REPUBLICA SOCIALIST

FEDERALĂ IUGOSLAVIA
1. Instaurarea comunismului în Iugoslavia

Până în anul 1929, Regatului sârbo-croato-sloven se bucură de un sistem politic

democrat. Această perioadă este tulburată de neînţelegerile dintre croaţi şi Belgrad.
La 6 ianuarie 1929 Regele Alexandru aboleşte Constituţia din 1921, scoate partidele în
afara legii şi dă o nouă organizare administrativă, de asemeni schimbă numele statului în
Regatul Iugoslavia.
În 1931 a fost elaborată o noua Constituţie care garanta suveranului puteri executive.
În 1934 regele este asasinat la Marsilia în Franţa de o organizaţie macedoneană
separatistă, atentatul fiind sprijinit şi de liderii partidelor interzise cât şi de ustaşii croaţi
(mişcare croata de extrema dreapta).
Urmează o regenţă, condusă de prinţul Paul, prinţul moştenitor fiind minor. Continuă
tensiunile interne dintre sârbi si croaţi referitoare la refederalizarea statului. Mărul discordiei
erau Bosnia şi Voivodina, atât sârbii cât şi croaţii vroiau ca în cadrul federaţiei statele lor să
obţină teritorii din aceste două regiuni.
În 1939 se ajunge la un compromis şi e creată regiunea autonomă Banovina şi Croaţia cu
un parlament propriu. Soluţia este însă departe de a satisface cererile naţionaliştilor croaţi iar
tratamentul minoritarilor sârbi din Banovina şi Croaţia nelinişteşte Belgradul. Evenimentele se
precipita după 1940, în 1941 Iugoslavia adera la Axă, în urma acestei decizii are loc o lovitura
de stat susţinută de englezi prin care prinţul e înlăturat de la putere, fiind încoronat regele Peter
II.
Hitler strică planuri şi invadează Iugoslavia, familia regală se refugiază în străinătate.
Teritoriul iugoslav e împărţit în mai multe entităţi (statul croat, părţi din Serbia sunt anexate de
Ungaria si Bulgaria, iar restul e administrat de regimul colaboraţionist al lui Milan Nedić).
În Iugoslavia, acapararea şi chiar consolidarea puterii de către comunişti avusese loc
încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care acolo avusese totodată şi caracterul
combinat de război civil şi război revoluţionar, pe lângă cel al războiului de eliberare naţională.
După 22 iunie 1941, comuniştii iugoslavi au organizat rapid forţe de rezistenţă şi au
iniţiat primul atac împotriva germanilor. În decembrie, Tito s-a retras din Serbia spre Bosnia,
nevoit să abandoneze structura de partizani existentă. Din rândul celora care îi rămăseseră
alături, a format prima brigadă de şoc.
La mijlocul lui 1942 existau 5 asemenea brigăzi, fiecare cu 800 până la 1000 de luptători.
Din cauza faptului că respectivele brigăzi duceau lipsă de muniţie, în 1942 ele au început
„marşul cel lung”, de 300 km, către munţii din nord-vestul Bosniei. În regiunile controlate de
partizani, au fost înfiinţate comitete populare, dominate de comunişti.

