
primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricărui
contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
Interesul asigurării. Interesul asigurării nu prezintă importanţă, întrucât
indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa unor daune.
De aceea, asiguratul sau terţul beneficiar nu trebuie să dovedească vreun
interes pentru a putea exercita contra asigurătorului drepturile izvorâte din contract
în urma cazului asigurat.
Indemnizaţia de asigurare în asigurările de persoane. Indemnizaţia de
asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului
(beneficiarului) în cazul producerii riscului asigurat.
Deoarece asigurările de persoane nu sunt contracte de despăgubire,
asigurătorul plăteşte suma asigurată sau o parte din această sumă (corespunzător
gradului de invaliditate permanentă parţială), independent de orice idee de
prejudiciu. Deoarece nici viaţa şi nici sănătatea unei persoane nu sunt evaluabile în
bani, nu se poate pune problema unui raport între suma asigurată şi paguba suferită
de asigurat. Legislaţia nu îngrădeşte dreptul unei persoane de a contracta mai multe
asigurări de persoane la mai multe societăţi de asigurare.
Ca urmare, dacă asiguratul a încheiat un număr de poliţe de asigurare cu
asigurători diferiţi, beneficiarul are dreptul, în ipoteza producerii evenimentului
asigurat, să încaseze toate sumele ce-i revin, conform contractelor de asigurare
încheiate.
Încheierea contractului de asigurare de persoane. Contractul de asigurare
se încheie în formă scrisă. Pentru aceasta potenţialul asigurat trebuie să completeze
o declaraţie (cerere) de asigurare, prin care trebuie să răspundă în scris la
întrebările formulate de asigurător. Răspunsurile scrise ale asiguratului permit
asigurătorului să-şi facă o opinie asupra riscului şi să stabilească prima aferentă.
În materie de asigurări, buna credinţă rămâne un principiu de bază, astfel că
asiguratul trebuie să facă declaraţii complete, chiar şi atunci când, pe parcurs,
împrejurările esenţiale privind riscul s-au schimbat. În caz contrar, asigurătorul îşi

177
rezervă dreptul fie de a modifica sau denunţa contractul, fie de a refuza
despăgubirea solicitată.
Dacă, după analizarea răspunsurilor, asigurătorul este de acord cu încheierea
contractului, acesta redactează contractul în formă scrisă şi înmânează un exemplar
asiguratului. Înscrisul constatator al contractului se numeşte, în cazul asigurărilor
de persoane, poliţă de asigurare.
Contractul de asigurare se consideră încheiat prin plata primei de asigurare şi
emiterea poliţei. Între prezenţi, condiţiile încheierii contractului se pot realiza
concomitent. Între absenţi, contractul de asigurare se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare (data primirii poliţei sau
contractului).
Momentul încheierii contractului de asigurare nu coincide în mod obligatoriu
cu momentul intrării în vigoare a asigurării. Momentul începerii răspunderii
asigurătorului este precizat în poliţa de asigurare şi poate succede momentul
perfectării contractului.
Încetarea contractului de asigurare de persoane. Modul obişnuit de
încetare a contractului de asigurare cu durată determinată îl constituie ajungerea la
termen, adică expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Un alt mod de încetare a contractului este producerea evenimentului asigurat.
După plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea
ce echivalează cu încetarea automată a contractului.
Modurile mai puţin uzuale de încetare a contractului de asigurare sunt:
denunţarea, rezilierea şi anularea contractului. Ele sunt considerate „mai puţin
uzuale”, deoarece fac să înceteze contractul înaintea expirării duratei sale, precum
şi înaintea producerii cazului asigurat.
Specificul denunţării, ca modalitate de încetare a contractului, constă în
exercitarea acesteia în mod unilateral şi din cauze autorizate de lege. Astfel,
asigurătorul poate denunţa contractul, dacă asiguratul nu a comunicat, în scris,
modificările intervenite în cursul contractului în legătură cu datele luate în
considerare la încheierea asigurării. Totuşi, denunţarea poate fi exercitată numai
dacă modificarea intervenită exclude, potrivit condiţiilor de asigurare, menţinerea
contractului. De asemenea, asigurătorul poate denunţa contractul dacă se dovedeşte
că asiguratul a fost de rea-credinţă. Deoarece contractul de asigurare se
caracterizează prin executare succesivă, denunţarea acestuia nu produce, în
principiu, efecte retroactive, ci numai efecte pentru viitor. Astfel, reţinerea
primelor pentru perioada în care contractul a fost în vigoare este normală, dar nu se
justifică încasarea primelor pentru perioada următoare denunţării contractului,
deoarece ar conduce la îmbogăţirea nejustificată a asigurătorului.
Rezilierea contractului de asigurare înseamnă desfacerea pentru viitor a
acestuia, datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi din cauze care i se pot
imputa. Efectele produse de contractul de asigurare, până la reziliere, rămân
valabile. În momentul rezilierii, creditorul are dreptul să ceară executarea silită a
tuturor obligaţiilor scadente care nu fuseseră executate până la acea dată. De
asemenea, el poate pretinde despăgubiri pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate, ca
urmare a neexecutării respectivelor obligaţii.

178
 Nulitatea contractului de asigurare este reglementată de condiţiile de
asigurare şi de normele dreptului comun. Nulitatea poate fi cauzată de declaraţiile
inexacte sau incomplete făcute de asigurat la încheierea contractului de asigurare
sau de lipsa interesului asigurabil din partea contractantului asigurării, în
momentul încheierii acestuia. În cazul anulării contractului, efectele juridice
operează atât pentru trecut, cât şi pentru viitor. Prin urmare, părţile sunt obligate să
restituie reciproc prestaţiile efectuate. Astfel, asigurătorul trebuie să restituie
primele de asigurare încasate, iar asiguratul indemnizaţia de asigurare, dacă a
beneficiat de aceasta. Asigurările de persoane se pot clasifica, în funcţie de riscul
asigurat, în categoriile de asigurări prezentate în continuare:
Asigurări de supravieţuire. În cazul asigurărilor de supravieţuire,
asigurătorul se obligă să plătească asiguratului suma asigurată, cu condiţia ca
acesta să fie în viaţă la sfârşitul perioadei pentru care s-a încheiat contractul de
asigurare. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele
datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziţia asigurătorului, sumă de care
poate dispune (integral sau eşalonat, sub formă de rentă) la expirarea contractului.
Asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în
viaţă la expirarea contractului.
Dacă însă acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a
contractului, asigurătorul este eliberat de angajamentul luat prin contract şi nu mai
are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Primele de asigurare plătite de
asigurat pe parcursul valabilităţii contractului rămân de drept asigurătorului, după
decesul prematur al asiguratului.
O altă asigurare de supravieţuire este asigurarea de rentă, potrivit căreia
suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unor plăţi periodice
cu titlu de rentă.
Fondul din care se suportă renta se constituie fie pe seama unei prime unice
plătite de către asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate
treptat (anual, semestrial, trimestrial sau lunar) de asigurat pe perioada de
valabilitate a contractului. Şi plata rentei se poate efectua în două maniere
distincte, şi anume: plata rentei începe fie imediat după perfectarea contractului de
asigurare, fie de la o dată ulterioară (spre exemplu, după ieşirea la pensie a
asiguratului).
Aceasta este forma cea mai frecvent întâlnită în practică: o perioadă de timp,
mai lungă sau mai scurtă, asiguratul varsă primele datorate asigurătorului pentru
constituirea fondului, din care acesta din urmă va suporta renta.
Ca şi în cazul anterior, la asigurarea de rentă, asigurătorul va plăti renta
numai în cazul în care asiguratul va fi în viaţă la data expirării contractului.
Decesul anterior al asiguratului îl dezleagă pe asigurător de orice obligaţie faţă de
moştenitorii asiguratului.
Evident că o asigurare de supravieţuire, care are drept consecinţă pierderea
dreptului beneficiarului asigurării asupra sumei asigurate, în cazul în care
asiguratul a încetat din viaţă anterior expirării asigurării, nu este prea atractivă, nu
stimulează spiritul de economisire.
Ca urmare, unele societăţi de asigurare au luat unele măsuri, precum
includerea în contractul de asigurare a clauzei contraasigurării. Această clauză
179
permite rambursarea unei părţi din primele plătite de asigurat (după ce asigurătorul
a reţinut o anumită cotă), dacă asiguratul decedează înainte de expirarea
contractului.
Asigurarea de viaţă variabilă. Asigurările de viaţă variabile cu prime de
asigurare fixe au fost introduse în SUA, în anul 1976, iar cele cu prime de
asigurare flexibile au fost introduse în anul 1984. În cele ce urmează ne vom referi
numai la prima categorie.
Asigurarea de viaţă variabilă cu prime de asigurare fixe este asemănătoare cu
asigurarea de viaţă permanentă. Nivelul primelor de asigurare este constant, iar
componenta de acumulare de capital se dezvoltă în aşa fel încât devin posibile
chiar unele împrumuturi.
Diferenţa principală dintre poliţa de asigurare variabilă şi cea permanentă
constă în faptul că asigurarea de viaţă variabilă plasează riscul investiţiei asupra
proprietarului poliţei de asigurare. În general, sunt disponibile mai multe opţiuni
de investiţie şi, deci, proprietarul poliţei de asigurare trebuie să aleagă varianta de
investiţie care îi poate aduce cel mai bun câştig. Dacă a făcut o alegere bună şi
investiţia făcută se dovedeşte a fi performantă, persoana asigurată primeşte o
acoperire de asigurare adiţională sub forma creşterii beneficiilor de deces.
Totodată, persoana asigurată îşi asumă riscul unei investiţii neperformante, caz în
care i se reduc beneficiile de deces.
Asigurarea de viaţă variabilă are o piaţă de desfacere relativ redusă. În anul
1991, în SUA, vânzările de poliţe de asigurare de viaţă variabilă reprezentau numai
1,2% din totalul poliţelor de asigurare de viaţă.
Caracteristici de bază. Cele mai importante caracteristici ale acestei categorii
de asigurări de viaţă sunt următoarele:
 Proprietarul poliţei de asigurare are posibilitatea de a alege una din
opţiunile de investiţie pe care societatea de asigurare i le pune la
dispoziţie.
 Beneficiile poliţei de asigurare se ajustează în funcţie de valoarea
investiţiilor prevăzute în poliţa de asigurare, în momentul în care se
solicită plata lor.
 Beneficiile de deces nu pot fi mai mici decât sumele asigurate iniţiale
pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari,
dacă investiţiile făcute au fost profitabile.
Ideea de bază a asigurării de viaţă variabile este aceea că se pot obţine
beneficii suplimentare printr-o serie de investiţii favorabile, acest surplus de
beneficii contrabalansând influenţa inflaţiei de-a lungul anilor asupra sumei
asigurate. Totuşi, riscul acestor investiţii revine proprietarului poliţei de asigurare.
Asigurarea de viaţă universală. Această categorie de asigurări este relativ
recentă, dacă luăm în calcul vechimea asigurărilor de viaţă tradiţionale.
Deşi nu are o istorie foarte lungă, asigurarea de viaţă universală a reuşit să se
impună pe piaţa produselor de asigurare. De exemplu, în anul 1992, aproximativ
21% din totalul noilor poliţe de asigurare de viaţă încheiate în SUA îi reveneau
asigurării de viaţă universale.

180
 Caracteristici de bază. Cele mai importante elemente definitorii sunt
următoarele:
 Posesorul poliţei de asigurare poate, la anumite intervale de timp,
modifica valoarea beneficiilor de deces (cu evidenţierea calităţii de
asigurabilitate).
 Posesorul poliţei de asigurare poate schimba valoarea şi data efectuării
plăţii primelor de asigurare, fără a avea obligaţia de a anunţa anticipat
societatea de asigurări.
 Primele de asigurare sunt plasate într-un cont şi din valoarea lor se vor
scădea, la un moment dat, cheltuielile de deces. În acest cont se varsă,
totodată, şi dobânzile obţinute, care pot varia în timp.
 Posesorul poliţei de asigurare poate retrage anumite sume din economiile
acumulate.
O parte din riscul de deces şi o parte din riscul investiţional este transferat
posesorului poliţei de asigurare. Totuşi, societatea de asigurări este cea care decide
cum vor fi investiţi banii şi cea care garantează o rată minimă de rentabilitate.
Societatea de asigurare poate oferi informaţii privind modul în care s-a făcut
alocarea internă a fondurilor între rezerve, cheltuieli şi investiţii (uneori aceasta se
numeşte „desfacerea” contractului).
Asigurările de viaţă sunt instrumente de investire, având valoare capitalizată.
În general, poliţele la termen nu includ componenta de economisire, ele oferind
numai protecţie pe perioada de valabilitate. Valoarea capitalizată este un fond care
se acumulează pe întreaga perioadă de viaţă a poliţei şi la care deţinătorul de poliţă
poate avea acces în mai multe moduri: poate face împrumuturi, poate opta pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare de viaţă cu plata integrală, sau poate
răscumpăra poliţa. Fondul respectiv se constituie pe baza rezervei matematice
specifice contractului.
Unul dintre cele mai performante produse în acest sens îl constituie
asigurarea de viaţă variabilă, cu prime constante sau variabile. Caracteristica
principală a acestui tip de poliţă este faptul că plasează riscul investiţiei asupra
proprietarului poliţei de asigurare. În general, sunt disponibile mai multe opţiuni
de investiţie, asiguratul alegându-şi acea variantă care îi aduce maximul de câştig.
Dacă a făcut o alegere bună şi investiţia se dovedeşte a fi performantă, persoana
asigurată primeşte o acoperire de asigurare adiţională, sub forma creşterii
beneficiilor de deces. Beneficiile de deces nu pot fi mai mici decât sumele
asigurate iniţial la care s-a încheiat contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari,
dacă investiţiile făcute au fost profitabile.
Asigurările de deces. Acest tip de asigurare protejează asiguratul împotriva
riscului de deces. Decesul este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, fapt
ce permite asigurătorilor elaborarea unor diverse forme de asigurare care să
satisfacă cele mai diferite preferinţe. Această asigurare acoperă riscul de deces,
indiferent de data la care survine acesta. Pentru a beneficia de o asemenea
protecţie, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa, existând
posibilitatea ca plata primelor să se realizeze până la o anumită dată stabilită de
asigurat, cum ar fi: data x, ieşirea la pensie etc. Persoanei asigurate i se dă
181
posibilitatea transformării unei asigurări viagere de deces, într-o asigurare viageră
opţională, care constă în transformarea, la un moment dat, a asigurării viagere de
deces într-o asigurare de rentă viageră. În cazul asigurării de deces încheiată pe
termen limitat, asigurătorul se obligă să achite suma înscrisă în contract, cu
condiţia ca decesul asiguratului să survină în perioada de valabilitate a acestuia. La
expirarea contractului, dacă asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de
orice obligaţie faţă de asigurat, asigurarea de deces nefiind o asigurare de
economisire, ci una de protecţie împotriva unui risc determinat.
Cele două asigurări de viaţă - de supravieţuire şi de deces - acoperă fiecare în
parte câte un singur risc, creând astfel impresia că una dintre părţi este întotdeauna
perdantă. În realitate, supravieţuirea şi decesul constituie riscuri alternative, nu se
pot produce niciodată simultan.
Asigurările mixte de viaţă. Pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor
asiguraţilor, asigurătorul oferă un produs care acoperă ambele riscuri prin
intermediul unui singur contract, şi anume asigurarea mixtă de viaţă. Datorită
faptului că se oferă acoperire pentru două riscuri alternative, asiguraţii vor avea
câştig de cauză în ambele situaţii: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul
asigurării intră în posesia sumei asigurate pentru deces, iar în caz de supravieţuire,
asiguratul încasează personal suma asigurată pentru supravieţuire prevăzută în
contract. Beneficiul de care se bucură asiguratul în ambele situaţii este obţinut cu
preţul corespunzător acoperirii celor două riscuri distincte, prin urmare, cu
suportarea primelor datorate atât pentru riscul de deces, cât şi pentru riscul de
supravieţuire. Dacă asigurătorul nu ar taxa fiecare risc preluat asupra sa, nu ar reuşi
să-şi echilibreze primele încasate cu indemnizaţiile datorate, veniturile realizate cu
angajamentele asumate faţă de asiguraţi.
Asigurările de accidente. Acest tip de asigurare urmăreşte protejarea
persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le
poate afecta viaţa, integritatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele
accidentate vor primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea
cheltuielilor de îngrijire medicală, refacere şi compensare a pierderii de venit.
În caz de invaliditate permanentă, asigurătorul datorează asiguratului întreaga
sumă asigurată sau o parte din aceasta, în funcţie de gradul de invaliditate dobândit
în urma accidentului suferit.
La expirarea contractului, asigurătorul poate să accepte reînnoirea acestuia
pentru o nouă perioadă, sau să o refuze, dacă persoana accidentată a suferit un grad
ridicat de invaliditate, care i-a redus total sau parţial capacitatea de muncă.
Asigurarea de boală. Asigurarea de boală are drept obiectiv protejarea
persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de
boală.
Asigurările de sănătate sunt o altă componentă a asigurărilor de persoane.
Rolul acestor asigurări este deosebit de important, şi anume, acoperirea totală sau
parţială a cheltuielilor cu ocrotirea sănătăţii, diferenţa fiind suportată de stat sau de
individ, după caz. Aceste asigurări pot fi contractate numai în mod facultativ, fie
individual, fie în grup, ţinându-se seama de managementul riscurilor legate de
182
sănătate. În cele mai multe cazuri, aceste asigurări se întind pe perioade foarte
lungi de timp (chiar până la vârsta pensionării persoanei) şi pot fi precedate de
controale medicale generale. În ţările dezvoltate ale lumii, aceste asigurări au
căpătat o mare extindere pe piaţa asigurărilor, mergând până la impunerea treptată
a asigurărilor private de sănătate în faţa celor sociale de sănătate (de exemplu,
în SUA).
În ţările în curs de dezvoltare ale lumii coexistă sistemul asigurărilor private
de sănătate cu alte sisteme, căutându-se contracararea consecinţelor financiare
negative ale unei stări precare de sănătate, cu efecte economice nefavorabile, ce se
repercutează atât asupra individului, cât şi asupra societăţii în ansamblul ei. O
clasificare succintă a acestor asigurări scoate în evidenţă:
 asigurările de accidente;
 asigurările de boală;
 asigurările de sănătate permanentă.
Societăţile de asigurări oferă mai multe tipuri de poliţe de asigurare de
sănătate, de exemplu:
 asigurarea cheltuielilor de spitalizare;
 asigurarea pentru intervenţii chirurgicale;
 asigurarea medicală de bază;
 asigurarea medicală majoră;
 asigurarea medicală complexă.
Asigurarea de sănătate permanentă. Acest tip de asigurare urmăreşte să
elimine sărăcia, adesea asociată cu o incapacitate de muncă de durată, provocată de
un accident sau de o boală. Din momentul în care un asigurat a fost examinat
medical şi/sau acceptat pentru o asigurare de sănătate permanentă, contractul de
asigurare îşi păstrează valabilitatea pentru un anumit număr de ani şi nu poate fi
reziliat de către asigurător.
Dacă asiguratul ajunge în incapacitate de muncă în urma unei boli sau a unui
accident, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care se acordă periodic, atât
timp cât se menţine starea de incapacitate, sau până când asiguratul atinge vârsta
de pensionare, ori decedează.
Asiguraţii salariaţi beneficiază de indemnizaţia oferită de asigurarea de
sănătate permanentă pe perioada de timp cât sunt bolnavi, perioadă care variază
între o lună şi un an. Această limitare se datorează faptului că, în perioada de
boală, salariaţii au dreptul la o parte din salariu. Mărimea indemnizaţiei acordate
de către asigurător pe perioada de incapacitate se stabileşte de comun acord între
asigurat şi asigurător, la încheierea contractului, dar ea nu poate să depăşească 75%
din câştigul asiguratului realizat înainte de îmbolnăvire, din care se deduce suma
primită din fondurile publice.
Asigurarea dotală. Asigurarea dotală este concepută ca o modalitate de
constituire treptată a dotei unui copil, până când acesta ajunge la majorat.
Asigurătorul onorează această asigurare, dacă beneficiarul asigurării este în
viaţă la data atingerii majoratului, în momentul când asigurarea devine exigibilă.
În ipoteza în care beneficiarul asigurării a decedat anterior acestei date,
asigurătorul este exonerat de orice răspundere legată de acel contract. În cazul în
183
care contractul prevede clauza contraasigurării, în cazul morţii premature a
beneficiarului asigurării, asigurătorul este obligat să restituie primele încasate.
Asigurarea de nupţialitate. Acest tip de asigurare este o asigurare de viaţă,
în baza căreia asigurătorul se angajează să plătească o anumită sumă de bani
asiguratului, dacă acesta se căsătoreşte înainte de a împlini o anumită vârstă.
Asigurarea de natalitate. Asigurarea de natalitate constă în obligaţia
asigurătorului de a plăti o anumită sumă de bani asiguratului căruia i s-a născut un
copil, într-un anumit termen.

8.2. CONDIŢIILE GENERALE ŞI SPECIALE ALE ASIGURĂRILOR

DE PERSOANE PRACTICATE ÎN ROMÂNIA

În România, asigurările de persoane sunt facultative şi se încheie pe baze

contractuale, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu condiţiile
stabilite de societăţile comerciale de asigurare, autorizate să practice asemenea
asigurări.
Contractele de asigurare pot fi încheiate de către persoane care se încadrează
în limitele de vârstă, duratele de timp şi condiţiile de achitare a primelor şi de plată
a sumelor asigurate, stabilite de asigurător şi prevăzute în poliţele de asigurare.
Durata asigurării, durata de plată a primelor şi perioadele de timp-luni, trimestre,
semestre, ani - de asigurare se socotesc de la data începerii asigurării, şi anume:
1. La asigurările de viaţă (cu excepţia asigurărilor viagere cu primă unică) -
de la 1 a lunii calendaristice pentru care s-a plătit cea dintâi rată de
primă.
2. La asigurările viagere de deces cu primă unică - de la data emiterii poliţei
şi încasării primei de asigurare.
3. La asigurările de accidente - de la data începerii răspunderii
asigurătorului.
Contractul de asigurare se consideră încheiat prin emiterea de către asigurător
a poliţei de asigurare.
Prima de asigurare se plăteşte anticipat, în cuantumul şi la termenele stabilite
în poliţa de asigurare, pe toată durata prevăzută în tariful de prime al fiecărei
asigurări.
La asigurările de viaţă, o dată cu completarea şi semnarea declaraţiei de
asigurare, persoana care doreşte să se asigure trebuie să achite o sumă (denumită
anticipaţie) egală cu valoarea celei dintâi rate de primă, plus taxa de poliţă.
În ceea ce priveşte asigurările încheiate cu plata primelor în rate, în caz de
neplată la scadenţa a unei rate de primă, asiguratul are dreptul să o plătească în
termenul de păsuire stabilit.
Dacă rata de primă restantă nu a fost plătită în termenul de păsuire stabilit, se
procedează astfel:

184
 a) la asigurările de viaţă, la care se constituie rezerva de primă (cu excepţia
asigurărilor temporare de deces), dacă încetarea plăţii primelor are loc după ce au
fost achitate pe timpul prevăzut în condiţii speciale, contractul rămâne în vigoare
pentru o sumă asigurată redusă (rentă);
b) în toate celelalte cazuri, contractele se reziliază fără restituirea primelor
plătite anterior.
La asigurările de viaţă la care se constituie rezerva de prime (cu excepţia
asigurărilor temporare de deces), asiguratul are dreptul, în decurs de trei ani de la
încetarea plăţii primelor, să reactiveze contractul.
Reactivarea contractului se face prin plata primelor restante, prin prelungirea
duratei asigurării cu timpul cât nu s-au plătit prime sau parţial, prin plata primelor
restante şi parţial, prin prelungirea duratei asigurării.
De asemenea, asiguratul are dreptul să ceară încetarea contractului de
asigurare prin plata sumei de răscumpărare, dacă a achitat primele pe timpul
prevăzut de condiţiile speciale.
Suma asigurată se plăteşte asiguratului, beneficiarului desemnat sau
moştenitorilor, după caz, dacă primele sunt achitate la zi, ori dacă nu s-a depăşit
termenul de păsuire. Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată, dacă evenimentul
asigurat a fost produs de operaţii militare în timp de război. Astfel, la asigurările
de persoane la care se constituie rezerva de prime, în caz de deces al asiguratului,
asigurătorul plăteşte rezerva de prime aferentă contractului, indiferent de timpul
care a trecut de la încheierea acestuia.
Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată, dacă decesul sau invaliditatea
permanentă a asiguratului a fost prilejuită de comiterea sau încercarea de a comite
de către asigurat sau beneficiar, cu intenţie, a unor fapte penale de o deosebită
gravitate. Drepturile asupra sumelor rezultând din rezerva de prime sunt
imprescriptibile.
La asigurările de viaţă, care cuprind riscul de deces din orice cauze,
persoanele bolnave nu sunt primite în asigurare. Pentru a preveni încheierea unor
asigurări cu persoane bolnave, contractele pentru sume ce depăşesc anumite
plafoane se încheie numai cu avizul favorabil al medicului desemnat de asigurător.
La asigurările care cuprind riscul de deces sau invaliditate permanentă,
rezultată în urma accidentului, răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore de
la expirarea zilei în care a fost achitată prima de asigurare. În caz de invaliditate
permanentă totală din accidente, se plăteşte întreaga sumă asigurată. Dacă
invaliditatea este parţială, se plăteşte o parte din suma asigurată, corespunzătoare
gradului de invaliditate stabilit.
Accidentele cuprinse în asigurare sunt următoarele evenimente subite,
provenite din afară şi fără voinţa asiguratului: explozia, prăbuşirea de teren,
lovirea, înţeparea, tăierea şi alte asemenea, căderea, alunecarea, atacul din partea
altei persoane sau a unui animal, trăsnetul, acţiunea curentului electric, arsura,
degerarea, înecul, intoxicarea subită, asfixierea din cauze subite, cele produse ca
urmare a circulaţiei mijloacelor de transport, de funcţionarea sau folosirea
maşinilor, aparatelor, instrumentelor, sculelor sau armelor.
Sunt cuprinse în asigurare şi urmările imediate (deces sau invaliditate
permanentă) ale efortului fizic excesiv şi subit, determinat de cauze de forţă majoră
185
în timpul producţiei. Plata sumei asigurate se face numai dacă invaliditatea
permanentă sau decesul a fost provocat de un accident produs în perioada de
valabilitate a contractului şi s-a ivit în decurs de un an de la derularea acestuia. În
caz de deces sau de invaliditate permanentă, ca urmare a unui efort fizic excesiv şi
subit, determinat de o cauză de forţă majoră în timpul producţiei, suma asigurată se
plăteşte dacă decesul sau invaliditatea permanentă s-a produs imediat.
La unele asigurări mixte de viaţă, suma asigurată poate fi plătită înainte de
expirarea termenului de valabilitate a contractului prin sistemul tragerilor de
amortizare. Suma aferentă combinaţiilor ieşite câştigătoare la tragerile la sorţi se
achită imediat de către asigurător. Când amortizarea este parţială, contractul de
asigurare rămâne în vigoare pentru restul sumei asigurate, reducându-se în mod
corespunzător şi prima de asigurare datorată.
Deci, în anumite împrejurări, asigurătorul nu este obligat să achite suma
asigurată, ci să restituie numai primele încasate, mai puţin cheltuielile de încasare,
care constau în retribuţia de bază aferentă felului asigurării şi anilor de asigurare
respectivi. În alte împrejurări, se restituie primele încasate mai puţin cheltuielile
suportate.
La unele asigurări mixte de viaţă, asigurătorul poate acorda asiguraţilor
împrumuturi pe baza poliţelor de asigurare. Acestea sunt purtătoare de dobândă şi
rambursabile într-un anumit termen.
Asigurarea de viaţă este o activitate mixtă: o parte o reprezintă asigurarea
riscurilor, cealaltă parte, plasarea sumelor economisite de către asiguraţi. În acest
caz, dimensiunea riscului se reduce aproape la zero, plasamentul la termen
implicând termenul de capitalizare.
Astfel, asigurarea tradiţională de viaţă presupune două tipuri mari de garanţii:
în caz de deces şi în caz de supravieţuire, care se pot realiza separat sau combinat
în acelaşi contract. Majoritatea garanţiilor conţinute în contractele de asigurare de
viaţă sunt garanţii în caz de deces. Anumite contracte sunt încheiate pentru o
perioadă dată (câţiva ani). Altele sunt încheiate pe perioade mari, până la decesul
persoanei, şi pot îmbrăca o dublă dimensiune a protecţiei (transferuri de tipul
asigurării şi de economii).

8.3. TIPURI DE ASIGURĂRI DE PERSOANE PRACTICATE

PE PLAN INTERNAŢIONAL

Produsele de asigurare personale au suferit transformări considerabile în

ultimii ani, în special o dată cu apariţia poliţelor de asigurare de viaţă care oferă nu
numai protecţie împotriva riscului de deces, ci şi posibilităţi de investire.
Astfel, în vederea creşterii atractivităţii produselor de asigurare, în condiţiile
unei pieţe puternic concurenţiale, asigurătorii oferă clienţilor lor o serie de facilităţi
suplimentare. Cele mai importante dintre acestea sunt:
 participarea la beneficii;
 sumă de asigurare variabilă;
 valoarea de răscumpărare a poliţei;
 amortizarea contractului prin tragere la sorţi;
 împrumuturi în baza poliţei de asigurare;

186
  indexarea poliţei;
 încetarea plăţii primelor de asigurare;
 poliţe cu unităţi de investiţii.
Participarea la beneficii. Metoda cea mai obişnuită de acordare a
beneficiilor este cea a plăţilor amânate, conform căreia acestea se plătesc la
scadenţa poliţei sau în momentul decesului. Aceste beneficii sunt, în general,
stabilite la sfârşitul fiecărui an de asigurare ca procent din suma asigurată. Dacă
acest procent se aplică sumei asigurate de bază, se utilizează denumirea de
beneficii amânate simple. Dacă procentul se aplică cuantumului sumei asigurate
plus beneficiile deja acumulate, se utilizează denumirea de beneficii amânate
compuse. Aceste beneficii sunt acordate prin distribuirea fondului de beneficii
declarat de asigurător pentru categoria respectivă de asigurări, fond din care
asigurătorul îşi reţine anumite sume pentru rezervele speciale şi pentru dividendele
acţionarilor.
În general, aceste fonduri de beneficii sunt constituite pe seama excedentului
de dobândă obţinut din investirea rezervei matematice, din care se deduc
cheltuielile de administrare ale asigurătorului. Modul de atribuire a beneficiilor
este stabilit prin condiţiile speciale ale fiecărei asigurări. Participarea la beneficii
depinde de rezultatele financiare ale fiecărui an şi deci nu poate fi garantată.
Sumă de asigurare variabilă. Într-un contract de asigurare de deces cu
termen fix, suma de asigurare poate fi crescătoare sau descrescătoare. Astfel,
aceasta se poate reduce în fiecare an (uneori chiar mai des) cu un anumit procent,
putând ajunge până la nivelul zero. Pe de altă parte, există poliţe cu sume asigurate
crescătoare, ale căror valori se măresc an de an, sau la anumite intervale de timp,
cu un anumit procent, de cele mai multe ori 10%.
Asigurările pe termen cu sumă asigurată descrescătoare sunt întâlnite în cazul
persoanelor asigurate care au contractat un credit şi care urmăresc ca, în cazul
decesului, poliţa de asigurare să acopere creditul restant.
Asigurările pe termen cu sumă asigurată crescătoare sunt utilizate pentru a
contracara efectul inflaţiei asupra valorii despăgubirii.
Valoarea de răscumpărare a poliţei. La asigurările de viaţă, la care se
constituie rezervă de prime (cu excepţia asigurărilor temporare de deces),
asiguratul are dreptul să solicite încetarea contractului de asigurare şi plata sumei
de răscumpărare, dacă a achitat primele pe perioada prevăzută în condiţiile
contractului.
Suma de răscumpărare reprezintă o parte din rezerva de prime, parte care
creşte proporţional cu timpul cât s-au plătit primele. Există poliţe care nu prevăd o
sumă de răscumpărare. Acestea sunt, de regulă, asigurări cu termen fix, destinate
să ofere acoperire împotriva decesului o anumită perioadă de timp.
Deşi cheltuielile impuse de achiziţionarea poliţelor sunt deosebit de mari în
primul an şi, de asemenea, în al doilea, primele de asigurare anuale sunt calculate
plecându-se de la ipoteza că aceste cheltuieli vor fi recuperate pe perioada de
valabilitate a contractului. Prin urmare, în general, nu se acordă o sumă de
răscumpărare în primii doi ani de asigurare. Chiar şi după acest termen,

187
asigurătorul nu garantează, de obicei, valoarea de răscumpărare a poliţei. Excepţie
fac contractele cu unităţi de investiţii, în cazul cărora suma de răscumpărare este
determinată de preţul de vânzare al unităţilor de investiţii.
Societatea nu poate acorda înainte de ultimii 5 ani ai asigurării o sumă de
răscumpărare mai mare de 95% din rezerva de prime constituită, deoarece ar
deteriora echilibrul financiar al asigurării.
Solicitarea sumei de răscumpărare de către unii asiguraţi conduce la
creşterea, în cadrul portofoliului de asigurări rămas, a proporţiei asiguraţilor la care
decesul se poate produce, înainte de expirarea perioadei pentru care s-a încheiat
asigurarea. Drept urmare, societatea trebuie să-şi constituie fonduri băneşti
suplimentare necesare pentru acoperirea riscurilor, a căror probabilitate de
producere a crescut. Pentru aceasta, societatea de asigurări reţine o parte (maxim
5%) din rezerva de prime ce revine asiguraţilor care solicită suma de asigurare şi,
implicit, rezilierea contractului. În momentul achitării, suma de răscumpărare va fi
redusă cu echivalentul primelor de asigurare restante şi majorată cu echivalentul
primelor de asigurare plătite în plus, dacă este cazul.
Principiul general aplicat de asigurători, în ceea ce priveşte suma de
răscumpărare, este acela că această sumă trebuie să fie mai mică decât valoarea
economiilor acumulate corespunzătoare poliţei. Aceasta deoarece asigurătorul
reţine cheltuielile cu achiziţionarea poliţei (ce altfel ar fi fost distribuite pe toată
perioada de valabilitate a acesteia), precum şi costul asigurării. Acest aspect este
deseori neglijat de către cei care doresc să-şi răscumpere poliţa de asigurare.
Totuşi, datorită acumulărilor de capital, valoarea de răscumpărare depăşeşte, de
cele mai multe ori, totalul primelor plătite de asigurat.
Amortizarea contractului prin tragere la sorţi. Anumite forme de
asigurare de viaţă pot include în condiţiile poliţei posibilitatea amortizării totale şi
parţiale, înainte de scadenţă, a unor poliţe, prin tragere la sorţi.
Sumele ce se plătesc pentru poliţele ieşite câştigătoare nu pot fi mai mari
decât sumele prevăzute a fi plătite la scadenţă sau în caz de deces.
Prin amortizare, contractul de asigurare încetează.
Împrumuturi în baza poliţei de asigurare. De îndată ce o asigurare are o
sumă de răscumpărare (pentru contractele la care răscumpărarea este posibilă),
contractantul poate solicita un împrumut.
Condiţiile de solicitare a împrumutului sunt stabilite prin condiţiile speciale
corespunzătoare fiecărei forme de asigurare. Totuşi, indiferent de caz, valoarea
împrumutului nu poate depăşi valoarea de răscumpărare. Pe perioada de împrumut,
suma de răscumpărare şi suma asigurată continuă să crească, ca şi cum nu s-ar fi
acordat împrumutul.
Banii împrumutaţi nu provin din suma asigurată sau din suma de
răscumpărare, aceste sume reprezentând doar o valoare reper pentru împrumut.
Dacă asiguratul răscumpără poliţa, sau decedează înainte de a returna
împrumutul, sumele restante (inclusiv împrumutul nerambursat şi dobânda
aferentă) se deduc din sumele cuvenite asiguratului.
Rata dobânzii pentru împrumut poate fi fixă, sau variabilă. În SUA, poliţele
cu dobândă variabilă pentru împrumut prevăd o rată a dobânzii identică cu rata
188
obligaţiunilor publicată de Moody. Pentru a subvenţiona această dobândă,
compania poate reduce valoarea participaţiilor la profit ce revin deţinătorilor de
poliţe.
În cazul poliţelor cu dobândă fixă la împrumut, există posibilitatea ca
deţinătorii de poliţe să primească un credit mai redus, când ratele de dobândă sunt
ridicate. În schimb, o rată variabilă de dobândă permite unei companii stabile, din
punct de vedere financiar, să solicite o dobândă avantajoasă şi să continue să
plătească beneficii ridicate.
Dobânda pentru împrumut se poate plăti imediat, în momentul ridicării
împrumutului, sau la scadenţa acestuia. Dobânda imediată reprezintă dobânda
pentru perioada dintre ziua în care a fost acordat împrumutul şi prima dată de
scadenţă a ratelor de restituire a împrumutului.
Dacă se solicită o dobândă la sfârşitul perioadei de credit, aceasta se va achita
la termenul de scadenţă, împreună cu creditul restituit.
Indexarea poliţei. Principiul indexării este foarte simplu. Deoarece poliţele
încheiate pentru o sumă asigurată fixă oferă o acoperire, în valoare reală, tot mai
redusă pe măsura trecerii timpului, indexarea permite actualizarea acesteia cu
inflaţia.
Indicele cel mai utilizat este indicele creşterii preţurilor. Acesta poate fi
aplicat atât sumei asigurate, cât şi primelor de asigurare. Corectarea se face fie la
fiecare aniversare a poliţei, fie la un interval de câţiva ani.
Suplimentul de primă de asigurare se va utiliza pentru adăugarea unei sume
asigurate adiţionale, care se calculează pe baza vârstei asiguratului în anul
respectiv şi a perioadei rămase până la expirarea poliţei.
Prin această facilitate, atât asiguratul, cât şi asigurătorul beneficiază de
avantaje.
În primul rând, asiguratul are certitudinea că va primi indemnizaţia cuvenită
la un nivel nealterat de devalorizarea monedei naţionale. În al doilea rând, volumul
de prime încasate de asigurător creşte, permiţând, prin fructificare, evitarea
efectelor negative ale inflaţiei asupra activităţii sale.
Încetarea plăţii primelor de asigurare. Răscumpărarea poliţei nu reprezintă
singura opţiune a deţinătorului de poliţe care doreşte să întrerupă plata primelor de
asigurare. Uneori, asigurătorul oferă posibilitatea transformării poliţei de asigurare
cu prime achitate anual (în special în cazul asigurărilor de deces sau mixte), într-o
poliţă cu prime achitate integral. Prin această opţiune, deşi asiguratul nu mai achită
primele de asigurare, poliţa rămâne în vigoare, pentru o sumă asigurată redusă.
În cazul poliţelor cu participare la beneficii, beneficiile acordate până la data
încetării achitării primelor rămân în vigoare însă, după această dată, nu este
obligatorie acordarea altor beneficii.
Această opţiune este inclusă, de cele mai multe ori, sub forma unei clauze
suplimentare la condiţiile generale de asigurare, în schimbul unei prime de
asigurare suplimentare.
Poliţe cu unităţi de investiţii (united linked). Din punctul de vedere al
investitorului, contractele tradiţionale emise de asigurători prezintă un dezavantaj.

189
Beneficiile adăugate sumei asigurate reprezintă rezultatele unor calcule realizate de
specialişti în matematici actuariale.
Variabilele ce stau la baza acestor calcule, precum ratele de mortalitate, rata
dobânzii sau rata cheltuielilor, sau metodologia de calcul a acestor beneficii, nu
sunt făcute cunoscute asiguratului. Prin urmare, investitorul nu poate fi sigur de
modul în care se calculează aceste beneficii.
Spre deosebire de produsele tradiţionale, foarte populară s-a dovedit
asigurarea cu unităţi de investiţii sau „united linked”. Acest concept, relativ recent
pe plan mondial, combină elementele de protecţie cu cele de investiţie.
Deosebirea esenţială faţă de produsele tradiţionale constă în faptul că riscul
investiţiei este suportat de client. O parte din primele de asigurare plătite de client
se acumulează în contul asiguratului, de unde se îndreaptă, în funcţie de opţiunea
acestuia, către unul sau către mai multe fonduri financiare.
Contractele de asigurare cu unităţi de investiţii sunt mult mai explicite decât
contractele convenţionale.
Beneficiile oferite de aceste asigurări sunt determinate de valoarea unităţilor
de investiţii dintr-un anumit fond. Fondul poate fi un fond deschis de investiţii, de
cele mai multe ori administrat de societatea de asigurare.
Dacă contractul de asigurare este încheiat cu primă unică, numărul unităţilor
cumpărate este cunoscut de la începutul contractului.
Numărul acestora se poate, ulterior, mări prin reinvestirea venitului obţinut
din investiţii. În cazul contractelor cu prime anuale, poliţa de asigurare indică
procentul din valoarea primelor ce va fi utilizat pentru cumpărarea de unităţi de
investiţii. Referitor la aceste unităţi de investiţii putem vorbi de două categorii de
preţuri.
Preţul de vânzare reprezintă valoarea netă a unei unităţi de investiţii şi este
preţul folosit pentru evaluarea activelor fondului în momentul răscumpărării
contractului, sau al retragerii de lichidităţi.
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care contractantul asigurării poate
cumpăra unităţile de investiţii. Preţul de cumpărare reprezintă, de regulă, 95% din
preţul de vânzare.
Fondurile deschise de investiţii pot fi foarte diversificate, din punct de vedere
al structurii portofoliului de active financiare. Acestea pot fi fonduri separate sau
combinate de acţiuni ordinare, titluri de valoare cu dobândă fixă sau investiţii
imobiliare.
Deseori, asigurătorul permite deţinătorului poliţei să efectueze transferuri de
la un fond la altul, în schimbul unei taxe de transfer reduse. Prin aceasta asiguratul
beneficiază de o oarecare libertate de investiţie, dar suportă riscul investiţiilor
făcute.
Pe plan internaţional există tendinţa practicării, cu predilecţie, a următoarelor
produse de asigurări de viaţă:
Asigurarea la termen: este tipul de contract care oferă acoperire pe o
perioadă determinată de timp.
Asigurarea de viaţă permanentă: în general, asigurările permanente oferă
acoperire pentru întreaga viaţă a asiguratului.

190
 La asigurarea la termen, lungimea perioadei asigurate poate varia între 1, 5,
10, 20 sau 40 de ani, sau poate fi stabilită la momentul contractării până la o
anumită vârstă, cum ar fi 65 sau 70 de ani.
Într-o asigurare la termen, dacă asiguratul moare în timpul perioadei
asigurate, suma asigurată va fi plătită ca despăgubire în momentul decesului
asiguratului.
Tipuri de asigurări la termen:
 Asigurări la termen ce pot fi înnoite: dau asiguratului posibilitatea de a
reînnoi la sfârşitul perioadei asigurate (ex. asigurarea de viaţă reînnoibilă
anual).
 Asigurări la termen convertibile: dau asiguratului dreptul de a transforma
asigurarea la termen într-una de viaţă.
Alte tipuri de asigurări la termen:
 Asigurări la termen nivelate: suma asigurată în caz de deces este aceeaşi
pe toată durata contractului.
 Asigurări la termen crescătoare: suma asigurată de deces creşte pe
perioada poliţei; se foloseşte, în special, pentru deschiderea unei linii de
credit, suma asigurată crescând pe măsură ce valoarea obţinută din credit
creşte.
 Asigurări la termen descrescătoare: suma asigurată de deces descreşte pe
perioada poliţei; se folosesc pentru asigurarea decesului dintr-o anumită
cauză, de exemplu, asigurarea de deces pentru cei ce contractează un
împrumut; în acest caz, suma asigurată descreşte, în fiecare an, pe
măsură ce creditul este rambursat, dar valoarea este mai mare decât
valoarea ipotecii sau împrumutului la orice moment. Dacă ipoteca este
achitată mai devreme, poliţa trebuie să aibă o clauză de convertibilitate,
primele plătite în plus considerându-se achitate pentru o altă poliţă.
În ceea ce priveşte clauzele de reînnoire în calculul primei, se ia în
consideraţie noul adaos de mortalitate, dar nu se solicită verificare medicală
suplimentară. De asemenea, la convertibilitate se percepe doar o diferenţă de
primă, fără verificare medicală suplimentară. Principalele diferenţe dintre
asigurarea la termen şi asigurarea de viaţă viageră sunt:
 Asigurarea de viaţă viageră acoperă întreaga durată de viaţă a persoanei
asigurate.
 Asigurarea de viaţă plăteşte în momentul decesului persoanei asigurate
despăgubirea de deces împreună cu valoarea de răscumpărare acumulată
de-a lungul perioadei asigurate. Asigurarea la termen oferă doar
componenta de protecţie.
Asigurări de viaţă tradiţionale:
 Asigurarea universală de viaţă.
 Asigurarea permanentă de viaţă.
 Asigurarea de viaţă variabilă.
 Asigurarea de viaţă variabilă-universală.

191
 La asigurarea universală de viaţă, în funcţie de valoarea de răscumpărare a
poliţei, asigurarea poate creşte sau scădea în fiecare an nivelul primelor de
asigurare; de asemenea, contractantul poate modifica suma asigurată.
La asigurarea permanentă de viaţă, ratele de primă şi valoarea de
răscumpărare variază în funcţie de cheltuielile şi veniturile din investiţii ale
asigurătorului, precum şi în funcţie de experienţa lui în domeniul mortalităţii.
La o creştere a venitului din investiţii, asiguratul poate opta fie pentru o
scădere a valorii primei plătite, fie pentru o reducere a frecvenţei plăţii primelor de
asigurare.
La asigurarea variabilă de viaţă, suma asigurată şi valoarea de răscumpărare
depind de performanţa investiţională.
Asigurarea variabilă-universală de viaţă combină flexibilitatea plăţii primelor
dintr-o asigurare universală cu posibilităţile de investire ale unei asigurări variabile
de viaţă.
Deţinătorul poliţei poate alege care să fie mărimea primelor, atâta timp cât
primele rămân între anumite limite stabilite de asigurător. Suma asigurată şi
valoarea de răscumpărare a poliţei variază în funcţie de performanţele
investiţionale.
În Franţa, de exemplu, asigurările de persoane reprezintă aproape trei pătrimi
din totalul încasărilor din prime realizate de industria franceză de asigurări, ele
putând fi clasificate în două categorii:
a. Asigurări de viaţă cu componentă de economisire, la care volumul de
prime încasate totalizează 392 miliarde franci şi care includ contracte de viaţă
pentru care beneficiarul este plătit numai în caz de supravieţuire a asiguratului,
precum şi contracte de viaţă participative. Aceste tipuri de poliţe oferă avantajul
constituirii unor economii pe perioade de timp medii şi lungi, sume care pot fi
obţinute în totalitate la sfârşitul contractului, sau care pot fi plătite sub forma unei
pensii suplimentare. Contractele de asigurare de viaţă cu componente de
economisire au constituit, în ultimii 15 ani, elementul motor al creşterii volumului
de încasări din prime realizate din asigurări de viaţă. Modificările succesive ale
fiscalităţii în domeniul asigurărilor de viaţă, în special în ultimii doi ani, au avut ca
efect diminuarea încasărilor din prime la aceste tipuri de produse.
b. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă, care contribuie cu un
volum de încasări de 91 miliarde de franci şi care acoperă riscurile de deces, de
vătămări corporale, din boală sau din accident. Asigurările de deces pot fi încheiate
prin subscriere individuală, sau prin subscriere colectivă. În această ultimă
categorie se încadrează contractele subscrise de către angajatori în favoarea
salariaţilor şi contractele încheiate cu ocazia contractării unui credit, de cele mai
multe ori cu destinaţie imobiliară.
Prin urmare, domeniul asigurărilor de persoane este foarte vast; oferta
asigurătorilor este extrem de diversă, găsindu-se combinaţii optime pentru fiecare
client. Este important de evidenţiat faptul că asigurările, în special cele de viaţă, nu
sunt standard; ele trebuie concepute după nevoile individuale ale clienţilor, nevoi
care trebuie, în primul rând, conştientizate.

192
193
 9. REASIGURĂRI

9.1. NECESITATE ŞI CONCEPT

Aşa cum orice asigurător are sarcina de a-şi proteja asiguraţii împotriva
posibilelor daune majore, tot aşa şi reasigurătorul îşi protejează reasiguraţii.
Societăţile de reasigurări preiau de la asigurători acele riscuri care sunt prea mari
pentru capacitatea lor financiară. Astfel, reasigurarea îşi asumă un rol foarte
important, dacă nu chiar vital, pentru industria asigurărilor. Acest rol poate fi
sintetizat astfel:
1. Creşterea capacităţii de asigurare;
2. Omogenizarea riscurilor;
3. Stabilizarea financiară.
Creşterea capacităţii de asigurare. Principalul motiv pentru care se apelează
la reasigurare este creşterea capacităţii de primire în asigurare. În fiecare domeniu
de asigurare există riscuri care, datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi
acoperite în întregime de o singură companie de asigurări. Asemenea riscuri sunt
numeroase, iar cel mai bun exemplu l-ar putea constitui asigurările aviatice. În
anumite cazuri, aceste riscuri sunt asigurate prin repartizarea riscului între
companiile de asigurări. Astfel, fiecare companie asigură atât cât îşi poate permite,
iar restul este asigurat de către celelalte companii. Această procedură este denumită
„coasigurare”.
Asigurat
Asigurător Reasigurător
Riscul
Risculeste
este OOparte din risc
parte din risc
cedat
cedatcătre
către este
estecedată
cedatăcătre
către
Valoarea
Valoarea reţinută:
riscului: 2 mil. u.m. Acceptă
10 mil. u.m. Asigurare Valoarea
Asigurare Reasigurare
Reasigurare 8 mil. u.m.
cedată:
8 mil. u.m.

Figura 9.1. Exemplu de derulare a tranzacţiei

În alte cazuri, companiile de asigurări acoperă iniţial întregul risc, după care
cedează o parte din suma acceptată altor companii de asigurări şi reasigurări,
păstrând pe cont propriu numai atât cât îşi pot permite să asigure. Prin urmare,
dacă suma asigurată pentru un risc sau pentru un grup de riscuri ce caracterizează
un eveniment depăşeşte limita reţinerii pe care şi-o poate permite o companie de
asigurări, este necesar ca acea companie să apeleze la reasigurare. Schema din
Figura 9.1 exemplifică derularea tranzacţiei.
194
 Omogenizarea riscurilor. Un alt motiv deosebit de important pentru
folosirea reasigurării este acela de a nivela rezultatele obţinute de compania de
asigurări pe o anumită perioadă de timp. Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute
de o companie de asigurări pot periclita imaginea acesteia în faţa publicului şi pot
genera îngrijorare în rândurile acţionarilor.
Rezultatele fluctuează ca urmare a acumulării într-o anumită perioadă de
timp a unor pagube diferite de valoare ridicată, sau ca rezultat al producerii
neaşteptate a unei pagube catastrofale. Reasigurarea minimizează această
fluctuaţie, prin limitarea riscului de daună şi prin reducerea nivelului daunelor per
eveniment sau per an contabil.
Graficul din Figura 9.2 ilustrează această funcţie. Zona haşurată reprezintă
participarea reasigurării la rezultatele obţinute pe parcursul perioadei analizate.
Reasigurătorul „urmează soarta” companiei cedente; prin participarea la profit
(partea de sub linie) şi prin contribuţia la daune (partea aflată deasupra liniei).
Rezultatul este stabilizarea ratei daunei (reprezentată de linia orizontală), pe
perioada acoperirii.

Rata
daunei

Nivel de asigurare

Figura 9.2. Omogenizarea riscurilor prin reasigurare

Perioada
Stabilizarea financiară. Altă funcţie importantă a reasigurării este funcţia
financiară. Unul dintre etaloanele folosite de organismele de control al activităţii
companiilor de asigurare este gradul de solvabilitate. Acesta este calculat ca
procent, reprezentând raportul dintre capital, plus rezerve şi încasările din prime.
Autorităţile stabilesc procente minime sub care nu permit companiilor de asigurare
să funcţioneze. Acest procent este denumit „procent minim de solvabilitate”.
Următorul exemplu ilustrează folosirea reasigurării în vederea creşterii
solvabilităţii companiei: o companie are un capital şi rezerve în valoare de
30.000.000 u.m.. Venitul anual din încasările de prime este de 200.000.000 u.m..
Dacă nu ar folosi reasigurarea, rata solvabilităţii sale ar fi de 15%, adică
(30.000.000/200.000.000) x 100. Însă, dacă încheie o reasigurare, prin care se
cedează anual, către reasigurător, prime în valoare de 150.000.000 u.m., rata
solvabilităţii va fi de 60%, adică 30.000.000/(200.000.000 - 150.000.000) x 100.