2
 În noiembrie 1942, Tito a înfiinţat un Consiliu Antifascist pentru Eliberarea Iugoslaviei
(AVNOJ), care a fost considerat un guvern de rezistenţă. Tito se bucura de o susţinere din
partea iugoslaviilor, lucru care nu se putea spune de adversarul lui, fostul ministru de război,
regalistul Mihailovic.
Partizani lui Tito primesc sprijin şi din partea guvernului britanic şi sunt consideraţi chiar
inamici de germani.
Până la sfârşitul lui 1943, britanicii s-au convins că partizanii reprezentau o forţă mai
eficientă împotriva germanilor decât Mihajlovic, motiv pentru care acesta a fost abandonat şi
toate resursele destinate Iugoslaviei s-au îndreptat către unităţile de partizani.
Regimul comunist din Iugoslavia beneficia, de cea mai bună poziţie dintre toate
guvernele socialiste din Europa de est. Forţele partizanilor, care numărau 800.000 de oameni,
deţineau controlul militar total. Nu existase nici o ocupaţie sovietică sau aliată, astfel că nu se
punea problema vreunui amestec străin. Pe lângă faptul că guvernul central se afla în mâinile
AVNOJ, fusese instituită încă din timpul războiului o structură administrativă eficientă care
acoperea tot teritoriul tării. Unica limitare a puterii acestuia consta în acordul semnat între Tito
şi Šubašić în privinţa includerii în guvernul lui a câtorva membri ai guvernului în exil de la
Londra, la insistenţa/ ordinul lui Stalin.
La 1 noiembrie 1944, imediat după ocuparea Belgradului, o a doua înţelegere a fost
încheiată între aceşti doi oameni, care definea mai amănunţit viitoarele aranjamente. S-a căzut
de acord ca relege Petru să nu revină în ţară înainte de organizarea unui plebiscit asupra
chestiunii monarhiei; până atunci puterea executivă avea să fie exercitată de o regenţă. AVNOJ
urma sa fie lărgit prin cooptarea unor membri ai ultimei adunări oficiale care nu colaboraseră cu
forţele de ocupaţie germane. Acesta constituia, cel puţin temporar, organismul naţional
legislativ.
În martie 1945 trei membri ai guvernului în exil au devenit membri ai guvernului lui Tito:
Šubašić, Milan Grol, liderul Partidului Democrat Sârb, şi Juraj Šutej, colaborator apropiat a lui
Šubašić şi membru al Partidului Ţărănesc Croat.
A fost instituită în acest moment o regenţă formată dintr-un sârb, un croat şi un sloven.
După cum era de aşteptat, ea l-a numit premier pe Tito şi l-a însărcinat cu formarea unui
guvern. Pe lângă funcţia de prim-ministru, Tito şi-a asumat-o şi pe cea de ministru de război,
Šubašić primind postul de ministru de externe.
Dintre cele douăzeci şi opt de posturi de cabinet, numai 5 nu se aflau în mâinile
partizanilor. Cu toate acestea, guvernele aliate au recunoscut guvernul.
Prevederile referitoare la lărgirea AVNOJ nu constituiau absolut deloc o provocare şi nici
nu împiedicau exercitarea controlului de către comunişti. Ultima adunare fusese aleasă în 1938
şi dizolvată în 1939; mulţi dintre membrii ei decedaseră, iar alţii urmau acum să fie excluşi din
motive politice. În cele din urmă au fost incluşi în AVNOJ 39 din foştii delegaţi, 69 de membri ai
unui număr de 6 partide necomuniste şi 13 personalităţi de frunte.

3
 În august 1945 acest organism a devenit adunarea naţională provizorie şi a început apoi
pregătirile pentru organizarea alegerilor.
În ciuda poziţiei lui extrem de puternice, regimul partizanilor a recurs la metode de
terorizare şi intimidare practicate şi în alte ţări. A fost înfiinţată o poliţie secretă condusă de
Alexandru Ranković. Ea a fost întitulată Departamentul de Apărare a Poporului (OZNA), dar
numele ei a fost curând schimbat în Serviciul de Securitate al Statului (UDBA). Presiunea poliţiei,
spionii şi informatorii erau utilizaţi frecvent în vederea eliminării opoziţiei politice, iar partidele
tradiţionale au descoperit nu peste multă vreme că nu-şi puteau desfăşura activitatea. Mai mult,
cei trei membri ai guvernului de la Londra se aflau şi ei într-o postură imposibilă: ei nu-şi puteau
îndeplini îndatoririle şi nu erau consultaţi în luarea deciziilor politice. Grol a demisionat în august
1945, iar cei doi colegi ai lui i-au urmat exemplul în septembrie. Ulterior, Šubašić a fost pus sub
arest la domiciliu. Împiedicate să presteze o campanie politică liberă şi să-şi editeze ziarele de
partid, formaţiunile politice din opoziţie eu boicotat alegerile, astfel că radicalii sârbi, agrarienii
şi democraţii, precum şi Partidul Ţărănesc Croat, s-au retras din campanie.
Alegerile au avut loc în noiembrie 1945. o parte din votanţi au fost excluşi din cauza
activităţilor lor din timpul războiului. Cu toate că nu exista decât lista guvernului, exista
posibilitatea exprimării dezaprobării. Votul era teoretic secret, dar fraudele electorale şi
violenţele erau ceva obişnuit şi era dificil să fie pus în urne un vot negativ. Exista de asemenea
o convingere larg răspândită că poliţia ştia cum vota fiecare individ.
Guvernul a depus un mare efort pentru asigurarea unei mari participări la vot şi a unei
masive demonstraţii de aprobare. Au participat 88% din cei cu drept de vot, dintre care 90% au
votat pentru guvernul lui Tito.
În noiembrie 1945 a fost convocată o nouă adunare constituţională. Monarhia a fost
abolită şi la 29 noiembrie 1945 a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia.
După adoptarea unei noi Constituţii, la 31 ianuarie 1946, adunarea s-a transformat într-
un legislativ obişnuit. Fusese stabilit astfel controlul deplin al comuniştilor. Cu toate că membrii
altor partide continuau să facă şi ei parte din guvern, ei deţineau posturile ca indivizi, nu ca
reprezentanţi ai unor organizaţii politice separate. Nu exista bineînţeles nici un fel de opoziţie
tolerată sau loială. Tranziţia fusese realizată cu o uşurinţă destul de mare. Ca forţă victorioasă,
guvernul partizanilor iugoslavi nu prea putea fi influenţat de opinia occidentală; el nu era nevoit
să-şi facă probleme în legătură cu termenii tratatului de pace sau cu Declaraţia de la Yalta. În
aceste condiţii şu în ciuda acordului cu Šubašić, existau şanse mici ca liderii partizanilor să rişte
revenirea la vechiul sistem pluripartit sau să organizeze alegeri cu adevărat libere.
Spre deosebire de celelalte state comuniste est-europene, Iugoslavia postbelică a fost
organizată pe o bază federală. Într-o încercare de vindecare a urmărilor câtorva conflicte
naţionale crâncene din perioada interbelică, statul a fost împărţit în 6 republici: Bosnia-
Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Au fost înfiinţate în cadrul
Serbiei 2 provincii autonome: Kosovo, cu o majoritate albaneză, şi Vojvodina, cu o populaţie