195
Cedând 75% din venitul din prime către reasigurător, compania îşi măreşte rata
solvabilităţii la 300%.

9.2. FORME DE REASIGURARE

Reasigurarea poate fi realizată în mai multe forme. În Tabelul 9.1 se prezintă

aceste forme şi tipuri care vor fi analizate în secţiunile următoare.
Tabelul 9.1.
Forme de reasigurare

Reasigurare
Facultativă Obligatorie
Propor- Neproporţională Proporţională Neproporţională
ţională

Excedent Oprire deCotă parteExcedent Faculta- Excedent de

de daună daună/ de sumă tivă/obli- daună Oprire de daună/
gatorie
Per risc Excedent Excedent de daună
Excedent de daună agregată
de daună agregată
agregată

9.2.1. Reasigurarea facultativă

Există numai două tipuri de reasigurări: reasigurarea facultativă şi
reasigurarea obligatorie. Acest subcapitol este dedicat reasigurării facultative,
urmând ca reasigurarea obligatorie să fie studiată în subcapitolele următoare.
Reasigurarea facultativă este cea mai veche metodă de reasigurare care, deşi
este mai puţin folosită decât reasigurarea obligatorie, este totuşi necesară şi utilă.
Caracteristici de bază. Principalele caracteristici ale reasigurării facultative sunt:
 reasigurătorul analizează separat fiecare risc care necesită un plasament
facultativ;
 compania de asigurare trebuie să pună la dispoziţia reasigurătorului toate
materialele informative despre riscul în cauză, pentru a-i permite acestuia
din urmă să decidă dacă îl va accepta sau nu şi în ce condiţii;
 reasigurătorul are posibilitatea fie să accepte riscul parţial sau integral,
fie să îl respingă.
Dezavantaje. Principalele dezavantaje ale acestei reasigurări facultative sunt:
1. Efort de gestionare semnificativ, de aici rezultând costuri administrative
ridicate, atât pentru asigurător, cât şi pentru reasigurător. Această situaţie
este creată de necesitatea analizării de către reasigurător a tuturor
detaliilor oferite de asigurător pentru fiecare risc în parte, atât în
momentul încheierii contractului, cât şi în cazul reînnoirii acestuia.
196
 2. Timpul necesar pentru a plasa un risc, compania de asigurări fiind
nevoită să contacteze fiecare reasigurător pentru fiecare risc în parte.
Adesea, asigurătorul trebuie să contacteze câţiva reasigurători, care să
preia câte o parte din fiecare risc.
3. Asigurătorul nu poate oferi imediat acoperirea solicitată pentru
riscurile care depăşesc capacitatea sa de absorbţie, deoarece acesta
trebuie să asigure mai întâi plasamentul sumei pe care doreşte să o
reasigure.
4. Datorită motivelor menţionate, comisioanele acceptate de reasigurători
pentru cesiunea facultativă tind să fie mai mici decât pentru reasigurările
obligatorii.
Utilizări. În ciuda dezavantajelor amintite, reasigurările facultative se
folosesc încă în următoarele scopuri:
 reasigurarea riscurilor speciale care sunt în afara sferei reasigurărilor
obligatorii;
 reasigurarea sumelor care depăşesc limitele reasigurărilor obligatorii în
vigoare;
 reducerea răspunderii companiei de asigurări şi a reasigurătorilor implicaţi
în reasigurări obligatorii, acolo unde riscurile sunt neobişnuit de mari;
 reducerea expunerii în domeniile în care, datorită acumulării riscurilor,
compania este deja foarte mult implicată;
 pentru a permite companiei să facă schimb de afaceri similare cu alte
companii de asigurări;
 pentru a obţine o capacitate mai mare de asigurare, atunci când volumul
afacerilor nu justifică acordurile obligatorii, ca în cazul lansării în noi
domenii de asigurare;
 pentru a permite reasigurătorilor să evalueze procedurile de subscriere ale
companiei de asigurări;
 pentru a permite companiilor de asigurări să beneficieze de metodologia
şi experienţa reasigurătorilor în cazul riscurilor mai deosebite.
Reasigurarea facultativă proporţională. În Figura 9.4 se prezintă o notă de
acoperire (placing slip) care cuprinde detalii despre un risc ce urmează să fie
reasigurat facultativ şi proporţional. În exemplul anterior, prima datorată
asigurătorului este de 11.250 u.m., adică 0,25% din 1.500.000 u.m., plus 0,15%
din 5.000.000 u.m.. Prima datorată de asigurător reasigurătorului este de 7.875
u.m., adică 70% din 1.250 u.m..
Reasigurătorul plăteşte un comision companiei cedente pentru compensarea
cheltuielilor suportate de aceasta pentru încheierea asigurării, precum şi o
contribuţie la cheltuielile de management ale asigurătorului. Rata comisionului
care variază în funcţie de ţara de origine şi de tipul de asigurare este scăzută de
asigurător din prima datorată reasigurătorului. În exemplul anterior, rata
comisionului este de 25%. Deci, prima netă datorată reasigurătorului este de
5.906,25 u.m., adică 7.875 u.m., mai puţin 25% ce reprezintă comisionul.
Tabelul 9.2.
197
 Exemplu de notă de acoperire

Notă de acoperire

Categorie de asigurări: Incendiu, ciclon şi revolte

Asigurător: ABC Asigurări S.A.
Asigurat original: Fabrica de zahăr S.A.
Suma asigurată:
Clădiri, utilaje şi stocuri 1.500.000 u.m.
Pierdere de venit 5.000.000 u.m.
TOTAL 6.500.000 u.m.
Localizare: Bucureşti
Perioada: 12 luni, până la 1.07.98
Cota tarifară de primă: 0,25% pentru clădiri, utilaje şi stocuri
0,15% pentru pierderi de venit
Comision: 25% din prima de asigurare
Reţinerea asigurătorului: 10%
Procent cedat reasigurărilor
obligatorii în vigoare: 20%
Procent reasigurat facultativ: 70%

(De regulă, se ataşează planuri şi descrieri complete ale riscurilor)

Această notă de acoperire este prezentată potenţialului reasigurător care, dacă

o acceptă, o semnează şi menţionează, imediat după semnătură, procentul acceptat.
În mod normal, asigurătorul trimite rapoarte sumare privind riscurile acceptate de
reasigurător, fie lunar, fie trimestrial, împreună cu deconturile ce cuprind toate
tranzacţiile între asigurător şi reasigurător pe o anumită perioadă. Tranzacţiile
includ primele datorate, mai puţin comisioanele, precum şi daunele mici care s-au
produs privind asigurările anterioare sau prezente. Daunele mari sunt soluţionate în
numerar, imediat după despăgubirea asiguratului de către asigurător, fără a se
aştepta până la decontul lunar sau trimestrial
Reasigurarea facultativă neproporţională. Acest tip de reasigurare s-a
dezvoltat mai recent, pe măsură ce primele de asigurare au scăzut foarte mult şi
companiile de asigurare au considerat că este mai bine să facă o selecţie
facultativă, pe baza excedentului de daună, în scopul de a reţine cât mai mult
posibil din primă, limitându-şi, în acelaşi timp, expunerea la risc. Mai mult, unii
reasigurători preferă acest tip de reasigurare, deoarece îşi pot fixa primele cuvenite
pentru sumele acceptate în reasigurare, indiferent de cuantumul primelor
de asigurare.
Dacă în exemplul anterior cota de primă de asigurare ar fi fost de 0,08%,
asigurătorul ar fi păstrat o primă netă de 520 u.m., în loc de 1.125 u.m..
Asigurătorul poate considera că nu este rentabil să aibă în portofoliu riscuri
pentru care încasează prime aşa de mici. În acest caz, asigurătorul poate plasa
riscul prin reasigurarea excedent de daună, în loc să încheie o reasigurare
proporţională. Nota de acoperire va fi modificată după cum urmează:
a) Prima de asigurare: 0,08% din suma totală asigurată;
b) Comisionul va fi exclus;
c) Suma care va fi cedată facultativ va fi:
198
 d) Suma reasigurată: 4.550.000 u.m., excedent peste 1.950.000 u.m.;
e) Prima netă de reasigurare: 150 u.m..
Prima netă reţinută de asigurător va fi de: 1.683,33 u.m.. În cazul unei daune
de 1.000.000 u.m., reasigurătorul nu va avea de plătit nimic, spre deosebire de
cazul anterior, când ar fi plătit 700.000 de u.m. (adică 70% din 1.000.000 de u.m.).
Principala problemă ce poate apărea în folosirea reasigurării facultative
neproporţionale este aceea că potenţialul de daune al unui asigurător este mai mare
decât în cazul reasigurării proporţionale.
9.2.2. Reasigurarea obligatorie
Anterior s-au evidenţiat câteva dezavantaje ale metodei de reasigurare
facultativă. Reasigurarea obligatorie s-a dezvoltat ca urmare a încercărilor de a găsi
modalităţi de reasigurare mai eficiente, care să nu prezinte aceste neajunsuri.
Reasigurările obligatorii sunt împărţite în două categorii: proporţionale şi
neproporţionale. În Tabelul 9.3 sunt clasificate diferitele tipuri de reasigurări
obligatorii.

Tabelul 9.3.
Tipuri de reasigurări obligatorii

Reasigurări obligatorii

Proporţionale Neproporţionale

Cotă Excedent Facultativă Excedent de daună

parte de obligatorii Oprire de daună/
sumă
Per risc Catastrofă Oprire de daună agregată
Reasigurări obligatorii proporţionale. Reasigurarea obligatorie
proporţională este un contract încheiat între un asigurător şi un reasigurător, prin
care asigurătorul cedează şi reasigurătorul acceptă un procent din toate asigurările
ce intră în sfera acestui contract. Aceasta este echivalentă cu o protecţie automată:
reasigurătorul este obligat să accepte toate riscurile care cad sub incidenţa
contractului de reasigurare, iar asigurătorul este obligat să cedeze riscurile în
conformitate cu termenii contractului. Astfel, asigurătorul poate accepta orice
propunere de asigurare pe care doreşte să o accepte şi care se încadrează în limitele
contractului.
Reasigurătorul nu va mai putea examina fiecare risc în parte şi nu are
posibilitatea de a respinge sau a evalua un risc, atât timp cât cade sub incidenţa
contractului - el trebuie să accepte riscurile mici la fel ca şi pe cele mai mari.
Pentru a permite reasigurătorilor să cunoască riscurile care le-au fost cedate,
asigurătorii pot să ofere reasigurătorilor, prin acord, borderouri detaliate ale
riscurilor cedate. Cu toate acestea, datorită costurilor administrative ridicate,
această practică a fost abandonată.
În acordurile proporţionale, asigurătorul mai este denumit uneori „cedent”
sau „companie cedentă”, deoarece riscurile sunt cedate pe baza contractelor. În
199
notele de acoperire ale reasigurărilor obligatorii proporţionale apar următoarele
informaţii:
 Compania cedentă;
 Categorii de asigurări;
 Limite teritoriale;
 Tipul contractului;
 Limita maximă per reţinere (plin);
 Număr de plinuri;
 Venit din prime estimat;
 Comision;
 Comision din profit;
 Rezerve;
 Dobânda asupra depozitelor;
 Portofoliu;
 Limita valorică a pagubei;
 Borderouri;
 Deconturi;
 Data de intrare în vigoare;
 Anunţarea rezilierii;
 Informaţii statistice;
 Limita răspunderii.

O parte din aceşti termeni au fost deja explicaţi în paragraful privind

cesiunile facultative. Termenii specifici unui anumit tip de contract proporţional
vor fi explicaţi ulterior. Ceea ce urmează sunt definiţii ale termenilor comuni
pentru toate reasigurările obligatorii proporţionale.
Comisionul din profit. Reprezintă un procent din profitul obţinut de
reasigurător în urma acordului, procent care se restituie companiei cedente la
sfârşitul fiecărui an al contractului. Profitul obţinut din contract se datorează
priceperii şi atenţiei dovedite de compania cedentă în administrarea contractului şi
este normal ca aceasta să obţină un profit din afacerile pe care le-a cedat
reasigurătorului.
Comisionul din profit se plăteşte în plus faţă de comisionul normal primit de
compania cedentă. Cel mai simplu mod de calcul este următorul:
VENITURI:
1. Prime aferente anului curent;
2. Daune în suspensie aferente anului anterior;
3. Rezerva de prime necuvenite reportată din anul anterior.
CHELTUIELI:
1. Comision plătit pentru anul curent;
2. Despăgubiri plătite în anul curent;
3. Rezerva de prime necuvenite pentru anul curent;
4. Daune în suspensie la sfârşitul anului curent;
5. Cheltuielile reasigurătorului: X% din primele nete pentru anul curent;
6. Pierderi reportate din anul (anii) anterior;
200
 7. Cheltuieli diverse.
Diferenţa dintre venit şi cheltuieli reprezintă profitul net anual, iar
comisionul din profit va fi egal cu un anumit procent din această valoare.
Articolul 5 din cadrul cheltuielilor reprezintă un procent din primele nete şi
nu intră în calculaţia profitului, acesta reprezentând cheltuielile reasigurătorului
realizate în derularea contractului. De regulă, aceste cheltuieli variază între 2,5 şi
5%. Dacă într-un anumit an cheltuielile depăşesc veniturile, atunci se înregistrează
pierdere şi nu se datorează nici un comision din profit companiei cedente. Dacă
acordul înregistrează profit sau pierdere în anul următor, pierderea din anul anterior
este reportată la articolul 6 în vederea calculaţiei comisionului din profit şi orice
pierderi viitoare se vor reporta, în general, în anii următori, până ce acestea vor fi
acoperite şi se va înregistra un profit. Pe de altă parte, în anumite contracte,
pierderea nu se mai reportează după un anumit număr de ani, de regulă, 2, 3, sau 5
ani, chiar dacă nu a fost acoperită prin profit.
Comisionul din profit plătibil companiei cedente (15%) este egal cu 15%
x 12.500 u.m. = 1.875 u.m.
În unele cazuri, în loc să se reporteze daunele timp de câţiva ani, sau până la
acoperirea acestora din profit, comisionul din profit se calculează asupra profitului
mediu obţinut în ultimii 3 ani. De asemenea, în anumite contracte poate să
lipsească comisionul din profit şi să se aplice un comision variabil, în locul
comisionului fix. În acest caz, comisionul va fi invers proporţional cu rata daunei.
Rezerve pentru prime. Rezerva pentru prime reprezintă un procent din
primele datorate reasigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o
garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor reasigurătorului. Aceasta nu trebuie să
fie confundată cu rezerva pentru riscul neexpirat, deşi sumele sunt, de regulă,
aceleaşi. Rezerva pentru riscul neexpirat este acel procent din prime solicitat
pentru riscurile care s-au produs pe perioada contractului şi care vor trebui să
fie acoperite într-o anumită perioadă după expirarea contractului. Astfel,
acoperirea unui risc începe la 01.10.1996 şi continuă, timp de 12 luni, până la
30.09.1997. La 31.12.1996, data de expirare a contractului de reasigurare, mai
rămâne o primă necuvenită pentru perioada 1.01.1997 şi 30.09.1997. Această
practică de păstrare drept garanţie a unui depozit egal cu rezerva pentru riscul
neexpirat s-a răspândit, deoarece, în cazul insolvabilităţii reasigurătorului,
compania cedentă este protejată. Deci, compania cedentă nu va suferi nici o
pierdere, ca urmare a imposibilităţii de recuperare a primelor de restituit de
către reasigurător.
Compania cedentă păstrează această rezervă timp de un an şi o transferă în
contul corespondent în anul viitor, păstrând, în acelaşi timp, aceeaşi proporţie din
primele din anul viitor ca garanţie pentru anul care urmează.
Rezerve pentru daune. Scopul rezervelor pentru daune este asigurarea
securităţii companiei cedente în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor de către
reasigurători în soluţionarea revendicărilor care sunt în suspensie la sfârşitul anului
contractual şi care vor fi probabil plătite în anul sau anii viitori. Această rezervă
este, de regulă, de 100% sau 90% din daunele în suspensie de la sfârşitul anului.
Există două posibilităţi în ceea ce priveşte constituirea depozitelor pentru rezerve:
201
  pot fi impuse prin lege, caz în care părţile nu pot să opteze asupra
includerii lor în acodurile încheiate;
 acolo unde nu sunt solicitate prin lege, nu se obişnuieşte să fie incluse în
acorduri. În ultimii ani, rezultatele contractelor proporţionale au fost
negative şi, pentru a uşura fluxul de numerar către reasigurători, n-au mai
fost reţinute rezerve de către compania cedentă.
Dobânda pentru depozitele de rezerve. Depozitele sunt păstrate de compania
cedentă, dar aparţin în final reasigurătorului. Atât timp cât banii nu sunt păstraţi de
reasigurător, acesta neputându-i investi, el va primi o dobândă care să compenseze
pierderea rezultată din faptul că nu-şi poate fructifica singur banii. Până în prezent,
se obişnuia ca dobânda să fie foarte mică. Acolo unde rezervele sunt impuse prin
lege, reasigurătorii insistă asupra acordării unor rate de dobândă mai mari,
apropiate de dobânzile bancare.
Portofoliul de prime. Scopul transferului portofoliului de prime este acela de
a transfera răspunderea neexpirată, ce rezultă dintr-un contract, de la un
reasigurător către alt reasigurător. Astfel, dacă un reasigurător este scutit de
răspundere contractuală la sfârşitul anului contractual, el va fi debitat cu un anumit
procent din primele pe care el le-a primit în acel an. Noul reasigurător, care preia
afacerea în anul următor, este creditat cu primele retrase primului reasigurător.
Efectul acestei tranzacţii este de a-l scuti pe vechiul reasigurător de orice
răspundere aferentă părţii neexpirate din riscurile acceptate în anul precedent,
această răspundere transferându-se noului reasigurător.
Transferul portofoliului de prime se mai foloseşte la reînnoire, atunci când se
modifică procentul deţinut de reasigurători. Reasigurătorul care îşi modifică
portofoliul este debitat cu valoarea pe care o deţinea la sfârşitul anului şi este
creditat cu noul portofoliu la începutul anului următor. Astfel, portofoliul
reprezintă partea din prime aferentă riscului neexpirat, cuvenită vechiului
reasigurător, din care se deduce un comision. Acesta este, de obicei, de 35% - 40%
din primele anuale.
Portofoliul de daune. În plus faţă de transferul răspunderii neexpirate, un
reasigurător poate fi scutit şi de daunele în suspensie existente la sfârşitul anului
contractual. Acest transfer este mai simplu decât transferul primelor, deoarece
reasigurătorul va fi debitat fie cu 90%, fie cu 100% din daunele în suspensie la
sfârşitul anului, iar noul reasigurător, care preia afacerea, este creditat cu aceeaşi
sumă. Scopul acestui transfer este de a-l elibera pe vechiul reasigurător de orice
răspundere legată de revendicările înregistrate în anul anterior, dar care vor fi
plătite în anul curent. Noul reasigurător acceptă această răspundere, primind pe
credit acest portofoliu.
Borderoul de prime. Acesta reprezintă o situaţie a riscurilor cedate de
compania cedentă în cadrul contractului, pentru o anumită perioadă de timp; el
prezintă detalii privind sumele asigurate, localizarea riscurilor, valoarea primelor
etc. Acest borderou este trimis reasigurătorului la intervale fixe de timp, astfel
încât acesta să ştie care sunt riscurile reasigurate şi dacă cesiunea se încadrează în
termenii contractului. Alt motiv pentru folosirea borderoului este acela ca
202
reasigurătorul să poată să facă un calcul precis al acumulărilor de riscuri în fiecare
zonă dorită.
Borderoul daunelor. Acesta reprezintă o situaţie a revendicărilor
(despăgubirilor) pentru riscurile cedate de compania cedentă în cadrul contractului.
Borderoul oferă detalii asupra daunelor precum: data producerii, natura
revendicărilor, mărimea daunelor, sumele plătite, sumele în suspensie etc. În
contractele încheiate în prezent există mai puţine clauze referitoare la borderouri
decât erau cu câţiva ani în urmă.
Deconturi. Reprezintă rapoarte privind tranzacţiile derulate în prezent între
părţi şi se întocmesc la intervale fixe, de regulă semestrial sau trimestrial.
Deconturile sunt de două tipuri :
 în funcţie de anul contabil;
 în funcţie de anul de subscriere.

Deconturi pe baza anului contabil. În această categorie intră deconturile care

se referă la primele şi daunele din anul analizat, indiferent de anul de producere a
cesiunii sau a daunei. De regulă, se închid la sfârşitul anului analizat, în funcţie de
intrările şi retragerile în/din portofoliu. Acest set de deconturi arată mişcarea
rezervelor şi portofoliului în primul trimestru şi în ultimele trimestre ale anilor
respectivi. Unele deconturi prezintă rezervele calculate în fiecare trimestru, rezerve
deblocate în trimestrul corespunzător din anul care urmează. Nu există modele
standard pentru transmiterea deconturilor. Acestea depind de tipul de afacere
acoperită, de ţara de origine şi de tipul acordului.

Deconturi întocmite pe baza anului de subscriere. În cazul acestor deconturi

este extrem de important anul în care s-a făcut cesiunea riscului, astfel încât,
indiferent de anul în care apare revendicarea, contul se închide în anul în care a
fost cedat riscul în cadrul acordului. De regulă, acest tip de deconturi se foloseşte
în acordurile maritime şi de aviaţie, dar şi în cazul subscriitorilor Lloyd’s.
Deconturile sunt transmise trimestrial, dar fiecare decont prezintă separat anii de
subscriere la care se referă sumele în cauză.
Limita valorică a daunei. Aşa cum am precizat anterior, în majoritatea
cazurilor, toate daunele şi primele unui acord sunt incluse în rapoarte trimestriale
sau semestriale. Totuşi, atunci când apar daune individuale mari, compania cedentă
poate să nu aştepte până la emiterea raportului pentru a obţine banii datoraţi,
deoarece aceasta ar putea afecta în mod nejustificat lichiditatea companiei. Astfel,
se cere reasigurătorului o rambursare imediată a sumei în numerar plătită pentru
dauna respectivă. Dauna totală trebuie să depăşească o anumită limită, pentru a se
putea solicita restituirea sumei în numerar, iar această limită este denumită „limita
valorică a daunei”.
Anunţarea rezilierii. De regulă, acordurile proporţionale se încheie pentru o
perioadă nelimitată, cu alte cuvinte, ele continuă atât timp cât ambele părţi sunt de
acord să menţină contractele în vigoare. Totuşi, fiecare parte poate cere rezilierea

203
acordului şi aceasta se poate face la o anumită dată (de exemplu, 31.12), în urma
expedierii unui preaviz cu trei luni înainte.
Brokerajul. Adesea, în încheierea acordurilor dintre compania cedentă şi
reasigurător se apelează la brokeri de reasigurare. Remuneraţia brokerului pentru
serviciile efectuate de acesta se numeşte brokeraj şi este plătit de reasigurători sub
forma unui procent fix din primele cedate prin acord.
Informaţii statistice. Informaţiile statistice oferă detalii despre primele brute,
comisioanele, daunele plătite, daunele în suspensie, rezerva de prime reţinută şi
deblocată pentru fiecare an anterior celui în care se negociază acordul, pentru cinci
ani sau chiar mai mult.
Limita răspunderii. Reprezintă limita bănească până la care reasigurătorul
este răspunzător pentru fiecare risc în parte. Este exprimată fie pe baza sumei
asigurate, fie pe baza daunei maxime probabile. Când limita este exprimată în
funcţie de suma asigurată, reasigurătorul ştie că, în cazul producerii daunei, suma
maximă pe care ar trebui să o plătească este cea determinată în funcţie de suma
asigurată. Însă, atunci când limita este exprimată în funcţie de dauna maximă
probabilă, se va previziona suma maximă pe care compania cedentă crede că o va
solicita reasigurătorului, în cazul producerii daunei, indiferent de suma asigurată.
Reasigurări obligatorii neproporţionale. Un acord neproporţional este o
înţelegere stabilită între un asigurător şi un reasigurător, prin care reasigurătorul
este de acord să plătească toate daunele care depăşesc o anumită limită prestabilită,
pentru un anumit portofoliu de riscuri protejate. Prin aceste contracte se cedează o
parte din sumele asigurate. De aceea, asigurătorul mai este denumit şi „reasigurat”.
În reasigurările obligatorii, reasigurătorul devine în întregime dependent de
procedurile de subscriere folosite de asigurător. Astfel, apare un nou concept şi
anume acela de „subscriere a asigurătorului”, în loc de „subscriere a riscului”.
Acest concept relevă faptul că metodele de management, procedurile de subscriere
şi experienţa anterioară a asigurătorului sunt mai importante decât riscurile
individuale ce trebuie să fie reasigurate.
Principalele dezavantaje ale reasigurării facultative, respectiv timpul şi
costurile implicate, au fost înlăturate prin metoda reasigurării obligatorii, care este
mai ieftină şi mai uşor de folosit. În ceea ce priveşte costurile, acestea sunt clar în
avantajul reasigurătorului, care nu trebuie să administreze un număr mare de
riscuri individuale. Mai mult, reasigurătorul ştie dinainte că va avea un anumit
volum de afaceri, de un anumit tip sau categorie.
În notele de acoperire ale contractelor neproporţionale apar următoarele
titluri:
 Reasigurat;
 Clasa de asigurări;
 Limite teritoriale;
 Tipul contractului;
 Tipul acoperirii;
 Limita;
 Franşiza;
204
  Procent din prime;
 Perioada de reasigurare;
 Prima de depozit şi prima minimă;
 Restabilire;
 Condiţii;
 Excluderi;
 Brokeraj;
 Informaţii statistice.
Reasigurat. Deoarece nu se face o cesiune proporţională a riscurilor în cadrul
contractului, asigurătorul, care este protejat prin contractele nepropor-ţionale, este
denumit „reasigurat” şi nu „companie cedentă”.
Limita. Este suma pe care o va plăti reasigurătorul peste valoarea de la care
începe excedentul.
Franşiza. Este suma exprimată fie ca o limită valorică, fie ca procent din
prime, peste care reasigurătorul va începe să plătească despăgubiri.
Procent din prime. Procentul este indicele pe care reasigurătorul îl va aplica
venitului din prime de asigurare pentru a determina primele de reasigurare. Acesta
poate fi un procent fix, sau poate varia, în funcţie de istoricul portofoliului, între o
limită minimă şi una maximă. În anumite cazuri, reasigurătorul îşi stabileşte o
primă fixă, în loc să fixeze un procent pentru calculul primelor.
Prima de depozit şi prima minimă. Reasigurătorii se aşteaptă să fie plătiţi în
avans pentru acoperirea oferită. Totuşi, atât timp cât nu se ştie care va fi valoarea
primelor, el calculează o sumă pe care doreşte să o primească la începutul
contractului. Aceste prime de depozit sunt apoi ajustate la sfârşitul perioadei de
asigurare. Prima minimă marchează limita inferioară a primelor solicitate de
reasigurător.