4
mixtă alcătuită din unguri, români, sârbi, croaţi, slovaci şi ucraineni. Erau recunoscute 4 limbi
importante: croata, macedoneana, sârba şi slovena; albaneza şi maghiara aveau un statut de
limbi acceptate în regiunile autonome. Cele 3 organizaţii religioase majore, catolică, ortodoxă şi
musulmană, continuau să funcţioneze, dar cu limitarea activităţii lor, obişnuită în statele
dominate de comunişti. Iugoslavia avea deci o organizare internă mai complexă decât cea a
oricăruia dintre vecinii ei.
După preluarea puterii, comuniştii şi-au continuat campania împotriva adversarilor,
trecuţi şi prezenţi, reali şi imaginari. Mihajlovic a fost capturat în martie 1946 şi, după ce
procesul său a fost folosit pentru a ataca puterile occidentale, a fost executat pe 17 iulie. În
septembrie, la Zagreb, câţiva dintre membrii mai importanţi ai Ustasa (forţe militare locale) au
intrat în boxa acuzaţilor, într-un proces care a dus la încarcerarea arhiepiscopului Stepinac. În
1947, liderul aripii radicale a agrarienilor, profesorul Dragoljub Jovanivic, a fost arestat,
împreună cu mai mulţi conducători de partid necomunişti.
Capturarea puterii politice şi a statului iugoslav de către comunişti fiind simultană cu
războiul, revoluţia lor postbelică a fost aplicată imediat în domeniile economic şi socio-cultural.
Acest lucru a antrenat nu numai dirijarea economiei, ci şi investiţiile masive în sectoarele
industrial, comercial şi de credit, însoţite de naţionalizarea extensivă a acestora. Perspectiva
colectivizării a întâmpinat o îndârjire din partea ţăranilor, cu atât mai mare cu cât regimul o
aplica mai intens. Planul economic al regimului îşi depăşea vizibil ambiţiile şi era îngreunat de
slaba productivitate şi lipsa muncii calificate şi a personalului, ajungând să întâmpine dificultăţi
serioase.
Cu toate acestea, tocmai pentru a-şi justifica revendicările de puritate ideologică şi de a
refuza acuzaţiile staliniste de „revizionism” şi „capitulare în faţa capitalismului” din timpul
incubaţiei conflictului între Tito şi Stalin din 1947-1948, liderii comunişti iugoslavi şi-au dublat
iniţial elanurile de investiţii, dezvoltare şi colectivizare de la sfârşitul anilor ’40, chiar şi în
situaţia în care URSS şi celelalte democraţii populare adânceau criza economică iugoslavă,
renegându-şi propriile angajamente faţă de ţară.