Restabilire. Dacă reasigurătorul trebuie să plătească despăgubiri pentru o

daună, valoarea reasigurării este diminuată cu despăgubirea plătită. Există
posibilitatea ca întreaga valoare a reasigurării să se epuizeze. Clauzele de
restabilire permit reconstituirea automată a acoperirii în schimbul unei prime
suplimentare.
Condiţii. Acest articol include clauze specifice acoperirii oferite.
Excluderi. Contractul poate să nu acopere toate tipurile de riscuri dintr-o
anumită clasă de afaceri, excluderile apărând adesea în contractele neproporţionale.

9.3. CARACTERISTICI PRINCIPALE ALE REASIGURĂRII

OBLIGATORII

În paginile următoare, vom prezenta caracteristicile de bază ale diferitelor

forme de reasigurare obligatorii.

205
 9.3.1. Reasigurarea cotă-parte
Contractul de reasigurare cotă-parte este un acord prin care compania cedentă
este obligată să cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită proporţie din fiecare
risc acceptat de compania cedentă. Astfel, reasigurătorul participă proporţional la
toate daunele şi primeşte acelaşi procent din primele de asigurare, mai puţin
comisionul. De exemplu, o companie cedentă poate încheia un acord cotă-parte
pentru un procent de 80%, acord care acoperă riscul de incendiu aferent tuturor
asigurărilor încheiate de cedentă. Reţinerea companiei va fi de 20% din fiecare
risc, iar proporţia cedată reasigurătorului este de 80%. Astfel, reasigurătorul va
acoperi 80% din toate riscurile, va primi 80% din prime (mai puţin comisionul) şi
va plăti 80% din toate daunele care intră sub incidenţa acordului. Se obişnuieşte,
însă, ca în acordul cotă-parte să se precizeze o limită valorică pentru fiecare risc,
limită peste care reasigurătorul nu va accepta să fie obligat la plată. În exemplul
anterior, această limită ar putea fi exprimată astfel: „Se acceptă 80% din fiecare
risc asigurat, dar fără a se depăşi 800.000 u.m. pentru fiecare risc în parte”.
De asemenea, se mai poate preciza şi că acest procent de 20% va fi reţinut de
compania cedentă în cont propriu şi nu va fi reasigurat. Astfel, compania cedentă,
care acceptă riscuri mici şi le reasigură parţial, conform acordului cotă-parte, nu
mai poate să reasigure reţinerea sa, fără a păstra o răspundere pentru acel risc.
Avantaje şi dezavantaje. Acordul cotă-parte are avantajele şi dezavantajele
sale. Uneori, avantajele pentru compania cedentă pot fi dezavantaje pentru
reasigurător şi invers. Principalele avantaje ale unui contract cotă-parte, pentru o
companie cedentă, sunt:
 Simplitatea operaţiilor. O dată ce acordul a fost încheiat, acesta implică
eforturi de administrare reduse.
 Se pot obţine comisioane mai mari şi clauze mai avantajoase. Deoarece
acest tip de contract împiedică selecţia riscurilor în defavoarea
reasigurătorului, acesta este, de regulă, mai profitabil decât alte acorduri
proporţionale şi include termeni şi comisioane mai bune.
Principalele dezavantaje sunt :
 Compania cedentă nu poate să-şi modifice reţinerea pentru anumite
riscuri şi, astfel, plăteşte prime şi pentru riscurile mici, pe care ar fi putut
să le păstreze în contul propriu.
 Mărimea riscurilor reţinute de cedentă nu este omogenă, atât timp cât
aceasta păstrează un procent fix din toate riscurile subscrise, iar
dimensiunile acestora variază.
Avantajele pentru un reasigurător sunt:
 Reasigurătorul primeşte câte o parte din fiecare risc. Nu se face nici o
selecţie în defavoarea lui, astfel încât poate participa la afacerile
subscrise de asigurător într-o măsură mai mare decât prin alte tipuri de
reasigurări.
 Reasigurătorul obţine un profit mai mare de la compania cedentă decât
ar putea obţine în oricare alt tip de contract de reasigurare.

206
 Contractul cotă-parte nu are nici un dezavantaj important pentru reasigurător,
cu excepţia aceluia că trebuie să plătească un comision mai mare companiei
cedente decât în alte tipuri de acorduri, însă, atât timp cât reasigurătorul este
compensat de o profitabilitate mai bună şi de o extindere mai mare a contractului,
acest lucru nu este chiar un dezavantaj.
Principalele utilizări ale contractelor cotă-parte. Contractul cotă-parte este
cel mai potrivit pentru:
 Companiile cedente nou înfiinţate, sau pentru companiile care se
lansează într-o nouă clasă de afaceri, sau într-o nouă zonă geografică.
Acesta ar putea fi cel mai bun mod de a obţine participarea
reasigurătorilor la un portofoliu cu un istoric necunoscut, de dimensiuni
reduse.
 Companie cedentă, care doreşte să primească în reasigurare, dar şi să
ofere o parte din afacerile proprii, pe bază de reciprocitate.
 Creşterea ratei solvabilităţii unei companii cedente.

9.3.2. Reasigurarea excedent de sumă asigurată

Un contract excedent de sumă asigurată este o înţelegere prin care compania
cedentă este obligată să cedeze, iar reasigurătorul este obligat să accepte
excedentul de răspundere peste reţinere al companiei cedente.
Un contract excedent de sumă permite companiei cedente să reasigure orice
parte a riscului, altfel spus - excedentul - care nu este reţinut pe propria răspundere.
Astfel, dacă un anumit risc este reţinut în întregime, nu mai poate fi vorba de un
excedent care să fie plasat prin acord.
Când ne referim la un contract excedent de sumă, se presupune că acesta
acoperă, spre exemplu, 20 sau 30 de plinuri. Aceasta înseamnă că acordul va
implica o valoare maximă de 20 sau 30 de ori reţinerea companiei cedente. Un plin
reprezintă reţinerea companiei cedente.
Modul în care funcţionează un astfel de contract poate fi surprins printr-un
exemplu simplu. Să presupunem că reţinerea companiei cedente pentru un anumit
tip de risc, este de 150.000 de u.m., cu alte cuvinte, un plin reprezintă 150.000
u.m.. Dacă a fost încheiat un contract „excedent de sumă” pentru 20 de plinuri,
aceasta înseamnă că cedenta poate ceda prin acord sume care ajung până la de 20
de ori reţinerea pentru acel tip de risc, adică până la 3.000.000 u.m.. Dacă suma
asigurată pentru un risc este de 2.000.000 u.m., răspunderea se împarte astfel:
 reţinere: 150.000 u.m.
 excedent de sumă 1.850.000 u.m., adică de 12 şi 1/3 reţinerea

Dacă reţinerea era de 50.000 u.m., suma maximă cedată prin contract ar fi
fost doar de 1.000.000 u.m. (20 x 50.000 u.m.). Restul de 950.000 u.m. ar fi
trebuit să fie reasigurat prin alte acorduri de reasigurare. Primele de asigurare se
repartizează în aceeaşi proporţie cu cea a sumelor asigurate.
Plinul reprezintă maximul pe care compania cedentă îl poate reţine. Deci,
este posibil să se păstreze chiar şi o sumă mai mică decât această limită.
Posibilitatea de variaţie a mărimii reţinerii permite companiei cedente să-şi
stabilească reţinerea, în funcţie de calitatea riscului care este reasigurat. Dacă riscul
207
acceptat este foarte bun, atunci compania cedentă poate avea o reţinere mai mare
decât în cazul în care riscul subscris ar fi mai mare. Totuşi, când compania cedentă
are o reţinere mare se cedează o sumă mai mare prin contractul surplus decât atunci
când reţinerea este mai mică. De exemplu, se presupune că riscurile A şi B au
aceeaşi sumă asigurată de 500.000 u.m., iar A este un risc bun, în timp ce B este
un risc mai puţin bun. Reţinerea maximă a companiei este de 50.000 u.m.,
contractul excedent de sumă acoperind 20 de plinuri. Compania poate hotărî să
reţină un plin (adică 50.000 u.m.) din riscul A şi doar 20.000 u.m. din riscul B.
În cazul riscului B, din cauza reţinerii mai mici, compania nu poate plasa
întregul risc în reasigurare prin contractul excedent de sumă şi va rămâne cu o
parte din risc nereasigurată.
Cedenta va avea nevoie de o reasigurare facultativă, dar care va fi greu de
obţinut, dacă riscul nu este chiar atât de bun. Pentru a rezolva problema, compania
ar trebui să crească reţinerea până la 24.000 u.m., deoarece suma care va fi
reasigurată în aceste condiţii (adică 476.000 u.m.) va fi puţin sub limita celor 20 de
plinuri.
Avantaje şi dezavantaje
Avantajele reasigurării excedent de sumă pentru compania cedentă sunt:
 Este reasigurată numai acea parte a riscurilor care depăşeşte reţinerea
companiei cedente. Dacă mărimea riscului este sub reţinerea companiei,
aceasta nu este obligată să cedeze părţi din acel risc în contractul
excedent de sumă, iar primele pentru asemenea riscuri sunt reţinute în
întregime.
 Deoarece compania cedentă reţine o anumită limită valorică (spre
deosebire de proporţia fixată prin contractul cotă-parte), portofoliul
reţinut este omogen.
 Reţinând o sumă mai mare din riscurile bune şi o parte mai mică din
riscurile mai puţin bune, compania cedentă poate păstra afacerile mai
profitabile pe cont propriu, fără a le ceda reasigurătorilor.
Principalul dezavantaj pentru compania cedentă este costul administrativ
ridicat, deoarece este nevoie de persoane experimentate, care să determine reţinerea
pentru fiecare risc, în funcţie de tipul, calitatea şi expunerea acestuia şi care să
calculeze primele reţinute şi primele cuvenite reasigurătorilor. Utilizarea
calculatoarelor a redus totuşi considerabil volumul de muncă necesar pentru
realizarea acestor operaţii.
Dezavantajele pentru reasigurător sunt:
 Deoarece compania cedentă reţine o parte mai mare din riscurile bune,
înseamnă că reasigurătorul primeşte o parte mai mare din riscurile
nedorite.
 De asemenea, atât timp cât cedenta reţine o parte mare din riscurile mai
mici, reasigurătorul va primi o parte mai mare nu numai din riscurile
nedorite, dar şi partea cea mai mare a riscurilor.
 Practic, nu există nici un avantaj care ar putea să-l determine pe
reasigurător să prefere contractul excedent de sumă contractului cotă-

208
 parte, cu excepţia faptului că procentul de comision plătit cedentului este
mai mic, în cazul contractelor excedent de sumă.
Contracte excedent de sumă multiplu. În multe cazuri, companiile au deja
încheiate contracte pentru primul, al doilea şi chiar al treilea excedent. De
exemplu, o companie cedentă poate avea, pentru o anumită categorie de risc, un
contract de 10 plinuri pentru primul excedent de sumă, alt contract de 10 plinuri
pentru al doilea excedent, un contract de 5 plinuri pentru al treilea excedent şi alt
contract de 10 plinuri pentru al patrulea excedent. Astfel, numărul plinurilor
disponibile ar fi de 30. De ce nu s-a încheiat, totuşi, un singur contract excedent de
sumă pentru 30 de plinuri? S-ar putea ca al doilea şi al treilea surplus să fi fost
adăugate în timp, pe măsură ce a fost necesară o capacitate de asigurare mai mare,
iar brokerii din reasigurări au fost dispuşi să plaseze surplusurile suplimentare.
De asemenea, compania cedentă poate utiliza în mod deliberat aceste
contracte, atunci când are nevoie de o mai mare capacitate, obţinând un comision
mai mare pentru acel contract excedent de sumă care are o rată a daunelor mai
bună, ştiindu-se faptul că cheltuielile nete cu primele pot fi mai mici în trei
contracte separate decât într-unul singur.
9.3.3. Reasigurarea mixtă şi poolurile de reasigurare
Pooluri de reasigurare. Principiul poolului de reasigurare este acela că toţi
membrii aceluiaşi pool pun într-un fond comun o parte sau toate primele pentru o
anumită categorie de asigurări şi împart între ei revendicările totale, fie
proporţional cu primele, fie pe baza unei alte metode acceptate. Profiturile,
pierderile şi cheltuielile sunt împărţite în acelaşi mod. De fapt, acest pool
acţionează ca o companie de asigurare sau reasigurare creată de membrii săi, fără a
fi necesar ca aceştia să deţină capital pentru formarea unei astfel de companii.
Avantaje şi dezavantaje. Poolurile sunt formate pentru diferite motive.
Principalul motiv constă în posibilitatea de a acoperi riscul de catastrofă sau cele
dintr-o categorie specială, precum riscul nuclear. Acestea nu s-ar putea asigura sau
reasigura în alt mod. În trecut, poolurile au fost create, în anumite ţări sau regiuni,
pentru a reduce tendinţa de reasigurare în afara ţării sau regiunii. Există, de
asemenea, şi dezavantaje. Principalul dezavantaj constă în pericolul potenţial al
acumulării riscurilor de aceeaşi natură sau al unor posibile daune produse în acelaşi
timp de către un singur risc. Resursele membrilor pot să nu fie suficiente pentru a
acoperi daunele de o asemenea natură.
Reasigurarea mixtă. Reasigurarea mixtă sau contractul facultativ-
obligatoriu este un acord prin care compania cedentă are opţiunea de a ceda (şi nu
obligaţia), iar reasigurătorul este obligat să accepte (fără a putea refuza) o parte
dintr-un anumit risc subscris de compania cedentă. Acest contract se realizează, de
regulă, peste limita unui contract excedent de sumă şi oferă companiei cedente, în
mod automat, posibilităţi de reasigurare, atunci când s-a depăşit valoarea
excedentului. Acesta acţionează ca un surplus suplimentar, cu excepţia cazului în
care compania de asigurare nu îl cedează, deoarece poate apela la alte aranjamente
mult mai profitabile.

209
 Avantaje şi dezavantaje
Avantajele companiei cedente sunt:
 reasigurare promptă peste limita contractului obligatoriu;
 Obţinerea automată a unor facilităţi pentru riscurile de o anumită natură
sau pentru evenimente cu producere neregulată.
Dezavantajele pentru reasigurător sunt:
 Nu se poate exercita nici un control asupra asigurărilor cedate de
asigurător;
 Nu este garantat un anumit volum de afaceri, precum în contractele cotă-
parte sau surplus de sumă asigurată;
 Există pericolul selecţiei riscurilor în defavoarea reasigurătorului.

Singurul avantaj pentru reasigurător constă în faptul că această metodă îi

permite să aibă o mai bună dispersie a riscurilor decât în cazul metodei facultative.
9.3.4. Reasigurarea excedent de daună
Un contract excedent de daună este un acord între un reasigurat şi un
reasigurător, prin care reasigurătorul acceptă să plătească reasiguratului toate
daunele care depăşesc o anumită limită precizată pentru fiecare risc în parte sau per
eveniment.
Acest lucru poate fi explicat printr-un exemplu:
Un reasigurat consideră că valoarea pagubei pe care o poate suporta în cazul
producerii unui singur eveniment este, eventual, de 200.000 u.m. şi doreşte să se
reasigure pentru toate daunele ce depăşesc 200.000 u.m., produse de un singur
eveniment. Dacă reasiguratul înregistrează o daună de 300.000 u.m., el va trebui să
suporte 200.000 u.m., iar reasigurătorul va plăti 100.000 u.m.. Totuşi, dacă dauna
este de 175.000 u.m., reasiguratul o va acoperi în întregime, iar reasigurătorul nu
va mai plăti nimic. Cu alte cuvinte, în cazul acestui tip de contract, reasigurătorul
plăteşte toate daunele care depăşesc reţinerea reasiguratului.
Totuşi, contractul prevede, de obicei, o limită superioară peste care
reasigurătorul nu va mai plăti. Reasigurătorul poate conveni să plătească 300.000
u.m. excedent peste 200.000 u.m.. Dacă dauna este mai mare de 500.000 u.m.,
reasiguratul va trebui să suporte daunele peste această limită, precum şi reţinerea
de 200.000 u.m.. Dacă reasiguratul nu doreşte să plătească daunele peste 500.000
u.m., el va apela la o acoperire excedent de daună pentru daunele care depăşesc
500.000 u.m..
Există două tipuri de contracte excedent de daună:
 acoperire curentă;
 acoperire pentru catastrofă.

Acoperiri curente. Acoperirile curente reprezintă contractele excedent de

daună prin care atât reasigurătorul, cât şi reasiguratul consideră că pagubele se vor
produce cu o anumită regularitate. Reţinerile sunt mici, iar valoarea pagubelor le
poate uşor egala. Astfel, ei sunt expuşi pentru fiecare poliţă/risc sau catastrofă
minoră. Există două tipuri de acoperire curentă excedent de daună: per risc sau per
eveniment.

210
 Datorită rezultatelor contractelor proporţionale încheiate în trecut,
asigurătorii au fost nevoiţi să mărească nivelul reţinerii, păstrând majoritatea
riscurilor de mărime mică şi medie, urmând să acopere, prin contractele
proporţionale, riscurile de dimensiuni mari. Totuşi, anumite companii au reţinut
mai mult decât capacitatea lor financiară. Pentru ca această reţinere să nu le
producă pagube prea mari, aceste companii au încheiat un contract excedent de
daună per risc. Reasigurătorii acoperirii per risc au constatat că, în cazul producerii
unei catastrofe, pot fi nevoiţi să plătească sume foarte mari, în schimbul unor
prime foarte mici. Aceştia au introdus în acoperirea per risc o „limită per
eveniment”, astfel încât, atunci când daunele depăşesc limita per eveniment,
diferenţa să fie suportată de către reasigurat, care poate fi protejat prin acoperirea
de catastrofă.
Acoperirea per eveniment protejează contra acumulării de riscuri în cazul
producerii unei catastrofe. Acoperirile curente sunt destul de rare în prezent,
deoarece sunt scumpe şi puţini reasigurători sunt dispuşi să le accepte.
Acoperiri împotriva catastrofelor. Această acoperire protejează
reasiguratul contra riscului de acumulare a daunelor, în cazul producerii unei
catastrofe. Reţinerile şi cesiunile stabilite per clădire, în cazul producerii unui
cutremur sau ciclon, de exemplu, pot fi rezonabile luate individual, dar acumularea
pagubelor dintr-o anumită regiune poate atinge o valoare foarte mare, dacă o
singură companie asigură mai multe clădiri în acea zonă.
Contractele excedent de daună, indiferent dacă sunt acoperiri curente sau de
catastrofă, se contabilizează diferit de contractele proporţionale.
În acoperirile excedent de daună, reasiguratul plăteşte o primă
reasigurătorului, calculată prin aplicarea unui procent primelor încasate de
reasigurat pentru clasa de asigurări acoperită. Metoda de determinare a acestui
procent depinde de nivelul acoperirii. Pentru niveluri curente sau joase se
utilizează, de obicei, „metoda costului arderii”. Costul arderii se calculează prin
împărţirea daunelor totale ce depăşesc limita excedentului, pe o anumită perioadă,
la primele pentru aceeaşi perioadă şi înmulţirea rezultatului cu 100. Astfel, costul
arderii este de: (370.000/13.000.000) x 100 = 2,846%. Acest cost al arderii este
înmulţit cu o fracţie, de obicei 100/70 sau 100/75, care reprezintă ajustarea în
funcţie de cheltuieli, fluctuaţia rezultatelor viitoare şi profit. Dacă utilizăm, să
presupunem, 100/75, costul final al arderii este de 2,846 x 100/75 = 3,795%. Acest
procent este utilizat pentru a calcula primele plătite de reasigurat pentru
reasigurarea pe anul 1985.
De obicei, pentru o mai mare flexibilitate, se aplică procente maxime şi
minime, în locul unui procent fix.
Acestea sunt aproximativ de două ori şi jumătate valoarea costului arderii
aferent anilor anteriori. Astfel, în exemplul anterior, procentul minim va fi,
probabil, de 1,75%, iar maximul de 7,5%.
Primele efective plătite de reasigurat pe anul 1985, încadrate între limitele
minime şi maxime, vor fi calculate în funcţie de rezultatele efective pe anul
1985, la sfârşitul anului. Astfel, dacă totalul primelor pe anul 1985 este de
4.100.000 u.m., iar pagubele ce depăşesc 20.000 u.m. plătibile de reasigurat în
211
acel an totalizează 150.000 u.m., costul arderii pentru acel an este de:
(150.000/4.800.000) x 100 = 3,125%, înmulţit cu 100/75, adică 4,167%. Primele
de reasigurare plătite de reasigurat către reasigurătorii excedentului de daună pe
anul 1985 vor fi, prin urmare, de: (4,167 x 4.800.000)/100 = 200.016 u.m..
Primele efective pentru anul 1985 sunt cunoscute doar după sfârşitul anului
1985, însă reasigurătorul nu poate să aştepte până atunci pentru a încasa primele
de reasigurare, deoarece el trebuie să soluţioneze orice revendicări survenite pe
perioada acoperirii. Prin urmare, se vor plăti aşa-numitele prime de depozit, de
obicei mai mici decât primele estimate şi, la sfârşitul anului, când se vor
cunoaşte primele brute efective, se va face ajustarea şi se vor determina fie
primele suplimentare necesare, fie primele ce trebuie returnate.
De obicei, primele de depozit sunt egale cu primele minime şi, chiar dacă
reasiguratul încasează prime brute mai mici decât acestea, nu se va face nici o
rambursare din primele de depozit. Deci primele plătite în avans, de obicei anual,
semestrial sau trimestrial, se numesc prime minime sau de depozit.
În exemplul de mai înainte, primele minime sau de depozit ar fi putut să fie
de 100.000 u.m.. Dacă un contract cu plăţi eşalonate trimestrial intră în vigoare la
1.01.1985, reasigurătorul va trebui să plătească pe 1 ianuarie reasigurătorilor săi
25.000 u.m.; aceeaşi sumă va fi plătită şi pe 1 aprilie, 1 iulie şi 1 octombrie. La
sfârşitul anului, primele efective vor fi calculate, aşa cum s-a arătat mai înainte, iar
diferenţa dintre suma datorată şi prima de depozit plătită va fi remisă
reasigurătorilor (200.016 u.m. - 100.000 u.m. = 100.016u.m.). Pe de altă parte,
încasările din prime aferente reasiguratului au fost de 4.000.000 u.m., iar pagubele
în exces faţă de reţinere au fost de 60.000 u.m., astfel că rata costului arderii va fi
de 1,5% x 100/75 = 2%. Primele de reasigurare efective vor fi de 80.000 u.m..
Totuşi, deoarece primele minime şi de depozit sunt de 100.000 u.m., nu se va face
nici o rambursare către reasigurat.
Dacă pagubele în exces faţă de reţinere ar fi fost de 30.000 u.m., iar încasările
de prime de 4.000.000 u.m., rata daunei ar fi fost de 0,75% x (100/75) = 1%.
Acest procent este mai mic decât procentul minim de 1,75%, deci se va
aplica procentul minim. Însă, deoarece primele efective calculate prin aplicarea
procentului de 1,75% la 4.000.000 u.m. reprezintă 70.000 u.m., fiind mai mici
decât primele minime şi de depozit de 100.000 u.m., acestea din urmă vor
reprezenta primele de plată .
În cazul reasigurării excedent de daună împotriva catastrofelor, primele
pentru niveluri înalte de reasigurare nu pot fi evaluate în acelaşi mod ca primele
pentru niveluri joase, deoarece astfel de pagube se produc foarte rar şi, prin
urmare, nu poate fi utilizat costul arderii. Reasigurătorul se va baza pe experienţa
sa proprie privind contractele similare şi va aplica o primă fixă pentru întregul an,
ce nu poate fi ajustată, sau un procent fix asupra primelor brute, cu stabilirea unor
prime minime şi de depozit.

9.3.5. Reasigurarea oprire de daună

212
 Acoperirea stop daună îl protejează pe reasigurat împotriva pagubelor mai
mult decât o anumită valoare prestabilită, pentru o anumită clasă de afaceri.
De obicei, această valoare variază în funcţie de venitul din prime al
reasiguratului aferent categoriilor de asigurări în cauză şi se prezintă sub formă de
procent. Astfel, reasigurătorul nu este răspunzător pentru nici o pagubă, până când
rata daunelor pentru acel an nu depăşeşte un anumit procent din prime.
După acesta, el este răspunzător pentru toate pagubele, mici sau mari, până se
atinge limita de răspundere a contractului. Şi această limită se exprimă în funcţie
de rata daunei. Acoperirile stop daună sunt des utilizate în asigurarea recoltelor. În
acest domeniu evenimentele sunt, de obicei, de natură catastrofală, iar producerea
lor nu poate fi estimată.
Acest lucru face dificilă utilizarea celorlalte tipuri de reasigurare anterior
descrise, cu excepţia reasigurării cotă-parte.
O protecţie suplimentară pentru reasigurător este aceea de a stabili o limită
bănească peste care răspunderea sa va înceta, chiar dacă rata maximă a daunei nu a
fost atinsă. Aceasta opreşte reasiguratul să-şi mărească foarte mult volumul
primirilor în asigurare, mărind, totodată, răspunderea reasigurătorului.
Aşa cum arată şi denumirea, o acoperire stop daună urmăreşte să protejeze
asiguratul de o pagubă foarte mare. Acoperirea stop daună nu garantează un profit
companiei. În acest fel, rata daunei peste care intră în acţiune acoperirea trebuie să
fie suficient de mare, astfel încât compania să fi suportat deja o pagubă înainte de
aplicarea acoperirii.
Reasigurarea excedent de daună agregat. Reasigurarea excedent de daună
agregat funcţionează pe baza aceloraşi principii ca şi reasigurarea stop daună, însă
în loc să stabilească valoarea estimată a pierderii pe care o va suporta reasiguratul
sub formă de procent, aceasta este prezentată valoric. Astfel, contractul poate
acoperi pagubele anuale până la 2.000.000 u.m., excedent peste 3.000.000 u.m..
Reasiguratul va plăti toate pagubele până la 3.000.000 u.m., iar reasigurătorul va
plăti toate pagubele peste 3.000.000 u.m., dar fără a depăşi suma de 2.000.000
u.m.. Deci, orice sumă ce depăşeşte 5.000.000 u.m. revine din nou reasiguratului.
Reasigurătorul trebuie să fie deosebit de atent atunci când acordă o astfel de
acoperire. Să presupunem că, reasiguratul estimează un venit din prime de
1.800.000 u.m., dar, în final, va încasa prime de 2.500.000 u.m.. În acest caz,
2.000.000 u.m. nu vor mai reprezenta o rată a daunei de 111%, ci o rată a daunei
de 80%. Această rată poate garanta asigurătorului un profit.

9.4. PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A REASIGURĂRILOR

Caracterizare generală a pieţelor de reasigurări. Creşterea şi

diversificarea activităţii economice şi, implicit, a schimburilor internaţionale de
valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe active şi concurente de asigurări şi
reasigurări. Asigurările şi reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de
eterogenitate, prin existenţa unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de afaceri.
De aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor sau a reasigurărilor, ci
de pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin
213
preponderenţa unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite
societăţi de asigurări şi reasigurări, cutume etc.
În acelaşi timp, pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă
corelaţie cu pieţele de asigurări pe care, de altfel, se bazează. Cea mai puternică
creştere a activităţii de reasigurare a avut loc în ultimele decenii, depăşind
majorarea primelor directe de asigurare înregistrate în aceeaşi perioadă.
Această evoluţie rapidă a fost influenţată de o serie de factori ca:
 Creşterea economică fără precedent a ţărilor industrializate, după cel
de-al doilea război mondial, progresul tehnic şi dezvoltarea socio-umană,
sub toate aspectele, au făcut să apară noi necesităţi ce trebuiau
satisfăcute. Reasigurarea internaţională a fost considerată ca singura cale
ce a generat capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea acestor
nevoi.
 Altă motivaţie a creşterii volumului reasigurărilor internaţionale o
constituie schimbările intervenite în structura pieţelor de asigurări în mai
multe părţi ale lumii, şi, mai ales, în ţările în curs de dezvoltare, în care
s-au adoptat reglementări a căror menire era de a exclude sau de a limita
activitatea companiilor străine de asigurări pe teritoriul lor, instituind,
practic, monopolul de stat în domeniul asigurărilor.
 Un alt factor îl constituie îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor
directe, care a împiedicat companiile internaţionale să-şi desfăşoare
activitatea ca asigurători primari pe pieţele internaţionale. Totodată,
creşterea relativ lentă şi, uneori, chiar stagnarea nivelurilor veniturilor
obţinute din primele de asigurări directe în comparaţie cu cea a
reasigurării au dus la situaţia ca mai mulţi asigurători şi instituţii
financiare să investească în reasigurare din considerente economice.
Ca orice piaţă, şi piaţa reasigurărilor conţine în mod obligatoriu cele două
componente: cererea şi oferta de reasigurare, respectiv, cumpărătorii şi vânzătorii
de reasigurări. În foarte multe situaţii, legăturile dintre aceste companii se fac prin
intermediari (brokeri), al căror rol a crescut neîncetat, devenind practic o
componentă organică, indispensabilă a acestor pieţe.
Cumpărătorii de reasigurări. În această categorie se includ societăţile de
asigurare care cedează riscuri în reasigurare în schimbul plăţii primelor de
reasigurare, devenind reasiguraţi. Concret, tipurile de companii întâlnite pe piaţa
reasigurărilor în această calitate sunt:
 companiile de asigurări;
 companiile captive de asigurări;
 reasigurătorii;
 companiile de stat de asigurări şi reasigurări;
 pooluri de subscriitori.

Companiile de asigurări (asigurătorii direcţi) sunt principalii cumpărători de

reasigurări pe piaţa internaţională a reasigurărilor. Ele grupează mai multe poliţe
de asigurare după criteriul naturii şi după mărimea riscului preluat de asiguraţii săi
şi cedează sub forma unei singure oferte, unei companii de reasigurare, o anumită
cotă din riscul respectiv. Aceasta se înaintează, de obicei, mai multor reasigurători,
214
fiecăruia propunându-i-se preluarea unei cote din risc, lăsând la latitudinea acestora
dacă acceptă sau nu.
Companiile captive de asigurări constituie o categorie aparte a
cumpărătorilor de reasigurări care au cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada
postbelică, strâns legată de formarea marilor companii industriale şi comerciale.
Obiectul lor de activitate se rezumă, în principal, la asigurările şi reasigurările de
bunuri. O companie captivă îndeplineşte toate funcţiile unei companii de asigurări
tradiţionale (subscriere, documentaţie, funcţii juridice, comercializare, investiţii,
reglarea pagubelor), dar, în practică, unele dintre acestea sunt transferate unor
experţi sau consilieri externi.
Reasigurătorii (societăţi specializate de asigurare) apar, în principal, în
calitate de vânzători, de ofertanţi ai tranzacţiilor de reasigurare. Totuşi, atunci când
efectuează afaceri de retrocedare a unei părţi din tranzacţia iniţială de reasigurare,
ei apar în calitate de cumpărători de reasigurare, având la bază, evident, aceleaşi
motive pe care le are şi asigurătorul direct, când solicită reasigurarea.
Companiile de stat de reasigurare apar în postura de cumpărători de
reasigurare în cazul retrocedării unei părţi din riscurile preluate, activitatea lor
urmând practicile de reasigurare şi retrocesiune ale companiilor private de
reasigurare, cu unele restricţii impuse de legislaţia ţării de origine.
Poolurile de subscriere acoperă o varietate mare de aranjamente
organizatorice. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru reasigurări oferite
de pieţele convenţionale de reasigurări prin mobilizarea capacităţii locale şi/sau în
încheierea de tranzacţii directe de asigurare şi reasigurare.
Vânzătorii de reasigurări. Grupul vânzătorilor de reasigurare cuprinde
companiile de reasigurare care primesc riscuri în reasigurare în schimbul primelor
de reasigurare, devenind reasigurători. Societăţile care apar pe piaţa internaţională
a reasigurărilor în această postură sunt:
 companiile profesionale de reasigurări;
 corporaţia Lloyd’s;
 companiile de asigurări directe;
 agenţiile de subscriere;
 companiile de stat de asigurări şi reasigurări;
 poolurile de asigurări şi reasigurări.

Companiile profesionale de reasigurări sunt societăţi specializate de

reasigurări şi reprezintă categoria principală de reasigurători prezenţi pe piaţa
internaţională.
Cele mai mari astfel de societăţi îşi au sediul în Europa, în ţări în care au luat
naştere primele companii de acest gen, cum ar fi: „Munich Reinsurance Company”
(Germania) şi „Swiss Reinsurance Company” (Elveţia), care îşi dispută întâietatea
în clasamentul companiilor de reasigurare, „Cologne Reinsurance Co.”
(Germania), „Société Comerciale de Réassurance” (Franţa), „Mercantile & General
Reinsurance Co.” (Marea Britanie).
Corporaţia Lloyd’s este un organism pur administrativ, care oferă
consultanţă, informaţii şi alte servicii (semnarea poliţelor, birou de reclamaţii şi
despăgubiri, agenţi), cerute de membrii săi. Ea nu subscrie afaceri de asigurare
215
propriu-zise şi nu răspunde, din punct de vedere juridic, pentru datoriile făcute de
membrii săi. Totuşi, aceştia au obligaţia să subscrie anual o anumită sumă la un
fond de garanţie din care sunt plătite eventualele datorii pe baza „ex graţie” (pe
cale amiabilă). Membrii Lloyd’s sunt organizaţi în circa 300 de sindicate
specializate, conduse de agenţiile de subscriere în domeniile asigurărilor maritime,
asigurărilor auto, asigurărilor de aviaţie, asigurărilor pe termen scurt pentru viaţă şi
al asigurărilor generale. Ele desfăşoară activităţi de asigurări şi reasigurări. Fiecare
membru al sindicatului răspunde fără limită pentru partea sa din riscurile subscrise
de sindicat, deşi membrii nu sunt răspunzători pentru datoriile altor membri, chiar
dacă aparţin aceluiaşi sindicat.
Companiile de asigurări directe desfăşoară un volum de reasigurări mult mai
mare decât companiile profesionale: adoptă atitudini şi tendinţe diverse, în funcţie
de dimensiunile lor, de tipurile de riscuri, de formele de contractare a
reasigurărilor, astfel încât nu se poate face o generalizare a comportamentului lor
în privinţa reasigurărilor.
Agenţiile de subscriere sunt folosite ca o legătură între companiile cedente şi
reasigurători, atunci când una dintre părţi nu este reprezentată pe piaţă. De obicei,
ele sunt solicitate de companiile cedente, iar pentru serviciile prestate sunt
remunerate prin două metode distincte, sau prin combinarea lor, respectiv prin
perceperea unui comision asupra primelor sau prin împărţirea într-o proporţie
convenită a profitului rezultat din afacere.
Corporaţiile de stat de asigurări şi reasigurări au o activitate specifică în
fiecare ţară. Chiar dacă sistemul de asigurare sau reasigurare nu este monopol de
stat, pot exista, totuşi, reglementări diferite referitoare la anumite obligaţii ale
companiilor privind asigurările şi reasigurările.
Poolurile de asigurări şi reasigurări reprezintă o grupare de asigurători şi
reasigurători ce constituie o organizaţie menită să desfăşoare o activitate de
asigurare şi reasigurare. Ca vânzători de reasigurări, poolurile s-au constituit pe
bază locală şi regională, sub forma unor asociaţii conduse de unul dintre membri
sau ca o companie separată de reasigurare, în care membrii săi sunt acţionari.
Deşi în ultimii ani s-a produs o explozie a acestor pooluri regionale, volumul
afacerilor pe care ele îl încheie este mic, în raport cu dimensiunile pieţei
internaţionale a reasigurărilor. Totuşi, ele nu pot fi neglijate, având în vedere rolul
pe care îl au în reasigurări pentru ţările în curs de dezvoltare.
Rolul brokerilor în reasigurarea internaţională. Piaţa internaţională
actuală a asigurărilor şi reasigurărilor este, practic, de neconceput fără prezenţa
deosebit de activă a brokerilor. Existenţa lor este necesară, datorită ritmului extrem
de rapid al modificării condiţiilor economice, sociale şi politice în lume, datorită
schimbării periodice a legislaţiilor unor ţări privind reglementarea activităţilor de
asigurare şi reasigurare referitoare la depozitele de fonduri, restricţiile privind
transferurile fondurilor în afara ţării etc. Ei mobilizează o mare parte din
capacitatea mondială de reasigurare şi conferă pieţei o mare mobilitate şi
flexibilitate.
Brokerul de reasigurare are următoarele funcţii:

216
  de a acorda asistenţă companiei cedente (reasiguratului) pentru
elaborarea unui program adecvat de reasigurări şi pentru îmbunătăţirea
programului curent;
 de a contacta reasigurătorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte
corespunzătoare pe termen lung;
 de a negocia termenii contractului de reasigurare şi de a pregăti textul
acestuia sau de a-l verifica, dacă textul propus de compania cedentă
răspunde protecţiei optime;
 de a participa la plata primei de reasigurare şi la încasarea contravalorii
corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor;
 de a plăti reînnoirea contractului de reasigurare;
 de a asista reasigurătorul la respectarea clauzelor contractuale.

Rolul brokerilor este de a oferi consultanţă competentă clienţilor săi cu

privire la cel mai bun tip de reasigurare, dimensiunea optimă a reţinerilor şi
capacitatea adecvată bazată pe experienţa şi cunoştinţele privind piaţa şi de a
explica, apoi, programul rezultat pe pieţe sigure şi la preţuri şi termeni competitivi
pentru client. Se poate afirma că brokerii desfăşoară o activitate extrem de
importantă şi valoroasă pentru clienţii lor. Ei sunt mai mult decât agenţi de iniţiere,
sunt specialişti ce cunosc legislaţiile naţionale, practicile şi condiţiile concrete şi
acţionează ca intermediari între profesionişti experţi.

217
 10. ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT ÎN ROMÂNIA

10.1. CONCEPTELE DE SECURITATE SOCIALĂ ŞI

ASIGURARE SOCIALĂ

Din punct de vedere conceptual, securitatea socială reprezintă atât un sistem

de drepturi pozitive, cât şi o opţiune politică sancţionată în texte constituţionale,
ceea ce îi conferă statutul de valoare politico-juridică fundamentală la nivelul
acţiunii statale. Securitatea socială cuprinde totalitatea mecanismelor instituţionale
prin care se urmăreşte repararea consecinţelor păgubitoare produse de diferite
riscuri sociale.
Prin securitatea socială se elimină sau se atenuează efectele prejudiciabile ale
riscurilor sociale, protejând membrii societăţii împotriva riscurilor care se pot
produce ca urmare a existenţei lor, prin diminuarea veniturilor sau creşterea
cheltuielilor, determinând scăderea nivelului de trai. Securitatea socială semnifică,
în fapt, securitatea economică a persoanei, care cuprinde următoarele elemente
constitutive: garantarea pentru fiecare persoană a dreptului de a exercita o activitate
profesională; protecţia juridică a activităţii profesionale împotriva evenimentelor
care o pot afecta (şomajul); garantarea obţinerii unui venit suficient pentru
exercitarea activităţii profesionale. Asigurările sociale cuprind un sistem de
ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a
membrilor familiilor lor, care constă în acordarea de către stat sau de către anumite
organizaţii a unor indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă şi tratament
balnear, şi a altor facilităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitiv, în
incapacitate de muncă, sau în alte cazuri, când astfel de ajutoare sunt necesare.
Încercând să elaborăm o definiţie a conceptului de „asigurare socială”,
putem afirma că asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-
economice băneşti cu ajutorul cărora, în procesul repartiţiei produsului naţional
brut, se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti
necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor din companiile
naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, din reţeaua cooperaţiei de
consum şi de credit, a membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti şi asociaţiilor agricole,
a avocaţilor, a agricultorilor, a meşteşugarilor cu ateliere proprii, a
întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care
lucrează la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate
în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte
cazuri prevăzute de lege. De asemenea, asigurările sociale îi ocrotesc şi pe membrii
familiilor persoanelor de mai sus. 1)

10.2. SISTEMUL NAŢIONAL DE ASIGURĂRI SOCIALE

1)
Finanţe Publice, Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana
Moşteanu, Florian Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2000
218
 În România, primele forme ale asigurărilor sociale au apărut către sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, din iniţiativa lucrătorilor din
fabrici. Deşi, în trecut, în România aceste asigurări au cunoscut o oarecare
dezvoltare, formele concrete de ocrotire a cetăţenilor şi a familiilor lor n-au putut
totuşi satisface pe deplin cerinţele de viaţă ale acestora.
Asigurările sociale din ţara noastră s-au dezvoltat şi s-au perfecţionat
continuu, acest proces având loc şi în prezent. La un moment dat, coexistau mai
multe sisteme de asigurări sociale: cel de stat, cele specifice anumitor categorii de
persoane: agricultori, avocaţi etc. Asigurările sociale de stat cuprindeau cea mai
mare parte a persoanelor asigurate din România, oferind cea mai întinsă gamă de
prestaţii de asigurări sociale. Până în anul 1992, 70% din beneficiarii de asigurări
sociale erau cuprinşi în acest sistem. În prezent însă, beneficiem de un sistem
public naţional unificat de asigurări sociale, care prezintă o serie de avantaje.
Astfel, sistemul unic permite crearea unui cadru unitar de aplicare a legislaţiei în
domeniu, conduce la economisirea resurselor materiale şi umane, creează
flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile etc.
Sistemul naţional de asigurări sociale cuprinde:
a) asigurările sociale de stat;
b) asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale
meşteşugarilor cu ateliere proprii;
c) asigurările sociale din asociaţiile agricole;
d) asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
e) asigurările sociale ale avocaţilor;
f) asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.

10.3. PRINCIPIILE ASIGURĂRILOR SOCIALE

Sistemul public naţional de asigurări sociale are la bază următoarele

principii:
a) Unicitatea, principiu conform căruia este organizat şi funcţionează un
singur sistem public naţional de asigurări sociale, garantat de către stat.
Prin instituirea sistemului unificat se urmăresc diminuarea riscurilor care
decurg din existenţa mai multor sisteme de asigurări sociale, precum şi
încurajarea mobilităţii pe piaţa muncii, neîngrădită de rigiditatea
anterioară a organizării asigurărilor sociale.
b) Egalitatea, principiu conform căruia toţi cetăţenii, care îndeplinesc
aceleaşi condiţii prevăzute de lege, beneficiază de aceleaşi drepturi şi au
aceleaşi obligaţii. Cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurările sociale potrivit
sistemului de salarizare sau, după caz, în concordanţă cu venitul realizat.
Potrivit acestui principiu, nivelul salariului reprezintă elementul
fundamental în funcţie de care se determină cuantumul pensiilor,
indemnizaţiilor şi al altor drepturi de asigurări sociale.
c) Principiul solidarităţii sociale, prin aceasta înţelegându-se
solidaritatea între diferite categorii de persoane: între persoanele

219
 sănătoase şi cele bolnave, între bogaţi şi săraci, între persoanele singure
şi cele cu familie.
d) Obligativitatea. Cuprinderea în asigurările sociale a întregului
personal din companiile naţionale, regiile autonome, societăţile
comerciale, întreprinderile private, a cooperatorilor, asociaţilor, ţăranilor
cu gospodărie individuală, a avocaţilor, a slujitorilor cultelor, a tuturor
pensionarilor şi a membrilor lor de familie este obligatorie. Practic,
astăzi toţi cetăţenii activi ai ţării, pensionarii şi membrii lor de familie
sunt ocrotiţi, prin asigurările sociale, ceea ce înseamnă că la baza
asigurărilor sociale se află principiul generalităţii.
e) Contributivitatea, principiu conform căruia fondurile sistemului
public naţional al asigurărilor se constituie, în principal, prin contribuţiile
companiilor naţionale, ale regiilor autonome, ale societăţilor comerciale,
întreprinderilor mixte şi private, instituţiilor publice etc.
f) Principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie
pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii.
g) Autonomia, adică administrarea de sine stătătoare a sistemului public,
conform legii.
Ocrotirea cetăţenilor se realizează în concordanţă cu cerinţele eticii şi
echităţii sociale, ceea ce presupune că pensiile şi celelalte forme de ocrotire se
reglementează şi se acordă pe baza contribuţiei aduse de fiecare cetăţean la
dezvoltarea societăţii noastre, urmărindu-se, concomitent, realizarea unui raport
echitabil între veniturile care provin din salarii şi cele realizate din pensie, raport
menit să stimuleze persoanele care lucrează efectiv în diferite sectoare de activitate
ale producţiei materiale, în domeniul socio-cultural. Drepturile de asigurări sociale
sunt incesionabile, aceasta însemnând că pensiile şi indemnizaţiile de asigurări
sociale nu pot fi cedate nici total, nici parţial. Fiind drepturi personale, nu pot face
obiectul vreunei tranzacţii, având menirea să asigure condiţii decente de viaţă
persoanei căreia i-au fost conferite.
Rolul asigurărilor sociale rezultă din principiile ce stau la baza lor, precum şi
din modul cum se constituie şi se folosesc fondurile băneşti respective.
Reglementarea sistemului de asigurări sociale cuprinde, de asemenea, o serie
de norme pentru înfăptuirea unei tot mai bune igiene sau securităţi a muncii,
prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii cetăţenilor şi a familiilor
lor, ceea ce are ca urmare menţinerea şi creşterea capacităţii lor de muncă.

10.4. SURSE DE FORMARE A FONDURILOR

ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

În România, cuantumul fondului asigurărilor sociale de stat depinde, în

principal, de mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă,
deoarece agenţii economici şi instituţiile plătesc contribuţiile pentru asigurările
sociale, în funcţie de aceste venituri. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor
sociale sunt:
1. Contribuţiile pentru asigurările sociale de stat. Contribuţia la asigurările
sociale se plăteşte lunar de către agenţii economici cu capital de stat mixt sau
220
privat, de către instituţiile publice pentru personalul lor, de către întreprinderile
mici pentru salariaţii lor, de către asociaţiile cu scop lucrativ, persoanele autorizate
să desfăşoare o activitate independentă, precum şi de persoanele fizice care
angajează personalul casnic pentru îngrijirea blocurilor de locatari.
Aceste contribuţii, cu ponderea cea mai ridicată în formarea fondurilor de
asigurări sociale, se calculează prin aplicarea unor procente asupra fondului de
salarii brute al agenţilor economici şi instituţiilor. Nivelul acestor contribuţii este
diferenţiat, în funcţie de grupele de muncă astfel: pentru grupa I de muncă,
contribuţia este de 40% asupra câştigului brut al salariaţilor, pentru grupa a doua
35%, iar pentru grupa a treia, 30%. Pentru personalul casnic, angajat la persoane
fizice, cota de contribuţie este de 15% asupra salariului brut primit, dar nu mai
puţin decât salariul minim pe economie. Contribuţiile pentru asigurările sociale se
calculează asupra fondului total de salarii folosit de către agenţii economici, în care
se cuprind:
 salariile tarifare ale întregului personal al unităţilor (personal permanent,
temporar sau zilier);
 drepturile băneşti pentru concediile legale şi suplimentare;
 salariile cuvenite lucrătorilor scoşi din producţie, pentru a urma o şcoală
profesională şi cele care se acordă elevilor şcolilor profesionale, pentru
perioada de practică în producţie;
 onorariile plătite specialiştilor pentru expertizele efectuate;
 sporurile de salarii (sporul pentru vechimea neîntreruptă în muncă,
pentru condiţii nocive de muncă sau periculoase, pentru munca prestată
suplimentar peste programul de lucru, sporul pentru munca de noapte);
 indemnizaţiile de conducere;
 sume prevăzute a se acorda din fondul de participare a personalului la
profituri;
 drepturile băneşti ce se acordă personalului pe perioada de timp cât
îndeplineşte diferite obligaţii de stat sau obşteşti;
 premiile prevăzute să se acorde personalului în cursul anului.

În fondul total de salarii nu se includ şi deci nu se calculează contribuţii de

asigurări sociale pentru:
 drepturile plătite asiguraţilor din fondurile asigurărilor sociale de stat;
 premiile şi recompensele ocazionale individuale acordate pe baza
aprecierii conducerii unităţii;
 premiile acordate de unităţile economice din beneficiile realizate;
 diurnele de deplasare şi detaşare;
 indemnizaţiile de transferare;
 indemnizaţiile şi ajutoarele acordate personalului;
 preavizele pentru desfacerea contractului de muncă;
 drepturile de autor şi colaborare;
 încasările realizate de şcolile profesionale din vânzarea diferitelor obiecte
confecţionate de elevi;
 indemnizaţiile de încorporare etc.

221
 Pentru personalul casnic, contribuţiile convenite la asigurările sociale se
calculează asupra câştigului pe care îl realizează (veniturile băneşti şi avantajele în
natură de care se bucură, evaluate în bani). Agenţii economici includ contribuţiile
pentru asigurări sociale în costul produselor, executărilor de lucrări sau prestărilor
de servicii.
Pentru instituţiile publice, sumele necesare achitării contribuţiilor de
asigurări sociale sunt alocate din bugetul administraţiei centrale de stat sau din
bugetele locale, după caz.
Agenţii economici plătesc contribuţia la asigurările sociale lunar - cel târziu
pâna la data de 20 a lunii în curs. Cei care folosesc personal casnic depun integral
contribuţia la asigurările sociale la CEC, în termen de 20 de zile de la expirarea
lunii calendaristice, urmând ca apoi aceasta să fie virată în contul asigurărilor
sociale de stat deschis la bancă.
În cazul în care persoanele fizice şi juridice care folosesc personal salariat au
plătit salariaţilor lor unele drepturi de asigurări sociale prevăzute de lege, dar altele
decât cele care se suportă din fondurile proprii, vor achita în contul asigurărilor
sociale de stat numai diferenţa dintre contribuţia datorată şi drepturile de asigurări
sociale care trebuie plătite din bugetul asigurărilor sociale de stat. Agenţii
economici care creează locuri de muncă şi cei care îşi achită contribuţia la
asigurările sociale la scadenţă sau în în termen de 3 zile lucrătoare de la această
dată, se bucură de o serie de reduceri, în vreme ce aceia care plătesc cu întârziere
sunt penalizaţi cu 10-15% din suma restantă.
Contribuţiile pentru asigurările sociale plătite de agenţii economici şi
instituţii constituie cea mai importantă sursă de formare a fondurilor de asigurări
sociale, reprezentând peste 97% din totalul veniturilor acumulate.
2. Contribuţia unităţilor particulare bazate pe libera iniţiativă. Aceasta se
plăteşte la bugetul asigurărilor sociale de stat de către patronii întreprinderilor
mici, salariaţii acestora, membrii asociaţiilor familiale, membrii asociaţiilor cu
scop lucrativ şi de către persoanele care desfăşoară o activitate independentă,
autorizată.
Unităţile trebuie să vireze la bugetul asigurărilor sociale o contribuţie de 25%
aplicată la salariul fix, stabilit în contractul de muncă, sau la venitul lunar, stabilit
în contractul de asigurare socială, inclusiv asupra impozitului aferent acestui
salariu. Totodată, trebuie să depună contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de
şomaj, calculată în procent de 5%, aplicat asupra fondului de salarii realizat lunar.
Pentru persoanele care lucrează în baza unor contracte de prestări de servicii,
unităţile nu plătesc contribuţia la asigurările sociale şi nici pensia suplimentară.
Contribuţia de 25% se virează lunar, o dată cu plata chenzinei a doua, după
ce unităţile au reţinut, în prealabil, sumele necesare plăţii drepturilor de asigurări
sociale, precum şi impozitul pe salarii, aferent drepturilor de asigurări sociale.
Membrii asociaţiilor cu scop lucrativ şi persoanele care desfăşoară o
activitate independentă autorizată, calculează şi depun contribuţia la asigurările
sociale lunar. Contribuţia se stabileşte pe clase de cotizare, în funcţie de venitul
anual al asiguratului.
Contribuţia la pensia suplimentară este de 5% din salariul fix, sau din venitul
lunar de calcul. Contribuţia la pensia suplimentară se depune de unităţile care sunt
222
organizate şi funcţionează pe baza liberei iniţiative, lunar la CEC, într-un cont
special, o dată cu plata chenzinei a doua.
3. Contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor care merg la
tratament balnear sau la odihnă. Aceste contribuţii, reprezentând aproximativ 1%
din totalul veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, se stabilesc diferenţiat,
în funcţie de staţiuni, sezoane, profil, durata sejurului, categoria de confort,
perioada calendaristică, mărimea salariilor tarifare lunare, de cuantumul pensiei,
precum şi în funcţie de costul mediu al trimiterii.
Pensionarii I.O.V.R neangajaţi, beneficiarii de ajutor social, pensionarii de
asigurări sociale de stat, pensionarii militari care au prime minime sunt scutiţi de
plata acestor contribuţii. Ei beneficiază în mod gratuit de tratament balnear.
4. Contribuţiile pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de
şomaj, a ajutorului de integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin. Această
contribuţie reprezintă:
 contribuţie de 5% din fondul de salarii lunar, în valoare brută, plătită de
persoanele fizice şi juridice române cu sediul în România, care angajează
personal român;
 contribuţie de 1% din salariul de bază lunar de încadrare brut, plătită de
salariaţi;
 contribuţie de 1% din veniturile membrilor cooperatori
 eventuală subvenţie de completare de la bugetul statului.