2. Modelul comunist iugoslav

Începând din 1945, conducerea comunistă a beneficiat de o poziţie mult mai favorabilă
decât alte partide. Dat fiind faptul că partizanii controlau întreaga ţară, nu a fost nevoie de o
perioadă de tranziţie înainte de preluarea puterii politice depline şi de introducerea unui
program comunist de dezvoltare internă. Între 1945-1949, statul a urmat îndeaproape modelul
stalinist, introdus şi în celelalte ţări din lagărul comunist. Accentul era pus pe dezvoltarea
marilor industrii şi pe proiectele de electrificare. Au fost dezvoltate industrii noi în zonele
înapoiate, ca Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru, care fuseseră centrul activităţii
anterioare a partizanilor.

5
 Politica de naţionalizare a întâmpinat la început puţine obstacole. Autorităţile de
ocupaţie germane preluaseră controlul asupra industriilor, minelor, băncilor, reţelelor de
transport şi comunicaţii. Mulţi dintre proprietarii particulari rămaşi au fost acuzaţi de
colaboraţionism cu Axa sau cu Mihajlovic, sau de faptul că erau „duşmani de clasă”. Altfel, pe la
jumătatea anului 1947, cea mai mare parte a industriei şi a comerţului, transportul, se aflau sub
controlul guvernului.
Colectivizarea avea să fie mai dificilă. Iniţial, măsurile radicale s-au limitat la confiscarea
marilor proprietăţi şi a gospodăriilor deţinute până atunci de etnici germani şi de alţii care au
colaborat cu autorităţile Axei. Ulterior nu s-a ţinut cont de faptul că baza socială a conducerii
comuniste erau ţăranii şi, în ianuarie 1949, la 6 luni de la declanşarea conflictului cu URSS,
guvernul a iniţiat o politică de colectivizare forţată, pentru a contracara criticile sovieticilor.
Dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Tito, Kardelj, Djilas şi Kidric erau preocupaţi în mod
deosebit de aspectul doctrinar. Înţelegând faptul că trebuie să-şi justifice acţiunile pe bază
ideologică, liderii partidului au încercat să demonstreze că politica lor reprezenta cu adevărat
gândirea marxistă şi că partea sovietică deviase de la linia acesteia. Pentru ei, cel mai
important concept era cel al necesităţii adoptării unor căi diferite de înaintare spre socialism. S-
a argumentat că, din cauza condiţiilor materiale diferite ale statelor sud-est europene, era firesc
ca fiecare să se dezvolte prin propriile instituţii şi strategii în vederea atingerii scopului comun
conform necesităţilor locale. Iugoslavia ataca prin acest mod modelul stalinist de dezvoltare
economică şi politică.
Teoreticienii iugoslavi se orienteze spre descentralizare şi debirocratizare. Adunarea
Naţională a aprobat în iunie 1950 legea cu privire la conducerea întreprinderilor economice de
stat şi a asociaţiilor economice de nivel înalt de către colectivele de muncă. Bazat pe principiul
autoconducerii muncitoreşti, noul sistem priva statul de proprietatea supra mijloacelor de
producţie, care erau declarate „proprietate socială”. Muncitorii erau consideraţi acum mandatari
ai conducerii întreprinderilor individuale, iar proprietarii urmau în acest fel să aibă controlul
asupra propriei producţii.
Sistemul iugoslav a început să se deplaseze lent spre o economie de piaţă. După 1951 a
fost modificată şi politica de colectivizare forţată. În martie 1953 au fost instituite măsuri prin
care li se permitea ţăranilor să iasă din gospodăriile colective şi să ia cu ei ceea ce avuseseră
iniţial cu condiţia ca pământul lor să nu depăşească 10 ha. Ulterior, gospodăriile colective s-au
desfiinţat într-un ritm destul de rapid, astfel încât în 1957 în subordinea statului se aflau numai
9 % din totalul terenurilor arabile.
Accentul pus pe descentralizare a afectat structurile guvernamentale şi cele de partid.
Partidul Comuniştilor şi-a schimbat în 1952 numele în Liga Comuniştilor din Iugoslavia. Teoretic,
sarcina principală a partidului avea să fie de acum înainte educarea politică a populaţiei şi
elaborarea programelor generale.