5. Alte venituri . Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat şi cu

alte venituri, cum sunt: sumele rezultate din lichidarea debitelor din anii anteriori,
restituirea subvenţiilor acordate staţiunilor balneare în anii precedenţi şi nefolosite,
majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a contribuţiilor de
asigurări sociale, restituirea unor sume plătite din eroare, pensii neachitate.
De asemenea, bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat şi cu
excedentul anului precedent, care se reportează pe anul următor.
6. Contribuţia la pensia suplimentară. Contribuţia de 5% pentru pensia
suplimentară, plătită de personalul încadrat în muncă, constituie o sursă importantă
pentru formarea fondurilor de asigurări sociale. Această contribuţie reprezintă o
formă de participare a salariaţilor şi a altor persoane la alimentarea unui fond din
care, la pensionare, se va acorda, pe lângă pensia de bază, şi o pensie suplimentară.
Contribuţia pentru pensia suplimentară se plăteşte de către toţi salariaţii
cuprinşi în sistemul asigurărilor sociale, pentru sumele încasate drept salarii de
bază, la care se adaugă: sporul de vechime, sporul pentru lucrul în subteran, sporul
pentru condiţii grele de muncă, sporul pentru lucrul sistematic peste programul
normal, alte sporuri prevăzute în contractele individuale de muncă. Toate veniturile
luate în calcul la stabilirea pensiei suplimentare sunt venituri brute.
Contribuţia pentru pensia suplimentară se datorează pentru întreaga perioadă
care constituie vechime în muncă, inclusiv perioada în care salariaţii se află în
incapacitate temporară de muncă sau în concediu pentru creşterea copilului până la
împlinirea vârstei de 2 ani şi primesc indemnizaţia de asigurări sociale.

223
 Contribuţia pentru pensia suplimentară se datorează şi de către cei care
cumulează pensia cu salariul pe baza contractului de muncă, dar nu şi de către cei
care prestează servicii sau execută lucrări pe baza contractelor civile sau efectuează
alte prestaţii care nu au la bază contracte de muncă reglementate de legislaţia
muncii.
Contribuţia nu trebuie plătită nici de către salariaţi pentru perioadele
nelucrate şi consemnate ca atare în cartea de muncă, perioadele care nu constituie
vechime în muncă.
Contribuţia pentru pensia suplimentară se reţine de persoanele juridice şi de
cele fizice care folosesc personal salariat şi se virează de acestea, la plata chenzinei
a doua, la CEC. Fondurile pentru pensia suplimentară se gestionează de Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale. Contribuţia pentru pensia suplimentară se plăteşte în
aceleaşi condiţii şi de către salariaţii întreprinderilor private.

10.5. FORME DE OCROTIRE A CETĂŢENILOR PRIN

ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT

Consideraţii generale privind drepturile materiale de asigurări sociale.

Conform legislaţiei româneşti în materie, drepturile de asigurări sociale acoperă
majoritatea riscurilor sociale, aşa cum sunt menţionate de principalele documente
juridice internaţionale (Convenţia nr.102/1952 a O.I.M. şi Codul European al
Securităţii Sociale), respectiv bătrâneţea, invaliditatea, maternitatea, şomajul etc.
Drepturile de asigurări sociale nu constau exclusiv în plata unor sume de
bani, în multe situaţii, pe lângă drepturile băneşti, asiguraţii beneficiind şi de alte
avantaje, cum ar fi concediile medicale.
Sistemul drepturilor de asigurări sociale rămâne încă puternic „marcat” de
concepţia comutativă, mare parte din drepturile de asigurări sociale, fiind
recunoscute numai dacă s-a plătit contribuţia de asigurări sociale în condiţiile şi
perioada stabilite de lege. Cu alte cuvinte, acordarea prestaţiilor de asigurări
sociale este condiţionată în general, dar nu în exclusivitate, de plata contribuţiei la
asigurările sociale. Numărul prestaţiilor noncontributive are o pondere minoră în
ansamblul prestaţiilor reglementate de sistemul de asigurări sociale.
Principalele forme de ocrotire a cetăţenilor în cadrul asigurărilor de stat sunt:
pensiile, trimiterile la tratament balnear şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele,
unele cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii, ajutor în caz de şomaj şi ajutor în vederea
integrării profesionale.
Pensiile
Pensiile de asigurări sociale de stat sunt definite, în literatura juridică, ca
drepturi băneşti acordate salariaţilor la expirarea unei perioade determinate de
activitate şi la împlinirea vârstei prevăzute de lege ori în cazul pierderii totale sau
în cea mai mare parte a capacităţii de muncă, precum şi urmaşilor acestor persoane.
Dreptul la pensie face parte, conform formulării exprese a legii, din categoria
drepturilor imprescriptibile, altfel spus, orice persoană care îndeplineşte condiţiile
legii pentru a primi pensie poate oricând să solicite înscrierea la pensie, oricât timp
ar fi trecut de la data naşterii dreptului de pensie; plata pensiei nu se poate face
224
însă retroactiv. Tot potrivit legii, dreptul la pensie nu poate fi cedat total sau
parţial, cu alte cuvinte, este vorba de incesionabilitatea acestui drept.
Sistemul de pensii este întemeiat pe principiul echităţii sociale, mărimea
pensiei acordate fiecărui individ fiind calculată în raport cu salariul obţinut în
perioada activă. Sursele de formare a fondurilor băneşti destinate plăţii pensiilor se
formează prin contribuţia salariaţilor, agenţilor economici, instituţiilor,
întreprinzătorilor particulari şi a cetăţenilor care folosesc personal casnic.
Potrivit legii, sarcina contribuţiei la fondul asigurărilor sociale de stat revine,
cu precădere, angajatorului, salariaţii având un aport redus la alimentarea fondului,
în fapt, prestaţiile de asigurări sociale la care există o contribuţie din partea
salariatului fiind doar pensia suplimentară şi ajutorul de şomaj. Plata contribuţiei la
asigurări sociale datorată de persoanele juridice se face la data achitării drepturilor
de salariu pe luna expirată. Potrivit legii, neplata contribuţiei nu afectează plata
drepturilor de asigurări sociale cuvenite asiguraţilor.
În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale care cade în sarcina
salariaţilor, aceştia au obligaţia legală de a contribui la fondul pensiei
suplimentare.
Se poate spune că, prin intermediul asigurărilor sociale - mai concret, prin
plata contribuţiei de asigurări sociale - patronul şi salariatul se asigură cu
anticipaţie în vederea limitării efectelor patrimoniale negative generate de
producerea unui risc social, inclusiv al pierderii temporare a capacităţii de muncă
ca urmare a îmbolnăvirii. Trebuie menţionat faptul că oricine poate primi doar o
singură pensie de bază. În cazul în care o persoană are dreptul să primească mai
multe pensii de bază, ea este obligată să opteze pentru una dintre ele.
Persoanele care au lucrat în sectorul de stat şi în alte sectoare cu sisteme
proprii de asigurare vor primi atât pensia de asigurări sociale de stat, cât şi cea care
li se cuvine din sectoarele în care au activat, suma pensiilor cumulate neputând
însă să depăşească nivelul pensiei care i s-ar fi cuvenit persoanei respective în
situaţia în care întreaga muncă depusă ar fi fost în sectorul de stat.

Prin intermediul asigurărilor sociale de stat se acordă următoarele pensii:

 Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă;
 Pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accident de
muncă sau boală profesională;
 Pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului de
muncă;
 Pensia de urmaş;
 Pensia suplimentară.

225
 Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă atunci când o
persoană îndeplineşte condiţiile impuse de lege în ceea ce priveşte vârsta şi
vechimea în muncă. Trebuie menţionat faptul că sunt prevăzute anumite derogări
de la normele generale, cum sunt cele legate de grupele I şi II de muncă, diferite
categorii de personal, maternitate, particularităţi ale activităţii didactice univer-
sitare şi de cercetare ştiinţifică, existenţa de handicapuri fizice etc.
Pensionarea se face la cerere sau din oficiu. La cerere, pensionarea se face
pentru bărbaţi la împlinirea vârstei de 60 de ani, dacă au o vechime în muncă de
minim 30 de ani, iar la femei la împlinirea vârstei de 55 de ani, dacă au o vechime
în muncă de minim 25 de ani.
Pensionarea din oficiu se face după împlinirea de către bărbaţi a vârstei de 62
de ani, dacă au o vechime în muncă de minim 30 de ani, şi la femei după atingerea
vârstei de 57 de ani, dacă au o vechime în muncă de minim 25 ani. Pe baza cererii
salariaţilor, agenţii economici pot însă aproba ca aceste persoane să-şi continue
activitatea.
Mărimea pensiei se determină pe baza unui procent din salariul mediu tarifar.
Acest procent variază între 54% şi 85% din salariul mediu tarifar lunar pe o
perioada de 5 ani consecutivi din ultimii 10 ani de muncă, ani selectaţi de către
viitorul pensionar.
La baza de calcul a pensiei se află salariul tarifar la care se adaugă, atunci
când este cazul:
 sporuri pentru desfăşurarea muncii în subteran, pe platforme marine şi de
extracţie;
 indemnizaţia de zbor;
 sporul pentru condiţii grele de muncă;
 sporul pentru lucrul sistematic peste program, pentru exercitarea unei
funcţii suplimentare etc.
Trebuie să avem în vedere faptul că reforma asigurărilor sociale preconizează
anumite modificări, mai ales în ceea ce priveşte modul de calcul al pensiei şi al
stabilirii limitei de vârstă pentru pensionare. Astfel, se prevede o creştere graduală
a limitei de vârstă atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Vechimea minimă în
muncă va fi de 35 de ani pentru bărbaţi şi de 30 de ani pentru femei, iar baza de
calcul a pensiei se va majora de la 5 ani consecutivi la 20 de ani, în perspectivă
preconizându-se luarea în considerare a salariului tarifar obţinut pe întreaga
perioadă a vieţii active.
Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza într-un termen de 13
ani, prin creşterea vârstelor de pensionare.
Pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accidente de
muncă sau boală profesională se acordă persoanelor încadrate în muncă şi care,
din cauza unor accidente de muncă survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de
serviciu sau pe perioada transportului la/de la serviciu, din cauza bolilor
profesionale sau tuberculozei, şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă.
Aceste persoane au dreptul la pensie, indiferent de stagiul de cotizare.
Acest tip de pensie se acordă şi persoanelor care, deşi nu au fost încadrate în
muncă în momentul apariţiei bolii/accidentului care provoacă o invaliditate de
gradul I (pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire sau de
226
orientare spaţială), II (pierderea totală a capacităţii de muncă cu posibilitatea
individului de a se autoservi) sau III (pierderea a mai mult de jumătate din
capacitatea de muncă) au avut calitatea de soldat, elev, ucenic sau student. Prin
invaliditate se înţelege pierderea totală sau în mare măsură a capacităţii de muncă,
în mod definitiv sau pentru o perioadă îndelungată de timp.
Încadrarea în una din cele trei grupe de invaliditate se face ţinând seama de:
 natura, gravitatea şi evoluţia bolii;
 posibilităţile de recuperare a capacităţii de muncă;
 elementele care pot determina agravarea bolii.
Stabilirea gradului de invaliditate se face de către o comisie medicală
aparţinând serviciilor judeţene de expertiză medicală.
Pensionarii invalizi, indiferent de gradul de invaliditate, sunt supuşi periodic
- 6/12 luni - revizuirii medicale de către comisiile de expertiză medicală şi
recuperare a capacităţii de muncă.
Neprezentarea, din motive imputabile pensionarului, la revizuirea medicală
atrage suspendarea plăţii pensiei din luna următoare celei în care era prevăzută
revizuirea medicală.
Pentru primele grade de invaliditate, mărimea pensiei se stabileşte în raport
cu vechimea în muncă ca procent din salariul tarifar şi alte venituri salariale la data
stabilirii pensiei, procent diferenţiat pe grupe de muncă şi tranşe de salariu. De
exemplu, pensia corespunzătoare invalidităţii de gradul I pentru grupa I de muncă
variază între 33% şi 85% din salariul tarifar, pentru grupa II de muncă mărimea
pensiei se situează între 31% şi 80% din salariul tarifar, iar pentru grupa III de
muncă - între 29% şi 75% din salariul tarifar al viitorului pensionar. Pensia de
invaliditate de gradul II este de 85%, iar pentru de gradul III de invaliditate pensia
este de 60% din pensia corespunzătoare gradului I de invaliditate. Pensionarii
încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara pensiei, la o indemnizaţie de
însoţitor, în cuantum fix.
În cazul în care vechimea în muncă a persoanelor care şi-au pierdut total sau
parţial capacitatea de muncă este mai mică de 5 ani, pensia de invaliditate este
stabilită ca sumă fixă, diferenţiată în raport cu gradul de invaliditate.
În situaţia în care gradul de invaliditate se modifică, pensia corespunzătoare
noului grad de invaliditate se stabileşte pe baza cuantumului pensiei avute la
gradul anterior de invaliditate, iar la împlinirea vârstei standard prevăzute de lege
pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă beneficiarul pensiei poate opta
pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
Pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului de
muncă (invaliditate) se acordă persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă
total sau parţial în afara procesului de muncă sau din cauza unor boli obişnuite, cu
condiţia ca persoanele în cauză să aibă o vechime minimă în muncă diferenţiată;
în raport cu vârsta şi sexul solicitantului.
Cuantumul pensiei se stabileşte pe baza unui procent din salariul tarifar, plus
sporurile salariale, procent diferenţiat pe tranşe de salarii şi ani de vechime în
muncă (acest procent variază între 27% şi 70% din salariul tarifar). Totuşi,
persoanele care îndeplinesc obligaţii militare sau care au devenit invalide de gradul
227
I sau II, ca urmare a unor boli, au dreptul să primească o pensie în sumă fixă
diferenţiată pe grade de invaliditate, fără a se mai ţine seama de vechimea în
muncă.
Pensia de urmaş. Pensia de urmaş se acordă persoanelor aflate în întreţinerea
legală a celui decedat, a cărui obligaţie legală de întreţinere este asumată de
asigurările sociale de stat.
Dreptul la pensie de urmaş este recunoscut copiilor şi soţiei supravieţuitoare,
aceasta acordându-se, în lipsa unei restricţii legale, indiferent de tipul de pensie
cuvenită persoanei decedate.
Copiii celui decedat au dreptul să primească pensie de urmaş până la
împlinirea vârstei de 16 ani, iar în cazul în care îşi continuă studiile, până la
terminarea cursurilor, însă fără ca aceştia să depăşească vârsta de 26 de ani.
Pensia de urmaş poate fi folosită numai pentru acoperirea necesităţilor
copiilor, indiferent de persoana care o încasează, de numărul copiilor sau de starea
civilă a soţului/soţiei în viaţă.
Pensia de urmaş se acordă şi soţiei supravieţuitoare numai dacă aceasta
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege cu privire la vârstă, durată a căsătoriei,
numărul copiilor rezultaţi din căsătorie, capacitatea de muncă şi starea civilă.
Pensia de urmaş se calculează pe baza pensiei primite sau la care ar fi avut
dreptul susţinătorul decedat, mărimea acesteia variind între 50% şi 100% din
pensia susţinătorului decedat.
Trebuie menţionat faptul că dreptul la pensie de urmaş este pierdut de către
soţia supravieţuitoare în cazul în care aceasta se recăsătoreşte, este încadrată în
muncă sau dobândeşte venituri permanente dintr-o activitate desfăşurată în calitate
de liber profesionist sau meseriaş.
Pensia suplimentară este acordată pensionarilor sau urmaşilor acestora, dacă
susţinătorii decedaţi au contribuit la formarea fondului destinat acestui scop,
mărimea acestei pensii depinzând de valoarea contribuţiei şi de mărimea salariului
mediu tarifar lunar.
Din punct de vedere juridic, pensia suplimentară face parte din aşa-numitul
sistem complementar de pensii, respectiv din acea categorie de drepturi de
asigurări sociale care au la bază contribuţia exclusivă a persoanei asigurate.
Accesul la pensia suplimentară este deschis asiguratului din momentul în care
devine pensionar în sistemul asigurărilor sociale de stat, indiferent de categoria
pensiei pe care o primeşte (pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă, pensie
de invaliditate).
Trebuie menţionat faptul că, dacă o persoană a plătit contribuţia la mai multe
sectoare cu sisteme proprii de asigurări sociale, se iau în considerare toţi anii de
contribuţie, în aceste cazuri pensia suplimentară fiind plătită de sectorul care a
acordat pensia de bază de asigurări sociale.
Pensionarea anticipată cu reducerea limitei de vârstă a fost instituită prin
Legea nr. 2/1995 şi are în vedere, în principiu, reducerea cu maxim 5 ani a vârstei
minime de pensionare, de această reducere beneficiind însă numai anumite
categorii de salariaţi.

228
 Mărimea pensiei anticipate este calculată potrivit procedurii generale, la
pensia astfel obţinută aplicându-se un coeficient de 0,3% pentru fiecare lună cu
care s-a redus vârsta de pensionare.
Cu această valoare se reduce pensia rezultată.
De această pensie pot beneficia asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în
condiţii deosebite de muncă şi persoanele care au primit deja atât alocaţia de
şomaj, cât şi cea de sprijin.
La împlinirea vârstei standard de pensionare, pensia anticipată devine pensie
pentru limită de vârstă, prin eliminarea diminuărilor de 0,3% pentru fiecare lună cu
care s-a redus vârsta de pensionare şi adăugarea eventualelor stagii de cotizare
realizate în perioada de anticipare.
Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale
Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale pot fi grupate în:
 Ajutorul de şomaj;
 Alocaţia de sprijin;
 Ajutorul în caz de deces;
 Indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea
sănătăţii (concediu medical);
 Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă;
 Indemnizaţia în caz de maternitate;
 Indemnizaţia de naştere;
 Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la doi ani.

Ajutorul de şomaj. După anul 1990, necesitatea reformării economiei

centralizate prin restructurarea sectoarelor nerentabile din economia naţională, a
pus în mod dramatic problema disponibilizării unui număr important de salariaţi.
În acest cadru, a fost adoptată Legea nr. 1/1991 privind protecţia socială a
şomerilor şi reintegrarea lor profesională, lege modificată ulterior în câteva
rânduri.
Legea defineşte şomerul drept persoana aptă de muncă, care nu poate fi
încadrată din lipsă de locuri de muncă disponibile corespunzătoare pregătirii sale.
Legea nr.1/1991 instituie în sarcina celor care vor beneficia de ajutorul de şomaj
îndeplinirea cumulativă a următoarelor două condiţii:
 persoanele în cauză să fie apte de muncă;
 solicitanţii ajutorului de şomaj să se înscrie la oficiile forţei de muncă.

Ajutorul de şomaj este acordat:

 persoanelor al căror contract de muncă a fost desfăcut la iniţiativa unităţii
în care a fost încadrat;
 persoanelor al căror contract de muncă a fost desfăcut la iniţiativa lor,
pentru motive care, la reîncadrare, nu întrerup vechimea în muncă;
 persoanelor care au fost încadrate cu contract de muncă pe o perioadă
determinată.
Dreptul la ajutorul de şomaj este, din punct de vedere al naturii juridice,
imprescriptibil.
229
 Drepturile persoanelor care beneficiază de ajutorul de şomaj sunt
următoarele:
 dreptul la vechime în muncă;
 dreptul la asistenţă medicală gratuită;
 menţinerea drepturilor locative, cu excepţia ocupării unor locuinţe de
serviciu;
 dreptul la orice prestaţie de asigurări sociale reglementată prin lege, în
cazul pierderii capacităţii de muncă (indemnizaţie pentru incapacitate
temporară de muncă, pensie de invaliditate).
Mărimea ajutorului de şomaj variază între 50% şi 60% din salariul de bază
brut, din care se deduce impozitul, dar nu mai puţin de minim 75% din salariul de
bază minim brut pe ţară impozitat. De asemenea, cuantumul ajutorului de şomaj nu
poate depăşi suma a cel mult două salarii minime brute pe ţară din care s-a dedus
impozitul legal. Pentru a beneficia de ajutorul de şomaj, o persoană trebuie:
 să fie înscrisă la oficiile forţei de muncă unde îşi are domiciliul sau
reşedinţa, dacă a avut ultimul loc de muncă în acea localitate;
 starea sănătăţii să îi permită încadrarea în muncă.

Nu beneficiază de şomaj persoanele:

 care deţin împreună cu membrii familiei terenuri agricole în suprafaţă de
cel puţin 20 000 m2 în zone colinare şi de şes, şi de cel puţin 40 000 m 2
în zonele montane;
 care obţin venituri proprii sau care realizează venituri din prestarea unor
activităţi autorizate, aceste venituri fiind de cel puţin jumătate din
salariul minim brut pe ţară din care s-a dedus impozitul legal;
 cărora li s-a oferit un post de muncă corespunzător pregătirii lor, situat la
o distanţă de maxim 50 km de domiciliu;
 care îndeplinesc condiţiile de înscriere la pensia pentru munca depusă şi
limită de vârstă;
 care au absolvit învăţământul liceal şi urmează forme superioare de
pregătire profesională, indiferent de forma acestora.
Ajutorul de şomaj se plăteşte pentru o perioadă de 270 de zile, în această
perioadă şomerul fiind obligat să urmeze cursurile de specializare sau recalificare
profesională organizate de oficiile forţei de muncă.
Alocaţia de sprijin. Prin modificarea Legii nr. 1/1991 prin Legea nr. 86/1992
a fost reglementat un nou drept în favoarea şomerilor şi a persoanelor asimilate
acestora, şi anume, alocaţia de sprijin. În fapt, alocaţia de sprijin reprezintă un
ajutor de şomaj diminuat acordat în condiţii ceva mai restrictive decât ajutorul de
şomaj şi care are drept scop garantarea unui venit minim necesar susţinerii traiului
pentru şomerii „cronici”.
Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni beneficiarilor ajutorului
de şomaj, după expirarea perioadei de plată a ajutorului de şomaj, în condiţiile în
care persoana solicitantă îndeplineşte următoarele cerinţe:
 să nu deţină împreună cu membrii familiei terenuri agricole cu o
suprafaţă mai mare decât prevede legea;
230
  să nu realizeze împreună cu membrii familiei un venit mediu lunar pe
membru de familie, de cel puţin 60% din salariul de bază minim brut pe
ţară, din care s-a scăzut impozitul prevăzut de lege.
De menţionat că în perioada cât beneficiază de alocaţie de sprijin, persoanele
în cauză se bucură de aceleaşi drepturi ca şi titularii ajutorului de şomaj, mai puţin
de dreptul la vechime în muncă.
Ajutorul de deces. Acest tip de ajutor este recunoscut salariaţilor şi
membrilor lor de familie. De precizat că acest ajutor poate fi plătit, în cazul
decesului angajatului, fie membrilor de familie, fie persoanelor din afara familiei
care au suportat cheltuielile ocazionate de deces, în condiţiile în care persoanele
respective nu au un venit lunar mai mare decât cel stabilit de lege. Cuantumul
ajutorului de deces se stabileşte anual prin Legea bugetului asigurărilor sociale de
stat, valoarea lui neputând fi mai mică decât salariul mediu brut pe economie şi se
acordă numai la cerere, pe baza certificatului de deces.

Concediul medical se acordă salariaţilor, inclusiv celor aflaţi în perioada de

probă, indiferent de durata contractului de muncă, în condiţiile în care îndeplinesc
cerinţele prevăzute de lege cu privire la vechimea în muncă. Plata indemnizaţiei se
face şi persoanelor ale căror contracte au fost suspendate sau au încetat din motive
neimputabile salariaţilor şi dacă incapacitatea temporară de muncă a apărut înainte
de desfacerea contractului de muncă.
Şomerii aflaţi la cursuri de calificare, recalificare şi perfecţionare sau, după
caz, la alte forme de pregătire profesională organizate potrivit legii, care, datorită
unor accidente survenite în cursul şi din cauza practicii profesionale suportă o
incapacitate de muncă temporară mai mare de trei zile, beneficiază de aceleaşi
prevederi ca şi ceilalţi asiguraţi privind accidentul de muncă. Indemnizaţiile pentru
concediile medicale sunt plătite numai din fondurile unităţii în care salariatul îşi
desfăşoară activitatea, iar dacă unitatea respectivă îşi încetează activitatea, sumele
respective se suportă din fondurile asigurărilor sociale de stat, durata maximă de
acordare a indemnizaţiei fiind de 180 de zile.
Cuantumul acestor indemnizaţii variază între 50% şi 85% din salariul tarifar
lunar, în funcţie de vechimea în muncă a salariatului respectiv. Trebuie menţionat
însă că reforma sistemului de asigurări sociale în România, consemnată în Cartea
Albă a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, prevede ca această indemnizaţie
să reprezinte pentru toţi salariaţii 75% din salariul tarifar, iar pentru primele trei
zile de incapacitate de muncă să nu se acorde nici o indemnizaţie.
Indemnizaţia în caz de maternitate este acordată salariatelor gravide,
indiferent de vechimea în muncă a acestora. Salariatele beneficiază în aceste cazuri
de asistenţă medicală, de medicamente şi de internare în maternitate sau case de
naşteri în mod gratuit. Potrivit prevederilor Codului Muncii şi legislaţiei
româneşti, femeile gravide încadrate în muncă au dreptul la încasarea unei
indemnizaţii în caz de maternitate care reprezintă între 50% şi 85% din salariul
tarifar lunar, în funcţie de vechimea în muncă a acestora. Perioada de timp pentru
care se plăteşte această indemnizaţie depinde de data naşterii şi starea de sănătate a

231
copilului, durata maximă fiind de 126 de zile calendaristice. Reforma asigurărilor
prevede că şi tatăl copilului poate beneficia de concediu post-natal de 5 zile
lucrătoare (cu posibilitatea măririi la 10 zile lucrătoare) cu condiţia să-şi fi achitat
la zi contribuţia legală la asigurările sociale.
Indemnizaţia de naştere este unică şi se acordă mamei, indiferent de mărirea
veniturilor părinţilor, numai după naşterea celui de al doilea copil şi pentru fiecare
copil născut ulterior, valoarea acestei indemnizaţii fiind de 100 000 lei.
Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului
handicapat reprezintă un sprijin financiar acordat mamelor salariate care au copii
în vârstă de până la doi ani (şi trei ani în cazul copilului cu handicap), cuantumul
acestei indemnizaţii reprezentând 85% din salariul tarifar lunar. De această
indemnizaţie beneficiază şi femeile care au devenit tutore, au adoptat copii sau au
copii încredinţaţi mai mici de doi ani.
Aceste indemnizaţii se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de
stat.
Trebuie menţionat că de această indemnizaţie poate beneficia, la cerere, unul
dintre cei doi părinţi ai copilului pe baza livretului de familie.
Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau
a copilului cu handicap, cu afecţiuni intercurente până la împlinirea vârstei de
18 ani, se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de
familie.
Asigurarea socială a agricultorilor
Potrivit Legii nr. 80/1992 (modificată prin Legea nr. 1/1994) Art.1,
agricultorii şi proprietarii de terenuri forestiere, precum şi membrii lor de familie
în vârstă de peste 15 ani, care prestează o muncă nonsalarială în cadrul
gospodăriilor individuale sau în cadrul formelor asociative din agricultură
beneficiază de drepturi de asigurare socială.
Persoanele asigurate din această categorie beneficiază de următoarele drepturi
de asigurări sociale: pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă, pensie pentru
pierderea capacităţii de muncă, pensie de urmaş, ajutor de deces, indemnizaţii şi
alte drepturi de asigurare sociale. Pensiile constituie principala formă de protecţie a
agricultorilor prin asigurările sociale de stat, dreptul la pensie fiind şi în cazul
agricultorilor imprescriptibil şi netransmisibil.
Pensia pentru limită de vârstă se acordă persoanelor care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
 bărbaţii au împlinit vârsta de 62 de ani şi au o durată de asigurare de
minim 30 de ani;
 femeile au împlinit vârsta de 57 de ani, şi au o durată de asigurare de
minim 25 de ani.
Persoanele care au o perioadă de asigurare mai mică de 30 de ani pentru
bărbaţi şi, respectiv, 25 de ani pentru femei, dar nu mai puţin de 10 ani de
contribuţie, beneficiază de pensie, care se calculează proporţional cu numărul
anilor de asigurare.
232
 Pensia minimă integrală pentru limită de vârstă nu poate fi mai mică decât
jumătate din salariul de bază minim brut pe ţară, reglementat la data calculării
pensiei, această prevedere fiind verificată în cazul în care este majorat salariul de
bază minim brut pe ţară, în raport cu care se stabileşte pensia minimă integrală
pentru limită de vârstă.
Asigurarea socială pentru categorii de persoane precum: întreprinzătorii
privaţi, avocaţii
Potrivit art.29 alin.6 din „Norme privind stabilirea, desfăşurarea şi încetarea
raporturilor de muncă în unităţile care sunt organizate şi funcţionează pe baza
liberei iniţiative”, membrii asociaţiilor familiale şi persoanele care desfăşoară o
activitate independentă autorizată, beneficiază de drepturi de asigurări sociale dacă
plătesc o contribuţie care variază în raport cu plafonul de venit asigurat.
În ceea ce-i priveşte pe proprietarii întreprinderilor private, drepturile de
asigurări sociale sunt aceleaşi ca şi pentru salariaţi, dacă încheie contracte de
asigurări sociale cu Camera de muncă.
Regimul asigurărilor sociale ale avocaţilor urmează modelul legislativ pe
care este structurat sistemul asigurărilor sociale de stat atât în privinţa tipurilor de
pensii reglementate, cât şi al celorlalte ajutoare materiale de asigurări sociale.
Ceea ce deosebeşte în mod esenţial regimul asigurărilor sociale ale avocaţilor
de cel al asigurărilor sociale de stat este modul de finanţare al fondului de asigurări
sociale, în regimul asigurărilor sociale ale avocaţilor putându-se vorbi, practic, de
autoasigurare, întrucât sursa principală este, în fapt, contribuţia avocatului.

10.6. ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN ROMÂNIA

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a

sănătăţii populaţiei. Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează
descentralizat, pe principiul solidarităţii sociale şi al subsidiarităţii în colectarea şi
utilizarea fondurilor, precum şi al dreptului alegerii libere de către asiguraţi a
medicului, unităţii sanitare şi a casei de asigurări de sănătate.
Pot funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri
individuale, în diferite situaţii speciale, astfel de asigurări nefiind obligatorii.
Principiile pe baza cărora sunt organizate şi funcţionează asigurările sociale
sunt următoarele:
a) Cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor în cadrul sistemului medico-
sanitar coerent de protecţie socială;
b) Solidaritatea între toate categoriile sociale;
c) Prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-
sanitare;
d) Finanţarea autonomă şi echilibrul financiar. Fondurile asigurărilor de
sănătate se constituie din contribuţiile în părţi egale ale persoanelor fizice şi a celor
juridice, iar, în caz de nevoie, şi din subvenţii din partea statului. Activitatea
financiară a asigurărilor de sănătate respectă principiul echilibrului financiar,
conform căruia suma contribuţiilor încasate într-o anumită perioadă, trebuie să fie
egală cu cheltuielile efectuate pentru prestarea serviciilor medico-sanitare;
233
 e) Conducerea autonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate. Aceasta
presupune că organele asigurărilor sociale pentru sănătate sunt independente, au
surse proprii de finanţare, contabilitate proprie, colaborează cu diferite organe ale
statului şi aplică măsurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.
În sistemul asigurărilor sociale de sănătate sunt cuprinse, obligatoriu,
următoarele categorii de persoane:
 cetăţenii români cu domiciliul în ţară sau aflaţi temporar în străinătate;
 cetăţenii străini şi apatrizi care au reşedinţa în România.

De asemenea, în sistemul asigurărilor sociale sunt cuprinse, fără plata

contribuţiei, următoarele persoane:
 copiii şi tinerii până la 26 de ani, dacă sunt elevi, studenţi sau ucenici şi
dacă nu realizează venituri din muncă;
 persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă sau se află
în grija familiei;
 soţul, soţia, părinţii şi bunicii, fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea
persoanei asigurate ;
 persoanele care beneficiază de drepturi ca urmare a faptului că au fost
persecutate din motive politice, persoanele deportate în străinătate şi care
au fost luate prizoniere.
Calitatea de asigurat - care se poate dovedi cu carnetul de asigurări sociale
pentru sănătate - se dobândeşte din ziua încheierii contractului individual de muncă
al salariatului şi se păstrează pe toată durata acestuia. Cei care nu sunt salariaţi,
dobândesc calitatea de asigurat din ziua în care şi-au achitat contribuţia şi o
păstrează potrivit legii.
Calitatea de asigurat, fără plata contribuţiei pentru asigurările de sănătate, o
au şi persoanele care: satisfac serviciul militar, se află în concediu medical,
concediu de sarcină şi lehuzie, execută o pedeapsă privativă de libertate, fac parte
dintr-o familie care beneficiază de ajutor social în conformitate cu prevederile
Legii 67/1995 privind ajutorul social.
În asigurarea obligatorie de sănătate nu sunt incluşi membrii misiunilor
diplomatice acreditate în România şi cetăţenii străini care se află temporar în ţara
noastră. Aceştia pot încheia asigurări facultative.
Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează în următoarele
situaţii:
 o dată cu pierderea cetăţeniei şi/sau a dreptului de reşedinţă în ţară;
 în caz de deces.

Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din

contribuţia asiguraţilor, din contribuţia persoanelor fizice şi juridice care angajează
personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale,
precum şi din alte surse.
Asiguraţii şi membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, în mod
nediscriminatoriu, în condiţiile legii. În acest sens, asiguraţii vor plăti o contribuţie
lunară pentru asigurările sociale de sănătate, obligaţia virării acestei contribuţii
revenind angajatorului.

234
 Cuantumul contribuţiei băneşti lunare a persoanei asigurate se stabileşte sub
forma unei cote de 7% şi se aplică la venitul brut. Această contribuţie se deduce
din impozitul pe salariu sau din impozitul pe venit, după caz, şi se varsă la Casa de
Asigurări de Sănătate.
Persoanele juridice şi fizice care angajează personal salariat trebuie să reţină
şi să vireze la Casa de Asigurări de Sănătate, contribuţia datorată pentru asigurarea
sănătăţii personalului din unitatea respectivă. Această contribuţie este de 7% din
fondul lunar de salarii.
Pensionarii, beneficiarii ajutorului de şomaj şi ai alocaţiei de sprijin,
persoanele care lucrează pe bază de convenţie civilă, suportă contribuţia la
asigurările sociale de sănătate din suma ce reprezintă drepturile băneşti ce li se
cuvin. Contribuţia astfel reţinută se virează Casei de Asigurări de Sănătate la care
este arondată persoana respectivă.
Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să-şi asigure sănătatea,
comunică direct Casei de Asigurări de Sănătate în a cărei rază teritorială îşi
desfăşoară activitatea, veniturile impozabile, în vederea stabilirii contribuţiei de
7% pentru asigurările sociale de sănătate.
Persoanele care sunt asigurate obligatoriu, fără plata contribuţiei la
asigurările sociale de sănătate, sunt:
 persoanele care se află în concediu medical sau în concediu pentru
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 6 ani. Pentru acestea,
contribuţia se plăteşte de la bugetul asigurărilor sociale de stat;
 persoanele care satisfac serviciul militar;
 persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest
preventiv;
 persoanele care fac parte dintr-o familie care beneficiază de ajutor social,
în conformitate cu Legea 67/1995.
Pentru ultimele trei categorii de persoane, contribuţia se suportă de la bugetul
statului.
Contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate datorată de salariaţi, liber-
profesionişti şi agricultori se deduce din impozitul datorat de aceste persoane.
Fondurile asigurărilor sociale pentru sănătate au următoarele destinaţii:
 plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;
 cheltuieli de administrare şi funcţionare a fondului;
 formarea unui fond de redistribuire;
 formarea unui fond de rezervă.

Disponibilităţile fondurilor rămase neutilizate la finele anului se reportează în

anul următor şi au aceleaşi destinaţii.
Drepturile asiguraţilor. În baza asigurărilor de sănătate, asiguraţii se bucură
de o serie de drepturi.
Asiguraţii au dreptul la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare
în mod nediscriminatoriu, corespunzător necesităţilor, suficiente calitativ şi
cantitativ.

235
 Asiguraţii au dreptul la îngrijire medicală, în caz de boală sau accident, din
prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în
condiţiile stabilite de lege.
Îngrijirea medicală acordată asiguraţilor se concretizează în servicii de
asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru
depistarea din timp a bolilor, servicii medicale ambulatorii, spitaliceşti, de
asistenţă stomatologică; de urgenţă, asistenţă medicală pre-, intra- şi post- natală,
medicamente, materiale sanitare, proteze etc.
Asiguraţii au dreptul să-şi aleagă medicul de familie care să le ofere asistenţa
necesară.
Asiguraţii în vârstă de peste 30 de ani au dreptul la un control anual, pentru
prevenirea bolilor cu consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate.
În caz de boală, asiguraţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de servicii medicale
pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea complicaţiilor, pentru recuperarea sau
ameliorarea suferinţei pacientului.
Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală de specialitate ambulatorie sau în
spitale acreditate. Asistenţa constă în stabilirea diagnosticului, oferirea de
tratament medical, recuperare, tratament chirurgical etc.
Asiguraţii au dreptul la medicamente, materiale compensate, proteze şi alte
mijloace terapeutice. Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională pentru Asigurări
Sociale de Sănătate, cu avizul Colegiului Medicilor în România şi al Colegiului
Farmaciştilor din România, elaborează lista cu medicamente din Nomenclatorul de
medicamente de care beneficiază asiguraţii pe baza prescripţiei medicale, cu sau
fără contribuţie personală.
Asiguraţii au dreptul la materiale sanitare pentru corectarea auzului, pentru
protejarea membrelor, şi la alte materiale de specialitate, cu sau fără contribuţie
personală, potrivit prevederilor contractului-cadru.
Asiguraţii beneficiază de tratament fizioterapeutic, masaje, gimnastică
medicală, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, potrivit
convenţiei cadru.
Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală de recuperare într-o unitate
specială pentru o perioadă şi după un ritm stabilite de medicul curant în programul
de reabilitare.
Asiguraţii beneficiază şi de alte servicii speciale. Astfel, ei au dreptul la
transport sanitar în următoarele situaţii: urgenţe medicale, alte cazuri prevăzute de
contractul-cadru.

10.7. BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

Bugetul asigurărilor sociale de stat este o componentă a bugetului public

naţional; el este planul financiar anual care reflectă constituirea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi
membrilor lor de familie. La baza elaborării şi execuţiei bugetului asigurărilor
sociale de stat stau principiile: anualităţii, universalităţii, echilibrării şi realităţii.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la capitolul venituri,
următoarele:
236
  contribuţia pentru asigurările sociale de stat;
 contribuţia parţială a personalului salariat pentru bilete de tratament
balnear şi odihnă;
 contribuţia pensionarilor pentru bilete de tratament;
 alte venituri (sume obţinute din lichidarea debitelor din anii anteriori,
restituirea subvenţiilor acordate în anii precedenţi şi nefolosite,
majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a
contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare
pensii neachitate şi prescrise);
 contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, alocaţia de sprijin şi
ajutorul de integrare profesională;
 dobânzi pentru disponibilităţi în conturi;
 excedentul bugetului anului precedent care se reportează pe anul următor.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde cheltuielile pentru:
 pensiile plătite prin oficii;
 pensii plătite prin întreprinderi;
 indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă;
 indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea
capacităţii de muncă;
 indemnizaţii în caz de maternitate şi pentru îngrijirea copilului bolnav;
 ajutoare sociale;
 ajutoare în caz de deces;
 acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;
 cheltuieli cu plata taxelor poştale ocazionate de transmiterea pensiilor;
 unele cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii.

Bugetul cuprinde, în partea finală, diferenţa între venituri şi cheltuieli.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul
administraţiei centrale de stat şi se aprobă de către Parlament o dată cu acesta,
dobândind astfel o deplină autonomie.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din:
a) bugetul asigurărilor sociale, elaborat de organele de asigurări sociale
din cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în care sunt cuprinse
veniturile şi cheltuielile cu caracter centralizat, şi
b) bugetele pentru realizarea asigurărilor sociale ale direcţiilor judeţene
şi al Municipiului Bucureşti, subordonate Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale, rezultate din concentrarea bugetelor pentru realizarea
asigurărilor sociale întocmite de către întreprinderi, instituţii şi comune.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează şi se administrează de către
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale - Direcţia generală a asigurărilor sociale şi
pensiilor. Cheltuielile nu se pot înscrie în buget şi nu se aprobă fără stabilirea
resurselor din care urmează să fie efectuate.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, cu avizul Ministerului Finanţelor,
stabileşte metodologia elaborării, executării şi încheierii bugetului asigurărilor
sociale de stat. Pe baza datelor proprii şi a celor primite de la direcţiile judeţene şi
237
direcţia Municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi protecţie socială,
elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul viitor. Cu
avizul prealabil al Ministerului Finanţelor, proiectul de buget se depune la Guvern.
Cu eventualele amendamente, proiectul de buget se înaintează Parlamentului, până
la 30 noiembrie, pentru dezbatere şi adoptare.
După aprobare, veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
se repartizează pe trimestre şi pe unităţile teritoriale ale Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale.
Veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se execută prin
unităţile Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, cu concursul organelor
financiar-bancare.
Atât în procesul elaborării, cât şi în procesul executării bugetului asigurărilor
sociale de stat, Ministerul Muncii şi Protecţie Sociale urmăreşte realizarea
echilibrului între venituri şi cheltuieli, acţionând în mod corespunzător.

238
 Anexa

LEGEA nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în

România
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
CAPITOLUL 1
Dispoziţii generale
ARTICOLUL 1
În România, activitatea de asigurare se desfăşoară sub forma asigurărilor
facultative şi obligatorii, precum şi a operaţiunilor de reasigurare, de societăţi
comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare şi societăţi de reasigurare,
denumite în continuare asigurători, respectiv, reasigurători.
ARTICOLUL 2
În asigurarea facultativă, raporturile dintre asigurat si asigurător, precum şi
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare.
ARTICOLUL 3
În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi
obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege.
ARTICOLUL 4
Este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule.
ARTICOLUL 5
Asigurarea obligatorie se practică numai de asigurătorii autorizaţi de Oficiul
de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare. Asigurătorii care au
primit autorizarea prevăzută la aliniatul precedent au obligaţia să realizeze
asigurarea, eliberând un înscris probator al asigurării.
ARTICOLUL 6
Operaţiunile de reasigurare completează activitatea de asigurare prin cedarea
şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internaţională de asigurări.
Cedarea în reasigurare pe piaţa internaţională se va face numai în măsura în
care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă.
În operaţiunile de reasigurare, raporturile dintre reasigurat şi reasigurător,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de reasigurare.
ARTICOLUL 7
Persoanele fizice şi juridice române încheie contractele de asigurare cu
societăţi stabilite în România, cu excepţia cazurilor în care asigurările solicitate nu
se practică pe piaţa internă. Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi
Reasigurare face publică lista societăţilor autorizate să funcţioneze în România şi
felurile de asigurări practicate.

239
 ARTICOLUL 8
Constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi
plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii, pentru
asigurările obligatorii sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor
facultative.
CAPITOLUL 2
Contractul de asigurare
Secţiunea 1
Încheierea contractului. Drepturi şi obligaţii
ARTICOLUL 9
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă
asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească
asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare indemnizaţie, în limitele şi termenele convenite.
ARTICOLUL 10
Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă şi va cuprinde:
- numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
- obiectul asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă;
- riscurile ce se asigură;
- momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
- primele de asigurare;
- sumele asigurate;
- alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un
început de dovadă scrisă.
ARTICOLUL 11
Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă şi din emiterea şi
trimiterea unui document de asigurare, cum ar fi poliţa sau certificatul, cererea de
plată a primei ori din înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a
încheia contractul.
ARTICOLUL 12
Documentul de asigurare poate fi, după caz, nominal, la ordin sau la purtător.
ARTICOLUL 13
Persoana care urmează să încheie asigurarea este obligată să răspundă în scris
la întrebările formulate de asigurător, cu privire la împrejurările esenţiale
referitoare la risc, pe care le cunoaşte. Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se
modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în
scris asigurătorului schimbarea.
ARTICOLUL 14
Dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs,
sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea
obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă,
contractul se reziliază de drept.

240
 ARTICOLUL 15
Plata primelor se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor sau, în
lipsa unei alte clauze înscrise în contractul de asigurare, stabilită între părţi.
ARTICOLUL 16
Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator
fiind poliţa de asigurare, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document probator al
plăţii.
ARTICOLUL 17
Dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în
care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul
prevăzut în contractul de asigurare.
ARTICOLUL 18
Asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la
sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizaţie
cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
ARTICOLUL 19
Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului
asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare. În caz de neîndeplinire a
obligaţiei prevăzute la aliniatul precedent, asigurătorul are dreptul să refuze plata
indemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii
evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.
ARTICOLUL 20
În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de
răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a
fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către beneficiar ori de către un
membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această
calitate. Dispoziţiile aliniatului precedent se aplică, dacă părţile convin, şi în cazul
în care riscul asigurat a fost produs de către:
a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc
împreună cu asiguratul sau beneficiarul;
b) prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului.
ARTICOLUL 21
În cazul în care contractul de asigurare este modificat, prin acordul părţilor,
denunţat ori este reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face
conform contractului de asigurare sau hotărârii judecătoreşti.
ARTICOLUL 22
În limitele indemnizaţiei plătite în asigurările de bunuri şi de răspundere
civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar
împiedica realizarea dreptului prevăzut la aliniatul precedent.
Asigurătorul poate renunţa, în totalitate sau în parte, la exercitarea dreptului
prevăzut la alin. 1, conform contractului de asigurare, cu excepţia cazului când
paguba a fost produsă cu intenţie.
ARTICOLUL 23

241
 Asigurătorul poate opune titularului sau deţinătorului documentului de
asigurare ori terţului sau beneficiarului, care invocă drepturi derivând din acesta,
toate excepţiile care sunt opozabile contractului iniţial.
Secţiunea a 2-a
Asigurarea de bunuri
ARTICOLUL 24
În asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului
asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat sau celor în drept o
despăgubire.
ARTICOLUL 25
Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.
ARTICOLUL 26
Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în
conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat.
Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este
întreţinut.
În cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare, la producerea riscului,
asiguratul este obligat să ia, pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei la care s-a
făcut asigurarea, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor.
ARTICOLUL 27
Despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea
bunului din momentul producerii riscului asigurat.
Despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii
riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă
nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare.
În contractul de asigurare poate fi stipulată o clauză, conform căreia
asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză sau o sumă determinată
care nu se despăgubeşte de către asigurător.
ARTICOLUL 28
În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată,
inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător
raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a
convenit altfel prin contract.
ARTICOLUL 29
În cazul existenţei mai multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, fiecare
asigurător este obligat la plată, proporţional cu suma asigurată şi până la
concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare
decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului. Asiguratul are obligaţia să
declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi bun la asigurători diferiţi, atât la
încheierea contractului de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestuia.

242
 ARTICOLUL 30
În lipsa de prevedere contrară în contractul de asigurare, în cazul în care
bunul asigurat este înstrăinat, contractul de asigurare se reziliază.
Secţiunea a 3-a
Asigurarea de persoane
ARTICOLUL 31
În asigurarea de persoane, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului
asigurat, să plătească o sumă asigurată. Asigurarea în vederea unui risc privind o
altă persoană decât aceea care a încheiat contractul de asigurare se poate încheia
potrivit contractului de asigurare.
ARTICOLUL 32
Suma asigurată se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta.
În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma asigurată
se plăteşte moştenitorilor asiguratului, în calitate de beneficiar.
ARTICOLUL 33
Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului, fie în
cursul executării acestuia, prin declaraţia scrisă comunicată asigurătorului ori prin
testament.
Înlocuirea sau revocarea beneficiarului se poate face oricând în cursul
executării contractului, în modul prevăzut la alineatul precedent.
ARTICOLUL 34
Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari
desemnaţi, aceştia au drepturi egale asupra sumei asigurate.
ARTICOLUL 35
Asigurătorul nu datorează suma asigurată, dacă riscul asigurat a fost produs
prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de
asigurare ori prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte
grave prevăzute în contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produs intenţionat
decesul asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau
moştenitorilor.
ARTICOLUL 36
În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să
înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată
redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform
contractului de asigurare.
ARTICOLUL 37
Asiguratul poate să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se
constituie rezerva de prime, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare.
ARTICOLUL 38
Suma asigurată se datorează, independent de sumele cuvenite asiguratului
sau beneficiarului, din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de către cei
răspunzători de producerea lui, precum şi de sumele primite de la asigurător în
temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin
accidente de autovehicule.
Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma asigurată cuvenită
beneficiarului.
243
 ARTICOLUL 39
Prin contractul de asigurare se poate prevedea că sumele asigurate să fie
plătite asiguraţilor pe bază de amortizare sau în alte modalităţi.
ARTICOLUL 40
Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se
constituie la asigurările de persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu
sunt supuse prescripţiei.
Secţiunea a 4-a
Asigurarea de răspundere civilă
ARTICOLUL 41
În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o
despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de
terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
Prin contractul de asigurare se poate cuprinde în asigurare şi răspunderea
civilă a altor persoane decât a celei care a încheiat contractul.
ARTICOLUL 42
Drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători
de producerea pagubei.
Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele
obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.
ARTICOLUL 43
Despăgubirea se stabileşte pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana
păgubită şi asigurător, potrivit contractului de asigurare ori prin hotărâre
judecătorească. Pentru stabilirea despăgubirii, în cazul evenimentelor petrecute pe
teritoriul României, părţile sunt obligate, dacă nu ajung la înţelegere, să supună
litigiul soluţionării unui organ de jurisdicţie român.
ARTICOLUL 44
Asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care
acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de
creditorii asiguratului. Despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care acesta
dovedeşte că a despăgubit pe cel păgubit.
Secţiunea a 5-a
Alte asigurări
ARTICOLUL 45
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi în cazul încheierii altor asigurări,
în măsura în care, prin lege sau prin acorduri internaţionale la care România este
parte, nu se prevede altfel.

244
 Secţiunea a 6-a
Reasigurarea
ARTICOLUL 46
Prin reasigurare:
a) asigurătorul, în calitate de reasigurător, primeşte prime de reasigurare, în
schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut
obiectul reasigurării;
b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în
schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la
suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului
care a făcut obiectul reasigurării.
ARTICOLUL 47
Reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte nici un raport
juridic între asigurat şi reasigurător.
CAPITOLUL 3
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule
ARTICOLUL 48
Persoanele fizice şi cele juridice, care deţin autovehicule supuse
înmatriculării în România, sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere
civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul
României.
Persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în
străinătate se consideră asigurate, în condiţiile prezentei legi, dacă îndeplinesc una
dintre următoarele condiţii:
a) posedă documentele internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul
României;
b) numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării, potrivit convenţiei
bilaterale încheiate între Biroul asigurătorilor de autovehicule din România şi
Biroul asigurătorilor de autovehicule din ţara de origine.
Fac excepţie de la dispoziţiile prezentului articol persoanele fizice şi juridice,
pe timpul utilizării autovehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau
antrenamente, care se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri.
ARTICOLUL 49
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii
răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de
autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost produse accidentele de
autovehicule, atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării.
Despăgubirile se plătesc şi pentru pagubele produse de existenţa sau
funcţionarea instalaţiilor montate pe autovehicule, precum şi pentru pagubele
produse de remorci ori ataşe.