6
 Comuniştii urmau să-şi exercite influenţa ca cetăţeni şi indivizi, iar organizaţiilor locale li
s-au acordat o mai mare autoritate în cadrul structurii de partid.
S-au înregistrat schimbări şi în administraţia statului, care reflectau noua direcţie
ideologică. A fost acordată mai multă autoritate comunelor, unităţile de bază ale administraţiei
locale. Obiectivul principal în acest sector era instituirea unui model de democraţie socialistă şi
implicarea populaţiei în luarea deciziilor.
Unul din rezultatele majore ale reformelor iugoslavilor a fost instalarea unei atmosfere
culturale mai libere. Spre deosebire de guvernele socialiste vecine, cel iugoslav nu a impus
standarde rigide în artă şi literatură, atât timp cât nu era depăşită o anumită limită.
O atitudine tolerantă era manifestată şi faţă de religie: relaţiile dintre autorităţile
statului şi toate instituţiile religioase s-au îmbunătăţit. În această perioadă a început să existe o
anumită preocupare faţă de legalitate.
Pe toată durata anilor ’50, în ciuda unor opoziţii, curentul general fusese cel de
liberalizare a sectorului economic. Anii 60 aveau să se caracterizeze printr-o luptă şi mai intensă
şi permanentă între punctul de vedere liberal şi cel conservator.
Liberalii vroiau permiterea unui control mai mare al întreprinderilor individuale asupra
propriilor câştiguri, închiderea fabricilor neproductive. Ei erau pentru introducerea unei
descentralizări mai mari şi a mai multor libertăţi civile, dar aceasta semăna mai mult a
economie de piaţă decât socialism cu planificare centralizată. Cu toate măsurile întreprinse,
existau probleme interne serioase. Sistemul economic era construit în aşa fel încât regiunile
bogate deveneau mai bogate, iar cele sărace sărăceau şi mai mult. Cu toate eforturile depuse,
situaţia din zonele mai înapoiate nu s-a îmbunătăţit deloc, iar migraţia forţei de muncă în
Europa Occidentală atingea cote enorme.
Descentralizarea economiei, a administraţiei şi a organizării partidului avea să aibă un
rezultat în parte neaşteptat. Cele 6 republici federale erau bazate pe vechile diviziuni naţionale
şi istorice. După slăbirea legăturilor cu centrul, capitalelor a fost transferată o mai mare
autoritate, ceea ce a contribuit la reapariţie unor puternice sentimente naţionaliste.
Centralizarea guvernului era identificată de majoritatea cu dominaţia sârbească, ceea ce crea o
atitudine nefavorabilă a celorlalte naţionalităţi faţă de sârbi, din care cauză au început
nenumărate conflicte interne, de ordin etnic şi confesional.

3. Concluzii

În ciuda numeroaselor dificultăţi cu care s-a confruntat guvernul iugoslav după 1945,
trebuie menţionate şi realizările remarcabile ale acestuia.
În primul rând, statul a rămas unit. Iugoslavia, o federaţie de grupuri naţionale cu limbi,
religii, legături istorice şi resurse economice diferite, era expusă unor mai mari presiuni decât
statele vecine din Balcani, care aveau populaţii mai omogene.

7
 În al doilea rând, la fel de important era faptul că asocierea era suficient de puternică ca
să permită efectuarea unor experimente sociale şi politice. Spre deosebire de omologii lor din
celelalte state ale blocului comunist, liderii iugoslavi puteau încerca diferite forme de organizare
socialistă. Pe lângă aceasta, ei le puteau acorda locuitorilor o gamă de libertăţi civile mai largă
decât îşi putea permite orice alt stat comunist. Cetăţenii iugoslavi erau liberi să călătorească, să
lucreze în afara ţării şi să emigreze.
În cel de-al treilea rând, statul a putut adopta o poziţie neutră între lagărul sovietic şi
Occident şi să reziste amestecului în afacerile lui interne.
Iugoslavia a avut o poziţie aparte în rândul statelor din bloc. Această ţară nu numai că a
dus o politică externă extrem de independentă, dar a şi permis o mare libertate în interiorul
ţării. Menţinând un sistem monopartid şi controlul ideologic, ea nu a instituit însă aceeaşi
supraveghere strictă a vieţii şi persoanelor ca în statele vecine.
În plus, având o structură naţională complexă, conducerea ei a încercat cel puţin să
găsească un sistem care să le permită naţionalităţilor ei, fiecare având trecut istoric propriu şi
dificultăţi economice singulare, să convieţuiască într-o relativă armonie. Nemulţumirile din
trecut nu au fost în nici un caz uitate, dar a fost cel puţin recunoscută existenţa problemelor.

BIBLIOGRAFIE

1. Chiorean, Ioan, Regimurile comuniste postbelice, curs special, Tg Mureş, 2001

2. Encausse, Helenne Carrere d’, Trimuful naţiunilor sau sfârşitul Imperiului sovietic

3. Stefano Bianchini, Problema Iugoslava, Ed. All, Buc., 2003

8
9