245
 ARTICOLUL 50
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin
vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele
aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate
în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport
contractual existent cu deţinătorul autovehiculului respectiv.
Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru
bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru
bunurile aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza
unui raport contractual existent cu deţinătorul autovehiculului respectiv, precum şi
dacă nu aparţineau deţinătorului ori conducătorului autovehiculului, răspunzător de
producerea accidentului.
ARTICOLUL 51
Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 si 50, se acordă şi în cazul
în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului,
este o altă persoană decât asiguratul. Despăgubirile se plătesc şi atunci când
persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România. În caz de
vătămare corporală sau de deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de
bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este
identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.
ARTICOLUL 52
În cazul în care, pentru acelaşi deţinător de autovehicul, la data producerii
accidentului există mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi
egale de către toţi asigurătorii.
Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor
astfel de asigurări cu alţi asigurători.
ARTICOLUL 53
Nivelul primelor de asigurare, limita maximă a despăgubirilor de asigurare,
termenele de plată, sancţiunile şi alte elemente cu privire la aplicarea asigurării se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor.
ARTICOLUL 54
Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana
păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre
judecătorească pronunţată în România.
În cazurile în care despăgubirile nu urmează să fie recuperate, potrivit
prevederilor art. 58, convenţia prevăzută la alin. 1 poate fi încheiată şi de către
conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului, altul decât
asiguratul.
Convenţia încheiată numai între asigurat şi persoana păgubită, urmată de o
hotărâre judecătorească de expedient, care consfinţeşte tranzacţia acestora, nu-l
obligă pe asigurător la plată.
În cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asiguraţii sunt
obligaţi să se apere în proces. Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie.
ARTICOLUL 55
246
 Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau
juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.
Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
Despăgubirile se plătesc asiguraţilor, dacă aceştia dovedesc că au despăgubit
pe cei păgubiţi şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor
art. 58.
ARTICOLUL 56
Persoanele care folosesc pe teritoriul României autovehicule înmatriculate în
străinătate şi nu sunt asigurate în străinătate, potrivit prevederilor Art. 48 alin. 2,
sau ale căror asigurări expiră în timpul aflării pe teritoriul României, datorează
primele de asigurare, corespunzător perioadei de la intrarea, respectiv, expirarea
valabilităţii asigurării, până la ieşirea autovehiculului din ţară.
La intrarea şi ieşirea din ţară, organele poliţiei de frontieră de la punctele de
control pentru trecerea frontierei de stat a României vor controla documentele de
asigurare şi vor solicita deţinătorului autovehiculului dovada plăţii primei de
asigurare datorate. Persoanele neasigurate, care nu pot face, la control, dovada
asigurării ori a plăţii acesteia, vor fi îndrumate să achite primele datorate la
organele de la punctul de control, desemnate în acest scop.
ARTICOLUL 57
Drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule
se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se
pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui
răspunzător de producerea pagubei.
Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehiculele
deţinute de persoane asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului
prin Biroul asigurătorilor de autovehicule din România, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la Art. 48 alin. 2.
ARTICOLUL 58
Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana
răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:
a. accidentul a fost produs cu intenţie;
b. accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte încriminate de
dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu
intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul
comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;
c. accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu
intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire;
d. persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul, fără
consimţământul asiguratului.

247
 ARTICOLUL 59
Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris
asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat în termen de 4 zile
lucrătoare de la data acestuia, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, în care
termenul de 4 zile lucrătoare începe de la data încetării acestora.
CAPITOLUL 4
Fonduri de protecţie
ARTICOLUL 60
În vederea protejării asiguraţilor, prin contribuţia asigurătorilor, se constituie
Fondul de protejare a asiguraţilor destinat plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate
în caz de faliment al societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor.
Fondul se va constitui şi se va administra de către Oficiul de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din Ministerul Finanţelor, care va stabili
anual o cotă procentuală ce se va aplica asupra volumului de prime brute încasate
de societăţile de asigurare, de asigurare-reasigurare şi de reasigurare şi va elabora
norme privind utilizarea acestuia.
ARTICOLUL 61
În vederea protejării victimelor accidentelor de circulaţie auto, soldate cu
vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat şi
autovehiculul este neasigurat, se constituie Fondul de protecţie a victimelor străzii.
Acest fond se va constitui şi se va administra de către Biroul asigurătorilor de
autovehicule, care va stabili o cotă procentuală ce se va aplica asupra volumului de
prime brute încasate pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto de
către societăţile autorizate şi va elabora norme privind utilizarea fondului, cu
avizul Ministerului Finanţelor.
CAPITOLUL 5
Sancţiuni
ARTICOLUL 62
Pentru neplata la termen a sumelor destinate fondurilor constituite conform
Art. 60 şi 61 se calculează majorări de întârziere, conform normelor elaborate de
către Ministerul Finanţelor. Majorările de întârziere vor fi virate în contul
fondurilor respective. În cazul repetării faptei de la alin. 1, se poate lua şi măsura
suspendării activităţii, de până la un an.
ARTICOLUL 63
Refuzul societăţii comerciale autorizate de a încheia asigurarea obligatorie, la
cererea asiguratului, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda de la
500.000 lei la 2.000.000 lei, putându-se lua şi măsura suspendării activităţii, pe o
perioadă de până la un an.
ARTICOLUL 64
Încălcarea de către persoanele fizice şi juridice a obligaţiei de asigurare
prevăzute la art. 48 şi 56 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda de la
50.000 lei la 200.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare a
autovehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării.

248
 ARTICOLUL 65
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la Art. 63 din
prezenta lege se fac de către personalul de specialitate din Ministerul Finanţelor,
împuternicit în acest scop, iar cele prevăzute la Art. 64, de către ofiţerii şi
subofiţerii de poliţie.
ARTICOLUL 66
Pentru măsura de suspendare a activităţii societăţii comerciale, prevăzută la
Art. 63, şi, respectiv, de reţinere a certificatului de înmatriculare, prevăzută la
Art. 64, contestaţia se va depune la instanţele de judecată competente, potrivit legii.
ARTICOLUL 67
Nivelul amenzilor de la Art. 63 şi 64 se va actualiza prin hotărâri ale
Guvernului, în corelaţie cu indicele de inflaţie.
ARTICOLUL 68
Reglementarea privind contravenţiile prevăzute la Art. 63 şi 64 se
completează cu dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor.
CAPITOLUL 6
Dispoziţii tranzitorii şi finale
ARTICOLUL 69
Organele de politie, unităţile de pompieri şi celelalte autorităţi publice
competente să constate şi să cerceteze accidentele de autovehicule sau alte
evenimente, după caz, vor comunica, la cererea asigurătorilor, actele şi datele cu
privire la cauzele şi împrejurările producerii riscurilor asigurate şi la pagubele
provocate în vederea stabilirii şi plăţii de către asigurători a despăgubirilor şi a
sumelor asigurate.
ARTICOLUL 70
Prezenta lege intră în vigoare începând cu data de 1 februarie 1996.
Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: Titlul XIII, Cartea I
„Despre contractul de asigurare”, din Codul comercial, Decretul nr. 471/1971 cu
privire la asigurările de stat, republicat in 1988, Hotărârea Consiliului de Miniştri
nr. 1.715/1971 pentru stabilirea unor măsuri în executarea Decretului nr. 471/1971,
Hotărârea Guvernului nr. 387/1990 privind unele măsuri în legătură cu asigurarea
autovehiculelor, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 21
decembrie 1995, cu respectarea prevederilor Art. 74 alin. (1) din Constituţia
României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

ADRIAN NĂSTASE
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 21 decembrie 1995, cu
respectarea prevederilor Art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

249
 GLOSAR

A
acoperire (cover) - protecţia prin asigurare oferită de asigurător asiguratului
acumulare de capital (capital acummulation) - sistem de investire în folosul
asiguratului a unei părţi din prima de asigurare anuală (specific asigurărilor
de viaţă)
agent de asigurări (insurance agent) - persoană sau firmă autorizată să
acţioneze în numele unui asigurător
asigurare (insurance) - sistem de transfer al riscului de la asigurat către
asigurător
asigurat (insured) - partea care solicită asigurarea şi este îndreptăţită să solicite
despăgubiri în baza poliţei de asigurare; se mai numeşte şi proprietar sau
deţinător al poliţei de asigurare
asigurător (insurer) - societate autorizată să furnizeze asigurare, prin preluarea
riscurilor
autoasigurare (self-insurance) - metodă de asigurare care combină transferul
riscului către o companie de asigurări cu asumarea parţială a riscului
B
beneficiar (beneficiary) - persoana sau societatea căreia i se va plăti
despăgubirea prevăzută în poliţa de asigurare la producerea riscului asigurat
bonus (bonus) - suplimentarea periodică a beneficiilor unei poliţe de asigurare
de viaţă
broker de asigurare (insurance broker) - persoană juridică autorizată care
acordă consultanţă în domeniul asigurărilor, negociază şi încheie contracte
de asigurare pentru clienţii săi
„bună-credinţă” (utmost good faith) - situaţia în care partea căreia i se promite
ceva printr-un contract dezvăluie părţii care face promisiuni orice fapt
material care ar putea influenţa decizia acestuia de a încheia sau nu
contractul
C
cerere de asigurare (proposal form) - formular completat de către solicitantul
asigurării şi remis asigurătorului
clauză de arbitraj (arbitration clause) - clauză întâlnită în numeroase contracte
de asigurare, prin care părţile consimt să supună un eventual diferend, în
primul rând, unui tribunal neoficial ales, de comun acord şi ulterior unei
curţi legislative
clauză de reînnoire (renewal clause) - clauză specifică asigurărilor de viaţă care
prevede obligativitatea asigurătorului de a reînnoi la cerere poliţa de
asigurare la expirarea acesteia, indiferent de vârsta şi starea medicală a
250
 asiguratului
clauză de reziliere (cancellation clause) - clauză a poliţei de asigurare care dă
dreptul la reziliere sau ambelor părţi, sau doar asigurătorului
coasigurare (co-insurance) - împărţirea riscului şi corespunzător a primei de
asigurare între doi sau mai mulţi asigurători
companie de asigurări mutuală (mutual insurance company) - companie de
asigurări a cărei membrii sunt, totodată, asiguraţi şi asigurători
controlul riscului (risk control) - parte a procesului de management al riscului
care implică decizii şi acţiuni menite să administreze sau să controleze riscul
prin: (a) eliminarea riscului, (b) minimizarea riscului, (c) transferul riscului
sau (d) asumarea riscului
costuri de achiziţie (acquisition costs) - toate costurile legate direct de preţul de
obţinere al asigurării, adică comisioanele plătite agenţilor, cheltuielile
asociate marketingului, subscrierii, emiterii contractului şi colectării
primelor
D
daună directă (direct loss) - daună cauzată de acţiunea directă a unui risc
asigurat; diferită de dauna indirectă. De exemplu, avarierea unor utilaje ca
urmare a unui incendiu reprezintă o daună directă. Scăderea producţiei ca
urmare a avarierii utilajelor amintite constituie o daună indirectă
denaturare (misrepresentation) - informaţii false sau incomplete cu privire la
un fapt material; poate fi neintenţionată sau deliberată
depreciere (depreciation) - diferenţa dintre valoarea bunurilor noi şi valoarea lor
la orice moment ulterior, diferenţă datorată uzurii
despăgubire (indemnity, compensation, payment for the claims) - suma
plătită beneficiarului de către compania de asigurări în cazul producerii
riscului asigurat
E

eligibilitate (eligibility) - condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană

pentru a avea dreptul la despăgubirea prevăzută în poliţa de asigurare
evaluarea riscului (risc evaluation) - parte a procesului de management al
riscului care implică (a)evaluarea probabilităţii şi a frecvenţei de producere a
riscului şi (b) stabilirea impactului potenţial al pierderilor
evaluatori ai daunelor (loss assessor) - specialişti angajaţi de către companiile
de asigurări pentru a determina valoarea daunelor în cazurile importante
excluderi (exclusions) - prevederi ale unei poliţe de asigurare care stabilesc
riscurile care nu sunt preluate
expectanţă de viaţă (expectation of life) - speranţa medie de viaţă a unei
persoane la o anumită vârstă, în conformitate cu tabelele de mortalitate
expirare (expiry) - încheierea perioadei de asigurare
expunere (exposure) – termen utilizat pentru a desemna starea de a fi expus unui
risc şi mărimea riscului
F
251
 fapt (material fact) - orice fapt care poate influenţa deciziile unui asigurător la
încheierea unei poliţe de asigurare
flux financiar în asigurări (cash flow underwriting) - folosirea tehnicilor de
colectare şi plasare a primelor de asigurare în scopul maximizării profitului
franşiză (deductible) - clauză a unei poliţe de asigurare care prevede că plata
despăgubirii se face numai pentru suma care depăşeşte o valoare prestabilită
G
grad de acoperire (covering degree) - măsura în care sunt preluate prin
asigurare riscurile potenţiale
grad de risc (risk degree, risk value) - valoarea riscului obiectiv aferent unei
anumite situaţii
H
hazard (hazard) - condiţii favorizante care cresc probabilitatea pierderilor sau le
fac mai grave; poate fi fizic, psihic sau moral
I
identificarea riscului (risk identification) - etapa iniţială a procesului de
management al riscului, prin care se determină riscurile la care este expus
subiectul
incontestabilitate (indisputability) - clauză prevăzută în poliţa de asigurare prin
care compania de asigurări se angajează să nu refuze cererea de despăgubire
din cauza unui viciu de formă, dacă poliţa a fost activă pentru o anumită
perioadă de timp
indexare (index-linking, indexation) - metode de actualizare a sumei asigurate
prin creşteri automate (specifice asigurărilor de viaţă şi sănătate)
interes asigurabil sau patrimonial (insurable interest) - constituie o cerinţă
esenţială pentru validitatea unui contract de asigurare şi reprezintă o relaţie
legală a deţinătorului poliţei de asigurare cu elementul asigurat (bun,
răspundere civilă, viaţă)
intermediar (intermediary) – persoană fizică sau juridică care mijloceşte un
contract de asigurare; poate fi agent sau broker
istoricul daunelor (damage history) – istoricul despăgubirilor solicitate de
asigurat, din punct de vedere al valorii şi frecvenţei
L
legea numerelor mari (law of large numbers) - teorie matematică care aplicată
în asigurări, determină cu acurateţe probabilitatea de apariţie a unui
eveniment asigurabil
limite teritoriale (territorial limits) - limitele geografice în care se poate
întâmpla evenimentul asigurat
M

252
managementul riscului (risk management) - teorii şi metode practice de
protecţie împotriva riscului; principalele etape sunt identificarea, evaluarea şi
controlul riscului
N
neasigurare (non-insurance) - situaţia în care o persoană sau societate îşi asumă
un risc, fără o decizie conştientă în acest sens şi fără crearea nici unei rezerve
financiare aferente
neconcurenţa poliţelor (non-concurrent policies) - dacă două sau mai multe
poliţe acoperă aceleaşi bunuri, în cazul unei daune despăgubirea se va plăti
proporţional de către cele două poliţe, dar fără a se depăşi valoarea reală a
daunei
neglijenţă (negligence) - termen definit ca vina de a omite ceva ce o persoană
raţională, acţionând cu bună-credinţă ar face într-o situaţie dată sau vina de a
face ceva ce o persoană prudentă şi rezonabilă nu ar face
O
opţiunea de conversie (conversion option) - clauză prevăzută în poliţa de
asigurare, prin care deţinătorul acesteia o poate schimba cu o altă poliţă de
asigurare din aceeaşi categorie
P
perioadă de asigurare (period of insurance) - perioada în care asigurătorul
preia în baza poliţei de asigurare riscurile asigurate
perioadă de graţie (period of grace) - perioadă determinată de timp, în care
poliţa de asigurare nu se anulează în cazul neplăţii la termen al primelor de
asigurare
poliţă de asigurare (insurance policy) - documentul cu valoare de contract,
încheiat între asigurător şi asigurat
poliţă ajustabilă (adjustable policy) - poliţă care prevede ajustarea periodică a
primei de asigurare pe baza declaraţiilor asiguratului
portofoliu (portfolio) - termen ce defineşte o parte sau totalitatea activităţii de
asigurare sau de investiţii a unui asigurător
primă de asigurare (premium) – suma plătită de asigurat asigurătorului, în
schimbul protecţiei, prin asigurare furnizate de asigurător
primă suplimentară (additional premium) - un surplus de plată pentru o poliţă
de asigurare datorat creşterii gradului de acoperire, modificării riscului
acoperit, creşterii perioadei de asigurare sau în cazul reînnoirii unei poliţe
pentru care înregistrările arată că valoarea asigurată curentă depăşeşte
estimarea iniţială
primă unică (single premium) – prima de asigurare care se plăteşte o singură
dată pentru întreaga perioadă de asigurare
probabilitatea daunelor (probability of loss) – probabilitatea de apariţie sau
frecvenţa relativă a pierderilor; în asigurări, pe baza legii numerelor mari se
poate stabili cu acurateţe probabilitatea de apariţie a unui eveniment
253
 asigurabil
R
reasigurare (reinsurance) - asigurarea totală sau parţială a unui asigurător
împotriva unui risc de către un alt asigurător numit reasigurător
„rea-credinţă” (dishonesty) - refuzul nefondat al unui asigurător de a onora o
cerere de despăgubire
reciprocitate (reciprocity) - aranjament prin care riscurile sunt împărţite sau
schimbate între asigurători
rectificare (rectification) - procesul de corectare a poliţei, prin acordul ambelor
părţi (asigurător şi asigurat)
reinstalare (reinstalment) - reintrarea în vigoare a unei poliţe de asigurare ale
cărei rate scadente neachitate la timp sunt totuşi plătite (cu dobânda aferentă)
într-un interval de timp dat
reînnoirea poliţei (renewal of policy) - în momentul expirării poliţei de
asigurare, asigurătorul îl invită pe asigurat să-şi prelungească poliţa şi îi
acordă o perioadă de graţie pentru plata primei de asigurare; dacă asiguratul
plăteşte, poliţa se consideră reînnoită
regula sensului comun (ordinary meaning rule) - regulă care stă la baza
redactării unei poliţe de asigurare şi care prevede că formulările din poliţă
trebuie să fie clare, simple, fără sensuri filosofice sau ştiinţifice
risc asigurabil (insurable risk) - risc care îndeplineşte următoarele condiţii: este
măsurabil, în termeni financiari, există un interes asigurabil, există un grup
mare de subiecţi supuşi riscului, se poate calcula probabilitatea pierderilor,
este risc pur, transferul său se poate face la o primă rezonabilă, este fortuit
risc asigurat (insured risk) - risc preluat de către compania de asigurări care se
obligă prin contract ca la producerea lui să despăgubească pe asigurat
risc de drept (risk taken over under a contract) - riscurile preluate automat de
către asigurător prin poliţa de asigurare
risc protejat (protected risk) - risc care, ca urmare a sfaturilor şi insistenţelor
asigurătorului, sunt protejate prin introducerea unor măsuri suplimentare de
siguranţă
risc suplimentar (additional risk) - risc preluat de asigurător numai în condiţii
speciale (în general, prin plata unei prime de asigurare suplimentare)
S
suma asigurată (insured sum) - suma maximă plătită asiguratului sau
beneficiarilor specificaţi de acesta, în condiţiile prevăzute în poliţa de
asigurare, în cazul daunei totale
subasigurare (under-insurance) – asigurarea ce prevede o sumă asigurată,
inferioară valorii reale a obiectului asigurării, neadecvată pentru a prelua
întreaga pierdere
supraasigurare (over-insurance) - asigurarea bunurilor la o valoare mai mare
decât valoarea lor reală
suspendarea acoperirii (suspension of cover) – perioadă de timp cuprinsă în
254
 perioada de asigurare în care asigurătorul acceptă să suspende asigurarea la
cererea asiguratului
T
tabelă de mortalitate (mortality table) - instrument de determinare a
probabilităţii de supravieţuire sau deces
taxa de poliţă (policy fee) – la stabilirea primei de asigurare, cele mai multe
companii de asigurări includ şi taxa de poliţă care reprezintă costurile
administrative aferente emiterii poliţei
transferul riscului (risk transfer) - procesul de transferare a efectelor financiare
ale unei posibile pierderi aferente unei părţi către o terţă parte; cel mai
adesea transferul se face prin asigurare, în schimbul unei prime de asigurare
V
valoarea de înlocuire (replacement value) - termen folosit în asigurarea de
bunuri şi care se referă la costul total al înlocuirii bunului
valoarea rămasă (left value, remaining value) - valoarea la zi a bunului
asigurat calculată prin scăderea amortizării

BIBLIOGRAFIE

Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria, Asigurări şi
reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992.
Bailard E. Thomas, Biehl L.David, Kaiser W. Ronald, How to buy insurance at la
right price, Business One Irwin, Homenwood, Illinois, 1989.
Bennet C., Dictionary of insurance. Pitman Publishing, London, 1996, Bucureşti,
1997.
Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E., Lexicon de protecţie socială, asigurări şi
reasigurări. Editura Karat.
Bondrea Aurelian, Opinia publică şi dinamica schimbărilor din societatea
românească în tranziţie, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1999.
Boulescu Mircea, Petre Pogeangă, Organizarea şi conducerea activităţii finan-
ciar-contabile a întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 1999.

255
Brownlie D. Wiliam, Seglin L. Jeffrey, The life insurance buyer’s guide,
McGraw-Hill Publishing Company, New York, 1989.
Cistelecan Lazăr, Cistelecan Rodica, Asigurări comerciale, Editura Dimitrie
Cantemir, Tg. Mureş, 1997.
Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici
internaţionale, Editua All Beck, Bucureşti, 2000.
Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Introducere în asigurări, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998.
Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Asigurarea şi managementul
riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Practica asigurărilor, Editura
Semne ’94, Bucureşti, 1999
Cyntia Davidson, The over 50 insurance survival guide, Merritt Publishing, Santa
Monica, California, 1994.
Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,
Bucureşti, 1996.
Dobrin Marinică, Ionescu Luminiţa, Contabilitatea societăţilor de asigurări,
Editura Semne ’94, Bucureşti, 1999.
Feleagă Nicolae, Ionaşcu Ion, Tratat de contabilitate financiară, vol. I. Editura
Economică, Bucureşti, 1998
Galiceanu I., Economia asigurărilor, Editura Universitaria, Craiova, 1996.
Donald E. Malecki, Roland C. Horn, Eric A. Wiening, Commercial Liability
Insurance and Risk Management, American Institute for CPCU,
Malvern, Pennsylvania, 1995.
Everett D. Randall, Issues în insurance, American Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987.
Helen Coult, Management in Banking, Pitman Publishing, London, 1992.
James S. Trieschmann, Eric A. Wienning, Bob A. Hedges, Commercial Property
Insurance and Risk Management, American Institute for CPCU,
Malvern, Pennsylvania, 1994.
Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1996.
Oprea Călin, Văduva Ilie, Ristea Mihai, Neamţu Horia, Bazele contabilităţii,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Popescu Dumitru, Macovei Ioan, Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi,
1982.

256
Purcaru, I., Matematică şi asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 1994.
Purcaru Ion, Mircea Iulian, Mircea Lazăr, Asigurări de persoane şi bunuri,
Editura Economică, Bucureşti, 1998.
Ristea Mihai (coordonator), Contabilitatea societăţilor comerciale, vol. II. Editată
de Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România,
1996.
Robert Gibbon, George Rejda, Michael Elliot, Insurance Perspectives, American
Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1987.
Ronal Horn, About professions, professional and professional ethics,
American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1978.
Samuels J.M., Wilkers F. M., Brayshaw R.E, Management of company finance.
Chapman & Hall, London, 1995.
Scott L. David, The guide to buying insurance - How to secure the coverage you
need at an affordable price, The Globe Pequot Press, Old Saybrook,
Connecticut, 1994.
Sloan Ross, The Ross Sloan life insurance buyers guide, ARS Press,
Birmingham, Alabama, 1995.
Stoica Valeriu, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All,
Bucureşti, 1997.
Tănăsescu Paul, Ionescu Luminiţa, Asigurările sociale de sănătate din România,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.
Thomas Krause, Douglas Bean, Robert Cawthon, Connor Harrison, Insurance
information systems, American Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1990.
Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări şi reasigurări, ediţia a II-a, Editura
Expert, Bucureşti, 1998.
Văcărel Iulian, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu, Finanţe publice, ediţia a-II-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
Victor Hallman, Karen L. Mamilton, Personal insurance: Life, Health and
Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995.
Webb L. Bernard, Harrison M. Connor, Markham J. James, Insurance operations,
vol.I-II, American Institute for Chartered Property Casualty Underwriters,
Malvern, Pennsylvania, 1992.
Wiening A.Eric, Malecki S.Donald, Insurance contract analysis, American
Institute for Chartered Property Casualty Underwriters, Malvern,
Pennsylvania, 1992.

257
William M. Shernoff, How to make insurance companies pay your claims,
Hastings House, Mamoroneck, New York, 1990.
xxx Codul civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1995.
x x x Licenţa la Academia de Studii Economice - Tematică şi teste grilă,
Editura Economică, Bucureşti, 1998.
x x x Ministerul Finanţelor, Oficiul de Supraveghere a Activităţii de
Asigurare şi Reasigurare, Rapoarte anuale, 1996-1998.
xxx Legea investiţiilor străine, nr. 35/1991, cu amendamentele ulterioare.
x x x Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigu-rărilor, publicată în M.O. nr. 148/10.04.2000.
xxx H.G. nr. 1279/8.12.1990 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe
acţiuni în domeniul asigurărilor, publicată în M.O. nr. 145/17.12.1990.
x x x Legea nr. 47/16.07.1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor,
publicată în M.O. nr. 151/19.07.1991.
x x x H.G. nr. 574/23.08.1991 privind atribuţiile Oficiului de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, publicată în M.O. nr.
182/11.10.1991.
x x x Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România,
publicată în M.O. nr. 303/29.12.1995.
xxx Comisia Naţională pentru Statistică, Anuarul statistic, 1995, 1996, 1997,
1998.

COLECŢII DE REVISTE

Capital, 1996-2000.
Tribuna Economică, Tribuna Economică S.A., 1996-2000.
Piaţa financiară, Finmedia S.A., 1996-2000.
Best’s Review - Property / Casualty, A.M. Best Co. Inc., Oldwick, New Jersey,
1996-2000.
Best’s Review - Life / Health, A.M. Best Co. Inc., Oldwick, New Jersey,
1996-2000.
Insurance & Technology, Miller Freeman Inc., San Francisco, 1996-2000.
Risk and Insurance, L.R.P. Publication Company, Horsham, 1996-2000.

258
 COAUTOR LA:

Introducere în asigurări, 1997

Asigurarea şi managementul riscului, 1997
Asigurări şi reasigurări, 1997
Marketing în asigurări, 1998
Reasigurări, 1998
Despăgubiri în asigurări, 1998
Asigurări personale, 1998
Managementul riscului în asigurări, 1999
Management financiar în asigurări, 1999
Comunicarea în asigurări, 1999
Practica asigurărilor, 1999
Dicţionar de asigurări, 1999
Naţionala 2000, 1999
Asigurări şi reasigurări
Culegere de probleme şi studii de caz, 1999
Analiza managerială a firmei, 1999
Conjunctura pieţei mondiale a asigurărilor, 1998, 1999
Auditul intern, 1999
Contabilitatea societăţilor de asigurări, 1999
Contractul de asigurare, 1999
Conjunctura pieţei mondiale a asigurărilor, 1999, 1999
Asigurări de garanţii, 2000
Caiet de lucrări practice la disciplina Bazele Contabilităţii
Marketingul industrial, 1999
Economia şi gestiunea firmei, 1999

259
260